UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA ŞTIINŢE ECONOMICE

CICLUL II - MASTERAT

PROGRAMUL DE MASTER: FINANŢE PUBLICE ŞI FISCALITATE

LUCRU INDIVIDUAL

LA DISCIPLINA METODOLOGIA CERCETĂRILOR ECONOMICE

REFERAT

KARL POPPER ȘI ROLUL LUI ÎN DEZVOLTAREA ȘTIINȚEI

CONTEMPORANE

Autor: Schirliu Valeria

Grupa: FPF 220

Dr.hab, prof. universitar

Galina ULIAN

Chișinău, 2022
1
 CUPRINS:

1. Întroducere ….............................................................................................. 3

2. Știința contemporană în viziunea lui Karl Popper ..................................... 4

3. Teoria demarcației a lui Karl Popper ...................................................... 6

4. Creșterea cunoașterii științifice – teze ..................................................... 7

5. Obstacole în progresul științei în viziunea lui Karl Popper ......................... 8

6. Concluzii .................................................................................................... 10

7. Bibliografie .....................................................................................................11

2
 Motto: Ştiinţa trebuie să înceapă cu miturile şi cu critica miturilor.
(Karl Popper)

I. ÎNTRODUCERE
Pentru această lucrare am apelat la cărțile lui Karl Popper, „Filosofia socială și filosofia științei”
(1985), ”Logica cercetrii”(1934), “Conjecturi și infirmări“ (1963), “Viitorul este deschis” (1985) și o
să prezint principalele puncte de vedere despre importanța și rolul lui în dezvoltarea științei
economice contemporane, accentuând idea că Karl Popper nu a pus niciodată semnul egalității între
falsificare și respingere.
Karl Popper, ca raționalist critic a fost un oponent al tuturor formelor de scepticism,
convenționalism și relativism în știință.
La începuturile istoriei ştiinţa a evoluat pe linia cunoaşterii curente. Cu timpul, deseori a alternat
conştientizarea importanţei unei metode comparativ cu alta, fapt ce a dus la absolutizarea acesteia cu
acordarea creditului excesiv unei metode sau tehnici generalizate, cum e cazul „metodei
experimentului” în ştiinţele empirice sau al metodelor pur raţionaliste în domeniul ştiinţelor naturii şi
al științelor tehnice.
Astăzi situaţia este, în mare măsură, alta. În urma instituţionalizării şi specializării ştiinţei a
crescut enorm volumul informaţiilor, au apărut domenii noi de cercetare, s-a diversificat
funcţionalitatea, s-a intensificat dinamica acestora.
Pledând pentru unitatea filosofiei şi a ştiinţei, cunoscutul filosof contemporan Karl Popper scria
aproximativ în acelaşi timp pe când scria şi Schumpeter: „În ce mă priveşte, mă interesează ştiinţa şi
filosofia numai fiindcă doresc să învăţ ceva despre enigma lumii în care trăim şi despre enigma
cunoaşterii acestei lumi de către om. Şi consider că numai o renaştere a interesului pentru aceste
enigme poate salva ştiinţă de specializarea îngustă şi de credinţa obscurantistă în calificarea specială
a expertului în cunoaşterea şi autoritatea lui personal. P [51] Şi, ca şi cum parcă ar discuta cu
Schumpeter, un alt filosof, cu totul de altă orientare decât Karl Popper, existenţialistul Karl Jaspers
constată: „Oamenii se întreabă: La ce bun filosofia? Ea nu ne ajută la nimic. Platon nu i-a putut ajuta
pe greci, nu i-a salvat de la declin, ci mai curând, a contribuit indirect la acest declin”P [52]. Oricare
ar fi cauza atitudinii nihiliste faţă de filosofie, fie pericolul, ce vine din inutilitatea filosofiei pentru
obţinerea unor scopuri practice, fie nihilismul, care respinge totul, fie filosofia considerată la fel ca
lipsită de valoare, totuşi în filosofie se petrece ceva ce nu este întrevăzut de nici unul din cei care o
neagă: „în filosofie omul îşi dobândeşte originea sa”. În acest sens, nu se poate spune că filosofia
există într-un anumit scop şi nici nu serveşte drept instrument pentru ceva, care ar face să fie utilă.
„Ea nu este nici bârnă, nici pai de care ne-am putea agăţa. De filosofie nu putem dispune. Ea nu poate

