Fântâna arteziană din Alba Iulia a principelui Gabriel

Bethlen

Nu de multă vreme m-am ocupat de un alt turn de la Alba Iulia; unul real, figurat
pe o cahlă şi reproducând, se pare, o componentă majoră a catedralei medievale[1]. A
venit rândul unei discuţii scurte asupra unui alt monument din aceeaşi localitate.

De astă dată, datele despre el sunt de cu totul altă factură. A fost descoperit într-
o cercetare arheologică insistentă, pe care am apreciat-o la modul general şi care a
stârnit reacţii de autor dintre cele mai materne[2]. Ultima filozofie a dezbaterii ar fi
fost cea potrivit căreia unde este mult, mult se poate greşi.

În faţa, respectiv faţada de nord a Palatului episcopal şi princiar (actualmente

Palat Arhiepiscopal romano-catolic) a fost identificat, la dreapta porţii carosabile de
intrare, o fundaţie (fig. 1-2, după Daniela Marcu Istrate) care a fost descrisă într-o
formă pe care o vom rezuma-o în ordinea în care s-a făcut descrierea sa. Puţin
reaşezate, informaţiile ar fi avut un plus de logică. Dar vom urma fidel linia restituirii,
urmând ca ulterior, să mai rânduim ce se mai poate.

A dispus de un diametru interior de 2,60 m şi ziduri groase, în medie de 0,70 m. A

fost construit prin săparea unei gropi de 3,80-3,90 m, care la interior au fost dotaţi cu
zidăria de fundaţie/elevaţie. Pentru că s-a ridicat peste construcţii mai vechi, în timp,
au intervenit fisuri şi degradări. Fundul gropii a fost oprit la 0,94-1,12 m şi, pentru că a
fost aşa de denivelat, s-a aranjat cu un strat de moloz. Paramentul se arăta îngrijit, la
un miez destul de neglijent. Dacă nivel de călcare interior a fost stabilit la 0,70 m, cel
exterior nu s-a putut stabili. Interiorul a fost umplut după construcţie cu straturi
succesive de moloz şi pământ, chiar deasupra fiind poziţionat un strat gros de nisip roşu-
cărămiziu. În ultimul stat a fost identificată o monedă emisă în 1586, cahle ceva mai
vechi. „Pe baza acestor materiale, edificarea clădirii poate fi plasată cu destulă
siguranţă în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea sau la începutul veacului următor”.
S-a revenit apoi la interior şi s-a completat că ar fi avut o podea/nivel de călcare din
cărămizi. S-a constat o denivelare către sud (clădirea palatului). Peste a apărut apoi o
altă amenajare cu bulgări de var, la partea superioară cu praf de cărămidă, peste care s-
a întins un strat subţire de lut cu praf de cărămidă, care a fost interpretat drept al
doilea nivel de călcare. Nu au putut fi observate depuneri stratigrafice concludente, nici
paramentul palatului nu a oferit vreun indiciu. Urmează apoi o altă concluzie. „În stadiul
actual al cercetărilor avansăm ipoteza că această clădire a fost un turn de scară prin
care se asigura accesul în palat, foarte probabil la etajul celui din urmă”. Pentru soluţia
respectivă a fost avansată o posibilă analogie la Făgăraş, unde Turnul Roşu a dispus de o
scară cu care se ajunge la nivelul III. Urmele bazei acestei scări nu s-au găsit, în schimb
mai este vizibilă uşa din turn. Pe desenul cetăţii din 1711 clădirea era marcată (fig. 3),
dar dispăruse deja la 1735[3].

Să reluăm acum analiza obiectivului. Cercetarea nu ne-a furnizat nici un fel de

date legate de racordul construcţiei la clădirea-mamă. Să presupunem că acolo nu s-a
putut interveni şi observaţiile nu au putut fi adunate, cu toate că grafia planului
publicat (fig. 81) indică faptul că ambele puncte de racord ale zidăriei „turnului” au
intrat în perimetrul săpat.

Se vede clar că cercul fundaţiilor de „turn” a fost clar eludat lângă peretele
palatului, pe o porţiune de circa 1,40 m. Aceasta din folosirea scării la desenul grafic,
pentru că, folosind jalonul la fotografie (fig. 1, jos; fig. 2 sus) se deduce că peretele
palatului a fost lăsat liber pe o lăţime de cel mult 0,75 m. Statica unui turn circular se
bazează fie pe integritatea fundaţiilor sale circulare, fie pe racordule sale cu clădirea la
care s-a adosat. Pentru că fundaţiile nu au fost tăiate de palat, este clar că avem o
alipire. Neglijarea principii elementare de construcţie conduce la o singură concluzie:
elevaţia nici nu a fost vreodată realizată, pentru că, doar aşa ridicată, la cote de
„turn”, ar fi fost făcută de mântuială şi fără trăinicie. Mai remarcam în recenzia iniţială
a volumului întreg că „în dreptul său, pe parament, la nici un nivel superior, nu este nici
o uşă semnalată (vezi şi foto 174); pe „podele” nu sunt urme ale vreunor picioare de
scară. Poate că funcţia de „turn” este o soluţie prea repede aruncată la tipar, iar o alta
este de avut în vedere.”[4].

