1.

CONCEPTE ŞI OBIECTIVE FUNDAMENTALE

ALE GESTIUNII FINANŢELOR CORPORATIVE

1.1. Esența, rolul, funcțiile și obiectivele gestiunii finanţelor corporative

În condiții de globalizare a economiei, integrarea Republicii Moldova în sistemul
financiar european și mondial depinde de abilitatea entităților economice de a corespunde
exigențelor piețelor financiare externe – potențiale surse de capital pentru impulsionarea
proceselor investiționale în țară. În aceste condiții, cel puțin pentru a atrage investiții străine, este
necesar ca entitățile autohtone să devină „transparente” pentru potențialii creditori și investitori.
Pentru a corespunde acestor rigori impuse de mediul financiar este primordial important
să se cunoască principiile de funcționare a finanțelor corporative cu metodele, instrumentele și
pârghiile manageriale specifice, orientate spre realizarea obiectului de activitate în condiții
normale de rentabilitate. Se consideră condiții normale de rentabilitate când entitatea obține un
câștig suficient pentru continuarea activității corespunzător gradului de risc la care se expune.
Finanțele corporative pot fi definite ca sistemul relațiilor ce stau la baza formării,
distribuirii și gestionării resurselor financiare ale entității corporative. Scopul principal al
finanțelor corporative este de a asigura activitatea financiar-economică a corporației. Această
disciplină are la bază metoda dialectică, abstracția științifică, sinteza, analiza calitativă și
cantitativă, modelarea economico-matematică a proceselor și fenomenelor financiare, etc.
În baza studiilor bibliografice, constatăm că definirea finanțelor corporative, în diferite
perioade de timp a fost prioritară pentru economiștii cu renume: Deci, finanțele corporative pot fi
definite astfel,
 „este sistemul prin care companiile sunt conduse si controlate” - Adrian Cadbury
(1992);
 „reprezintă un set de legi, norme, regulamente și coduri de conduită adoptate în mod
voluntar, care permit unei entități să atragă resursele umane ș materiale necesare activității sale
și-i oferă totodată posibilitatea de a desfășura o activitate eficientă, care să genereze plusvaloare
pe termen lung pentru acționari, grupuri de interes și pentru societate în ansamblu” - Banca
Mondiala (1998)
 „este un set de reguli conform cărora firmele sunt conduse și controlate, este
rezultatul unor norme, tradiții și modele comportamentale dezvoltate de fiecare sistem legislativ”
- Preda Report, Italia (1999);
 „este ramura economiei care studiază modul în care companiile pot deveni mai
eficiente prin folosirea unor structuri instituționale cum ar fi actele constitutive, organigramele și
cadrul legislativ. Această ramură se limitează în cele mai multe cazuri la studii privind modul în
care deținătorii de acțiuni pot să asigure și să motiveze directorii companiilor astfel încât să
primească beneficiile așteptate de pe urma investițiilor lor.” - J.Wolfensohn10 (1999).
Finanțele corporative sunt, totodată și o activitate practică, iar în calitate de componentă
importantă a sistemului managerial al unei entități, gestiunea finanțelor corporative se
concretizează într-un ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente şi acţiuni, prin
intermediul cărora se fundamentează deciziile financiare privind constituirea şi utilizarea
eficientă a resurselor financiare în contextul realizării unor obiective strategice.
 Cu referire la funcțiile finanțelor corporative, constatăm că diferite surse bibliografice
tratează în mod diferit acest aspect, dar generalizând studiile bibliografice putem deosebi trei
funcții principale:
 funcția de control;
 distribuirea capitalului - atât a profitului cât și a fondurilor financiare;
 formarea de capital.
Prin funcția de control, finanțele sunt considerate un instrument de control a concordanței
proporțiilor materiale și ale prețurilor, atât în procesul de acumulare, cât și în utilizarea
capitalului. Următoarea funcție se bazează pe utilizarea capitalului și a veniturilor în concordanță
cu bugetul companiei. Aceasta implică următoarele procese economice: contabilizarea
procesului de utilizare a capitalului, fondurilor și profiturilor; optimizarea investițiilor; utilizarea
profitului pentru dezvoltare, consum sau formarea rezervelor; asigurarea tuturor plăților fiscale și
investirea fondurilor disponibile în cele mai lichide active disponibile. Ultima dintre aceste
funcții este un instrument extrem de important pentru asigurarea unui proces continuu de
reproducere. Prin intermediul acestei funcții devine posibilă atragerea resurselor financiare și
investițiilor precum și formarea profitului.
Aceste funcții pot fi realizate doar prin respectarea principiilor manageriale, corelate cu
principalele sarcini și obiective ale activității economico-financiare a entității. Aceste principii de
organizare a finanțelor corporative sunt:
 Compania trebuie să dețină fonduri de rezerve financiare.
 Activitățile necesită să se poată auto-reglementa.
 Sursele financiare să fie delimitate în proprii și atrase (împrumutate).
 Capitalul trebuie să se autosusteneze și autofinanțeze.

