Constantin Brâncoveanu

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 - d. 15 august 1714), adus la tron de marea

boierime, a fost domnitor al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului
Șerban Cantacuzino.

Familia
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a
avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei[1] – și șapte fete – Stanca,
Maria, Safta, Ancuța, Elenca, Bălașa și Smaranda. Soția sa, Doamna Marica, a fost
adevaratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care atunci se afirma că
este una fabuloasă. Ea știa rostul fiecărei moșii, al fiecărei case și al tuturor sumelor de
bani depozitate în băncile din vestul Europei, la Viena, Veneția sau Amsterdam.

Date
În vremea sa au avut loc intense acțiuni politice și diplomatice pentru stăvilirea
expansiunii țariste și otomane. Folosind o politică abilă, s-a menținut 26 de ani la domnie.
Fiscalitatea excesivă din timpul domniei lui, determinată și de cererile mereu sporite ale
Porții otomane, a îngreunat viața țăranilor și târgoveților. A dus o politică externă
șovăitoare. Ajungându-se să se dea ajutor lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc din
1710-1711, el a adoptat, în timpul acestui război, o
atitudine de expectativă. Învinuit de trădare de către
turci, a fost omorât la Constantinopol în 1714, împreună
cu cei patru fii ai săi.
În perioada domniei sale, cultura românească a cunoscut
o perioadă de înflorire, Brâncoveanu fiind un sprijinitor
al culturii. În timpul domniei sale s-au tipărit în Țara
Românească numeroase cărți românești, grecești, slave
și chiar arabe, turcești și georgiene și s-a creat în
arhitectură un stil caracteristic, denumit brâncovenesc.
Constantin Brancoveanu este inmormantat la biserica
Sfântul Gheorghe din Bucuresti.

Politica externă
Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să
mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Imperiul
German. Cu acesta din urmă domnul Munteniei a încheiat mai multe tratate secrete. În
schimbul acestor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el și pentru familia sa mai multe
moșii și titluri nobiliare ale Sfântului Imperiu Roman de neam German. În 1709, o
conjunctură europeană nefavorabilă și greșelile politice ale lui Constantin Brâncoveanu
au dus la dezastrul familiei. Atunci, regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins de
Petru cel Mare la Poltava. Scapată de amenințarea suedo-germană pentru prima dată în
istorie, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu sultanul.
Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu rușii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare
în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, țarul i-a trimis
mulțumirile sale și 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă
siguranță însa, Înalta Poartă l-a trimis de îndata domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir,
dușman știut al familiei Brâcovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice
mișcare făcea acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu
țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat un abil joc "la doua capete". El și-a adunat oștile
în tabara de la Urlați – Prahova, aproape de granița Moldovei. În cazul în care rușii ar fi
vrut să intre în Muntenia, se alia cu ei. El intenționa însă să rămână de partea turcilor
dacă aceștia ar fi fost mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap însa de vărul sau,
spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulți boieri ai lui Brâncoveanu a fugit
în lagărul țarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi
înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, care s-a văzut nevoit
să încheie pacea.

Politica culturală
Constantin Brâncoveanu a înființat Academia din București, o școală superioară având ca
limbă de predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea "Sf. Sava".

Sfârșitul domniei
În anul 1711, sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat
abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea dușmani. Toate
rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră însă
împotriva lui. Brâncoveanu pregătea la vremea aceea nunta fiului său Radu. Mireasa, fata
lui Antioh Voda Cantemir, se afla la Constantinopol. Pentru a nu supăra Înalta Poartă,
Brâncoveanu i-a trimis o scrisoare sultanului, împreună cu 4.000 de galbeni și o blană de
samur. Ali Pașa, comandantul oștilor otomane, pregătea atunci o mare lovitură împotriva
Germaniei, motiv pentru care s-a decis să-l scoată pe Brâncoveanu din joc înainte de
începerea luptelor. Viclean, Pașa i-a comunicat lui Vodă că Poarta nu se opune căsătoriei.
Brâncoveanu a trimis la Istanbul, după mireasă, un convoi condus de domnița Bălașa și
de soțul ei. Era pe la sfârșitul iernii anului 1713, când domnița Stanca, una dintre fiicele
domnitorului, s-a îmbolnavit grav. Înaintea morții ea a avut o vedenie: pe peretele din fața
patului i-a apărut o ceată de turci, care îl ducea pe tatăl ei în lanțuri la Istanbul.

