Statul român modern: de la proiect politic la

realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România
Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase
instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar şi
independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin
reforme.

Modernizarea socială presupune:

 desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante privilegii
amintim: boierii nu plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul lor,
erau judecaţi după alte legi decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă funcţii
în stat şi să participe la viaţa politică.
 desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr foarte mic.
Majoritatea ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni). Ţăranii
dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier, în
schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă de
bani (cens)  şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii dependenţi nu
aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
 acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

 adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în faţa

legii, separaţia puterilor în stat;
 participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
 realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai multe
state. Ei doreau să alcătuiască un stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat naţional) şi care
să nu depindă de nicio putere străină (stat independent). Ţările Române erau state vasale
Imperiului otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică plăteau tribut turcilor şi nu aveau
politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de turci, adică nu aveau
ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul românesc ambasade ale altor ţări). Românii
locuiau în mai multe state, unele teritorii româneşti aflându-se sub stăpânire străină. În
Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, iar, din 1812,
Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a făcut parte din Imperiul otoman încă din
secolul XV.

În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii, istorie,
limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Ţara
Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-au avut
reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror scrieri istorice,
literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa naţională a apărut
mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate categoriile sociale, prin
intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii politici
şi de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi naţionale şi apoi au
încercat să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost susţinută în special de
burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi, bancheri, industriaşi, diverşi întreprinzători
mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab reprezentată, prin câţiva proprietari de
ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai important în modernizare l-au
avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris; mulţi dintre ei erau fii de boieri.
Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile politice şi reformele realizate în Franţa. Unii
dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale,
dar mai rar politice. Cele mai multe reforme modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi
Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a fost Imperiul

otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-au opus reformelor
sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz special îl
reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după aceea, până
în 1856, s-a opus oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la

jumătatea secolului al XIX-lea
a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul turcilor,
din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav
autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici
măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva
suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.
În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă, iar majoritatea
locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul otoman,
creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era
cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie
încercau prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în
zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii
dintre ei fiind chiar executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în
Moldova 37. Numărul domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au
avut mai multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi invers. Ţările Române nu au mai
avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o
gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau albanezi.
 
Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie importantă la
începerea procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei erau adevăraţi oamenii de cultură,
cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). El a domnit alternativ în Ţara
Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi administrative:

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru că ţăranii nu au
primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul boierilor, prestând munci
agricole în schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci existau tot felul de
impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai importantă era fumăritul, care
 era un impozit pe coşul casei (de fapt pe familie; acolo unde erau mai multe fumuri, era o familie mai
mare);
 a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate pentru locuitori;
 a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri de legi: Codul Calimah în
Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), după numele domnitorilor reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-a dat seama că
societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa. Boierii au început să
redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai ales marilor puteri străine: Turciei,
Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei. Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida
naţională deoarece se opunea domniilor străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în
număr mare în timpul domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în raporturile cu

Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi. 
 reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să limiteze puterea
domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

      Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 

 Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada 1716-1718, prin care se cerea
protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului boierilor români  de a alege domnitorul. 
 Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor tratative de pace
purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea revenirea la domniile pământene,
autonomia internă şi unirea celor două ţări sub protecţia Austriei, Rusiei şi Prusiei. 
 Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a propus instaurarea unui regim în care
puterea politică să fie în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan controlate de boierime, iar domnitorul
să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea
privilegiilor fiscale prin plătirea impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al

XIX-lea
Principalele categorii sociale
 Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi modificase sensul din a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, nu însemna  un mare proprietar de pământ, ci
desemna o persoană care deţinea dregătorii în stat (numite boierii). Domnii fanarioţi oferiseră
o serie de dregătorii unor oameni de încredere greci pe care îi aduseseră în Principate.
Aceştia rămăseseră aici şi după plecare domnitorilor respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu
erau agreaţi de boierii pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu
timpul, cei mai vechi dintre ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete ale boierilor
pământeni. Conflictul dintre boierii greci şi boierii pământeni a existat pe toată perioada
domniilor fanariote. Din 1775, boierii erau împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile
deţinute. Dar toţi dregătorii erau şi proprietari de moşii, aşa că sensul iniţial de boier proprietar
de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau impozite şi aveau monopol asupra producţiei de
alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică clăcaşii nu  puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi
nu aveau voie să macine la morile din satele libere. De asemenea, aveau dreptul să impună
restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv
printre cei liberi, de care abuzau adesea, răpindu-le păşunile, livezile sau pământurile
arabile. 

