Sunteți pe pagina 1din 28

METAFIZICA [CURS Ilie Parvu, 1992-1993] [1] Schema de curs: 1. Introducere in metafizica 1.1.

Statutul metafizicii - def, raportari in filosofia contemporana 1.2. Tipuri de metafizica 1.3. Ideea de cunoastere metafizica - posibilitatea ei, principiile metafizicii, demonstratie si argumentare metafizica; 1.4. Aplicatii locale 2. Structura categoriala a metafizicii 2.1. Tipuri de constructie teoretica - unitatea fundamentala 2.2. Ideea de categorie 2.3. Ideea de sistem categorial 2.4. Schematismul categoriilor - principii: constitutive regulative 3. Teme, probleme si programe metafizice 3.1. Super-principiul (problema) metafizicii: "De ce exista ceva mai degraba decit nimic?" 3.2. Ideea de fiinta si principiul ontologic (temeiul) 3.3. Existenta, identitate, individuatie - in filosofie - in contexte speciale [2] 1. Introducere in metafizica 1.2. Clasificarea metafizicii (i) Despre clasificare in genere necesitatea clasificarii: interna - de organizare externa - v:perspectivele antimetafizice conditii de clasificare: constitutive: (a) limbaj comun; (b) criteriu (ev. constructiv); metodologice: (a) cvasi-exhaustivitate

(b) naturalitate obs: printr-un criteriu constructiv sunt satisfacute si conditiile metodologice problema: ce trebuie cuprins in clasificare? - incercarea de definire nu se poate face prin: etimologii, genealogie, obiect comun, intersectie empirica a operelor etc. - este nevoie de o ipoteza de pornire interna metafizicii * Def. (de lucru, v: 1.1.): Metafizica desemneaza o teorie generala a reconstructiei rationale a lumii avind ca pretentie sa determine constante filosofice ale lumii, deci sa prinda invariantii printr-un termen al existentei, al experientei, al cunoasterii si al altor angajari ale omului, iar acesti invarianti poarta traditional numele de categorii. (ii) Clasificare dupa obiect (v: S. Krner) 1) Metafizica - ontologie (reprez.: Aristotel, Toma, Descartes, Spinoza, Leibniz, Wolff) - orientarea este directa spre existenta, propunindu-se o categorializare a acesteia; - functii: a oferi o schema structurala; a angaja ontic sau existential o schema categoriala; - este o cercetare a principiilor si cauzelor care sunt elementele existentei ca atare; - Problema Fiintei, unitatii si a existentei trebuiesc rezolvate dintr-o data - model: Aristotel -> v: intelesurile metafizicii la el: etiologie, ontologie, teologie, ousiologie; v: dualismul transcendent/existent al conceptiei sale (dupa Jaegger), inflexiunile critictranscendentale din demonstrarea principiului contradictiei, consideratiile metateoretice si reflexive care duc la super-categorii; 2) Metafizica transcendentala (teorie a cunoasterii) (reprez.: Kant - criticile si opera postuma) - metafizica se constituie ca doctrina a elementelor care sunt principiile imanente si constitutive ale cunoasterii - metafizica transcendentala cuprinde: - un sistem de categorii cu o justificare dubla: deductia transcendentala si apelul la clasificarea judecatilor (deductia metafizica); - principii matematice si fizice ale naturii intelectului; - schematismul categoriilor, necesar pentru a le atribui obiectivitate; -> toate acestea sunt subsumate principiului subiectului care despleteste categorii; - este o metafizica asigurata metodologic; - model: Kant -> v: depasirea: "existenta nu este un predicat"; v: interpretarea metafizica a lui Cohen si Heidegger pornind de la formularea: "conditiile de posibilitate ale experientei sunt conditiile de posibilitate ale existentei in genere" (Cassirer critica aceasta interpretare)

3) Metafizica formala (varianta logico-lingvistica) (reprezentanti: Carnap, Strawson) - Are ca scop descrierea structurilor modului in care se realizeaza decuparea lingvistica a lumii pt. a se asigura sistemul logico-lingvistic in care e proiectata cunoasterea asupra lumii; - se cauta un criteriu de evidentiere (logica) a angajamentelor ontologice ale diferitelor teorii (v: Quine) - de la acest nivel se critica primul tip de metafizica (v: Carnap) si al doilea (v: Reichenbach), dar e posibila o reconstructie [sens -> adevar -> existenta] (v. si distinctia lui Strawson intre metafizica descriptiva / metafizica revizionara) - categoriile sunt numite scheme conceptuale, tipuri de referinta lingvistica la lume - model: Carnap -> v: lucrarea lui ("Arhitectura logica a lumii") ca o teorie a limbajului si ca o teorie a conditiilor reconstructiei rationale a lumii; 4) Metafizica abstracta-structurala (reprez.: S. Krner, Whitehead) - este o teorie care are ca domeniu un model abstract si din acesta se constituie interpretari particulare (/vs/ o teorie care ofera o interpretare standard); - la nivelul schemei categoriale nu se pune problema adevarului; - aceasta metafizica e teoria nucleu generatoare a unui program de reconstructie rationala a experientei. - functii: teoretica: de a fi o doctrina generica a existentei; metateoretica: ofera constringeri regulative pentru toate celelalte teorii; empirica (indirecta): prin extinderea sa poate sa permita teorii asupra domeniilor particulare; metodologica: capacitatea de a-si converti principiile in reguli de metoda; obs: celelalte tipuri de metafizica apar ca particularizari ale acesteia - model: Whitehead; [3] (iii) Clasificare metodologica (aceasta se face dupa pendularea teoriilor metafizice intre cele doua modele ale cunoasterii: (a) modelul categoric-deductiv si (b) modelul ipotetico-deductiv) 1) Metafizica analogiei (v: presocraticii) 2) Metafizica deductiva (v: Aristotel, Descartes, Leibniz, Wolff) 3) Metafizica transcendentala (Kant, ca punct de trecere intre (a) si (b)) 4) Metafizica inductiva (principiile ca generalizari empirice)

5) Metafizica ipotetico-deductiva (v. si ideea de echilibru reflectiv) (iv) Alte clasificari 1) Dupa scop sau intentie: metafizica afirmativa; metafizica critic reconstructiva; (v. si Nozick: metafizica argumentativa / metafizica explicativa) 2) Dupa domeniu: metafizici generale si metafizici speciale (sau: globale si locale) 3) Dupa raportari: metafizica relativista; metafizica absoluta (absolutista) [...] [4] 1.1. Statul metafizicii (in filosofia contemporana) si posibilitatea ei Situatia actuala: - exista o unitate a filosofiei contemporane, in sens de coerenta a creatiei fundamentale, de comunicare a paradigmelor; - exista o diversitate de domenii, de limbaje, de metode, de modalitati stilistice (i) Negatiile metafizicii 1) empirismul logic (v: Carnap - propozitiile metafizicii sunt pseudo-prepozitii) 2) Popper - face delimitarea critica a metafizicii de stiinta: metafizica are enunturi nefalsificabile 3) Wittgenstein - face reducerea programatica a filosofiei la critica limbajului; problemele metafizice sunt false probleme, ele apar din cauza unor erori de intelegere a limbajului 4) R. Rorty - da demonstratia de imposibilitate a metafizicii intr-un context categorial (ii) Contraargumente (daca si cum e posibila metafizica) - se constituie in filosofia contemporana un stil constructiv si sistematic, aceasta in mod progresiv si nu a priori; (v: "progresul metafizicii dupa moartea ei, si depasirea incercarilor de naturalizare") (iii) Paradigme ale filosofiei contemporane din conlucrarea carora sa se poata schita o noua matrice categoriala (ca metafizica) v: "paradigma" la Kuhn -> a) opere de baza (carti), b) o matrice teoretica, c) optiunile unei comunitati stiintifice, d) aplicatii standard ale unor generalizari simbolice; 1) Filosofia analitica:

- a introdus caracterul constructiv de a elabora conceptele si a le utiliza metodologic; - e localizata pe probleme folosind tot instrumentarul de care dispune (v: profesionalismul) - desfasoara o analiza logica a instrumentelor de comunicare si expresie (v: Frege, Carnap etc.) 2) Fenomenologia - indica drept cale interogatia cu privire la ceea ce e posibil; contribuie la constituirea unui prag critic; - se incearca prin intrebari de posibilitate sa se formuleze invariantii lumii, si nu prin comparatie, fragmentare etc.; astfel e revitalizat transcendentalul - posibilitatea constiintei de a fi intentionala; nu se mai separa clar: subiect-obiect; 3) Filosofia naturalista - cuprinde: a) pragmatismul american ca filosofie a sensului sau semnificatiei (v: Peirce) inteles ca utilizare contextuala, cu extindere (prin W. James) la o teorie a adevarului (ca rezolvare de probleme). b) istorismul: se cauta presupozitiile determinate istoric care fac ca un anumit moment al evolutiei umane sa intre intr-un cadru rational; c) marxismul: ideea cercetarilor nespeculative care sa porneasca de la fapte; d) filosofiile experintei - acestea aduc o infuzie de realism care relativizeaza ideea transcendentalului -> nu mai ramine un element invariabil, independent de o organizare globala a experientei umane; - se propune astfel modalitatea de justificare a schemei categoriale obtinute prin echilibru reflectiv (v: Nelson Goodman) [5] (iv) Specificul gindirii de tip stiintific [acesta poate fi considerat si ca 2.1, care lipseste] 1) Unitatea fundamentala de organizare si semnificatie, de evolutie si progres in stiinta: a) ideile simple (adevarate si justificate) -> la Locke, Hume b) judecata (in plan logico-lingvistic - propozitia) -> la Kant c) ipoteza (trebuie sa treaca niste teste analitice, metateoretice si intrateoretice + controlul experimental) -> la Popper

d) teoria stiintifica ca un intreg, nedecompozabila, pentru ca daca una din consecintele teoriei nu se acorda cu un experiment, desi teoria e infirmata, nu se poate sti cu exactitate care anume din ipotezele teoriei este vinovata de infirmarea sa -> la Duhem e) paradigma: ca o componenta a teoriei (lege fundamentala), sau ca lant de teorii intr-o disciplina, ce se succed si pot fi unificate -> la Kuhn f) disciplina intelectuala, conceputa cca o multime de concepte ce se integreaza pe linie de semnificatie prin cautarea unor concepte cu o mai mare putere de a determina cimpuri ale experientei, toate acestea subsumate unui ideal de cunoastere - la Toulmin, Mayr g) programul de cercetare, alcatuit dintr-un nucleu tare si o multime de ipoteze ca o banda protectoare (se poate admite o ipoteza alternativa cu alta baza de raportare) - la Lakatos h) programul teoretic fundamental -> la Einstein, compus dupa cum urmeaza: (A) O teorie fundamentala (teorie-cadru, nucleu structural, matrice conceptuala, etc.), reprezentind baza sau punctul de plecare teoretic al intregului program, definita prin: (a1) o multime de postulate filosofice; (a2) o multime de concepte fundamentale (definite matematic), logic corelate, alcatuind un sistem conceptual logic, prin care se descrie realitatea fizica fundamentala si se formuleaza: (a3) lege de miscare generala (abstracta), sau o schema de lege; (a4) un formalism matematic adecvat pentru exprimarea legii de miscare; (a5) o multime de constrinegeri sau exigente meta-teoretice (meta-legi), purtind in special asupra formei matematice a legilor. (B) O multime de principii si ipoteze care mediaza aplicarea sau extinderea unei teorii fundamentale la sisteme fizice speciale, complexe. Aceasta extindere constructiva a nucleului structural al programului presupune: (b1) o multime de principii ontologice si epistemologice (de exemplu: ideea omogenitatii naturii, principiul cauzalitatii, principiul corespondentei s.a.); (b2) o multime de descrieri structurale empirice ale sistemelor complexe asupra carora se va realiza extinderea nucleului structural ( regularitati empirice, legi experimentale, etc.) (b3) ipoteze empirice, fapte, date, constante ale naturii, etc. (C) Multimea de teorii speciale generate prin medierile constructive de teoria fundamentala. j) stiinta ca un intreg, ca un cimp ce se ciocneste la periferie cu experienta -> la Quine; [6]

2) Tipuri de teorii din stiinta a) clasificari dihotomice - teorii ale principiilor / teorii constructive (dupa Einstein) - teorii universale (globale) /teorii specifice (locale) - teorii fenomenomogice / teorii cauzale - teorii dinamica / teorii statistice b) clasificare ne-dihotomica - criterii de clasificare: modalitatea matematizarii teoriilor; natura componentelor si reconstructia lor axiomatica; functiile teoriilor; criteriile metodologice; - teorii: instrumentale deterministe statistice structurale (sau ale structurii): nu descriu un domeniu special al realitatii, ci formuleaza expresii care se pot gasi in diferite cimpuri ale ei; o asemenea teorie nu mai e suma logica a ipotezelor; o teorie structurala nu e un nucleu falsificabil in mod direct ci un program de legi; sint teorii ale invariantilor; sunt construite matematic ab initio; predictiile pe care le dau aceste teorii nu sunt fapte, nici obiecte noi, ci moduri noi de organizare ale lumii; -> Pentru a discuta despre metafizica trebuie sa pornim cu acest partener, teoriile structurale. Acestea genereaza un mod de gindire nou, un fel de interogatie noua in filosofie si contrubuie la constituirea unui nou tip de abstractie in filosofie (abstractia structurala si/sau abstractia axiomatica) [7] 1.3 Cunoasterea metafizica obs: - se pune problema daca este posibila o asmenea cunoastere si in ce raport se afla cu alte tipuri de cunoastere; - exista doua interpretari ale cunoasterii metafizice: una constructiva si una reductiva; (i) Structurarea cunoasterii metafizice in functiile de tipurile de metafizica deosebite. 1) Metafizica - ontologie

- poate fi interpretata: (a) ca ceea ce se poate spune despre existenta la alt nivel de abstractie decit ceea ce se poate spune despre existenta determinata; (b) ca teorie a existentei supreme -> metafizica ca teologie (v: Bunge distinge intre: grade de abstractie / grade de existenta)