Execuția
Enache Văcărescu, ginerele[2] domnitorului, a fost decapitat primul. Au urmat fiii cei
mari. Înspăimântat, Matei, mezinul, a fost gata să renunțe la creștinism: "Dă-mi voie să-
mi trăiesc tinerețea. Mai bine vreau să fiu mahomedan decât să mor nevinovat”.
Brâncoveanu s-a împotrivit, iar călăul i-a retezat și capul copilului. Constantin
Brâncoveanu însuși a îngenuncheat ultimul în fața gâdelui. Capetele celor șase au fost
plimbate pe străzile Istambul în vârfuri de sulițe, iar trupurile, aruncate în mare. Doamna
Maria a aflat vestea în închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului a început
pescuitul cadavrelor, care și-au găsit odihna veșnică la Halki, într-o veche mânăstire
zidită de împaratul Ion Paleologul.
 Stilul brâncovenesc
Denumirea de Stil brâncovenesc sau de artă brâncovenească caracterizează in
istoriografia română de artă arhitectura și artele plastice în Țara Românească din timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Deoarece această epocă a influențat în
mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul se folosește prin extensie și pentru a
descrie operele de artă din vremea primilor Mavrocordați, până către 1730.

Istoricii de artă caracterizează uneori stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită
structurilor sale clare, raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea
termenului de Baroc brâncovenesc.

Arhitectura
Stilul brâncovenesc se distinge prin expresivitatea conferită de volumele arhitectonice ale
scărilor exterioare, ale foișoarelor sau loggiilor, care variază în mod pitoresc aspectul
fațadelor. Sistemul tradițional al decorării cu arcaturi de ciubuce mai este încă aplicat, dar
ornamentica bogată a ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin
motivele vegetale compuse în vrejuri influența barocă. Proporțiile devin mai zvelte și mai
armonioase, ele dovedesc o mai grijulie elaborare a planurilor. Atât decorul cât și spațiile
libere, structurate de coloane, neagă masivitatea formelor arhitectonice; pridvorul deschis
ajunge de exemplu a fi un element reprezentativ al clădirilor. Boltirea se face de obicei în
semicilindru sau cu cupole semisferice. Decorul poate fi sculptat din piatră sau aplicat
sub forma unor reliefuri din stuc. În decorația din piatră predomină motivele florale, în
stuc sunt des întâlnite ornamente de tip oriental.

Palate

Palatele au fost ridicate în epoca brâncovenească mai ales în apropierea unor pânze de
apă, în cadrul unor incinte rectangulare. Poarta și anexele gospodărești sunt îndeobște
situate pe latura opusă reședinței, care este organizată pe două niveluri, deasupra unor
pivnițe înalte. Soclul clădirilor include de obicei și parterul. Palatele au pe latura dinspre
curte un foișor cu scară, pe latura dinspre lac o loggie. Dotate cu aducții de apă, cu băi și
grupuri sanitare, reședințele domnești ofereau un comfort nemaiîntâlnit până atunci.

