Ciclul de Exploatare Al Intreprinderii

CUPRINS
CAPITOLUL 1..........................................................................................................1
DECIZIA DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE AL
ÎNTREPRINDERII ŞI IMPACTUL SĂU
1.1. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare................................1
1.2. Sursele de finantare pe termen scurt………………………………………...2
1.2.1 Sursele proprii...........................................................................................4
1.2.2. Sursele atrase (datoriile de exploatare).....................................................5
1.2.3. Sursele împrumutate.................................................................................6
1.2.4 Evidenţierea surselor de finanţare pe termen scurt....................................8
1.3 Impactul politicii de gestiune a ciclului de exploatare asupra resurselor de
finanţare pe termen scurt......................................................................................11
CAPITOLUL II.......................................................................................................13
FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE AL ÎNTREPRINDERII PE BAZA
FONDULUI DE RULMENT ŞI A RESURSELOR ATRASE
2.1. Conţinutul şi formele fondului de rulment....................................................13
2.2 Corelaţiile fondului de rulment net..............................................................233
2.3. Elaborarea politicii fondului de rulment.....................................................244
2.4. Metodologia de previzionare a resurselor atrase........................................287
CAPITOLUL III…………………………………………………………………..30
RESURSELOR ÎMPRUMUTATE
3.1 Conţinutul creditului bancar pe termen scurt...............................................310
3.1.1. Credite bancare pe termen scurt contractate de S.C. FORTUS S.A
în 2009 – 2010................................................................................................311
3.1.2. Credite de trezorerie.............................................................................321
3.1.3. Credite inter - întreprinderi şi impactul lor.............................................38
3.2. Costul creditului bancar pe termen scurt....................................................443
3.3. Credite pe termen scurt specifice economiei de piaţă...................................47
Concluzii şi propuneri........................................................................................544
Bibliografie ……………………...……………………………………………..61
0
CAPITOLUL 1
DECIZIA DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE AL

ÎNTREPRINDERII ŞI IMPACTUL SĂU
1.1. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare

Decizia de finanţare la nivel microeconomic este influenţată într-o manieră
semnificativă de modul în care funcţionează mecanismele economice la nivel
regional, naţional şi chiar mondial. Pe termen scurt, se utilizează credite de
trezorerie sau credite pentru finanţarea operaţiunilor de exploatare legate de
cumpărări de bunuri sau servicii; pe termen mediu creditele sunt folosite pentru
finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje sau instalaţii; iar pe termen lung se
finanţează investiţiile productive, investiţiile financiare, imobiliare şi lucrările de
infrastructură.
Deciziile de finanţare pe termen lung fixează cadrul general al dezvoltării
unei societăţi comerciale. Ele sunt temeinic fundamentate şi cel mai adesea
ireversibile. Pe de altă parte, deciziile de finanţare pe termen scurt sunt
subordonate deciziilor pe termen lung, fiind decizii curente, de corelare. Acest
caracter al deciziilor pe termen scurt nu presupune că sunt mai puţin importante; o
eroare a deciziei de finaţare pe termen scurt poate antrena pierderi însemnate sau
chiar încetarea plăţilor. Spre exemplu, o delimitare incorectă sau neinspirată între
finanţările pe termen scurt şi cele pe termen lung poate conduce la costuri
suplimentare şi deci reducerea rentabilităţii; o subevaluare sau supraevaluare a
necesităţilor de finanţare pe termen scurt se poate reflecta negativ în situaţia
lichidităţii financiare şi a capacităţii de plată a agenţilor economici creând pe
parcursul anului, fie excedent de lichidităţi ce nu-şi găsesc un plasament
convenabil, fie deficit de lichidităţi care nu poate fi acoperit la timp şi în mod
economicos.
Spre deosebire de finanţările pe termen lung care vizează active imobilizate,
cu un anumit grad de independenţă faţă de fluctuaţiile procesului economic
1
specific, finanţările pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum
variază prompt în funcţie de creşterea sau de descreşterea activităţii de la un an la
altul, de la un trimestru la altul, sau de la un sezon la altul. În aceste condiţii,
decizia de finanţare pe termen scurt trebuie să răspundă nu numai cerinţelor de
acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar şi la termenele
prevăzute, dar să prezinte şi suficientă elasticitate, capacitate de adaptare la nevoile
concrete ale diverselor etape, să poată fi majorate sau reduse, după caz, când
cerinţele exploatării o impun.
Activele circulante, parte integrantă a avuţiei naţionale, formate din: materii
prime şi materiale, combustibili, piese de schimb, producţie în curs de fabricaţie,
semifabricate, produse finite, mărfuri, precum şi din alte valori, sunt destinate să
asigure buna funcţionare a întreprinderilor, îndeplinirea programelor de producţie
şi circulaţie a mărfurilor. „Din punct de vedere al duratei, activele circulante sunt
bunuri care se consuma într-un timp relativ scurt, prin încorporarea lor în fabricaţie
sau se vând ca atare.
În structura activelor circulante stocurile au ponderea cea mai mare după
care urmează valorile realizabile pe termen scurt, formate din creanţele ce se nasc
din operaţiuni de exploatare şi apoi valorile disponibile reprezentate de mijloacele
baneşti.”1
Din punctul de vedere al surselor de finanţare activele circulante pot fi:
- active circulante procurate din capitaluri proprii;
- active circulante procurate din capitaluri împrumutate.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii întreprinderii prezintă
importanţă considerabilă, pe lângă dimensionarea necesarului de active circulante,
şi stabilirea resurselor de finanţare a acestuia. Determinarea necesarului de resurse
de finanţare al ciclului de exploatare reprezintă baza de plecare pentru stabilirea
resurselor financiare acoperitoare.
1
Neagoe Ion - Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi 1997, pag. 198
2
Decizia de finanţare a ciclului de exploatare trebuie să urmărească selectarea
şi mobilizarea rapidă a resurselor de finanţare a activelor circulante, la cel mai
redus cost al procurării lor, în condiţii de diminuare a riscului2.
Decizia de finanţare a ciclului de exploatare are în vedere asigurarea
NFCE SFCE
echilibrului între necesarul de resurse de finanţare al ciclului de exploatare (NFCE)
si sursele de finanţare a acestuia (SFCE), respectiv realizarea egalitaţii între NFCE
şi SFCE, în condiţii de eficienţă economico-financiară, după cum se observă în
Figura nr.1:
NFCE SF
NFR FR
Stocuri Surse proprii
Creanţe Surse atrase
Lichiditaţi Surse împrumutate
Figura nr. 1. Relaţia de echilibru funcţional al ciclului de exploatare

Sursa: Stancu Ion, operă citată, pag. 999
1.2. Sursele de finanţare pe termen scurt

Capitalurile pe termen scurt (resursele de trezorerie), alături de capitalul
permanent sunt surse de finanţare folosite de întreprindere pentru acoperirea
necesarului de finanţat.
Capital propriu
Capital
Active imobilizate Datorii la termen
permanent
(mediu şi lung)
Credite comerciale
2
Stancu Ion - Active circulante
Finanţe, Ediţia a III-a, Editura(furnizori)
Economică, Bucureşti, 2002, pag. 999
Credite bancare pe 3
termen scurt
Resurse de
trezorerie
Figura nr. 2 Structura capitalului permanent şi a resurselor de trezorerie
Sursa: Onofrei Mihaela, “Finanţele întreprinderii”, vol.1, Editura
Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi 2008, pag. 112
În alegerea surselor de finanţare pe termen scurt trebuie avuţi în vedere patru

factori3:
principiul armonizării, costul, disponibilitatea şi flexibilitatea.
Conform principiului armonizării, firma trebuie să decidă cât de mult poate
să rişte dacă doreşte ca finanţarea activelor circulante să se facă cu surse pe termen
scurt. O poziţie mai agresivă va determina firma să folosească mai multe surse şi
sume de finanţare pe termen scurt decât o poziţie conservatoare.
1. O influenţă importantă în selectarea finanţării pe termen scurt o constituie
costul. De aceea, trebuie determinate costurile pentru sursele alternative ale
diferitelor surse de finanţare. Trebuie avute în vedere, de asemenea, costurile
de oportunitate. Dacă firma anticipează continuarea nevoilor de credite
bancare, ea trebuie să menţină relaţii bune cu băncile respective, chiar dacă
banca creşte costul direct al creditului comparativ cu alte surse. Creditul
comercial, dacă se prelungeşte ca perioadă, poate fi mai puţin costisitor
decât creditul bancar, dar dacă întârzierea plăţii este prea mare, firma poate
să sufere o reducere a accesului ei la credit în viitor. Costurile de
oportunitate trebuie luate în considerare alături de costurile directe când este
vorba de costul total al surselor alternative de finanţare pe termen scurt.
2. Disponibilitatea creditului se referă la faptul că în cursul ciclului de
exploatare anumite surse de fonduri pot fi mai mult sau mai puţin
disponibile. Disponibilitatea se referă atât la mărimea sumei, cât şi la
condiţiile impuse de finanţarea pe termen scurt respectivă.
3
Hoanţă Nicolae - Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2008, pag 469-470
4
3. Flexibilitatea se referă la capacitatea firmei de a plăti datoriile legate de
credit şi de a păstra capacitatea de a reînnoi şi a creşte creditul.
În funcţie de poziţia firmei faţă de toţi aceşti factori trebuie luată decizia de
finanţare a firmei pe termen scurt, fiecare constrângere acţionând în mod specific
asupra deciziei.
Apelarea la sursele proprii, atrase sau împrumutate pe termen scurt se va
face în condiţii de armonizare a relaţiei rentabilitate – lichiditate şi de diminuare a
riscului.
1.2.1 Sursele proprii

Sursele proprii, chiar dacă implică participarea “investitorilor de capitaluri”
la proprietate si la distribuţia profitului net, constituie totuşi cea mai sigură sursă de
finanţare, determinând autonomia financiară şi elimină riscul retragerii fortuite a
capitalurilor.
Resursele proprii reprezintă sursa tradiţională, preponderantă a finanţării
întreprinderii. De asemenea, resursele interne sunt un barometru a folosirii
eficiente a capitalurilor societăţii, stimulând gospodărirea judicioasă a resurselor de
care dispun întreprinderile.
Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi presupune că
întreprinderea îşi asigură dezvoltarea folosind drept surse de finanţare o parte a
profitului obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare, acoperind atât
nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi creşterea activului economic.
Locul însemnat pe care-l ocupă autofinanţarea printre celelalte metode de
finanţare decurge din avantajele pe care le creează atât pentru acţionari, cât şi
pentru întreprindere. Acţionarii sunt avantajaţi întrucât, capitalizând o parte a
profitului, creşte valoarea bursieră a întreprinderii, creşte cursul acţiunilor deţinute
de ei, astfel, creşte avuţia lor. În acelaşi timp, profitul reinvestit este exonerat de la
plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri substanţiale de impozit, ceea ce
creează posibilităţi mai mari de reinvestire. Întreprinderea, ca persoană juridică,
este avantajată întrucât nu mai este nevoită să apeleze nici la acţionari, nici la piaţa
5
financiară pentru a obţine fondurile de care are nevoie pentru dezvoltare. De
asemenea, creşte autonomia financiară a întreprinderii faţă de bănci.
Alte avantaje ale autofinanţării sunt următoarele:
 costul scăzut al finanţării, deoarece aceste surse apar „gratuite” la prima
vedere;
 asigură independenţa şi autonomia financiară a întreprinderii; de asemenea
conferă întreprinderii un mare grad de libertate privind alegera investiţiilor,
pe criterii de optim economic şi nu de irosire a resurselor;
 creşte cointeresarea întreprinderii în obţinerea de rezultate financiare
superioare, în descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne, în folosirea
raţională a resurselor, în stabilirea celei mai eficiente structuri de producţie
şi fonduri;
 dezvoltarea întreprinderii este subordonată rezultatelor activităţii proprii;
 sporeşte interesul întreprinderii pentru autodezvoltare;
 constituie un mijloc sigur de finanţare, o sursă independentă şi stabilă, având
în vedere faptul că întreprinderea poate întâmpina greutăţi în anumite situaţii
conjuncturale în obţinerea de capitaluri de pe piaţa financiară şi monetară.
„Întreprinderile care se autofinanţează sunt expuse mai puţin riscului de
piaţă, fiind în măsură să-şi asigure sursele de finanţare”4.
 permite frânarea îndatorării şi reducerea cheltuielilor financiare. În fapt,
nivelul autofinanţării depinde de arbitrajul realizat de întreprindere între
recurgerea la capitaluri proprii sau la îndatorare;
 reprezintă factorul hotărâtor în deschiderea accesului la piaţa de capital şi
atragerea capitalului extern;
 permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a
rentabilităţii financiare;
 economie de timp (apelarea la surse externe de finanţare prin formalităţile
necesare durează uneori foarte mult timp).
4
Hada Teodor – Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 2003, pag. 176
6
Mărimea autofinanţării permite aprecierea performanţelor întreprinderii.”Ea
indică potenţialilor investitori că întreprinderea este capabilă să utilizeze eficient
capitalurile încredinţate şi să le asigure o remunerare atractivă. Pentru creditori,
mărimea absolută şi relativă a autofinanţării certifică nivelul capacităţii de
rambursare, cât şi nivelul riscului de neplată”5.
Sursele destinate autofinanţării se formează în cadrul întreprinderii şi provin
din excedentul monetar creat din operaţiuni economice şi financiare, adică din
diferenţa dintre fluxurile financiare pozitive şi negative, respectiv dintre încasări şi
plăţi. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale
procesului economic, precum şi din fondul de amortizare creat şi poate fi calculat
în două moduri. Excedentul brut de exploatare poate fi calculat ca diferenţă între
totalul încasărilor din activitatea economico-financiară şi totalul cheltuielilor
efectuate, ţinînd cont că amortizarea deşi este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu
ocazionează fluxuri negative de ieşire, sau ca o sumă a unor elemente diferite, cum
ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende,
beneficii nerepartizate.
Cu toate că, autofinanţarea este o politică financiară sănătoasă şi de dorit,
„nu este oportun să se exagereze în această direcţie pentru ca întreprinderea să nu
fie ruptă de piaţa financiară şi pentru o mobilitate mai mare a capitalului”6.
1.2.2. Sursele atrase (datoriile de exploatare)

Sursele atrase provin din relaţiile contractuale ale întreprinderii cu „terţii
(care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii), cu statul
(către care întreprinderea are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe), cu
personalul (către care datorează plata salariilor) sau avansuri primite de la clienţi.
Pe intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor, serviciilor, manoperei sau de la
naşterea datoriilor către stat, personal sau clienţi şi până la momentul plăţii efective
5
Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii, vol. I, Editura „Universitaţii Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi 2003, pag. 146
6
Toma Mihai; Alexandru Felicia – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti,
2000, pag. 65
7
a acestei datorii, întreprinderea beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată, de
aceşti terţi, în mod gratuit" 7.
Având în vedere caracterul avantajos al acestei surse de capital,
întreprinderea ar putea profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii (angajarea
lor) şi prin amânarea termenului efectiv de plată. Cum, însă, angajarea acestor
datorii este reglementată prin contracte sau prin legile de impozitare, întreprinderea
va fi penalizată prin depăşirea termenului de plată.
Cu toate acestea, amenzile şi penalităţile pentru amânarea plăţii furnizorilor
fie că nu se aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, ceea ce face ca amânarea
plăţii furnizorilor să devină un fenomen real şi critic, în economia românească.
Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cu
scadenţe relaxate (întinse în timp), în raport cu încasările pentru care se va căuta să
se realizeze foarte repede. Dacă trezorierul va ajunge să aibă datorii de exploatare
mai mari decât stocurile şi creanţele întreprinderii, el va reuşi să relizeze un
necesar de fond de rulment negativ, adică să aibă un surplus de pasive circulante,
un surplus de trezorerie, provenită gratuit de la terţi (este adesea, cazul
întreprinderilor de comerţ cu ridicata şi cu amănuntul).
În literatura de specialitate sursele atrase de capitaluri circulante sunt
denumite pasive stabile, respectiv datorii ale întreprinderii către terţi (furnizori,
personal, stat etc.), minime şi atrase pe o perioadă de timp cvasipermanentă, ca
urmare a reînnoirii continue a acestora.
Sursele atrase sunt neoneroase, dar nesigure. Evoluţia lor este strâns legată
de evoluţia şi caracteristicile ciclului de exploatare care determină atât mărimea
datoriilor de exploatare, cât şi durata lor de exigibilitate.
1.2.3. Sursele împrumutate

În completarea surselor proprii şi atrase, întreprinderea apelează la credite
bancare pe termen scurt. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau
reducerea nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor
proprii şi atrase de capitaluri circulante.
7
Stancu Ion – op. cit., pag. 1002
8
Deşi utilizarea creditului pe termen scurt este, în general, mai riscantă decât
utilizarea creditului pe termen lung, creditul pe termen scurt are unele avantaje. În
cele ce urmează prezentăm avantajele şi dezavantajele8 creditului pe termen scurt.
1) Flexibilitatea
Dacă necesarul de fonduri este sezonier sau ciclic, este posibil ca firma să nu
dorească să se angajeze întru-un contract de credit pe termen lung pentru a-şi
finanţa activele curente, din următoarele motive:
a) Costurile sunt, în general, mai mari decât cele pentru creditul pe
termen lung;
b) Cu toate că un credit pe termen lung poate fi rambursat mai repede decât la
scadenţă, dacă contractul de credit are prevăzută o astfel de clauză,
penalităţile care se plătesc în unele cazuri, când această clauză de ramburs în
avans nu este prevăzută în contract, pot fi destul de mari. În plus, existenţa
în contract a unor astfel de prevederi face ca şi costul creditului să fie mai
mare, tocmai datorită oferirii acestei flexibilităţi suplimentare. În consecinţă,
atunci când o firmă prevede că necesarul de fonduri va descreşte în viitorul
apropiat, sau prevede ca posibilă o astfel de probabilitate, atunci această
firmă poate alege finanţarea prin credit pe termen scurt, tocmai datorită
flexibilităţii pe care acesta o oferă;
c) Contractele pentru credite pe termen lung includ, în mod
obişnuit, prevederi restrictive care specifică, de exemplu, că rata curentă
trebuie să se menţină peste o anumită valoare, că nu se poate face o altă
emisiune de credit, şi că trebuie să se transmită regulat informaţii asupra
stării financiare a firmei, deţinătorilor de obligaţiuni. Aceste restricţii
constrâng echipa managerială, într-o măsură mai mică sau mai mare, în
conducerea firmei. Contractele de credit pe termen scurt sunt, în general,
mai puţin restrictive.
2) Costul creditului pe termen lung comparativ cu costul creditului pe
termen scurt
8
Halpern Paul – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 2010 pag 232
9
Cheltuielile cu dobânzile pentru fonduri, obţinute prin credite pe termen
scurt, sunt mai mici decât cheltuielile cu dobânzile pentru aceleaşi fonduri obţinute
prin credite pe termen lung. Totuşi o firmă care împrumută pe termen lung evită
riscul fluctuaţiei ratelor dobânzilor specific creditului pe termen scurt, şi riscul de
refinanţare a creditului în condiţii adverse apărute pe piaţa monetară sau de capital.
3) Riscul firmei care face împrumutul
Chiar dacă, în general, creditul pe termen scurt este mai ieftin decât acela pe
termen lung, utilizarea creditului pe termen scurt are un grad mai mare de risc
pentru firma care face împrumutul. Acest risc suplimentar există din două motive:
 Riscul ratei dobânzilor. Dacă o firmă împrumută pe termen lung,
cheltuielile cu dobânzile vor fi fixe şi deci stabile de-a lungul
timpului, dar dacă firma împrumută pe termen scurt cheltuielile cu
dobânzile vor fluctua destul de mult uneori ajungând să fie destul de
ridicate.
 Riscul perioadei de maturitate. Dacă o firmă împrumută foarte mult
pe termen scurt, iar după aceea, cifra de vânzări scade datorită unei
perioade de recesiune economică sau altor schimburi economice, care
pot fi specifice numai companiei respective, aceasta se poate găsi în
situaţia de a nu-şi putea onora datoria, şi de a fi într-o poziţie
financiară, atât de delicată, încât să nu poată face refinanţarea
creditului; aceasta poate duce la faliment.
Chiar în situaţia în care costul creditului pe termen scurt este mai scăzut
decât acela al creditului pe termen lung, utilizarea primului implică un grad mai
mare de risc.
Sursele împrumutate prezintă principalul avantaj al mobilităţii lor, pentru a
amortiza diferenţa, continuu fluctuantă, dintre necesarul de finanţat şi sursele
proprii şi atrase de capitaluri circulante. În funcţie de context, această diferenţă
variază fie în acelaşi sens, fie în sensuri contrare. Dar pe lângă, caracterul oneros,
acestea determină creşterea gradului de îndatorare a întreprinderii.
10
O companie îşi poate schimba politica de finanţare, trecând de la o politică
conservatoare la una agresivă şi invers. Companiile, care au utilizat mult finanţarea
prin credite pe termen scurt, pot decide să treacă la utilizarea de credite pe termen
lung pentru a beneficia de ratele favorabile ale dobânzilor, dacă se asteaptă o
creştere a acestor rate.
„O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care
echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin
folosirea surselor proprii, folosire ce este însoţită de o rigiditate în finanţarea
nevoilor mai mari decât cele minime şi permanente) şi necesitatea apelării la surse
mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare şi să vină în
completarea surselor proprii (apelare care este îsoţită de o intensificare a
controlului bancar, în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării
lor). Decizia este, astfel, destul de complexă, dar criteriul de optim va fi realizarea
obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului” 9.
1.2.4 Evidenţierea surselor de finanţare pe termen scurt

