ACADEMIA DE STDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

FACULTATEA CONTABILITATE
CATEDRA CONTABILITATE ȘI AUDIT

STUDIU INDIVIDUAL LA DISCIPLINA

MANAGEMENT FINANCIAR

Autor:
Studentul gr. CON 181,
Învățămînt cu frecvență la zi
Dolință Veronica
Verificat de
Dr.hab.,prof.univ. Băncilă Natalia

Chișinău 2020
Tema 1 : Managementul financiar în cardrul entității.
1.Esența și conceptul de management financiar
2.Obiectivele managemnetului financiar
3.Stakeholderii și impactul acestora asupra obiectivelor entității
4.Particularitățile și funcțiilr managementului financiar în entități

1.Esența și conceptul de management financiar.

Managementul financiar este una din activitățile principale și indispensabile ale oricărei activități economice
eficiente. Ca știință, managementul financiar este un sistem de cunoștințe cu referire la gestiunea eficientă a
fluxurilor de numerar și a resurselor
financiare, menite să contribuie la realizarea obiectivelor strategice și soluționarea unor probleme tactice. Ca
subsistem al sistemului managerial al unei entități, managementul financiar se concretizează într-un ansamblu
de principii, metode, tehnici, instrumente şi acţiuni, cu ajutorul cărora se fundamentează deciziile financiare
privind constituirea şi utilizarea eficientă a resurselor financiare în contextul realizării unor obiective
strategice și tactice.
O definiție generală a managementului financiar este următoarea:
Managementul financiar reprezintă ansamblul corelat de activități specifice, orientate către alegerea, formarea,
dezvoltarea și utilizarea optimă a resurselor financiare, în scopul asigurării mijloacelor necesare desfășurarii
eficiente a unei activități economice, în contextul influențelor exercitate de mediu, dar și de celelalte funcțiuni
operante în cadrul organizației. Managementul financiar trebuie considerat a fi o componentă a
managementului general al firmei. Din această perspectivă, managementul financiar poate fi definit ca fiind
un subsistem al managementului general al firmei, având ca scop asigurarea resurselor financiare necesare,
alocarea și utilizarea lor profitabilă, creșterea valorii firmei și a siguranței patrimoniului acesteia, îndeplinind
un rol activ, pornind de la resursele financiare mobilizate în stabilirea obiectivelor strategice și tactice ale
firmei și în controlul și evaluarea îndeplinirii acestora

2.Obiectivele managemnetului financiar.

Obiectivul fundamental al managementului financiar este maximizarea bunăstării proprietarilor – Owners̕
wealth maximization (îmbogățirea acționarilor sau maximizarea valorii acțiunilor), ceea ce se reflectă în
creșterea randamentului capitalului investit de către proprietari în această entitate. Pentru realizarea
obiectivului principal, trebuie menţionate un şir de obiective economice, şi anume:
• maximizarea profitului;
• menţinerea lichidităţii şi solvabilităţii la un nivel acceptabil;
• evitarea falimentului şi pierderilor financiare considerabile;
• ocuparea poziţiei de lider în lupta cu concurenţii;
• creşterea volumului de producţie şi vânzări;
• soluţionarea unor probleme cu caracter social;
• supravieţuirea în condiţii de concurenţă etc
Se poate afirma că, prin acţiunile sale, managementul financiar trebuie să asigure atât supravieţuirea firmei,
cât mai ales consolidarea situaţiei sale. Astfel, managementul financiar asigură atragerea surselor necesare de
pe piaţa de capital, dirijează procesul de investire în activele pe termen lung şi cele curente, în aşa mod încât
acestea să genereze fluxuri de numerar mai mari, ca să fie posibilă rambursarea împrumuturilor, plata
dobânzilor, dividendelor, precum şi formarea surselor pentru dezvoltarea ulterioară a întreprinderii.

3.Stakeholderii și impactul acestora asupra obiectivelor entității.

