Raporturile Tarilor Romane cu Imperiul Otoman in Evul Mediu si la

inceputul modernitatii

1. Factorii care au determinat Imperiul Otoman sa nu cucereasca Tarile

Romane

In perioada secolelor XIV-XV, statutul Tarilor Romane este determinat de

interesul marilor puteri vecine crestine de a le pastra ca state tampon intre ele si
Poarta. Puteri precum Polonia, Ungaria si Imperiul Habsburgic doreau ca Tarile
Romane sa constituie un obstacol in calea expansiunii otomane, care astfel nu le
viza in mod direct.

Imperiul Otoman n-a reusit sa-si impuna dominatia efectiva asupra Tarilor
Romane si din cauza rezistentei militare pe care au opus-o unii domni romani,
precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si Stefan cel Mare. Pe de alta parte, turcii
s-au temut si de complicatiile interne si internationale, care s-ar fi iscat daca ar fi
facut acest lucru.

Incepand din a doua jumatate a secolului XVI, ratiunile economice ale

Imperiului Otoman prevaleaza asupra celor politico-militare. Un regim indirect de
dominatie prin intermediul administratiei romane era rentabil pentru Imperiul
Otoman, interesat de a transforma Tarile Romane intr-o baza de aprovizionare.
Astfel, clasicului tribut, acceptat de Tarile Romane inca din secolul XV, i se adauga
in aceasta perioada alte obligatii precum: peșcheșurile, mucarerul si noi obligatii
de aprovizionare, transport si munca.
 2. Statutul juridic al Tarilor Romane fata de Poarta

Din punct de vedere al dreptului islamic, Tarile Romane, care erau tari
tributare, faceau parte din Casa Pacii, situata intre Casa Islamului si Casa
Razboiului. Acest statut era fixat prin asa-numitele ,,carti de juramant”, numite
de europeni ,,capitulatii”.

,,Capitulatiile” sau ,,actele de legamant” consemnau: pastrarea entitatii

statale, respectarea autonomiei si intangibilitatea teritoriului, care era supus
autoconducerii in schimbul unor obligatii economice. Capitulatiile erau fixate prin
firmane si porunci, care confereau valoare legala chiar si juramintelor verbale.

3. Regimul economic al dominatiei otomane

Hegemonia otomana efectiva asupra Tarilor Romane s-a instaurat in

perioada 1538-1541. Astfel, se constata o crestere semnificativa a obligatiilor pe
care le aveau romanii fata de Imperiul Otoman. Regimul economic al dominatiei
otomane a constat intr-un sistem de obligatii economice al Tarilor Romane fata
de Poarta. Obligatiile oficiale erau:

 materiale:
 mucarerul - erau dări pentru confirmarea in domnie
 peșcheșurile - erau daruri oficiale pentru sultan si marii dregatori
 haraciul - initial era o rascumparare a pacii, pentru ca mai apoi sa
devina simbolul suzeranitatii otomane
 obligatii militare - constau in sprijinul Portii cu osteni in perioada
campaniilor militare
 obligatii de aprovizionare - constau in aprovizionarea Portii cu diverse
produse
 obligatii de munca si transport

La acestea se adauga darurile neoficiale, respectiv rușfeturile. Acestea se

ofereau cu diferite ocazii si uneori se ridicau la sume foarte mari de bani.
 4. Teritoriile romanesti aflate sub administratia otomana

Pe perioada exercitarii suzeranitatii otomane, au fost momente in care

Poarta si-a impus stapanirea efectiva asupra unor teritorii romanesti. Ea a facut
acest lucru cu scopul de a supraveghea actiunile domnilor romani si a controla
punctele strategice si economice importante pentru mentinerea dominatiei
otomane in zona. Astfel, vor fi puse sub stapanirea efectiva a Imperiului Otoman:

 Dobrogea - cucerita in perioada 1418-1420

 Chilia si Cetatea Alba - pierdute de Stefan cel Mare in 1484
 Cetatea Tighina - cucerita in 1538 si numita de turci Bender
 Turnu, Giurgiu si Braila - transformate in raiale turcesti
 Timisoara - cucerita in 1552 si transformata in pașalâc

5. Spatiul romanesc intre diplomatie si conflict la inceputul modernitatii

Situatia Tarilor Romane in a doua jumatate a secolului XVII a fost

influentata de marile schimbari in raportul de forte din Europa centrala si
rasariteana. In aceste conditii, Tarile Romane au dus o politica de echilibru,
alternand conflictele militare, atat cu puterile crestine, cat si cu Imperiul Otoman,
cu diplomatia si cu semnarea tratatelor de pe pozitii de egalitate sau de
supunere, prin care era recunoscuta suzeranitatea puterilor crestine sau a Portii.
Obiectivul principal al Tarilor Romane a fost mentinerea entitatii statale.

In conditiile infrangerii turcilor sub portile Vienei si a contraofensivei care i-

a alungat pe acestia dincolo de Dunare, sperantele domnitorilor romani de la
sfarsitul secolului XVII si inceptul secolului XVIII de a scapa de sub dominatia
otomana aveau acum un context favorabil. Totodata, domnitorii romani au avut
grija sa nu-si tradeze adevaratele intentii in fata sultanului si sa nu cada sub
dominatia altor puteri din zona. Cei mai importanti domnitori din aceasta
perioada au fost: Serban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir si Constantin
Brancoveanu.
 Serban Cantacuzino (1678-1688), domnul Tarii Romanesti, a urmarit
autonomia tarii sale si imbunatatirea situatiei crestinilor din Imperiul Otoman. In
politica externa, acesta s-a orientat catre austrieci si a stabilit bune relatii cu
Rusia pentru a nu ajunge in situatia de a schimba dominatia otomana cu cea
habsburgica.

Si in Moldova se manifesta o tendinta de echilibru fata de puterile vecine.

Pentru a o anihila, sultanul l-a numit domn pe Dimitrie Cantemir (1710-1711). Cu
toate acestea, noul domn a adoptat rapid o pozitie antiotomana. El s-a orientat
catre Rusia, care promitea eliberarea tuturor ortodocsilor de sub dominatie
otomana. In 1711 a incheiat cu tarul Rusiei Petru cel Mare Tratatul de la Luțk, in
speranta eliberarii tarii de sub dominatie turca si asigurarii integritatii teritoriale.
Ulterior, Cantemir i s-a alaturat lui Petru cel Mare in Razboiul ruso-turc, dar dupa
infrangerea din 1711 in Batalia de la Stănilești el emigreaza in Rusia.

In Tara Romaneasca, Constantin Brancoveanu (1688-1714) a reusit sa

mentina o politica de echilibru intre Imperiul Otoman, caruia ii era vasal, si
Imperiul Habsburgic, a carui expansiune ajunsese pana la hotarele Tarii
Romanesti dupa cucerirea Transilvaniei. Brancoveanu a incheiat mai multe
tratate secrete cu Imperiul Habsburgic si a avut legaturi diplomatice cu Polonia si
Rusia. In 1711, in contextul Bataliei de la Stănilești, Brancoveanu a incercat sa
mentina un echilibru intre cele doua tabere. Cu toate acestea, el va fi acuzat de
turci ca este favorabil aliantei crestine si in 1714 otomanii il vor mazili.

Politica de echilibru dusa de domnitorii romani in aceasta perioada a reusit

sa mentina autonomia Tarilor Romane, dar a crescut neincrederea Imperiului
Otoman, care la sfarsitul domniilor lui Dimitrie Cantemir si Constantin
Brancoveanu a pus pe tronul Tarilor Romane domnitori fanarioti.