STUDIU DE CAZ LA S.C. FORTUS S.A.
Sursele de finanţare pe termen scurt prezentate anterior din punct de vedere
teoretic sunt evidenţiate practic, prin intermediul studiului de caz efectuat la S. C.
FORTUS S.A.
Societatea comercială FORTUS S.A. Roman a luat fiinţă în baza Hotărârii
nr. 1254/04.12.1990 a Guvernului României, prin preluarea integrală a
patrimoniului Combinatului de utilaj greu Roman, care şi-a încheiat activitatea.
Anul înfiinţării este 1976 când încep lucrările de investiţii.
Forma juridică şi sediul
S.C. FORTUS S.A. Roman este persoană juridică română, având forma
juridică de societate, deschisă, pe acţiuni, emitentă de valori mobiliare şi îşi
desfăşoară activitatea în conformitate cu legile române şi Statutul societăţii aprobat
de Adunarea Generală a Acţionarilor.
9
Stancu Ion – op.cit., pag. 1000
11
Sediul societăţii este in Municipiul Roman, B-dul Roman Musat nr. 10,
judeţul Neamt. Durata societăţii este nelimitată începând cu data înregistrării la
Oficiul Registrului Comerţului: 04.06.1991.
Capitalul social. Acţiunile
Capitalul social al societăţii la data de 20.05.2009 era de 491.128.900 mii lei
împărţit în 19.645.156 de acţiuni nominative, în formă dematerializată, în valoare
de 25.000 lei acţiunea.
Cotele de aport şi participare a acţionarilor societăţii, în raport de care se
face desocotirea anuală a gestiunii sociale sunt următoarele:
- A.P.A.P.S. - cu un aport de 360.625.800 mii lei, reprezentând 14.425.032
acţiuni, respectiv 73,43% din valoarea capitalului social;
- Societatea de Investiţii Financiare II MOLDOVA – (S.I.F. II MOLDOVA),
cu un aport de 128.848.125 mii lei, reprezentând 5.153.925 acţiuni, respectiv
26,23% din valoarea capitalului social;
- Acţionari, persoane fizice, beneficiare ale privatizării cu titlul gratuit, cu un
aport de 1.654.975 mii lei, reprezentând 66.199 acţiuni, respectiv 0,34% din
valoarea capitalului social.
Scopul
Scopul societăţii este producerea şi comercializarea de utilaje tehnologice
complexe, promovarea şi punerea în aplicare a iniţiativelor de interes comercial în
domeniul fabricaţiei acestor utilaje şi/sau în domenii conexe şi realizarea de profit.
Obiectul de activitate
 proiectarea, producerea şi comercializarea de utilaje tehnologice
complexe, subansambluri şi piese de schimb pentru industria minieră,
metalurgică, energetică, de materiale de construcţii şi refractare,
producţie specială, semifabricate turnate din fontă şi oţel, piese forjate şi
matriţate, inclusiv servicii şi asistenţă tehnică;
 proiectarea, producerea şi comercializarea de produse conexe şi
subproduse ale procesului de fabricaţie inclusiv bunuri de larg consum şi
12
de folosinţă îndelungată, precum şi alte bunuri rezultate din schimburile
comerciale sau alte activităţi productive;
 executarea de activităţi de construcţii-montaj;
 prestarea de servicii de transport, informatice şi alte servicii;
 efectuarea de operaţiuni de comerţ exterior, de fond valutar şi de credit;
 desfăşurarea de activităţi cu caracter social;
 desfăşurarea de operaţiuni de import-export şi de comercializare, pe piaţa
internă şi internaţională a produselor industriale, alimentare şi agricole,
precum şi a bunurilor de larg consum de folosinţă îndelungată;
 prestarea de servicii comerciale şi alte servicii pe bază de comision;
 desfăşurarea de activităţi de alimentaţie publică, producţia şi
comercializarea de băuturi răcoritoare, produse de patiserie şi de
panificaţie, preparate semiindustrializate din carne şi produse agricole şi
de seră;
 transport auto internaţional de mărfuri agabaritice, neagabaritice şi
periculoase (oxigen, bioxid de carbon şi produse petroliere) cu mijloace
auto de transport din dotare;
 întreţinere şi reparaţii pentru mijloace auto proprii şi pentru terţi.
Capacităţi de producţie, performanţe tehnice şi tehnologice
Sistemul tehnologic al S.C. FORTUS S.A. Iaşi dispune de un grad avansat de
flexibilitate, ceea ce permite execuţia unei game diverse de produse de complexitate
ridicată cu mase de ordinul zecilor şi chiar sutelor de tone şi dimensiuni de ordinul
zecilor de metri:
1. elaborare oţel;
2. piese turnate din oţel;
3. piese turnate din fontă;
4. piese forjate şi matriţate;
5. utilaje tehnologice, subansambluri şi pise de schimb;
6. producţie de scule, dispozitive şi verificatoare;
13
7. activităţi de reparaţii şi întreţinere a utilajelor proprii, service la
beneficiarii FORTUS;
8. activităţi de transport auto intern şi internaţional.
Tabel nr. 1 Evoluţia surselor de finanţare la S.C. FORTUS S.A. în perioada 2009-
2011 exprimat în unităţi monetare (mii lei )
Nr. Indicatori Sume
2009 2010 2011
crt.
1 Capital permanent 177763660 63956494 1232943902
Capital propriu 55202960 - 1232943902
140494371
Datorii la termen (mediu şi 122560700 204450865 0
lung)
2 Resurse de trezorerie 150836624 159214384 241627778
Credite - furnizor 150836624 155214384 195845233
Credite bancare pe termen 0 4000000 45782545
scurt
Surse: Bilanţurile pe anii 2009-2011 ale S.C FORTUS S.A.
După cum se poate observa din Tabelul nr. 1, în perioada 2009-2011

capitalul permanent al firmei s-a diminuat datorită scăderii capitalului propriu, care
înregistrează în 2010 o valoare negativă. Valoarea negativă a capitalului propriu se
datorează faptului că, în această perioadă datoriile firmei, atât pe termen lung cât şi
pe termen scurt au crescut, şi s-a apelat la capitalul propriu pentru ca firma să-şi
achite obligaţiile.
În perioada 2009-2010, capitalul permanent a înregistrat o creştere destul de
mare, datorită creşterii capitalului propriu, ca urmare a contribuţiilor externe
primite, pe de o parte, precum şi scăderii la 0 a datoriilor la termen, pe de altă
parte. Întreprinderea, în această perioadă, şi-a onorat obligaţiile pe termen lung, iar
în paralel a apelat mai mult la credite pe termen scurt.
14
În ceea ce priveşte resursele de trezorerie în perioada 2009-2011, după cum
se observă şi din tabel, atât sursele atrase, cât şi cele împrumutate au crescut de la
un an la altul. Această situaţie reflectă o stare de dezechilibru financiar care poate
deveni critică, sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, care
au asigurat finanţarea imobilizărilor înainte ca acestea să intre in funcţiune şi să-şi
dovedească eficienţa scontată prin degajarea unui surplus monetar de vânzări. În
acelaşi timp se ridică problema costului ridicat de procurare a creditelor pe termen
scurt, renegociabile în mod constant, dar de regulă în condiţii mai puţin
avantajoase decât cele pe termen lung, din punct de vedere al nivelului dobânzii,
precum şi al condiţiilor de garantare şi rambursare.
Pentru a face faţă obligaţiilor scadente imediate întreprinderea trebuie să-şi
procure lichidităţi fie prin vânzarea unor active, ceea ce ar putea să-i pericliteze
existenţa, fie prin încercarea de a obţine din partea creditorilor săi amânări la plată
cu consecinţe nefavorabile asupra credibilităţii în faţa partenerilor de afaceri, fie va
apela la noi împrumuturi diminuându-şi astfel autonomia financiară. Pentru a evita
astfel de situaţii, întreprinderea trebuie să manifeste prudenţă şi să se preocupe în a
dispune în permanenţă de active uşor lichidabile pe care să le transforme în
disponibilităţi. Astfel, se pot evita blocajele, se poate restabili cu uşurinţă
echilibrul, iar credibilitatea în afaceri nu poate fi alterată.
1.3 Impactul politicii de gestiune a ciclului de exploatare asupra resurselor

de finantare pe termen scurt
Gestiunea ciclului de exploatare reprezintă cea mai importantă secţiune a
gestiunii financiare a întreprinderii. „Relevanţa gestiunii ciclului de exploatare este
determinată, în primul rând, de ponderea ridicată (de peste 50%) a activelor (şi
pasivelor) circulante, în totalul bilanţului întreprinderilor. În al doilea rând,
operaţiile ciclului de exploatare sunt cotidiene cu un mare grad de repetabilitate şi
cu o reflectare imediată asupra situaţiei financiare, asupra rentabilităţii
întreprinderii. Problematica datorilor pe termen scurt preocupă din ce în ce mai
mult gestiunea financiară a întreprinderilor” 10.
10
Stancu Ion – op.cit., pag. 965
15
Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricărei
investiţii de capital: cea mai eficientă alocare a capitalului, în condiţii de
diminuare a riscului. Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează, în cea
mai mare parte, în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi
sursele mobilizate pentru finanţarea acestuia. Pentru a răspunde nevoii de
rentabilitate, gestiunea activelor circulante urmăreşte realizarea ciclului de
exploatare cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea pasivelor
circulante urmăreşte cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare. Pentru a
răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante urmăreşte
eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, preocupare însoţită de creşterea
costurilor de exploatare şi de diminuarea rentabilităţii. În privinţa pasivelor
circulante se urmăreşte permanenţa surselor de finanţare, autonomia financiară a
ciclului de exploatare, preocupări însoţite de creşteri ale costului procurării
capitalurilor necesare.
În mod concret, având în vedere cerinţele de optimizare a relaţiei
rentabilitate-risc, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii
complementare de activitate:
(1) determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, de creanţe si de
lichidităţi) şi (2) determinarea modalităţii de finanţare a necesarului de active
circulante (a fondului de rulment; a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori
etc.; a concursurilor bancare: credite de trezorerie, credite de scont etc.).
Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a
acestora şi, deci, posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a
efectuării unor plasamente de trezorerie şi a păstrării unei rezerve lichide în cont şi
în casă. Există un raport specific fiecărei întreprinderi între vânzări (cifra de
afaceri) şi nivelul activelor necesare pentru realizarea acestora. Pornind de la acest
raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare, cu efecte
diferite asupra rentabilităţii şi riscului:
1. o politică agresivă care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri
minime. Rentabilitatea ridicată, intenţionată prin această politică, este
16
însoţită de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de
insolvabilitatea întreprinderii;
2. o politică defensivă care îsi propune realizarea unei cifre de afaceri cu
stocuri şi lichidităţi ridicate. Rentabilitatea va fi, în acest caz, afectată de
costurile suplimentare ale prudenţei în asigurarea cu stocuri a continuităţii
activităţii de exploatare;
3. o politică echilibrată (intermediară) este cea care armonizează relaţia
contradictorie dintre rentabilitate şi risc.
În ceea ce priveşte finanţarea activelor circulante, într-o politică agresivă
(1) accentul cade, în principal, pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare,
credite bancare etc.) care au cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care
determină şi o preocupare stresantă de a reînnoi creditele pe termen scurt, la
dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital.
Politica defensivă (2) are în vedere finaţarea activelor circulante, în
principal, din surse permanente (fondul de rulment), care au costuri de procurare
mult mai mari dar şi o acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a
creditelor şi a creşterii ratei dobânzii.
O politică neutră (3) constă în sincronizarea perfectă dintre scadenţele
activelor şi pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea şi riscul, ce ar însoţi formarea
activelor şi pasivelor circulante, au sensuri contrare şi se neutralizează într-o
oarecare măsură. Fondul de rulment ar reprezenta marja de siguranţă pentru
finanţarea activelor circulante şi pentru autonomia financiară a întreprinderii.
Plasamentele în active circulante (active de exploatare) au un caracter
continuu, chiar dacă imobilizările de capital nu au durata investiţiilor în active fixe,
întrucât necesarul de finanţat corespunzător stocurilor şi creditelor acordate
clienţilor este mereu prezent. Cu toate că activele circulante reprezintă stocuri şi
creanţe, care apar şi dispar în scurt timp, noi stocuri şi creanţe le înlocuiesc pe cele
precedente, dând naştere astfel unui necesar de finanţare cu caracter permanent.
Realizarea ciclurilor de exploatare generază fluxuri reale aferente celor trei
categorii de stocuri fizice (materiale) – materii prime şi materiale, producţie
17
neterminată şi produse finite, cărora le corespund fluxuri financiare şi un ansamblu
de active financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.
Din desfăşurarea ciclului de exploatare rezultă următoarele consecinţe
financiare:
 întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor (credite furnizor),
ceea ce reprezintă un mijloc de finanţare din afară;
 din momentul cumpărării materiilor prime şi până în momentul vânzării
produselor finite, întreprinderea imobilizează (blochează) o parte din
capitalul său în stocuri create în fazele ciclului de exploatare (materii prime,
producţie neterminată, produse finite), astfel că acestea generează un prim,
şi cel mai important, necesar de finanţare a activelor circulante (de
exploatare);
 întreprinderea se află deseori în situaţia de a acorda amânări la plată
clienţilor (credite clienţi), astfel că trebuie să finanţeze şi aceste sume aflate
în curs de încasare.
Multe societăţi comerciale înregistrează variaţii însemnate ale volumului
activităţii economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul
permanent de active circulante să fie finanţat, în măsura posibilităţilor, din
capitaluri permanente, iar nevoile care apar în perioade de vârf de activitate să fie
finanţate prin resurse de trezorerie, care pot fi adaptate cu uşurinţă nevoilor reale
ale exploatării. O asemenea strategie a finanţărilor pe termen scurt permite
folosirea judicioasă a resurselor proprii, atrase şi împrumutate, cu efecte favorabile
pe linia economicităţii şi rentabilităţii.
Disponibilitatea fiecărei surse de finanţare depinde de mărimea, de gradul de
risc şi de profitabilitatea companiei. Costurile finanţării pe termen scurt diferă de la
companie la companie şi după tipurile de fonduri obţinute de pe pieţele monetare.
Companiile mari pot să angajeze persoane a căror unică responsabilitate este
obţinerea de fonduri pe termen scurt la cele mai avantajoase rate ale dobânzii, dar
micile companii nu pot să îşi permită acest lucru. Ca urmare, se poate înâmpla ca
18
astfel de companii să împrumute la rate ale dobânzilor mai mari decât cele ale
competitorilor, sau să folosească instrumente financiare nepotrivite.
19
CAPITOLUL II

FONDULUI DE RULMENT ŞI A RESURSELOR ATRASE
2.1. Conţinutul şi formele fondului de rulment

Ciclul de exploatare determină o imobilizare de capital pentru finanţarea
stocurilor necesare desfaşurării activităţii şi acoperirea financiară a datoriilor
clienţilor până la plata lor.
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicitaţii vânzărilor, este
necesară înnoirea permanentă a stocurilor şi a creanţelor. Astfel, apare o nevoie
permanentă de capital. În acest context, se pune problema existenţei unor surse
permanente pentru finanţarea nevoilor permanente. Această sursă financiară a
întreprinderii este fondul de rulment numit, uneori, capital de lucru.
Fondul de rulment apare ca o marjă de securitate financiară care
garantează solvabilitatea întreprinderii. Aşadar, în cazul apariţiei unor probleme
comerciale sau de natură financiară (reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea
plăţilor către clienţi, accelerarea plăţilor către furnizori etc), fondul de rulment
asigură independenţa financiară a întreprinderii faţă de creditorii săi.
Partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor
circulante reprezintă fondul de rulment (FR). El reprezintă “partea din capitalurile
avansate la termen pentru finanţarea ciclului de exploatare” 11.
Fondul de rulment serveşte pentru a măsura condiţiile echilibrului financiar
care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi
exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul de rulment
reprezintă excedentul activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt.
Pentru unele întreprinderi fondul de rulment desemnează fondul de casă, suma
disponibilă pentru asigurarea continuităţii plăţilor curente.
11
Neagoe Ion – op.cit, pag. 253 ; citat după Josette Pilverdier – Latreyete, Finance d' entreprise avec etudes de cas et
corriges detailles, Editura Economică, 5 éme édition, Paris, 2004, pag. 82
20
Fondul de rulment este, totodată, şi un indicator de lichiditate: cu cât fondul
de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru
finanţarea activelor circulante.
O decizie importantă de politică financiară constă în alegerea unui anumit
nivel al fondului de rulment şi finanţarea complementară a necesarului financiar al
exploatării prin resurse de trezorerie.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două
dintre ele prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale
ale analizei financiare. Este vorba de fondul de rulment net/permanent12 pe de
o parte şi fondul de rulment propriu, pe de altă parte. Alte forme ale fondului de
rulment sunt: fondul de rulment brut (total) şi fondul de rulment străin. Calculul
formelor fondului de rulment se realizează pe baza Figurii nr. 3, astfel:
Figura nr. 3 Formele fondului de rulment

Legendă: FRN = fond de rulment net
FRP = fond de rulment propriu
FRS = fond de rulment străin
Cp = capital propriu
CP = capital permanent (capital social + amortizare + profit net
nedistribuit + rezerve)
12
Aceşti indicatori sunt prevăzuţi şi în legislaţia românescă. A se vedea în acest sens, Ordinul Ministerului
Finanţelor nr. 616 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli de
către agenţii economici, Monitorul Oficial al României nr. 286/26.06.2000. În literatura de specialitate fondul de
rulment net se mai numeşte fond de rulment financiar sau fond de rulment lichiditate.
21
FRN se determină prin două modalităţi echivalente, fie abordând partea de
sus a bilanţului (specifică ţărilor Europei continentale), fie abordând partea de jos a
bilanţului (modelul anglo-saxon):
1. FRN = CP – Ai
2. FRN = Ac – Rt
A doua formă a fondului de rulment, relevantă pentru analiza financiară, o
reprezintă fondul de rulment propriu (FRP). FRP se calculează prin diferenţa
(excedentul) dintre capitalul propriu şi activele imobilizate şi caracterizează starea
de echilibru pe termen lung realizat pe seama resurselor proprii.
Tabel nr. 2 Evolutia fondului de rulment net şi a fondului de rulment propriu în
perioada
2009-2011 exprimat în unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Sume
2009 2010 2011
Crt.
1 Capital permanent 177763660 63956494 1232943902
(rd. 2+ rd.3)
2 Capital propriu 55202960 -140494371 1232943902
3 Datorii pe termen 122560700 204450865 0
lung
4 Imobilizări 513471293 581671830 2263913919
5 Fondul de rulment
net
(rd.1-rd.4) -335707633 -517715336 -
1030970017
6 Fondul de rulment -458268333 -722166201 -
propriu 1030970017
(rd.2 -rd.4)
Evoluţia indicatorilor după pe baza cărora am calculat fondul de rulment

este prezentată în Tabelul nr. 3:
Tabel nr.3 Evoluţia indicatorilor fondului de rulment, exprimat în unităţi monetare (mii
lei)
Nr. Indicatori Abateri (∆) Indici (%)
22
Crt 2010-2009 2010-2011 2011- 2010- 2011- 2010-
. 2009 2009 2010 2009
1 Capital
-113807166 1168987408 1055180242 35.978385 1927.78532 693.58602
permanent
(rd.2+rd.4)
2 Capital
-195697331 1373438273 1177740942 -254.50514 -877.57530 2233.4742
propriu
3 Datorii pe
81890165 -204450865 -122560700 166.816006 0 0
termen
lung
4 Imobilizări 68200937 1682242089 1750442626 113.282249 389.208107 440.90369
Fondul de
rulment
net
5 Valoare
-182010703 -513254681 -695262384 154.216135 199.138396 307.10353
nominală
(rd.1-rd.4)
6 Valoare
-112143003 -368435996 -480578999 133.4 182.26 243.15
reală
(rd.5/1+rd.
10)
7 Fondul de
rulment
propriu
8 Valoare
-263897868 -308803816 -572701684 157.58 142.76 224.97
nominală
(rd.2-rd.4)
9 Valoare
-166442913 -191575386 -358018299 136.31 130.66 178.12
reală
(rd.8/1+rd.
10)
10 Rata
87.640444 59.615384 52.247191
inflaţiei
23
(%)
Din tabelele 2 şi 3 se pot trage următoarele concluzii:

În fiecare din cei trei ani fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu
înregistrează valori negative, ceea ce reflectă faptul că firma nu a dispus de
suficiente surse permanente pentru a-şi finanţa nevoile permanente şi a fost nevoită
să apeleze la surse temporare. Această situaţie reflectă o stare de dezechilibru
financiar care poate deveni critică, sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor
pe termen scurt, care au asigurat finanţarea imobilizarilor înainte ca acestea să intre
in functiune şi să-şi dovedeasca eficienţa scontată prin degajarea unui surplus
monetar de vânzări. În acelaşi timp se ridică problema costului ridicat de procurare
a creditelor pe termen scurt, renegociabile în mod constant, dar de regulă în
condiţii mai puţin avantajoase decât cele pe termen lung, din punct de vedere al
nivelului dobânzii, precum şi al condiţiilor de garantare şi rambursare. Explicaţia
existentei unui fond de rulment negativ o poate constitui şi faptul că în finanţarea
activelor întreprinderii ponderea hotărâtoare o deţin datoriile pe termen scurt, de
unde şi gradul extrem de ridicat al exigibilităţii surselor de finanţare.
Contraponderea o constituie gradul mai scăzut de lichiditate, rezultat al creşterii
ponderii activelor imobilizate în totalul plasamentelor de capital ale
întreprinderiiÎn aceste condiţii echilibrul financiar pe termen scurt este uşor
periclitat. Pentru a face faţă obligaţiilor scadente imediate întreprinderea trebuie să-
şi procure lichidităţi fie prin vânzarea unor active, ceea ce ar putea să-i pericliteze
existenţa, fie prin încercarea de a obţine din partea creditorilor săi amânări la plată
cu consecinţe nefavorabile asupra credibilităţii în faţa partenerilor de afaceri, fie va
apela la noi împrumuturi diminuându-şi astfel autonomia financiară. Pentru a evita
astfel de situaţii, întreprinderea trebuie să manifeste prudenţă şi să se preocupe în a
dispune în permanenţă de active uşor lichidabile pe care să le transforme în
disponibilităţi. Astfel, se pot evita blocajele, se poate restabili cu uşurinţă
echilibrul, iar credibilitatea în afaceri nu poate fi alterată.
24
Graficul nr.1 Evoluţia fondului de rulment net şi a fondului de rulment propriu
Ultimele două forme ale FR sunt fondul de rulment brut sau total (FRB)
şi fondul de rulment străin sau împrumutat (FRS). Conform legislaţiei
româneşti13, FRB este egal cu activele circulante şi se calculează ca diferenţă între
activ şi activele imobilizate. Pe baza lui se calculează indicatorul „gradul de
acoperire a activelor circulante cu capital propriu”, ca raport între fondul de
rulment propriu şi fondul de rulment total. Indicatorul exprimă partea din active
circulante finanţată din resurse proprii excedentare, după finanţarea activelor pe
termen lung.
În fine, fondul de rulment străin (FRS) se calculează ca diferenţă între FRN
şi FRP şi reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe
termen scurt. FRS reprezintă surse atrase de la parteneri (plăţi în avans) sau
împrumutate de la bănci.
Fondul de rulment are o valoare informativă deosebită, conferită de poziţia
strategică a acestuia, de a realiza legătura între cele două părţi ale bilanţului
financiar. Unii analişti financiari14 sunt de părere că fondul de rulment reprezintă
cel mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate-exigibilitate. În cele
din urmă, fondul de rulment este rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen
13
Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 616 pentru aprobarea Normelor metodologice privind întocmirea bugetului
de venituri şi cheltuieli de către agenţii economice, Monitorul Oficial al Romăniei nr. 286/26.06.2011.
14
Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, pag. 34
25
lung şi cea pe termen scurt. Alţi analişti 15 consideră că fondul de rulment are o
putere limitată de cunoaştere; astfel, poate apărea situaţia când două firme au
acelaşi fond de rulment, dar situaţii financiare diferite ca urmare a raportului
diferit active curente/pasive curente.
În orice caz, fondul de rulment în sine nu este suficient pentru a fundamenta
o decizie de finanţare. El trebuie pus în relaţie cu necesarul de fond de rulment
(NFR) care evidenţiază echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice
în stocuri şi creanţe şi sursele ciclice (temporare) rezultate din decalajele de plăţi
către terţi. NFR este un element de activ şi reprezintă activele circulante care
trebuie finanţate din fondul de rulment. NFR se calculează astfel:
NFR = AC – DC = (Stocuri + Creanţe) – Datorii de exploatare , unde:
AC = active circulante (fără disponibilităţi băneşti)
DC = datorii curente (pe termen mai mic de 1 an, adică furnizori, salariaţi,
impozite)
Necesarul financiar al exploatării, poartă denumirea şi de necesar al fondului
de rulment (NFR) şi se determină în legislaţia românească astfel:
NFR = Stocuri + Creanţe + Active de regularizare – Datorii curente – Pasive
de regularizare
Am determinat necesarul de fond de rulment la S.C. FORTUS S.A. şi am
prezentat evoluţia acestuia în Tabelul nr. 4:
15
Gearbă R. (coord) – Management financiar, grupul de editură Rentrop & Straton, Bucureşti, 2010, cod
broşură F63, pag. 10
26
Tabel nr. 4. Evoluţia necesarului de fond de rulment în perioada 2009-2011exprimat
în unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Sume
2009 2010 2011
Cr
t
1 Stocuri 163260981 185920874 155446867
2 Creanţe 48129500 52389219 39412103
3 Datorii de exploatare 150836624 155214384 195845233
Necesarul de fond de rulment
4 Valoare nominală (rd.1+rd.2- 60553857 83095709 11013741
rd.3)
5 Valoare reală (rd.4/1+rd.6) 60553857 61020459 8720301.66
6 Rata inflatiei (%) 17.8 15.6 9.3
În Tabelul nr. 5 este prezentată evoluţia indicatorilor pe baza cărora am

calculat necesarul de fond de rulment.
Tabel nr. 5. Evoluţia indicatorilor necesarului de fond de rulment exprimat în
unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Abateri (∆) Indici (%)
crt. 2010- 2011- 2011- 2010- 2011- 2011-
2009 2010 2009 2009 2009 2009
1 Stocuri 22659893 -18474003 4185890 113.8796 90.06351 102.5639
2 Creanţe 4259719 -12977116 -8717397 108.8505 75.22942 81.88762
3 Datorii de 4377760 40630849 45008609 102.9023 126.1772 129.8393
exploatare
Necesarul de
fond de
rulment
4 Valoare
nominală 22541852 -72081968 -54940116 137.2261 13.25428 18.18834
(rd.1+rd.2-
rd.3)
27
5 Valoare reală
(rd.4/1+rd.6) 466602 -52300157 -51833555 100.77 14.29 14.40
5 Rata inflaţiei
(%) 87.640449 59.615384 52.247191

În toţi cei trei ani nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce semnifică
existenţa unui surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile
de mobilizat. Între lichiditatea stocurilor si creanţelor, şi exigibilitatea datoriilor se
constată un decalaj nefavorabil, în favoarea celor din urmă, datorită încetinirii
încasărilor şi urgentării plăţilor.
NFR poate fi consecinţa unei creşteri economice sănătoase, dar şi efectul
unei încetiniri a rotaţiei stocurilor şi creanţelor în raport cu cifra de afaceri.
În perioada 2009-2010 necesarul de fond de rulment a crescut cu 22541852
mii lei (137.22 %) ca valoare nominală şi cu 46602 mii lei (100.77 %) ca valoare
reală datorită realizării unor stocuri materiale sporite (cu 113.87 %) atât din punct
de vedere fizic, funcţie de obligaţiile asumate prin contractele încheiate cu
beneficiarii interni şi externi, cât şi din punct de vedre valoric funcţie de evoluţia
preţurilor de aprovizionare a acestor stocuri. S-a realizat un flux financiar –
monetar de plăţi.
In perioada 2010-2011 necesarul de fond de rulment a scăzut cu 72081968
mii lei (13.25 %) ca valoare nominală si cu 52300157 mii lei (14.29 %) ca valoare
reală datorita scăderii stocurilor cu 18474003 mii lei (90.06 %) şi a creanţelor cu
12977116 mii lei (75.22 %) pe de o parte, şi creşterii datoriilor din exploatare cu
40630849 mii lei (126.17 %) pe de altă parte. Astfel cu toate că stocurilor au scăzut
datoriile din exploatare au crescut ca urmare a achiziţionarii de imobilizări
corporale.
În perioada 2009-2011 necesarul de fond de rulment a scăzut cu 54940116
mii lei (18.18 %) ca valoare nominală si cu 51833555 mii lei (14.40 %) ca valoare
reală deoarece datoriile de exploatare au crescut cu 45008609 mii lei (129.83 %),
faţă de stocuri care au crescut doar cu 4185890 mii lei (102.56 %).
28
S-a realizat un flux financiar – monetar de plăţi.
Graficul nr. 2 Evoluţia necesarului de fond de rulment
Analiza lichiditate-exigibilitate continuă cu abordarea comparativă a FR şi

NFR. Diferenţa dintre FR şi NFR reprezintă trezoreria netă (TN):
TN = FR – NFR = (DPB + VMP) – CRT , unde
DPB = disponibilităţi băneşti

VMP = valori mobiliare de plasament
CRT = credite pe termen scurt
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei
activităţi echilibrate şi eficiente. Ea relevă calitatea echilibrului financiar generel al
întreprinderii atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Înregistrarea unei
trezorerii nete pozitive în cadrul, mai multor exerciţii succesive, demonstrează
succesul întreprinderii în viaţa economică şi posibilitatea plasării rentabile a
disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei ei pe piaţă.
Dacă FR > NFR, trezoreria netă este pozitivă şi evidenţiază faptul că
exerciţiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a
profitului net din pasivul bilanţului şi a altor acumulări băneşti. Acest excedent de
trezorerie urmează să fie plasat eficient şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară
şi/sau de capital. Plasamentul monetar sau financiar urmăreşte trei obiective:
 lichiditatea valorilor mobiliare de plasament (VMP) cumpărate;
 rentabilitatea valorilor mobiliare de plasament;
29
 securitatea valorilor mobiliare de plasament.
Trezoreria netă negativă (FR < NFR) evidenţiază un dezechilibru financiar
la încheierea exerciţiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit prin
angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În această situaţie, trezorierul
urmăreşte obţinerea de noi credite la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai
multor surse de capital.
Tabel nr. 6 Evoluţia trezoreriei nete in perioada 2009-2011, exprimat în mii lei
Nr. Indicatori Sume
crt 2009 2010 2011
.
1 Fondul de rulment -335707633 -517715336 -1030970017
2 Necesarul de fond de rulment 60553857 83095709 11013741
Trezoreria neta
3 Valori nominale (rd.1.-rd.2) -396261490 -600811045 -1041983758
4 Valori reale (rd.3/1+rd.5) -396261490 -519732737 -825006934

5 Rata inflaţiei (%) 17.8 15.6 9.3
Evoluţia indicatorilor pe baza cărora am calculat trezoreria netă este

prezentată în Tabelul nr. 7.
30
Tabelul nr.7 Evoluţia indicatorilor trezoreriei nete, exprimat în unităţi monetare (mii
lei)
Nr Indicato Abateri (∆) Indici (%)
. ri
crt 2010- 2011-2010 2011-2009 2010- 2011- 2011-
. 2009 2009 2010 2009

1 Fondul
de -182010703 -513254681 -695262384 154.2161 199.1384 307.1035
rulment
2 Necesaru
l de fond 22541852 -72081968 -49540116 137.2261 13.25428 18.18834
de
rulment
Trezoreri
a neta
3 Valori
nominale -204549555 -441172713 -645722268 151.6198 173.4295 262.9536
(rd.1.-
rd.2)
4 Valori
reale -123471247 -305274197 -428745444 131.15 158.73 208.19
(rd.3/1+r
d.5)
5 Rata
inflaţiei 87.640449 59.615384 52.24719
1
(%)

Pe parcursul celor trei ani trezoreria este negativă ceea ce semnifică un
deficit de trezorerie, o insuficienţă a surselor permanente şi a celor ciclice.
Deficitul de trezorerie trebuie acoperit prin credite pe termen scurt, la cel mai mic
31
cost de procurare. Deşi o astfel de soluţie contribuie la limitarea autonomiei
financiare pe termen scurt, totuşi ea nu trebuie interpretată ca o stare de
insolvabilitate.
Pentru a-şi desfăşura activitatea în continuare, întreprinderea a apelat la
partenerii de afaceri pentru ca aceştia să nu solicite restituirea resurselor de
trezorerie încredinţate. Aceasta deoarece aceste resurse constituie garanţia
acoperirii pasivului exigibil. In caz contrar, insuficienţa lichidităţilor şi
cvasilichidităţilor ar fi făcut imposibilă rambursarea creditelor pe termen scurt,
accentuând dezechilibrul financiar al întreprinderii.
În perioada 2009-2011 trezoreria netă a scăzut cu 204549555 mii lei (151.61
%) ca valoare nominală şi cu 123471247 mii lei (131.15 %) ca valoare reală,
deoarece fondul de rulment a scazut cu 182010703 mii lei (154.21 %), în timp ce
necesarul de fond de rulment a crescut cu 22541852 mii lei (137.22 %).
%) valoare nominală şi cu 305274197 mii lei (158.73 %) ca valoare reală deoarece
fondul de rulment a scăzut cu 513254681 mii lei (199.13 %), faţă de necesarul de
fond de rulment care a scăzut doar cu 72081968 mii lei (13.25 %).
%) valoare nominală şi cu 428745444 mii lei (208.19 %) ca valoare reală deoarece
fondul de rulment a scăzut cu 695262384 mii lei (307.10 %) faţă de necesarul de
fond de rulment care a scăzut doar cu 49540116 mii lei (18.18 %).
Graficul nr. 3 Evoluţia trezoreriei nete
32
2.2 Corelaţiile fondului de rulment net
Între activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) şi fondul de
rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelaţii 16 din care să rezulte fond
de rulment net pozitiv, neutru sau negativ, după cum urmează:
Ac = Rt FRN = 0 Fond de rulment net neutru
Ac > Rt FRN > 0 Fond de rulment net pozitiv
Ac < Rt FRN < 0 Fond de rulment net negativ
a) În cazul fondului de rulment net neutru (Ac = Rt → FRN = 0)
solvabilitatea întreprinderii pe termen scurt pare a fi asigurată, însă riscul diferit al
elementelor de activ sau de pasiv, face ca acest echilibru (Ac = Rt) să fie fragil.
Realizarea viitoare a lichidităţii elementelor de activ poate fi uşor
compromisă datorită următoarelor cauze:
 existenţa de stocuri greu vandabile ca urmare a unei conjuncturi
nefavorabile, supraevaluarii greşite a cererii viitoare sau a unor cauze
fortuite, de forţă majoră;
 apariţia de greutaţi în recuperarea creanţelor asupra clienţilor, care generează
dificultăţi de trezorerie, ca urmare a lipsei de lichidităţi;
 exercitarea de presiuni din partea creditorilor pentru accelerarea termenelor
de plată, în cazul unor greutăţi de echilibru financiar, nefiind de acord sub
nici o formă, cu prelungirea unor scadenţe.
Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea anticipată a activelor
sau cu exigibilitatea anticipată a pasivelor, poate afecta echilibrul fragil stabilit prin
relaţia: FRN = 0. Din acest motiv, este necesară formarea unor lichidităţi
suplimentare care să îndeplinească rolul de marjă de siguranţă şi care să asigure
echilibrul financiar al întreprinderii, pentru cazuri de nerealizare a activelor
circulante.
b) În cazul în care valoarea activelor circulante este superioară resurselor de
trezorerie (Ac > Rt → FRN > 0) se obţine un fond de rulment net pozitiv şi se
16
Toma M.; Alexandra, F. – op. cit., pag. 200-209
33
constată un excedent potenţial de lichidităţi pe termen scurt, faţă de exigibilităţile
potenţiale pe termen scurt.
O asemenea situaţie este favorabilă pentru întreprindere care este capabilă să
facă faţă tuturor scadenţelor pe termen scurt şi să dispună chiar de rezerve de
lichiditaţi, destinate datoriilor pe termen scurt sau, eventual, anihilării factorilor
nefavorabili privind vânzarea activelor în viitor.
c) În cazul în care valoarea activelor circulante este inferioară resurselor de
trezorerie (Ac < Rt → FRN < 0) se obţine un fond de rulment net negativ şi se
constată că lichiditaţile potenţiale nu acoperă datoriile potenţiale, rezultând
dificultăţi previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt.
Recapitulând cele trei corelaţii ale fondului de rulment net putem aprecia că:
 un fond de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil privind
solvabilitatea şi echilibrul financiar al întreprinderii;
 un fond de rulment net neutru comportă o solvabilitate fragilă care se
poate dezechilibra oricând;
 un fond de rulment net negativ reprezintă un semnal nefavorabil pentru
întreprindere care are dificultaţi reale pe linia asigurării lichiditaţii şi
solvabilităţii.
Aceste concluzii sunt valabile în condiţiile în care viteza de rotaţie a
activelor circulante este egală sau apropiată de cea a pasivelor circulante. În cazul
în care activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt,
ritmul de realizare al lichiditaţilor este superior ritmului de exigbilitate al datoriilor
pe termen scurt. Astfel, este posibilă realizarea unui echilibru financiar, chiar în
condiţiile unui fond de rulment net negativ.
Calcularea fondului de rulment net nu permite aprecieri realiste decât dacă
se ia în considerare gradul de lichiditate al activelor circulante şi gradul de
exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Există întreprinderi cu fond de rulment
net negativ care manifestă o vitalitate reală şi o solvabilitate permamentă, după
cum există întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care, practic, se dovedesc a
fi fără capacitate de plată.
34
2.3. Elaborarea politicii fondului de rulment
Ciclul de exploatare implică nevoi de active circulante cu caracter
permanent, dar şi cu caracter temporar. În aceste condiţii pentru întreprinderi este
oportun să acopere nevoile permanente cu fond de rulment, iar nevoile temporare
cu credite pe temen scurt.
În legătură cu fondul de rulment, întreprinderile pot adopta trei strategii
privind constituirea şi nivelul acestuia care au consecinţe diferite asupra costurilor
financiare şi rentabilităţii.
O primă strategie care poate fi adoptată de întreprindere este de a-şi constitui
un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante, astfel că în
trimestrele cu activitate peste cea medie anuală va apela la credite de trezorerie, iar
în celelalte trimestre va înregistra surplus de lichidităţi care pot fi plasate profitabil
în alte acţiuni.
O altă decizie strategică care poate fi adoptată de întreprindere, se referă la
stabilirea unui fond de rulment egal cu nivelul activităţii maxime din cursul anului
de previziune. În acest caz are loc o imobilizare a capitalului permanent în
perioadele în care activitatea se află sub nivelul celei maxime, înregistrându-se un
excedent de lichiditate pe seama fondului de rulment, care trebuie plasat pe termen
scurt în vederea creşterii rentabilităţii generale a întreprinderii.
A treia decizie strategică ce poate fi adoptată de întreprindere constă în
stabilirea unui fond de rulment la nivelul activităţii minime permanente. În această
situaţie întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie,
ceea ce ridică nivelul costurilor, influenţând negativ rentabilitatea. Această decizie
poate deveni riscantă în situaţia în care procurarea creditelor devine, în situaţii
conjuncturale nefavorabile, dificilă. Totuşi, dacă nivelul rentabilităţii întreprinderii
este superior nivelului dobânzii, această politică a fondului de rulment este
acceptată deoarece apare efectul pozitiv de îndatorare.
Valoarea fondului de rulment nu este o valoare intangibilă şi legată numai de
cifra de afaceri, ci o rezultantă a acţiunii unui anumit număr de parametri şi a
35
deciziilor de politică economică şi financiară promovate de conducerea
întreprinderii. Astfel, fondul de rulment depinde, în bună măsură, de creditul
acordat clienţilor, care la rândul său este în funcţie de cifra de afaceri, de condiţiile
de plată impuse clientului, de riscul datorat existenţei unor clienţi rău platnici sau
mai puţin solvabili etc. şi de creditul acordat de furnizori şi volumul stocurilor.
Dacă nivelul acestor indicatori se modifică, valoarea fondului de rulment
îregistrează fluctuaţii. În această ipoteză trebuie rezolvat dezechilibrul dintre
fondul de rulment real – mai mic – şi fondul de rulment necesar – mai mare.
Realizarea echilibrului între aceste două fonduri se poate obţine prin
majorarea fondului de rulment real (existent) până la nivelul celui necesar,
determinat de noile condiţii, sau prin diminuarea acestuia din urmă până la nivelul
fondului de rulmenr real (existent).
Fiind o sursă permanentă, este recomandabil ca mărimea fondului de
rulment să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării, ori, se
ştie că în cadrul ciclului de exploatare, stocurile şi creanţele sunt reînnoibile.
Pentru reînnoire, întreprinderea are permanent nevoie de capitaluri ca să-şi
constituie un stoc optim de materiale şi de produse. Deci, caracterul reînnoibil al
stocurilor face ca, şi în ciclul de exploatare, să manifeste o nevoie permanentă de
capitaluri.
Analiza indicatorilor FR, NFR, TN conduce la elaborarea a trei politici
de gestiune17 a ciclului de exploatare, cu efecte directe asupra rentabilităţii şi
riscului:
a) politica ofensivă/agresivă/de atac (FR < NFR);
b) politica defensivă/de apărare (FR > NFR);
c) politica echilibrată/intermediară (FR = NFR).
a) Politica ofensivă este riscantă, fiind promovată de acei manageri care
doresc realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri minime. Aceştia sunt dispuşi
să accepte riscuri mari legate de lipsa de stoc, lipsa de lichidităţi şi de
insolvabilitate a întreprinderii. Ei mizează pe obţinerea unei rentabilităţi mult mai
17
Onofrei Mihaela – Management Financiar, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009, pag. 78
36
ridicate ca urmare a accelerării vitezei de rotaţie şi a creşterii gradului de lichiditate
a activelor circulante.
În cazul unei politici ofensive în urma căreia firma înregistrează o
creştere a capacităţilor de producţie sau realizează investiţii financiare, fondul de
rulment ajunge la un nivel inferior nevoii minime de fond de rulment.
Având în vedere că FR < NFR, finanţarea necesarului financiar al
exploatării se bazează pe resurse ciclice posibile de mobilizat (datorii de
exploatare, credite bancare pe termen scurt etc) care în general, au cele mai mici
costuri de procurare; acestea prezintă o anumită nesiguranţă în procesul reînnoirii
lor, generată de riscul lipsei de capital şi al creşterii ratei dobânzii.
b) Politica defensivă (de apărare) este practicată de conducătorii
prudenţi şi îşi propune realizarea unei cifre de afaceri mari cu stocuri şi lichidităţi
ridicate. Conducătorii prudenţi nu acceptă riscul rupturii de stoc curent, chiar cu
preţul unei rentabilităţi mai scăzute. În consecinţă, pentru orice creştere a cifrei de
afaceri, managerii se preocupă şi de creşterea corespunzătoare a stocurilor care
asigură continuitatea activităţii de exploatare (stocuri curente şi de siguranţă).
Finanţarea necesarului financiar al exploatării se realizează, în special din resurse
permanente (fond de rulment) care au costuri de procurare mai mari, dar şi o
acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor şi a creşterii ratei
dobânzii; altfel spus, deşi politica este costisitoare şi puţin rentabilă, este mai
prudentă.
c) Politica echilibrată are un efect neutru, deoarece armonizează
contradicţia dintre rentabilitate şi risc. Conform acestei politici, creşterea
activităţii se realizează cu un stoc curent corespunzător sporului cifrei de afaceri; la
rândul său, stocul de siguranţă este determinat la nivel optim, adică la acel nivel în
care există egalitate între costurile lipsei de stoc (rupturi de stoc) şi costurile
excesive (peste necesităţile stricte ale exploatării).
Politica echilibrată este recomandată, deoarece menţine fondul de
rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de rulment. Totodată, această
politică de echilibru, între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, este şi
37
cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate şi
lichiditate; astfel, creşte gradul de utilizare a disponibilităţilor băneşti proprii,
diminuându-se aşa numitele lichidităţi „leneşe”, cu impact asupra sporirii
capacităţii de plată a întreprinderii. Prin urmare, întreprinderea va recurge într-o
proporţie mai redusă la credite pe termen scurt, având posibilitatea să-şi utilizeze
mai bine propriile lichidităţi, consolidându-şi în acest mod, autonomia financiară.
În fine, politica echilibrată contribuie la realizarea fondului de rulment
optimal care menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al
procurării capitalurilor. Astfel este probat un management financiar eficient
rezultat al economiilor de cheltuieli înregistrate la nivelul întreprinderii.
O viziune de ansamblu asupra celor trei politici este prezentată în Figura nr.
3:
Valori FR > NFR
(+)TN FR = NFR
(+)TN
(+)TN (-)TN FR < NFR
(-)TN
Timp
Timp
Figura nr. 3 Politici de asigurare şi menţinere a echilibrului financiar pe