Concepte fundamentale ale gestiunii finanţelor corporative

Finanțele corporative se bazează pe un șir de concepte fundamentale, care servesc ca
fundament metodologic pentru înțelegerea esenței tendințelor ce se înregistrează pe piețele
financiare și a logicii adoptării deciziilor financiare. Aceste concepte fundamentale sunt:
Conceptul de flux de numerar (Cash Flow Concept) presupune că orice tranzacţie
financiară poate fi asociată cu un flux de numerar (cash flow), adică plăţile (ieşirile) şi încasările
(intrări) de mijloace bănești, dispersate în timp. În general activitatea unei entități reprezintă un
flux continuu de numerar.
Conceptul de valoare a banilor în timp (The Time Value of Money Concept) constă în
faptul că o unitate monetară deținută astăzi valorează mai mult decât o unitate monetară care o
vom primi peste o anumită perioadă de timp. Această inegalitate are câteva motive: inflaţia,
riscul de a nu primi suma aşteptată. Esenţa acestor motive este evidentă. Din moment ce inflaţia
este deprecierea monetară, deci, aceeași unitate monetară ulterior va avea o putere de cumpărare
mai mică. Pe măsură ce în economie practic nu există situații lipsite de risc, există întotdeauna o
probabilitate ca veniturile așteptate să nu corespundă celor previzionate. Comparativ cu suma de
bani care va fi primită în viitor, aceeaşi sumă disponibilă pentru moment, poate fi pusă în
circulaţie (investită) aducând venituri suplimentare.
Conceptul de relație de compromis între risc si rentabilitate (Risk and Return Tradeoff
Concept) constă în aceea că obținerea veniturilor în afaceri, cele mai deseori presupune un grad
de risc, iar relaţia dintre aceste două variabile interdependente este direct proporţională: cu cât
rentabilitatea aşteptată (randamentul capitalului investit) este mai mare, cu atât gradul de risc
este mai mare. Riscul este legat de probabilitatea de a avea o rentabilitate mai mică decât cea
așteptată – cu cât este mai mare șansa unei rentabilități mici sau negative, cu atât este mai
riscantă investiția.
Cele mai multe tranzacţii financiare presupun o sursă de finanţare pentru această
operaţiune. Conceptul de cost al capitalului (Cost of Capital Concept) constă în faptul practic că
nu există surse gratuite de finanţare. În același timp, fiecare sursă de finanţare are costul său, pe
care entitatea trebuie să suporte pentru utilizarea acestora. Aceste aspecte trebuie să fie luate în
considerare de către manageri în procesul de fundamentare a decizii financiare și de selectare a
diferitor alternative de alocare a capitalului.
Într-o economie de piaţă, majoritatea companiilor într-o anumită măsură au legătură cu
pieţele de capital, unde pot găsi surse suplimentare de finanţare, pot obţine unele venituri
speculative, își pot constitui un portofoliu investiţional pentru a-și menţine solvabilitatea, etc.
Adoptarea deciziilor şi determinarea comportamentului pe piaţa de capital, sunt strâns legate de
conceptul de eficienţă a pieţei de capital (Capital Market Efficiency Concept), prin care se
înțelege nivelul de îndestulare informațională şi accesibilitatea informaţiilor pentru participanţii
pe piaţă. Piaţa de capital eficientă este caracterizată de faptul că preţul instrumentelor financiare
se ajustează rapid pe măsură ce noi informaţii apar pe piaţă. În funcţie de nivelul de dezvoltare a
pieţei de capital, distingem trei forme de eficienţă:
a) eficienţă slabă - mişcarea viitoare a cursurilor este independentă de variaţiile
anterioare.
b) eficienţă moderată - informaţiile accesibile publicului larg sunt încorporate instantaneu
în preţul activelor financiare;
c) eficienţă puternică - toate informaţiile (accesibile sau nu) publicului larg sunt înglobate
instantaneu în preţul activelor financiare. Deoarece se include aici şi informaţia internă
(confidenţială), acest tip de eficienţă este greu de probat în practică.
Sensul conceptului de costuri de oportunitate (Oppotunnity Costs Concept) sau costurile
oportunităţilor ratate, constă în aceea că orice decizie financiară, în cele mai dese cazuri se
asociază cu respingerea altor alternative care ar putea genera anumite venituri. Aceste venituri
ratate, în măsura posibilității, ar trebui să fie luate în considerare când iau decizii financiare.
Conceptul funcţionării continue a unei entităţi economice (Going Concern Concept)
(principiul continuităţii activității) înseamnă că entitatea nu intenționează să se lichideze în
viitorul apropiat. Acest concept conferă stabilitate şi predictibilitate modificărilor de preţ pe piaţa
valorilor mobiliare.
Conceptul separării patrimoniale și juridice a entității (The Firm and Its Owners
Separation Concept) presupune că din momentul constituirii sale (înregistrării de stat) entitatea
reprezintă un complex patromonial-juridic, adică patrimoniul şi datoriile acestea există separat
de patrimoniul şi datoriile proprietarilor acestei entități economici şi altor agenţi economici.
Obiectivele principale ale gestionării finanțelor corporative sunt:
maximizarea valorii companiei;
minimizarea cheltuielilor (costurilor);
realizarea și menținerea ratelor de creștere dorite ale indicatorilor de performanță
economică a companiilor;
 realizarea, menținerea sau creșterea profitabilității vânzărilor, activelor sau
capitalurilor proprii.