2
Subiecţii managementului financiar sunt consideraţi persoanele şi organele implicate, cu rol direct sau
indirect, în fundamentarea deciziilor financiare: acţionarii, conducătorii, creditorii, statul ș.a. În literatura de
specialitate aceștia mai sunt întălniți sub denumirea de stakeholders.
Acţionarii sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra companiei, acestea prezentându-se sub formă de
acţiuni. În calitate de coproprietari, acţionarii vor elabora analize-diagnostic care să le permită adoptarea unor
decizii pertinente privind vânzarea sau păstrarea acţiunilor pe care le deţin.
Conducătorii (managerii) întreprinderii. În întreprinderile mici şi mijlocii este frecventă situaţia când
persoanele care conduc sunt şi acţionari. Conducătorii întreprinderii, ca şi acţionarii, trebuie să aleagă între
interesele lor pe termen lung (maximizarea valorii, creşterea economică), cât şi pe cele pe termen scurt
(rentabilitate şi lichiditate). În raport cu ierarhizarea obiectivelor urmărite, în cadrul managementului financiar
interacţionează trei mari categorii de manageri, şi anume:
 Managerii de top (top managers);
 Managerii de la nivelele medii (middle managers);
 Managerii de la nivelele de bază (first line managers)
Al treilea grup de participanţi, implicaţi în fundamentarea deciziilor financiare ale întreprinderii, sunt
creditorii: creditorii obligatari; băncile sau diferite alte instituţii financiare; creditorii care închiriază diferite
active fixe (operatori de leasing). Riscurile creditorilor sunt diverse: risc de dobândă, risc de inflaţie, risc de
faliment etc. Pentru a măsura influenţa riscurilor generatoare de pierderi, creditorii sunt direct implicaţi în
efectuarea de analize financiare bazate pe indicatorii care permit evaluarea capacităţii de plată a debitorilor,
capacitatea lor de a rambursa datoriile şi de a plăti dobânzile. În mod deosebit, creditorii urmăresc stabilirea
diagnosticului financiar pe baza indicatorilor care marchează riscul de faliment şi insolvabilitate.
În sfârşit, statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar şi influenţează ansamblul deciziilor
financiare printr-un ansamblu de acţiuni: modificarea fiscalităţii; reglementarea preţurilor; intervenţii pe piaţa
de capital şi instrumente de politică financiară între care se pot menţiona acordarea de garanţii, facilităţi
fiscale şi subvenţii, asistenţă financiară şi ajutoare financiare, credite în condiţii avantajoase etc.

4.Particularitățile și funcțiile managementului financiar în entități.

Funcţiile pe care le îndeplineşte managementul financiar pot fi divizate convenţional în două grupe:
• funcţii de bază, care sunt caracteristice oricărui tip de management;
• funcţii specifice managementului financiar ca activitate distinctă a sistemului managerial al întreprinderii.
Managementul financiar îndeplinește următoarele funcţii de bază: planificarea, (previziunea), organizarea,
coordonarea, motivarea și controlul activității entității prin prisma criteriilor şi mijloacelor specifice
finanţelor. Functiile specifice ale managementului financiar, ca segmente care prelungesc și completează
funcțiile managementului general al firmei, sunt:
• gestiunea activelor;
• gestiunea capitalului;
• gestiunea investiţiilor;
• gestiunea fluxurilor de numerar;
Rolul managementului financiar este de a crea un cadru de acțiune favorabil, în care urmează să se stabilească
conexiunile dintre obiectivele financiare ale entității, valoarea de piață a acesteia, mijloacele și instrumentarul
utilizat pentru măsurarea performanțelor financiare.

Tema 2: Mediul managementului financiar

2.1 Mediul economic pentru activitățile de antreprenoriat.

3
2.2 Natura și rolul pieței financiare în procesul de realizare al managementului financiar al entității.
2.3 Instituțiile financiare și rolul acestora în desfășurarea relațiilor manageriale a entității și adoptarea
deciziilor financiare