termen scurt
Sursa: Stancu, I. – Finanţe; editura Economică; Bucureşti; 2002; p. 790
S.C. FORTUS S.A. aplică politica ofensivă de creştere a capacităţilor de

producţie sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de participaţii la alte
societăţi, capitalurile permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare,
degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea
deficitului de fond de rulment necesită apelarea de credite pe termen scurt al căror
cost este ridicat atât în ceea ce priveşte rata mai ridicată a dobânzii, cât şi
38
exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent problema
renegocierii condiţiilor de creditare.
Întreprinderea are dificultăţi financiare pentru acoperirea costurilor
capitalurilor proprii (dividendele) şi ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane,
etc.).
În această situaţie este recomandată acea politică generală de echilibru care
să menţină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de
rulment, aceasta fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de
rulment optimal este cel care menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel
mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
Această politică de echilibru, între fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment, este cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de
rentabilitate şi lichidare: diminuarea disponibilităţilor “leneşe” va determina
creşterea rentabilităţii, iar reducerea solicitării de credite pe termen scurt va
determina creşterea capacităţii de plată, respectiv creşterea autonomiei financiare a
întreprinderii.
2.4. Metodologia de previzionare a resurselor atrase

Pentru dimensionarea exactă a surselor de finanţare a activelor circulante,
este necesară şi calcularea pasivelor de exploatare, referitoare la datoriile faţă de
furnizori, faţă de salariaţi, faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale.
Aceste surse provin din decalajul de timp ce apare între momentul în care se nasc
datoriile şi până în cel al lichidării lor, astfel:
- în cazul aprovizionării de la furnizori, apare un decalaj de timp între data
recepţiei şi cea a plăţii materialelor, timp în care cumpărătorul foloseşte
echivalentul valoric al acestora;
- în cazul salariilor şi altor drepturi cuvenite personalului, apare un decalaj
între data formării drepturilor de personal şi cea a plăţilor;
39
- sumele datorate bugetului statului şi bugetului asigurărilor sociale – conform
legislaţiei în vigoare – se folosesc de agentul economic pentru finanţarea
ciclului de exploatare, de la data formării şi până la cea a plăţii;
- o serie de rezerve constituite pentru finanţarea reparaţiilor capitale sau
pentru plata concediilor de odihnă, se folosesc pentru finanţarea ciclului de
exploatare, din momentul constituirii până în momentul plăţii.
Se poate spune că, “pasivele circulante sunt o manifestare a fenomenului de
utilizare a unor disponibilităţi ce aparţin altora, pentru acoperirea unor plăţi
corespunzătoare mijloacelor circulante (pasive de tipul I) sau a creditului comercial
de care beneficiază unitatea în cauză (pasive de tipul II).”18
În previziunea pasivelor se urmăreşte soldul minim, permanent al datoriilor
care conferă acestora un caracter stabil, astfel că resursele atrase mai sunt denumite
şi pasive stabile. Rezultă că pasivele stabile reprezintă datorii ale întreprinderii
către terţi (furnizori, personal, stat, etc.) minime şi reînnoibile permanent în
termenele legate de scadenţă.
Metodologia de previzionare a surselor atrase impune gruparea lor în două
categorii:
 datorii cu sold zilnic crescător până în ziua plăţii şi cu termene fixe de
plată ( pasive stabile de tipul I). În această grupă se includ datoriile
rezultate din salarii, impozit pe salarii, contribuţii la asigurări sociale,
datorii din gaze naturale, energie, etc.
 datorii cu sold variabil şi cu termene de plată variabile pe parcursul unei
luni de zile. Acestea se referă la datoriile faţă de furnizorii de materii
prime, materiale, piese de schimb, etc., la datoriile pentru constituirea de
rezerve, garanţii, preliminări pentru plata concediilor şi pentru reparaţii,
etc (pasive stabile de tipul II ).
Pentru planificarea surselor atrase, în vederea determinării necesarului
planificat de surse de finanţare pe termen scurt împrumutate se folosesc două
metode: metoda analitică şi metoda sintetică.
Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii, vol II, Editura Universităţii “Alexandru Ioan
18
Cuza”, Iaşi, 2009, pag.33
40
Pasivele stabile din prima categorie se fundamentează prin metoda analitică
ce presupune însumarea soldurilor zilnice, parcurgând următoarele etape:
 se alege trimestrul cu activitatea minimă (cel puţin acest nivel al surselor
atrase va fi atins şi în celelalte trimestre), iar calculul se face pe o singură
lună din acest trimestru;
 se determină datoria zilnică pe fiecare categorie de surse atrase prin
raportarea obligaţiei trimestriale la numărul de zile standard din trimestru
(90 zile);
 stabilirea soldului la începutul lunii alese din trimestrul minim;
 se calculează soldul fiecărei surse atrase din fiecare zi a lunii luate în
calcul de la toate sursele atrase;
 se alege soldul zilnic total cel mic, care reprezenta pasivele stabile.
Pasivele stabile din categoria II au mărimi specifice în fiecare trimestru.
Previziunea lor se face pentru fiecare trimestru al anului de plan, utilizând metoda
sintetică, în funcţie de nivelul trimestrial total al acestor datorii şi de perioada de
amânare legală (normală) a plăţii către furnizori.
Pentru calculul pasivelor stabile, există în practica financiară următoarele
procedee de calcul:
a) ponderarea fondului zilnic aferent relaţiilor care generează pasive stabile cu
numărul de zile de întârziere a plăţii:
Ps = F / 90 * Nz , în care
Ps = pasive stabile
F = fondul (resursa atrasă) aflată la dispoziţia întreprinderii
Nz = numărul de zile de întârziere a plăţii
b) preliminarea cheltuielilor cu reparaţiile capitale, constituirea rezervelor şi
diminuarea acestora cu cheltuielile efectuate în vederea determinării rezervei
minime care este pasiv stabil;
c) însumarea soldurilor zilnice ce se acumulează din resursele atrase.
În cadrul primului procedeu, pasivele stabile se pot determina în două moduri:
din aprovizionări şi pe baza rezervelor reprezentând concedii de odihnă.
41
Datorită faptului că societatea FORTUS S.A. utilizează primul procedeu,
vom calcula pasivele stabile din aprovizionări din luna noiembrie 2004, cu
precizarea că, valorile aprovizionărilor pe cele patru trimestre din 2003 erau egale
cu: 5 mld. lei în primul trimestru, 10 mld. lei în al doilea trimestru, 8 mld. lei în al
treilea trimestru, 9 mld. lei în al patrulea trimestru.
Tabel nr. 8 Date folosite pentru calculul pasivelor stabile din aprovizionări în luna
noiembrie 2011
Nr. Valoare Data Data Intervalul între data Valoare factură * Nr.
recepţiei şi Zile de
Fact. (mii lei) recepţiei plăţii cea a plăţii (zile) întârziere a plăţii
4510 1600000 05.11 10.11 5 8000000
4560 2300000 15.11 18.11 3 6900000
4610 6500000 20.11 23.11 3 19500000
4630 4300000 24.11 27.11 3 12900000
14700000 47300000
Nz = 47300000 / 14700000 = 3.21 zile întârziere între data recepţiei şi cea a

plăţii
Ps 1 = 5 mld. / 90 * 3.21 = 178333333.3 lei
Ps 2 = 10 mld. / 90 * 3.21 = 356666666.7 lei
Ps 3 = 8 mld. / 90 * 3.21 = 285333333.3 lei
Ps 4 = 9 mld. / 90 * 3.21 = 321000000 lei
În cadrul celui de-al doilea procedeu calculul pasivelor stabile şi
preliminările pentru reparaţiile capitale programate în anul de calcul, se determină
în conformitate cu următoarea metodologie:
 se prelimină lunar 1/12 din valoarea planului de reparaţii;
 se înregistrează cheltuielile cu reparaţiile capitale în perioadele
planificate;
 se influenţează rezervele cu cheltuielile efectuate, pentru a obţine
pasivele stabile, care sunt rezervele cele mai mici pe fiecare trimestru.
Preliminarea lunară a 1/12 din valoarea planului de reparaţii se efectuează
pentru a influenţa costurile într-o manieră uniformă.
42
Calculul pasivelor stabile prin metoada însumării soldurilor zilnice se
determină trimestrial, pentru luna cu activitatea cea mai redusă, pentru că
elementele generatoare de fonduri atrase, trebuie să-şi păstreze caracterul de minim
şi permanent. Determinarea soldului zilnic pe fiecare element se efectuează, ţinând
cont de media zilnică a elementelor care contribuie la constituirea fondurilor
respective până la vărsare adică prin raportarea elementului respectiv la numărul de
zile dintr-un trimestru. În ziua plăţii se scad sumele care fac obiectul acesteia.
Calculul pasivelor stabile se efectuează la următoarele elemente: salarii şi
asimilate acestora; impozite, contribuţii şi popriri; taxa pe valoarea adăugată;
impozit pe profit; amortizarea mijloacelor fixe; energie electrică, gaze naturale,
termoficare; dobânzi bancare. Pasivul stabil se determină prin însumarea soldurilor
zilnice ale elementelor enumerate în cursul unei luni întregi, alegându-se suma cea
mai mică din totalul soldurilor. Pasivele stabile se obţin prin însumarea pasivelor
stabile determinate pe fiecare element generator de fonduri atrase sau de rezerve
permanente.
CAPITOLUL III
43
RESURSELOR ÎMPRUMUTATE
3.1 Conţinutul creditului bancar pe termen scurt

Prezenţa creditului pe termen scurt în ansamblul relaţiilor de formare a
resurselor este cu atât mai importană cu cât el constituie o resursă cu pondere mare
în completarea fondurilor ageţilor economici. În cazul în care societăţile
comerciale lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe ternen
scurt pentru creşterea activităţii, decât să se aştepte până când, prin capitalizarea
profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulătoare.
Creditele pe termen scurt se acordă de bănci pe o perioadă până la 1 an
pentru agenţii economici înscrişi în registrul comeţului, care prezintă garanţii
ferme, au cont în bancă şi lucrează rentabil.
Debitorii trebuie să garanteze creditele, atât la acordare cât şi pentru întreaga
perioadă de utilizare, cu valori materiale şi resurse financiare prevăzute a se realiza
în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa garanţiei constituie o
certitudine pentru bancă că îşi va putea recupera sumele împrumutate în cazul
nerambursării la termen a creditului. În garanţia creditului poate intra orice bun din
patrimoniul societăţilor comerciale: stocuri, mijloace băneşti în cont, resurse
financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanţii stocurile de
calitate necorespunzătoare, cu termen depăşit, depozitate în condiţii improprii etc.
În caz de nevoie se poate apela şi la giranţi, reprezentând terţe persoane care se
oferă să garanteze cu averea şi veniturile lor pentru eventualitatea că la scadenţă
debitorul nu poate rambursa creditul.
Rambursarea creditului pe termen scurt este asigurată prin finalizarea
operaţiunilor de exploatare, spre deosebire de rambursarea creditului pe tremen
mediu şi lung care se efectuează pe seama activităţii rentabile, a marjei brute de
autofinanţare.
Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după
negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este
44
îndreptăţită să aplice dobânzi majorate şi în caz extrem să treacă la recuperarea
creditelor din garanţiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra
giranţilor.
Alegerea unui anumit tip de credit pe termen scurt nu este o operţiune uşoară
ca urmare a multitudinii creditelor cu trăsături caracteristice diferite şi ca urmare a
imposibilităţii pentru toate întreprinderile de a se informa complet asupra politicii
de credite practicate de bănci.
3.1.1. Credite bancare pe termen scurt contractate de S.C. FORTUS S.A. în

2009 – 2011
În primul trimestru al anului 2009, din cauza sumelor ridicate datorate
furnizorilor de energie electrică, gaze naturale, materii prime şi materiale,
societatea se vede obligată să găsească alternative de acoperire a acestor datorii. De
asemenea, în ultimul trimestru al aceluiaşi an, la S.C. FORTUS S.A. se
înregistrează un deficit de trezorerie, necesarul creditelor de trezorerie având
valoare negativă - soldul stocurilor şi cheltuielilor (N) > totalul resurselor proprii,
atrase şi încasărilor (R) - necesar calculat la „Credite de trezorerie”.
În aceste condiţii, societatea are patru alternative:
 creşterea fondului de rulment;
 apelarea la credite bancare pe termen scurt;
 mărirea încasărilor (reducerea creditului – clienţi);
 amânarea furnizorilor.
În ceea ce priveşte prima alternativă, în perioada 2009-2011, fondul de
rulment a înregistrat valori negative; din această cauză e dificilă apelarea la
creşterea fondului de rulment pentru acoperirea datoriilor faţă de furnizori şi a
deficitului de trezorerie.
Datorită situaţiei rele în care se află societatea, aceasta este nevoită să
încheie o serie de contracte neavantajoase pe termen lung cu clienţii, pentru a nu-şi
pierde relaţiile stabile cu aceştia. Acest lucru duce la scăderea lichidităţii
45
întreprinderii; astfel nu se poate apela nici la alternativa reducerii creditului –
clienţi.
În 2010, din cauza lipsei lichidităţilor, S.C. FORTUS S.A. avea deja datorii
faţă de furnizori. Astfel, că nu se putea apela la această soluţie pentru acoperirea
Prin urmare, singura alternativă rămasă a fost apelarea la credite bancare pe
termen scurt, chiar dacă este mai costisitoare. Astfel, pe data de 31.04.20011,
societatea a luat decizia de a contracta un credit pentru finanţarea cheltuielilor şi
stocurilor temporare de la BCR Roman, iar în primul trimestru din 2011 a
contractat credite de trezorerie de la BRD Roman, asumându-şi în această situaţie
un cost mai mare al capitalului reprezentat de cheltuielile financiare cu dobânda.
3.1.2. Credite de trezorerie