• Reședința de vară a domnitorului Constantin Brâncoveanu în Potlogi (1698)

• Palatul Mogoșoaia (1702) în București
• Vechiul Palat Mitropolitan (1654-1708), în București

Biserici

Exteriorul lăcașelor de cult corespunde prin decorul bogat iconostaselor din interior,
împodobite dens cu reliefuri.
 • Catedrala Patriarhiei în București (1655-1685) reprezintă faza premergătoare
stilului brâncovenesc din timpul domniei lui Șerban Cantacuzino.
• Biserica fostei mănăstiri Adormirea Maicii Domnului (1691-1697) în Râmnicu
Sărat
• Biserica Adormirea Maicii Domnului în Bordești, jud. Vrancea (1698-1699)
• Biserica Sf. Gheorghe Nou (1698-1707) în București
• Biserica Fundenii Doamnei (1699) în București
• Biserica fostei mănăstiri în Baia de Aramă (1699)
• Biserca Vădeni (1700) în Târgu Jiu
• Biserica Colțea (1702) în București
• Biserica Mănăstirii Antim (1713-1715) în București
• Biserica Stavropoleos (1724-1730) în București

Mănăstiri

Mănăstirile Horezu și Văcărești, tipice pentru ansamblurile brâncovenești, sunt orientate

pe axa est-vest.

• Mănăstirea Cotroceni (1679), București, demolată în 1985.

• Mănăstirea Sinaia (1690-1695)
• Mănăstirea Horezu (1690-1702), unul din cele mai ambițioase proiecte ale epocii
brâncovenești. Prin dimensiunile impozante și mai ales prin concepția unitară
acest proiect este revoluționar pentru artele vechi românești. Întregul complex
este subordonat principiilor de simetrie tipice renașterii italiene, denotate atât de
organizarea volumelor arhitectonice pe axa principală est-vest cât și de proporțiile
echilibrate până în detaliu ale arhitecturii. Chiar în centrul incintei se înalță silueta
zveltă a bisericii, care se bazează planimetric și spațial pe modelul dat de Biserica
episcopală a Curții de Argeș. Meșterii care au contribuit la decorul bisericii sunt
imortalizați într-un tablou votiv din pridvorul lăcașului de cult, ei ies din
anonimatul medieval.
• Mănăstirea Berca (1694)
• Mănăstirea Mamu (1696)
• Mănăstirea Govora (1701-1702)
• Mănăstirea Surpatele (1706)
• Mănăstirea Antim (1713-1715), București
• Mănăstirea Văcărești (1716-1722), București, demolată între 1984 și 1986.

Pictura
În pictura epocii pătrund pentru prima oară subiecte laice, portretul de exemplu,
reprezentat în serie în vaste galerii de caracter votiv, sau compoziții istorice precum
Călătoria lui Brâncoveanu la Constantinopol din Palatul Mogoșoaia, în timp ce
subiectele religioase tradiționale sunt îmbogățite de noi teme iconografice, preluate
datorită răspândirii culturii scrise din scrierile apocrife și din literatura patristică. Nouă
este și tendința spre un stil narativ, în pofida caracterului monumental-reprezentativ al
picturilor. Aceasta se făcuse pentru prima oară simțită în pictura moldovenească, la
Sucevița[21]. Elementele decorative care abundă în ornamentica monumentală se întâlnesc
și în mediul picturii. Școala principală de pictură brâncovenească este cea de la Hurez,
reprezentanți de seamă ai stilului sunt Pârvu Mutu și zugravul Constantinos.

Cea mai puternică influență care îmbogățește tradiția post-bizantină a epocii este
exercitată de către așa-numita Școală Italo-cretană. Temele iconografice sunt influențate
și de pictura apuseană.

Capodopere ale stilului brâncovenesc în pictură sunt:

• Decorul bisericii Doamnei din București (1688-1689, executat de zugravul grec

Constantinos în colaborare cu Ioan)
• Picturile murale ale Mănăstirii Horezu (1692-1694) reprezintă capodopera picturii
brâncovenești. Deși se pot distinge atât documentar cât și stilistic mai multe mâini
care au contribuit la ansamblu, întregul decor este subordonat unei concepții
unitare. Meșterul principal a fost Constantinos.
• Tabloul votiv al familiei Cantacuzino executat de Pârvu Mutu la Filipeștii de
Pădure (1692).

