I.

Statul român modern de la proiect politic la formarea României Mari

a. Memorii și proiecte ale ”partidei naționale”-secolul XVIII-prima jumătate a sec. XIX
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în condițiile în care Principatele Române cunoșteau efectele
dramatice ale regimului fanariot precum și consecințele războaielor ruso-austro-turce, a apărut și s-a manifestat
„partida națională”, formată din reprezentanți ai boierimii pământene, precum Ienăchiță Văcărescu, Ioan
Cantacuzino, Dumitrache Sturdza etc
Partida națională și cauzele elaborării memoriilor și proiectelor politice:
1. Regimul fanariot (1711/1716-1821)- a reprezentat un sistem politic, social-economic şi chiar cultural
impus de către Poarta Otomană în Moldova și Țara Românească şi în care elementele greceşti au jucat rolul
dominant. Încălcarea autonomiei Principatelor, grecizarea domniei și a instituțiilor țării, influența dregătorilor
„greci” în aparatul de stat, pierderile teritoriale (Oltenia între 1718-1739, Bucovina în 1775, Basarabia în 1812)
au provocat nemulțumirile „partidei naținonale” care a elaborat diverse memorii și proiecte pe care le-a prezentat
Marilor Puteri.
2. Criza Orientală a intrat într-o nouă etapă după 1768, atunci când a sporit implicarea Rusiei, care, prin
pacea de la Kuciuk Kainargi (1774), și-a asumat poziția de putere protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman.
Problema Principatelor a ocupat un loc distinct în criza orientală. Pe lângă Austria și Rusia, Anglia, Franța și
Prusia se implică în problema „moștenirii Imperiului Otoman”, ceea ce permite reprezentanților „partidei
naționale” să trimită diverse proiecte și memorii curților de la Viena, Petersburg, Paris sau Berlin.
3. Răspândirea valorilor iluministe în întreaga Europă în secolul al XVIII-lea și influența ideilor
revoluției franceze (1789) au favorizat apariția și dezvoltarea conștiinței naționale românești în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, situație reflectată și în elaborarea memoriilor și proiectelor
politice de la răscrucea secolelor XVIII-XIX.
De reținut că reformele întreprinse de domnitori fanarioți precum, Constantin Mavrocordat (1730-
1769, a fost desființată șerbia în Țara Românească în 1746 și Moldova în 1749), Alexandru Ipsilanti, carea a
adoptat 1780 codul de legi numit Pravilniceasca Condică, sau Scarlat Callimachi, cel care a introdus în 1817
codul de legi numit Codul Callimachi au reliefat de asemenea nevoia de progres și de modernizare a societății
românești.
Proiectele Boierești-Boierii pământeni, în frunte cu lideri precum Ienăchiţă Văcărescu, Dimitrie Sturdza
etc, au redactat diverse memorii şi proiecte pe care le-au înaintat Marilor Puteri, mai cu seamă curţilor de la
Viena şi Sankt Petersburg.
Cele mai importante obiective al memoriilor erau: recâştigarea independenţei Principatelor;
înlăturarea regimului fanariot (de 40 de ori au cerut în proiecte înlăturarea fanarioților), revenirea la
domniile pământene, Unirea Moldovei cu Țara Românească sub protecția marilor puteri (Rusia, Austria
și Prusia). Aceste revendicări ale ”partidei naţionale” apar în 209 de proiecte redactate între 1769-1830,
dintre care menționăm:
-memoriul de la Focşani(1772)-susținea unirea Moldovei cu Țara Românească sub un domn pământean și
înlăturarea regimului fanariot; în acel an, divanul muntean propunea pentru prima dată ideea de stat românesc
tampon sub protecția Rusiei, Austriei și Prusiei
- memoriul de la Şiştov(1791)-revendica Unirea Principatelor și independența sub protecția Rusiei și Austriei,
înlăturarea regimului fanariot și restituirea raialelor Brăila, Turnu și Giurgiu Țării Românești.
- 1802, proiectul lui Dumitrache Sturdza care propunea organizarea republicii în Planul de oblăduire aristo-
democrăticească, puterea urmând să revină marii boierimi
-1818-Marele vistier Iordache Rosetti Rosnoveanu a elaborat 8 proiecte prin care propunea un regim politic în
care domnia avea un rol limitat, de supraveghere și control, în timp ce puterea urma să aparțină unui divan și
unei Adunări Obștești formate din boierime.
De observat că aceste proiecte exprimă în primul rând concepțiile boierimii. Unirea principatelor,
îndepărtarea regimului fanariot, înlăturarea dominației otomane erau obiective majore ale partidei naționalei,
însă în privința regimului politic se constată că mari boieri precum Dumitrache Sturdza, indiferent dacă
optau pentru monarhie sau pentru republică, susțineau ca puterea să aparțină în primul rând marii
boierimi.
 b. Mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu în anul 1821 a constituit un nou moment
în evoluția mișcării naționale. Astfel, dacă memoriile și proiectele elaborate până în 1821 reprezentau concepțiile
boierimii, din timpul mișcării lui Tudor Vladimirescu putem observa că proiectele cuprind obiectivele întregii
națiuni române. Dintre documentele mișcării revoluționare conduse de Tudor Vladimirescu (1821), o importanță
deosebită a avut-o Cererile Norodului Românesc, din februarie 1821. Conform acestuia, statul era întemeiat pe
principiul suveranității poporului reprezentat de Adunarea Norodului și se solicita anularea legilor abuzive
adoptate fără acordul Adunării, dar și limitarea numărului de dregători greci din divan, numirea în funcții să se
facă pe bază de merit, simplificarea sistemului fiscal, desființarea privilegiilor etc. Astfel, mişcarea lui Tudor
dovedeşte manifestarea unei concepţii moderne privind organizarea statului (suveranitatea poporului,
desfiinţarea privilegiilor, armată naţională etc.) precum şi cristalizarea conştiinţei naţionale.
