Domnitorii fanarioți și elemente ale Iluminismului

Epoca domniilor fanariote reprezintă o perioadă controversată în istoria românească,

fiind considerată la o prima vedere un regres în evoluţia societăţii româneşti, dată fiind
subordonarea mai accentuată a Ţărilor Române faţă de Poarta otomană însoţită de ştirbirea
gravă a autonomiei de care acestea se bucuraseră până atunci. La o analiză mai atentă însă, în
şirul domnitorilor impuşi de Poartă se pot distinge şi figuri remarcabile care dincolo  de
interesul propriu au încercat să determine o evoluţie în domeniul juridic-fiscal-social-cultural în
acord cu concepţia iluminstă din Europa acelei vremi. Punctele de vedere diferite au determinat
apariţia unei istoriografii vaste pe această temă.
Prin introducerea regimului fanariot în Principatele Române, Moldova şi Ţara
Românească, Poarta otomană a urmărit consolidarea controlului ei asupra acestora în condiţiile
în care în Transilvania se instaurase (din 1699, pacea de la Karlowitz) stăpânirea habsburgică
iar în Europa de sud-est îşi făcuse apariţia, ca factor de putere, Rusia. Aceste evenimente au
dus la decăderea pronunţată a puterii otomane, respectiv la schimbarea raportului de forţe pe
plan internaţional. Un rol important în instaurarea domniilor fanariote l-a avut şi criza
regimului boieresc intern care s-a manifestat şi prin stabilirea unor alianţe cu Rusia şi Austria,
principalele inamice ale Imperiului Otoman.
“Fanariotismul ale cărui rădăcini au apărut încă din secolele XVI-XVII reprezintă un
fenomen extrem de controversat în istoriografia română veche şi nouă. Cei mai mulţi istorici au
pinegrit fanariotismul, insistând asupra laturilor sale negative, alţii din Şcoala lui Iorga mai
ales, au căutat oarecum să-l reabiliteze.” Unii dintre domnitorii investiţi de sultan după
1711/1716 în Modova şi Ţara Românească au fost, într-adevăr, preocupaţi numai de câştiguri
materiale imediate; alături de ei întâlnim însă şi domnitori care au încercat să cârmuiască cu
înţelepciune înţelegând că, de fapt, buna stare a ţării nu poate fi decât şi în folosul
cârmuitorului. Fiind influenţati de ideile epocii luminilor şi de modelele europene ale
despoţilor luminaţi ei au încercat să introducă şi în principate reforme sociale şi administrative
moderne care să întărească puterea centrală, să ordoneze administraţia, să sporească autoritatea
domnului asupra unei boierimi pământene cam turbulente.
Ţările Române s-au integrat reformismului european în concordanţă cu specificul lor.
Regimul fanariot înfăţişează efectele absolutismului luminat care a iniţiat un proces de
renovare şi raţionalizare a instituţiilor statului. Iluminismul este o mişcare  cultural europeană
din secolul al XVIII-lea. Termenul trimite la “lumina” raţiunii prin care se propunea să fie
combătute “tenebrele” ignoranţei şi superstiţiei. Considerând rânduielile feudale ca fiind
iraţionale, iluminismul a militat pentru înlocuirea feudalismului cu o rânduire raţională. În
lupta lor împotriva obscurantismului clerical iluminiştii au adus o contribuţie de seamă la
dezvoltarea ştiinţei şi la răspândirea culturii în mase. Ei au opus privilegiilor feudale teza
egalităţii oamenilor prin naştere.
“Secolul al XVIII-lea în Ţara Românească şi Moldova, în prelungirea umanismului
românesc şi preiluminismului, dezvoltă în instituţiile de cultură o viaţă intelectuală laică
propulsată de reformismul fanariot. Secolul luminilor în ţările române a deschis o nouă epocă
sub raport politic care evidenţiază în cadrul chestiunii orientale o problemă românescă, iar
cultural – o integrare în sistemul de vase comunicante al culturii europene. Secolul luminilor
este şi unul al afirmării conştiinţei nationale la nivel elitar vehiculată treptat de cultura
iluministă în societate.”
“Formula fanariotă este de fapt un compromis între statutul de autonomie al Principatelor
Române şi cel al administraţiei directe. Instituirea paşalâcului la nord de Dunăre nu mai era
posibilă în secolul al XVIII-lea, întrucât, nici Viena, nici Petresburg-ul nu ar fi tolerat-o iar
impunerea ei ar fi dezlănţuit reacţia violentă a elitei politice a societăţii moldo-muntene.”