- categoriile sau principiile primesc semnificatia de adevaruri ontologice supreme; - e vorba de o modalitate de cunoastere care presupune un obiect (desi am acceptat ca metafizica nu are un obiect determinat) 2) Metafizica - teorie a cunoasterii - nu are ca obiect structura lumii, ci conditiile de constituire a lumii ca experienta posibila; - principiile sale sunt principii care fac posibila experienta lumii in genere, prin aceasta facind posibila existenta obiectelor date in experienta; - sensul cunoasterii metafizice in acest caz e acela de metodologie a metafizicii; 3) Metafizica - logica - e o teorie a angajarilor, a cailor metodologice de constituire a reprezentarii rationale asupra lumii; - categoriile sau principiile acestui tip de metafizica primesc semnificatia de conditii referitoare la schemele lingvistice si la modul cum prin ele se decupeaza lumea; - sensul acestei cunoasteri este acela de logica a metafizicii; 4) Metafizica structurala - se porneste de la acele teorii in care nucleul structural e despartit de asertiunile empirice, avind mai degraba functii meta-teoretice; aceste teorii formuleaza conditii generale de posibilitate ontica, noetica etc., folosind un tip diferit de abstractie: abstractia axiomatica = se demonstreaza independenta unui postulat, dupa care se retrage acest postulat cu totul, obtinindu-se o matrice mai generala; - local, se dobindeste un suport tare, astfel incit trecerea unui concept dintr-un cimp in altul e nelimitata - o teorie generala trebuie aplicata la un nivel al lumii pentru a cauta universalul (inteles ca o conditie de posibilitate a unui cimp mare al existentei sau cunoasterii; obs: trebuie sa existe niste teoreme de invarianta fata de nivel (!) (ii) Argumentarea metafizica - Weissman considera ca in filosofie nu exista demonstratii si teoreme, nici intrebari care pot fi decise afirmativ sau negativ; - Wittgenstein spune ca in filosofie avem de a face numai cu elucidari, nu cu demonstratii;

- Noica vorbeste despre 4 tipuri de demonstratii: (a) demonstratia geometrica, (b) dem. prin explicitari succesive, (c) dem. prin blocari succesive, (d) dem. prin orizonturi succesive; - Granget distinge: (a) o retorica filosofica = organizarea discursului prin analogii, reguli, sch. de cod avind ca scop empiric persuasiunea; (b) o analitica filosofica = realizarea de vaste retele conceptuale prin interconexivitate; * Caracteristici si elemente componente ale unei argumentari in metafizica: - exista in filosofie trasee de tip tetic (demonstratii), dar succesiunea e mereu intrerupta de fragmete de explicatie conceptuala; - in unele demonstratii exista elemente pragmatice introduse in discursul filosofic, exprimate prin atitudini propozitionale, expresii ilocutionare etc. - argumentele filosofice sunt intensionale si modale; - unele argumente poseda o bucla de circularitate care nu corespunde conditiei linearizarii din logica; - in demonstratia filosofica sunt cuprinse experimentele ideale - unele dintre argumentele filosofice complexe se constituie pe planuri diferite ale reflectiei, sau nu sunt proiectabile simultan toate componentele dintr-un singur plan; - demonstratiile filosofice nu permit detasarea concluziei si utilizarea ei ca un adevar independent de context si de calea prin care aceasta a fost stabilita (se eludeaza 'modus ponens'); - demonstratiile filosofice sunt in genere foarte lungi; obs: in criticile metafizicii se discuta si despre greselile de argumentare (v, de pilda, Ryle despre greselile categoriale) * Scopuri ale argumentarii metafizice (filosofice) - sa se stabileasca adevarul unor propozitii sau al unor tipuri de propozitii; - sa se urce de la experienta la presupozitii care sa o justifice (regresiv); - sa se justifice posibilitatea unui tip special de discurs (aceasta e o strategie epistemica); [8] 2. Structura categoriala a metafizicii 2.2. Conceptul de categorie (i) In istoria filosofiei

1) Aristotel a introdus categoriile pentru a desemna clasele de existente, tipuri sau genuri ale existentei; (a) in "Despre categorii" le prezinta intr-o perspectiva logico-lingvistica: le introduce prin ante-predicamente (v: scolastica despre aceasta), categoria fiind o prescurtare a felurilor de a predica -> intepretare: dupa R. Thom si Noica ele sunt un fel de operatori ce trebuie folositi pentru marile interogatii in ordinea existentei; (b) In "Metafizica" cartea a V-a prin categorii se incearca sa se prinda dimensiunile diferite ale realului sau sensurile fundamentale ale lui "a exista", modurile fundamentale in care o existenta se afirma despre ceva. 2) Dupa Kant, categoriile sunt forme ale diversitatii intuitiei in unitatea obiectului. Deci ele sunt functii, nu simple concepte, si rolul lor este de a realiza sinteza diversului fenomenal. Totusi, la Kant sunt mai importante principiile analiticii intelectului si nu categoriile care le genereaza. 3) Carnap considera ca ele sunt relatii fundamentale, sau concepte constitutive pentru modul de reconstructie rationala a experientei totale a omului; exista lucrari in care se considera ca acestea ar putea da forma logico-teoretica a constantelor filosofice ale existentei. Tot la Carnap apare si ideea ca aceste categorii ar fi si concepte structurale (v si Heidegger). 4) Dupa Gotfried Martin, "mostenitorul legitim al categoriilor lui Aristotel sunt modulele teoretice fundamentale". Acestea au urmatoarea forma: principiu generator -> teorii-categorii care sa explice temeiul existentei -> sisteme-teorii, referitoare la existenta determinata a realitatii fizice; (ii) Prin raportare la concepte - categoriile sunt considerate o subclasa a conceptelor: ele sunt concepte de maxima generalitate, ca punct maxim al abstractiei. - exista trei interpretari ale conceptelor: (a) d.p.d.v. subiectivist (v: empirismul englez); (b) d.p.d.v. lingvistic (v: filosofia analitica; (c) interpretarea obiectiva (v: Bolzano, Frege, Husserll si scoala sa, Russell in prima perioada) - clasificari ale conceptelor (/categoriilor): 1) Carnap le clasifica in: (a) calitative; (b) comparative; (c) metrice; obs: prin corelare a categoriilor cu diferitele unitati elementare ale cunoasterii, pentru Frege si Carnap categoriile isi pastreaza numai numele de la ideea de predicatie, devenind propozitii sau ipoteze fundamentale ale sistemului ipotetico-deductiv al cunoasterii; 2) Alt tip de clasificare: (a) calitative - se definesc prin gen proxim si diferenta specifica; (b) cantitative - se definesc inductiv sau prin locul pe care il au in formularea unei legi; (c) de tip structuri - se definesc printr-o mini-teorie; 3) Gotfried Martin desface problema categoriilor in trei probleme: (a) Cum vorbim despre universal? (b) Cum il gindim, sau cum il construim in cunoastere? (c) Ce este universalul? Vom avea: pt. (a) cuvintul / propozitia / discursul ca intreg;

