Rationalismul critic intre apropiere de adevar si cunoastere conjecturala

Filozofia contemporana nu poate face abstractie de expansiunea fara precedent a stiintei si tehnologiei, deoarece este evident ca teoriile stiintifice ale secolului XX impun un nou mod de abordare a realitatii fizice. Vechile limite ale gandirii sunt depasite, atfel incat cei care se considera filozofi trebuie sa se adapteze ritmului alert al noilor descoperiri stiintifice. La granita dintre filozofie si stiinta se construieste un nou statut,cel de filozof al stiintei. Filozofii se lasa cuceriti de stiinta iar oamenii de stiinta constientizeaza ca au nevoie de filozofie. Din acest demers reciproc au de castigat si unii si altii. Filozofii dobandesc un plus de rigoare, iar oamenii de stiinta invata sa descifreze un mister. Albert Einstein ramane primus inter pares, in timp ce Karl Popper devine emblematic pentru filozofia secolului al XX-lea. In ceea ce-l priveste pe Popper, lucrul acesta e cu atat mai uimitor cu cat doar cateva doctrine filozofice in epoca moderna sunt asociate cu o singura persoana1. Rationalismul critic este exclusiv legat de persoana fondatorului- Sir Karl Popper. Fiind o persoana carismatica, lui Popper nu i-au lipsit adeptii, dar niciunul dintre eo nu a reusit sa-si depaseasca maetrul sau sa impuna modificari in doctrina rationalismului critic. De rationalismul critic si interpretarile pe care le-au realizat asupra operei lui Popper se leaga numele lui William W. Bartley, David Miller, Joseph Agassi, Alan Musgrave, Paul Feyerabend si nu numai. Rationalismul critic devine o doctrina de referinta pentru intreaga epistemologie a secolului XX, dar si pentru cea a secolului urmator. Pentru filozofi si pentru oamenii de stiinta devine evident ca expansiunea stiintei nu se va opri prea curand, pentru ca spiritul omenesc are de fiecare data capacitatea de a-si depasi limitele. Karl Popper nu abandoneaza tema centrala a cunoasterii-problema adevarului-ci propune o noua viziune asupra relatiei dintre adevar si cunoastere.Aceasta perspectiva situeaza in prim plan cresterea cunostintelor
1

Patrick Baert, Philosophy of the Social Sciences: Towards Pragmatism, Polity, Cambridge, 2005, p.61

stiintifice, din convingerea ca apropierea de adevar e posibila, chiar daca adevarul e un standard pe care s-ar putea sa nu-l atingem. Cautarea adevarului nu e nicio clipa lipsita de sens, chiar daca failibilismul popperian are in centrul preocuparilor sale ideea de onoare. Progresul cunoasterii se realizeaza prin detectarea si eliminarea erorilor, chiar daca metodologia falsificarii este negativa, rezultatul e pozitiv si implica o crestere evidenta a cunoasterii. Prin inlaturarea erorii, cercetatorul circumscrie mai precis campul de actiune al teoriilor sale. El va sti unde nu se afla adevarul si acest lucru este in sine, unul cat se poate de salutar, pentru ca nu-si va mai cheltui energia cautand in acel loc in care a dovedit ca orice speranta de adevar este inutila, ci va aborda noi directii de cercetare. Convingerea lui Popper este ca nu trebuie sa ascundem greselile noastre, ci dimpotriva sa le cautam si sa le analizam critic, pentru simplul motiv ca putem invata ceva din ele. Rationalismul critic este o teorie despre metodologia deductiva a testarii, care aduce in centrul atentiei trei probleme-inductia, demarcatia, falsificabilitatea, sau altfel spus, problema lui Kant si a lui Popper. Ultima denumire, problema lui Popper se refera la examinarea critica a falsificationalismului, asa cum Popper insusi a examinat problema lui Hume, criticand critica acestuia asupra inductiei 2 Exercitiul falsificarii nu este neproblematic, pentru ca in sprijinul unei teorii cercetatorul poate formula numeroase ipoteze auxiliare. Dar atunci cand in sfarsit s-a obtinut falsificarea, s-a identificat o directie in care nu se afla adevarul,iar acest lucru este mai important decat o dovada confirmatoare, pentru ca este definitiv. Pentru rationalismul critic,metoda stiintei este un proces continuu de conjecturi si infirmari in care cercetatorul se lasa antrenat pentru a face fata realitatii. Popper isi construieste filozofia pe fundamente imprumutate de la Hume si Kant, adica pe critica inductiei si pe incercarea de a gasi un semn distinctiv al caracterului empiric, nemetafizic al unui sistem teoretic. Marii filosofi ai stiintei in general (Carnap, Quine, Pooper, Kun etc.) au avut ca obiect sau ca punct de plecare al meditatiei lor teorii si/sau constatari stiintifice concrete. Asa cum exista o filosofie a matematicii, fizicii, chimiei, biologiei, dreptului, politicii, artei, moralei, logicii etc., tot asa este posibila o extindere analoaga a analizei, interpretarii, intuitiei, si evaluarii filosofice asupra unor noi ramuri ale stiintei. Utilitatea si importanta gandirii filosofice a unor noi ramuri ale stiintei consta in aceea ca, astfel se pot crea noi filosofii ale unor noi stiinte, se pot crea noi filosofii ale obiectelor studiate de acele stiinte, se pot desprinde idei relevante pentru filosofia stiintei in general, si se pot abstrage sau construi cateva idei ontologice.