1.2. Organizarea gestiunii financiare la entitate și responsabilitățile managerilor

financiari de diverse nivele
Gestionarea financiară a companiei, precum și evidența contabilă sunt corelate și
realizează împreuna funcția financiar-contabila a companiei, de a cărei bună funcționare este
responsabil managerul financiar. Acesta are definite anumite responsabilități specifice postului
său, datorită faptului că deciziile sale influențează major deciziile curente și strategice luate în
cadrul celorlalte compartimente de conducere ale corporației.
Funcția contabilității este aceea de a pune la dispoziția managerilor informație financiară
calitativă pentru ca aceasta să fie utilizată în fundamentarea deciziilor economice și financiare. În
condiţiile economiei concurenţiale, competitivitatea şi eficienţa oricărei întreprinderi depinde în
mare parte de capacitatea managerilor de a înţelege şi aplica principiile, metodele şi tehnici
moderne de management financiar.
În general gestiunea finanțelor corporative este strâns legată de modelul general al
bilanțului contabil, care ne oferă o imagine clară asupra stării patrimoniale și financiare a unei
entități economice:
Managerul departamentului financiar trebuie să planifice constituirea și utilizarea
resurselor financiare în așa mod, încât să maximizeze valoarea entității.
Iată câteva din activitățile ale acestora:
1. Previziune și planificare. Managerul financiar trebuia să ia parte la elaborarea
planurilor și strategiilor firmei.
2. Decizii financiare și de investiții majore. Pe baza planurilor pe termen lung
elaborate, managerul departamentului financiar trebuie să asigure capitalul necesar pentru
finanțarea creșterii firmei. În general, o firmă de succes are o rată mare de creștere a vânzărilor,
ceea ce la rândul său, face necesară o creșterea investițiilor în utilaje, spații productive, forță de
muncă și, mai ales, în active curente pentru producerea bunurilor și serviciilor. Managerul
financiar ajută la determinarea ratei optime de creștere a vânzărilor și decide asupra investițiilor
specifice care trebuie făcute, cât și asupra tipurilor de surse folosite pentru finanțarea acestor
investiții. Trebuie luate decizii asupra utilizării surselor interne și externe, asupra surselor
obținute prin îndatorare (credite, obligațiuni) sau acelor provenite din lărgirea capitalului social
(emisiune de acțiuni, (tipul acestora), asupra utilizării datoriei pe termen lung sau scurt).
3. Coordonare și control. Managerul financiar trebuie să acționeze în mod coordonat
față de alți manageri executivi din celelalte departamente, dacă se dorește ca firma să acționeze
cît mai eficient posibil. Cum am mai menționat, toate deciziile au implicații în plan financiar. De
exemplu, deciziile de marketing afectează creșterea vânzărilor, care la rândul său, modifică
cerințele pentru investiții. Deci, cei care iau deciziile de marketing, producere, trebuie să ia în
considerare felul în care acțiunile lor vor influența anumite aspecte: politica de stocuri, utilizarea
capacității de producție, disponibilitatea surselor de finanțare etc.
4. Interacțiunea cu piețele de capital. Managerul financiar este dispus să acționeze pe
piețe monetare și cele de capital: se operează cu cursul valutar, rata dobânzii la credite, cu
bursele de valori, privind cotațiile la bursă a titlurilor de valoare ș.a.
 Astfel, managerul financiar asigură atragerea surselor necesare de pe piaţa de capital,
dirijează procesul de investire în activele pe termen lung şi cele curente în aşa mod, încât acestea
să genereze fluxuri de numerar mai mari, încât să fie posibilă rambursarea împrumuturilor, plata
dobânzilor, dividendelor, precum şi formarea surselor pentru dezvoltarea ulterioară a
întreprinderii.
Dacă aceste responsabilități sunt bine îndeplinite, managerii financiari prin acțiunile sale
vor contribui la maximizarea valorii companiei.
La responsabilitățile specifice ale managerului financiar se referă:
- gestiunea activelor curente şi celor pe termen lung, precum şi optimizarea structurii
lor;
- gestiunea capitalului propriu şi a celui împrumutat şi optimizarea structurii acestuia;
- gestiunea investiţiilor (reale și financiare);
- gestiunea fluxurilor de numerar (băneşti);
- gestiunea riscurilor financiare şi a situaţiilor de criză financiară (faliment).
Gestiunea activelor, la rândul său, se divizează în subfuncţii de gestiune a activelor pe
termen lung şi a celor curente. Gestiunea capitalului include gestiunea capitalului propriu,
împrumutat, precum şi funcţia de optimizare a acestuia. Gestiunea investiţiilor prevede gestiunea
investiţiilor reale şi a celor financiare, iar gestiunea fluxurilor băneşti include gestiunea acestora
pe tipuri de activităţi ale întreprinderii (operaţională, financiară şi investiţională).
Managementul riscurilor presupune gestiunea complexului de riscuri financiare,