2.1 Mediul economic pentru activitățile de antreprenoriat.

Antreprenoriat este activitatea de fabricare a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor,
desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe
riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de venituri.
Activitatea de antreprenoriat poate fi practicată sub următoarele forme organizatorico-juridice:
            a) întreprindere individuală;
            b) societate în nume colectiv;
            c) societate în comandită;
            d) societate pe acţiuni;
            e) societate cu răspundere limitată;
            f) cooperativă de producţie;
            g) întreprindere de arendă;
            h) întreprindere colectivă;
            i) întreprindere de stat şi întreprindere municipală.
Conform Legii privind reglementarea prin licențiere a activității de întreprinzător în RM se practică circa 50
de genuri de activitate în baza licenței.
Camera de Licențiere eliberează licență pentru circa 39 de domenii de activitate, printre care: activitatea de
audit; fabricarea, păstrarea și comercializarea angro a berii; transportul auto de călători în folos public;
proiectarea plantațiilor pomicole și viticole; producerea și/sau comercializarea semințelor, materialului de
înmulțire și săditor; construcțiile de clădiri și/sau construcțiile inginerești; acordarea asistenței medicale;
activitatea farmaceutică veterinară și/sau asistența veterinară; ….
Pentru alte genuri de activitate, licența se eliberează de instituțiile specializate, de exemplu de către:
- Banca Națională a Moldovei – activitatea instituțiilor bancare și a unităților de schimb valutar;
- Comisia Națională a Pieței Financiare – activitatea în domeniul asigurărilor (reasigurărilor); activitatea
birourilor istoriilor de credit, a asociațiilor de economii și împrumut etc.;
- Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică – importul și comercializarea cu ridicata și/sau cu
amănuntul a benzinei, motorinei și/sau a gazului lichefiat la stațiile de alimentare; producerea, transportul,
distribuția și furnizarea energiei electrice
- Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației – prestarea
serviciilor de telefonie fixă și/sau mobilă; transmisiuni de date; furnizarea serviciului de acces la Internet;
servicii de programe audiovizuale etc.;
- Consiliul Coordonator al Audiovizualului – activitatea studiourilor TV (eter și satelit), a posturilor de
radio, a distribuitorilor de servicii.etc.
Etapele de Organizare nemijlocită a afacerii:
1. Alegerea amplasamentului afacerii (încăperile pot fi construite, procurate sau închiriate);
2. Pregătirea spațiilor, procurarea sau închirierea echipamentului și instalarea acestuia;
3. Stabilirea relațiilor cu furnizorii;
4. Recrutarea și selectarea personalului;
5. Promovarea afacerii.

2.2 Natura și rolul pieței financiare în procesul de realizare al managementului financiar al

entității.

