1.

În anii 50 ai secolului trecut, Eugeniu Coşeriu înţelegea prin noțiunea de „univers de

discurs” ca fiind „sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs sau
un enunţ şi care îi determină validitatea şi sensul”. După mai bine de patru decenii
revine asupra acestei noțiuni, apreciind că există doar patru universuri de discurs, în
conformitate cu cele patru moduri de cunoaștere:1. universul experienţei comune – a
cărui obiectivitate este dată de experienţa curentă; afirmaţii precum soarele răsare,
soarele apune, soarele se învârte în jurul Pământului sunt adevărate în universul de
discurs şi în cunoaşterea ce corespund acestei experienţe curente, chiar dacă, din
punct de vedere ştiinţific, sunt false, prin raportare la lumea fizico-naturală; 2.
universul ştiinţei şi al tehnicii ştiinţific fundamentate – a cărui obiectivitate se
stabileşte de fiecare dată în cercetarea ştiinţifică; la rigoare, ştiinţa constituie un singur
univers de discurs, chiar dacă acesta este diferenţiat intern în funcţie de diferitele
ştiinţe, întrucât corespunde unui mod unic de a cunoaşte, ce se supune unui criteriu
ideal unic: acela de „a spune lucrurile aşa cum sunt” (Platon); 3. universul imaginaţiei
şi, prin urmare, şi al artei – a cărui obiectivitate este dată chiar de lumea creată prin
intermediul imaginaţiei; 4. universul credinţei – a cărui obiectivitate este
obiectivitatea lumii specifice credinţei – care „nici nu neagă, nici nu exclude celelalte
tipuri de obiectivitate din sferele corespunzătoare”.

1. Principiul identităţii - În cazul acestui principiu, logicianul român Petre Botezatu oferă
câteva lămuriri binevenite. Asemenea explicaţii sunt menite să preîntâmpine
dintru început anumite confuzii sau neînţelegeri: „Principiul identităţii nu este o tautologie
sau un truism. Formula «A este A» precizează că A (un obiect, o noţiune, un termen) este el
însuşi şi nu este totodată altceva. Pare paradoxal, dar principiul identităţii nu se referă la
simpla relaţie de identitate dintre obiecte sau noţiuni, ci enunţă ceva profund, persistenţa
substanţei, a esenţei lucrului, dincolo de vicisitudinile accidentelor. Omul este om şi nu
altceva, obiectul indicat de termenul „om” este omul şi nu altă fiinţă sau lucru.” Specialistul
ieşean avertizează, totodată, că o argumentare corectă nu se poate articula dacă principiul
identităţii nu este respectat: „Principiul identităţii reclamă ca noţiunile, respectiv cuvintele,
să-şi păstreze înţelesul în cadrul unui demers raţional. Fără respectarea acestei cerinţe
minimale, nu ne putem înţelege între noi; este ca şi cum am vorbi limbi diferite.” Orice specie
este întotdeauna şi în mod necesar numai ceea ce este. Canonul
identităţii exprimat simbolic în forma A este A era, ca urmare, forma adecvată în care orice
propoziţie cu statut ştiinţific ar fi trebuit să fie expusă. Totodată, speciile se excludeau unele
pe altele din punct de vedere ontologic. Nicio tranziţie sau derivare nu era posibilă în rândul
lor, dat fiind faptul că ele se excludeau ontologic unele pe altele în mod necesar. Acestea
fiind spuse, din perspectiva logicii moderne, principiul
identităţii presupune, într-adevăr, exigenţa ca sensurile propoziţiilor implicate într-o cercetare
să fie stabile pe parcursul respectivei cercetări. Tot pe temeiul că lucrurile se schimbă,
principiul identităţii a fost criticat, dându-se şi alte exemple. Irving Copi comentează o
situaţie asemănătoare: „Acele enunţuri ale căror valori de adevăr se schimbă în timp sunt
eliptice sau formulări incomplete ale propoziţiilor care nu se schimbă, şi cu acestea din urmă
se ocupă logica. Astfel, expresia „Există doar treisprezece state în S.U.A.” poate fi privită ca
o formulare eliptică sau parţială a enunţului „Existau doar treisprezece state în S.U.A. în
1790.”, care este la fel de adevărat în secolul al XXI-lea pe cât era în 1790.
2. Principiul contradicţiei - Utilizăm aici denumirea tradiţională; altminteri, ar fi mai corect
să-i spunem principiul necontradicţiei sau al contradicţiei excluse. Aristotel i-a acordat o
atenţie deosebită, considerându-l cel mai important şi cel mai sigur dintre toate principiile. În
Metafizica, el l-a formulat atât cu referire la lucruri, adică sub formă obiectivă, ontologică,
cât şi cu referire la opiniile despre lucruri, adică sub formă subiectivă, epistemologică.
Aşadar, cu privire la valoarea de adevăr a propoziţiilor, se va afirma că „este imposibil ca o
propoziţie să fie şi să nu fie adevărată în acelaşi timp şi sub acelaşi raport”. După cum
remarcă Petre Botezatu, consecvenţa logică a argumentării este asigurată de cerinţa
necontradicţiei: „A argumenta corect înseamnă în primul rând a nu te contrazice. Principiul
identităţii este mai greu încălcat în argumentarea omului normal şi adult. Dar se întâmplă
deseori ca oamenii să se contrazică în propriile lor păreri, atunci când se înfruntă tendinţe şi
interese contrarii.” Şi acest principiu a fost supus criticii, însă cei care l-au atacat nu au ţinut
seama, bunăoară, de faptul că însuşi Aristotel a stabilit că numai în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport se poate afirma sau nega o anumită proprietate despre acelaşi obiect. Altminteri,
oricine va face constatări cum sunt următoarele: „Un lucru poate pierde ulterior proprietatea
pe care o avea sau poate câştiga proprietatea opusă. Lichidele se solidifică sau se vaporizează,
vegetalele îşi modifică în timp forma şi culoarea, oamenii îşi transformă caracterul, societatea
se toarnă în noi structuri etc.”. Pentru logicienii moderni, astfel de paradoxuri sunt
rezolvabile. De
pildă, trebuie să facem o distincţie între propoziţiile generice şi cele universale. Ambele
categorii se prezintă sub aceeaşi formă: Toţi cretanii sunt mincinoşi. Numai că propoziţia
generică afirmă în acest caz faptul că toţi cretanii mint de obicei, neexcluzând posibilitatea ca
unii cretani sau chiar toţi cretanii să spună uneori şi
adevărul; în timp ce propoziţia universală afirmă că a fi mincinos/faptul de a minţi reprezintă
o trăsătură necesară a cretanilor.
3. Principiul terţului exclus - După cum notează P. Botezatu, „principiul terţului exclus –
tertium non datur – stipulează că două propoziţii contradictorii nu pot fi ambele false în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport”. Nu trebuie să confundăm principiul terţului exclus cu
principiul contradicţiei: „Principiul necontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie
şi A şi non-A, de unde se deduce că, una din alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă.
Principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie sau A sau non-A, ceea ce duce la
concluzia că, una din alternative fiind falsă, cealaltă este adevărată.”. Aşadar, într-un caz
avem utilizate modul imposibil şi conectivul (conjuncţia coordonatoare copulativă) ŞI; în
celălalt – modul necesar şi conectivul (conjuncţia coordonatoare disjunctivă) SAU.

