Dumnezeu a zis: Nietzsche a murit

Octavian Dărmănescu

Filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900) este reţinut în mentalul

colectiv prin celebra blasfemie: "Dumnezeu a murit", însuşită cu
fervoare de către partizanii eliminării transcendentului dintre
interesele umane. Nu-i de mirare, atâta timp cât cultura germană
era sub accentul pus de protestanţi pe evenimentul dramatic al
morţii lui Iisus. Nu ne vom grăbi însă a-l evacua sceptic, pentru
că, din păcate, filosoful are o ascendenţă care obligă, nihilismul
său făcând ravagii în secolul trecut.

De la Nietzsche, omul recent repetă cu emfază această jalnică prohodire. Virtualitatea

scenariului în cazul ipotezei "Gott ist tot" ni se pare evidentă: ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos
ar fi rămas zăvorât în iad? Pavel Apostolul răspunde peste veacuri: "zadarnică este atunci
propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Corinteni 15, 14). Pledăm pentru o
implicaţie şi mai adâncă: ontologic, omul nu ar fi fost reabilitat prin Înviere, iar păcatul
strămoşesc s-ar fi dezvoltat şi mai mult - să nu uităm, Hristos S-a întrupat "la plinirea vremii",
când răul îşi cocea roadele cele mai grele. Mai precis, dacă fragilul echilibru al lumii de astăzi
este încă funcţional, o datorăm Învierii Lui, dublată de pronia atotprezentă, care nu lasă omul
să ducă răul până la capăt. Dacă Hristos n-ar fi înviat, moartea n-ar fi fost biruită, deci
omenirea ar fi expiat de mult, măcinată lent prin autodistrugere, iar Nietzsche n-ar mai fi
apucat să emită gogoriţe savante.

Marea greşeală a teologiei moderne este confundarea transcendenţei cu absenţa lui

Dumnezeu din creaţie. Dar Dumnezeu este alături de noi, Viu, prin Sfintele Taine, care
sfinţesc pământul şi pe om, buricul lui. Folclorul religios românesc a înregistrat câteva versuri
profunde privitoare la misterul pascal. Într-o piesă scrisă de Procopiu, paracliserul bisericii din
Săliştea Sibiului, în veacul al XIX-lea, culeasă de către marele dramaturg Victor Ion Popa,
Hristos le spune ucenicilor:

"Mergeţi toţi cu veselie

Duceţi vestea cu tărie
Spunând la toţi răspicat
Că Hristos a înviat.
Căci această veste nouă
Taie veacurile-n două".

Supraomul lui Nietzsche, întins ca o gumă mestecată, se rupe, mai ales în actuala epocă
post-modernă, când omenirea pierde nordul identităţii sale. Însetat de "voinţa de putere",
omul recent îşi trăieşte neputinţa de a discerne unde se află.

Dumnezeu i-a respectat lui Nietzsche dreptul de a nu crede în El. Istoria, la rându-i, i-a lăsat lui
Dumnezeu dreptul ultimului cuvânt: "Cu adevărat Nietzsche a murit.".