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau descendenţi ai
boierilor de rangul I şi II şi care nu mai aveau dregătorii. Ei erau scutiţi de impozite. Alte
categorii scutite de impozite erau scutelnicii şi posluşnicii, nişte ţărani de pe pământul
mănăstirilor, respectiv al boierilor, care erau scutiţi de impozite către stat pentru că prestau
mai multe dări către moşieri.

Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care nu aveau pământ şi
cultivau loturi pe pământul boierilor, pentru care dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau
clacă (muncă gratuită). Zilele de clacă erau 12 pe an în Ţara Românească şi 24 pe an în
Moldova (situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună decât a iobagilor din Transilvania care
prestau 3-4 zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi
găsească şi alte ocupaţii sau să plece în alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele erau puţine; majoritatea
aşezărilor urbane erau târguri, unde se practica şi agricultura.
Marii negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite şi
sare. Mulţi dintre ei erau străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau ascensiunea
socială prin cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria boierilor. O
altă activitate care aducea mulţi bani era arendarea minelor de sare şi a vămilor. Comerţul în
Ţările Române nu s-a putut dezvolta normal datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a
aproviziona Imperiul otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână în cale
dezvoltării comerţului erau vămile interne, care trebuiau plătite la trecerea pe moşiile
boiereşti. Meşteşugarii aveau mici ateliere în care produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri
gospodăreşti şi materiale de construcţie. Ei erau organizaţi în bresle. Autorizaţia de înfiinţare
a breslelor era dată de domnitor. Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau mai mulţi angajaţi
(ucenici şi calfe) erau puţine. În general lucra un singur meşteşugar şi un ajutor.

Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană.  

 Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul faţă de turci a
crescut constant. Spre exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara
Românească şi 135 pentru Moldova. În 1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500
de pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se menţine în scaun. De exemplu,
Alexandru Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în 1782, cu un milion de piaştri, în
timp ce venitul anual al Moldovei era de 4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau
cele pentru confirmarea în funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale
prevăzute în registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse evenimente festive).
La aceste plăţi oficiale se adăugau cele neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau
diverşilor funcţionari otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate dependenţei
otomane, să achite impozitele datorate statului şi erau obligaţi să găzduiască funcţionarii
publici care strângeau dările. Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba
de pe spatele contribuabililor. Ba mai mult, trebuia să aibă şi ei un câştig substanţial în plus
din strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor devenise de nesuportat la începutul
secolului XIX. În perioadele de secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii
renunţau să mai strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de secol
anumite trupe militare rebele din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai
celebru a fost paşa din Vidin, Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la
sudul Dunării. Trupele lui, numite de popor pazvangii, au prădat constant în perioada 1798-
1807. În 1800 au ars aproape complet oraşul Craiova. Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i
anihila pe pazvangii, dar de multe ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a
prăda. O altă problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe teritoriul
Principatelor s-au dus numeroase războaie între turci, ruşi şi austrieci. Populaţia era obligată
să aprovizioneze armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau
nevoie, producând pagube imense.
 b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la
1821
În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea domniilor fanariote printr-
o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase,
ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 şi era comandantul grănicerilor din judeţul Gorj,
numiţi panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului 1821, când moare
domnitorul Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un organism
alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. 

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la Odesa) şi avea drept scop
eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală generală a popoarelor din
Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult
pentru că i-ar fi făcut pe turci să îşi disperseze armat în mai multe direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre membrii
Eteriei o înţelegere prin care se angaja să participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala cauză
pentru care el a acceptat colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine sprijinul militar al
Rusiei. În final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români, locuitorii ţării şi eteriştii aveau un
obiectiv comun, lupta antiotomană, dar şi alte obiective specifice care îi puneau în contradicţie pe unii cu ceilalţi.
Boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a boierilor greci, care erau majoritari în Divan (Sfatul Ţării).
Ţăranii aveau nemulţumiri împotriva tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între greci şi români sau între
boierii care erau de partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi
împroprietărirea cu pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin desfiinţarea obligaţiilor de
aprovizionare a Imperiului otoman şi exportul libert precum şi libertatea comerţului intern, prin desfiinţarea
vămilor interne (taxe ce trebuiau plătite la trecerea pe pământurile boiereşti).
 
Proiectul lui Tudor Vladimirescu. 
Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o intervenţie armată otomană
în Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice
ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor
români patrioţi. Cel mai important document  elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect de
organizare a ţării prin care să se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:

 limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);

 plata impozitelor de către categoriile scutite;
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
 înfiinţarea unei armate naţionale;
 numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.

Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui Tudor nu este foarte radical, în
primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă el cât mai multe categorii sociale şi apoi pentru că a încercat
să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii români au considerat ridicarea la luptă a lui Tudor
drept răscoală şi nu revoluţie, tocmai datorită revendicărilor sale moderate şi participării masive a ţărănimii. Ceea
ce îndreptăţeşte ca mişcarea lui Tudor să fie considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a
răsturna ordinea politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta este împotriva căpeteniilor
noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a bucurat de participarea unor
largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii dintre marii boieri. 

Desfăşurarea revoluţiei*
În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu la Bucureşti şi au discutat cum
să înceapă revolta. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată al cărei nucleu îl constituiau
trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le cerea
locuitorilor să vină la luptă alături de el, de boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această proclamaţie a fost
tipărită şi citită de emisari ai revoluţiei în sate. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau
Adunarea norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul Ţânţăreni din judeţul Gorj, unde au
petrecut timp de o lună. Aici au venit locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească a ajuns la peste
5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din nordul Olteniei au fost organizate pentru o rezistenţă militară în
cazul unei năvăliri turceşti. 
În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat să mai presteze muncă gratuită în folosul
lor, în ciuda proclamaţiilor lui Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii dintre boierii patrioţi să fugă din ţară
în Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă, ca o armată disciplinată. Tudor Vladimirescu a interzis
orice acte de vandalism, ajungând până la a-i executa pe cei care comiteau furturi şi omoruri. Spre deosebire de
alte armate de la vremea respectivă, care jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la locuitori toate
proviziile de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a trimis mai multe scrisori sultanului în
care l-a asigurat că ridicarea la luptă a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie, fiind atunci în număr de
aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea oficială cu boierii care alcătuiau
guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor, încheind cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea
mişcării lui Tudor şi poziţia acestuia de comandant militar şi de decizie în politica externă. Tudor a dat mai multe
proclamaţii în care cerea poporului să-şi unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El
a renunţat să mai menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine alăturarea tuturor categoriilor privilegiate la
lupta naţională. Prestigiul lui Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi spunea Domnul Tudor, chiar
dacă el nu a pretins că este domnitor.
 
Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*
Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării, venind din Rusia prin Moldova.
Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara sa, a contribuit la revolta
generală a românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi trupele eteriste în apropiere de Bucureşti.
Tudor Vladimirescu nu dorea o colaborare directă cu Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea, de
teama unei intervenţii otomane. Când Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis
să intre în capitală, ci l-a convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la Târgovişte. 

În luna mai, trupele otomane  au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la nordul Dunării şi au intrat în Ţara
Românească. Vladimirescu trimisese mai multe scrisori unor comandanţi militari din cetăţile de graniţă pentru a
evita o intervenţie armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia era depunerea armelor şi colaborarea cu turcii
împotriva eteriştilor. El a refuzat aceste condiţii şi a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu Adunarea Norodului
spre mănăstirile fortificate din Oltenia. Eteriştii au interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles
cu turcii împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost ucis şi trupul său aruncat într-o
fântână. Arestarea lui Tudor a fost posibilă şi datorită faptului că disciplina foarte severă pe care a impus-o
pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi. Această severitate ajunsese până la executarea unor
căpitani de panduri. După moartea lui Vladimirescu, o parte a pandurilor s-a împrăştiat şi o alta s-a alăturat
eteriştilor. Trupele otomane au învins fără dificultate armata eteristă aliată cu o parte a pandurilor în bătălia de
Drăgăşani (7 iunie 1821). 
 
Consecinţele revoluţiei
 Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat pragmatismul
programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a consimţit la înlăturarea
domniilor fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel principalul scop al revoluţiei.
Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul otoman, s-a revenit la libertatea comerţului
în Ţările Române. În 1831, 1832, prin adoptarea primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus
în aplicare alte două dintre prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor
interne şi înfiinţarea armatei naţionale

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea domniilor fanariote şi
revenirea la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie Ghica în
Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat unele reforme,
ei s-au confruntat cu o grava criză financiară. 
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la
Adrianopol, Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române, ceea ce presupunea că
acest stat avea dreptul să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa Imperiului
otoman dar şi că avea un anumit drept de control asupra politicii acestora. Tot acest tratat a prevăzut
şi libertatea comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona Imperiul otoman.
Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol modernizator pentru ca apoi să devină o piedică în
calea schimbării.
 
Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte
adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-au
numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu reprezentanţii
Rusiei, ţinând cont de tradiţia legislativă românească de până atunci, de memoriile boiereşti şi de alte
proiecte de constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a intrat în vigoare în 1831, iar
cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice prevedeau separaţia puterilor în stat. 

 Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri.
Marii boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau
deputaţi prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii
alegerea domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului. 
 Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii.
Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca
miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea
miliţia naţională, avea drept de graţiere.
 Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc
era instituţia supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse
bazele sistemului juridic modern.