pt. (b) conceptul / judecata / teoria; pt. (c) notele comune ale unei clase, sau genurile maxime ale existentei / legile sau universalul ca lege / ansamblul de relatii constituit intr-o structura invarianta; 4) in functie de tipologia metafizicilor vom avea: (a) categoriile ca genuri maxime ale realitatii (sau ca esente); (b) categoriile ca fiind formele care reprezinta conditiile a priori ale experientei in genere; (c) categoriile ca relatii sau structuri fundamentale ale organizarii logice a discursului; (d) categoria ca teorie care asigura baza rationalizarii integrale a lumii; [9] 2.3. Ideea de sistem categorial probleme: Cum se propun variante? Cum se integreaza acestea? Conditii metateoretice ale sistemelor categoriale (v: completitudinea si individuatia = sa ofere criterii pentru a distinge fara rest prin acele categorii individualitatea (quiditatea) unui obiect supus categorializarii) (i) Tratare istorico-sistematica 1) la Aristotel: - sistemul categoriilor apare ca o lista de categorii si de principii fundamentale ale existentei ca existenta; - in Organon ele sunt impartite in: (a) antepredicamente (omonime/ sinonime, propozitii simple/legate; varianta: definitia, propriul, genul, accidentul); (b) predicamente (substanta, cantitate, calitate, relatie, loc, timp, pozitie, posesie, actiune, pasiune); c) postpredicamente (opusi, contrarii, anterior/posterior, miscare/stare |varianta: posesie) - cu privire la sistemul categorial Aristotel formuleaza citeva conditii pe care trebuie sa la satisfaca orice asemenea sistem: consistenta si completitudinea; comentarii: - Kant il critica pe Aristotel ca nu a ordonat matricea de categorii si nu i-a dat un caracter sistematic, nu a dedus categoriile dintr-un principiu unic; altii considera ca ar fi vorba de o lista cu o ordine interioara care tine de o succesiune a interogatiilor fundamentale asupra existentei; in plus, ideea de consistenta izvoraste dintr-un principiu suprem, cel al (non)contradictiei - scolasticii comenteaza super-categoriile si le sistematizeaza sub numele de 'transcendentalia': unu - multiplu; finit - infinit; actual - potential; parte - intreg; forma materie (acestea nu apar la Aristotel pentru ca ele caracterizeaza substanta ca substrat); -> transcendentalia sunt mai abstracte decit categoriile, referindu-se la domeniul Fiintei, nu al fiintarii;

2) la Kant: - Kant fixeaza un principiu originar, temei si izvor al unitatii sintetice, dupa care se desface toata tabela categoriilor: principiul suprem al tuturor judecatilor sintetice a priori -> prin acesta se acorda intelectului unitate constitutiva si regulativa (expresia functiei regulative: "orice obiect e supus conditiilor necesare ale unitatii sintetice ale universului intuitiei intr-o experienta posibila); acestui principiu ii sunt supuse direct categoriile; - categoriile sunt obtinute printr-o deductie dubla: metafizica si transcendentala; - lor li se adauga: schemele transcendentale ce mijlocesc raportarea categoriilor la obiectele sensibilitatii si opereaza ca constringeri simultan asupra categoriilor si asupra principiilor constitutive si regulative ale intelectului; + conceptele reflectiei care nu se aplica doar la obiecte ci indica relatia obiectelor cu o anumita facultate a cunoasterii - este esentiala pentru Kant pretentia de sistem, generat de un principiu unitar; - sunt formulate explicit doua conditii ale sistemului categorial: consistenta (noncontradictie) si completitudinea -> la Kant aceasta este o stare de fapt. El are pretentia ca a realizat-o in arhitectonica intelectului. observatie: la Kant nu se realizeaza in schimb conditia individuatiei pentru ca pentru individuatie, asa cum o considera el, ar trebui sa tina cont de spatiu si timp, care nu sunt categorii ci forme pure ale sensibilitatii; 3) la Carnap - punctul de plecare al programului pe care el si-l propune, reconstructia logica a lumii, e formularea categoriilro fundamentale ale gindirii umane; acest lucru trebuie realizat de o teorie numita "sistemul constituirii", care ar corespunde unei matrici teoretice -> elemente: (a) baza = elementele fundamentale, date imediate ale cunoasterii si relatiile fundamentale dintre ele, din care se constituie toate nivelurile reconstructiei stiintifice a lumii prin utilizarea logicii relatiilor; prin aceasta logica se expliciteaza toate conceptele care intervin in descrierea structurala a lumii, se formeaza un lant de trepte conceptuale si de definitii pentru nivelul urmator: (b) un sistem axiomatic cu doua parti: o multime de elemente si o multime de propozitii organizate deductiv; (c) categoriile fundamentale, de tip structura, apar ca un ansamblu de relatii; - exista, ca si la Kant, un principiu metodologic: "ori de cite ori este posibil, entitatile ipotetice trebuie inlocuite prin constructii logice"; - Carnap vrea sa introduca unitatea conceptuala a teoriilor prin introducerea unui complex logic (luat nominalist); toate enunturile asupra conceptelor pot fi transformate in enunturi asupra elementelor sistemului (obs: toate celelalte sunt doar moduri de a vorbi la diferite niveluri de abstractie despre aceeasi realitate); - exista un super-principiu (formula a lumii) care ar fi generatorul propriu-zis al categoriilor, cit si al regulilor de operare in sistem; acesta trebuie luat ca scop pentru cercetarea viitoare;

- Carnap formuleaza cerintele pentru un sistem categorial: consistenta, completitudine, individuatie -> aceasta cuprinde regulile succesive de mediere pentru aplicarea categoriilor la un obiect individual fara rest; 4) la Whitehead - se porneste de la necesitatea de a elabora o schema conceptuala a carei pretentie e sa reflecte mersul actual al evolutiei universului; acesta este un program compus din: (a) o schema categoriala (matrice); (b) medierile necesare pentru a obtine aplicarea acestei scheme (nu sunt deductii); (c) teorii speciale ale unor tipuri fundamentale de experienta umana; - schema categoriala e abstracta, neangajata existential; aceasta angajare e introdusa explicit prin 'principiul ontologic' (v. cursul de ontologie) - cu privire la conditia consistentei, Whitehead discuta despre erorile categoriale la care se ajunge prin indicarea gresita a completitudinii (a nu tine seama de tipurile si nivelele de abstractie); - problema individuatiei nu se mai pune pentru ca el a inlocuit distinctiile: general/individual/particular; [10] ~2.4. Tipuri de justificare a sistemelor metafizice (categoriale) probleme: Ce inseamna si cum se realizeaza intemeierea metafizicii? Putem vorbi despre o asemenea intemeiere in termenii unor norme de justificare din corpul stiintelor? Carui domeniu apartine justificarea metafizicii, ei insesi sau altui domeniu al filosofiei? E posibila (necesara) o asemenea justificare? (i) Tratare istorico-sistematica 1) la Aristotel: - teoria metafizica nu se justifica prin deductie si demonstratie, nici principiul suprem al metafizicii; - exista totusi citeva modalitati de justificare: citeodata Aristotel pune principiul metafizicii pe seama unei intuitii (nous-ul activ); unii acorda si ideea de generalizare inductiva lui Aristotel, in intemeierea categoriilor; la Ortega y Gaset apare ideea ca la Aristotel exista o justificare cvasi-transcendentala a principiilor metafizicii. 2) la Kant: - deductia categoriilor devine baza pentru metafizica; vom avea, astfel: (a) pentru categorii -> conditiile posibilitatii experientei si posibilitatea de a aplica categoriile la obiecte, ca justificare; (b) pentru principiile intelectului -> recursul la demonstratie; - cea mai importanta este la Kant deductia transcendentala;