Creditele de trezorerie se acordă întreprinderilor de către bănci, în limita
unui plafon stabilit anterior, pentru acoperirea decalajului între totalul stocurilor şi
cheltuielilor – pe de o parte – şi totalul resurselor şi încasărilor – pe de altă parte.
Ele se acordă în contul curent, prin care se efectuează, de regulă, încasările şi
plăţile societăţii comerciale.
Una dintre formele de acordare a creditelor de trezorerie este facilitatea de
cont sau descoperirea de cont (overdraft) care este o formă foarte flexibilă care, în
limitele sumei şi a duratei fixate de bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă la
conturile curente ale lor de la bancă solduri debitoare pe anumite perioade.
Creditele de trezorerie acordate sub forma descoperirii de cont prezintă
pentru bancă un risc relativ mare în cazul în care ele nu sunt garantate cu active
certe şi datorită faptului că ele sunt dependente de activitatea curentă a firmei.
Necesarul creditelor de trezorerie se stabileşte pe baza planului de trezorerie
care se întocmeşte de agentul economic la începutul trimestrului, pe baza datelor
contabile din trimestrul anterior, a programelor de activitate şi de desfacere potrivit
contractelor şi comenzilor de aprovizionare şi livrare, precum şi a altor documente
46
din care să rezulte evoluţia raportului între totalul stocurilor şi cheltuielilor, pe de o
parte, şi totalul resurselor şi încasărilor, pe de altă parte, în perioada curentă.
Datele din planul de trezorerie sunt analizate şi verificate de banca
creditoare urmărindu-se realitatea acestora, existenţa contractelor şi comenzilor de
aprovizionare-desfacere pe care se fundamentează volumul de încasări şi cheltuieli
stabilit. În finalul planului de trezorerie se determină deficitul sau excedentul de
trezorerie.
Necesarul creditelor de trezorerie (NCT) se calculează ca diferenţă între
soldul stocurilor şi cheltuielilor (N), pe de o parte şi totalul resurselor proprii,
atrase şi încasărilor (R), pe de altă parte.
NCT = N – R = (stocuri +alte active + cheltuieli pentru realizarea
producţiei) – (fond de rulment + surse atrase + încasări din vânzarea producţiei).
Comparând nevoia de capitaluri circulante (N) cu resursele (R) de capitaluri
circulante, rezultă două situaţii:
- deficit de trezorerie, când N > R;
- excedent de trezorerie, când N < R.
Deficitul de trezorerie va fi acoperit prin solicitarea de noi credite de
trezorerie (dacă plafonul aprobat de bancă permite) în trimestrul respectiv, peste
nivelul celor aflate în sold în trimestrul anterior. În cazul în care la o societate se
înregistrează excedent de trezorerie, acest lucru se poate datora unui fond de
rulment prea mare şi imobilizării de fonduri băneşti. Din excedentul de trezorerie
se rambursează creditele anterior angajate, iar dacă excedentul de trezorerie este
superior faţă de creditele care trebuie rambursate, atunci întreprinderea poate
decide să plaseze diferenţa eficient pe piaţă.
Necesarul creditelor de trezorerie (NCT) la S.C. FORTUS S.A. în ultimul
trimestru din 2004 era egal cu:
NCT = N – R = (41861717 + 20552510) – (-228242142 + 288667513 +
67001423) = 62414227 - 127426794 = - 65012567
Rezultă că în această perioadă s-a înregistrat deficit de trezorerie. În aceste
condţii societatea trebuie să ia decizia acoperirii acestui deficit. Ea poate să amâne
47
plata furnizorilor, şi astfel să beneficieze de o sursă gratuită de finaţare, dar din
cauza lipsei lichidităţilor, S.C. FORTUS S.A. avea deja datorii faţă de furnizori.
Astfel, că nu se putea apela la această soluţie pentru acoperirea deficitului de
trezorerie şi în consecinţă în primul trimestru al anului 2010, societatea a contractat
credite de trezorerie de la BRD Roman, în ciuda faptului că acestea presupun
cheltuieli cu plata dobânzilor.
Banca acordă societăţii credite de descoperit de cont temporar în valoare de
maxim 10 miliarde lei pe lună. Astfel, în luna ianuarie 2010 societatea a
împrumutat 6 miliarde lei, iar în luna februarie a obţinut credit în două tranşe:
prima tranşă în valoare de 4 miliarde lei, iar a doua tranşă în valoare de 6 miliarde
lei.
Caracteristicile creditului vor fi prezentate în continuare:
Valoarea, obiectul şi perioada de creditare
BRD SA, prin Sucursala Roman, cu sediul în Roman, strada A. Pann, nr. 1B-
2A, judeţul Neamt acordă clientului S.C. FORTUS S.A. un credit de descoperit de
cont temporar în valoare totală de 10 miliarde pe lună pe o perioadă de 30 zile de
la data punerii la dispoziţie.
Creditul pe termen scurt este destinat în exclusivitate pentru finanţarea
nevoii de trezorerie. Utilizarea creditului se face prin creditarea contului curent al
clientului şi suma corespunzătoare creditului. Creditarea contului curent se va face
după ce clientul va prezenta băncii documentele necesare pentru efectuarea plăţilor
interne şi externe.
Creditul pe termen scurt descoperit de cont temporar se acordă cu o dobândă
de 34%, indexabilă, care se calculează la soldul creditului, începând cu data
punerii la dispoziţie şi până la rambursarea integrală a acestuia.
Dobânda se încasează la expirare, direct de către bancă, din contul curent al
clientului, pe bază de notă contabilă fără nici o notificare.
Lipsa disponibilităţilor băneşti face ca, dobânda neîncasată să fie trecută ca
restantă din ziua scadenţei. Calculul dobânzii se va efectua la un număr exact de
zile raportat la un an de 365 zile.
48
Pe parcursul utilizării şi rambursării creditului, banca îşi rezervă dreptul de a
modifica rata dobânzii în funcţie de evoluţia ratelor de dobândă de referinţă pe
piaţa monetară.
Pentru creditul acordat, banca percepe următoarele comisioane, care se vor
reţine pe bază de notă contabilă din contul curent al clientului:
- comision de acordare a creditului reprezentând suma datorată băncii pentru
punerea la dispoziţie a creditului în procent de 1%, calculată la valoarea
totală a creditului şi plătibilă conform Listei Standard de Tarife şi
Comisioane;
- comision de neutilizare a creditului în procent de 4% pe an, calculat zilnic
asupra sumei neutilizate pentru numărul de zile de neutilizare din credit.
Comisionul de neutilizare se încasează lunar de către bancă, în ultima zi
lucrătoare a fiecărei luni şi se percepe în afara plăţii dobânzii curente;
- comision de gestionare (de urmărire) a creditului în procent de 0.05% pe
lună (minim 530 mii lei), calculat asupra soldului creditului în ziua de 21 a
fiecărei luni;
- alte comisioane (de rambursare anticipat, de anulare, de nerespectare a
prevederilor contractului de credit referitoare la rambursarea ratelor şi plata
dobânzii), conform listei de tarif şi comisioane în vigoare.
Rambursarea creditului
Creditul de descoperit de cont temporar se rambursează integral la data
scadenţei. În cazul inexistenţei de disponibilităţi în contul curent la data scadenţei,
banca este îndreptăţită să treacă ratele la restanţă din ziua scadenţei şi să încaseze
dobânda penalizatoare majorată cu 12 puncte procentuale pe an peste dobânda
curentă, până la achitarea integrală a sumelor restante.
Dacă se efectuează plăţi în alte valute cotate de BNR, clientul va suporta
riscul de schimb valutar generat de efectuarea plăţilor cât şi de reconstituirea
sumelor pentru rambursarea creditelor în valoarea în care au fost acordate.
Creditul poate fi rambursat şi anticipat, parţial sau integral, la solicitarea
clientului şi cu acceptul prealabil al băncii.
49
Garanţii
Clientul se obligă să garanteze creditul primit şi dobânzile aferente precum
şi toate celelalte obligaţii care derivă, cu următoarele:
- gaj pe sume de bani viitoare (borderou facturi de încasat) în valoare de
26800 EUR şi 97547 USD (echivalent a 4284523720 lei).
Condiţii precedente
Clientul va putea utiliza creditul sau efectua trageri din credit după
prezentarea următoarelor documente în exemplar original:
- dovada înscrierii contractului de gaj pe sume viitoare la Arhiva Electronică
de Garanţii Reală Mobiliară.
Obligaţiile financiare ale S.C. FORTUS S.A.
S.C. FORTUS S.A. are următoarele obligaţii financiare:
 să restituie băncii creditul primit, potrivit prevederilor contractului şi să
plătească dobânzile şi comisioanele bancare, la termenele şi în sumele
convenite prin contract. În cazul în care se va ajunge la executarea silită a
garanţiilor, clientul va achita inclusiv dobânzile calculate la soldul creditului
pe toată perioada cuprinsă între sacdenţă şi până la ultimul act de executare;
 să-şi deruleze activitatea şi să-şi păstreze disponibilităţile în contul deschis la
bancă cel puţin la nivelul 100% din volumul activităţii pe întreaga perioadă
de derulare a creditului, respectiv până la restituirea acestuia şi a dobânzii;
 să suporte cheltuielile de urmărire efectuate de bancă pentru recuperarea
creditului nerambursat la scadenţă, inclusiv cheltuielile ocazionate de
transport, cazare, cheltuieli de publicitate.
Obligaţii nefinanciare ale S.C. FORTUS S.A.
Clientul are următoarele obligaţii nefinanciare:
 să folosească creditul primit numai în scopul pentru care a fost solicitat şi
aprobat, în condiţiile stabilite;
 să înregistreze corect şi la zi, în evidenţele sale contabile, toate operaţiunile
legate de acordarea şi rambursarea creditului în conformitate cu normele
legale în vigoare;
50
 să solicite acordul prealabil al băncii în cazul modificărilor organizatorice
statutare (divizare, asociere, modificări acţionari) care au implicaţii asupra
obligaţiilor asumate prin contract;
 să păstreze în bune condiţii şi să nu înstrăineze garanţiile care au stat la baza
acordării creditului;
 să depună la bancă balanţa de verificare şi situaţiile financiare semestriale,
bilanţul contabil anual, contul de profit şi pierdere, precum şi anexele la
acestea, împreună cu raportul comisiei de cenzori sau certificarea unui
expert contabil autorizat independent sau contabil autorizat;
 să permită băncii verificarea situaţiei economico-financiare a clientului,
respectarea destinaţiei creditului aprobat, existenţa permanentă şi integrală a
garanţiilor şi asigurarea acestora pe toată perioada derulării creditului şi până
la rambursarea integrală a acestuia. În acest scop, clientul se obligă să pună
la dispoziţia băncii documentele necesare şi să permită accesul
împuternicitului băncii în incinta firmei sau şantierului pentru efectuarea de
verificări pe teren;
 să permită băncii, ca în cazul constituirii de garanţii reale mobiliare la
rambursarea integrală a creditului să radieze garanţia înregistrată la Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, pe cheltuiala lui, prin efectuarea
plăţii din contul curent pe bază de notă contabilă;
 să nu schimbe obiectul său de activitate;
 să nu creeze nici o sarcină pe nici un activ din patrimoniul său;
Declaraţii şi angajamente ale clientului
- la data încheierii contractului nu există pe rolul instanţelor judecătoreşti sau
arbitrare nici un litigiu cu autorităţi, instituţii ale statului sau cu alte persoane
fizice şi juridice, declanşat sau pe cale să se declanşeze şi care ar putea
influenţa negativ situaţia financiară, afacerile, patrimoniul, afectând astfel
capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile născute prin contract;
- împotriva sa nu a fost solicitată declanşarea procedurii reorganizării
judiciare sau falimentului;
51
- la data încheierii contractului, clientul nu are alte obligaţii cu excepţia celor
cuprinse în situaţia financiară prezentate băncii cu ocazia analizei;
- la data încheierii contractului are obţinute toate autorizaţiile şi licenţele
pentru realizarea investiţiei (autorizaţii de mediu, de urbanism, de
construcţie).
Clientul se angajează: să suporte eventualele costuri majorate ale finanţării,
să asigure că în orice moment obligaţiile sale de plată au cel puţin prioritate de
plată egale cu celelalte obligaţii de plată, să notifice banca cu privire la încălcarea
oricărei obligaţii asumate, în cel mult 5 zile de la încălcarea acesteia, precum şi
măsura propusă pentru remediere, să nu vândă sau să transfere în orice mod
activele esenţiale pentru desfăşurarea activităţii fâră acordul scris al băncii.
Drepturile băncii
În cazul în care performanţele financiare ale clientului înregistrează nivele
sub cele avute în vedere în momentul acordării creditului şi care pot conduce la
nerambursarea acestuia, banca poate decide sistarea şi/sau continuarea acordării în
alte condiţii de dobândă şi de garantare a creditului începând cu data de 1 a lunii
următoare celei prevăzute pentru depunerea bilanţului contabil, situaţiei
patrimoniului şi rezultatului financiar sau după caz, a întocmirii balanţei de
verificare. Societatea va accepta necondiţionat noile condţii de creditare, în caz
contrar banca are dreptul de a declara scadenţa anticipată a tuturor sumelor
datorate.
Dacă banca nu exercită un drept conferit de contractul de credit sau de lege
aceasta nu constituie o renunţare a băncii la dreptul respectiv. Nesolicitarea tuturor
documentelor prevăzute în contract, nu constituie pentru bancă o renunţare la
drepturile sale. Banca va putea solicita prezentarea documentelor prevăzute în
contract, la orice moment până la plata integrală a sumelor datorate de client.
Banca este autorizată de client ca în cazul nerambursării la scadenţă a
creditului, neplăţii la scadenţă a dobânzii sau a altor sume datorate, să debiteze
automat contul curent al acesteia cu sumele necesare rambursării creditului
acordat, plăţii dobânzii şi a altor sume datorate. În cazul în care, după trecerea unui
52
termen de 5 zile de la scadenţa restului de credit, a dobânzii aferente şi a altor
sume datorate, banca nu şi-a acoperit creanţele scadente prin debitarea automată a
contului curent al clientului, datorită lipsei de disponibilităţi, banca este autorizată
de client să debiteze pe bază de notă contabilă orice cont de depozit al acestuia,
chiar neajuns la scadenţă. În aceste condiţii clientul pierde beneficiul dobânzii
convenită la termen.
Banca mai are următoarele drepturi ce pot fi exercitate separat sau
cumulativ:
- de a întrerupe procesul de creditare în cazul în care creditul nu a fost utilizat
integral, indiferent de momentul în care se află acesta, clientul neputând
pretinde daune-interese;
- de a percepe o dobândă majorată cu 12 puncte procentuale peste dobânda
curentă. Dobânda majorată se va aplica la sumele rămase de plată până la
data îndeplinirii obligaţiei sau a obligaţiilor nerespectate.
În cazul furnizării de către client a unor date nereale sau incomplete, banca
este în drept să refuze punerea la dispoziţie a creditului, să reducă cuantumul
acestuia sau să-l treacă la scadente anticipat, după expirarea unui termen de preaviz
de minim 5 zile, comunicat în scris clientului.
Cazuri de declarare a scadeţei anticipate şi alte sancţiuni
În cazul în care:
- orice datorie financiară a clientului nu este plătită la scadenţă,
- orice datorie financiară a clientului este declarată exigibilă înainte de
scadenţă datorită încălcării obligaţiilor asumate faţă de aceştia,
- clientul se află în imposibilitatea plăţii datoriei faţă de bancă sau faţă de alţi
creditori, suspendă plata acestor datorii ca urmare a unor dificultăţi
financiare,
- se iniţiază împotriva clientului o acţiune în justiţie sau la Camera de arbitraj,
în legătură cu suspendarea sau încetarea de plăţi, se iniţiază procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului sau se declanşează procesul
dizolvării administrative în scopul lichidării,
53
- se iniţiază procesul instituirii sechestrului şi a executării silite asupra
activelor,
- clientul este în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate datorită
unor decizii administrative, guvernamentale sau ale altor autorităţi,
- clientul nu acceptă noile condiţii de creditare prevăzute de bancă,
- există riscul dispariţiei garanţiilor sau a diminuării valorii acestora,
- acţionarul majoritar încetează să mai deţină controlul asupra clientului,
- apariţia oricărui eveniment ce ar putea avea consecinţe asupra obligaţiei de
plată,
creditul poate fi declarat scadent anticipat, banca fiind în drept să solicite de îndată
rambursarea acestuia, a dobânzii şi comisioanelor aferente şi să procedeze la
recuperarea creanţelor sale prin debitarea contului curent al clientului şi/sau prin
executarea acestuia.
În cazul în care creditul este declarat scadent anticipat, clientul plăteşte
băncii creditul şi dobânda aferentă până la rambursarea integrală a datoriei.
De asemenea, între societatea comercială şi bancă s-a mai încheiat un
contract, de garanţie reală mobiliară şi sume de bani viitoare; caracteristicile
acestui contract vor fi prezentate în continuare.
Obiectul contractului îl reprezintă
- suma de 26800 EUR şi suma de 97547 USD, plătită în contul deschis la
BRD Roman;
- dobânzile produse de suma de bani ce constituie obiectul garanţiei reale
mobiliare sunt considerate garanţii reale mobiliare constituite în favoarea
creditorului;
- creditul şi dobânda de 34% indexabilă.
Societatea asigură şi garantează creditorului următoarele:
- este o societate pe acţiuni ce îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii
române;
- semnarea şi executarea contractului să nu contravină vreunei prevederi din
actele sale constitutive şi nici unei legi sau reglementări aplicabile
54
debitorului sau angajament la care acesta este parte prin care bunurile sale
sunt angajate sau grevate de alte sarcini;
- va fi singurul proprietar al sumelor de bani viitoare asupra cărora se
constituie garanţie;
- împotriva sa nu există înregistrări pe rolul instanţelor judecătoreşti la data
încheierii contractului, nici o cerere având ca temei prevederile Legii
reorganizării judiciare şi a falimentului.
De asemenea, societatea va îndeplini toate formalităţile pe care banca le
poate cere, pentru: perfectarea sau protejarea garanţiei constituite; menţinerea sau
protejarea oricăruia dintre drepturile creditorului; facilitarea obţinerii sumei de bani
afectată garanţiei; exercitarea oricărei puteri, autorităţi sau libertăţi cu care
creditorul este investit prin contract.
Societatea va plăti la termen toate taxele, impozitele, cheltuielile şi alte
impuneri de orice natură existente în acel moment sau care se nasc pe durata
garanţiei şi care se plătesc cu privire la suma de bani grevată. La cerere, debitorul
va transmite băncii toate documentele de plată şi orice dovezi privind efectuarea
acestor plăţi, iar dacă debitorul nu efectuează plăţile, banca poate, fără a fi însă
obligată, să plătească toate sau oricare din aceste taxe, impozite, cheltuieli sau
impuneri. Toate sumele cheltuite de creditor în acest scop vor fi rambursate imediat
de debitor, la cererea creditorului. Aceste sume vor fi adăugate la sumele garantate
prin contract.
3.1.3. Credite inter - întreprinderi şi impactul lor

Relaţiile dintre partenerii de contract prin care unul devine creditor
(creanţier), iar celălalt debitor (datornic) au la bază fluxurile reale de mărfuri şi
servicii. Situaţiile de creditor / debitor nu apar întâmplător, ca un act unilateral de
voinţă al clientului, care în mod abuziv sau fortuit doreşte să întârzie plata către
furnizor. De regulă, aceste situaţii decurg din contractul economic încheiat între
părţi, unde, printre alte clauze, se prevede şi numărul de zile întârziere de care
poate beneficia clientul, din momentul primirii mărfurilor, până la efectuarea plăţii.
55
Creditul reciproc între întreprinderi, poate lua două forme: credit – clienţi
sau creanţe – clienţi şi credit – furnizor. Creditul – clienţi reprezintă amânările la
plată consimţite de furnizorul de mărfuri sau prestatorul de servicii în favoarea
partenerilor de afaceri. Creditul – furnizor reprezintă obligaţiile de plată ce apar
pentru o întreprindere la care data primirii mărfurilor sau recepţionării serviciilor
devansează termenul de plată.
În perioada 2009-2011 S.C. FORTUS S.A. deţinea atât credite – clienţi cât şi
credite – furnizori. Întreprinderea a decis să apeleze la aceste tipuri de credite, în
primul rănd, ca o metodă de finaţare a necesarului de active circulante. Pe de altă
parte, întreprinderea a fost nevoită să acorde credite – clienţi deoarece, având în
vedere situaţia nefavorabilă în care se găsea societatea nu îşi permitea să piardă o
parte din clienţii importanţi. În ceea ce priveşte apelarea la credite – furnizori, în
perioada menţionată societatea nu dispunea de suficiente fonduri pentru a-şi achita
datoriile faţă de furnizorii de utilităţi, materii prime şi materiale.
CREDITUL – CLIENŢI
Creditul – clienţi reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care
încetineşte viteza de rotaţie a fondurilor şi micşorează lichiditatea financiară. Chiar
dacă nu toţi clienţii pot plăti cash, acest lucru nu înseamnă că nu au capacitate de
plată sau că nu dispun de solvabilitate. În condiţiile în care unul dintre obiectivele
întreprinderilor este extinderea cifrei de afaceri, acestea sunt nevoite să vândă şi pe
credit pe termen scurt partenerilor de contract. De asemenea concurenţa dintre
întreprinderi este un alt motiv pentru care sunt acordate o serie de facilităţi la plată
unor clienţi.
O bună gestiune a creditului – clienţi constă în luarea de măsuri care să
permită minimizarea sumei creditului şi costurilor legate de plata efectivă, precum
şi limitarea riscului de nerecuperare a creditului.
Politica creditului – clienţi poate fi un bun suport pentru activitatea
comercială, în măsura în care are o influenţă pozitivă asupra cifrei de afaceri. În
funcţie de strategia aplicată, se poate recurge la:
56
 o politică restrictivă de credit – clienti, dacă cifra de afaceri este asigurată
prin alte mijloace, de exemplu, prin politica de publicitate;
 o politică flexibilă / permisivă de credit – clienti, dacă se urmăreşte incitarea
pe această cale a clienţilor pentru cumpărări masive (realizarea cifrei de
afaceri).
Politica de credit – clienţi adoptată de S.C. FORTUS S.A. în perioada 2009-
2011, a fost una flexibilă / permisivă, deoarece societatea avea nevoie să-şi
mărească cifra de afaceri. Nu s-a putut aplica o politică restrictivă de credit,
deoarece cifra de afaceri nu putea fi asigurată prin alte mijloace, cum ar fi politica
de publicitate, societatea fiind deja renumită pe piaţă prin produsele lucrate în
regim unicat.
În 2009-2011 societatea a acordat credite – clienţi unor firme importante
cum ar fi: Siderurgia Hunedoara, Siderca Călăraşi, Icem Bucureşti, Dacia Piteşti,
Aro Câmpulung Muscel, Rajac Iaşi, Rom Gaz, Simar Bucureşti.
Componentele politicii de credit – client vizează, în principal, următoarele
direcţii:
- durata de acordare a creditului;
- volumul creditului;
- selecţia atentă a clienţilor, pentru a evita, pe cât posibil, surpriza neplăcută a
apariţiei clinţilor rău platnici.
Durata pentru care se acordă creditul este foarte variabilă şi se stabileşte
prin negociere, dar cu prudenţă şi se adaptează la natura activităţii clientului şi a
nevoilor acestuia. Acordarea unor termene de plată mai lungi sau mai scurte
concretizează o politică mai liberală sau, dimpotrivă, mai restrictivă a creditului –
clienţi. După cum am menţionat anterior, S.C. FORTUS S.A. a practicat o politică
mai liberală accordând credite – clienţi cu termene de plată mai lungi.
Totuşi, întreprinderea nu poate acorda creditul – client într-un volum care să
depăşească posibilităţile sale de lichidităţi sau de refinanţare de la băncile
comerciale.
57
Marile societăţi comerciale, care au acees lejer la credite bancare pe termen
scurt pot să-şi permită să acorde credite – clienţi pe termene mai lungi sau într-un
volum mai însemnat. Uneori, poziţia puternică a unor clienţi într-un sector de
activitate poate impune furnizorilor, la negociere, acordarea unor condiţii
avantajoase sub aspectul termenelor de plată. Societatea analizată a obţinut în
perioada 2009-2011 credite bancare pe termen scurt de la BRD şi BCR, de aceea
şi-a permis să acorde şi credite – clienţi.
Volumul creditului – clienţi. Suma creditului – clienţi se determină după
următoarea formulă:
Vcc = (Volumul vânzărilor * Nr. de zile) / 360 = (CA * Nr. zile) / 360, unde:
Vcc – volumul creditului – client
Volumul vânzărilor – volumul cifrei de afaceri
Nr. zile – termenul de plată al creditorului – client
CA – cifra de afaceri
Pentru S.C FORTUS S.A. vom calcula în continuare volumul creditului –
clienţi pe exemplul clientului Aro Câmpulung Muscel. Acesta a achiziţonat în data
de 18.03.2009 o maxipresă, pe o durată de 2 ani. În aceste condiţii, volumul
creditului – client avea valoarea de:
Vcc = (399378780 * 731 zile) / 360 = 810960800 mii lei
Selecţia clienţilor îi preocupă în principal pe furnizori. Furnizorul se va orienta în
principal către clienţi mari, puternici, care au comenzi importante şi prin
intermediul cărora se poate pătrunde pe segmente de piaţă noi şi care pot favoriza
imaginea furnizorilor pe alte pieţe.
Furnizorul trebuie să deţină informaţii cât mai ample despre clienţii săi
potenţiali / reali.
Direcţiile de informare19 au căpătat, în literatura de specialitate denumirea “Cei
5C”: caracterul (seriozitatea, cinstea, corectitudinea clientului), capacitatea
(analiza gestiunii proprii, situaţia de a face faţă clienţilor proprii), capitalul
(situaţia financiară, capitalul permanent din bilanţ), aspecte colaterale (gradul de
19
Onofrei Mihaela – op. cit., pag. 43
58
lichiditate imediată, mijloacele de plată utilizate în mod curent de către client),
condiţii generale (creştere economică, stare tehnică, posibilităţi de
retehnologizare).
În perioada 2009-2011, unii clienţi ai întreprinderii analizate au fost corecţi,
cu o capaciate bună de gestionare a propriului patrimoniu, cu posibilităţi de
refinanţare şi cu o situaţie financiară bună. Totuşi, societatea a fost nevoită (pentru
a nu-şi pierde o serie de clienţi importanţi ca Aro Câmpulung Muscel, Sidex
Galaţi) să acorde credite – clienţi, cu toate că situaţia financiară a acestora era
nesatisfăcătoare.
După acordarea creditului – clienţi, sunt necesare supravegherea şi controlul
continuu asupra evoluţiei riscului. Controlul creditului – clienţi are ca scop
verificarea eficienţei politicii adoptate de societatea comercială în privinţa acestui
tip de credit. Controlul mai are rolul de a supraveghea condiţiile aprobate de
conducerea firmei şi se poate efectua prin următoarele metode:
a) metoda indicatorilor;
b) metoda plafonului de credit;
c) metoda vechimii creanţelor.
a) Metoda indicatorilor / coeficienţilor constă în calcularea şi interpretarea
unor coeficienţi, pe baza rezultatelor obţinute până la un moment dat în activitatea
de creditare a clienţilor; procedura permite furnizorului să adopte cele mai bune
măsuri de ameliorare a activităţii de creditare a clienţilor.
Indicatorii care se calculează sunt:
1. ponderea creditului – client (P) în cifra de afaceri (CA):
P= Credit – client / CA * 100
2. coeficientul vitezei de rotaţie a creanţelor (Vr):
Vr = CA / Creanţe – clienţi
3. coeficientul pierderilor datorate creanţelor nerecuperabile (Vp):
Vp = Creanţe – clienţi nerecuperabile / Creanţe – clienţi, sau
Vp = Creanţe – clienţi nerecuperate / CA
Vom calcula aceşti coeficienţi pentru S.C. FORTUS S.A.
59
Tabel nr. 9. Indicatori calculaţi la S.C. FORTUS S.A în perioada 2009-2011
exprimat în unităţi monetare (mii lei)
Nr. Indicatori Sume
crt. 2009 2010 2011
1 Creanţe - clienţi 114106224 156075399 91097066
2 Cifra de afaceri (CA) 399378780 513171082 284957529
3 Creanţe - clienţi nerecuperabile 59345675 95783420 63675332
Ponderea creditului - client în CA
4 (%) 28.57 30.41 31.97
5 Viteza de rotaţie a creanţelor 3.50 3.29 3.13
Pierderi datorate creanţelor
6 nerecuperabile 0.52 0.61 0.70
Ponderea creditului – client în cifra de afaceri poate avea valori între 0 –