diminuarea şi asigurarea lor. Tot în această funcţie se cuprinde şi gestiunea întreprinderii în
situaţii de criză (dificultate). În procesul realizării acestei funcţii are loc o monitorizare
permanentă a situaţiei financiare cu scopul diagnosticării pericolului de insolvabilitate; se
evaluează gravitatea acestui pericol; se utilizează pârghii şi mecanisme de stabilizare financiară,
iar în caz de necesitate se fundamentează direcţiile şi formele de sanare şi reorganizare a
companiei.
În vederea îndeplinirii atribuțiilor și realizării funcțiilor specifice managementului
financiar, este necesar ca entitatea să dețină personal calificat cu cunoștințe în domeniul
financiar. Se cunoaște că practic toate deciziile au implicații financiare, de aceea interesul față de
studierea aspectelor gestiunii finanțelor trebuie să-l preocupe pe orice student, indiferent de
domeniul de activitate pe care și-l va alege.
Structurile organizaționale diferă de la o firmă la alta (prezentare de diferite structuri). În
toate se evidențiază rolul tipic pe care gestiunea finanțelor îl joacă în cadrul unei corporații. În
marea majoritate președintele companiei are un vice președinte responsabil de finanțe,
subordonat nemijlocit acestuia (CFO – Chief Financial Officer). În subordinea acestuia se află
doi manageri de rang înalt: trezorierul și controlorul financiar. Trezorierul are ca responsabilități
directe manevrarea corectă atât a lichidităților, cât și a titlurilor de plasament, planificarea
structurii capitalului, emisiunea de acțiuni și obligațiuni pentru achiziționarea de capital.
Managerul de credite, managerul de stocuri și directorul de bugete (care analizează deciziile
legate de investiții în active materiale pe termen lung) sunt subordonați trezorierului (în unele
firme acești se subordonează controlorului financiar sau direct CFO). Controlorul financiar este
răspunzător pentru activitățile departamentului de contabilitate, taxe, impozite.
 După cum vedem, funcția gestiunii finanțelor se află în mod obișnuit în partea superioară
a organigramei. Aceasta deoarece deciziile financiare optime sunt absolut vitale pentru
supraviețuirea și succesul firmei.
În unele companii funcția de management a companiilor mai mici (care nu reprezintă
corporații) este în atribuțiile directorului financiar sau contabilului-șef.
Directorul financiar este managerul responsabil de supravegherea activităților financiare
ale unei entități. Responsabilitățile directorilor financiari diferă la o entitate la alta, dare, de
regulă, includ următoarele:
 Control – cuprinde furnizarea de informații financiare pentru rapoartele destinate
managerilor și acționarilor și supravegherea funcționării de ansamblu a sistemului contabil;
 Trezorerie – cuprinde gestiunea operațiunilor bancare,a finanțării pe termen scurt și
lung, a investițiilor și a lichidităților companiei;
 Managementul riscurilor – cuprinde gestiunea riscului financiar asociat cu
modificarea ratelor dobânzilor și a cursurilor de schimb, precum și gestiunea produselor
financiare derivate;
 Fiscalitate – cuprinde gestiunea impozitului pe venit, a impozitelor indirecte (TVA,
accize ș.a.), planificarea fiscală ș.a.
 Audit intern – cuprinde verificarea și analiza evidențelor financiare și nefinanciare în
scopul de a confirma integritatea situațiilor financiare ale unei entități, respectarea procedeelor
de contabilitate și raportare financiară.
Contabilul șef (numit și director-contabil) este principalul manager financiar responsabil
de contabilitatea financiară și de contabilitatea de gestiune. Contabilul șef are și el funcții de
control, dar numai asupra departamentului de contabilitate. De asemenea el interpretează și
raportează informațiile relevante în baza înregistrărilor contabile efectuate (are rolul de
soluționare a problemelor și orientare a atenției). Astfel, contabilul-șef exercită și el o influență
care îi obligă pe manageri să ia decizii mai bine fundamentate.
Ierarhic, contabilul-șef este subordonat directorului financiar. Spre exemplu, directorul
financiar al firmei Nike face parte din conducerea de vârf, având în subordinea sa
departamentele: contabilitatea, audit, fiscalitate, trezorerie, managementul riscurilor, relații cu
investitorii, planificare financiară.
Există numeroase situații în care unii manageri, angajați dau dovadă de un comportament
lipsit de etică, aceștia nu acționează în interesul acționarilor. De aceea, companiile recurg din ce
în ce mai des la coduri stricte de etică, cer să fie respectate aceste coduri și introduc programe de
pregătire profesională care sunt concepute în așa fel încât toți angajații să înțeleagă care este
comportarea corectă în diferite situații de afaceri. Totuși este absolut necesar ca eșalonul superior
de conducere să aibă o atitudine clară în vederea comportării etice și să comunice celorlalți
această comportare.