Cf.A.Kremer Marietti, Lepistemologie de Sir Karl Popper, est elle-iresistible?, conferinta prezentata la centrul universitar din Luxembourg la 19 dec.2002, piblicata in Revue electronique Dogma Nr.12,2002, p.10

Raporturile dintre filosofie si stiinta sunt cele mai vechi. Este cunoscut ca la inceputuri gandirea filosofica a rodit in spiritualitatea unor remarcabili oameni de stiinta. Fizica studiaza lucrurile in miscare, iar matematica trateaza despre lucrurile permanente dar nu separate. In aceste conditii, filosofia este stiinta suprema, calauzitoare a celorlalte stiinte, care sunt privite ca servitoarele filosofiei. Stiintele particulare sunt lipsite de dreptul de a contrazice filosofia. Metafizica este conceputa ca stiinta universala deasupra tuturor celorlalte stiinte, ea cuprinde in sine stiintele particulare care studiaza determinarile particulare ale stiintei. Epoca renasterii imbogateste tema raportului stiinta-filosofie. Stiinta lui Aristotel a devenit stiinta dominanta si oricare abatere de la ea era condamnata fiind asimilata cu o erezie. Filosofia de pana la renastere era considerata o ancillateologie, iar unitatea stiintei era data de transcendenta divina. Renasterea incepe sa puna in discutie aceste teze larg raspandite in evul mediu, odata cu progresele dobandite de diferite stiinte. Renasterea a produs o adevarata cotitura a dezvoltarii stiintei, a transformat intreaga cultura, arta, filosofie si stiinta, a schimbat conditia omului in lume si sensul vietii sale. Omul a dobandit incredere in puterile proprii pe care le considera necesare si suficiente pentru a-si schimba conditia in lume. Viata pamanteasca nu mai este privita ca o simpla trecere spre viata de dincolo ci capata valoare proprie si demnitatea de a fi traita. Lucian Blaga este un aprtor al filosofiei . n lucrarea sa "Despre contiina filosofic" el ncearc s legitimeze filosofia n faa celor ce-i pretind s satisfac exigene care nu i sunt proprii.Argumentaia lui Blaga se centreaz pe demonstrarea ireductibilitii filosofiei la tiin, n acest sens discursul su filosofic atacnd concepia despre filosofie a pozitivismului logic. O deosebire important ntre filosofie i tiin const n aceea c fiecare filosof trebuie s-i pun problema metodei nc o dat,n timp ce omul de tiin are la dispoziie un repertoriu de metode n care are ncredere ca ntr-un dat de mai presus de el. Aspirnd la ntemeiere,fiecare filosofie va cuta nceputul fr de presupoziii,srind din acesta "printr-un act de optare,ce echivaleaz cel puin cu o anticipaie de natur metodologic"(p.73). Metoda nu se poate justifica originar n chip eficient ,ci "se legitimeaz mai mult de facto , prin puterea ei de a organiza datele cunoaterii i de a cldi o lume".Filosofii pot opta fie pentru purismul metodologic(ca Parmenide, Bergson ,Hegel),fie pentru expansiune metodologic (ca Platon, Plotin). O alt difereniere ntre tiin i filosofie pe baza discursului popperian s-ar putea face n ce privete termenul de "adevr".tiina nu e episteme,ea nu atinge adevrul ,ci utilizeaz acest termen n sens de norm, de limit ideal n procesul cunoaterii .Filosofia n schimb cldete adevrul n timp ce-l dezvluie. Raspunsul lui Popper la problema inductiei este asadar cunoasterea conjecturala, adica un proces continuu de conjecturi si infirmari. Prin infirmari declaram teoriile nevalide si este drept sa ne intrebam daca am declarat vreodata o

teorie valida. Fara a fi neaparat un paradox, aceasta situatie este in viziunea lui Popper conditia de nedepasit a cerectatorului:el lucreaza cu ipoteze si chiar continua sa creada ca are sens sa cauti adevarul. Omul de stiinta penduleaza intre doxa si episteme in functie de rezultatul falsificarii si de gradul de verosimilitate Calea stiintei, asa cum o descrie Popper in Logica cercetarii este o retea de ipoteze si presupuneri, formulare si critica permanenta a conjecturilor. Cercetatorul foloseste toate mijloacele din arsenalul sau logic,matematic si tehnico-experimental pentru a incerca sa le infirme si sa formuleze in locul lor noi anticipari care nu sunt justificate, si nu pot fi justificate3 Cei care nu doresc sa-si supuna ideile riscului infirmarii, nu participa la jocul numit stiinta. Cercetatorul e caracterizat de cautarea necontenita si ireverentios critica a adevarului, si nu de detinerea unui adevar irevocabil4 Vechiul ideal cognitiv al stiintei absolut asigurate isi pierde sensul,astfel incat cercetatorul accepta ideea cunoasterii conjecturale. Karl Popper a dominat filosofia secolului al XX-lea si a incercat sa il transpuna intr-o filozofie care sa fie pe masura dezvoltarii fara precedent a tuturor stiintelor.

Karl Popper, Logica cercetarii, trad.de Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,1981, p.267 4 Ibidem, p.269