Revoluția de la 1848 din Țările Române — Moldova, Țara Românească și Transilvania — reprezintă

unul din evenimentele de seamă din lupta dusă de poporul pentru libertate națională și progres social.
Înscriindu-se în ansamblul mișcării revoluționare europene, revoluția din 1848 din Principatele Române și-a
avut nota sa proprie, specifică. Cauzele care au dat naștere revoluției de la 1848 în Țările Române trebuie
căutate în primul rind în condițiile de dezvoltare economică, socială și politică a acestora. „Revoluția
română de la 1848 — arăta N. Bălcescu în anul 1850 — nu a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut
și viitor, fără altă cauză decît voința întîmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană.
Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor.
Uneltitorii ei sânt optsprezece veacuri de trude, de suferințe și lucrare a poporului român asupra lui însuși“
Într-adevăr, orînduirea feudală devenise o frină în calea dezvoltării economice și sociale a Țărilor
Române. Încă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea începuseră să apară unele elemente ale producției
capitaliste, a căror dezvoltare s-a accentuat în perioada următoare. S-a ajuns astfel ca spre mijlocul secolului
al XlX-lea criza societății feudale românești să intre într-o nouă etapă, caracterizată prin creșterea forțelor
purtătoare ale progresului economic, social și politic, prin agravarea contradicțiilor dintre clase și grupuri
sociale, dintre poporul român și asupritorii străini.
Activitatea economică sporită ce se desfășura în cele trei țări române a dus implicit la întărirea
burgheziei și la creșterea numărului lucrătorilor din manufacturi și ateliere. Dar dezvoltarea firească, atât pe
planeconomic cît și politic, era frînată de relațiile feudale. Se impunea deci sfărîmarea vechilor rînduieli.
Burghezia, adînc nemulțumită de îngrădirile feudale, dorea să cucerească puterea în stat pentru a da curs
dezvoltării nestingherite a capitalismului. Ea a constituit forța conducătoare a revoluției de la 1848. O parte
importantă a boierilor din Principate și a nobililor din Transilvania era interesată în abolirea servituților
feudale și acționa alături de burghezie. În doborîrea feudalismului erau interesate în gradul cel mai înalt
masele largi populare de la orașe și sate — meseriașii, lucrătorii și țărănimea — care erau supuse unei crunte
exploatări. Țărănimea dependentă, greu înrobită de sarcinile feudale, năzuia să se elibereze de jugul feudal și
să devină stăpînă a pămîntului pe care îl muncea.
Numai o pătură relativ restrînsă a marii boierimi și a nobilimii se opunea desființării privilegiilor
feudale, urmărind pe de o parte să-și păstreze în întregime întinsele pămînturi pe care le stăpînea, iar pe de
alta să-și mențină monopolul marilor demnități în stat. În aceste condiții, contradicția fundamentală dintre
țărănimea dependentă și exploatatorii ei ridica cu acuitate rezolvarea problemei agrare, problemă centrală a
revoluției în toate cele trei țări române. Țărănimea devenea în modul acesta forța socială de bază a mișcării
revoluționare din 1848.
Dominația străină, care se manifesta sub diferite forme asupra Țărilor Române, agrava criza
societății feudale românești. Poporul român dorea cu ardoare să scape de asuprirea națională — exercitată în
Țara Românească și Moldova de Turcia, puterea suzerană, și de Rusia, puterea protectoare, iar în
Transilvania de Imperiul habsburgic și nobilimea maghiară — și să se unească într-un singur stat puternic,
de sine stătător. Dorința înfăptuirii unității naționale s-a manifestat îndeosebi în timpul desfășurării
revoluției, deși ea exista în concepția fruntașilor pașoptiști și înainte de începerea acesteia. O seamă de
mărturii din acea vreme ne oferă o imagine clară asupra năzuințelor românilor de a se uni într-un singur stat
național. Într-o scrisoare către Ion D. Ghica, Dimitrie G. Golescu spunea printre altele : „Am aruncat
deunezi ochii asupra hărții tipărite la Viena, înainte de 20 de ani, care hartă înfățișa numai țările locuite ide
români, Valahia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banatul. Știți că țările acestea ar putea să formeze un
regat frumos... cu frontiere indicate parcă de natura însăși ?... Ideea aceasta care părea o utopie în anul
trecut mi se pare azi realizabilă...“ .

Deşi Revoluţia de la 1848 a izbucnit în Ţările Române cu ocazia izbucnirii revoluţiei în Europa,
totuşi ea a avut si o serie cauze proprii. Acestea pot fi împărţite în trei clase: cauze sociale, cauze naţionale şi
cauze politice.

1. Cauzele sociale erau nemulţumirea faţă de existenţa privilegiilor boiereşti şi clerului, respectiv a
celor trei naţiuni privilegiate în Transilvania şi o altă cauză socială era nemulţumirea faţă de situaţia
grea a ţăranilor: clăcaşi în Moldova şi Ţara Românească şi iobagi în Transilvania. Aceştia nu aveau
propriul lor pământ şi erau obligaţi prin lege să muncească pe moşiile boierilor, respectiv ale
nobililor. Dacă clăcaşii se puteau muta de pe o moşie pe alta, iobagii erau legaţi de glie.
2. Cauzele politice erau legate de nemulţumirile faţă de existenţa unor regimuri politice autoritare sau
absolutiste care nu respectau drepturile şi libertăţile cetăţenilor.(slide)
3. Cauzele naţionale erau în Moldova şi Ţara Românească constituite de nemulţumirea faţă de
protectoratul Rusiei care impusese un articol adiţional în Regulamentele Organice prin care se
încălca grav autonomia celor două principate, iar în Transilvania era nemulţumirea românilor că nu
sunt egali în drepturi cu membrii celor trei naţiuni privilegiate. S-a pus şi problema unirii tuturor
românilor sau măcar a Moldovei cu Ţara Românească, dar condiţiile politice n-au permis realizarea
ei.