obs: la Kant se gaseste o identificare sau o trecere de la cunoasterea asupra unui tip de cunostere la cunoasterea unor obiecte, aceasta deoarece noi creem relatia conceptelor cu obiectele (aceasta trecere a fost diferit interpretata); 3) in metafizica formala: - se foloseste pentru justificare echilibrul reflectiv: se identifica schema logica cu aplicatiile ei, iar cind se realizeaza o coerenta intre practica deductiva si teoria logica se creaza acest echilibru reflectiv si schema categoriala e justificata; 4) la Whitehead: - justificarea e de tip ipotetico-deductiv; se pleaca cu o schema, se elaboreaza teorii particulare a caror aplicare duce la reformularea bazei axiomatice; - aici e vorba de extinderea la metafizica a idealului self-corectiei (v si: Bolzano, Brentano s.a.) [11] 3. Teme, probleme si programe metafizice 3.1. Intrebarea fundamentala a metafizicii: "De ce exista ceva mai degraba decit nimic?" bibliografie: Leibniz - "Asupra originii radicale a lucrurilor" (1697) Heidegger - "Introducere in metafizica" (cap.1) (1953) - "Contributii la filosofie" (1989) N. Rescher - "The Riddle of Existence (1984) R. Nozick - "Philosophical Explanations" (cap.2) M. Kusch, in Acta Philosophica Fenica, vol.49 (1990) [12] (i) Formularea leibniziana - Leibniz formuleaza intrebarea: "De ce exista ceva mai degraba decit nimic?" intr-un context mai special, in care e discutat argumentul ontologic; - el pune problema necesitatii metafizice a realitatii lumii; dupa ce formuleaza aceasta intrebare, insa, nu incearca sa dea un raspuns la ea, ci isi formuleaza propriul sau raspuns despre lumea existenta ca fiind cea mai buna dintre lumile posibile;

(ii) Resurectia intrebarii in metafizica actuala - intrebarea a fost ocultata multa vreme, pentru ca 'de ce', ca operator al ei, parea lipsit de sens; de ex: in fizica clasica orice explicatie presupune ceva dat ca temei al explicatiei; un fapt ce se doreste a fi explicat e subsumat unui set de legi generale si unei multimi de conditii. Ori, aceasta explicatie nu poate fi mutata si asupra legilor si conditiilor initiale; intrebarea in cauza ar cere un raspuns fara presupunerea unui prealabil neconditionat, ceea ce nu este posibil; - reaparitia contemporana a intrebarii e simultana cu aparitia unor interogatii nestandard in stiinta: (a) ideea ca nu mai trebuie distins intre conditiile initiale si legile structurale ultime ale universului, caci acestea vor avea aceeasi forma; (S. Hawking) (b) propunerea unei etape a unei fizici epistemologice, care sa urmeze etapei empirice, a lui Newton si celei bazate pe le a lui Einstein, aceasta ca "teorie fundamentala" care sa cerceteze cum trebuie sa fie organizata natura pentru ca omul sa o poata cunoaste; (A. Eddington) (c) incercarea, corelata cu acestea, a fizicii sa evite in mod complet contingenta in natura (v: constantele universale care apar in cadrul legilor fizice) (d) incercari (experimentale) asupra lumii fizice din care sa apara conditiile de existenta si necesitate a legilor logice; (Weinberg & Feynman) (iii) Interpretare la aceasta problema (dupa Nozick) 1) Nozick pune o intrebare preliminara: "cum e posibil ca o asemenea intrebare sa aiba un raspuns?" a) in cercetarea acestei intrebari el introduce o "teorie fundamentala": -> aceasta e cea care inaintaza in explicatie pina la cele mai generale lugi sau teorii stiintifice: poate sa nu admita nimic ca fiind inexplicabil; prin explicatie se intelege o procedura rationala prin care se raspunde la intrebari de tip "de ce" v: modelul explicatiei deductiv nomologice dupa Hempel si Openheim: -> explanans = legi sau enunturi nomologice:L1, L2, ...; conditii: C1, C2, ...; -> explanandum = faptul de explicat; prezenta intr-un domeniu a unei legi; aparitia unui fenomen, etc. b) explicatia, dupa acest model (xRy = x este explicatia corecta a lui y, unde x, y sunt multimi de propozitii), e o relatie ireflexiva, asimetrica, tranzitiva; rezulta ca R este o relatie de ordine partiala pe o multime de adevaruri; vom avea: explicatii deterministe, probabiliste, cauzale, finaliste (apar legi functionale, se pot face predictii);

- avem doua posibilitati: fie acceptam un adevar 'p' care nu are nevoie de explicatie pentru ca se justifica intuitiv sau transcendental (obs: in cazul argumentului transcendental generalizat e luat ceva ca dat si se explica de ce este astfel), fie acceptam existenta unui sir infinit de aplicatii ale relatiei de explicatie (eventual se accepta ceva ca un fapt brut, care se sustrage unei explicatii rationale, de tipul: "se intimpla ca lucrurile sa existe in aceasta modalitate"); c) se pune problema evitarii acestor posibilitati; astfel (v: Kripke - A Theory of Truth) prin logica predicatelor se poate evita conditia ireflexivitatii relatiei de explicare, care la nivelul propozitiilor ar fi incalcata doar prin circularitate vicioasa; -> schema: (p) Orice enunt care are caracteristicile 'C ' este adevarat (principiu) "p" este un enunt care are 'C' (instantiere) Deci "p" este adevarat (concluzie) - deci, daca se presupune ca enuntul "p" este adevarat, el se explica el insusi prin aceasta subsumare deductiva; obs: cei care accepta ca o explicatie genuina, originala, face apel la o asimetrie epistemologica nu sunt de acord cu aceasta cale (se socoteste in plus ca ierarhia nivelurilor de cunoastere e bulversata, pentru ca explanandum-ul e socotit de profunzime mai mare decit explanans; in plus, aceasta explicatie nu inlatura faptele brute; 2) In continuare, Nozick propune doua cadre de analiza a interogariei initiale: (a) teoriile neegalitariste; (b) teoriile egalitariste; [13] a) teoriile ne-egalitariste presupun impartirea propozitiilor (starilor) in doua clase: - cele care nu au nevoie de explicatie (naturale) si cele care au nevoie de explicatie, eventual sunt explicate prin primele (artificiale); a1) formularea in acest cadru a intrebarii: "De ce exista Fiinta mai degraba decit Nefiinta?" duce la anumite probleme (obs: interogatia accepta intr-o asemenea teorie Nefiinta ca stare naturala): de ce o anumita stare "n" e stare naturala care loc in absenta fortelor perturbatoare? de ce pentru o stare naturala doar un tip de forte sunt cele care scot obiectul din acea stare naturala? obs: pentru aceasta raportare la Nimic ca stare naturala, orice factor cauzal care ar fi propus pentru a explica devierea de la Nimic reprezinta el insusi o deviere de la acesta, deoarece are nevoie de o explicatie (sau nu ar avea cine sa se intrebe); v: la Heidegger, in "Ce e metafizica?", Nimicul ar avea o forta proprie a negatiei, care printr-o aplicatie interna sa produca ceva;