Sculptura
Sculptura este precum în perioada medievală subordonată arhitecturii, de care se leagă
organic. Sculptura decorativ-monumentală acoperă dens ancadramentele ușilor și
ferestrelor, precum și coloanele. Ea este supusă unei puternice influențe baroce, care duce
la dominanța motivelor vegetale compuse în vrejuri. Elementele barocului apusean sunt
însă integrate organic în arta autohtonă, dinamismul excentric care caracterizează arta
contrareformei lipsește bunăoară. În epoca brâncovenească apar primele motive
antropomorfe, de exemplu în ornamentica în basorelief a bisericilor bucureștene Fundenii
Doamnei (1699), Colțea (1700) și Stavropoleos (1724-1730), sau în cea a bisericii fostei
mănăstiri Berca și a bisericii fostei mănăstiri Văcărești. În decursul secolului al XVIII-lea
sculptura monumentală de tradiție brâncovenească a parcurs un proces continuu de
bastardizare, evident de pildă în decorul bisericilor din Brădești, Dolj, și Baia de Fier, sau
în cel al bisericii Schitului Balamuci.

Influența barocă se manifestă și în decorul care se dezvoltă tot mai abundent pe bordurile
pietrelor funerare. Acestea sunt adesea evidențiate prin stemele de familie, inscripția fiind
de obicei așezată într-un registru central, ca de pildă în cazul pietrelor funerare ale lui
Iordache și Matei Cantacuzino, la Cotroceni, ale Bălașei Cantacuzino și patriarhului
Dionisie (ambele la Târgoviște).

În sculptura în lemn predomină ornamentul floral, de remarcat la ușile bisericii mănăstirii

Horezu și la cele ale Bisericii Stavropoleos din București. În cazul iconostaselor sunt
frecvente motivele fitomorfe, uneori cu figuri de animale, dar se întâlnește și
reprezentarea lui Ieseu.
Mănăstirea Horezu
Profilul mănăstirii
Confesiune: ortodoxă
Hram: Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena
Mănăstirea Horezu (Mănăstirea Hurezi), cea Ctitor: Constantin Brâncoveanu
mai de seamă ctitorie a domnului martir Tip: mănăstire de maici
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză
Datele mănăstirii
a artei românești din acel timp, a fost
Datare: 8 septembrie 1693
construită între anii 1690 și 1693, biserica
Țara: România
mare a așezământului fiind târnosită la 8
Localizare: satul Romanii de jos, orașul Horezu,județul Vâlcea
septembrie 1693.
Viețuitori: 60 (2000)[1]
Website: Site web
Însemnările marelui domnitor, aflate în
biblioteca mănăstirii, arată că "într-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie și am
început a zidi mănăstire".

Interesul domnului Constantin Brâncoveanu pentru ridicarea acestui sfânt lăcaș este
documentat și în crezul său, așa cum apare el pe pisania care se află deasupra ușii de
intrare în biserica mare a mănăstirii: "Nu voi intra în sălașul case mele, nu voi sui pe
așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare
și repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iocob".

Lucrările de construcție și decorare ale ansamblului au fost date spre supraveghere lui
Pârvu Cantacuzino, vărul primar al domnitorului. După moartea acestuia în anul 1691
este numit ispravnic Cernica Știrbei, fost mare armaș.

Definitivarea lucrărilor a avut loc în toamna anului 1697[2], dar biserica mare fusese
terminată deja în 1693[3]. Bolțile bisericii fuseseră finisate în iunie 1692[4], dată după care
fură inițiate lucrările de pictură murală. Iată ce nota în însemnările sale marele domn:
...septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi și mănăstirea am târnosit la septembrie 8
vineri...[5].

