CONSTANTIN

BRÂNCOVEANU
1688-1714

PROIECT REALIZAT DE:

CÎRCIU IONELA-TEODORA &
SCHIPOR FLORENTINA
 Constantin Brâncoveanu a fost
domn al Țării Româneşti între anii 1688 –
1714. Acesta ajunge domn fiind sprijinit
de marea boierime și are una din cele mai
lungi domnii din istoria principatelor
române. Mare boier, nepot de soră al
domnului Șerban Cantacuzino, el a
moștenit și a sporit o avere considerabilă,
care consta în proprietăți imobile, bunuri
mobile și sume de bani depuse în
străinătate. Brâncoveanu menține
autonomia Țării Românești plătind
turcilor sume mari de bani, acțiune
cunoscută sub titulatura de „politica
pungilor de aur”.
 Tânărul domn de 34 de ani nu s-a grăbit să continue orientarea
politică filohabsburgică a unchiului său. A procedat astfel cu multă
înţelepciune deoarece îşi va atrage în scurtă vreme nemulţumirea
habsburgilor, concretizată în expediţia militară întreprinsă în Valahia de
armata austriacă aflată sub comanda generalului Heissler şi înfrântă la
Zărneşti, în 1690. Procedând cu tact şi abilitate, domnul-cărturar de la
sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor a avut, pe parcursul
lungii sale domnii de 26 de ani, o politică externă echilibrată, întreţinând
bune relaţii cu Austria lui Leopold I, Polonia lui Jan Sobieski şi a urmaşilor
acestuia, Rusia lui Petru I, dar şi Franţa lui Ludovic al XIV-lea. Constantin
Brâncoveanu nu s-a grăbit să se orienteze direct şi vizibil spre Rusia lui
Petru cel Mare, aşa cum o va face la un moment dat contemporanul său de
pe tronul Moldovei, Dimitrie Cantemir.
 Excelent cunoscător al situaţiei politice internaţionale, Brâncoveanu a
realizat că niciuna dintre cele trei Mari Puteri vecine, Austria, Polonia şi
Rusia, nu putea garanta, cu întregul potenţial militar de care dispunea,
independenţa statală şi suveranitatea naţională a Ţării Româneşti în faţa
Porţii. Din contră, în ceea ce priveşte Austria şi Polonia, Leopold I, Jan
Sobieski şi urmaşii lor nutreau mai degrabă intenţia clară de a ocupa ei înşişi
ţările române decât de a le ajuta să se elibereze de sub suzeranitatea
otomană. Brâncoveanu a rămas mai departe pe o poziţie de clară şi constantă
expectativă, aşteptând o conjunctură internaţională favorabilă pentru a opta
pentru o anume putere europeană. În acelaşi timp, s-a străduit să adoarmă
orice suspiciune a sultanului şi marilor dregători de la Constantinopol,
instrumentul cel mai convingător fiind uriaşele sume de bani care luau
drumul Stambulului. Numai aşa se explică cum a reuşit domnul valah să se
menţină în scaunul Ţării Româneşti mai bine de un sfert de secol, aproape 26
de ani, stabilitate nemaiîntâlnită din vremea lui Matei Basarab.
 În vremea lui Constantin Brâncoveanu, Țara Românească a cunoscut o
strălucită afirmare culturală. Iată unele dintre contribuțiile culturale ale
domnitorului:
• a înfiinţat tipografii unde se tipăreau numeroase cărţi româneşti, greceşti, slave
şi chiar arabe, turceşti şi georgiene;
• a înfiinţat Academia din Bucureşti, o şcoală superioară având ca limbă de
predare greaca veche;
• a creat în arhitectură un stil caracteristic, denumit „stilul brâncovenesc”: casele
au foişoare împodobite cu motive populare, scări exterioare, colonade (şiruri de
coloane) → ex.: Palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti, Palatul Potlogi din
judeţul Dâmboviţa;
• a ctitorit Biserica “Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, Mănăstirea Hurezi
(Horezu) din jud. Vâlcea, Mănăstirea Sâmbăta de Sus din jud. Braşov.
 Palatul Mogoşoaia Palatul Potlogi Biserica “Sfântul
Gheorghe Nou”