1.3. Teorii care stau la baza guvernanței corporative.

Teoria de agent (de mandat) este o delegare de autoritate, prin care mandantul
încredințează, integral sau parțial, unui mandatar gestiunea propriilor sale interese. Spre
exemplu, la nivelul corporației, o relație de agent se realizează între acționari și manageri, primii
încredințând gestiunea averii lor celor din urmă. Tot astfel creditorii, in calitate de mandanți,
încredințează capitalurile lor, cu împrumut, acționarilor și managerilor, în calitatea lor de
mandatari ai gestiunii acestor capitaluri.
Conceptul teoriei de agent se referă la faptul că pot apărea diverse contradicții între:
acționari și proprietari; acționari și creditori etc. Pentru a depăşi aceste contradicţii, proprietarii
trebuie să suporte costuri de agent. Existenţa unor astfel de costuri este un factor obiectiv, iar
valoarea lor trebui să fie luată în considerare când se iau decizii de natură financiară.
Teoria de agent a reformulat și teoria firmei, prin care firma nu mai este văzută ca un
actor colectiv cu funcția de maximizare a profitului, ci ca un ansamblu de grupe de parteneri,
fiecare având propriile lor funcții de utilitate. O agenție, în termeni generali, este orice relație
între două părți în care una, „agentul”, îl reprezintă pe celălalt, „principalul”|, în tranzacțiile de zi
cu zi. Directorul sau directorii angajează „agentul” pentru a efectua un serviciu în numele lor. M.
Jensen și W. Meckling (1976) si, mai, apoi S. Grossman și O. Hart (1976) au elaborat primele
modele ale teoriei de agent. Prima relație de agent a fost cea dintre proprietari („principal”) și
manageri („agent”). Mai precis, aceștia au analizat comportamentul unui proprietar și un
manager al companiei. Teoria de agent încearcă să explice și să rezolve disputele privind
prioritățile unui proprietar de companie și managerii acestea. Directorii se bazează pe agenți
pentru a executa anumite tranzacții, în special financiare, rezultând o diferență de acord cu
prioritățile și interesele ambilor. Problema principal-agent, în științe economice este cunoscută și
sub numele de „dilema agenției” care apare atunci când o persoană sau entitate - „agentul” este
capabilă să ia decizii și / sau măsuri în numele proprietarului companiei. Compensarea bazată pe
performanță este o modalitate utilizată pentru a obține un echilibru între „principal” și „agent”.
Teoria piețelor eficiente. O piață de capital eficientă este acea piață care procesează
eficient informații. Prețurile acțiunilor la orice moment sunt bazate pe o corectă evaluare a
tuturor informațiilor disponibile la acel moment. Într-o piață eficientă de capital, prețurile
oglindesc pe deplin informația disponibilă. Eficiența pieței de capital se referă la două aspecte:
 eficiența operațională;
 eficiența de alocare.
Eficiența operațională se referă la accesul ofertanților și utilizatorilor de fonduri la
costuri de tranzacții ieftine. Aceasta înseamnă că intermediarii de pe piața sa fie într-o strânsă
competiție, astfel încât prețul serviciilor de intermediere pe piața de capital să fie minim.
Eficiența de alocare se referă la relația intre profit și risc, și anume presupune că prețurile
să se stabilească astfel încât titlurile cu același nivel de risc să ofere același profit estimat. Într-o
piață cu eficiența de alocare, economiile care în fond reprezintă resursa ofertei de fonduri, sunt
