Carol I,domnitor si rege al Romaniei

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost domnitorul,

apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după
abdicarea forțată de o lovitură de stat[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a
fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a
obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a
redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a
pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și
acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc
(1877-1878), România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol
a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua
provincie de restul țării.
Încă de la instalarea sa pe tron, Carol a numit un nou Consiliu de miniştri condus de Lascăr
Catargiu şi a convocat Adunarea Constituantă pentru a-i atribui misiunea redactării şi
elaborării unei noi Constiuţii a României, care să facă din domnia sa un regim democratic şi
constituţional. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domnitor pe 1
iulie 1866. Constituția din 1866 a reprezentat primul act fundamentul al țării elaborat și pus în
aplicare fără acordul puterilor externe. Actul care a semnificat lărgirea autonomiei, a asigurat
funcționarea monarhismului constituțional, oferea libertăți, a condus la formarea unui guvern
reprezentativ și la maturizarea politică.
După modernizarea principalelor sectoarea ale vieții, Carol și-a dorit pe plan politic
să obțină independența țării. S-a așteptat un moment prielnic cum a fost războiul
ruso-turc din anii 1877-1878. Colaborarea româno-rusă s-a dovedit prielnică pentru
ambele țări. La încheierea conflictului, României i s-a recunoscut calitatea de țară
independentă de majoritatea puterilor europene. Prin obținerea independenței,
România a avansat din cercul statelor subjugate, însă nu a reușit să ajungă cu totul
la masa conferințelor europene. Poziție ei era privită încă cu scepticism. Ridicarea
la rang de regat a României a reglementat existența vieții dinastice. A urmat o etapă
favorabilă încheierii de convenții între România și diverse state. Politic, Carol I s-a
asigurat de apărarea în fața agresiunilor statelor vecine prin semnarea unui tratat
defensiv cu Austro-Ungaria, Germania și Italia.
Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-au concretizat în alianțe și contra-
alianțe. Tensiuni au apărut între puteri mari, dar și între cele mici. Dacă tensiunile
româno-bulgare s-au rezolvat pe calea diplomației, cele româno-grecești s-au
materializat în asasaninate și persecuții. Carol I a încercat să ducă o politică
pacifistă atâta timp cât nu erau amenințate interesele statului și poporului
român.Importanța statului român în sud-estul Europei a fost dovedită prin atitudinea
regelui, politica externă și diplomația românească. Primul război balcanic a
însemnat lupta de eliberarea a statelor balcanice de sub dominația otomană.
România a adoptat o poziție de neutralitate activă. Al doilea război a cerut
implicarea directă a țării în lupta împotriva dominației bulgare a întregii Peninsule
Balcanice. În conflictul armat și tratativele de pace, României i-a revenit rolul de
arbitru.Ultimul an din viața regelui Carol a fost marcat de tensiuni de toate felurile.
Sănătatea regelui s-a deteriorat ceea ce l-a făcut să se retragă majoritatea timpului.
Singurătatea, gândurile și neliniștile au dominat starea sa de spirit. La izbucnirea
războiului mondial, politicienii au adoptat puncte de vedere diferite față de rege
care respectând voința majorității și păstrând democrația a declarat neutralitatea
României.