MAIE'UTICĂ s.f.

Metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea discuţiilor, a

dialogului. [Pr.: -ie-u-] - Din fr. ma:ieutique.

MAIEÚTICĂ s. f. (la Socrate) arta de a scoate la iveală în discuţiile filozofice, prin întrebări
dibace, adevărurile pe care se presupune că interlocutorul le-ar poseda fără să-şi dea seama.
(< fr. maïeutique, gr. maieutike)

maieútică s. f. (sil. -ie-u-), g.-d. art. maieúticii

MAIEÚTICĂ s.f. Metodă întrebuinţată de Socrate în discuţiile filozofice, constând în a scoate

la iveală, prin întrebări şi răspunsuri dibace, cunoştinţele juste pe care le aveau în minte
interlocutorii săi. [Pron. ma-ie-u-. / cf. fr. maïeutique, cf. gr. maieutike – priceperea de a moşi].

Maieutica (arta de a face să se nască idei în mintea oamenilor) -

Maieutica, arta de a face să se nască idei în mintea oamenilor, Socrate (469-399 î.C.) o
atribuie moştenirii mamei sale, care era moaşă. El se plimbă pe străzile şi prin pieţele Atenei,
întâlneste oameni simpli sau notabilităţi şi stă pur şi simplu de vorbă cu ei, intră în vorbă cu
cunoscuţi şi necunoscuţi. Spune despre sine, modest şi ironic în acelaşi timp, „stiu că nu ştiu
nimic” şi le cere celor cunoscători, oameni politici, oameni virtuoşi, artişti sau oameni de gust,
„spune-mi, prea bunule, ce este politica ?”, sau ce este binele moral, sau frumosul, sau arta
etc.. În dialogurile care se încheagă astfel, cel declarat neştiutor se vădeşte o minte ascuţită,
care nu admite vorbăria goală, emfaza, lipsa de logică sau lipsa de profunzime. Atunci când i
se înşiră exemple concrete şi multiple, în loc de definiţii unice şi unitare, el pretinde astfel de
definiţii; atunci când i se oferă definiţii neclare, confuze, el invocă exemplele care le contrazic.

Socrate duce până la consecinţe contradictorii definiţiile greşite, sau pretinde o generalitate
mai mare, pentru exemplele bune, dar încă parţiale, neconceptuale. Pe scurt, în dialogurile
sale el face totul pentru a elibera mintea celor de faţă de piedicile gândirii logice, de prestigiul
sensibilului şi de iluziile de tot felul. O face cu binevoitoare ironie, dar această armă a
dialogurilor socratice nu este lipsită de ascuţime şi tăişul ei poate cu uşurinţă răni mai ales
susceptibilitatea notabilităţilor şi dorinţa de autoritate - şi intelectuală, nu numai politică - a
aristocraţilor conducători. Pentru că este o oroare nu numai pentru filosofi să cazi în
contradicţie cu tine, să susţii păreri care se bat cap în cap.