4
 Piața financiară este o piață în care instrumentele financiare sunt tranzacționate atât la nivel național, cât și la
nivel global. Traderii cumpără și vând aceste instrumente pentru a obține profit în timp ce încearcă să-și
limiteze riscurile.
În funcţie de termenul pentru care mobilizează capitalurile, piaţa financiară este structurată în:
- piaţă monetară;
- piaţă de capital.
 Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, in particular de capital pe termen scurt. Ca şi
piaţa financiară in general, rolul pieţei monetare este de a mobiliza disponibilităţi, de a asigura resurse
financiare şi de a realiza echilibrul pieţei dar, ca element particular, pe termen scurt. In legătură cu
aceasta, piaţa monetară realizează un efect interesant şi cu consecinţe benefice pentru economie, şi
anume conversia termenelor de disponibilizare, adesea scurte, in termene de angajare (creditare) mai
lungi, după un procedeu similar celui de determinare a pasivelor stabile.
 Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu şi lung, cu acelaşi rol ca şi
piaţa financiară in general, avand ca particularitate durata mare a scadenţelor.Cererea de capital,
denumit in acest context capital financiar, este exprimată prin emisiunea de titluri de către solicitanţi
persoane juridice, publice sau private, agenţi naţionali sau internaţionali. Aceştia pot fi: guverne,
autorităţi locale sau centrale, societăţi publice sau private nefinanciare, instituţii financiarbancare,
organisme internaţionale. Cererea poate fi structurală, provenită din nevoia de constituire sau mărire
a capitalului social al unei societăţi comerciale sau din nevoia de finanţare a unui program de
dezvoltare (investiţie de producţie sau social-culturală), dar şi conjuncturală, provenită din caracterul
excesiv (dur) al condiţiilor de creditare bancară, sau din deficitul bugetar sau al balanţei comerciale
sau de plăţi.Oferta de capital provine de la agenţi excedentari, care in principiu pot solicita
confidenţialitate privind participarea lor.
Instrumente financiare definiție: Instrumentele financiare sunt, în general, obligații legale ale unei părți de a
transfera un activ/ o valoare (de obicei bani) către altă parte, la o dată viitoare și în anumite condiții.
Instrumentele financiare sunt, de fapt, active care pot fi tranzacționate. Aceste active pot fi bani cash, drepturi
contractuale de livra sau primi bani sau alt tip de instrument financiar sau dovada proprietății asupra unei
entități economice.Pot fi de asemenea sub formă de pachete de capital ce pot fi tranzacționate. Majoritatea
tipurilor de instrumente financiare furnizează un flux eficient de transfer al capitalurilor în lumea
investitorilor.
Acţiunile sunt titluri financiare pe care le emite o entitate economică pentru operațiuni de capital propriu,
respectiv creștere, restructurare sau chiar constituire. 
Caracteristicile acţiunilor:
 Sunt instrumente tranzacţionabile;
 Sunt fracţiuni egale ale capitalului social caracterizate prin valoare nominală;
 Sunt indivizibile.
În funcție de drepturile pe care le conferă acțiunile sunt:
 Acțiuni comune (ordinare);
 Acțiuni preferențiale.
Acţiunile comune sunt cele mai uzitate și conferă celui care le deține: -Dreptul la
vot în cadrul adunării generale a acționarilor;
-Dreptul la dividende, dacă entitatea economică distribuie profitul, deținătorului ii revine o parte din acesta.
În funcţie de modul de identificare:
 Acţiuni la purtător;
 Acţiuni nominative.
Acţiunile nominative specifică numele deținătorului, pot avea formă materială (hârtie) sau pot fi dematerializate
(sub formă de înscrisuri în cont).
Acţiunile la purtător nu indică expres numele deţinătorului, au doar forma fizică și pot fi transmise fără
formalități. Cel care prezintă înscrisul este considerat acționar.
Adunarea generală a acționarilor poate decide dacă acțiunile la purtător pot fi convertite în acțiuni nominative și
invers.
Investitorii în acţiuni comune au posibilitatea de a obține următoarele tipuri de venituri:
 Din dividende;

5
 Câștiguri din capitalizare – depinde de potențialul companiei;
 Câștiguri potențiale din speculații.
Acţiunile preferenţiale garantează o rentabilitate minimă în baza unui dividend prioritar, care este plătit înaintea
dividendelor pentru acțiunile comune și conferă și calitatea de proprietar. Posesorii acțiunilor preferențiale nu au
drept de vot în adunarea generală a acționarilor.
Acțiunile mai pot fi clasificate și în funcție de stadiul la care se afla în cadrul autofinanțării:
 acţiuni autorizate;
 acţiuni neemise;
 acţiuni puse la vânzare;
 acţiuni disponibile în piaţă;
 acţiuni tezaurizate;

2.3 Instituțiile financiare și rolul acestora în desfășurarea relațiilor manageriale a entității și

adoptarea deciziilor financiare
O instituție financiara este o entitate care furnizează servicii financiare clientilor săi, (persoane fizice sau
juridice) servicii legate de bani. 
Instituțiile financiare fac parte din sistemul financiar și includ :
1. Instituțiile bancare: au ca obiect principal de activitate depozitele financiare și acordarea creditelor; sunt
organizate ca societăți comerciale pe acțiuni și își desfasoară activitatea sub supravegherea BNM (banca centrala).
2. Instituțiile financiare nebancare (IFN) - entitate a cărei activitate este desfășurată cu titlu profesional, în
condițiile stabilite de lege. ( Legea instituțiilor financiare din RM Nr 550, din 21.07.1995)
3. Alte tipuri de institutii care nu sunt supravegheate de BNR
• societatile de servicii de investitii financiare (companii si case de brokeraj, societati de administrare a
portofoliilor si firme de consultanta financiara);
• organisme de plasament colectiv;
• societatile de asigurare;
• fondurile de pensii.

Tema 3 : Gestiune Activelor Circulante

6
3.1 Conținutul structura și importanța activelor circulante.
3.2 Gestiunea și controlul activelor circulante(stocurilor,creanțelor, mijloacelor bănești).
3.3 Surse și strategii/politici de finanțare a activelor circulante.
3.4 Eficiența utilizării activelor circulante.