Deși Tudor Vladimirescu a fost asasinat de eteriști în mai 1821, iar mișcarea sa a fost un eșec, Imperiul
Otoman a pus capăt regimului fanariot în Principate. Astfel, din 1822, în Ţara Românească şi Moldova erau
restaurate domniile pământene, prin Grigore D. Ghica şi Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828): observăm astfel că
a fost atins un obiect însemnat al memoriilor și proiectelor politice elaborate după 1768.
Restaurarea domniilor pământene în Principate a stimulat elaborare de noi proiecte politice. Un proiect al
cărui principii le vom regăsi în multe ale proiecte din secolul al XIX-lea a fost, „Constituţia Cărvunarilor”
(care cuprindea ”77 de ponturi”, adică articole), redactat în 1822 de Ionică Tăutu, la Iași. „Constituţia
Cărvunarilor”, înaintată domnitorului Ioniță Sandu Sturdza, era un adevarat proiect liberal, influențat
de valorile iluministe și de ideilor revoluției franceze, care susținea instaurarea unui regim bazat pe
suveranitatea poporului, separarea puterilor în stat, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
alegerea unei Adunări Obștești, libertatea comerțului, respectul pentru proprietate, iar ca formă de
guvernământ ”monarhia mărginită și moștenitoare”, adică monarhia constituțională etc.
Prin Convenția de la Akkerman(1826) și tratatul de la Adrianopol(1829), dintre Rusia şi Imperiul
Otoman, s-a modificat statutul internațional al Principatelor, Țara Românească și Moldova intrând sub
protectoratul Rusiei, menținându-se însă și suzeranitatea Imperiului Otoman. „Partida Națională” și-a
intensificat eforturile prin elaborarea de noi proiecte. Rusia a ținut cont de aceste proiecte atunci când au fost
redactate Regulamentele Organice, documente cu rol de constituție întroduse în cele două țări în anii 1831-
1832. Prin conținutul lor similar celor două state, Regulamentele au favorizat unirea Moldovei cu Țara
Românească. Totuși, imixtiunile (adică intervențiile) Rusiei în politica din Principate au nemulțumit „partida
națională” din Țara Românească, iar unul dintrei liderii săi, Ion Câmpineanu, redacta în anul 1838 proiectul
Act de Unire și Independență, prin care propunerea unirea Moldovei cu Țara Românească într-un regat al
Daciei (în frunte statului trebuia ales un domn ereditar) și obținerea independenței. Ion Câmpineanu elabora
și un proiect de constituție numit Osăbitul Act de Numire a Suveranului.
c. Proiectul politic pașoptist: Revoluţia de la 1848 a reprezentat un moment deosebit de important
pentru afirmarea natiunii romane si a conștiinței naționale. Documentele adoptate în Moldova, Transilvania,
Banat, Bucovina și Țara Românească formează un adevărat program (proiect) național, reunind multe
din prevederile proiectelor elaborate anterior. Apar și prevederi noi în acord cu progresul națiunii
române și cu maturizarea concepțiilor politice ale elitei românilor.
Obiectivele proiectului politic pașoptist au fost:
 Autonomia și independența
 Unirea românilor într-un singur stat
 Reforma agrară
 Drepturi și libertăți politice
 Modernizarea instituțiilor
Primul document elaborat în timpul revoluției de la 1848 a fost „Petițiunea Proclamațiune”, la Iași, în 27
martie 1848, însă acesta avea un carcater moderat, căci exista teama de intervenția militară a Rusiei. În schimb,
în Transiivania, revoluția a avut un puternic caracter național. Astfel, la Blaj, în 3-5 mai 1848, au fost prezenți
lideri revoluționari nu doar din Transilvania ci și din Moldova și din Țara Românească, iar românii prezenți pe
Câmpia Libertății au scandat ”Noi vrem să ne unim cu Țara”. La Blaj a fost elaborat de revoluționarii ardeleni
în frunte cu Avram Iancu, Andrei Șaguna, Simion Bărnuțiu programul „Petițiunea Națională” ce cuprindea
revendicări naționale (independenta națiunii române, drepturi egale cu maghiarii şi germanii, folosirea limbii
române în administratie, justitie etc), politice, social-economice (desființarea șerbiei, reforma școlară).
