Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Teoria adevărului
Teoria adevărului corespondență
Teoria coerentistă
Teoria pragmatistă
• Trăsătura comună a celor trei teorii clasice ale adevărului este faptul că acestea consideră
adevărul drept o relație între un enunț și altceva cum ar fi stările de lucruri, un alt enunț sau
interesele vitale ale comunității.
• Altfel spus, pentru filosofii clasici, adevărul posedă o natură intrinsecă, o esență ce poate fi
descrisă adecvat printr-o teorie cvasi-metafizică.
• Practic, pe rând, cele trei teorii tradiționale pleaca de la presupunerea că un enunț este adevărat
pentru că are o relație specifică fie cu stările de lucruri ale acestei lumi, fie cu enunțuri acceptate
deja ca fiind adevărate, fie cu intresele de bază ale unei comunități. În funcție de modul în care au
gândit natura acestei relații, filosofii au optat pentru una dintre cele trei opțiuni sau o alta
apropiata uneia dintre cele trei.
Toma d’Aquino
• Definiția dată adevărului de către Toma d’Aquino nu este însă una care era
singulară sau care să fi făcut notă discordantă în teoria Evului Mediu.
Înaintea sa, Augustin definise adevărul, camîn același spirit, drept
„ declarația sau manifestarea a ceea ce este în realitate” (De Vera Religione,
cap XXXVI), iar Avicenna spunea că „adevărul fiecărei relități constă în a i se
recunoaște că-i aparține propriu unei persoane ceea ce i s-a atribuit”. Chiar
dacă Toma d’Aquino are anumite rezerve vizavi de aceste definiții, putem
crede că acestea sunt o expresie a aceleiași idei susținute și de celebrul
teolog si filosof: adevărul este concordanța dintre intelect și realitate,
indiferent care ar fi realitatea vizată.
Immanuel Kant
• În Epoca Modernă, Immanuel Kant este unul
dintre filosofii care, aparent, își afirmă în
mod explicit adeziunea la ideea de bază a
teoriei adevărului corespondență.
• Critica rațiunii pure
În Critica rațiunii pure,
filosoful german spune că
„definiția nominală a adevărului,
anume că el este acordul cunoștinței cu obiectul
ei,
este aici admisă și presupusă”.
Bibliografie: