Introducere

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de
prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o
persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își
impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor
sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1870, cu
ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul
de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu
cele ale suveranului.[36][37]

În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul

Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie
ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care
contribuția României a fost decisivă.

n timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut
pe Carol ca lider efectiv, Regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. În urma
unei întrevederi între prințul Carol, țarul Alexandru al II-lea și marele duce
Nicolae, prințul român a primit la 28 august 1877 comanda trupelor ruso-române
aliate de la Plevna, avându-l ca șef de stat major pe generalul rus Totleben.[38]
Asediul cetății Plevna, puternic fortificată, a continuat până la 10 decembrie când
Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă; încercarea turcilor de a
sparge încercuirea nu a izbutit, iar Osman Pașa, rănit, a capitulat. După victoria de
la Plevna, trupele lui Carol au participat în ianuarie 1878 la luptele de la Smârdan
care a fost cucerit la 12/24 ianuarie 1878, precum și de la Vidin care a fost,și
acesta, cucerit de trupele române. România a întâmpinat anumite dificultăți în
obținerea recunoașterii independenței. Astfel, mai întâi, negociatorul român
desemnat, Eracle Arion, nu a fost primit la negocierile ruso-turce încheiate cu
Tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie), motivul invocat fiind că
România nu este o țară independentă. Prin tratatul respectiv, României i-a fost
impus un „schimb”: astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era
cedat Rusiei sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail).
Românii au luat formal în posesiune Dobrogea în noiembrie și decembrie 1878, în
momentul în care administrația civilă românească a înlocuit autoritățile militare
ruse.[39] Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat
Congresul de la Berlin din 1878, unde delegația română (condusă de I. C.
Brătianu) nu a fost primită inițial, ea fiind primită însă ulterior. Lucrările
congresului, finalizate prin Tratatul de la Berlin (1878), au consfințit nu numai
independența absolută a României față de „Sublima Poartă”, dar și un imens
prestigiu internațional datorat tuturor, de la rege (care a dovedit a fi un excelent
strateg militar) până la ultimul soldat. Totuși independența a fost recunoscută
definitiv numai după acceptarea „schimbului” menționat în Tratatul de la San-
Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment
prevedea acordarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.