100%. După cum se poate deduce din tabelul nr. 9, coeficientul nu este apropiat de
zero şi nici nu este în descreştere, ceea ce demonstrează politica flexibilă practicată
de societate. Valoarea coeficientului este medie, nu se apropie de 100%, ceea ce
evidenţiază faptul că termenele de creditare nu sunt prea lungi în raport cu ciclul de
exploatare şi cu rotaţia stocurilor.
În ceea ce priveşte coeficientul vitezei de rotaţie, acesta a înregistrat valori
aproximativ egale; astfel se poate trage concluzia că nu s-au înregistrat mari
variaţii sezoniere.
În 2009-2011, valoarea coeficientului pierderilor datorate creanţelor
nerecuperabile se apropie de 1, de aceea se poate spune că: serviciul “credit –
client” funcţionează defectuos; creşterea cu orice preţ a cifrei de afaceri, a avut ca
efect selecţia necorespunzătoare a clienţilor, evaluarea insuficientă a riscului de
neplată şi urmărirea defectuoasă a încasării la timp a creanţelor; sectorul credit –
client a devenit riscant, ca urmare a conjucturii economice în ramură sau pe plan
naţional; societatea comercială îşi asumă riscuri prea mari; furnizorul are o poziţie
slabă pe piaţă şi este nevoit să accepte cererile de credit ale clienţilor, fără o
selecţie necorespunzătoare a acestora.
b) Metoda plafonului de credit
60
În acest caz, furnizorul stabileşte pentru fiecare client un plafon de credit, în
vederea diminuării riscului. Plafonul ţine seama de anumiţi factori cum sunt:
capacitatea de plată a clientului, instrumenele de plată utilizate în mod obişnuit de
client, situaţia financiară, rentabilitatea, garanţii oferite de client.
Această metodă nu este utilizată de S.C. FORTUS S.A. în perioada 2009-
2011.
c) Metoda vechimii creanţelor
Această metodă este utilă pentru evitarea situaţiilor în care unele creanţe din
portofoliu, deşi cu termene depăşite, n-au fost însoţite de măsuri corespunzătoare
de revitalizare. Metoda se bazează pe constituirea unui tablou care reevaluează
vechimea creanţelor.
Nici această metodă nu este utilizată de societate în controlul creditului –
clienţi.
În concluzie, singura metodă de control a creditului – clienţi folosită la S.C.
FORTUS S.A. este metoda indicatorilor / coeficienţilor.
Recuperarea creanţelor reprezintă un obiectiv extrem de important pentru
furnizori. Astfel, marile societăţi comerciale, categorie din care face parte şi
societatea analizată, cu clienţi numeroşi, utilizează gestiunea automată a creanţelor
pe baza unor metode statistice de previzionare. Recuperarea creanţelor trebuie să
aibă în vedere o analiză a fiecărui client restant, pentru a înţelege dacă nu poate sau
nu vrea să plătească.
Recuperarea creanţelor se poate realiza prin două procedee:
- prin intermediul unei societăţi specializate;
- prin factoring.
Conform primei proceduri, furnizorii apelează la societăţi specializate de
recuperare a creanţelor, care dispun de timp, experienţă şi mijloacele necesare în
acest sens. Procedura de recuperare pe bază de factoring se deosebeşte de cea
anterioară, prin faptul că reprezintă efectiv, o vânzare de creanţe, înainte de a fi
ajuns la scadenţă, către societatea de factoring.
CREDITUL – FURNIZORI
61
Creditul – furnizori reprezintă o decizie de finanţare; din această cauză
gestionarea creditului – furnizor constă în adoptarea de măsuri care să conducă la
maximizarea acestuia, atât ca volum, cât şi ca termene de rambursare. Sursele
atrase sub forma creditului – furnizor pot contribui la creşterea cifrei de afaceri sau
la înlocuirea fondului de rulment; ele sunt cu atât mai avantajoase, cu cât sunt
necostisitoare.
Pentru beneficiarul acestui credit este important să se precizeze în contract
volumul şi termenul de plată, în scopul prevenirii eventualelor presiuni din partea
furnizorilor, de a accelera rambursarea. Fixarea termenului de plată trebuie să se
realizeze cu o anumită flexibilitate, pentru a nu genera penalităţi de întârziere din
partea furnizorului şi deteriorarea pe ansamblu a raporturilor furnizor – client.
În perioada 2009-2011, S.C. FORTUS S.A. a obţinut credite – furnizori de la
societăţi ca: S.C. Comat S.A. Prahova, S.C. Tepro S.A. Iaşi, S.C. Rolast S.A.
Piteşti, Rom Gaz, S.C. Petrotub S.A. Roman, S.C. Uzine Soda S.A. Govora,
Electrica S.A., Distrigaz S.A.
În noiembrie 2010 a avut loc conversia creanţelor a doi furnizori de utilităţi:
Electrica S.A. şi Distrigaz S.A. în acţiuni ale societăţii. Cu alte cuvinte, s-a realizat
plata datoriilor S.C. FORTUS S.A. prin emisiune şi transfer de acţiuni către aceşti
doi furnizori. La această dată datoriile FORTUS faţă de Distrigaz erau de
10968050 mii lei, iar la Electrica societatea datora 33297775 mii lei.
Potrivit Hotarârii nr.1284 din 4 noiembrie 2010, s-a aprobat conversia în
acţiuni a datoriilor către furnizorii de utilităţi în cazul a cinci societăţi privatizate
de APAPS, respectiv Nitramonia Făgăraş, Uzinele Govora, Republica SA,
Chimcomplex şi Fortus Iaşi.
Acţiunile emise în contul datoriilor au ajuns la Electrica sau Distrigaz, dar
aceste instituţii nu aveau nevoie de simple hârtii, ci de bani. Astfel, Distrigaz-ul a
primit un număr de 438722 acţiuni, iar Electrica 1331911 acţiuni. Pentru a obţine
banii necesari ştergerii datoriilor, Electrica şi Distrigaz vor vinde acţiunile la
APAPS. Practic, APAPS achită datoriile societăţii FORTUS obţinând în schimb
acţiuni la această unitate.
62
Această procedură complexă ascunde şi o inginerie dubioasă: la plata
datoriilor, APAPS va acoperi valoarea nominală a acţiunilor - în cazul S.C.
FORTUS S.A. valoarea nominală a acţiunilor este de 25000 lei pe acţiune - care
este cu mult peste valoarea de pe piaţa bursieră (ceea ce înseamnă că APAPS va
plati la Electrica sau Distrigaz o sumă mult mai mare decât valoarea reală a
acţiunilor). Odată ajunse în posesia APAPS, acţiunile vor fi apoi vândute
investitorului care a preluat societatea - în cazul de faţă S.C.
METALEXPORTIMPORT S.A. Bucureşti - sau altor cumpărători, iar această
tranzacţie finală se va face la valoarea de piaţă a acţiunilor (sub preţul plătit de
APAPS iniţial). Una peste alta, APAPS va ajunge să plăească într-o primă fază câte
1.000 de lei/acţiune la acţiunile FORTUS S.A., pentru a vinde apoi aceste titluri cu
500 de lei/acţiune. Diferenţa de preţ va fi acoperită din fondurile aflate la dispoziţia
APAPS, adică din banii obţinuţi din vânzarea altor întreprinderi.
În condiţiile în care, APAPS face asemenea inginerii financiare menite să
şteargă datoriile firmelor privatizate, banii obţinuţi la vânzarea Petrom sau a altor
societăţi care au reuşit să se menţină pe linia de plutire nu vor fi valorificaţi deloc,
ba chiar vor fi irosiţi. În loc să fie investiţi în infrastructură, dacă nu chiar să
servească la creşterea pensiilor (care ar impulsiona consumul intern şi ar ajuta cât
de cât economia), fondurile obţinute de pe urma privatizărilor vor acoperi uriaşele
găuri din evidenţele contabile de la Distrigaz sau Electrica.
Mai grav este că atribuirea fondurilor din privatizare este făcută printr-un
mecanism ale cărui principale componente sunt hotărârile Guvernului, ocolindu-se
astfel controlul parlamentar. Până acum, conversia datoriilor în acţiuni era
prevazută în Legea pentru accelerarea privatizării, dar nu a fost aplicată decât
foarte rar, doar când s-a prevăzut aşa ceva în contractul de privatizare. Odată cu
adoptarea HG 1284, Executivul a demonstrat că poate dispune după bunul plac
asupra modului în care se cheltuie banii publici. Totuşi, Guvernul are şi o scuză:
UE, FMI şi Banca Mondială cer insistent reducerea arieratelor, iar pentru a
îndeplini această cerinţă trebuie găsite resurse, indiferent de unde, fiind bune
inclusiv fondurile din privatizare.
63
3.2. Costul creditului bancar pe termen scurt
Dobânda reprezintă principalul cost al creditelor pe termen scurt. Ea
reprezintă preţul capitalului de împrumut respectiv, partea din profit ce se cedează
de întreprinzător băncii pentru folosirea creditului în calitate de capital.
Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura economică, de cererea şi
oferta de capitaluri de împrumut. Rolul hotărâtor pentru nivelul dobânzilor
practicat de bănci îl are taxa scontului, ca dobândă percepută de bănci cu prilejul
mobilizării efectelor comerciale.
Luând drept punct de plecare taxa scontului, băncile adaugă o cotă
reprezentând propriile cheltuieli administrative şi beneficiul propriu, formând
astfel rata dobânzii la care oferă credite pe termen scurt clienţilor lor. Majorarea
sau diminuarea taxei scontului provoacă creşteri sau reduceri ale ratei dobânzilor
practicate pe piaţă, respectiv scumpirea sau ieftinirea creditelor, ceea ce în ultimă
instanţă poate conduce la creşterea sau recesiunea economică.
Costul creditului pe termen scurt nu se limitează totuşi, numai la rata
dobânzii, ci trebuie luate în consideraţie şi diverse comisioane şi taxe percepute de
bănci în funcţie de risc, de calitatea garanţiilor oferite de debitori, de bonitatea
acestora, precum şi de posibilităţile de refinanţare ale băncilor.
Dintre factorii care influenţează nivelul dobânzii putem enunţa:
a) Rata dobânzii practicată pe piaţa monetară este factorul determinant al
nivelui dobânzilor la creditele pe termen scurt. Variaţiile zilnice ale ratei
dobânzii pe piaţa monetară ar presupune revizuiri zilnice ale dobânzilor
percepute de la clienţii bancari, ceea ce nu se întâmplă practic. Băncile
utilizează aşa-numita rată de bază a dobânzii bancare al cărui nivel, apreciat
pe un termen mai îndelungat se înscrie paralel cu rata dobânzii pe piaţa
monetară, fără a se identifica cu aceasta şi care se revizuieşte periodic în
funcţie de evoluţia şi tendinţele ratei pe piaţa monetară, după deliberarea
între bănci şi Ministerul Finanţelor.
b) Riscul bancar şi calitatea garanţiilor oferite de debitori. În general, băncile
consideră că riscul financiar depinde de mărimea întreprinderii debitoare. Cu
64
cât o întreprindere are o cifră de afaceri mai mare, riscul este mai mic la
creditele pe termen scurt şi invers. De asemenea, cota de risc depinde şi de
calitatea garanţiilor oferite de debitori: efecte comerciale acceptate sau
neacceptate, garanţii personale ale acţionarilor sau conducătorilor
întreprinderii etc.
c) Posibilităţile de refinanţare ale băncilor. Băncile preferă să acorde credite
pe termen scurt care le oferă posibilităţi de refinanţare, adică de mobilizare
de la banca centrală sau alte instituţii financiare prin rescont.
Politica dobânzilor reprezintă un sector important al finanţelor. Sub aspectul
stabilităţii, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată
perioada de creditare şi variabilă, care se modifică anual sau chiar la intervale mai
scurte, ca măsură de protecţie a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor
ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de
timp îndelungată.
Întreprinderea este expusă atât la riscuri economice cât şi la riscuri
financiare. Riscul financiar are în vedere riscul ratei dobânzii, riscul ratei
schimbului valutar, riscul de nerambursare.
Riscul de dobândă este acela care decurge din utilizarea ratei fixe sau
variabile a dobânzii şi din evoluţia ulterioară a ratei dobânzii, după încheierea
contractului, până la scadenţă.
Riscul ratei dobânzii este prezent atăt pentru bănci cât şi pentru întreprinderi.
În cazul întreprinderilor riscul ratei dobânzii poate avea loc atât când există
excedente de lichidităţi care trebuie plasate, cât şi atunci când apar deficite de
lichidităţii care trebuie acoperite cu credite.
Determinarea sumei dobânzii

În general, la creditele pe termen scurt se foloseşte calculul dobânzii simple
ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăşi
dobândă. Costul creditului cu dobănda simplă furnizează o bază de comparaţie
pentru alte rate ale creditului.
65
Suma dobânzii (D) este direct proporţională cu volumul creditului (C), rata
dobânzii (r) şi timpul de folosire a creditului (T).
D = (C*r*T) / 100*360
În condiţiile unui anumit nivel al dobânzii, suma acesteia creşte proporţional
cu volumul creditelor şi cu durata de folosire a acestora astfel încât, societăţile sunt
cointeresate să folosească un volum cât mai redus de credite şi pe perioade cât mai
scurte posibil, imprimând o viteză de rotaţie accelerată activelor circulante.
La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda
antecalculată, adică volumul său se determină şi se reţine de bancă la începutul
contractului de credit; reţinerea ei încă de la început din volumul creditului aprobat
face ca debitorul să primească un credit efectiv mai mic decât cel aprobat.
În aceste condiţii rata efectivă a dobânzii (De) este diferită de rata nominală a
dobânzii (D).
De = D / (1 – D*T / 100*360)
Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda post-
calculată adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârşitul
anului sau al contractului. Suma totală de vărsat, respectiv principalul plus
dobânda (Cf) se determină astfel:
Cf = Co + (Co* T *r) / 100 * 360
D = ((Cf – Co) / Co))* T / 100
Calcularea dobânzilor la creditele acordate prin contul curent se realizează
periodic pe baza formulei dobânzii simple, adaptată pentru punerea pe calculator a
acestor operaţii:
 D =  N / Div. fix, în care:
 D – suma dobânzii;
N – numere (C*T);
Div. fix – divizorul fix (100*360 / D)
66
În ceea ce priveşte creditele bancare pe termen scurt contractate de S.C.
FORTUS S.A., vom determina în continuare suma dobânzii pentru fiecare tip de
credit în parte.
La creditul pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare, dobânda
curentă era de 43% pe an, şi s-a calculat de la data primei trageri a creditului până
la data rambursării integrale. Calculul s-a realizat lunar, utilizând soldul
nerambursat al creditului şi a fost înregistrat în contul de dobânzi amânate la plată,
încasarea realizându-se integral la scadenţă. S-a stabilit de comun acord între părţi
ca rambursarea creditului să se realizeze integral la data scadenţei, 31.10.2010, iar
dobânda să se încaseze la aceeaşi dată. S-a utilizat calculul dobânzii simple.
Astfel, dobânda datorată la data de 31.10.2010 era de:
D = (60 mld. * 43 % * 214 zile) / 365 = 15126575340 lei
După cum am menţionat anterior, datorită lipsei de fonduri, creditul şi
dobânda aferentă nu au putut fi rambursate la scadenţă, creditul fiind rescadenţat.
În aceste condiţii, banca are dreptul de a percepe o dobândă majorată de 7 – 10%
pe an peste dobânda curentă, iar creditul a fost trecut la credite restante.
La creditele de trezorerie, de descoperit de cont temporar dobânda era de
34% şi s-a calculat la soldul creditului, începând cu data punerii la dispoziţie şi
până la rambursarea integrală a acestuia.
Astfel, în data de 16.01.2010, întreprinderea a contractat un credit de
descoperit de cont în valoare de 6 mld. lei, cu scadenţa peste 30 zile la data de
16.02.2010. În data de 01.02.2010 a rambursat suma de 3 mld. lei. Dobânda până
la această dată era de:
D 1 = (6 mld. * 34 * 16 zile) / 365 * 100 = 89424657 lei
Dobânda până la scadenţă s-a calculat la sold (creditul nerambursat *
dobânda plătită), astfel:
D 2 = (3089424657 * 34 * 15 zile) / 365 * 100 = 43167303 lei
Totalul dobânzii de plătit pentru acest credit era egal cu:
D = D 1 + D 2 = 132591960 lei
67
În data de 02.02.2010 întreprinderea a mai contractat un credit de descoperit
de cont în valoare de 4 mld. lei, cu scadenţa la data de 02.03.2010. Pe 27.02.2010 a
rambursat jumătate din credit, dobânda până la această dată fiind de:
D 1 = (4 mld. * 34 * 25 zile) / 365 *100 = 93150685 lei
Dobânda până la scadenţă s-a calculat ca şi la creditul precedent la soldul
rămas nerambursat:
D 2 = (2093150685 * 34 * 3 zile) / 365 * 100 = 5849353 lei
Totalul dobânzii de plătit pentru acest credit era egal cu:
D = D 1 + D 2 = 99000038 lei
La scadenţă, întreprinderea nu a avut suficiente fonduri pentru rambursarea
diferenţei de credit şi a rambursat doar 1030478690 lei, restul de 1070471132 lei i-
a plătit pe data de 03.03.2010. Din cauza acestei întârzieri a plătit şi o taxă de
întârziere în valoare de 1349087 lei.
În data de 18.02.2010, societatea a contractat un alt credit de trezorerie de 6
mld. lei, pe care l-a rambursat în 2 rate. Prima rată de 3 mld. a rambursat-o pe data
de 03.03.2010. Astfel, dobânda în perioada 18.02.2010-03.03.2010 era egală cu:
D 1 = (6 mld. * 13 zile * 34 ) / 365 * 100 = 72657534 lei
Dobânda în perioada până la scadenţă pe 18.03.2010 (creditul fiind acordat
pentru 30 zile) s-a calculat la sold (creditul nerambursat + dobânda) şi avea
valoarea de:
D 2 = (3078246575 * 15 zile * 34 ) / 365 * 100 = 43011117 lei
Totalul dobânzii de plătit pentru acest credit a avut valoarea de:
D = D 1 + D 2 = 115668651 lei
Costul total al creditului pe termen scurt
Costul total al creditului presupune adăugarea la rata negociată a dobânzii, a
unor comisioane bancare şi extinderea timpului de calculare a sumei dobânzii cu
aşa-numitele zile de bancă. Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului
însuşi sau de diverse servicii făcute de bancă debitorilor.
În ceea ce priveşte creditele contractate de S.C. FORTUS S.A., banca a
perceput următoarele comisioane:
68
1. la creditul pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare: comision
de gestiune 0.5% calculat la valoarea plafonului aprobat şi comision de 2% pe
an din suma plafonului aprobat şi neutilizat;
2. la creditul de descoperit de cont temporar: comision de acordare în procent
de 1%, calculat la valoarea totală a creditului, comision de neutilizare a
creditului în procent de 4% pe an, comision de gestionare a creditului în procent
de 0.05% pe lună, precum şi alte comisioane (de rambursare anticipat, de
anulare, de nerespectare a prevederilor contractului de credit referitoare la
rambursarea ratelor şi plata dobânzii).
3.3. Credite pe termen scurt specifice economiei de piaţă

