Anexa 1

Fișă de documentare: TEORII DESPRE ADEVĂR

Teoriile despre adevăr se diferențiază în teorii definiționale și teorii criteriale.

O teorie definițională a adevărului încearcă să răspundă la întrebarea Ce este adevărul?
Teoriile criteriale încearcă să ofere teste sau criterii pe baza cărora să putem distinge adevărul de fals.
Diferența dintre cele două tipuri de teorii poate fi exprimată prin ideea că a ști ce este adevărul nu înseamnă
a ști întotdeauna care sunt opiniile adevărate, respectiv cele false.
În general, se apreciază că teoria corespondenței este singura teorie definițională a adevărului, în vreme ce
teoria adevărului-coerență și teoria pragmatistă a adevărului sunt teorii criteriale.

Teoria corespondenței este cea mai veche teorie despre adevăr. Formularea clasică a teoriei îi aparține
lui Aristotel: „A enunța că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziție falsă;
dimpotrivă, o enunțare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este”.
(Aristotel, Metafizica)
Conform acestei teorii, un enunț este adevărat dacă descrie starea de lucruri reală la care se referă, dacă,
altfel spus, corespunde acesteia. Prin urmare, adevărul este un atribut sau o proprietate relațională.
În acest context, se poate distinge între adevăr și întemeiere: un enunț poate fi adevărat chiar dacă noi
nu putem aduce temeiuri în acest sens. De pildă, enunțul „Pământul se învârte în jurul Soarelui” era adevărat
chiar și atunci când oamenii aveau temeiuri să creadă că lucrurile stau altfel.
De asemenea, se poate distinge între a fi adevărat și a ști că este adevărat. Enunțul „Galaxia noastră nu
este singura în care există ființe inteligente” poate fi adevărat chiar dacă noi nu vom ști niciodată acest lucru.
Obiecție la adresa acestei teorii: există enunțuri al căror adevăr nu poate fi explicat pe baza
corespondenței, cum sunt enunțurile care descriu fapte din trecut sau cele care descriu fapte din viitor. Altfel
spus, nu mai avem cum să verificăm relația de corespondență între enunț și fapt.
Numai că aceasta este chiar una dintre implicațiile ideii de corespondență: poate exista o corespondență
între enunț și realitate chiar dacă eu nu cunosc și nu pot verifica această corespondență.
Concluzie: teoria corespondenței ne ajută să determinăm ce este adevărul, dar acest lucru nu este
suficient pentru a distinge opiniile adevărate de cele false, altfel spus nu oferă niciun criteriu pentru a stabili
dacã o propoziție este adevărată sau nu. Nu întotdeauna putem stabili adevărul unui enunț prin apel la
corespondență. De exemplu, adevărul enunțului „Un pătrat are patru unghiuri drepte”, nu poate fi stabilit
prin apel la corespondență, ci numai prin demonstrație matematică. În acest caz nu trebuie să comparăm
opiniile cu realitatea, ci cu alte opinii și trebuie să apelăm la teoria adevărului coerență.

Teoria adevărului coerență

Potrivit acestei teorii o opinie este adevărată dacă este în concordanță cu alte opinii considerate adevărate.
Prin extindere, se va spune că adevărul este o proprietate a întregului sistem de cunoștințe.
Obiecții:
a) E posibil să avem două propoziții contradictorii care să fie separate, compatibile cu sistemul de
propoziții acceptate deja ca adevăruri.
b) Pentru a fi siguri, ar trebui să avem un singur sistem de adevăruri la care să ne raportăm;
c) Coerența presupune principiul noncontradicției, dar nu ne poate ajuta să decidem dacă acesta este
adevărat sau nu; dacă suntem nevoiți să spunem că acesta este o convenție fundamentală, am putea
fi siliți să acceptăm că toate adevărurile sunt convenții.
În consecință, coerența poate fi apreciată ca un test negativ al adevărului: ne poate ajuta să decidem că
unele dintre ideile noastre sunt false, dar nu și care și de ce sunt adevărate.

Teoria pragmatistă a adevărului

Teza adevărului pragmatic pe care o susține William James poate fi redusă la următoarele chestiuni:
 adevărul nu este proprietatea inerentă și inactivă a unei idei;
 adevărul este un eveniment care se produce în privința unei idei.
 ideea nu este adevărată, ea devine adevărată și e făcută adevărată de fapte.
Pentru pragmatiști adevărul este o valoare a existenței.
Criteriul susținut de reprezentanții filosofiei pragmatiste este utilitatea. O propoziție nu este adevărată
sau falsă în sine. Ea devine adevărată dacă se dovedește a fi utilă, funcțională în activitatea noastră practică,
dacă devine regulă de acțiune.
Adevărate sunt ideile pe care le putem asimila, pe care le putem valida, cărora le acordăm adeziunea
noastră și pe care le putem verifica.