Domniile Fanariote

La începutul secolului XVIII situația Imperiului Otoman era din ce în ce mai rea din cauza
extinderii și administatiei proaste, coruptiei impamantenite în stat și a imperiilor vecine în
plină ascensiune, anuntandu-se declinul puterii semilunei.
Imperiul începe să crească autoritatea asupra Tarilor Romane, iar sultanul numește
domnitori după bunul sau plac. După pierderile enorme suferite după pacea de la Karlowitz,
turcii nu își permiteau să piardă și puterea asupra Moldovei și Tarii Romanesti, deoarece
erau teritorii importante strategic pentru războaie. În timp ce Europa era scurtcircuitata de
iluminism, un fel de a gandi ce promoveaza rationalul, libertatea și toleranța, de Revoluția
Industriala care va face repede diferența intre vest și est și de Revoluția Franceza la sfârșitul
secolului care marcheaza ascensiunea democrației și nationalismului, la noi era coruptie,
plateam tribut și aveam războaie. Cu noul sistem pus la punct de otomani, favoritii la
preluarea tarilor romane sunt functionarii greci din cartierul fanar al Istanbulului, care licitau
mereu ca sa primeasca o funcție, însă au fost unele familii care și-au pasat domnia în suta
asta de ani ca sa pastreze afacerea intre ei. Domnitorul fanariot se considera, în spiritul
vremii, un monarh absolutist, în realitate, el era un funcţionar al Imperiului otoman,
numit de Poartă şi, ca atare, executant credincios al poruncilor acesteia; el avea o
dublă misiune: aceea de a menţine ţările române sub dominaţie otomană şi de a le
integra cât mai mult în sistemul economic turcesc. Contextul era ideal pentru asa ceva,
deoarece pe turc îl interesa să fie pace și sa își primeasca banii la timp. Grecii licitau o data
la câțiva ani intre ei apoi se mutau cu toți creditorii de la care au luat bani și se stabileau la
Iasi sau la Bucuresti, cum le era norocul. Boierimea dispare și ea puțin câte puțin, pentru ca
boieri erau doar cei care aveau funcții în guvernul de dregatori. Baronii romani nu se mai
numeau boieri și mazili și le scad și averile. Boierii și clerul sunt scutiti de impozite prin
lege, însă povara fiscala se dubleaza de la un an la altul pentru romani, de la 16 taleri în
1775 pana la 2015 taleri în 1819, plus alte dari și munca pe mosiile marilor proprietari, deși
la mijlocul secolului se desfiinteaza serbia atât în Tara Roamneasca cât și în Moldova. Doar
în acte desigur deoarece țăranii „liberi’’ nu primeau pământ și trebuiau sa muncească tot pe
mosiile boierilor ca sa nu moara de foame.
Monopolul turcesc asupra marfurilor romanesti la prețurile la care turcii voiau sa cumpere.
Domnitorul are puterea absolută în țara, dregatorii sunt și ei în ecuație însă își văd de viața
lor, iar marea aduare naționala este desfiintata. Dacă se nimerea un fanar cu intentii bune nu
putea sa miște mare lucru în stat pentru ca era răspunzător cu capul în fata sultanului.
Exemplu este Grigore Ghica care a fost executat în 1777 pentru ca a fost contra pentru
cedarea Bucovinei austriecilor.
Cu toate acestea, regimul fanariot a însemnat pentru ţările române şi inceperea
modernizarii. Astfel, schimbarea frecventă a domnilor dintr-o ţară în alta a dus la
crearea unei veritabile uniformizări instituţionale. Fanarioţii au promovat o politică
de reforme care au cuprins treptat, începând cu sectorul fiscal, toate sectoarele
vieţii sociale, învăţământul şi cultura în primul rând. Domeniul cel mai fecund al
reformelor fanariote a fost însă legislaţia, cele mai importante coduri de legi fiind
Codul Callimachi (1817, Moldova) şi Legiuirea Caragea (1818, Ţara Românească).

Surse: Istoria cu Virgil și Crispedia.

Budaca Diana