a2) pentru punerea intrebarii cu existenta ca stare naturala asumata Nozick se refera la un model fizic de autodestructie; probleme: de ce sa asumam ceva ca stare naturala? de ce exista o asemenea stare naturala fundamentala? de ce teoria ultima a lumii ar trebui sa aiba o structura de tip asimetric? b) teoriile egalitariste nu admit o anumita stare ca fiind naturala; din acest punct de vedere se suprima din intrebare: "mai degraba decit" (v: pentru Heidegger aceasta expresie trecea interogatia din cimpul stiintei in cel al filosofiei); existenta si nimicul sunt abordate ca stari posibile; reformulare: pentru cele mai fundamentale legi si c (conditii initiale ale universului se pune intrebarea: "De aceste c decit d (deviatii)?" - ar trebui sa se elimine faptele brute si sa se admita ca posibilitatile sunt independent realizate; se pune problema: "de ce cosmosul e astfel structurat incit nu mai ramine nimic de explicat?"; alta intrebare, dupa principiul fecunditatii (v: interpretarea scolastica la Aristotel principiul plenitudinii: intr-un timp lung [= infinit], orice potentialitate se actualizeaza): "Care este baza, sau temeiul, realizarii tuturor posibilitatilor?" (Nozick propune pentru aceasta intrebare o autoexplicare); - problema se poate muta in cadrul mai special al principiilor fundamentale (v: distinctia intre legi si fapte): "Care este statutul ontologic al legilor?"-> raspunsuri: # nu au un statut privilegiat, sunt simple patternuri descriptive (colectii) -> dar atunci cum mai pot functiona in explicatii si predictii?; ## legea e un operator al necesitatii care constringe faptele, prin aceasta exprimindu-se necesitatea naturala -> dar cum se produce aceasta constringere a faptelor? - la toate aceste probleme nu se poate raspunde, drept pentru care se pune o noua intrebare: "Nu ar fi mai bine sa acceptam teorii nereductioniste, care nu presupun fapte mai fundamentale decit altele?" -> dar pot sa mai realizeze explicatii teoriile care nu mai presupun apelul la fundamental? - ar exista aici doua alternative: # teoriile coerentiste ale adevarului -> trimit la discutiile epistemologice; ## ideea unitatii organice a tuturor entitatilor lumii -> ridica probleme ontologice (intrebare: de ce faptul ca ceva e in acord cu restul explica de ce el fiinteaza?) - se poate da un raspuns prin auto-fundare? -> ar trebui sa fie inventat un principiu al unitatii organice din care decurg toate faptele si acesta sa fie explicat prin subsumare, potrivit acestei tehnici; 3) Concluzii (vezi si interpretarea la Heidegger) [poate fi notat si cu (iv)] - aceasta regresie la nesfirsit a intrebarilor duce la sugestia ca interogatia asupra Fiintei, formulata in termenii existentei, ne pune in fata limitelor intelegerii rationale; - geneza temeiului ca principiu al fiintarii, devenirii si cunoasterii nu poate fi discutata in categoriile existentei determinate; cu alte cuvinte, aceasta e o intrebare a metafizicii in ordine apofatica;

- aceasta intrebare are o presupozitie care trebuie pusa in evidenta: ca exista ceva care se specifica in cele doua directii, ca un domeniu care are aceste determinatii, ori punerea in evidenta a aceastui domeniu ne arata ca aceasta nu poate fi decit o intrebare intermediara, prin care se disloca orizontul in care este cercetata originea, temeiul etc. - a spune "de ce exista 'x' mai degraba decit 'y' ar insemna sa poti detasa limbajul de lume si de cunoastere, ceea ce nu se poate (v: Wittgenstein); - deci categorializarea Fiintei nu este posibila; [14] 3.3. Existenta. Individuatie. Identitate. [pentru 3.2. a se vedea cursul de ontologie] (i) Introducere: - aceasta problema este legata de modul in care ceva solicita dreptul de a deveni individ (v: Quine: "No entity without identity"); - in rezolvarea unor anumite probleme ale individuatiei metafizica poate sa recurga la experimente; - concluziile cu privire la aceasta problema duc la nevoia unei noi scheme de categorii; (ii) Cum apare problema in diferitele tipuri de metafizica: 1) in metafizica-ontologie: sa se determine modul cum actioneaza universalul in lume pentru constituirea individualului; 2) in metafizica-epistemologie: sa se determine posibilitatea structurii rationale sa patrunda fara rest individualul; 3) in metafizica-lingvistica: problema apare ca problema a specificarii individualului ca instrument logico-lingvistic; varianta: se poate discuta posibilitatea limbajului de a discrimina pina la individual obiecte din domeniul de semnificatie; 4) in metafizica sturcturala: problema nu mai apare datorita abandonarii relatiei subiectpredicat (universal-individual); obs: individualul se defineste corelativ cu universalul, ca entitate neinstantiabila; (iii) Teorii formale ale individualilor: - preliminarii: - trebuie distins intre individualii abstracti (care nu accepta decit schimbari de tip 'Cambridge') si individualii concreti (care accepta si alte schimbari si proprietati); - nu se pune problema daca un individual apare sau exista untr-un altul, ci daca teoria permite ca el sa apara intr-un altul, ca o proprietate a acestuia;

1) Teoria pachetelor ('bundle') a lui Russell - individualul este un 'bundle' format din proprietati (A, B, C, ...) in relatie de coprezenta interna; - individualul poate intra si in combinatii exterioare, proprietatile sale, sau acel bundle din care este format, nu; - se distinge intre aparitie si instantiere (o proprietate P poate fi instantiata daca este memru a unui 'bundle'; problema -> se poate ca, odata un 'bundle' (A, B, C) distrus, apoi, proprietatile sale sa apara in combinatie intr-un alt 'bundle' (A, B, C, D); in plus, combinatia (A, B, C) nu este intrinsec diferita de un 'bundle' (A, B, C) pentru ca relatia de coprezenta externa nu i modifica structura; 2) Teoria lui Nelson Goodman (v: problema comunitatii imprefecte) obs: aceasta este o teorie fenomenalista: in locul proprietatilor sunt folosite 'qualia' (aparitii) - 'qualia' sunt universale pentru ca sunt repetabile; - in loc de "coprezenta" se foloseste "a-fi -impreuna" (toghetherness), iar in loc de "combinatie", "complex"; - genul de entitati care intra in acest complex sunt qualia, iar natura complexului este insumarea; problema: -> se poate ca un concret individual (A, B, C) care a fost distrus la un moment dat sa reprezinte o combinatie in complexul (A, B, C, D) la un moment ulterior; 3) Teoria infatisarii (guise) a lui H-N Castaeda - exista doua genuri de individual: (a) individualii de baza (guises) sau atomii ontologici; si (b) individualii obisnuiti, construiti ca semi-latice de 'guises'; - 'guises' au o structura de forma: c{P1, .....Pn}, unde 'P1...Pn' sunt proprietati, '{}' sunt un operator de formare a multimilor, iar 'c' e un operator individuator, sau de concretizare a entitatilor abstracte; - problema instantierii: - intern, un 'guise' 'b' instantiaza proprietatea 'F' daca aceasta apartine nucleului lui 'b'; - extern, a avea o proprietate 'F' de catre 'b' inseamna o forma de predicatie; problema: -> se poate ca individualul I1 sa apara ca membru al unei multimi cu un singur element {I1} si apoi sa i se aplice ne-reiterativ operatorul 'c' pentru a forma un nou individual I2= c{I1} ? [15]