alocate prin investiții într-un mod optim astfel încât participanții la piață să profite fiecare în
parte. Pentru ca o piață să fie eficientă este necesar ca în mod continuu prețurile să reflecte toate
informațiile relevante, astfel încât orice nouă informație trebuie să fie integrată în prețul titlului
imediat și corespunzător cu importanța ei, atât ca mărime cât și ca sens. Aceasta înseamnă că
atunci când apare o veste bună despre emitent cei ce nu dețin titlul respectiv pot sa-l cumpere la
un preț care să includă vestea bună. Similar pe o piață eficientă dacă apare o informație
nefavorabilă despre emitent, deținătorii de titluri ai emitentului pot să le vândă la prețul ce tine
include vestea proastă. În general, asta înseamnă că investitorii nu pot să realizeze regulat
venituri mai mari decât media pieței. În condiții de piață eficientă, acest lucru se realizează în
titluri de risc foarte mare sau prin șansă.
 Teoria semnalelor. Modelele elaborate sub aceasta teorie pornesc de la relația, relativ
contradictorie, dintre agenții economici mai bine informați (manageri, bancheri etc.) și agenții
mai puțin informați decât primii (investitori: acționari și creanțieri). Informația diferită privește
performanța companiei sau a proiectelor ei de investiții și capacitatea acesteia de a rezista
diferitelor stări ale riscului ce pot să apară, în baza acestei asimetrii de informații, agenții mai
bine informați pot profita, în avantajul lor, de lipsa de informare a celorlalți. Problema, care se
cere rezolvată, este de a pune în aplicare un sistem de echilibrare a stării informaționale prin
incitarea managerilor de a comunica, fără ambiguitate, mesajele prin care piața să poată distinge
adevărata situație a companiilor lor. În cadrul acestui sistem sunt prevăzute gratificații pentru a
încuraja managerii să informeze corect și penalități pentru a-i descuraja pe cei care ar proceda
altfel.
Teoria jocurilor in afaceri, are un rol esențial în asistarea managementului în alegerea
deciziei optime, care este capabilă să maximizeze profitul. Această teorie oferă clarificări legate
de tipurile de interacțiuni dintre jucători, oferă soluții în activitatea curentă de afaceri și un
algoritm de căutare și identificare a deciziilor capabile să maximizeze profitul, influențând
deciziile celorlalți jucători.
Jocul este o succesiune de decizii simultane sau secvențiale, repetitive sau care au loc o
singură dată etc., care uneori implică și evenimente aleatoare, dar care respectă o anumită
structură a câștigului dată de regulile jocului. Aceste reguli ale jocului arată modul în care se iau
deciziile de către jucători și ordinea acestora. Ca în orice joc, jucătorii urmăresc să câștige, iar în
afaceri acest câștig este reprezentat în principal, de profit. Deci, în mod rațional, orice companie
pe o piață concurențială va urmări maximizarea profitului său, ținând cont și de deciziile
celorlalte companii active pe aceeași piață.
O strategie a unui jucător este o acțiune posibilă și realizabilă, pe care jucătorul o poate
alege în cadrul jocului. Acesta trebuie să cunoască toate strategiile posibile pe care le are el și pe
ale concurenților, cât și rezultatele generate de fiecare combinație de acțiuni și strategii, pentru a
putea lua decizia care ii maximizează câștigul intr-un joc. În cazul corporațiilor, funcția de
câștig poate fi dată de funcția profitului sau a veniturilor ori a costurilor.