3
fi întrebuinţată pentru ceva anume... Misiunea perenă a filosofiei este de a ne transforma în oameni
adevăraţi, prin dobândirea conştiinţei asupra fiinţei”P [53].
În materialul dat, sunt preocupată de analiza interacţiunii dintre filosofie şi ştiinţă în procesul
istoric. Anume aceste două elemente ale culturii spirituale au influenţat în mod decisiv schimbările
din societate, schimbări care, la rândul lor, au condiţionat nu doar schimbarea trăsăturilor
caracteristice ale filosofiei şi ştiinţei în dinamica lor, ci şi natura interacţiunii dintre ele. Deşi
afirmaţiile date se prezintă ca fireşti, e, totuşi, îndreptăţită „curiozitatea” de a afla dacă prezenţa
funcţională a filosofiei şi ştiinţei necesită şi prezenţa activă a altor elemente culturale, ce ar determina
„puterea de viaţă” şi securitatea identitară a societăţii. Văzând în ultima, ceea ce menţiona Ole
Waever în lucrarea „Conceptul de securitate socială”, „capacitatea unei societăţi de a-şi păstra
caracterul specific în pofida condiţiilor schimbătoare şi ameninţărilor reale sau virtuale: mai precis,
ea se referă la permanenţa structurilor tradiţionale de limbaj, cultură, de asociere, de identitate şi de
practici naţionale sau religioase, subînţelegându-se evoluţiile necesare considerate acceptabile” [1,
202]. Apelând la experienţa istorică şi la pătrunderea în semnificaţia ei în relatările marilor gânditori,
vom constata că securitatea identitară a unei naţiuni e determinată de factorii ce au stat şi la originile
apariţiei ei. Asupra acestui moment meditează Karl R. Popper în studiul său „Miracolul Atenei şi
originea democraţiei”. Întrebându-se: „Ce a făcut ca Atena să creeze civilizaţia noastră? Ce a făcut ca
Atena să inventeze arta şi literatura, tragedia, filosofia, ştiinţa şi democraţia întrun timp atât de
scurt?”, el ajunge la un singur răspuns „... impactul cultural” [2, 74), produs în condiţiile libertăţii
cetăţenilor [2, 73]. Toate acestea ne dau de înţeles că sistemul social, în ipostaza sa de naţiune, este
determinat de întregul sistemic al culturii pe care o include, o susţine şi care, la rândul ei, îi dă putere
de existenţă. Sistemul culturii, la rândul său, include, de rând cu alte elemente, filosofia şi ştiinţa, se
dezvoltă în baza lor, dar şi le dezvoltă pe acestea, în acelaşi timp dezvoltă şi structura relaţiilor dintre
ele.

II. Știința contemporană în viziunea lui Karl Popper

Una dintre caracteristicile importante ale epocii contemporane este dezvoltarea spectaculoasă a
științei și tehnicii. Cunoștințele dobândite de omenire în această perioadă, de mai puțin de un secol, le
depășesc pe cele obținute în decursul celorlalte epoci. Printre științele care s-au dezvoltat foarte mult
se numără fizica, chimia și biologia. Una dintre cauzele acestei dezvoltări rapide a fost schimbarea în
jurul anului 1900 a modalității de cercetare științifică. Dacă până atunci descoperirile și invențiile
erau opera unor cercetări solitare, după 1900 au apărut colective de cercetare compuse din mai mulți
savanți sau ingineri. O altă caracteristică a științei secolului XX este apariția mai multor teorii cu
privire la modalitatea de evoluție a științei. Cele mai importante astfel de teorii au fost cele formulate
de Karl Raymund Popper, Thomas Kuhn și Paul Feyerabend.

