Teorii despre adevar Teoria corespondentei

Pentru ca adevarul nu este un dat, nu este manifest, el fiind cautat si inteles diferit, teoriile referitoare la existenta lui au fost foarte diverse. Astfel, s-au conturat cateva teorii despre adevar, care fie indica proprietatea esentiala a acestuia (teoria corespondentei), fie propun anumite conditii de verificare, de care depinde considerarea unui enunt ca fiind adevarat (teoria coerentei si teoria pragmatista). Trasatura comuna a celor trei teorii clasice ale adevarului este faptul ca acestea considera adevarul drept o relatie intre un enunt si altceva cum ar fi starile de lucruri, un alt enunt sau interesele vitale ale comunitatii. Practic, pe rand, cele trei teorii traditionale pleaca de la presupunerea ca un enunt este adevarat pentru ca are o relatie specifica fie cu starile de lucruri ale acestei lumi, fie cu enunturi acceptate deja ca fiind adevarate, fie cu interesele de baza ale unei comunitati. In functie de modul in care au gandit natura acestei relatii, filosofii au optat pentru una dintre cele trei teorii. Aristotel este primul care teoretizeaza explicit conceptia adevarului-corespondenta: "A enunta ca ceea ce este nu este sau ca ceea ce nu este este constituie o propozitie falsa, dimpotriva o enuntare adevarata este aceasta prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este." (Metafizica) Conform acestei teorii, adevarul si falsitatea consta in relatia dintre lume si propozitiile sau opiniile noastre despre lume, in relatia dintre cum este lumea si ce gandim, spunem noi despre lume. Propozitiile adevarate sunt cele care corespund realitatii. Propozitiile false sunt cele care nu corespund realitatii. De exemplu, propozitia am o suta de lei in buzunar este adevarata daca am chiar o suta de lei in buzunar; si este falsa daca nu am chiar o suta de lei in buzunar, ci mai mult sau mai putin sau deloc. Valoarea de adevar (adevarul / falsitatea) este o proprietate obiectiva a propozitiei, adica independenta de mintea omului si intemeiata pe realitate (nu subiectiva, adica dependenta de mintea omului). In Evul Mediu, Toma dAquino preia de la Aristotel teoria adev arului corespondenta. Intr-o formulare a lui Toma dAquino din Summa contra gentiles si acceptata ulterior de mai multi filosofi medievali, adevarul este definit drept concordanta dintre spirit si lucru, drept adecvare dintre gandul nostru si lucruri. Si in Summa Theologiae vom regasi aceasta idee: Adevarul rezida in inteligenta, in masura in care inteligenta se adapteaza la realitate, iar realitatea insasi este denumita adevarata in masura in care se coreleaza in vreun mod cu inteligenta. De aceea, Toma dAquino va spune: adevarul se gaseste in mod secundar in lucruri si in mod primar in spiritul celui care cunoaste. In conceptia lui, ratiunea divina este cea de care depind armonia si ordinea lucrurilor, cea care face ca lucrurile naturale sa fie adevarate. Astfel, Toma dAquino situeaza existenta lucrurilor intre inteligenta creatoare (Dumnezeu) si inteligenta umana. De aceea, in ratiunea divina adevarul exista in adevaratul sens primar, iar in ratiunea umana in adevaratul sens secundar. Un lucru este adevarat daca indeplineste sarcina pentru care l-a harazit Divinitatea. De exemplu: acest mar e rosu e adevarata daca realitatea cunoscuta prin inteligenta si nu prin simturi, are printre obiectele sale pe acelea care intrunesc proprietatea de a fi mar si rosu. In concluzie, teoria adevarului - corespondenta indica numai proprietatea esentiala a adevarului, de la aceasta plecand teoriile verificationiste.