Astfel se desfiinţează dreptul Ţărilor Române de a-şi alege domnitori pământeni;
domnitorii sunt numiţi de către sultan din supuşii sultanului şi consideraţi înalţi dregători ai
Porţii Otomane.  Domniile sunt de scurtă durată astfel încât în răstimpul celor 100 de ani au
existat nu mai puţin de 40 de domnii în Muntenia şi 36 în Moldova.”Turcii, dealtfel, şi fixaseră
în practică încă demult, la trei ani durata unei domnii; pentru înnoirea ei trebuia plătită o sumă
importantă numită mucarer. Era şi un mucarer mic care se plătea în fiecare an. Domnii se
schimbau dintr-o ţară în cealaltă : astfel Constantin Mavrocordat a domnit de 6 ori în Muntenia
şi de 4 ori în Moldova.” De asemenea, putem da ca exemplu pe Grigore al II-lea Ghica care a
domnit şi el de 4 ori în Moldova şi de 2 ori în Muntenia.
Alte forme de manifestare a regimului turco-fanariot au fost : desfiinţarea dreptului
Moldovei şi al Ţării Româneşti de a întreţine legături diplomatice cu alte state, desfiinţarea
oştirii pământene şi înlocuirea ei cu o gardă permanentă a domnitorului precum şi cu un corp
de jandarmi rurali, grăniceri, paznici de închisori, întărirea monopolului turcesc asupra
exportului produselor economice şi considerarea teritoriului celor două ţări române ca parte
integrantă a Imperiului Otoman care îl poate ceda puterilor străine. “Pierderile teritoriale se
succed în toată epoca fanariotă. Încălcând drepturile celor două Principate asupra vechilor
hotare Poarta va ceda Austriei - nordul Moldovei (1775) iar Rusiei – partea de răsărit dintre
Prut si Nistru (1812).”

Privită în ansamblu, epoca fanarioţilor este una de decădere luând în considerare

pierderile teritoriale suferite, faptul că domnii ajung simpli funcţionari ai sultanului, care-i
schimbă foarte des, fiscalitatea accentuată, atmosfera morală grea, intriga şi bacşişul care devin
tot mai frecvente. Dincolo de aceste aspecte se evidenţiază o serie de aspecte pozitive, precum
cele din ordinea socială, se desfiinţează rumânia care reprezenta libertatea ţăranilor,  se
înfiinţează şcoli şi spitale, se fac legiuiri noi. Cei mai de seamă domni fanarioţi au fost
Constantin şi Nicolae Mavrocordat. Ei au meritul de a fi introdus cultura greacă în ţară,
premergătoare renaşterii noastre culturale.
Şi ei, asemeni celorlalţi domni fanarioţi, în calitate de reprezentanţi ai Imperiului Otoman
au desfăşurat o “ politică de reforme “ având ca obiectiv îndeplinirea obligaţiilor către Poartă,
consolidarea controlului ei asupra Principatelor Române, limitarea puterii boierimii şi
modernizarea structurilor sociale şi politico-administrative pentru a le adapta unei mai eficiente
exploatări în beneficiul Porţii Otomane. Perioada fanariotă coincide cu cel de-al doilea punct
culminant al exploatării otomane, prin cereri de bani, grâu, lemn, oi etc. la care se adaugă
sumele considerabile plătite de fanarioţi pentru a obţine domnia sau a se menţine în scaun, dar
şi cu limitarea statutului de autonomie a Ţării Româneşti şi Moldovei.
  Într-adevăr, secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit “secolul reformelor”, întrucât
de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare,
administraţie, justiţie, biserică şi cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în
ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea.
Domnii fanarioţi s-au confruntat cu aceleaşi probleme ca şi domnii pământeni, Antioh
Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, precum crizele demo-fiscale, generate de războaiele
ruso-austro-turce, desfăşurate în spaţiul românesc, de rapacitatea altor domni fanarioţi, călăuziţi
de singurul gând al înavuţirii şi de agravarea considerabilă a regimului obligaţiilor materiale
către Poartă. In pofida acestora, efortul reformelor a fost pe cât de amplu pe atât de sistematic.
