Fisa de lucru - istorie

1. Conflictul politico-militar menționat in sursa B este Primul Razboi Mondial care a

avut loc între 28 iulie 1914 și 11 noiembrie 1918.
2. Locotenența domnească era formată din 3 persoane, care reiau vechea doleanță a
Adună rilor Ad-hoc de a aduce pe tron un prinț dintr-o dinastie domnitoare a
Europei de vest .
3. Sursa A: Europa apuseană
Sursa B: Dobrogea
4. A
5. Deoarece nu se putea repeta situația din 1884, după ce Dobrogea a fost alipită
Vechiului Regat, iar „printr-un simplu act adițional (...) s-a dispus aplicarea
Constituției (...) prin legi speciale” acestui teritoriu, (care era foarte mic în
comparație cu celelalte trei provincii care urmau sa fie alipite de asemenea), efectul
a fost acela de a realiza o revizuire a Constituției „în condiții de lucru normale
pentru a da o formă juridică adecvată din punct de vedere constituțional textelor
(...)”.
6. Alte două fapte istorice care au contribuit la dezvoltarea statului româ n modern în a
doua jumă tate a secolului al XIX-lea au fost: contextul politic internațional
reprezentat de redeschiderea problemei orientale prin Ră zboiul Crimeii (1853-
1856), care a readus problema româ nească în atenția Marilor Puteri; și proclamarea
Independenței statului româ n la 9 mai 1877 prin discursul susținut de Mihail
Kogă lniceanu în Parlament, în urma încheierii cu Imperiul Ț arist a Convenției de la
București din aprilie 1877.
7. Proiectele politice elaborate în spațiul româ nesc în prima jumă tate a secolului al
XIX-lea se caracterizau prin faptul ca urmă reau toate câ știgarea autonomiei depline
față de Imperiul Otoman.
8.

Evoluția spațiului românesc în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituție ce prevede
drepturi şi libertă ți cetă țenești şi separația puterilor în stat, garantează dreptul la
proprietate privată şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viața politică , are o
industrie dezvoltată şi numeroase instituții de cultură .
Modernizarea în spațiul româ nesc a presupus în primul râ nd desființarea privilegiilor
feudale, desființarea dependenței ță ranilor şi împroprietă rirea lor, adoptarea unor
constituții moderne dar şi independența de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor
româ nilor într-un singur stat. Modernizarea a fost inițial concepută teoretic, în diverse
proiecte, şi apoi pusă în practică prin reforme.

Începâ nd cu anii 1711 în Moldova şi 1716 în Ț ara Româ nească , s-au

instaurat domniile fanariote. Regimul fanariot, care a durat pâ nă în primele decenii ale
secolului al XIX-lea (1821), s-a caracterizat prin numirea domnitorilor direct de că tre
Poartă , restrâ ngerea statutului de autonomie, sporirea obligațiilor pentru Ț ă rile Româ ne,
accentuarea conflictelor dintre boierimea autohtonă şi cea venită împreună cu domnitorii,
dar şi adoptarea unor mă suri reformatoare.

Principalele instituții centrale medievale erau: Domnia – apă rută datorită câ știgă rii
independenței politice în față ungurilor în secolul 14, Biserica – determinată de faptul că
locuitorii din spațiul româ nesc erau creștini, Armata – apă rută din nevoia de a-şi apă ra țara
de pericolele externe şi de a-şi pă stra independența politică , Sfatul Domnesc. Prin Domnie
se înțelege ca Suveranul ță rii avea titlurile – Domn (adică stăpân), („Io, din mila lui
Dumnezeu”) – voievod (conducea armata), avâ nd atribuții atâ t in politica internă - numea
pe marii dregători şi înființa noi dregă torii, bate monedă (de exemplu Petru Mușat – groșii-
banii), era judecă torul suprem, asistat de Sfatul Domnesc; câ t și în politica externă – încheia
tratate de pace, de alianță și de vasalitate, declara ră zboi și încheia pace (alianțe, tratate),
trimitea soli de pace. În secolele al XIV-lea- al XV-lea domnitorul își manifesta întreaga
putere atâ t pe plan intern câ t şi extern, dar în secolele al XVI-lea- al XVIII-lea, pe fondul
accentuă rii dominației otomane în Ț ă rile Româ ne, alegerea domnitorului era însoțită de
confirmarea turcilor.

