Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dragoş Ungureanu
(text original)
Prima abdicare a principelui este subiectul unei note publicate la Roma, în anul
1598 de către Domenico Amici. Nu cunoaştem amănunte despre autorul notei
decât că era originar din Ancona şi că a scris o operetă în perioada
pontificatului lui Clement VIII [3] . Putem deduce după stilul telegrafic în care
scrie că este vorba mai degrabă de un mirean şi nu de un cleric. Nota tratează
evenimentele petrecute în luna aprilie a anului 1598, la aproape un an după
vizita pe care Sigismund a făcut-o la Praga la curtea lui Rudolf de Habsburg,
prilej cu care principele Transilvaniei a oferit principatul, Imperiului
habsburgic în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unei pensii de 50000
de ducaţi. Nu reiese din notă motivul acestei stranii renunţări aşa cum de altfel
acest motiv nu reiese clar nici din alte izvoare narative sau diplomatice. Un
motiv ar putea fi înfrângerea armatei habsburgo-transilvane de la Keresztes de
la 26 octombrie 1596, unde Sigismund a participat personal alături de
arhiducele Maximilian de Habsburg şi unde pierderile au fost puse pe seama
prea marii sale grabe şi a urmăririi dezordonate a turcilor tocmai puşi pe fugă
[4] . Este posibil ca după această înfrângere, poziţia lui Sigismund să fi fost
destul de şifonată în ochii principalilor săi susţinători externi, familia
imperială de Habsburg, însă ca această poziţie, oricât de şifonată ar fi fost în
urma unei înfrângeri militare care, oricum, nu a schimbat radical soarta
războiului cel lung, să constituie motiv de abdicare pentru un principe suveran,
este prea puţin. În al doilea rând, victoria otomanilor nu a fost urmată de vreo
agresiune majoră asupra Transilvaniei, de genul aceleia contra Ţării Româneşti
din august 1595, aşa cum se va vedea ulterior şi nici nu fusese descoperită vreo
astfel de intenţie a otomanilor de către factorii de decizie ai Ligii Creştine. Din
contră, otomanii au fost aceia care au solicitat alianţa Transilvaniei şi
colaborarea cu Sigismund aşa cum rezultă din scrisoarea din 7 ianuarie 1597
adresată din Belgrad de Hassan-paşa prin care principale Transilvaniei era
îndemnat să încheie pace cu Înalta Poartă, garantându-i-se recunoaşterea
domniei din partea sultanului: "Pe când mă aflam la Razgrad mi-ai scris
Măria Ta mie, cu ştirea lui Mihai Voievod că Măria Ta nu ai vrut să greşeşti
faţă de puternicul împărat ci că la acest lucru ar fi dat Sinan-paşa prilej.
Murind el acuma, cu credinţa şi cu îngăduinţa cu care aţi fost faţă de Poarta
Sublimă, plecându-vă capul şi de acum înainte puternicului împărat, să fiţi cu
aceiaşi credinţă către el şi să fiţi vrăjmaşul vrăjmaşilor săi şi prieten ai
prietenilor săi" [5] . Scrisoarea lui Hassan-paşa către Sigismund se încheie cu o
ameninţare în situaţia în care nu se dădea curs cererii ei, ameninţare a cărei
periculozitate era umbrită de situaţia de solicitant în care se afla demnitarul
otoman, indiferent dacă acesta vorbea de pe poziţia unui învingător. În anul
următor - 1598 - armata otomană a asediat Oradea dar a înregistrat înfrângeri
severe la sud de Dunăre în faţa lui Mihai Viteazul, victorii care au obligat pe
asediatori să renunţe la asediu [6] .
Menţionarea arestării lui Jósika "în propriile lui camere" dovedeşte faptul că al
doilea personaj în principatul Transilvaniei, ori nu se aştepta deloc la aşa ceva,
ori arestarea sa a fost o surpriză pentru toată lumea, ori, mai plauzibil, ambele.
Bălcescu afirmă că Jósika ar fi avut unele bănuieli în momentul când i s-a adus
la cunoştinţă sosirea neaşteptată a comisarilor imperiali "de la care nimic bun
nu putea aştepta" [18] , reacţie cauzată de scrisoarea expediată de el lui
Maximilian, altfel nu s-ar putea explica strania ieşire călare din oraş însoţit de
numai câteva slugi. Se gândise să fugă, cunoscând bine caracterul slab al lui
Sigismund în faţa reprezentanţilor Casei de Habsburg. Ulterior, în timp ce
călărea pe câmpie, s-a gândit poate că exagerează neavând, desigur, prea multe
informaţii cu privire la ceea ce avea să se întâmple, şi dându-şi seama că
Sigismund, în situaţia în care el ar fugi, singur cu habsburgii, ar arunca în mod
categoric, toată vina pe seama lui. Spera probabil să-l influenţeze. A urmat ceea
ce nota lui Domenico Amici consemnează: arestarea cancelarului, acuzaţiile de
înaltă trădare (vânzarea ţării, necredincioşilor… sic), lepădarea lui Sigismund
de principalul său colaborator, întemniţarea şi execuţia - ultima, ceva mai
târziu, nefiind pomenită în notă [19] . Toată scena, realizată demonstrativ, ceea
ce denotă plăcerea patologică a anumitor persoane (cazul de faţă, nevolnicul
Sigismund dar şi comisarii imperiali, aflaţi pentru prima dată şi poate unica
pentru ei, de a avea ocazia să forţeze mâna unui principe suzeran să-şi
întemniţeze propriul cancelar), de a se simţi mari, hotărând, în chip necruţător,
soarta semenilor săi din înaltul scaun de judecată. Ceea ce a urmat arestării -
discursul de o calitate exceptională din punct de vedere al oratoriei (nota lui
Domenico Amici nu-l înregistrează ci doar îl menţionează ca având acest
calificativ) care a avut darul de a convinge adunarea stărilor Transilvaniei de a
presta jurământul de credinţă faţă de împărat (prezenţa unei trupe militare avea
o greutate mult mai mare decât orice argument şi talent oratoric) ca şi
jurământul comisarilor în numele stăpânului lor, împăratul Rudolf, că
Transilvănenilor li se vor conserva privilegiile şi libertăţile, (în măsura în care
un jurământ poate fi o asigurare), darurile pe care principele le-a făcut
demnitarilor credincioşi şi apropiaţilor (haine scumpe, cai de rasă şi bijuterii de
mare valoare - scopul poate fi dedus cu uşurinţă), toate acestea în notă au o
culoare mai puţin pronunţată şi nesemnificativă.