3.1 Conținutul structura și importanța activelor circulante.

Activele circulante reprezintă acea parte a activului întreprinderii care se caracterizează prin transformarea
permanentă a formelor funcţionale prin consumarea lor într-un singur ciclu de exploatare şi transmiterea
valorii integrale asupra produselor în care se încorporează.
Clasificarea activelor circulante: l.În funcţie de procesul de exploatare în care se găsesc:
 active circulante aflate in faza de aprovizionare:
- mijloace băneşti
- materie primă şi material
- combustibil
- obiecte de mică valoare şi scurtă durată
- ambalaje etc.
 active circulante ce se găsesc în faza producţii:
- produse în curs de execuţie.
 active circulante din faza desfacerii(comercializării):
- produse finite
- semifabricate din producţia proprie
2.În funcţie de forma pe care o deţin în cadrul întreprinderii:
- în formă materială:materie primă, materială, semifabricare, produse finite
- în formă băneasă: numerarul, creanţe etc.
3. În funcţie de sursa de finanţare:
- procurate de surse proprii
- procurate din fonduri împrumutate.
Întrucât activele circulante se consumă complet într-un singur ciclu de exploatare, asigurare neîntreruptă a
procesului de producţie impune existenţa la întreprindere a stocurilor de materie primă şi materiale având în
vedere imposibilitatea aprovizionării chiar în momentul necesar cu cantitatea necesară, ca urmare a
dificultăţilor ce pot apărea în legătură cu aprovizionarea

3.2 Gestiunea și controlul activelor circulante(stocurilor,creanțelor, mijloacelor bănești).

Gestiunea activelor circulante cuprinde:
- Gestiunea stocurilor
- Gestiunea creanțelor
- Gestiunea numerarului
Stocul reprezintă anumite cantităţi de resurse materiale care din punct de vedere financiar le corespund nişte
fonduri, şi care nu pot fi recuperate decât până când acestea nu parcurg întregul ciclul de exploatareю
Gestionarea stocurilor implică determinarea cantităţii de stocuri ce trebuie deţinute, a momentului când
trebuie făcute noi comenzi şi a cantităţii incluse într-o comandă pentru o bună gestionare a stocurilor se
utilizează următoarele metode:
1.Metoda linii roşii: stocurile sunt aşezate într-un vas de sticla pe care este desenat o linie roşie.Când nivelul
stocului ajunge la aceasta linie devine necesar efectuarea unei noi comenzi in aprovizionare 25 Utilizarea
acestei metode este eficienta in cazul intreprinderilor din industria alimentara pentru pastrarea diferitor
condiment (piper,vanilina,rom).

7
2.Metoda ABC; analizează fiecare tip de activ circulant: A-se include elementele cele mai scumpe şi puţine la
număr. Lipsa acestor elemente generează rupturi ale procesului de producţie(de ex. zaharul, cafeaua pentru
SA.Bucuria ) B- cele mai puţin importante atât numeric cât şi valoric. C-se includ elementele cel mai puţin
importante. Aprovizionarea se poate face o singură dată în cantitatea necesarului anual, iar lipsa acestor
elemente de materie primă şi materiale pot fi înlocuite cu altele, ori lipsa lor nu provoacă întreruperi a
procesului de producţie(umplutura de la caramel). 3.Metoda K ANBAN, numită şi metoda stocului zero sau
metoda de producţie în flux continu, metoda prevede ca întreprinderea să deţină un stoc minimal iar
aprovizionarea să se facă în mod continu, după necesitate. Condiţia de bază a aplicării modelului KANBAN
este existenţa unei coordonări excelente între întreprindere şi furnizor, existenţa unor furnizori fideli.