O caracteristică a domniei în secolele al XVII-lea –al XVIII-lea este lipsa politicii

externe în contextul în care, pe fondul accentuă rii dominației otomane în Ț ă rile Româ ne,
alegerea domnitorului era însoțită de confirmarea turcilor, iar din 1711 (Moldova) şi 1716
(Ț ara Româ nească ) domnii româ ni au fost înlocuiți cu domnitori fanarioți (greci din
cartierul Fanar al Constantinopolului) care nu aveau decâ t funcția de simpli funcționari
otomani, turcii nemaiavâ nd încredere în româ ni pe care-i acuzau de tră dare. Tronul era
vâ ndut prin licitație de că tre turci. Cu toate acestea şi în secolele al XVII-lea –al XVIII-
lea , este nevoie de instituția centrală a domniei pentru a funcționa statul, în condițiile în
care, deși sub suzeranitate otomană , Ț ara Româ nească şi Moldova nu au fost niciodată
transformate în pașalâcuri (așa cum se întâ mplase cu Serbia, Bulgaria sau chiar Ungaria). O
alta caracteristică este faptul că În Transilvania, voievozii ță rii nu erau suverani, prin
urmare nu erau „domni”. Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe
voievozii Transilvan şi îi considerau printre marii lor dregă tori.

În timpul domnitorilor fanarioți, Ț ă rile Româ ne au ajuns într-o situație financiară

foarte dificilă , iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră să ră cie din cauza creșterii
permanente a tributului că tre Imperiul otoman, creșterii birurilor şi taxelor că tre stat şi
datorită corupției care era atâ t de mare încâ t orice funcție în stat era cumpă rată . In acest
sens au fost introduse mai multe reforme care aveau drept principale obiective:
desființarea domniilor fanariote, emanciparea ță ranilor, modernizarea ță rii, respectarea
autonomiei, independența și unirea, drepturi și libertă ți, recunoașterea autonomiei româ ne
din Transilvania. O primă astfel de reforma ar fi Reformismul domnesc. Cu toate aceste
neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie importantă la începerea procesului
de modernizare în Ţ ă rile Româ ne. Cei mai mulţi dintre ei erau adevă raţi oamenii de
cultură , cu studii şi cunoscă tori ai mai multor limbi stră ine.

Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). El

a domnit alternativ în Ţ ara Româ nească şi Moldova şi a fă cut în ambele ţă ri importante
reforme sociale şi administrative: a desființat șerbia (dependența ță ranilor) dâ ndu-le
ță ranilor libertate personală . Pentru că ță ranii nu au primit pă mâ nt, majoritatea au ră mas
să muncească în continuare pă mâ ntul boierilor, prestâ nd munci agricole în schimbul
loturilor primite. Aceștia s-au numit ță rani clă cași (de la clacă , muncă gratuită ); a impus o
dare unică pe cap de locuitor, care se putea plă ti în 4 rate. Pâ nă atunci existau tot felul de
impozite şi taxe pe diverse produse: vă că rit, porcari, vină rit etc. Cea mai importantă era
fumă ritul, care era un impozit pe coșul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau mai multe
fumuri, era o familie mai mare); a introdus funcționarii publici plă tiți (ispravnicii) şi a fă cut
că rți de identitate pentru locuitori; a elaborat chiar un proiect de constituție pe care l-a
publicat într-o revistă franceză . Un alt proiect politic romanesc din sec al XVIII-lea este
reprezentat de Memoriile boierilor din Ț ara Româ nească şi Moldova din 1772, redactat cu
ocazia unor tratative de pace purtate la Focșani (în urma unui ră zboi ruso-turc) prin care
se cerea revenirea la domniile pă mâ ntene, autonomia internă şi unirea celor două ță ri sub
protecția Austriei, Rusiei şi Prusiei.