O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne. 
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi nu
prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De
asemenea, el era un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane. 
 
Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la 1848, s-au
numit domni regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara Românească
şi Mihail Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi culturale, au avut
conflicte cu Adunarea obştească sau au fost contestaţi de boieri datorită guvernării lor autoritare. 
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30 boierii din partida
naţională, grupaţi în jurul lui Ioan Câmpineanu,  au elaborat mai multe proiecte de reformă, cerând
independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat. Câmpineanu a alcătuit un proiect
de constituţie liberală care prevedea egalitatea tuturor în faţa legii, libertatea presei, responsabilitatea
miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare, monarhie ereditară. 

În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu, Ion
Ghica şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin revoluţie,
unirea românilor şi instaurarea unei republici democratice.
 

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul

politic paşoptist
Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca scop înlocuirea
regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituţii moderne (care să
prevadă respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), extinderea dreptului de vot,
împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru muncitori. Toate aceste revoluţii au fost pregătite de o societate
secretă, Masoneria, care avea filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel, revoluţionarii
din toate ţările au colaborat între ei şi au pus la cale începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an. 

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*. Revoluţia în Principatele Române a fost organizată de intelectualii

cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei mai mulţi dintre ei făcuseră studii la Paris,
unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de Masonerie sau de unii profesori universitari. În 1845 s-a
creat Societatea Studenţilor Români din Paris, al cărei lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei
şi-au propus schimbări fundamentale în organizarea socială, politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a
fost pregătită şi de mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de societatea „Frăţia” dar şi
de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică. Marii boieri şi
boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor, burghezii erau nemulţumiţi de
impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea să se dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială
foarte dificilă deoarece crescuseră atât dările către stat cât şi obligaţiile faţă de boieri (zilele de clacă sporiseră
constant deoarece boierii doreau să producă pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte
mare în anii anteriori revoluţiei. 
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist).  Obiectivele revoluţiei de la 1848 pot fi
deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din memoriile revoluţionarilor. Proiectul
politic paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele revendicări:

 Politice:       - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri
prea mari domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti:
 Sociale:       - desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
 Naţionale:  
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea protectoratului rusesc şi a
suzeranităţii otomane); 
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional. 

Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate sau mai radicale,
în funcţie de împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor politice specifice, programele nu conţin
toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost restrânse din dorinţa de a le face mai practice la
momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova au sperat ca domnitorul să le aprobe unele revendicări, de aceea
programul lor este foarte moderat; revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi
independenţa de teama unor prea mari complicaţii internaţionale).
 
Desfăşurarea  revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi
Moldova:
Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin guvernarea sa
autoritară, cenzură severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici
mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de
la 1848 trebuiau să ţină cont atât de experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul că ţara se
învecina cu puterea protectoare, Rusia, care ar fi putut interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice
radicale. M. Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.
 
Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu) au
organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au participat circa 1000 de persoane, boieri şi
orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-Proclamaţie (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au
înaintat spre aprobare domnitorului Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat cerând printre
altele: respectarea Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei,
responsabilitatea miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească, înfiinţarea unei
gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au temut de o intervenţiei a armatei ruse, de aceea nu au pus în
program revendicări radicale.
 
Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare. Mihail Sturdza a
discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora;  nu a fost de acord doar cu două
dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării obşteşti şi  înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În
aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au
reuşit să evadeze şi au plecat în străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au
elaborate alte programe de revendicări, de această dată radicale, cerând unirea tuturor românilor şi
independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În Programul numit Prinţipiile noastre
pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii moldoveni aflaţi în exil în Transilvania au cerut:
împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe principiile libertăţii,
egalităţii şi fraternităţii, unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest program a cuprins de fapt
obiectivele maximale ale revoluţiei române.
 
Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)
Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de la
predecesorul său, Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea Obştească. Pentru a
scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-un mod autoritar, fără să convoace
Adunare, prin emiterea  unor decrete cu putere de lege. Bibescu a fost susţinut în această atitudine de Rusia şi
Imperiul otoman. În 1846 a organizat alegeri pentru o nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita
alegerea opozanţilor săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a alcătuit un Comitet
revoluţionar. Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a căutat adepţi în rândul
populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor şi a locuitorilor oraşelor în mai multe
localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz (lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost  prezentat  programul
numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul radical, cerând:
desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările sociale, domn ales pe 5 ani din
toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu
despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei,
gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt palatul domnesc.
Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia de la Izlaz, care a avut rol de
constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei.
Puterea a fost  preluată de un Guvern provizoriu din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell,
C.A. Rosetti, Ion C. Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a
avut  Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a încercat să aplice
programul revoluţionar, luând mai multe măsuri reformatoare:

  abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;

  înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de Propagandă (care să
meargă în  fiecare judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);
  înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie au făcut parte
reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un rezultat concret;
  adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile puteri.

Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman Paşa a fost trimis
la Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician moderat şi a acceptat să discute
atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus
înlocuirea guvernului revoluţionar cu o locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea locul domnitorului),
revenind astfel la o situaţie politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei
revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Drept urmare, nici sultanul turc nici
ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la insistenţele ruşilor, a trimis o nouă
armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca misiune reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o
rezistenţă armată folosind brigada de pompieri a oraşului şi un batalion de infanterie. În urma luptelor din Dealul
Spirii (13 septembrie) românii au fost înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe ruseşti
de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul Organic.
 

Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist.  Programele revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele
mai importante revendicări politice ale românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare,
cărora le-au dat însă o formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele
reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
 

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan

Cuza (1859-1866)
Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*

Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea

Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi
înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou statut
de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei
în Ţara Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au plecat în exil unde
au militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută problema românească în
presa şi în rândul oamenilor politici din Franţa, Anglia şi statele italiene.  Domnitorul Moldovei a
permis revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare unionistă (au creat asociaţii şi
au înfiinţat reviste care militau pentru unire).
a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor
Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi Turcia care se
încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia, Turcia, Austria, Prusia (un stat
german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit  la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta
pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema
Principatelor. Turcia şi Austria se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau
favorabile. În Tratatul de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres, exista o secţiune separată
pentru Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri. Se păstra
însă suzeranitatea otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale), una în Ţara
Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire la organizarea ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta. Adunările ad-hoc
se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate.  Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost
câştigate de partida unionistă (partida naţională) în ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate toate
categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare judeţ. Hotărârile
Adunărilor ad-hoc au fost aproape similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească: 

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România 

 conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie crescuţi în religia
ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă moderată pentru că
acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta propunerile românilor.
Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor. Ele adoptă un act numit Convenţia de
la Paris care are rol de constituţie pentru Principate. Aceasta prevedea: 

  unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar în fiecare
principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se spunea Puterile publice vor fi
încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei adunări elective) .
 singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi) şi Înalta
Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia
Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
 Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea deoarece
prevedea  egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub suzeranitate otomană şi
garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii
Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că
aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia de domnitor în ambele principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la
realizarea unirii: 
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia,
care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele acest act politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în
acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu. Adunările se reunesc la Bucureşti, care devine
capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin reformele
înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite din partida
naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii revoluţionari de la
1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi conservatorii nu erau încă partide
politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare statutară: sediu, lider, filiale
etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi care aveau în comun aceleaşi vederi privind
organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea
rezolvarea a două probleme fundamentale ale societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi
extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderaţi,
întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituţional în care
puterile domnitorului să fie foarte reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a
ajuns în conflict cu toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în
Adunare. Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta refuza
realizarea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece considera că
se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a spus voi prefera
moartea, înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a fost asasinat; nici
astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel mai important guvern a
fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în timpul căruia s-au realizat
marile reforme. 
 
 Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a averilor

mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte mănăstiri. Mănăstirile
închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către boieri, cu pământuri şi date în
proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult deţineau o parte foarte mare din
pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în străinătate, de aceea oamenii politici
români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea statului. Pentru a nu determina opoziţia
Imperiului otoman faţă de această lege care ar fi fost discriminatorie, în final s-a hotărât
preluarea de către stat a tuturor averilor mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul
agricol al ţării. Mănăstirile au fost despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au
refuzat-o în semn de protest faţă de actul statului român, sperând să câştige până la urmă
bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de numărul
de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani; timp de 30 de
ani nu aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu; liceul
avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea pedagogică a
cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea  autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să
adopte legea rurală.  El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală. Legea
electorală a redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de vot). Noua
constituţie, numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri foarte mari în
stat ale domnitorului, atât executive cât şi legislative:
  domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare, Adunării,
prin intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii numiţi de
domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi prin
vot cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii numiţi de
domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea  schimbării constituţionale de către
puterile garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor. Cuza
a fost silit să abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali radicali,
intrată în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări erau total opuse ca
ideologie; singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După înlăturarea lui Cuza,
puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei persoane. 

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în această
perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata naţională,
Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum. S-a introdus
sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o legislaţie
modernă în multe domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt care a făcut ca
suzeranitatea otomană să fie aproape formală.