Mănăstirea Hurezi (Horezu) Mănăstirea Sâmbăta de Sus

 Din nefericire pentru Brâncoveanu, spre sfârşitul domniei,
îndeosebi după lupta de la Stănileşti din 1711, se adâncesc
neînţelegerile dintre domn şi unchii săi, stolnicul Cantacuzino,
sfetnicul său cel mai de încredere şi spătarul Mihai Cantacuzino. Cauza
aceste dezbinări a fost preluarea unor atribuţii ale stolnicului
Cantacuzino de către domnitor la sfatul fiilor săi, care nu vedeau cu
ochi buni puterea pe care o avea stolnicul. La aceasta s-au adăugat şi
unele divergenţe privind politica externă dintre domn şi stolnic, dar şi
ambiţiile celor doi Cantacuzini de a-şi vedea fiii domni ai Ţării
Româneşti. De la aceste neînţelegeri s-a ajuns la o duşmănie feroce
între familia domnitoare a Brâncovenilor şi familiile Cantacuzinilor,
care va culmina cu mazilirea şi moartea tragică a domnitorului, din
cauza complotului familiei Cantacuzino.
 Tragedia Brâncovenilor şi sfârşitul bogatului domn a început pe 25 martie 1714.
Aceasta a fost ziua în care solul sultanului a adus familiei Brâncoveanu firmanul de mazilie.
Trei săptămâni au mers prizonieri către Constantinopol unde, după cum notează cronicarii,
Brâncoveanu s-a aşteptat să fie dus la unul dintre palatele ţării. Ajunsă la Constantinopol,
familia a fost aruncată însă în cea mai cumplită temniţă turcească: Închisoarea celor şapte
turnuri. La sfârşitul lunii iunie, după aproape patru luni de tortură, Brâncoveanu şi fii săi au
fost scoşi din Închisoarea celor şapte turnuri şi mutaţi în palatul ţării de la
Constantinopol( Valah-Serai). În data de 15 August 1714, ziua în care Brâncoveanu împlinea
60 de ani, ziua de nume a soţiei sale Maria şi mare sărbătoare a creştinătăţii, turcii au pus la
cale cea mai cumplită execuţie din istoria imperiului otoman. Sultanul însuşi şi invitaţii săi au
fost prezenţi în piaţa publică la executarea celor şase români. Se spune că la execuţia lui
Constantin Brâncoveanu, sultanul Ahmed al III-lea invitase ambasadorii din Veneţia, Franţa,
Anglia, Imperiul Habsburgic şi Rusia. Sultanul le-a oferit Brâncovenilor iertarea şi viaţa, cu
condiţia să treacă la mahomedanism. „Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar
sufletele să ni le mântuim” a fost îndemnul domnitorului către fii săi, refuzând propunerea
sultanului. Sultanul a dat semnalul execuţiei şi capul ginerelui Văcărescu a fost primul căzut.
Apoi, pe rând, al lui Constantin, al lui Ştefăniţă, al lui Răducu și al lui Matei. Turcilor nu le-a
fost de ajuns moartea şi au ţinut să umilească şi trupurile fără viaţă ale celor şase români.
 În semn de recunoştinţă pentru
sacrificiul său şi al familiei sale pentru
credinţa strămoşească, biserica l-a
ridicat în rândul sfinţilor. Considerăm că
poate fi considerat cel mai mare martir
al neamului românesc pentru că a avut
tăria să-şi sacrifice viaţa sa, dar şi a
copiilor în numele credinţei. Întrucât pe
15 august 2014 se împlinesc 300 de ani
de la cumplita tragedie din august 1714,
se cuvine să aducem prinosul nostru de
recunoştinţă unuia dintre cei mai de
seamă domnitori ai românilor, care a
întruchipat în gradul cel mai înalt
spiritul de sacrificiu al poporului român.
 Bibliografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3
%A2ncoveanu
https://adevarul.ro/stiri-locale/alexandria/moart
ea-brancovenilor-cea-mai-cumplita-executie-162
8343.html