3.3 Surse și strategii/politici de finanțare a activelor circulante.

Caracterul continu al procesului de producţie, însoţit de cel a vânzării dă naştere de nevoi permanente de
resurse financiare pentru acoperirea cheltuielelor determinate de volum de activitate desfăşurată de
întreprindere. Nevoile de finanţare pe termen scurt ale întreprinderii, care reprezintă nevoi permanente, pot fi
finanţate atât din resurse interne cât şi din resurse externe. Sursele interne se referă în primul rând la profitul
net care trebuie să fie în proporţii raţionale, repartizat între plata divedendelor şi fondul de dezvoltare
economică, divizat la rîndul său în fonduri de investiţii în active fixe şi fondul de investiţii în active circulante
(stocuri de materie primă intrate în procesul de producţie).
Partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor circulante se numeşte fond de
rulment. Din punct de vedere contabil, fondul de rulment reprezintă excidentul de capital permanent faţă de
imobilizările în active imobilizate. Fond de rulment = Capital permanent - Active imobilizate
După conţinutul lui fondul de rulment poate fi:
- Fondul de rulment brut ( FRB)- este fondul de rulment total, desemnează toate elementele de active
circulante posibile de a fi transformate în bani în termen mai mic de un an, adică să se reînnoiască parcurgând
fazele ciclului de exploatare.
- Fond de rulment net (FRN ) - este parte din capitalul permanent care este utilizat pentru finanţarea activelor
curente.
Se calculează: FRN= Capital permanent - ATL sau FRN= Active circulante - DTS
- Fond de rulment propriu (FRP) - reprezintă excedentul capitalului propriu faţă de activele imobilizate şi
arată autonomia de care dispune o întreprindere în finanţarea investiţiilor în activele curente.
FRP- Capital propriu - Acvtivele pe TL sau FRN- Datoriile la termen
- Fond de rulment străin (FRS) - reprezintă datoriile la termen şi se calculează:
FRS = Capital permanent- Capital propriu sau FRN – FRP
Surse externe.
Situaţia în care fondul de rulment real este mai mjc decât fondul de rulment necesar, impune găsirea de noi
surse pentru realizarea echilibrului dintre aceste două fonduri. Reechilibrarea în asemenea situaţii se poate
realiza fie prin majorarea capitalului permanent, fie prin atragerea de resurse financiare pe termen scurt.
Sporirea capitalului permanent se poate realiza prin recurgerea la împrumuturi pe TL aporturi noi la
acţionariobţinerea subvienţilor din partea statului . Aceste măsuri pot spori capitalul permanent şi implică
majorarea fondului de rulment. În practica reîntregirea necesarului fondului de rulment se realizează din surse
atrase, care pot fi: de la bănci, se acordă întreprinderii pe o perioadă până la un an în anumite condiţii şi cu
anumită dobândă, credite comerciale, reprezintă o formă de credit ce apare între două întreprinderi. Acest
credit constituie un mijloc eficient de acoperire a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare deoarece în
practică furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât instituţiile financiare în cazul
nerespectării scadenţei de plată.
3.4 Eficiența utilizării activelor circulante.
Folosirea eficientă a activelor circulante presupune existenţa la întreprindere a unui stoc optim de materie
primă şi materială, asigurarea ritmicităţii producţii, optimizarea(minimizarea) duratei de transformare a

8
acesteia în mijloace băneşti; precum şi estimarea posibilităţilor de plasare pe termen scurt a mijloacelor
băneşti temporar disponibile cu scopul obţinerii unor venituri din dobînzi.
1.Numărul de rotaţii a activelor circulante (n) calculat ca raportul dintre volumul vânzărilor şi valoare
activelor circulante.
n= Volumul vânzărilor /Valoare activelor circulante
Rezultatul obţinut indică de câte ori activele circulante au parcurs un ciclu întreg : bani - marfă - bani.
2.Duarata unei rotaţii a activelor circulante (Dr) calculată conform raportului:
Dr = Active circulante/ Volumul vînzărilor* 360 zile sau 360 zile /n
3.Eficienţa utilizării activelor circulante:
Ef= (Dz1-Dzo)* VV1/360
VV1-Volumul vânzărilor efectuate din perioada de gestiune
Dz1-durata în zile a unei rotații a activelor circulante perioada curentă
Dz0- durata în zile a unei rotaţii a activelor circulante perioada precedentă

9
 Tema 4: Evaluarea proiectelor investiționale
4.1.Definirea şi clasificarea investiţiilor la nivelul agenţilor economici
4.2.Criterii de evaluare a proiectelor investiţionale
4.3.Surse de finanţare a proiectelor investiţionale

4.1.Definirea şi clasificarea investiţiilor la nivelul agenţilor economici.