În 1821 câ țiva boieri din partida națională din Ț ara Româ nească pun la cale
înlă turarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară . Ei îl aleg, pentru a conduce
revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase, ca ofițer în armata rusă , în
ră zboiul ruso-turc din1806-1812 şi era comandantul gră nicerilor din județul Gorj,  numiți
panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta este gă sit la începutul anului 1821,
câ nd moare domnitorul Alexandru Ș uțu, iar conducerea ță rii, pâ nă la venirea altui
domnitor, este preluată de un organism alcă tuit din boieri pă mâ nteni, numit Comitetul de
Oblă duire. Astfel, un proiect politic din prima jumă tate a secolului al XIX-lea este Proiectul
lui Tudor Vladimirescu. Documentele programatice ale revoluției lui Tudor arată dorința
acestuia de a evita o intervenție armată otomană în Ț ara Româ nească , spunâ nd că revolta
este împotriva fanarioților şi nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice țara la luptă , a inclus şi
revendică ri sociale, dar avâ nd grijă să amintească ță ranilor să nu facă pagube boierilor
româ ni patrioți. Cel mai important document  elaborat de Tudor a fost Cererile norodului
româ nesc, un proiect de organizare a ță rii prin care să se limiteze abuzurile şi nedreptă țile.
Principalele puncte ale acestuia erau: imitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie
doar patru); plata impozitelor de că tre categoriile scutite; desființarea vă milor interne şi
libertatea comerțului; înființarea unei armate naționale; numirea dregă torilor după merite
personale şi desființarea obiceiului cumpă ră rii funcțiilor.

În opinia mea, un pas foarte important din a doua jumă tate a sec al XIX-lea care a
dus la crearea statului româ n modern a fost Mica Unire de la 1859. Cu toată opoziția
Marilor Puteri, româ nii au reușit realizarea unirii, profitâ nd de faptul că în Convenția de la
Paris nu se specifica niciunde că aceeași persoană nu are voie să ocupe funcția de domnitor
în ambele principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la realizarea
unirii: La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de că tre Adunare; La 24
ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ț ara Româ nească (cu unanimitate de voturi);
În martie 1859 are loc o nouă Conferință la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc
dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră inițial, vor recunoaște şi
ele acest act politic. În 1861, la Conferința de la Constantinopol, Marile Puteri
recunosc unirea deplină  doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest
sens; În ianuarie 1862 este alcă tuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu
Catargiu. Adună rile se reunesc la București, care devine capitala ță rii. Principalele reforme
ale lui Cuza care au dus la modernizare ță rii sunt: legea seculariză rii averilor mâ nă stirești
(1863): trecerea în proprietatea statului a averilor mă nă stirilor închinate Sfâ ntului Munte
Athos dar şi a averilor celorlalte mă nă stiri, care totalizau cam un sfert din terenul agricol al
ță rii. Mă nă stirile au fost despă gubite cu o sumă de bani, pe care cele grecești au refuzat-o în
semn de protest față de actul statului româ n, sperâ nd să câ știge pâ nă la urmă bunurile
naționalizate; reforma agrară (1864): împroprietă rirea ță ranilor cu loturi de pă mâ nt în
funcție de numă rul de vite pe care îl dețineau; ță ranii plă teau despă gubiri boierilor timp de
15 ani; timp de 30 de ani nu aveau voie să -l vâ ndă . Se puteau expropria maxim 2/3 din
suprafața unei moșii; legea instrucțiunii publice (1864): învă ță mâ ntul primar devenea
gratuit şi obligatoriu; liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se
prevedea pregă tirea pedagogică a cadrelor didactice; înființarea Universită ților din Iași
(1860) şi București (1864); adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

În concluzie, Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului româ n modern
deoarece în această perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituții
fundamentale. Armata națională , Universită țile, Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-
ul au fost înființate acum. S-a introdus sistemul metric de mă suri şi greută ți, s-a creat
moneda națională , leul, s-a adoptat o legislație modernă în multe domenii. Româ nia a
deschis agenții diplomatice în stră ină tate, fapt care a fă cut ca suzeranitatea otomană să fie
aproape formală .