Reforma fiscală a declanşat “reacţia în lanţ” a reformelor. Domnii fanarioţi au
conştientizat că sectorul fiscal nu putea fi izolat de celelalte sectoare ale vieţii sociale, altfel
spus, că stabilitatea contribuabililor era afectată de existenţa servituţii corporale, care îl punea
pe ţăranul şerb sub autoritatea deplină a stăpânului său, precum şi de abuzurile administrative şi
juridice. Politica de reforme s-a extins şi în domeniul administraţiei şi al justiţiei. Nici reforma
aparatului administrativ n-a putut fi pusă în practică, deşi nu au lipsit nici ideile şi nici
iniţiativele. Unul dintre domeniile în care despotismul luminat fanariot a dat roade a fost acela
al codificării legislative şi alcătuirea de coduri moderne.
O atenţie deosebită arată învăţatul Constantin Mavrocordat culturii. El întăreşte şcolile
existente, unde se învăţa greceşte şi slavoneşte cu altele noi “lătineşti şi arăpeşti”, după cum
Neculce ne spune, în sensul că adaugă cursuri de limba latină limba turcă şi scriere arabă,
acestea din urmă desigur pentru pregătirea diecilor care urmau să citească firmanele venite de
la Poartă şi să scrie răspunsurile. Şi preoţii erau supuşi unui control sever de către
inspectori,  în ceea ce priveşte învăţătura. Numai cei învăţaţi erau scutiţi de plata birului. Lipsa
cărţilor l-au determinat pe Mavrocordat să înfiinţeze tipografii atât la mitropolie cât şi la
episcopii. Prima tipăritură este o Psaltire în 1743, urmată de un şir întreg de cărţi de slujbă, la
Iaşi, iar a doua la Rădăuţi, în 1745, un Ceaslov şi o Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur.
Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820  și haosul provocat
de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de Tudor
Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote.
În primăvara anului 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei
Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță Sandu Sturdza,
un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore
Alexandru Ghica al Moldovei și vornicul Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul
domnesc al Moldovei. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din
nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza și în Muntenia pe Grigore al IV-
lea Ghica. Relevante pentru relațiile încordate dintre boieri și domn a fost compromisul dintre
cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu și pretențiile regenței boierești de la București,
care încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul domn fanariot din
Muntenia.
Domnia lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia
au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupația rusă din timpul războiului
ruso-turc din 1828-1829 și de perioada de dominație țaristă care a urmat.
În concluzie, epoca fanariotă rămâne una cu minusuri, dar şi cu plusuri, mai ales, în ceea
ce priveşte încercările de modernizare a societăţii şi statelor româneşti, rămase mult în urma
Europei vestice şi chiar centrale.

Dintre domnii cei mai importanţi ai acestei perioade merită amintiţi Nicolae Mavrocordat.

Turcii la 5 ianuarie 1716 (25 decembrie 1715 după calendarul vechi) îl instalează ca
domn la București pe Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Țara Românescă. Se
născuse la 3 mai 1680 la Constantinopol și era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Prin
bunica sa, fiica lui Alexandru Iliaș, se înrudea cu familia domnitoare care îl dăduse pe
Alexandru Lăpușnesanul. Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și
teologia, iar în țară a învățat și românește. Timpul scurt cât a domnit este marcat de confruntări
între armata austriacă și cea otomană. Habsburgii reputează victorii importante și ajung la
hotarul de nord-vest al Valahiei. Acest fapt a dus la sporirea interesului unei mari părți a
boierimii pentru înlăturarea cu ajutor austriac, a dominației otomane.
La cererea Porții, Mavrocordat a trimis 3000 de ostași pentru stăvili intrarea prin
Oltenia a trupelor habsburgice. Detașamentul otoman de la Cladova s-a retras însă, iar aramata
munteană a făcut același lucru, permițind ca Oltenia să fie ocupată de o armata de doar 200 de
oșteni. Boierimea locală a înlesnit înaintarea austriacă. La Târgu-Jiu, imperialii au făcut
prăpăd. În aceste circumstanțe, Mavrocordat a schimbat atitudinea față de imperiali, oferindu-și
serviciile lor. A început tratativele prin intermediul lui Michael Iavich. Între timp,
corespondența lui Mavrocordat cu marele vizir a fost interceptată și vechea atitudine anti-
habsburgica a domnitorului a ieșit la iveală. Austriecii știau oricum că domnitorul “investise”
1000 de pungi de galbeni (500.000 de lei) pentru ca marele vizir să-i ucidă pe fostul domnitor,
Ștefan Cantacuzino și tatăl său întemnițați la Stambul. La începutul verii lui 1716 Mavrocordat
trimite din nou soldați împotriva imperialilor. Faptul că o parte dintre căpitani și marii boieri îi
primeau bucuroși pe austrieci îi demonsta principelui că nu putea avea “încerdere în localnici”.