4. Principiul raţiunii suficiente - Acest principiu a fost pus în evidenţă târziu, de către
Leibniz. Petre Botezatu optează pentru o denumire mai potrivită, cea de principiu al
condiţionării. Din punctul de vedere al logicii, principiul raţiunii suficiente afirmă necesitatea
ca „orice adevăr, pentru a fi întemeiat, să se sprijine pe alte adevăruri”.
Se explică, totodată, şi de ce acest principiu nu este pus de unii logicieni alături de celelalte
principii tradiţionale: la rigoare, el este un principiu metalogic, adică unul „care prezidează la
construcţia logicii şi a tuturor ştiinţelor”. El caracterizează veritabila gândire critică: ne
îndeamnă, pe de o parte, să nu acceptăm cu uşurinţă
părerile sau afirmaţiile insuficient întemeiate; pe de altă parte, ne recomandă să acceptăm
propoziţiile demonstrate, şi anume acelea clădite pe temeiuri suficiente.
Într-adevăr, principiul raţiunii suficiente caracterizează spiritul ştiinţific şi gândirea critică
autentică, opunându-se oricărui dogmatism. O altă exigenţă a cercetării ştiinţifice este
necesitatea de a ne raporta la tradiţie, la precursorii valoroşi.
1. În primul exemplu identificam „argumentarea circulară” ; acest sofism (petitio principii)
presupune o apelare la concluzie încă de la început, o întoarcere la începutul argumentării
prin folosirea concluziei ca premisă, adică ceva „este adevărat pentru că este adevărat”. Este
un fals logic greu de depistat și este acceptat pentru că de obicei ceea ce este considerat
adevărat este și o prejudecată.
2. Cel de-al doilea exemplu, sofismul identificat este acela al „atacului la persoană” (ad
hominem); acest sofism face apel la lipsa de credibilitate a unui om și este astfel inversul
apelului la autoritate. El atacă persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de erudiție,
burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile
fapte, frecventează medii rău famate, etc. Cuvintele trebuie respinse din cauză că sunt opinia
cuiva cu reputație proastă.