 Un obiectiv național al programului pașoptist a fost legat de formarea statului statului român
modern. Astfel, revoluționarii moldoveni refugiați în Transilvania și Bucovina după represiunea organizată de
domnitorul Mihail Sturdza, au cerut unirea Principatelor: la Brașov, în programul din 12 mai 1848, „Prințipiile
noastre pentru reformarea partiei”, revoluționarii moldoveni susțineau unirea „Moldovei cu Țara
Românească” într-un ”stat neatârnat” (adică independent), iar la Cernăuți, în august 1848, în programul
”Dorințele Partidei Naționale din Moldova”, Mihail Kogălniceanu considera unirea Principatelor drept „cheia
bolții fără de care s-ar prăbuși întregul edificiu național”. De asemenea, la București, revoluționarii munteni,
în frunte cu Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu își exprimau dorința de unire,
precum în articolul intitulat ”Către Frații Noștri din Moldova”, apărut în ziarul ”Pruncul Român”, unde se
scria ”Uniți-vă cu noi, frați de dincolo de Milcov...Munteanul și Moldoveanu sunt toți Români, sunt frați,
o singură națiune”.
De precizat că în 1848 revoluționarii români au formulat și obiective politice și social-economice prin
care doreau să modernizeze societatea românească. Spre exemplu, în Țara Românească, programul
“Proclamația de la Islaz”, din 9 iunie 1848, numită ”constituție” de contemporani, se remarca prin prevederi
democratice, precum: egalitatea drepturilor politice, domn ales pe 5 ani, libertatea tiparului, adunare
reprezentativă, gardă națională. Se mai cereau: autonomia țării, reforma agrară („emanciparea clăcașilor ce se fac
proprietari prin despăgubire”), reforma școlară, etc.
d. Formarea statului român modern
După ce revoluția pașoptistă a fost înfrântă, prin intervenția militară a imperiilor vecine, Rusia și
Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la Balta Liman, din 19 aprilie/1 mai 1849, prin care erau restabilite
Regulamentele Organice. Deși înfrântă, revoluția din 1848-1849 a reușit să stabilească direcțiile principale de
acțiune pentru făurirea României Moderne. Principalul obiectiv național a devenit astfel unirea Moldovei cu
Țara Românească, adică formarea statului român modern. Mișcarea unionistă a luat amploare, care a fost
deosebit de activă și în exterior, în afara Principatelor. Emigrația română își concentra eforturile în orașe precum
Paris sau Londra pentru a impune ”cauza românească” în atenția opiniei publice și cabinetelor europene.
Idealul de unire al Principatelor era exprimat prin publicații precum revista ”România viitoare”, care apărea la
Paris sau prin societăți și asociații precum „Junimea Română”.
1. Premise: Războiul Crimeii (1853-1856) și Congresul de Pace de la Paris-1856
Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii(1853-1856) de o coaliție formată din Imperiul Otoman, Anglia și
Sardinia a dus la întrunirea Congresului de Pace de la Paris din februarie-martie 1856, problema situaţiei
Principatelor devenind una de interes european. Invocând argumentul „statului tampon” în calea expansiunii
Rusiei, ministrul de externe al Franței, contele Walewski, a propus Unirea Moldovei cu Țara Românească.
Propunerea a fost sprijinită de Prusia, Sardinia (pentru că aveau propriile idealuri de unitate națională), Rusia (ca
stat învins, urma poziția Franței), însă Anglia a avut o poziție ostilă, iar Imperiului Otoman şi Austria s-au
opus categoric. Pentru că nu au ajuns la o înțelegere, marile puteri au decis, prin tratatul de pace de la Paris
(1856), ca în Moldova şi Ţara Românească să se întrunească Adunări (divanuri) Ad-Hoc prin care românii să-şi
prezinte doleanţele.
De remarcat că tratatul de pace de la Paris din 30 martie 1856 aducea modificări importante asupra
statutului internaţional al Principatelor Române. Astfel, acestea intrau sub garanţia colectivă a marilor
puteri, păstrându-se suzeranitatea Imperiului Otoman. Rusia îşi pierdea din influenţa covârşitoarea avută până
atunci asupra spaţiului românesc. Într-adevăr, tratatul de la Paris desfiinţa protectoratul Rusiei asupra
Principatelor, Rusia fiind obligată să redea sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad, Ismail) Moldovei.
2. Rezoluțiile Adunărilor Ad-hoc de la Iași și București (1857)
Întrunirea celor două Adunări ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi, din septembrie-octombrie 1857, a oferit
posibilitatea ca românii să-şi prezinte principalele revendicări naționale. Acestea erau: unirea Moldovei cu
Ţara Românească sub numele de România, prinţ străin cu moștenirea tronului ales dintr-o dinastie
domnitoare a Europei, autonomie şi neutralitate pentru statul rezultat. De subliniat că rezoluțiile adoptate de
cele două divanuri (adunări) ad-hoc au constituit un adevărat proiect național al românilor în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea.
Marile Puteri întrunite în Conferința de la Paris din anul 1858 au ignorat însă doleanţele românilor.
Astfel, Convenţia de la Paris, din 7/19 august 1858 stabilea organizarea celor două ţări, în fapt urmârindu-se a
se realiza o confederaţie, sub numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”. Fără a se tine cont de
dorintele românilor, se accepta unirea parțială a Moldovei cu Țara Românească, pentru că „Principatele Unite
ale Moldovei si Valahiei” urmau sa aibă separat domni, adunari, guverne, etc, iar în comun doar o Curte
de Casatie (rol judecătoresc) si o Comisie Centrala (rol legislativ), ambele cu sediul la Focsani.