Creditele pe termen scurt prezintă o mare varietate, au trăsături caracteristici
diferite în funcţie de obiect, durată, cost şi modalităţi practice de acordare –
rambursare. În general, ele se deschid direct de către bancă, ca rezultat al
negocierilor cu debitorii şi au o durată de până la 3 luni. Banca are posibilitatea ca
în relaţiile cu debitorii săi, fie să ceară asigurarea rambursării creditelor prin
gajarea încasărilor prevăzute la anumite operaţiuni comerciale, fie să acorde un
credit general, pentru nevoi de plăţi curente, fără asigurări deosebite decât
bonitatea recunoscută a debitorului.
CREDITE DE MOBILIZARE
Mobilizarea creanţelor semnifică de fapt, transformarea ei în bani înainte de
scadenţă prin intermediul unei bănci. Creditele de mobilizare (credite legate de
anumite active), sunt garantate de către întreprindere cu active financiare şi în
primul rând prin trate (cambii).
În continuare vom prezenta tipurile de credite de mobilizare.
a) Creditul de scont
Prin scontare se înţelege transmiterea către o bancă a unui efect comercial,
prin andosare sau gir. Andosarea este operaţiunea prin care are loc transmiterea
încasării unui efect comercial, prin înscrierea pe verso-ul documentului a formulei
girului: „plătiţi la ordinul X”, după care semnează cel care transmite efectul
69
comercial. Prin andosare este facilitată circulaţia cambiilor şi, totodată este întărită
siguranţa încasării ei la scadenţă. Totuţi, toţi cei care andosează rămân răspunzători
pentru plata cambiei la scadenţă, împreună cu trasul.
Operaţiunea de scontare are loc astfel: întreprinderea depune la bancă trata
care reprezintă creanţa pe care vrea să o mobilizeze; a doua zi ea primeşte un credit
în cont, la nivelul valorii tratei minus cheltuielile privind taxa scontului,
comisioanele de andosare, de mişcare ocazionate de încasarea efectului; banca
încasează creanţa când ajunge la scadenţă.
Pentru a fi admise la scontare efectele comerciale trebuie să se încadreze în
limitele unui plafon stabilit de bancă, care se numeşte plafon – trăgător sau
autorizaţie globală de scont.
Plafon – trăgător = (Cifra de afaceri * Numărul mediu de zile credit – client)
/ 360
Cheltuielile de scontare respectiv, costurile operaţiunii de scontare se
compun din dobânzi plus comisioane ceea ce în ansamblu formează taxa scontului.
Suma dobânzii (  D) se stabileşte în funcţie de valoarea tratei V, rata dobânzii D şi
timpul din momentul prezentării la scontare şi până la scadenţă T.
 D = V*D*T / 360*100
Rambursarea creditului de scont se realizează ca urmare a unei operaţiuni
comerciale din care banca îşi asigură recuperarea creditului.
Unul dintre avantajele creditului de scont îl reprezintă faptul că este cel mai
puţin scump, dat fiind că banca este protejată împotriva riscului de neplată prin
dreptul cambial. Ca dezavantaj al creditului de scont poate fi numit faptul că
întreprinderea nu dispune totdeauna de un portofoliu de efecte care să coincidă cu
apariţia necesarului de lichidităţi.
b) Credite pentru mobilizarea creanţelor comerciale
Acest tip de credit permite scontarea atât a creanţelor individuale, cât şi
gruparea mai multora la un loc după criteriul timpului în care au fost emise,
urmând să se tragă pentru ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la
scontare.
70
Din punct de vedere tehnic, creditul pentru mobilizarea creanţelor
comerciale este un credit de mobilizare întrucât întreprinderea, prin scontare,
transformă drepturi de creanţă în lichidităţi primare, biletul la ordin fiind
„mobilizat” la bancă. Biletul la ordin regrupează creanţele emise într-o perioadă de
10 – 15 zile cu scadenţe individuale în jurul a 10 zile. Datele scadenţelor se
selectează astfel încât să fie ordonate pe biletul la ordin din 10 în 10 zile. Termenul
minim de rambursare a creditului este de 10 zile şi nu poate depăşi 90 zile.
Creditul pentru mobilizarea creanţelor comerciale atenuează, pe de o parte,
carenţele creditului de scont, unde fiecare efect face obiectul unor opera]iuni
independente, ceea ce prezintă greutăţi mai ales în cazul întreprinderilor cu multe
trate cu termene de plată şi sume mai greu de recuperat. Pe de altă parte însă, acest
tip de credit presupune un risc mai mare pentru bancă, decât în cazul creditului de
scont, deoarece tratele rămân în proprietatea clientului bancar; la creditul de scont
tratele acceptate formează garanţia băncii.
c) Creditul pentru mobilizarea crenţelor asupra clienţilor din străinătate
În condiţiile în care se doreşte favorizarea exportului, banca centrală
foloseşte o procedură de mobilizare a creanţelor asupra partenerilor străini,
stimulând băncile comerciale s-o utilizeze prin faptul că este de acord să
resconteze aceste creanţe în condiţii relativ avantajoase pentru acestea.
Procedura este următoarea: pentru mărfurile exportate furnizorul emite un
bilet la ordin pe care-l scontează la banca sa comercială, obţinând în schimb un
credit, la valoarea mărfurilor exportate, din care poate să-şi achite alţi parteneri; la
rândul său, banca comercială foloseşte biletul la ordin pentru a se refinanţa de la
banca centrală prin rescont.
Spre deosebire de creditul de scont, acest fel de credit se poate acorda şi pe o
perioadă mai mare de 3 luni, mergând până la 18 luni.
d) Vânzarea creanţelor către societăţi specializate
Anumite societăţi specializate în operaţiuni financiare cumpără creanţe
deţinute de diverse întreprinderi, preocupându-se în continuare pe cont propriu de
recuperare şi reducerea riscului de neplată din partea debitorilor. Întreprinderile au
71
avantajul că-şi recuperează creanţele prin vânzare, contra unui cost destul de
ridicat în schimbul căruia scapă de risc şi obţine lichidităţi imediate. De aceea,
operaţiunea nu reprezintă un credit propriu - zis ci o vânzare – cumpărare de
creanţe cu riscurile corespunzătoare. Operaţiunea se numeşte „factoring”, iar
societăţile specializate „societăţi de factoring”.
e) Creditul pe stocuri (warrants)

Acestea sunt credite garantate cu anumite stocuri de mărfuri. Întreprinderea
care doreşte să obţină credite depune stocurile gajate în anumite depozite generale
sau antrepozite gestionate de societăţi private de sine stătătoare, pentru care i se
eliberează o „recipisă warrant” şi care este, de fapt, un titlu de credit, reprezentând
totodată un titlu de proprietate asupra stocurilor respective. Efectul comercial se
scontează la banca comercială, obţinând un credit pe termen scurt. Băncile
comerciale au posibilitatea, ulterior, să resconteze recipisele warrant la banca
centrală, pentru refinanţare.
CREDITE DE PREFINANŢARE
Creditele de prefinanţare sunt specifice anumitor operaţiuni, cum sunt:
finanţarea lucrărilor publice; facilitarea exporturilor respectiv, acoperirea
cheltuielilor efectuate de exportator până la încasarea contravalorii de la partenerul
străin; obligaţiuni pe cauţiune.
a) Creditul de finanţare a lucrărilor publice
Anumite instituţii îşi propun ca scop să finanţeze necesităţile de plată ale
întreprinderilor care livrează mărfuri sau efectuează servicii şi lucrări către stat,
finanţare care are loc până în momentul încasării contravalorii cheltuielilor de la
buget. Este vorba, deci, de o prefinanţare a întreprinderilor care au relaţii oneroase
avantajoase cu statul însă plăţile au un caracter lent.
Întreprinderile care se prefinanţează de le instituţiile financiare înaintează
cereri de credite şi se stabilesc plafoane de credite până la concurenţa a 75 – 100%
72
din valoarea lucrărilor. Acordarea efectivă a creditelor se realizează prin simpla
prezentare a facturilor.
b) Creditul pentru prefinanţarea exporturilor
Acest tip de credit urmăreşte încurajarea exporturilor ce se fac cu comandă
fermă sau fără comandă fermă: credit – cumpărător, credit – furnizor, credit pentru
realizarea de prototipuri ce urmează a fi prezentate la târguri şi expoziţii
inernaţionale, credit pentru prospectarea pieţelor străine.
c) Obligaţiuni pe cauţiune
Astfel de credite pot fi acordate întreprinderilor de către administraţia
fiscală, care joacă rolul de bancher, sub forma amânărilor de la plata obligaţiunilor
fiscale (taxe vamale, taxe pe valoarea adăugată etc.) şi care echivalează cu anumite
împrumuturi. Amânările se pot efectua pe un termen ce variază între 2 – 4 luni, dar
pentru ceasta este necesară cauţiunea unei bănci.
Deschiderea de credit depinde, aşadar, de acceptul băncii de a da garanţia sa
(cauţiunea) contra unui comision, de documentaţia care motivează necesitatea
amânării, precum şi de depunerea bilanţului la administraţia financiară din care să
rezulte solvabilitatea generală a întreprinderii.
CREDITE PENTRU STOCURI, CHELTUIELI ŞI ALTE ACTIVE
CONSTITUITE TEMPORAR
Creditele pentru stocuri, cheltuieli şi alte active constituite temporar din
cauze justificate se obţin prin cont simplu de împrumut, pe baza cererilor şi
documentelor prezentate de agenţii economici la bancă. Din cererile prezentate de
agenţii economici trebuie să rezulte clar obiectul creditării, cauzele economice de
constituire temporară a stocurilor respective, dacă au desfacerea asigurată,
termenele de valorificare şi deci, de rambursare pe această bază a acestor credite.
CREDITE PENTRU STOCURI SEZONIERE
Creditele pentru stocuri sezoniere de mărfuri, materii prime şi produse de
provenienţă agricolă se acordă agenţilor economici prin cont simplu de împrumut,
pe baza cererilor şi situaţiilor prezentate la îceputul fiecărui trimestru. Din acest
cont simplu de împrumut agenţii economici pot efectua plăţi pe măsura efectuării
73
aprovizionărilor. Scadenţele de rambursare se stabilesc în mod cert, în momentul
acordării creditului, în funcţie de previziunile privind valorificarea respectivelor
stocuri sezoniere.
CREDITE PENTRU NEVOI TEMPORARE
Creditele pentru nevoi temporare au în vedere acoperirea unor nevoi de
fonduri determinate de cauze obiective, cum ar fi: primirea unor mărfuri din
producţia internă sau din import în avans sau în devans faţă de termenele
contractate, cu condiţia ca mărfurile să aibă asigurată desfacerea; acumularea de
stocuri în vederea participării la târguri, expoziţii, pentru deschiderea de noi
magazine, pentru schimbul de mărfuri cu alte ţări etc. Asemenea credite se aprobă
pe baza cererii societăţii comerciale din care rezultă structura stocurilor pentru care
se cer credite pentru nevoi temporare, cauzele formării, valoarea lor, termenele la
care se vor lichida şi prin urmare, se vor rambursa creditele. Creditul se acordă pe
o perioadă de timp de cel mult 90 zile.
Stocurile şi cheltuielile care fac obiectul ultimelor trei categorii de credite nu
se includ în planul de trezorerie. Pentru aceste tipuri de credite ce se acordă prin
conturi simple de împrumut banca verifică temeinic documentaţiile prezentate de
agenţii economici, inclusiv prin deplasarea inspectorilor bancari şi constatarea la
faţa locului a stocurilor respective, a cauzelor care le-au generat, existenţa
contractelor, a comenzilor şi a oricăror documente menite să convingă organul
bancar că aceste credite sunt garantate şi au asigurată rambursarea.
Pentru acordarea creditelor în conturi simple de împrumut, banca solicită
garanţii asiguratorii din partea debitorilor care pot fi formate din:
- întreg patrimoniul agentului economic (bunuri mobile şi imobile), asupra
căruia se constituie dreptul de gaj al băncii;
- bunurile ce se procură sau se realizează din credite, asupra cărora dreptul de
gaj al băncii se constituie prin semnarea contractului de împrumut;
- cesiunea în favoarea băncii a drepturilor băneşti pe care beneficiarul de
credite le are de primit de la alte unităţi contractante;
74
- scrisori de garanţie emise de bănci sau instituţii financiare şi de credit din
ţară şi străinătate.
SCADENŢAREA, RAMBURSAREA ŞI VERIFICAREA GARANŢIEI
CREDITELOR
Scadenţarea şi rambursarea creditelor
Creditele pe termen scurt obţinute de agenţii economici se scadenţează şi
urmăresc la rambursare pe măsura utilizării şi valorificării stocurilor şi trecerii pe
costuri a cheltuielilor creditate.
Pentru creditele de trezorerie, rambursabile din excedente de trezorerie,
scadenţele se stabilesc eşalonat, până la sfârşitul trimestrului curent şi numai în
cazuri justificate se pot prelungi până în trimestrul următor.
Creditele acordate prin conturi simple de împrumut se scadenţează în funcţie
de termenele de valorificare a stocurilor şi altor active care au stat la baza acordării
lor, fără a depăşi 90 zile în cazul creditelor pentru nevoi temporare şi 12 luni în
cazul celorlalte credite de la acordare.
Scadenţele negociate şi acceptate de agenţii economici şi bancă, se înscriu în
contractul de împrumut, respectarea lor fiind obligatorie pentru împrumutaţi. Dacă
banca constată înstrăinarea garanţiilor prezentate, utilizarea creditelor în alte
scopuri decât acelea pentru care au fost acordate, păstrarea în condiţii
necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanţie sau în cazul sustragerii
debitorilor de la îndeplinirea obligaţiilor din contract, are dreptul de a recupera
creditele înainte de scadenţă.
Verificarea garanţiei materiale a creditelor
Organele bancare realizează controlul utilizărilor creditelor şi verificarea
garanţiei materiale atât faptic cât şi scriptic.
Verificarea faptică presupune constatări la faţa locului asupra existenţei
stocurilor constituite în garanţie, calitatea acestora, condiţiile de păstrare, modul de
utilizare în consum sau de valorificare. Controlul se poate efectua prin sondaj, ori
de câte ori se consideră necesar.
75
Banca poate dispune recuperarea creditelor respective din încasările
agenţilor economici înaintea altor plăţi, în cazul în care, la verificarea faptică se
constată înstrăinarea garanţiilor prezentate, utilizarea creditelor în alte scopuri
decât acelea pentru care au fost acordate, păstrarea în condiţii necorespunzătoare a
valorilor materiale din garanţie.
Verificarea scriptică a garanţiei materiale a creditelor se efectuează lunar, pe
baza datelor din evidenţa contabilă, atât pentru creditele acordate prin conturi
simple de împrumut, cât şi pentru cele de trezorerie acordate prin contul curent.
Este urmărită identificarea activelor imobilizate în mărfuri expediate şi neîncasate
la termen, mărfuri refuzate de clienţi, debitori litigioşi, avansuri nerecuperate la
termen, precum şi a pierderilor, trecute la credite restante la care se aplică dobânzi
majorate.
Verificarea scriptică a garanţiei creditelor acordate prin conturi simple de
împrumut are în vedere:
- valoarea stocurilor creditate prin contul simplu de împrumut;
- valoarea imobilizărilor aferentă stocurilor creditate prin contul simplu de
împrumut;
- garanţia creditelor la contul simplu de împrumut;
- soldul creditelor acordate prin contul simplu de împrumut;
- minus de garanţie la contul simplu de împrumut;
- plus de garanţie la contul simplu de împrumut.
Verificarea scriptică a garanţiei creditelor acordate prin contul curent se
realizează astfel:
- valoarea activelor imobilizate, inclusiv pierderile neacoperite;
- soldul creditelor restante preluat din bilanţul trimestrului anterior sau din
balanţa de verificare a lunii anterioare.
Dacă activele imobilizate sunt mai mari decât soldul creditelor restante
rezultă minus de garanţie. În cazul în care activele imobilizate sunt mai mici decât
soldul creditelor restante, aceasta înseamnă că agentul economic a readus în
circulaţie anumite active imobilizate în perioada anterioară
76
77
Concluzii şi propuneri
Decizia de finanţare urmăreşte alegerea structurii de finanţare a