*******
Concepte-cheie: maximizarea valorii, minimizarea costurilor, teoria piețelor eficiente,
teoria de agent, teoria semnalelor, subiecţi ai managementului financiar, fișa de post al
managerului financiar.

Verificarea cunoștințelor conceptuale:

 Care sunt caracteristicile financiare ale unei entități economice?
 Dezvăluiți esența funcțiilor finanțelor corporative.
 Numiți și explicați cele mai utilizate concepte ale gestiunii finanţelor corporative.
 Care sunt principiile de comasare a entităților economice în corporații?
 Ce tipuri de corporații întâlnim pe teritoriul Republicii Moldova?
 Care este rolul serviciului financiar în cadrul corporației?
 Dezvăluiți rolul și importanța managerului financiar pentru diverse sfere de
gestionare a corporației.
Referințe bibliografice:
1. DRAGOTĂ V., OBREJA BRAŞOVEANU L., DRAGOTĂ I-M. Management
financiar. Diagnosticul financiar al companiei (vol. I). Ediția a doua, București: Ed.
Economică, 2012, 276 pag. ISBN 978-973-709-614-2.
2. POPESCU V. Teoria semnalelor. Cluj - Napoca: Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001,
207 pag. ISBN 978-973-686-232-8.
3. STANCU I., BRAȘOVEANU L., O., STANCU A. T. Finanțe corporative vol.1:
Analiza și planificarea financiară. București: Editura Economică, 2015, 286 pag.
ISBN 978-973-709-753-8.
4. VASILESCU L. Managementul financiar al corporațiilor. Craiova: Universitaria,
2016, 205 pag. ISBN 978-606-14-0995-2.
5. БОРИСОВ О. Б., МАЛЫХ Н. И. ГРИЩЕНКО Ю. И., ОВЕШНИКОВА Л. В.
Корпоративные финансы: Учебник для вузов. Москва: Юрайт, 2019. 651 стр.
ISBN 978-599-163-794-7.