4
 În lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării"), Karl Popper
dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiție fundamentală a cercetării științifice. În contrast cu
reprezentanții "Cercului vienez", Popper respinge principiul inducției, considerându-l lipsit de bază
științifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se
cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem
științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult,
ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează
probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât
timp adevărată, până când este invalidată (dovedită "falsă"). În știința contemporană nu se pot face
progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care
dovedesc "falsitatea" lor și, în consecință, conduc la formularea de noi ipoteze. O ipoteză este
științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio
contradicție, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudo-științifice și capătă astfel -
datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic.
Apărută odată cu ştiinţa modernă, ideea neutralităţii valorice a ştiinţei, prin intermediul
pozitivismului care a preluat-o, a supravieţuit până în zilele noastre. „Lumea a treia” a lui Karl
Popper este nu altceva decât cunoaşterea ştiinţei ca valoare neutră, căci nu există un subiect cu care ar
putea să se asocieze. Ideea despre necesitatea separării ştiinţei de valori, chiar şi ale celor sociale, a
fost susţinută de Max Weber, care considera că ştiinţa poate rămâne cu adevărat ştiinţă doar dacă este
liberă şi detaşată de pasiuni, tendinţe, valori, credinţe etc. Deşi pe parcursul istoriei ideea caracterului
valoric neutru al cunoaşterii ştiinţifi ce nu a dispărut din conştiinţa socială, conţinutul ei real a suferit
în timp schimbări principiale. În procesul devenirii ştiinţei ca formă a conştiinţei sociale şi sferă de
activitate, păstrarea de către ea a unei anumite autonomii, a posibilităţii unei „gândiri libere”,
neîncorsetată de niciun fel de dogme tradiţionale şi opinii ale autorităţilor, efectuarea experimentelor
ştiinţifi ce ş.a. au fost necesare. Cu timpul însă, această sarcină istorică, pe măsură ce ştiinţa s-a
transformat într-o instituţie socială recunoscută, a devenit un anacronism. În secolul al XVIII-lea are
loc procesul de instituţionalizare a ştiinţei la care au contribuit realizările mecanicii clasice. Acestea
din urmă au impresionat profund societatea şi au ridicat brusc autoritatea ştiinţei.
Atât implementările teoretice, cât şi cele practice ale metodologiilor sus-numite au dus la
progresul civilizaţiei și a științei contemporane în special. Progres calificat, pe bună dreptate,
ştiinţifico-tehnic, adică pe plan informaţional asigurat de informaţiile, în primul rând, din ştiinţele
naturii, în orizontul pragmatic de tehnică – prin „convertirea” metodologiei cercetării în tehnologie –
ansamblu de cunoştinţe şi acţiuni metodice utilizate în scopul obţinerii unui anumit produs şi servicii.

5
 III. Teoria demarcației a lui Karl Popper
Au existat încercări de demarcare a științei de neștiință încă din perioada antică: “Pentru a fi
științific, a spus Aristotel, trebuie să ne ocupăm de cauze, trebuie să folosim demonstrații logice bși
trebuie să identificăm universalii care “intră” în particularitățile sensului.”(Laudan 1983)
Criteriul de demarcație dintre știință și pseudo–știință este cel al falsificabilității. Popper
introduce pentru aceasta conceptele de "conținut empiric" și "conținut logic". Gradul de informație pe
care ni–l oferă o teorie este direct proporțional cu conținutul ei empiric. Astfel că o teorie ne zice mai
multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene. Ea trebuie să împartă clasa tuturor enunțurilor de
bază în două clase nevide: clasa celor cu care este în contradicție, pe care le interzice (clasa
falsificatorilor potențiali ai teoriei) și clasa enunțurilor pe care teoria le permite. Interzicând cât mai
multe fenomene, teoria devine una puțin probabilă.
În știință nu sunt relevante enunțurile adevărate, dar banale ci, sunt căutate acele enunțuri care
aduc noul, care revoluționează modul nostru de a gândi. Noi năzuim la sporirea cunoștințelor noastre,
vrem enunțuri cu un conținut informațional ridicat deci formulăm enunțuri care au o probabilitate
scăzută. Cu cât ceva devine mai probabil, cu atât este mai lipsit de conținut și neinteresant. Astfel,
pentru a progresa trebuie să avem teorii cât mai informative (enunțuri mai puțin probabile) și cât mai
sever testabile. Ajungem la conceptul de știință eroică în care progresul se face numai atunci când
sunt idei îndrăznețe care au un grad înalt de falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil.
Teoriile trebuie să facă predicții riscante (cât mai exacte și cu privire la fenomene necunoscute), să
aibă un înalt nivel de generalitate, să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conținut bogat deci,
să aibă consecințe importante. Știința eroică se bazează pe un fel de ’’intuiție creatoare’’ bergsoniană,
chiar și Einstein vorbește despre ’’căutarea acelor legi de cel mai înalt nivel de generalitate… din
care poate fi obținută, prin pură deducție, o imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum
logic ci, numai o intuiție bazată pe ceva de tipul unei contopiri cu obiectele experienței’’.
Astfel Popper ne face un portret romantic al ’’geniului științific’’: intuiție deosebită, fantezie
creatoare, independență în gândire și atitudine critică necruțătoare. Ştiinţa în întregul ei este
cosmologie în acest sens şi interesul lui Karl Popper pentru filosofie, nu mai puţin decât cel pentru
ştiinţă, depinde exclusiv de contribuţiile pe care ele le pot aduce acesteia. Pentru el , atât filosofia, cât
şi ştiinţa şi-ar pierde orice putere de atracţie dacă ar renunţa la acest ţel.
Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării adevărurilor
ci, una a infirmării erorilor. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană
acum, însă aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătățită.
Progresul științific este favorizat numai de acele societăți în care sunt garantate libertatea
gândirii și libera confruntare a ideilor. Acestea sunt societățile deschise, în contrast cu cele închise, în
care domnește autoritarismul politic pe baze ideologice contrare raționalismului critic.
6
 IV. Creșterea cunoașterii științifice
Întreaga cunoaştere sporeşte numai prin corectarea propriilor greşeli. De exemplu, cea ce se
numeşte astăzi „feedback negativ” este doar o aplicaţie a metodei generale a învăţării din propriile
greşeli – metoda învăţării prin încercare şi eroare” [9, p.9]. Întru susţinerea acestei teze K.Popper
vine cu afirmaţia de nuanţă uşor umoristică a renumitului fizician teoretic american John Archibald
Wheeler (1911-2008): „Toată problema noastră este de-a face greşeli cât mai repede cu putinţă” [10,
p.6]. E clar că este vorba de greşelile comise în procesul cercetărilor ştiinţifice. Şi K. Popper îşi
aminteşte că încă din 1919 „…pentru întâia oră am luat în serios problema „Când ar trebui o teorie să
fie apreciată drept ştiinţifică?” sau „Există un criteriu cu privire la caracterul sau statutul ştiinţific al
teoriei?” [11, p.51]. Şi precizează aspectul interesului său: „Problema care mă preocupa pe vremea
aceea nu era nici „Când este o teorie adevărată?” şi nici „Când o teorie este acceptabilă?” Problema
mea era alta. Eu doream să disting între ştiinţă şi pseudoştiinţă, cunoscând foarte bine că ştiinţa
greşeşte deseori, în timp ce se poate întâmpla ca pseudoştiinţa să ajungă la adevăr” [12, p.51].
Fără cunoaşterea trecutului e greu, dacă nu chiar imposibil, să înţelegi corect starea actuală şi,
desigur, să determini vectorul şi potenţialul de care dispune viitorul. Să mai ţinem cont şi de
metodele cercului hermeneutic şi de metoda hermeneuticii proiective, formulate de K.Popper în
lucrările Mizeria istoricismului (1957) şi Mitul contextului: apărarea ştiinţei şi raţiunii (1993),
finisată cu câteva luni înaintea decesului la vârsta onorabilă de 92 de ani. Acestea două împreună cu
cea a raţionalismului critic i-au permis autorului Logicii cercetării să elaboreze o strategie de
cercetare eficientă.
Meditând asupra vocaţiei formative a ştiinţei, G.Bachelard susţine cu fermitate: „Omul care s-
a dăruit culturii ştiinţifice este veşnic şcolar... A rămâne şcolar trebuie să fie dorinţa secretă a unui
profesor. Datorită însăşi prodigioasei diferenţieri a gândirii ştiinţifice, a specializării necesare, cultura
ştiinţifică pune neîncetat pe un adevărat savant în situaţie de şcolar ... În fapt, savanţii merg unii la
şcoala altora.
Însă, nu orice filosofie colaborează fructuos cu ştiinţa, ci doar filosofia noului spirit ştiinţific.
Filosofia noului spirit ştiinţific a apărut ca rezultat al evoluţiei istorice a spiritului ştiinţific anterior şi
constituie etapa a patra în istoria acestuia. G.Bachelard descrie această dialectică a spiritului ştiinţific
astfel: „Datorită revoluţiilor ştiinţifice contemporane ... se poate vorbi, în stilul filosofiei comtiene, de
a patra perioadă, primele trei co- respunzând antichităţii, evului mediu, timpurilor moderne. Aceasta
a patra perioadă – epoca contemporană – săvârşeşte tocmai ruptura între cunoaşterea comună şi
cunoaşterea ştiinţifică, între experienţa comună şi tehnica ştiinţifică. De exemplu, din punctul de
vedere al materialismului, începutul celei de-a patra perioade ar putea fi fixat în momentul în care
materia este desemnată prin proprietăţile sale ... electronice” [27, p.118].