Mănăstirea, cel mai mare ansamblu monastic din România, este construită pe valea râului
Romanii de Jos, în satul care la acea vreme se numea Hurezi (actual Romanii de Jos),
nume care ulterior a fost luat de târgul de peste deal, actualul oraș Horezu, într-un colț
pitoresc sub munții Căpățânii, unde singurătatea și liniștea este tulburată doar de strigătul
huhurezilor, pasărea care a dat și denumirea locului[6]. La data întemeierii exista în
vecinătatea Hurezilor un schit, al cărui ctitor rămâne necunoscut[7]. Satul se afla în
domeniul Brâncovenilor încă înainte de urcarea pe tron a întemeitorului mănăstirii
actuale[8].

Meșterii care creează această capodoperă, impulsionați de spiritul ctitorului Constantin

Brâncoveanu, sunt Istrate lemnarul, Vucașin Caragea pietrarul și Manea vătaful
zidarilor. Cei care au executat pictura, terminată la 30 septembrie 1694, au fost
Constantin Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ichim. Ei imortalizează în pronaosul bisericii
mari chipurile celor două familii, familia Brâncoveanu și familia Cantacuzino.
Lăcașul este o remarcabilă realizare a artei brâncovenești, care se distinge prin
originalitate, măestria liniilor și culorilor.

Iată ce spunea despre execuția măiastră a pridvorului sfântului lăcaș marele istoric al
neamului, Nicolae Iorga: "Frumos pridvor pe stâlpi lucrați cu o mare bogăție de
podoabe... cu un rând de stâlpi tot așa meșteșugiți sculptați... flori de piatră în jurul ușii
celei mari și a tuturor ferestrelor". În lucrarea sa "Bizanț după Bizanț", Iorga caracteriza
mănăstirea cu formele ei renascentiste drept "...continuatoare a civilizației romane, ai
cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii" [9].

La 25 aprilie 1695 ilustrul ctitor al lăcașului înzestrează mănăstirea, așa cum reiese dintr-
un hrisov, cu o serie de moșii din Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov.

Ansamblul monastic

Întreg ansamblul se remarcă prin conceptul unitar. El este structurat pe axa principală est-
vest, pe care sunt aliniate gradat patru lăcașe de cult, construite în etape diferite și de
ctitori diferiți.

Ansamblul monastic se compune din:

• Biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor și cărturar

Constantin Brâncoveanu, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinții Împărați
Constantin și mama sa Elena.
• Biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, la 1696.
• Schitul "Sfinților Apostoli", ctitorit de starețul mănăstirii Ioan Arhimandritul la
1698.
• Schitul Sfântului Ștefan, numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului,
ctitorit de acesta la 1703.

Incinta principală, pe plan dreptunghiular, este flancată la nord de corpul etajat al

chiliilor, cu fațada structurată în mod armonios de anfilada de arcade. La sud se află
reședința domnească, încununată de turnul clopotniță și având o impunătoare sală de sfat.
Pe latura de vest se află sala trapezei și, deasupra acesteia, paraclisul.

Mănăstirea Horezu a fost inclusă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Biserica principală

Construită între 1690 și 1693 pe un plan trilobat, biserica Sfinții Împărați Constantin și
mama sa Elena dezvoltă modelul Bisericii episcopale a Mănăstirii Curtea de Argeș în
sensul unor forme mai elansate și prin adăugarea unui pridvor tipic stilului brâncovenesc,
cu arcade susținute de zece coloane de piatră, împodobite cu ornamente tipice Renașterii
târzii. Fațadele sunt decorate cu panouri dreptunghiulare și firide ornamentale cu cercuri.
Ancadramentul ușii de intrare este din marmură sculptată, pisania conține stema Țării
Românești și pe cea a familiei Cantacuzino. Drept constructori ai edificiului sunt
menționați Manea, "vătaf al zidarilor", Istrate lemnarul și Vucașin Caragea pietrarul.