4) Teoria tropilor (trope) la G. R. Stout, D. C. Williams si K. Campbell - tropii au o structura atomara si sunt considerati ca instante de proprietati; atit individualii cit si proprietatile universale sunt construite ca niste combinatii ale acestor tropi; ex: I = (a1 + b1 + ...+ w1); P = (w1 + w2 +...+ wn); - a spune ca individualul 'I' are proprietatea 'P' revine la a spune ca suma de instantieri de proprietati care constituie individualul 'I' contine tropul 'w1', care este membru al multimii de asemenare care constituie proprietatea 'P'; - un trop nu poate fi instantiat in alt trop, iar pentru ca un individual, ca suma, sa nu poata fi instantiat in altul, se pune restrictia de a nu permite manifestarea simultana a unei relatii de coprezenta intre tropii a doi individuali; problema: -> s-ar putea totusi realiza o instantiere in timp, sau daca nu, ar trebui ca trotii sa dispara odata cu individualul si sa se ajunga la o continua schimbare a universalilor, ceea ce ar fi imposibil; Concluzii: - toate aceste teorii nu pot reprezenta adecvat, intr-o explicatie conceptuala, structura individualului, pentru ca pornesc de la supozitia ca individualii sunt ontologic posteriori constituentilor lor; este implicata de asemenea o viziune analitic-atomista despre lume; - solutii: adoptarea unei proprietati individuale (ca haecceitatea) sau parasirea viziunii atomare si trecerea la una holista; - sarcina filosofiei in legatura cu individualul este aceea de a-l construi ca pe un concept care sa se integreze coerent intr-o interpretare a totalitatii experientei umane; problema tine de posibilitatea gindirii filosofiei ca o metafizica; (iv) Problema principiului individuatiei in istoria metafizicii 1) La grecii antici a) Platon: - pentru el, ceva care exista in maniera concreta trebuie sa fie situat intr-un proces care sa i reconstituie provenienta; - forma nu poate sa realizaze asa ceva, pentru ca ea nu prinde decit ceea ce este comun indivizilor, si nu multiplicitatea lor; - deci trebuie gasit un alt principiu, care in raport cu forma sa reprezinte un adaos, si o limitare, si care sa explice realizarea ei in instante particulare; [16] b) Aristotel: - originea problemei:

-> perspectiva epistemologica (prima): relatia de reciprocitate intre exigenta universalitatii si constituirea unui obiect al stiintei; -> perspectiva ontologica: inzestrarea cu o modalitate superioara de existenta a universalului care face problematica fiintarea individualului; obs: - pentru Aristotel o discutie critica a obiectelor sensibile ar reveni la a incerca sa demonstrezi ordinea si existenta naturii, deci aceasta e o intreprindere condamnata de el; [?!] - problema: -> daca si cum e posibila cunoasterea individualului; aceasta problema devine una ontologica numai prin critica lui Platon; sarcina ontologica e aceea a depasirii celor doua planuri: sensibil si inteligibil; - elementele care conditioneaza solutia lui: (a) conservarea supozitiilor platonice; (b) incercarea unei noi conceptii asupra sensibilului; (c) incercarea de depasire a dualismului grec, care prin apelul la o participare indefinita face loc unei imagini inconsistente despre lume; - Aristotel propune o distinctie intre 'universal' ca obiect al stiintei, captat in structura definitiilor, si 'forma', ca principiu imanent al stabilitatii fiintarilor (are capacitatea de a se comunica); - Individuatia e echivalenta cu trecerea fizica de la formele abstracte ale universalului la formele concrete ale existentei (e un proces); teza: materia e principiul individuatiei; (v: materia e principiul miscarii, prin care sunt supuse genezei si devenirii lucrurile); - Asupra cunoasterii individualului: nu se face prin definitii; individualul poate fi doar perceput; el este obiect al intuitiei doar pentru o inteligenta infinita (v: la medievali); c) Porfir: - da definitia: "indivizi sunt numite asemenea fiinte care luate in sine constau din proprietati a caror insumare nu apare niciodata la o alta fiinta" d) Alexandru din Afrodisia: - i e atribuita teza prioritatii ontologice a individualului; - da doua trasaturi ale individualului: # separabilitatea ## autonomia - dupa el, "individul apartine acelui gen de entitati ce pot fi aratate, nu numite" (v: ostensiunea) e) Boetius si Simplicius: - adauga o noua trasatura a individualului:

### indivizibilitatea f) David: - introduce: #### conservarea formei [17] 2) In filosofia scolastica a) Toma: - forma e un principiu de diversificare in sensul ca limiteaza exercitarea fiintei, ordonind-o intr-o directie determinata, finita, si prin acest act de coercitie comunica materiei existenta (fiinta); - forma da mai dinainte materiei acea capacitate care o face capabila de ordine, si sa primeasca / sa instituie determinatii; - deci materia e principiu al individuatiei, ca materie cuantificata (materia signata): (a) prin intermediul cantitatii; (b) prin cauzalitatea primita prin delegatie; probleme: -> ce e 'materia signata', un mod al cantitatii (un accident), sau o relatie dintre materie si cantitate?; in ce sens e individul unitar, omogen, daca substanta va fi individuata printr-un accident?; acest balans al formei si materiei face problematica posibilitatea ca materia sa reprezinte sursa diversificarii (specificarii) existentei; b) Duns Scotus: - sistematizeaza tezele predecesorilor sai: -> individuarea prin ceva pozitiv si exterior esentei: * prin materie (v: Aristotel, Averoes) obiectie: materia e universala ca si forma; ** prin materia signata (v: Toma) obiectie: materia signata trimite in fond la forma; nu se mai poate intelege devenirea substantei; + problema indivizilor imateriali (de pilda, ingerii); -> individuarea care nu recurge la nimic pozitiv si exterior esentei

si care se constituie prin dubla negatie (anonim, atribuit lui Toma) v: un lucru se separa de altul prin negatie rationala; obiectie: aceasta nu e o explicatie cauzala; - teoria sa: daca diferenta specifica e o forma quidditativa, exista o diferenta individuala care nu e de acest tip; aceasta diferenta individuala este "haecceitas" -> ceea ce face ca o forma sa se singularizeze si sa devina realitate imediata (ac. este deci o individuatie a formei); obiectie: arborele lui Porfir ar ajunge sa se intinda la infinit, drept pentru care individualul e lasat in seama unei intuitii celeste. obs: aceasta nu rezolva problema; c) Occam: - inverseaza pozitia lui Scotus, facind din intuitia distincta a individualului piatra fundamentala a unei noi teorii a cunoasterii; aceasta il conduce la nominalism -> se ajunge astfel la incapacitatea de a da seama de universale; [...] [18] 3) Perioada moderna a) Leibniz: - socoteste ca prin judecata de predicatie se pune in evidenta in structura lui raportul dintre universal si singular; conforma acestui raport trebuie sa gindim statutul individualului; - astfel, individualul e determinat in intregime prin totalitatea predicatelor atribuibile subiectului (cele esentiale si accidentele); - cerinta de completitudine (+ problema continuum-ului si a libertatii) se rezolva prin intelectia infinitului; - seria intreaga, in care e inscrisa si legea de constituire i e accesibila lui D-zeu; omului i e accesibil doar principiul individuatiei; b) Kant: - problema individuatiei devine una epistemologica (dar nu numai), a validitatii individualului ca obiect de cunoastere; individuatia este in plus o conditie a oricarui sistem categorial; - se abandoneaza mecanismul forma-substanta; solutia se va da prin aplicarea intregii analitici a cunoasterii (la nivelul schematismului intelectului); - problema individuatiei ca program fizic consta in dovedirea aplicarii matematicii pentru constituirea realului ca obiect al fizicii (aceasta se realizeaza cu ajutorul infinitului);