3. UNIREA PRINCIPATELOR- formarea statului român modern; domnia lui Alexandru Ioan
Cuza (1859-1866)
Partida unionistă din Moldova şi Ţara Românească (toți cei care doreau unirea, organizați în asociații, ca
parte a mișcării naționale pentru unire) a pus mai presus de deciziile Convenţiei dorinţele românilor. Astfel, în
data de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la Iași l-a ales domn al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza,
iar în data de 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la București l-a ales, în unanimitate, domnitor al
Țării Românești tot pe Alexandru Ioan Cuza. Așadar, prin dubla alegere a lui Cuza era înfăptuită Unirea
Principatelor și erau puse bazele statului român modern.
Eforturile diplomaţilor români după 24 ianuarie 1859 au urmărit ca marile puteri să accepte „faptul
împlinit” al dublei alegeri, adică să recunoască internaţional noul stat constituit, atât domnia lui Al. I. Cuza, cât
şi înfăptuirea unii depline între cele două state. Sprijinul acordat de Franţa lui Napoleon al III-lea a fost încă
odată decisiv pentru români. În ciuda poziţiilor divergente ale puterilor europene, în septembrie 1859,
conferinţa puterilor garante de la Paris recunoştea dubla alegere a lui Al.Ioan Cuza, iar acceptul pentru
unificarea deplină, printr-un firman al sultanului, a venit în urma Conferinței de la Constantinopol
(decembrie 1861), însă doar pe timpul domniei lui Cuza. Unirea deplină a Principatelor era înfăptuită în
ianuarie 1862, prin constituirea primului guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu și prin
întrunirea Adunării Legislative unice de la București.
4. Politica de reforme: consolidarea statului român modern
După înfăptuirea unirii depline, Alexandru Ioan Cuza a fost preocupat de realizarea reformelor necesare
modernizarii societatii romanesti. Într-o măsură la fel de mare reformele înfăptuite sunt datorate şi lui Mihail
Kogălniceanu, principalul colaborator al domnului şi prim-ministru între anii 1863-1865. Prima reformă
însemnată a fost adoptată în decembrie 1863, prin „legea secularizarii averilor mănăstiresti”, prin care un sfert
din terenul arabil al tarii, care aparținuse mănăstirilor pământene şi celor închinate, a trecut in
proprietatea statului.
Deoarece Adunarea Legislativă era dominată de conservatori care se opuneau adoptării reformei agrare
prin proiectul de lege susținut de domn și de guvernul Kogălniceanu, în data de 2 mai 1864, Alexandru Ioan
Cuza a organizat o lovitură de stat prin care a dizolvat Adunarea Legislativă și a instaurat un regim autoritar.
Pentru a-și legitima regimul, Cuza a obținut acceptul marilor puteri garante și a supus unui plebiscit Statutul
Dezvoltător al Convenției de la Paris (mai 1864). Regimul instaurat a facilitat adoptarea reformelor atât de
necesare modernizării societății românești:
 14/26 august 1864- legea rurală, prin care aproximativ 500.000 de familii de tărani erau improprietarite
cu aproape 2 milioane de hectare, pământul primit diferind în functie de numărul de vite avut de o fămilie
de tărani; prin aceeași lege, erau desființate obligații feudate din agricultură, (pentru obligațiile de clacă
țăranii trebuiau să plătească despăgubiri timp de 15 ani) iar pământul primit nu putea fi vândut timp de 30
de ani.
 decembrie 1864-legea instructiunii publice sau a învatamantului, reglementa instruirea la toate
nivelurile iar învatamantul primar devenea obligatoriu si gratuit;
Înființarea Universităților din Iași (1860) și București (1864), adoptarea celor două coduri care
modernizau sistemul judiciar, Codul Civil și Codul Penal (1864) erau tot măsuri care contribuiau decisiv
la consolidarea statului român modern, la modernizarea societății românești.
Observăm: Reformele adoptate, precum cea agrară sau școlară erau revendicări cuprinse în multe din
proiectele elaborate în prima jumătate a sec. al XIX-lea, mai ales în programele revoluției pașoptiste.
II. România și concertul european, de la criza orientală la marile alianțe ale secolului al XX-lea
1.România de la prințul străin la războiul de independență (1866-1878)
a. România-monarhie constituțională ereditară: consolidarea statului român modern
Dupa abdicarea forțată a lui Al.I Cuza (11 februarie 1866) puterea a fost preluată de o locotenență
domnească și de un guvern provizoriu. Prin demersuri diplomatice sustinute, in care s-au remarcat mai ales I.C.
Brătianu si I. Bălăceanu, si cu ajutorul Frantei lui Napoleon al III-lea, a fost adus în țară prințul Carol de
Hohenzollern Sigmaringen, nepotul regelui Prusiei. Românii au sustinut printr-un plebiscit venirea printului
străin în fruntea statului român, iar Adunarea Legislativă de la București l-a proclamat domnitor pe Carol I în
data de 10 mai 1866.