întreprinderii, analizând pe criterii de optim, costul fiecărei surse de capital. În
cadrul său se optează asupra proporţiilor ce revin capitalului propriu, respectiv
capitalului împrumutat. De asemenea, trebuie luată în considerare şi posibilitatea
atragerii temporare a unor resurse băneşti ce aparţin altor persoane (fizice, juridice,
stat) cu care întreprinderea întreţine relaţii financiare. În acest context, se optează
asupra limitelor emisiunii de acţiuni şi ale distribuirii profitului pentru
autofinanţare pe de o parte şi a celor ale îndatorării, pe de altă parte, ţinând cont de
diversitatea surselor de finanţare.
Decizia de finanţare la nivel microeconomic este influenţată într-o manieră
semnificativă de modul în care funcţionează mecanismele economice la nivel
regional, naţional şi chiar mondial.
O întreprindere, pentru finanţarea activităţilor sale, poate apela la mijloace
de finanţare pe termen scurt (1 an), pe termen mediu (1 - 2 ani sau 5 - 7 ani) sau pe
termen lung (peste 5 sau 7 ani).
Dacă deciziile de finanţare pe termen lung fixează cadrul general al
dezvoltării unei societăţi comerciale, deciziile de finanţare pe termen scurt sunt
decizii curente, de corelare. Acest caracter al deciziilor pe termen scurt nu
presupune că sunt mai puţin importante; o eroare a deciziei de finaţare pe termen
scurt poate antrena pierderi însemnate sau chiar încetarea plăţilor. Spre exemplu, o
78
delimitare incorectă sau neinspirată între finanţările pe termen scurt şi cele pe
termen lung poate conduce la costuri suplimentare şi deci reducerea rentabilităţii; o
subevaluare sau supraevaluare a necesităţilor de finanţare pe termen scurt se poate
reflecta negativ în situaţia lichidităţii financiare şi a capacităţii de plată a agenţilor
economici creând pe parcursul anului, fie excedent de lichidităţi ce nu-şi găsesc un
plasament convenabil, fie deficit de lichidităţi care nu poate fi acoperit la timp şi în
mod economicos; de asemenea, falimentul unui client important poate conduce la
depunerea bilanţului.
Spre deosebire de finanţările pe termen lung care vizează active imobilizate,
cu un anumit grad de independenţă faţă de fluctuaţiile procesului economic
specific, finanţările pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum
variază prompt în funcţie de creşterea sau de descreşterea activităţii de la un an la
altul, de la un trimestru la altul, sau de la un sezon la altul. În aceste condiţii,
decizia de finanţare pe termen scurt trebuie să răspundă nu numai cerinţelor de
acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar şi la termenele
prevăzute, dar să prezinte şi suficientă elasticitate, capacitate de adaptare la nevoile
concrete ale diverselor etape, să poată fi majorate sau reduse, după caz, când
cerinţele exploatării o impun.
Pentru acoperirea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare, întreprinderea
poate apela la resurse proprii, atrase sau împrumutate. Apelarea la sursele proprii,
atrase sau împrumutate pe termen scurt trebuie să se facă în condiţii de armonizare
a relaţiei rentabilitate – lichiditate şi de diminuare a riscului.
Resursele proprii reprezintă sursa tradiţională, preponderantă a finanţării
întreprinderii. Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi
presupune că întreprinderea îşi asigură dezvoltarea folosind drept surse de
finanţare o parte a profitului obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare,
acoperind atât nevoile de înlocuire a activelor imobilizate, cât şi creşterea activului
economic.
Sursele atrase provin din relaţiile contractuale ale întreprinderii cu terţii
(care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii), cu statul
79
(către care întreprinderea are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe), cu
personalul (către care datorează plata salariilor) sau avansuri primite de la clienţi.
Pe intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor, serviciilor, manoperei sau de la
naşterea datoriilor către stat, personal sau clienţi şi până la momentul plăţii efective
a acestei datorii, întreprinderea beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată, de
aceşti terţi, în mod gratuit.
În completarea surselor proprii şi atrase, întreprinderea apelează la credite
bancare pe termen scurt. Acestea au rol de amortizor între creşterea sau
reducerea nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor
proprii şi atrase de capitaluri circulante.
În vederea asigurării continuităţii producţiei şi a ritmicitaţii vânzărilor, este
necesară înnoirea permanentă a stocurilor şi a creanţelor. Astfel, apare o nevoie
permanentă de capital. În acest context, se pune problema existenţei unor surse
permanente pentru finanţarea nevoilor permanente. Această sursă financiară a
întreprinderii este fondul de rulment numit, uneori, capital de lucru.
În fiecare din cei trei ani fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu
înregistrează valori negative, ceea ce reflectă faptul că firma nu a dispus de
suficiente surse permanente pentru a-şi finanţa nevoile permanente şi a fost nevoită
să apeleze la surse temporare. Această situaţie reflectă o stare de dezechilibru
financiar care poate deveni critică, sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor
pe termen scurt, care au asigurat finanţarea imobilizarilor înainte ca acestea să intre
in functiune şi să-şi dovedeasca eficienţa scontată prin degajarea unui surplus
monetar de vânzări.
Explicaţia existentei unui fond de rulment negativ o poate constitui şi faptul
ca în finanţarea activelor întreprinderii ponderea hotărâtoare o deţin datoriile pe
termen scurt, de unde şi gradul extrem de ridicat al exigibilităţii surselor de
finanţare.
În aceste condiţii echilibrul financiar pe termen scurt este uşor periclitat.
Pentru a face faţă obligaţiilor scadente imediate întreprinderea trebuie să-şi procure
lichidităţi fie prin vânzarea unor active, ceea ce ar putea să-i pericliteze existenţa,
80
fie prin încercarea de a obţine din partea creditorilor săi amânări la plată cu
consecinţe nefavorabile asupra credibilităţii în faţa partenerilor de afaceri, fie va
apela la noi împrumuturi diminuându-şi astfel autonomia financiară.
Fondul de rulment nu este suficient pentru a fundamenta o decizie de
finanţare. El trebuie pus în relaţie cu necesarul de fond de rulment (NFR) care
evidenţiază echilibrul financiar pe termen scurt, dintre alocările ciclice în stocuri şi
creanţe şi sursele ciclice (temporare) rezultate din decalajele de plăţi către terţi.
NFR este un element de activ şi reprezintă activele circulante care trebuie finanţate
din fondul de rulment.
În perioada 2009-2011 nevoia de fond de rulment este pozitivă, ceea ce
semnifică existenţa unui surplus de nevoi temporare în raport cu resursele
temporare posibile de mobilizat. Între lichiditatea stocurilor si creanţelor, şi
exigibilitatea datoriilor se constată un decalaj nefavorabil, în favoarea celor din
urmă, datorită încetinirii încasărilor şi urgentării plăţilor.
Diferenţa dintre FR şi NFR reprezintă trezoreria netă (TN). Pe parcursul
celor trei ani trezoreria este negativă ceea ce semnifică un deficit de trezorerie, o
insuficienţă a surselor permanente şi a celor ciclice. Deficitul de trezorerie trebuie
acoperit prin credite pe termen scurt, la cel mai mic cost de procurare. Deşi o astfel
de soluţie contribuie la limitarea autonomiei financiare pe termen scurt, totuşi ea
nu trebuie interpretată ca o stare de insolvabilitate.
S.C. FORTUS S.A. aplică politica ofensivă de creştere a capacităţilor de
producţie sau de diversificare a activităţii, prin cumpărarea de participaţii la alte
societăţi, capitalurile permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare,
degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea
deficitului de fond de rulment necesită apelarea de credite pe termen scurt al căror
cost este ridicat atât în ceea ce priveşte rata mai ridicată a dobânzii, cât şi
exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent problema
renegocierii condiţiilor de creditare.
81
Întreprinderea are dificultăţi financiare pentru acoperirea costurilor
capitalurilor proprii (dividendele) şi ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane,
etc.).
În această situaţie este recomandată acea politică generală de echilibru care
să menţină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuaţiilor nevoii de fond de
rulment, aceasta fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de
rulment optimal este cel care menţine echilibrul financiar al întreprinderii la cel
mai scăzut cost al procurării capitalurilor.
Această politică de echilibru, între fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment, este cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de
rentabilitate şi lichidare: diminuarea disponibilităţilor “leneşe” va determina
creşterea rentabilităţii, iar reducerea solicitării de credite pe termen scurt va
determina creşterea capacităţii de plată, respectiv creşterea autonomiei financiare a
întreprinderii.
În urma evaluării performanţelor întreprinderii S.C. FORTUS S.A. s-a
constatat includerea acesteia în categoria D. Întreprinderea are grave probeleme de
solvabilitate şi de eficienţă. Indicatorii oscilează între calificativele satisfăcător şi
nesatisfăcător. Uneori, firmele din această categorie nu sunt admise în procesul de
creditare; totuşi începând din anul 2009 FORTUS a obţinut credite pe termen scurt
de la BCR şi BRD datorită garanţiilor pe care le-a asigurat, precum şi datorită
renumelui pe care îl are societatea.
În primul trimestru al anului 2010, din cauza sumelor ridicate datorate
furnizorilor de energie electrică, gaze naturale şi materii prime şi materiale,
societatea se vede obligată să găsească alternative de acoperire a acestor datorii. De
asemenea, în ultimul trimestru al aceluiaşi an, la S.C. FORTUS S.A. se
înregistrează un deficit de trezorerie, necesarul creditelor de trezorerie având
valoare negativă.
În aceste condiţii, societatea are patru alternative:
 creşterea fondului de rulment;
 apelarea la credite bancare pe termen scurt;
82
 mărirea încasărilor (reducerea creditului – clienţi);
 amânarea furnizorilor.
În ceea ce priveşte prima alternativă, în perioada 2009-2011, fondul de
rulment a înregistrat valori negative; din această cauză e dificilă apelarea la
creşterea fondului de rulment pentru acoperirea datoriilor faţă de furnizori şi a
Datorită situaţiei rele în care se află societatea, aceasta este nevoită să
încheie o serie de contracte neavantajoase pe termen lung cu clienţii, pentru a nu-şi
pierde relaţiile stabile cu aceştia. Acest lucru duce la scăderea lichidităţii
întreprinderii; astfel nu se poate apela nici la alternativa reducerii creditului –
clienţi.
În 2010, din cauza lipsei lichidităţilor, S.C. FORTUS S.A. avea deja datorii
faţă de furnizori. Astfel, că nu se putea apela la această soluţie pentru acoperirea
Prin urmare, singura alternativă rămasă a fost apelarea la credite bancare pe
termen scurt. Astfel, pe data de 31.04.2010, societatea a luat decizia de a contracta
un credit pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare de la BCR Roman,
iar în primul trimestru din 2010 a contractat credite de trezorerie de la BRD
Roman.
BCR acordă societăţii comerciale FORTUS S.A., în data de 31 aprilie 2010,
un credit pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare, în sumă de 60
miliarde lei, cu o dobândă curentă de 43% pe an (dobânda curentă 38% pe an,
majorată cu 5 puncte procentuale pentru plata dobânzii odată cu rambursarea
creditului la 31 octombrie 2010). Din cauza lipsei fondurilor necesare restituirii
creditului şi a dobânzilor aferente de către S.C. FORTUS S.A., creditul pentru
finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare a fost rescadenţat, noua scadenţă
fiind data de 31.10.2010. În aceste condiţii, banca are dreptul de a percepe o
dobândă majorată de 7-10% pe an peste dobânda curentă.
Necesarul creditelor de trezorerie (NCT) la S.C. FORTUS S.A. în ultimul
trimestru din 2009 era egal cu:
83
NCT = N – R = (41861717 + 20552510) – (-228242142 + 288667513 +
67001423) = 62414227 - 127426794 = - 65012567
În aceste condiţii, în primul trimestru din 2010, BRD acordă clientului S.C.
FORTUS S.A. un credit de descoperit de cont temporar în valoare totală de 10
miliarde pe lună pe o perioadă de 30 zile de la data punerii la dispoziţie, cu o
dobândă de 34%, indexabilă, care se calculează la soldul creditului, începând cu
data punerii la dispoziţie şi până la rambursarea integrală a acestuia. Creditul pe
termen scurt a fost utilizat în exclusivitate pentru finanţarea nevoii de trezorerie.
Apelarea la aceste credite pe termen scurt nu a fost cea mai bună soluţie în
acoperirea necesarului pe termen scurt (deoarece are costul cel mai ridicat
comparativ cu celelalte trei alternative ale societăţii), însă a reprezentat unica
alternativă viabilă a întreprinderii la momentele respective.
În ceea ce priveşte sursele atrase, în perioada 2009-2011 societatea, pe de o
parte, a acordat credite – clienţi unor firme importante cum ar fi: Siderurgia
Hunedoara, Siderca Călăraşi, Icem Bucureşti, Dacia Piteşti, Aro Câmpulung
Muscel, Rajac Iaşi, Rom Gaz, Simar Bucureşti, iar pe de altă parte, a obţinut
credite – furnizori de la societăţi ca: S.C. Comat S.A. Prahova, S.C. Tepro S.A.
Iaşi, S.C. Rolast S.A. Piteşti, Rom Gaz, S.C. Petrotub S.A. Roman, S.C. Uzine
Soda S.A. Govora, Electrica S.A., Distrigaz S.A.
Politica de credit – clienţi adoptată de S.C. FORTUS S.A. în perioada 2009-
2011, a fost una flexibilă/permisivă, deoarece societatea avea nevoie să-şi
mărească cifra de afaceri. Unii clienţi ai întreprinderii analizate au fost corecţi, cu o
capaciate bună de gestionare a propriului patrimoniu, cu posibilităţi de refinanţare
şi cu o situaţie financiară bună. Totuşi, societatea a fost nevoită (pentru a nu-şi
pierde o serie de clienţi importanţi ca Aro Câmpulung Muscel, Sidex Galaţi) să
acorde credite – clienţi, cu toate că situaţia financiară a acestora era
nesatisfăcătoare. După acordarea creditului – clienţi, sunt necesare supravegherea
şi controlul continuu asupra evoluţiei riscului. S.C. FORTUS S.A. efectuează
controlul prin metoda indicatorilor/ coeficienţilor.
84
În 2009-2011, valoarea coeficientului pierderilor datorate creanţelor
nerecuperabile se apropie de 1, de aceea se poate spune că: serviciul “credit –
client” funcţionează defectuos; creşterea cu orice preţ a cifrei de afaceri, a avut ca
efect selecţia necorespunzătoare a clienţilor, evaluarea insuficientă a riscului de
neplată şi urmărirea defectuoasă a încasării la timp a creanţelor; sectorul credit –
client a devenit riscant, ca urmare a conjucturii economice în ramură sau pe plan
naţional; societatea commercială îşi asumă riscuri prea mari; furnizorul are o
poziţie slabă pe piaţă şi este nevoit să accepte cererile de credit ale clienţilor, fără o
selecţie necorespunzătoare a acestora.
Cu privire la creditul – furnizori, în noiembrie 2010 a avut loc un un
eveniment inedit: conversia creanţelor a doi furnizori de utilităţi: Electrica S.A. şi
Distrigaz S.A. în acţiuni ale societăţii. Cu alte cuvinte, s-a realizat plata datoriilor
S.C. FORTUS S.A. prin emisiune şi transfer de acţiuni către aceşti doi furnizori.
La această dată datoriile FORTUS faţă de Distrigaz erau de 10968050 mii lei, iar la
Electrica societatea datora 33297775 mii lei.
Acţiunile emise în contul datoriilor au ajuns la Electrica sau Distrigaz, dar
aceste instituţii nu aveau nevoie de simple hârtii, ci de bani. Astfel, Distrigaz-ul a
primit un număr de 438722 acţiuni, iar Electrica 1331911 acţiuni. Pentru a obţine
banii necesari ştergerii datoriilor, Electrica şi Distrigaz vor vinde acţiunile la
APAPS. Practic, APAPS achită datoriile societăţii FORTUS obţinând în schimb
acţiuni la această unitate.
În ceea ce priveşte datoriile către stat la sfârşitul anului 2010, aceasta nu are
obligaţii restante la bugetul de stat, nici la bugetul asigurărilor de sănătate. S.C.
FORTUS S.A. a scăpat de datoriile de 15 mld. lei la bugetul de stat, acestea fiind
anulate de către stat în baza articolului 53 din Legea bugetului 2001 care prevedea
astfel: contravaloarea garan]iei de 10% reţinută din valoarea utilajelor livrate în
Ucraina în jurul anului 1991, la Krivoi Rog pentru construcţia combinatului minier,
se compensează până în data de 15 decembrie 2009, cu obligaţiile de plată datorate
la bugetul de stat. Din 2009 datoriile la bugetul de stat au fost plătite de către
85
societatea care a preluat S.C. FORTUS S.A., şi anume S.C.
METALEXPORTIMPORT S.A.
Totuşi, doar datoriile către bugetul de stat au dispărut, FORTUS având
obligaţii restante la bugetul asigurărilor sociale de stat (de aproximativ 450
miliarde lei), la bugetul asigurărilor pentru şomaj (de aproximativ 50 miliarde lei),
precum şi la bugetul local.
În concluzie, în perioada 2009-2011 situaţia financiară a societăţii FORTUS
S.A. a fost destul de rea: societatea s-a îndatorat pe termen scurt (creditele pe
termen scurt nefiind foarte avantajoase); nu a dispus de fonduri pentru plata
dividendelor; a fost nevoită să acorde credite-clienţi, chiar dacă situaţia nu-i
permitea acest lucru, pentru a nu-şi pierde clienţii fideli; a avut probleme în plata
furnizorilor (a fost nevoie chiar şi de intervenţia statului pentru achitarea datoriilor
faţă de Distrigaz şi Electrica); de asemenea avea datorii către stat din cauza neplăţii
impozitelor (doar datoriile către bugetul de stat au fost anulate, societatea având
obligaţii de plată către celelalte bugete). În plus, în ciuda faptului că societatea S.C.
FORTUS S.A. este cotată pe piaţa organizată extrabursieră RASDAQ, valoarea
nominală a acţiunilor FORTUS fiind de 25000 lei, nu poate să-şi procure fonduri
de pe piaţa financiară, deoarece în urma licitaţiilor de pe piaţă valoarea acţiunilor
este mult mai mică (în jur de 1000 lei).
În aceste condiţii soluţia optimă de redresare a întreprinderii a constituit-o
privatizarea, o altă alternativă fiind vinderea FORTUS pe bucăţi, alternativă
respinsă. Preşedintele A.P.A.P.S., Ovidiu Muşetescu, a semnat pe 28 iunie 2010, la
sediul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului,
contractul de vânzare-cumpărare pentru pachetul de acţiuni reprezentând
81,3757% din capitalul social al FORTUS S.A. Iaşi.
Prin privatizarea societăţii comerciale FORTUS S.A. Iaşi, APAPS şi-a
îndeplinit angajamentul asumat în negocierile cu FMI, pentru prima jumătate a
anului 2010, privind privatizarea societăţilor comerciale cu peste 1.000 de angajaţi.
Cumpărătorul este S.C. METALEXPORTIMPORT S.A. Bucureşti, iar
valoarea totală a tranzacţiei se ridică la 8,01 milioane de Euro. Perioada de transfer
86
al dreptului de proprietate s-a realizat în perioada 28.06.2010-25.09.2010. S.C.
METALEXPORTIMPORT S.A. Bucureşti a plătit doar o parte din valoarea
acţiunilor, restul achitându-se pe o perioadă de 5 ani prin programele de investiţii,
mediu şi tehnologie. Principalul obiectiv urmărit prin privatizare a fost atragerea
capitalului de lucru.
După privatizare, în 2010 existau suficiente comenzi pentru a lucra la
jumătate din capacitate şi se preconiza că până în 2010 societatea va avea de onorat
livrări în valoare de 1000 mld. lei.
Alte măsuri pe care ar putea să le ia societatea pentru îmbunătăţirea situaţiei
financiare, ar putea fi: creşterea eficienţei economice prin achiziţionarea de utilaje
performante (realizabilă prin intermediul programelor de investiţii), relaţii mai
stabile cu furnizorii şi clienţii, eliminarea greşelilor datorate de lipsa experienţei
personalului, reducerea volumului mare al împrumuturilor bancare, îmbunătăţirea
managementului, reducerea numărului de contracte neavantajoase cu clientii
încheiate pe termen lung, contracte care duc la scăderea lichidităţii.
Prin privatizare S.C. FORTUS S.A are oportunitatea de a se redresa din
punct de vedere financiar şi de a redeveni o societate profitabilă.
87
BIBLIOGRAFIE
1. Bistriceanu Gheorghe (coord.) – Finanţele agenţilor economici, Editura

Economică, Bucureşti, 2001;
2. Boariu Angela – Creditarea bancară a activităţii de exploatare a
întreprinderii, Editura
88
3. Bucătaru Dumitru – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Junimea,
Iaşi, 2004;
4. Bran Paul – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
1997;
5. Gearbă R. (coord.) – Management financiar, Grupul de editură Rentrop &
Straton, Bucureşti, 2001, cod broşură F63;
6. Hada Teodor – Finanţele agenţilor economici din România, Editura
Intelcredo, Deva, 1999;
7. Halpern Paul – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998;
8. Hoanţă Nicolae – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
9. Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii,Editura Meteor Press,
Bucureşti, 2003;
10.Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii, vol. I, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2003;
11.Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii, vol. II, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2004;
12.Onofrei Mihaela – Management fiannciar, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2009;
13.Petrescu Silvia – Analiza economico-financiară, Editura Tiparul, Iaşi, 2002;
14.Neagoe Ion – Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997;
15.Neagoe Ion; Onofrei Mihaela – Finanţele şi gestiunea financiară a
întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1998;
16.Stancu Ion – Finanţe, Ediţia a-III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
17.Toma Mihai; Alexandra Felicia – Finanţe şi gestiune fianciară de
întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998;
18.Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 2000;
19.www.evenimentul.ro;
89
Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 616 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli de către agenţii
economice, Monitorul Oficial al Romăniei nr. 286/26.06.2000
90

Ciclul de Exploatare Al Intreprinderii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ciclul de Exploatare Al Intreprinderii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

DECIZIA DE FINANŢARE A CICLULUI DE EXPLOATARE AL

1.1. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare

Stocuri Surse proprii

Creanţe Surse atrase

Lichiditaţi Surse împrumutate

Figura nr. 1. Relaţia de echilibru funcţional al ciclului de exploatare

1.2. Sursele de finanţare pe termen scurt

În alegerea surselor de finanţare pe termen scurt trebuie avuţi în vedere patru

1.2.1 Sursele proprii

1.2.2. Sursele atrase (datoriile de exploatare)

1.2.3. Sursele împrumutate

1.2.4 Evidenţierea surselor de finanţare pe termen scurt

După cum se poate observa din Tabelul nr. 1, în perioada 2009-2011

1.3 Impactul politicii de gestiune a ciclului de exploatare asupra resurselor

FINANŢAREA CICLULUI DE EXPLOATARE AL ÎNTREPRINDERII PE BAZA

2.1. Conţinutul şi formele fondului de rulment

Figura nr. 3 Formele fondului de rulment

Evoluţia indicatorilor după pe baza cărora am calculat fondul de rulment

Din tabelele 2 şi 3 se pot trage următoarele concluzii:

În Tabelul nr. 5 este prezentată evoluţia indicatorilor pe baza cărora am

2 Creanţe 4259719 -12977116 -8717397 108.8505 75.22942 81.88762

3 Datorii de 4377760 40630849 45008609 102.9023 126.1772 129.8393

Din tabelele 4 şi 5 se pot trage următoarele concluzii:

Graficul nr. 2 Evoluţia necesarului de fond de rulment

Analiza lichiditate-exigibilitate continuă cu abordarea comparativă a FR şi

TN = FR – NFR = (DPB + VMP) – CRT , unde

DPB = disponibilităţi băneşti

2 Necesarul de fond de rulment 60553857 83095709 11013741

4 Valori reale (rd.3/1+rd.5) -396261490 -519732737 -825006934

Evoluţia indicatorilor pe baza cărora am calculat trezoreria netă este

. 2009 2009 2010 2009

Din tabelele 6 şi 7 se pot trage următoarele concluzii:

Graficul nr. 3 Evoluţia trezoreriei nete

Valori FR > NFR

Figura nr. 3 Politici de asigurare şi menţinere a echilibrului financiar pe

S.C. FORTUS S.A. aplică politica ofensivă de creştere a capacităţilor de

2.4. Metodologia de previzionare a resurselor atrase

Cuza”, Iaşi, 2009, pag.33

Nz = 47300000 / 14700000 = 3.21 zile întârziere între data recepţiei şi cea a

3.1 Conţinutul creditului bancar pe termen scurt

3.1.1. Credite bancare pe termen scurt contractate de S.C. FORTUS S.A. în

3.1.2. Credite de trezorerie

3.1.3. Credite inter - întreprinderi şi impactul lor

Ponderea creditului – client în cifra de afaceri poate avea valori între 0 –

Determinarea sumei dobânzii

3.3. Credite pe termen scurt specifice economiei de piaţă

e) Creditul pe stocuri (warrants)

Decizia de finanţare urmăreşte alegerea structurii de finanţare a

1. Bistriceanu Gheorghe (coord.) – Finanţele agenţilor economici, Editura

S-ar putea să vă placă și