Investiţiile reprezintă plasarea unor sume de bani fie de stat, fie de agenţi economici, pentru crearea de noi
mijloace fixe productive şi neproductive, pentru reconstruirea, lărgirea şi modernizarea celor existente. Scopul
investiţii este obţinerea unei rentabilităţi în viitor.
 Clasificarea investiţiilor poate fi făcută ţinându-se cont de mai multe criterii:
1 . Din punct de vedere al proprietarului investiţiile sunt:
- private
- publice
2.Din punct de vedere a locului în care se fac:
- investiţii interne (alocarea capitalului pentru achizioţinare de active materiale şi nemateriale având drept
scop dezvoltarea aparatului productiv şi de distribuţii a bunurilir etc.)
- externe (plasarea capitalului în acţiuni şi obligaţiuni cu scopul obţinerii de venituri sub forma de divedende,
dobânzi)
3.Din punct de vedere al formei:
- materiale ( utilaje, construcţii, etc.)
- financiare ( procurări de acţiuni şi obligaţiuni)
4.Din punct de vedere al naturii:
- productive( cu capacitate de producţie, comercializare)
- neproductive, cu destinaţie social
-culturală( locuite, cantine, etc.)
5.În funcţie de riscul pe care îl implică prin perspectiva întreprinderii - investiţii de înlocuire a
echipamentului complet uzat cu un risc foarte scăzut, deoarece nu presupune cheltuieli suplimentare de
modificare a tehnologiilor ;
- investiţii de modernizare a echipamentului existent ;
- investiţii de dezvoltare;
- investiţii strategicei crearea unor filiale în străinătate), riscul este mare.
6. După perioada de investire:
- pe termen scurt
- pe termen mediu
- pe termen lung
Modalităţile de intervenţie a statului în politica investiţională sunt:
subvenţiilor- reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către un agent economic cu scopul de
menţinere a capacităţii de producţie
reducerilor, amânarea la plata impozitelor, taxelor garanţia statului acordată băncilor pentru ca
agenţii economici să poată contacta credite

4.2.Criterii de evaluare a proiectelor investiţionale

Pentru a se decide asupra proiectului optim de investire este necesară o analiză a fiecărui proiect prin care să
se determine profitul aşteptat obţinut de fiecare proiect. In acest scop se pot utiliza mai multe criterii:
Metoda timpului de recuperare a investiţiilor. Constă în măsurarea timpului necesar recuperării
cheltuierilor angajate prin veniturile nete. Exprimă numărul de ani necesar recuperării prin cash flow-urile
anuale actualizate a capitalului investit. Se calculează conform relaţiei:

10
∑aniCF act/ Io =0
lo-valoarea investiției iniţiale
Valoarea actualizată neta( VAN)- reprezintă un procedeu de aplicare directă a calculelor de actualizare.
VAN reprezintă diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de încasări şi plăţi
Rata internă de rantabilitate ( RIR)- poate fi definită drept rata de actualizare,la care rata actualizării
costurilor este mai mică ca valoarea actualizării a veniturilor şi la care profiturile actualizate sunt egale cu
zero. Ea indică rata dobânzii pentru care suma fluxurilor de numerar pozitive actualizate devine egală cu
valoarea investiţii iniţiale. Cu cât este mai mare RIR în raport cu rata dobânzii cu atât mai rentabil este
proiectul. Pentru găsirea sau calcularea RIR se poate proceda prin încercări succesive sau prin interpolarea.
Indicele profitabilităţii (Profitability Index - engl.) este stabilit drept un indicator relativ şi caracterizează
raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor de numerar şi valoarea capitalului investit conform relaţiei:
PI=VAN /I+1

4.3.Surse de finanţare a proiectelor investiţionale

Decizia de finanţare a investiţiilor constă în alegerea surselor financiare şi măsurarea lor exactă în vederea
acoperirii cheltuierilor de investiţie la timp şi în cuantumul necesar.
Sursele de finanţare pot fi:
- surse proprii: fonduri de uzură,fonduri de investiţii format din profitul net,sumele obţinute din vânzare
activelor materiale pe termen lung;
- surse atrase cuprind: împrumutiri pe termen lung ,creditul leasing etc.