7
 Noi avem zilnic anumite așteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama
abia când ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină
reconfigurarea așteptărilor noastre. Observațiile joacă un rol important în procesul de modificare a
dispozițiilor de a reacționa, dispozițiile de a reacționa trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea
să fie modificate. Popper folosește, pentru a explicita această opțiune, metafora găleții și a
reflectorului: în viziunea spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu
deschideri în care percepțiile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percepții ca
despre "struguri " care trebuie adunați și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoașterii"). În
opoziție cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din
jurul său.
Popper combate toate sursele care se erijează în autorități: percepțiile, rațiunea, etc. Există o
mulțime de surse ale afirmațiilor noastre, însă nici una nu are autoritate. De aceea întrebarea: "care
este sursa afirmațiilor tale?" este greșit pusă. Ea caută dictatură și se aseamănă cu întrebarea lui
Platon: cine trebuie să conducă? Astfel că Popper o înlocuiește cu întrebarea: cum putem evita
eroarea? Iar noi nu trebuie să ne întrebăm cine trebuie să conducă ci, mai degrabă, cum ar trebui
condus un stat. Cele mai importante surse ale cunoașterii noastre sunt: tradiția și cunoașterea apriori.
Prin critică, noi modificăm cunoașterea care ne–a parvenit până în momentul de față.

V. Obstacole în progresul științei în viziunea lui Karl Popper

Karl Popper consideră că principalele obstacole ale progresului în ştiinţă sunt de natură
socială şi că pot fi împărţite în trei grupe: economice, ideologice şi mixte, inclusiv moda în ştiinţă.
Din punct de vedere economic, sărăcia poate fi, în mod trivial, un obstacol, deşi sunt cunoscute
cazuri când marele descoperiri teoretice şi experimentale au avut loc în ciuda sărăciei. Dar, după cum
ne demonstrează experienţa, belşugul poate fi şi el un obstacol. Karl Popper susţine: „Prea mulţi
dolari nu pot aduce multe idei. Cum se ştie însă, chiar şi în astfel de circumstanţe severe progresul
poate fi obţinut. Spiritul ştiinţei însă este în pericol. Marea ştiinţă poate distruge ştiinţa adevărată, iar
explozia publicistică poate ucide ideile. Ideile, mult prea rare, pot fi acoperite de potop”. În fond,
suferă sufletul ştiinţei, după cum a menţionat Karl Popper, şi spiritul culturii în general. Ca să ne
convingem, e suficient să ne aruncăm privirea asupra preferinţelor tinerilor la înscrierea la
învăţământul din Republica Moldova. Karl Popper consideră că cel mai bine cunoscut dintre
obstacolele ideologice este intoleranţa ideologică religioasă, de obicei combinată cu dogmatismul şi
lipsa de imaginaţie. Exemple istorice cunoaştem îndeajuns. În acelaşi timp, el constată: „…trebuie
observat că până şi opresiunea poate duce la progres. Martiriul lui Giordano Bruno şi procesul lui
Galilei pot să fi făcut, până la urmă, pentru progresul ştiinţelor mai mult decât ar fi putut face