Urcarea pe tron a lui Carol I (10 mai 1866) a contribuit la consolidarea statului român, fapt reflectat prin
adoptarea primei constituții interne românești, în data de 1 iulie 1866. Prin legea fundamentală, România era
proclamată monarhie constituţională ereditară și se deschidea o nouă etapă în evoluția programului
național. Astfel, după 1866 principalul obiectiv al Romaniei era obținerea independenței. Deşi statul român
avea atribute ale unui stat suveran, precum monedă, drapel, constituție sau încheiase conventii de navigație și
comerciale cu Rusia și Austro-Ungaria în anii 1875-1876, independența era necesară pentru ca România să
devină un stat pe deplin suveran și să poată desfășura o politică externă proprie.
b. Redeschiderea “Chestiunii Orientale” a favorizat idealul urmărit de romani. Criza Orientală a
reizbucnit în anul 1875, prin răscoala antiotomană a Bosniei şi Hertegovinei. Serbia şi Muntenegru au declarat
război Imperiului Otoman în 1876, an în care şi bulgarii se răscoală contra stăpânirii turceşti. Imperiul Otoman a
înăbușit însa încercările de independenta ale popoarelor supuse, fapt ce a determinat Rusia sa intervină direct în
conflictul din Balcani.
De fapt, Imperiul Rus, sub pretextul “eliberării fraţilor ortodocşi”, urmărea ca printr-un război împotriva
Imperiului Otoman, să-și ia revanșa după înfrângerea din Războiul Crimeii (1853-1856) și să-şi impuna influenţa
în Balcani, să controleze Strâmtorile, aceste obiective de politică externă explicând şi sprijinul acordat de
autorităţile ţariste răscoalelor popoarelor slave de la sud de Dunăre.
România și-a declarat neutralitatea atunci când criza orientală a izbucnit, sperând să obțină
independența pe cale diplomatică: primul-ministru, Lascăr Catargiu, a transmis în data de 4/16 ianuarie 1876
o notă diplomatică agenților străini acreditați în străinătate în care se sublinia că statul român nu face ”în niciun
fel parte integrantă din Imperiul Otoman”. După ce criza orientală a luat amploare, ministrul de externe, Mihail
Kogălniceanu, a trimis, în 16/28 iunie 1876, o notă diplomatică agenților români în care revendica, practic,
independența României, dar acțiunile nu au avut succes. Mai mult, proclamarea României ca „provinciei
privilegiată” de noua constituție otomană, în decembrie 1876, a creat un puternic val de nemultumire printre
români, calea războiului fiind tot mai aproape.
c. Convenția româno-rusă: 4 aprilie 1877 și proclamarea independenței (9 mai 1877)
Având alături un guvern liberal condus de I.C. Brătianu (la externe aflându-se M. Kogălniceanu,), din
iulie 1876, Carol I s-a apropiat de Rusia. Astfel, înainte de a declara război Imperiului Otoman, Rusia a semnat
cu România o Convenție (4 aprilie 1877), care prevedea trecerea armatelor ruse prin teritoriul statului
român. Conform convenției, Imperiul Țarist se angaja sa mențină integritatea României și să suporte
cheltuielile legate de tranzitul forțelor ruse. De precizat că această convenție a fost semnată de Mihail
Kogălniceanu, din partea României, și de baronul D. Stuart din partea Rusiei.
Dupa semnarea convenției, între România și Imperiul Otoman s-a ajuns la stare de război, turcii
bombardând orașele de pe malul românesc al Dunării (Braila, Calafat, Calarasi), armata română replicând prin
bombardarea Vidinului. În aceste conditii, pe data de 9 mai 1877 parlamentul de la București a proclamat
independența României, ministrul de externe Mihail Kogălnicenu rostind, în Adunarea Deputaților, cuvintele
memorabile: „Suntem independenți, suntem natiune de sine statatoare”.
d. Participarea la război (1877-1878)- După ce au trecut Dunărea, armatele ruse au suferit eșecuri
neasteptate în fața otomanilor, cele mai grele fiind la Plevna, important punct strategic din Balcani. În această
situație, comandantul armatei ruse, marele duce Nicolae a trimis o telegramă domnitorului Carol I pe 19 iulie
1877, prin care cerea ajutorul armatei române.
Astfel, din august 1877 tânăra armată română condusă de Carol I a participat la războiul din Balcani, contra
otomanilor, cu scopul obținerii independenței. Carol I era convins că participarea la război va aduce
recunoaşterea independenţei României de către Marile Puteri. Comanda supremă a armatelor româno-ruse de la
Plevna a revenit lui Carol I. Armata romană a luptat cu vitejie și a reuşit să cucereasca redutele Grivita şi
Rahova. În data de 28 noiembrie 1877, comandantul armatei otomane de la Plevna, Osman Pașa, a fost nevoit
să capituleze, recunoscându-se învins și predând garnizoana colonelului (devenit apoi general) român Mihail
Cristodulo Cerchez. După victorie, armatele romano-ruse și-au continuat ofensiva, armata română spre Vidin
(românii au mai luptat la Smârdan şi Belogradcik), iar ruşii spre Adrianopol, obligând Imperiul Otoman să
accepte înfrangerea si să semneze armistiţiul de pace în ianuarie 1878.
 e.Tratatele de pace: Prin tratatul de la San Stefano, din 19 februarie (3 martie) 1878, care confirma
condițiile armistițiului, României și Serbiei li se recunoștea independența (Bosniei și Herțegovinei li se reunoștea
doar autonomia), dar era creat și un Mare Principat al Bulgariei, unde urmau să fie staționate trupe rusești, care
mențineau legătura cu Rusia prin România. România a primit Dobrogea, dar trebuia să cedeze Rusiei sudul
Basarabiei. Convenția româno-rusă din 4 aprilie 1877 era încălcată, fapt ce a provocat nemulțumirea României.