- in interpretarea morala a lui Kant, aceasta problema devine una a identitatii persoanei si a libertatii; c) Schelling: v: penduleaza intre aspiratia universalista - Spinoza, si afirmarea energica a eului - Fichte - filosofia sa a naturii are trei faze: (a) o filosofie a naturii de inspiratie stiintifica, in continuarea lui Kant; (b) o filosofie a naturii tot de inspiratie stiintifica, dar in care rupe legatura cu Kant; (c) o filosofie speculativa a naturii; - in a doua faza a sa, problema individuatiei devine o problema a individualitatii biologice; - scopul ultim al naturii, de reprezentare a infinitului in finit, se realizeaza prin individualizare progresiva, in cadrul unui quasi-organism; d) Hegel: - individuatia e inlocuita cu expresia: determinatie, determinabilitate (Bestimung, Bestimheit); - se pun doua probleme: * pe ce se bazeaza faptul ca ceva are o determinare sau este determinat? raspuns: - determinarea este ceea ce face ca un lucru sa fie; ea se produce in doua momente: (a) ceea ce face ca un lucru sa fie ceea ce el este, este faptul ac el se afla intr-un raport fata cu sine (autoreflexivitate, identitate); (b) ceea ce face un lucru sa fie ceea ce el este e un raport cu totalitatea altor lucruri care alcatuiesc concretul imediat; ** cum se produce individuatia pornind de la ideea originara? raspuns: - dupa cele trei momente: (a) universalul - ideea originara in prima sa indeterminare; (b) particularul - luarea in considerare a conditiilor exterioare; (c) singularul - individualul, deplin intemeiat; astfel, singularul e articularea universalului in particularul lumii; obs: se considera ca aici apare la Hegel problema relatiei: individualul ca produs al dinamismului universalului e relational, si se constituie prin interiorizarea relatiilor; 3') Precursori ai secolului XX a) Schopenhauer: - individuatia tine de lumea fenomenului; subiacent se afla o vointa universala; b) Marx: - distinctie: indivizii reali ca punct de plecare al analizei (sociale) /vs/ indivizii ca produs al societatii; c) Nietzsche:

- independenta individualului; - individualul ca persoana; - reclama realizarea determinatiilor interne ale individului in cel mai inalt grad de intensitate; obs: Nietzsche se refera la principiul apollinic al artei si ca principiu de individuatie; [19] 4) Filosofia contemporana a) Husserl: - fenomenologia are trei momente importante: (a) reductia: - eidetica - fenomenologica (aneidetica) (b) teoria categoriilor (c) teoria constituirii (obs: aici la se discuta individuatia) - statica: indica modul in care relatia dintre noeza (parte a constiintei) si noema (obiectul - nu exterior) e data printr-o legitate invarianta, a priori; - genetica: are rol de actualizare (realizare) a apriori-ului constitutiv; in cadrul acesteia exista trei trepte: # constituirea originara ## constituirea primordiala ### constituirea intersubiectiva aceastea sunt dupa el treptele mediatoare care conduc de la a priori-ul formal si apoi cel material pina la realitatea constiintei in subiectivitatea ei, a constiintei ca comunitate de monade, a lumii in realitate obiectiva; b) Whitehead (filosofia organismului)

- la el se reformuleaza problema individuatiei, ca problema a constituirii prin actualizarea intro entitate reala a unei multimi de potentialitati, ca un proces continuu, mereu structurat de categoriile fundamentalului; - pentru a fi explicat acest proces trebuie respinse: atomismul si ideea substantei; - procesul e considerat ca avind patru etape: (a) un datum elementar (b) un proces (c) o satisfacere (d) decizia - alaturi de aceste se mai tine cont de actiunea conjugata a unor factori imanenti cu actiunea intregului univers si de actiunea combinata a cauzalitatii eficiente si finale; c) N. Hartmann (ontologia critica) - are trei tipuri de categorii: (a) categorii fundamentale - ale modalitatilor, opozitiilor, cantitatii si calitatii; (b) categorii ale domeniilor - sunt impartite dupa straturile fiintarii (ideal - real); (c) legi categorice - regleaza constituirea tipurilor de unificare a lumii, ca si a tipurilor de diferentiere in sisteme tot mai particulare; - pentru el exista individualitate, dar nu avem individuatie sau individualii; individualitatea consta in corelatiile reale cu partile si cu intreaga existenta, corelatii ce dau natura individului; acestea insa nu pot fi prinse de nici o incercare de ale formula printr-un principiu, temei unificator; - deci problema individualtiei ar trebui, dupa el, abandonata; [20] (v) Problema individuatiei si a identitatii in diferite contexte particulare 1) Identitatea persoanei a) abordare conceptuala: - problema identitatii persoanei se formuleaza ca: (a) problema metafizica si semantica (in maniera esentialista): ce tip de fiintare e persoana?; (b) ca problema metodologica (in maniera antiesentialista, in maniera empirismului englez): ce criterii trebuie formulate pentru ca in experienta sa poata fi individuate pina identitate persoanele? -> un caz particular al problemei metodologice este identitatea persoanei in timp;

- criterii de identitate: - materiale: - criteriul corporalitatii - criteriul creierului - psihologice: - memoria - continuitatea dorintelor, credintelor, idealurilor, temerilor - quasi-memoria - exista si opinia ca problema identitatii persoanei nu poate fi explicata; obs: dupa Thomas Reid, identitatea persoanei e una neambigua, singura care nu admite grade, deci nu se epuizeaza prin indici metodologici, pornind de la ceea ce e observabil; [21] b) abordare istorica: b1) Locke: - porneste la cercetarea identitatii persoanei datorita unor factori: metafizic-teologic, epistemologic si pragmatic; - nu vrea sa recurga la o abordare relationala ci la una operationala; - da mai intii formularea generala si discutia problemei; va ajunge in acest context la definitia: "'x' e identic cu 'y' ddaca 'x' si 'y' sunt de acelasi gen si au acelas moment ca inceput al existentei"; - cerceteaza cazuri particulare: identitatea substantelor (D-zeu, spiritele finite, corpurile), identitatea modurilor, identitatea persoanei; obs: pentru Locke persoana nu este substanta; - raspunsul sau: identitatea persoanei e determinata de identitatea constiintei ca auto-constiinta (self) -> Th. Reid aduce o obiectie: constiinta se intrerupe (de ex., in somn) si atunci ar trebui sa acceptam pentru aceeasi persoana doua inceputuri in timp; b2) Hume: - pune problema in termenii gasirii cauzelor psihologice ale credintei universale, dar eronate, in existenta unei persoane care are o continuitate in timp;

2) Identificarea intre lumi-posibile [pentru acest context particular se pot vedea textele lui Hintikka, Kripke, D. Lewis, A. Plantinga s. a. intrucit nu este tratat in curs] [22] 3) Problema identitatii si individuatiei in discutiile filosofie legate de interpretarea mecanicii cuantice [rezumat] - se discuta sub acest titlu problema mecanicii cuantice si a experimentului E.P.R. in paralel cu postulatele unui program teoretic (v: Einstein): a) postulatul realismului b) postulatul completitudinii c) postulatul localizarii d) principiul de separabilitate -> ca doua stari fizice diferite ale aceluiasi obiect trebuie sa fie descrise independent de formalismul teoriei; obs: acest principiu e corespondentul in fizica al principiului clasic al individuatiei; + interpretarea lui D. Bohme: propune sa abandonam principiul clasic al individuatiei si sa construim o noua ontologie holista. [sistematizat si dactilografiat de Gheorghe tefanov]