8
Inchiziţia împotriva lui”. Cel de al treilea obstacol Karl Popper îl leagă de moda în ştiinţă. El afirmă:
„Există încă un pericol, chiar mai important: o teorie, chiar ştiinţifică, poate deveni o modă
intelectuală, un substitut al religiei, o ideologie mascată”.
Ca o teorie ştiinţifică să devină o ideologie, ea mai întâi e supusă unor metamorfoze
deformante. Despre aceasta menţionează laureatul Premiului Nobel pentru literatură (1980) polonezul
Czeslav Milosz: „…nu trebuie să uităm că teoriile ştiinţifice constituie o ameninţare serioasă atunci
când sunt comprimate şi vulgarizate… numeroşi marxişti erau darwinişti ascunşi, în măsura în care
credeau că va supravieţui doar clasa cea mai puternică. Şi cum proletariatul era mai apt pentru
supravieţuire, burghezia nu putea decât să piardă în această competiţie”. Altfel spus, moda
intelectuală capătă trăsăturile obstacolului ideologic atunci când e supusă mecanismului consolidării.
O teorie ştiinţifică poate funcţiona ca ideologie dacă devine social consolidată, în pofida faptului că,
din punctul de vedere al metodologiei ştiinţei, este inconsistentă ca urmare a reducţionismului
utilizat.
Astfel într-o lume modelată, în mare măsură, de dezvoltarea tehnologiei ce a înălţat ştiinţa la
rangul de autoritate absolută, în mod paradoxal, universul gândirii ştiinţifice se dovedeşte insuficient
cunoscut pentru a putea fi utilizat eficient în cercetarea ştiinţifică. Iar această „slabă” cunoaştere
determină o gravă criză latentă ce porneşte de la anumite prejudecăţi metodologice, care au apărut şi
s-au aprofundat de-a lungul istoriei ştiinţei şi care azi afectează atât evoluţia cercetării, cât şi
pregătirea viitorilor oameni de ştiinţă. Prima şi cea mai gravă prejudecată se manifestă în opinia
masiv propagată, inclusiv de oameni de ştiinţă, potrivit căreia succesul de astăzi al civilizaţiei
occidentale se datorează exclusiv dezvoltării ştiinţei. Opinie ce îşi are sursele în pozitivismul din
prima jumătate a sec. al XIX-lea, care consideră că ştiinţa e suficientă sieşi şi că nu are nevoie de
colaborare cu filosofia, ca sinteză a culturii spirituale, în dezvoltarea sa. Opinie ce a fost infirmată de
criza fizicii de la sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul secolului XX-lea. În a doua jumătate a sec. al
XX-lea Th.Kuhn în Structura revoluţiilor ştiinţifice a demonstrat că orice paradigmă ştiinţifică
include în structura sa şi anumite principii filosofice. Progresul în dezvoltarea istorică a ştiinţelor,
care nu poate fi tăgăduit, s-a manifestat în:
a) creşterea impresionantă a numărului de ştiinţe şi al oamenilor de ştiinţă;
b) creşterea diversităţii tipurilor de ştiinţe, inclusiv constituirea şi recunoaşterea autonomiei
relative a ştiinţelor socioumanistice;
c) apariţia ştiinţelor hibrid, transdisciplinare şi interdisciplinare.
Această situaţie a pus în faţa metodologiilor ramurale ale ştiinţei probleme ce nu mai pot fi
rezolvate de acestea, fiind puternic afectate de pozitivism şi neopozitivism, cu reducţionismul lor.