Relațiile româno-ruse se agravează, aproape de a degenera în război. Marile Puteri au intervenit însă deoarece
influența Rusiei în Balcani creştea foarte mult. Cele mai nemultumite erau Austro-Ungaria (care nu obținuse, așa
cum îi garantase Rusia, Bosnia şi Herțegovina) şi Anglia care au impus renegocierea tratatului. Puterile
occidentale nu acceptau proiectul Bulgariei Mari şi nici accesul Rusiei la Marea Mediterană.
Congresul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878): Delegația română reprezentată de I.C. Brătianu,
prim-ministru, si de Mihail Kogalniceanu, ministru de externe, nu a fost acceptata la luarea deciziilor, fiind
lăsată doar să-şi expună doleantele.
Tratatul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) recunostea independența României, dar condiționat
de modificarea articolului 7 din constitutie (conform acestui articol, dreptul la cetățenia română îl aveau doar cei
de rit creștin) și de cedarea sudului Basarabiei către Rusia (județele Cahul, Bolgrad, Ismail). În schimb, România
primea Dobrogea si Delta Dunării și insula Șerpilor.
Între consecințe favorabile ale obținerii independenței menționăm: accelararea procesului de
modernizare a societății românești, fiind înființată Banca Națională a României (1880), înființat Ateneul
Român (1881) etc; proclamarea regatului în martie 1881, Carol I încoronându-se ca rege în data de 10
mai 1881; proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în raport cu patriarhia de la
Constantinopol în 1885; renunțarea la convenția comercială cu Austro-Ungaria și desfășurarea unei politici
vamale protecționiste, ajungându-se la războiul vamal dintre statul român și Austro-Ungaria, între 1886-1892.
2.Politica externă a României după 1878
Principalele obiective ale politicii externe ale României după 1878 au fost: consolidarea
independenței, ieșirea din izolarea internațională și asigurarea securității față de Rusia. Aceste obiective au
fost atinse în anul 1883, atunci când România a aderat la Tripla Alianță (Germania, Austro- Ungaria și Italia)
alianță, creată între 1879-1882, numită și Puterile Centrale. Alianța României cu Puterile Centrale avea un
caracter defensiv (de apărare) și secret, fiind cunoscută doar de regele Carol I și de cei mai importanți oameni
politic români și înnoită periodic până în preajma primului război mondial.
3. România în relațiile internaționale la începutul secolului XX: Participarea la primul război
mondial
a. Războaiele balcanice
La începutul secolului XX situația internațională s-a agravat, însă Romania s-a dovedit un factor de
echilibru şi stabilitate în relațiile internaționale Europa de SE, fapt demonstrat în războaiele balcanice
(1912-1913), care erau un nou episod al Crizei Orientale. Războaiele balcanice au început în 1912, prin atacul
Bulgariei, Greciei, Serbiei asupra Imperiului Otoman. Imperiul Otoman a fost înfrânt de coaliția statelor
balcanice (octombrie 1912-mai 1913), dar între învingători au apărut rapid neînțelegeri, transformate în al doilea
război balcanic, Bulgaria atacându-și foștii aliați, în iunie 1913.
România și-a declarat inițial neutralitatea față de conflictul din Balcani. Însă, pentru a limita
tendintele de expansiune ale Bulgariei, dar și pentru a-și consolida granița în sudul Dobrogei, România s-a
implicat în al doilea război balcanic. Astfel, urmărind interesul național, România a declarat război Bulgariei,
trupele române trecând Dunărea, în iulie 1913. În acest context, Bulgaria a fost nevoită sa ceara pace. Pacea s-a
încheiat la Bucuresti (28 iulie/10 august 1913), ordinea fiind restabilită în Balcani, iar România primea
sudul Dobrogei (Cadrilaterul).
Al doilea război balcanic a reflectat îndepartarea Romaniei de Puterile Centrale și apropierea de Antanta,
pentru că Bulgaria era sprijinită de Austro-Ungaria, aliata României. Îndepărtarea României de Puterile Centrale
se explică însă prin dorinta românilor din Vechiul Regat de unire cu frații lor din Transilvania şi Bucovina. Nu
întâmplător Nicolae Iorga afirma că acolo, peste Dunăre începea ”războiul nostru pentru eliberarea
Ardealului”.
b. Primul război mondial: perioada neutralității (1914-1916)
Primul război mondial, în care s-au înfruntat cele două alianțe, Puterile Centrale și Antanta, a izbucnit pe
data de 28 iulie 1914, prin atacul Austro-Ungariei asupra Serbiei. Deşi prin Consiliul de coroana de la Sinaia
(21iulie-3 august 1914) România si-a declarat neutralitatea față de război, timp de doi ani au avut loc
negocieri cu Antanta, partea română fiind reprezentată de marele om politic, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu.