La 15 august 1716 un corp de oaste habsburgic pătrunde pe la Câineni, ajunge la Pitești și
Golești și amenință Bucureștiul. Mavrocordat organizează o tabără la Călugăreni și se
pregătește de rezistență. De această situație au profitat boierii ostili domnitorului. Ei lansează
zvonul că se pregătea aducerea pe tron, cu sprijin austriac, a lui Gheorghe Cantacuzino.
Speriat, domnitorul fuge cu toată Curtea sa spre Giurgiu. La Odaia, unde se cortegiul se oprește
pentru un popas, mitropolitul Antim (participant la complot) spune că trebuie să se întoarcă la
București pentru a nu “lăsa turma fără păstor” în fața iminentei ocupări. Și mai alarmat,
Mavrocordat trece Dunărea la Rusciuk. Informat că la București nu se întâmplase nimic, în
culmea furiei cere intervenția a câteva sute de tătari. Pornește spre Capitală cu sprijinul a cinci
detașamente turcești. Ajuns la Fântâna Radului Vodă prouncește ca marele vornic Pătrașcu
Brezoianu, presupus peretendent la domnie, să fie ucis.
Reinstalat pe tron, îl întemnițează pe mitropolitul Antim pentru că avea scrisori care
dovedeau că el “făcuse învoieli cu germanii”. Aceeași soartă o au 12 boieri. Predicatorul Ioan
Avramie este și el închis la mănăstirea Snagov. Antim este scos din funcție și trimis în surghiun
la mănăstirea Muntelui Sinai. El avea să fie ucis de oștenii otomani care îl escortau, iar trupul
său aruncat în Tundja, afluent al Mariței în septembrie 1716. Urgia principelui și a dregătorilor
săi apropiați s-a dezlănțuit asupra boierilor și negustorilor care erau bănuiți că ar fi avut
înțelegeri cu nemții. Ei sunt supuși la dări extraordinare, iar cine nu plătea imediat era
întemnițat și bătut crunt. Clucerul Barbu Bălăceanu va fi chiar decapitat în Curtea domnească
(3 noiembrie). Fratele său, Drăghici, a fost deposedat de 13.500 de taleri, de numeroase avuții,
unele fiind silit să le dea apropiaților domnitorului. Uneori chiar boieroaicele au fost aruncate
în închisoare pentru a se asigura plata amenzilor. Italianul Del Chiaro deplânge situația
spunând că țara era “pe ultima treaptă a prăpădului”: tătarii și imperialii o jefuiau iar domnia
împingea la silnicii de nesuportat.
Prezența trupelor musulmane în țară și persecutarea boierilor au dus la cereri de sprijin
către imperiali. Barbu Cornea Brăiloiu se adresează în acest sens invadatorilor creștini. Deși s-a
ales cu stigmatul de “trădător”, alți zeci de boieri îi urmează exemplul. Chiar și cei apropiați
domnitorului fac planuri pentru înlăturarea acestuia. Marii dregători “Golescul, Băleanul și
Bujoreanul” l-au sfătuit pe Mavrocordat să-l numească mare ban pe Radu Popescu vornicul, și
să-l trimită cu oaste în Oltenia împotriva imperialilor. După plecarea acestora spre vestul țării,
pe 3 noiembrie 1716 boierii au cerut intervenția grabnică a căpitanului Stephan Dettine von
Piovda, comandantul bavarez al unui detașament de 1.200 de sârbi, acțiune aprobată de
generalul Stephan Steinville, pentru a-l captura pe principele fanariot, lipsit de paza necesară.
Venind în taină din Transilvania la 14 noiembrie 1716, Dettine von Piovda și o parte din oștenii
săi pătrund pe furiș în Curtea domnească din București și îl obligă pe principe să vină cu
familia și rudele sale drept prizonier la Brașov și apoi Sibiu. Astfel s-a sfârșit prima domnie a
lui Nicolae Mavrocordat. El va reveni la tron în 1718.
 Răul fusese deja făcut însă. Următorii domnitori vor aplica aceleași metode de cârmuire
arbitrară a țării, vor face prăpăd din ce în ce mai mare timp de un veac, până în anul 1821.