9
 VI. Concluzii

Deși extrem de criticat, contribuțiile lui Popper la dezvoltarea științei contemporane este
imensă. Abordarea metodologiei sale științifice, bazată pe falsificabilitate, deși nu mai este acceptată
pe scară largă , a jucat un rol vital în dezvoltarea filosofiei științei și a influențat toți filosofii care au
abordat ulterior problema delimitării dintre știință și ne-știință. Popularitatea teoriilor sale a avut un
rol important în consolidarea imaginei științei ca o activitate empirică, inclusiv în justiție. Lucrările
lui Karl Popper din filosofia științei continuă și astăzi să influențeze cercetătorii.
„Cel care, în fața unor aparente respingeri, renunță cu prea multă ușurință la teoria sa, nu va
descoperi niciodată posibilitățile inerente teoriei sale. În știință există spațiu pentru discuție, pentru
atac și , prin urmarbre, și pentru apărare. Numai dacă încercăm să apărăm teoriile putem descoperi
diferitele posibilități inerente teoriei noastre. Știința este, ca întotdeauna, conjecturală. Trebuie să
facem cenjecturi legate de momentul în care ne vom opri din apărarea unei teorii favorite și vom
încerca una nouă.” (Karl Popper 1985, 134)
Pooper afirmă că “ceea ce încercăm în știință este să descriem și pe cît posibil să explicăm
realitatea.” (1974,40)
În concluzie, constatăm că pe parcursul dezvoltării filosofiei şi ştiinţei, tot mai multe
probleme care în trecut erau tratate de filosofie, au trecut treptat în domeniul ştiinţei. De acest fapt,
până la urmă, a beneficiat atât filosofia, acaparând cunoştinţe riguros verificate pentru generalizările
sale, cât şi ştiinţa, înarmându-se cu rezultatele acestei noi filosofii, adică „ştiinţifice”. Referindu-se la
acest moment, Martin Heidegger, în articolul Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii (1964), menţiona:
„Distribuirea filosofiei în ştiinţele de sine stătătoare, dar care comunică din ce în ce mai mult între
ele, reprezintă desăvârşirea filosofiei. Filosofia sfârşeşte în epoca prezentă. Ea şi-a găsit locul în
ştiinţificitatea tipului de umanitate care acţionează social. Trăsătura fundamentală a acestei
ştiinţificităţi este însă caracterul ei cibernetic, adică tehnic” [17, 187]. De fapt acest „sfârşit” nu este
altceva decât un alt mod de prezenţă în viaţă a filosofiei, şi nimic altceva. Filosoful german, în esenţă,
despre acest lucru afirmă în continuare: „Sfârşitul filosofiei se înfăţişează drept triumful instalării
dirijabile a unei lumi ştiinţifico-tehnice şi a orânduirii sociale pe potriva acestei lumi. Sfârşitul
filosofiei înseamnă: începutul civilizaţiei lumii întemeiate în gândirea occidental-europeană” [17,
187].

10
 VII. Bibliografie

1. COLLINGWOOD, R. În: Enciclopedia Universală Britanică. Vol.4. Bucureşti: Litera, 2010,

p.133. COLLINGWOOD, R. Eseu despre metoda filosofică. Bucureşti: Humanitas, 2015.
CORNEA, P. Interpretare şi raţionalitate. Iaşi: Polirom, 2006. 600
2. Karl Popper, Raţionalitatea revoluţiilor în ştiinţă, București: 1998, p.35. 76 Ibidem, p.37. 77
Ibidem, p.38. 78 Ibidem, p.40-41. 43
3. FLONTA, M. Despre rădăcinile istorice şi destinul Logicii cercetării. Studiu introductiv la:
4. Karl R. Popper. Logica cercetării. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.13-
53.
5. POPPER, K.R. Conjecturi şi infirmări: creşterea cunoaşterii ştiinţifice. Bucureşti: Trei, 2002.
Karl Popper: Societatea deschisă și dușmanii ei, Humanitas, București, 2005
6. Karl Popper și Konrad Lorenz: Viitorul este deschis, Editura Trei, București, 1997
7. Martin Heidegger, în articolul Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii (1964)

11