Urcarea pe tron a lui Ferdinand I (1914-1927), la 10 octombrie 1914, a apropiat România de Antanta, cei mai
mulți români fiind proantantiști, doar unii conservatori în frunte cu Petre P. Carp și Alexandru Marghiloman
fiind germanofili (erau de partea Germaniei).
Dupa lungi tratative, România a semnat un tratat de alianta cu Antanta(4-17 august 1916), tratat care
cuprindea o convenție politică și una militară. Prin acest tratat Franta, Anglia, Rusia şi Italia recunoşteau
drepturile României asupra teritoriilor din Austro-Ungaria, se angajau să livreze armament și munitii,
precum și să desfăşoare ofensive (în Galiția și la Salonic) pentru a uşura sarcina armatelor române. România
trebuia să declare război Austro-Ungariei în termen 10 zile.
c.Participarea la Primul Război Mondial (1916-1918)
Prin Consiliul de Coroana de la Cotroceni, din 14-27 august 1916, România a decis să intre în război de
partea Antantei, declarația de război fiind adresată Austro-Ungariei, pe 15/28 august 1916. Participarea
României la primul război mondial se explică prin dorinţa de a se împlini obiectivul de unitate naţională.
Armata română număra aprox. 800 000 de militari, dar era slab pregătită şi înzestrată tehnic şi fără experientă de
război. Planul de Campanie al armatei române prevedea ofensiva în Transilvania, iar în Dobrogea adoptarea
unei poziții defensive. Ofensiva în Transilvania a fost oprită încă din septembrie 1916 pentru că armata română
suferă înfrângeri în sud, cea mai grea fiind la Turtucaia, în septembrie 1916. Fără a fi sprijinită de Rusia, soarta
Romăniei era pecetluită, armata română trebuind să facă față puternicelor armate germane, austro-ungare,
bulgare şi otomane. După bătălia pierdută de români pe Neajlov-Argeș (18 noiembrie-3 decembrie 1916),
germanii sub conducerea generalului von Mackensen au intrat in Bucuresti, două treimi din România fiind
ocupate. Familia regală, guvenul și toate oficialitătile s-au retras la Iaşi, oraș devenit capitala tării. Armata
română a reuşit să stabilizeze frontul în sudul Moldovei, la sfârșitul anului 1916.
Anul 1917 a adus refacerea armatei române (Armata I şi Armata a II-a numărau 460 000 de oameni),
important fiind și ajutorul oferit de misiunea aliată condusa de generalul francez Henry Berthelot. Armata
română, condusă de generali excepționali precum Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu, a reusit să
opreasca ofensiva trupelor germane conduse de Mackensen, prin victoriile de le Mărăsti, Mărășești și
Oituz, din iulie-august 1917.
Deşi victorioasă pe front, România (guvernul Al. Marghiloman), a fost nevoita, prin ieșirea Rusiei din
război (tratatul de la Brest Litovsk din martie 1918) să încheie o pace foarte grea cu Puterile Centrale, în 24
aprilie/7 mai 1918 la Buftea- Bucuresti. România pierdea Dobrogea, ceda Austro-Ungariei teritorii de pe
linia Carpatilor şi suporta conditii economice umilitoare. Totuși, înfrângerea Puterilor Centrale în fața
Antantei, în toamna anului 1918, l-a determinat pe Ferdinand I sa ordone mobilizarea armatei romane, în 28
octombrie 1918 și reluarea războiului. De altfel, pe 11 noiembrie 1918 Germania a semnat armistițiul de pace de
la Rethondes prin care se recunoștea învinsă, încheindu-se Marele Război. Astfel, sfârşitul războiului găsea
România în tabăra Aliaților învingători.
4. Formarea statului național unitar: România Mare
a. Factori favorabili:
 participarea României la Marele Război;
 destrămarea Imperiului Rus, înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial și prăbușirea
Monarhiei Habsburgice;
 afirmarea dreptului la autodeterminare pentru popoarele aflate sub stăpânirea imperiilor rus și austro-
ungar; pe lângă decretul lui Lenin privind dreptul popoarelor din Imperiul Rus la autodeterminare, în
ianuarie 1918 a lansat și președintele SUA, W. Wilson, ”Cele 14 puncte” prin care era afirmată de
asemenea ideea de autodeterminare.
b. Etapele Unirii b.1 Unirea Basarabiei, provincie stăpânită de Rusia din anul 1812
În virtutea dreptului la autodeterminare, în octombrie 1917 era convocat un Congres al ostașilor
moldoveni, ce hotăra autonomia provinciei şi întrunirea unei adunări reprezentative : Sfatul Țării. În data
de 2 decembrie 1917 Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească. După afirmarea
autonomiei Basarabiei, au urmat evenimentele care au grăbit unirea provinciei cu ”patria mamă”. De reținut că
mișcarea națională era grav amenințată de bolșevici, care provocau acțiuni agresive în Basarabia. De aceea,
Sfatul Țării, dar și Consiliul Directorilor de la Chișinău (avea rol de guvern) au solicitat ajutorul armatei române,
care a intervenit și a restabilit ordinea, în 10 ianuarie 1918. În data de 24 ianuarie 1918 Sfatul Țării a declarat
independența tinerei republici, iar în final, pe 27 MARTIE 1918, Sfatul Țării, întrunit la Chișinău sub
conducere la Ion Inculeț și reprezentând întreaga populație dintre Prut și Nistru, a hotărât prin vot, unirea
Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu România.
