Reproş

şi, spune-mi, te-ai Crucificat pentru mine sau te-ai crucificat pentru tine?
ai explodat în creierul tău aşa cum ai explodat în mine ?
dacă nu, înseamnă că nu te-ai dus până la capăt…

şi totuşi puteai să arunci această nebunie în lume dacă te-ai fi intoxicat până la saţ în
prealabil ?
puteai să semeni dezmăţ şi furtună dacă te-ai fi îndopat tu însuţi cu uraganul ?

ai luat o decizie, a fost cea corectă ? întreabă-te din iadul în care te-ai surghiunit cu atâta
abnegaţie
-ai murit în chinuri, şi nici un suflet torturat n-a trecut barierele iadului
doar moartea în pace aduce eliberarea, tu n-ai trecut de primul prag, de prima vamă, de
primul drac-

ai fost un erou pentru ei, te-ai sacrificat, cum se psalmodiază, te-ai rupt în bucăţi, ca să
trecem în genunchi peste tine
ai fost un erou pentru mine ?

bine, tu ne-ai eliberat – dar ce-i cu altruismul ăsta, ce-i cu masochismul ăsta ?
ai vrut doar să fii un chior între orbi
de ce n-ai fost tu chiar Orbul ?
de ce n-ai murit în deşert mântuit, eliberându-te prin tine ?

cu nebunia ta ai fii ajuns departe…mult deasupra stelelor, mult deasupra Tatălui, aproape de
mine

Stefan Bolea
Diferite premii nationale (poezie), redactor-şef la Revista on-line EGOPHOBIA dedicata poeziei si filozofiei
(www.egophobia.tk),

Copilul

doi băieţei plângeau lângă cadavru

trupul unui bărbat tânăr zăcea aruncat la marginea drumului, într-o groapă
muşte cu aripi verzi îi sărutau ochii, viermi lungi îi şerpuiau pe abdomen
ceva ca un fluture râios îi deflora rana din piept
în ploaia care părea să nu cunoască sfârşit
unul din băieţi avu o revelaţie
cu un tremur brusc, se opri din plâns
scuipă cadavrul şi se-ndepărtă scârbit
celălalt continuă să plângă, cu acelaşi schimonosit furibund
cu aceeaşi ostentaţie, cu o disperare ce părea să-i hrănească furia

din sat clopotele spărgeau ritmic ploaia

chiote, urale, un spasm al mulţimii înainta spre locul unde bocea băieţelul
„Dumnezeu este mort! Dumnezeu a murit!” „Veniţi să-i vedeţi cadavrul! Veniţi!”
mulţimea cu felinare sparte înainta spre şanţul cu pricina
băiatul care se oprise din plâns îi conducea
„de ce plângi, prostule? Nu vezi că a murit?
suntem singuri, suntem liberi!
e mort, ne-a părăsit!”
mulţimea fremăta, „să facem din inimile noastre un strigăt de luptă!
Dumnezeu a murit!”
băiatul continua să plângă, ca şi cum nu l-ar fi auzit
„nu mai ai nevoie de el! eşti liber acum!
nu mai plânge idiotule!
cum poţi să crezi în înviere când stai lângă-un cadavru?
acest cadavru este dovada inepţiilor sale despre nesfârşit!
Amin! Dumnezeu a murit!”
bărbaţii îşi fremătau felinarele sparte
femeile îşi rupeau cămăşile isteric
ceilalţi copii dansau, neînţelegând prea multe dar fericiţi
deodată celălalt băiat se opri din plâns
mulţimea încremeni ca prin farmec, îl fixă cu toată puterea ochilor săi pe băieţelul şters

atunci tânărul Nietzsche le spuse doar:

„Da, dar plânsul meu îl face iar divin.”

aceste viziuni îi şiroiau prin fereastra salonului

în statica linişte cu bale din purgatoriu
scene din acelaşi film, în care era el însuşi zeul, el însuşi crima
şi tot el zeul ucis

„aş fi vrut să fie altfel” şopti

medicul îl puse să repete
pacientul rânji
„Devii ceea ce ucizi! Altfel nu l-ai avea astăzi drept pacient pe Dumnezeu!”
şi hohotele sale zgomotoase treziră tot salonul

injecţia îşi făcu rapid efectul

pacientul reveni la acelaşi film
avea un surâs simplu, jucăuş
„Devii ceea ce ucizi” şopti, ca prin vis