Alexandru Şuţu, ultimul domn fanariot al Ţării Româneşti.

Născut în 1758, la Constantinopol, Alexandru „Alecu” Șuțu (foto stânga sus)  a fost
ultimul domn fanariot al Țării Românești. El a deținut de patru ori funcția de domn al Țării
Românești, precum și funcția de domn al Moldovei (28 iunie / 10 iulie 1801 – 19 septembrie /
1 octombrie 1802). Ultima sa domnie în Țara Românească a început la 5/17 noiembrie 1818.
Spre deosebire de Mihai Șuțu, domnitorul Moldovei, Alexandru Șuțu nu era un simpatizant al
cauzei eteriste, fapt care îi va atrage de altfel și sfârșitul, el fiind probabil otrăvit de medicul
său, la ordinul Eteriei.
Inițial un dragoman al Porții Otomane, Alexandru Șuțu a fost numit domn al Moldovei
în locul lui Constantin Ipsilanti, care era bănuit de legături cu rușii. Boierii din cele două Țări
Române, sub influența ideilor din vest și datorită politicii rusești, cereau cu insistență turcilor
stabilirea unui tribut fix și încetarea abuzurilor.
Politica lui Napoleon din Egipt a făcut ca relațiile dintre Țar și Sultan să se
îmbunătățească și astfel, s-a ajuns la stabilirea unui tribut fix de 619 pungi pentru Țara
Românească și de 135 de pungi pentru Moldova, iar durata unei domnii a fost fixată la 7 ani.
Autoritățile rusești doreau un domn favorabil lor în Moldova, astfel că i-au adus lui Suțu unele
acuze, printre care și aceea că grecii care îl înconjurau făceau abuzuri. Nu a apucat să răspundă
acuzelor, pentru că în iulie 1802 a fost desemnat să domnească în Țara Românească, lăsând în
Moldova un caimacan, dar în luna octombrie a aceluiași an este mazilit, iar pe tronurile
ambelor țări s-au suit domni adepți ai politicii rusești.
Aceștia erau: Constantin Ipsilanti în Muntenia și Alexandru Moruzi în Moldova. Ei
trebuiau să domnească timp de 7 ani, conform cu noul tratat. În preajma noului război ruso-turc
(1806 – 1812), sultanul i-a destituit pe cei doi domni, iar Suțu a primit domnia Valahiei.
Deoarece rușii au intrat în Țările Române, Poarta s-a văzut silită să-i pună din nou pe tron pe
Ipsilanti și Moruzi. În timpul ultimei domnii (1818 – 1821), simțind că tronul îi este amenințat
de revoluția grecească care se afla în pregătire, Șuțu s-a grăbit să-și adune avere fără scrupule. 
Cei trei mari boieri ai Țării Românești, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu
Văcărescu, i-au dat, la 15 ianuarie 1821, o împuternicire lui Tudor Vladimirescu, mandatându-l
să declanșeze acțiunea militară: „Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și
patriei noastre, drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului, pe
dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești
povățuit”. 
Alexandru Șuțu a murit la 19 ianuarie 1821 (31 ianuarie – s.n.). Este posibil chiar ca el
să-și fi dat obștescul sfârșit ceva mai înainte, dar știrea să fi fost ascunsă pentru a permite
finalizarea ultimelor pregătiri ale conspiratorilor pentru declanșarea Revoluției conduse de
Tudor Vladimirescu. Deloc întâmplător, Caimacamia constituită în urma decesului lui Șuțu și
care urma să administreze țara până la numirea unui nou domnitor de către Poartă era condusă
de aceiași trei mari boieri cu care Tudor încheiase înțelegerea din 15 ianuarie. 
Încă din noaptea precedentă anunțului morții domnitorului, 18/19 ianuarie, Tudor
plecase din București spre Oltenia, pentru a declanșa acțiunea convenită cu marii boieri, însoțit
fiind de Dimitrie Macedonschi, omul Eteriei, și de o gardă de arnăuți. În noaptea de 22/23
ianuarie, Tudor Vladimirescu s-a aflat la mănăstirea Tismana, urmând ca a doua zi să
declanșeze acțiunea revoluționară. Locul ales este câmpia din aproprierea satului Padeș, de
unde și-a lansat celebra proclamație, de fapt primul document al Revoluției.