Cu astfel de convorbiri Socrate va fi dezvoltat probabil la mulţi dintre cei mari şi, poate, şi
dintre cei mărunţi, ranchiună. Totuşi, procesul ce i s-a înscenat va fi avut mai multe cauze şi
motivele lui vor fi fost cel puţin pe atât politice, cât filosofice. Acuzaţiile ce i s-au adus sunt:
impietate faţă de zeii cetăţii (adică ateism), cultul unor divinităţi străine şi coruperea
tineretului. Socrate a fost ironic şi la proces: întrebat asupra pedepsei, el a sugerat că, pentru
binele făcut cetăţii ar merita să fie întreţinut pe cheltuială publică. Atunci tribunalul a votat încă
o dată, condamnându-l la moarte. Condamnarea îl obliga pe Socrate să bea otravă (cucută).
Era tocmai perioada unei procesiuni la Delphi, la sanctuarul lui Apolo şi sentinţa nu putea fi
executată decât după întoarcerea triremei sacre la Atena. Cum între discipolii săi se aflau
mulţi fii de aristocraţi, aceştia i-au pregătit evadarea cumpărând paznicul. Socrate a refuzat
să evadeze de teama de a nu crea un precedent care să servească la încălcarea legii şi a
murit înconjurat de discipoli şi susţinând cu ei o ultimă convorbire, referitoare la nemurirea
sufletului.
Destinul lui Socrate este similar până la paralelism cu destinul celuilalt mare învătător al
Occidentului de care îl desparte ce desparte filosofia greacă de creştinism. Şi, pentru că în
ochii Occidentului, Socrate este - în bine sau, cum cred Nietzsche şi Heidegger, în rău - chiar
filosofia, tot astfel cum celălalt învăţător este chiar creştinismul, căruia i-a dat numele,
comparaţia dintre ei este comparaţia dintre filosofie şi religie. Atât Socrate, cât şi Iisus sunt
învăţători orali şi mărturia scrisă despre învăţătura lor a venit mai târziu, la câteva decenii
după moartea lor, din partea unor discipoli apropiaţi - Platon şi Xenofon, în primul caz,
Evangheliştii, în al doilea. Amândoi au fost condamnaţi la moarte din motive amestecate, atât
filosofice sau religioase, cât şi politice şi, în sensul ei ultim, condamnarea a sunat foarte
asemănător. Amândoi s-ar fi putut sustrage acestei condamnări nedrepte, dar, din motive
diferite, şi-au asumat destinul. Ceea ce îi desparte este, poate, ceea ce desparte chiar
filosofia occidentală de religia creştină: ironia. Ironia socratică, eironeia, este foarte bine
tradusă de întrebarea „cam cum vine asta?”, pe care Marele gânditor o pune interlocutorilor
care au luat-o razna din punctul de vedere al principiilor şi legilor logicii. Simetric, celălat Mare
învăţător confruntă lumea cu vâltorile ei în numele iubirii. Dincolo de această diferenţă care le
menţine la distanţă, cele două destine sunt tulburător de paralele şi occidentul n-a sfârşit încă
să le cântărească.

Prin maieutică se înţelege o metodă prin care se urmăreste ajungerea la adevăr pe calea
discuţiilor şi a dialogului.

Porneşte în filozofie, pe principiul neştiinţei. În arătarea adevărului, Socrate ia ca principiu

prim teza: "Ştiu că nu ştiu nimic". Principiul ignoranţei are, în discursul socratic, un sens
deliberat sau accentuat critic. El este îndreptat tocmai împotriva ignoranţei. Ironia este
pandantul maieuticii, pare intrinseca acesteia, aşa încât sensul ei poate fi mai adecvat înţeles
dacă se corelează cu cel al maieuticii.

În sens literal, maieutica este arta moşitului. Acest sens este păstrat de Socrate, pentru că, pe
urmele mamei sale, considera că şi el moşeşte. Dar el moşeşte bărbaţii, scopul acestui moşit
îl constituie punerea lor pe calea adevărului. Prin moşitul adevărului, Socrate înţelege, deci,
capacitatea sa, a filozofului, de a scoate la lumină, din ascunzişul lor, gândurile.

O asemenea aducere la lumină a gândului este NAŞTERE sau o renaştere a lui, iar aceasta
deoarece gândul (ideea) există deja în subiect.

Prin întrebări insistente, Socrate îl pune pe interlocutor în situaţia de a descoperi, în aparenţă

singur, adevărul. Socrate este cel care pune întrebările, exprimă rezerve faţă de răspunsuri,
se miră, atrage atenţia asupra unor inadvertenţe sau inconsecvenţe ale interlocutorului,
provoacă nemulţumirea acestuia faţă de ceea ce ştia şi receptivitate faţă de celălalt, în fine, îl
determină la analize şi implicaţii care conduc la definirea a ceea ce se dorea definit.
Metoda socratică implica principiul neştiinţei, ironia şi maieutica, nu în separaţie, ci în unitatea
lor. În privinţa metodei, ca una logică, aceasta este METODA INDUCTIVĂ. Fără a fi formulat
teoria inducţiei, Socrate o practică. Prin aceasta, Socrate a descoperit ESENŢA şi
NOŢIUNEA: esenţa în, plan ontologic, şi noţiunea, în plan logic.