b.2 Unirea Bucovinei, provincie stăpânită de Imperiul Habsburgic din anul 1775, cu România a avut loc
în condițiile înfrangerii Austro-Ungariei în Marele Război. Cele mai importante evenimente au avut loc astfel:
Tot în virtutea dreptului la autodeterminare, în data de 14/27 octombrie 1918, la Cernăuți s-a format
Adunarea Constituantă a Bucovinei, dar și un Consiliu Național Român președinte fiind Iancu Flondor. Din
cauza agresiunilor naționaliștilor ucrainieni, care urmăreau anexarea nordului Bucovinei la Ucraina, Consiliul
Național Român din Bucovina a solicitat ajutorul armatei române, o divizie românească restabilind ordinea în
provincie, în 11 noiembrie 1918. După restabilirea ordinii, în data de 15/28 noiembrie 1918 s-a întrunit, la
Cernăuti, un Congresul General al Bucovinei, prezidat de Iancu Flondor, care-i reprezenta nu doar pe români,
ci şi pe polonezi, ruteni, evrei. Congresul a proclamat în unanimitate „unirea neconditionata și pe vecie a
Bucovinei” cu România.
b.3 Unirea Transilvaniei
 Ca și unirea Bucovinei, unirea Transilvaniei cu România a avut loc în condițiile destrămării Monarhiei
Habsburgice. De altfel, încă din 29 septembrie/12 octombrie 1918, invocând același drept la
autodeterminare, fruntașii Partidului Național Român au adoptat așa numita „Declarație de la Oradea”,
considerată o proclamare a independenței națiunii române.
 De aceea, manifestul „Către popoarele mele credincioase” al împăratului împăratul Carol I de
Habsburg (1916-1918), din 3/16 octombrie 1918 a fost respins români, iar 5 octombrie 1918
„Declarație de la Oradea” a fost citită de Alexandru Vaida Voevod în parlamentul de la Budapesta.
 Mai mult, conducerea Transilvaniei a fost preluată Consiliul Național Român Central, format din 6
membri ai Partidului Național Român şi 6 membri ai PSD, care își avea sediul la Arad și care a purtat în
luna noiembrie 1918 negocieri cu guvernul de la Budapesta, care se opunea idealului de unitate al
românilor. În acest context, Consiliul Național Român Central lansează manifestul „Istoria ne cheamă
la fapte”, prin care era convocată Adunarea Națională a românilor de la Alba Iulia, pentru data de 18
noiembrie/1 decembrie 1918.
 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a fost prezidată de Gheorghe Pop de
Băseşti. Pe lângă cei 1228 de delegati au mai participat 100 000 de oameni, veniți din toate colțurile
Transilvaniei, care au exprimat într-un glas dorința de unire cu țară. Așadar, într-o atmosfera națională
deosebită, Vasile Goldiş a citit Rezoluția de Unire a „românilor din Transilvania, Banat şi Țara
Ungurească cu România”. Rezoluția Unirii stipula și introducerea votului universal, realizarea reformei
agrare, acordarea de drepturi pentru minorități. Mai mult, conducerea provizorie a Transilvaniei era
asigurată de Marele Sfat Național, cu rol legislativ și condus de Gheorghe Pop de Băsești și Consiliul
Dirigent, cu rol executiv, condus de Iuliu Maniu.
c. Urmări
Marea Unire a fost recunoscută în plan internațional în urma semnării tratatelor de pace și datorită
eforturilor diplomatiei româneşti de la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920): tratatele de pace de la
Saint Germain (10 septembrie 1919)- era recunoscută unirea Bucovinei cu România de către Austria,
Neuilly (27 noiembrie 1919), Bulgaria recunoștea granița româno-bulgară stabilită după al doilea război
balcanic şi Trianon (4 iunie 1920), prin care Ungaria era nevoită să recunoască unirea Transilvaniei cu
România. În fine, prin tratatul de la Paris, din 28 octombrie 1920, Franța, Marea Britanie, Italia și
Japonia (care nu a ratificat însă tratatul) au recunoscut unirea Basarabiei cu România.
În plan teritorial și demografic: a crescut suprafața țării de la 137 000 la 295000 de kilometri pătrați, iar
populația României număra în 1930 18 milioane locuitori; prin unirea din 1918 a crescut diversitatea etnică și
confesională, iar raportul dintre majoritari și minoritari era de 71,9 % la 28,1%.
În plan politic, România a făcut trecerea la democrație, în 1918 fiind introdus votul universal, iar în 1923 a
fost adoptată o nouă constituție; între practicile democratice menționăm participarea cetățenilor la viața politică
și pluralismul politic.