11
 Tema 9: Restructurarea financiara și insolvabilitatea entității
9.1 Conținutul și condițile restructurării financiare a entității.
9.2 Metode și tehnici de restructurare financiară a entității.
9.3 Insolvabilitatea entității.

9.1 Conținutul și condițile restructurării financiare a entității.

Procedură de restructurare – una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se aplică debitorului
şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan complex de măsuri în vederea
remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a
creanţelor.  
Restructurare – proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice,
orientate spre remedierea financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare, de reorganizare, de
schimbare a structurii activelor şi de modificare a procesului operaţional de producţie, precum și de alte
măsuri care nu contravin legislației în vigoare;
 Restructurarea întreprinderii în cadrul legii cu privire la insolvabilitate
 presupune convocarea consiliului creditorilor şi restabilirea solvabilităţii întreprinderii cu ajutor extern.
Procedurile de restructurare se aplică în următoarele cazuri:
a) insolvabilitatea întreprinderii;
b) incapacitatea întreprinderii de a ieşi cu propriile forte din criza economico-financiara in carese afla;
c) dispunerea de capacităţi operaţionale si funcţionale viabile;
d) solicitarea in scris a restructurării întreprinderii depusa de către proprietarii, managerulîntreprinderii, de creditori sau autoritatea
administraţiei publice locale;
Procedura restructurarii
Procedura restructurarii include:
a) exercitarea controlului de catre Consiliul creditorilor asupra
indeplinirii planului de restructurare a intreprinderii;
b) verificarea de catre Consiliul creditorilor a operatiunilor
economice, financiare, comerciale si de alta natura ale intreprinderii,
precum si participarea consiliului la elaborarea planului de actiuni de
stopare a declinului economico-financiar al intreprinderii prin:
- reducerea cheltuielilor de productie si ridicarea rentabilitatii;
- restabilirea echilibrului financiar si a solvabilitatii depline;
- marirea gradului de lichiditate, inclusiv prin vinzarea activelor
neutilizate in activitatea principala, si accelerarea vitezei de rotatie
a capitalului;
- marirea eficientei activitatii intreprinderii;
c) apararea intreprinderii - in relatiile si decontarile cu tertii
privind aprovizionarea tehnico-materiala, fabricarea si desfacerea
productiei, prestarea de servicii - de implicatiile blocajului financiar
din partea altor intreprinderi prin:
- intreruperea fabricarii productiei in cazul inexistentei unei
piete de desfacere si sistarea livrarilor catre consumatorii insolvabili;
- reducerea la minimum a operatiunilor barter;
- folosirea pirghiilor administrativ-financiare legale ale statului
prin intermediul bancilor si altor organizatii abilitate pentru
depistarea oricaror forme de eludare si/sau refuz de rambursare a
datoriilor la bugetul de stat, la bugetul local si la bugetul
asigurarilor sociale de stat;
d) controlul asupra efectuarii cheltuielilor si platilor din
veniturile incasate sau din creditele bancare, pentru prevenirea
acumularii a noi plati expirate si pentru rambursarea datoriilor

12
scadente.

9.3 Insolvabilitatea entității.

Insolvabilitate – situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de
plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie
Participanţii la procesul de insolvabilitate
 (1) Participanţi la procesul de insolvabilitate sînt: administratorul provizoriu, administratorul
insolvabilităţii, lichidatorul, creditorii, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor, debitorul sau, după caz,
reprezentantul debitorului, alte organe şi persoane stabilite în prezenta lege.
 (2) Organele şi persoanele stabilite la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea rapidă a actelor şi a
operaţiunilor prevăzute în prezenta lege, realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi a obligaţiilor celorlalţi
participanţi la aceste acte şi operaţiuni.

Procesul de insolvabilitate se intentează doar în temeiul unei cereri de intentare a procesului de insolvabilitate
(denumită în continuare cerere introductivă).
Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate
(1) Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei.
(2) Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în incapacitatea de plată a debitorului.
(3) Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în supraîndatorarea debitorului în cazul
în care acesta este persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limitele patrimoniului său. În
acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă acest fapt este
posibil.

13