Biserica adăpostește un deosebit de valoros ansamblu de pictură murală, executat între

anii 1692 și 1694[10] de meșterii greci Constantinos și Ioan, precum și de meșterii zugravi
români Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim[11]. Pe lângă scenele religioase se află, în
pronaos, o galerie de portrete ale Brâncovenilor, Basarabilor și ale Cantacuzinilor. Ciclul
începe cu portretul lui Datco din Brâncoveni, boier care a trăit la începutul secolului al
XVI-lea, cu Basarab al III-lea cel Bătrân și postelnicul Constantin Cantacuzino,
culminând cu tabloul votiv care-i reprezintă pe membrii contemporani ai familiei
Brâncoveanu.

Catapeteasma monumentală, din lemn de tei sculptat și poleit, precum și candelele de

argint sunt donate de Doamna Maria Brâncoveanu. În posesia mănăstirii se află și alte
valoroase obiecte de cult, în mare parte danii din timpul întemeierii bisericii: picturi,
sculpturi în piatră și în lemn.

Primul stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul, este înmormântat în biserica principală.

Domnitorul Constantin Brâncoveanu ctitorise așezământul dorind să-și afle un loc de veci
în incinta acestuia. Conform acestei destinații biserica adăpostește și mormântul
domnitorului, nefolosit deoarece Brâncoveanu a fost înmormântat la biserica Sfântul
Gheorghe din București.

Biserica a fost reparată și restaurată în 1827, 1872, 1907-1912 și 1954-1964.

Bolnița Adormirea Maicii Domnului

O ctitorie a Doamnei Maria din 1696, bolnița a fost finisată în 1699 și conține picturi ale
meșterilor români Preda, Nicolae și Ianache.

Schitul Sfinții Apostoli

Edificiul a fost construit în 1698 și pictat în 1700 de ierodiaconul Iosif și de Ion.

Schitul Sfântul Ștefan

Picturile schitului au fost executate de Ianache, Istrate și Hranite.

"Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu"

Constantin Brâncoveanu, ca om de o aleasă cultură a epocii sale, distingându-se prin

inteligență și mult echilibru politic, reușește să înființeze tipografii și să tipărească
numeroase cărți. Din acest motiv mănăstirea Hurezi devine un puternic centru cultural al
Țării Românești. Aici a înființat domnitorul vestita bibliotecă, rămasă peste veacuri sub
denumirea de Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu, care mai numără în prezent
aproximativ 4000 de volume[12]. Catalogul bibliotecii întocmit la 1791, arată ca aceasta
dispunea pe vremea aceea de 382 de volume de carte tipărită și 46 de manuscrise[13]. De
remarcat este că dintre acestea 115 volume erau scrise în limba română. Despre
importanța acestei biblioteci grăiește inscripția din 1708, aflată deasupra ușii edificiului:
" Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților imbie înțeleaptă
îmbelșugare". Această bibliotecă cuprinde importante lucrări ale vremii: Odiseea lui
Homer (tipărită la Basel la 1541), Tragediile lui Euripide (tipărite la Basel în 1551),
Novellae adăugate de Iustinian I cel Mare Codexului său (tipărite la Paris în 1568),
precum și lucrări ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan
Zonaras, Constantin Manasses).

Dragostea de slovă românească a domnului erudit determină chemarea arhimandritului

Ioan din Câmpulung, pentru a copia pe la 1700 cunoscuta carte populară "Varlaam și
Ioasaf". Tot acesta va mai scrie "Pomelnicul mănăstirii Hurezi". Pe la 1754 vine la
Hurezi învățatul Rafail. Acesta transcrie "Halima" (1783) și ne lasă importante însemnări
despre Viața lui Petru cel Mare și Istoria Rusiei. Alt cărturar, Dionisie Eclesiarhul, scrie
în 1788 "Întrebări și răspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele
răposatului Șerban Voievod Cantacuzino". Dionisie este și cel care pune în circulație o
ediție în trei volume a culegerii O mie și una de nopți. Mulți alți cărturari au lăsat de
asemenea posterității lucrări de importanță covârșitoare pentru cultura română.