Având în vedere dimensiunea interioară, repede se putea ajunge la precizarea mai

realistă, a unui „turnuleţ”. Simţindu-se în subtext acest detaliu neliniştitor, precum am
rezumat mai sus, pentru salvarea funcţiei de „turn” s-a invocat o posibilă analogie de la
cetatea Făgăraşului. Urmând-o, s-ar fi acreditat o posibilă utilitate mai precisă, de „turn
de scară”. Dar, din păcate, ea este cu totul deplasată. O căutare a analogiilor reale, ar
fi ajuns la o concluzie potrivnică. Pentru că, „turnul-scară” de la Alba Iulia ar fi fost cel
mai mare dintre toate. Dacă cineva vede sus, la nivel de etaje, o deschidere în formă de
uşă, îşi poate imagina că între ea şi nivelul pământului a existat o scară dispărută numai
dacă nu cunoaşte absolut nimic despre latrine sau loggii montate pe console. Problema
s-ar fi lichidat şi mai simplu, de la început, dacă s-ar fi realizat o cât de mică asociere
cu interiorul palatului. De acolo ar fi reieşit şi mai clar că o soluţie de o asemenea
factură ar fi fost absolut inutilă, având în vedere toate accesele şi împărţirile de spaţii
din palat.

Dacă nu a fost un „turn”, totuşi podelele amenajate de două ori ar putea fi

invocate pentru o utilitate evidentă. Trebuie însă precizat că aceleaşi sisteme de podire,
chiar dacă regăsite într-o stare precară, au fost mai atent realizate decât în oricare alt
spaţiu cercetat din vecinătate.

Desigur, oricare arheolog de monumente istorice nu se naşte învăţat. Se poate

opri onest doar la a publicat tot, lăsând loc istoricilor pentru interpretări, iar istoricilor
de artă chiar şi mojarele bucătăriei sau ghiulele de tun, dacă ele au fost confecţionate
din piatră. Dar este sigur că ceea ce descoperă ar trebui să-i stimuleze efortul pentru
înţelegere şi descoperirea analogiilor corecte la complexele descoperite. Dacă nu o face
singur, nu dispune de orizontul bibliografic potrivit, nici nu apelează la ajutoare
colegiale, va primi lecţii ca cea de faţă.

Ei bine, „turnul” de la Palatul princiar de la Alba Iulia nu este altceva decât

fundaţia unei fântâni monumentale. Scrisesem deja în anul 2009 că dintre cele două
fântâni arteziene ale palatului princiar „Una… pare să-şi fi arătat bazinul arheologului
care a cercetat faţada actualelor clădiri ale arhiepiscopiei”[5]. Acestea erau
aprovizionate cu apeducte impresionante, a căror urme se lasă văzute în fotografiile lui
Adalbert Cserni, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi tuburile păstrate în Muzeul Unirii
din Alba Iulia. Asupra locului de montare al fântânii nu mai trebuie să insistăm. Ea a
făcut parte din „podoabele” palatului princiar aflat în plină glorie.

În această nouă interpretare de funcţie, amenajările interioare ghizdului,

respectiv ale bazinului, pot fi legate de prezenţa apei şi a vechilor soluţii de scurgere a
preaplinului. Un hidrotehnician ar putea furniza şi alte explicaţii. Este evident că sursa
sosea dinspre peretele palatului, din zone în care se deservise şi cea de-a doua fântână
despre care povestesc izvoarele, în forma unor ţevi metalice a căror locaş abia dacă se
mai poate regăsi. Toate amenajările de podele sunt soluţii hidroizolante, care încercau
să refacă soluţiile de pavimente cu mortare cu sau aşezate peste pat cu multă cărămidă
pisată şi var de calitate, de tip roman. Dacă ipoteza fântânii şi nu a „turnului”, s-ar fi
născut pe şantier, multe detalii de săpătură ar fi fost, poate, privite şi interpretate mai
atent. Cea mai bună şansă de regăsire ar fi avut-o sifonul de scurgere al apei.
Conservarea mai bună a jumătăţii de nord a bazinului, posibil şi panta de înclinare a
fundului, ar sugera lăcaşul de evacuare pe undeva în vecinătatea fundaţiilor palatului.
Dar, aceeaşi înclinare este datorată prezenţei în adâncime a unor fundaţii de zidării mai
vechi, care nu au permis o tasare egală. Ipoteza prezenţei sifonului lângă fundaţii ar
trebui însă înlăturată, dacă meşterii fântânari ştiau meserie. Aceasta deoarece nu ar fi
fost îngăduit ca apa să se prelingă într-o zonă unde existau pivniţe. Din acest motiv, este
deplin plauzibil să ne imaginăm prelingerea dirijată a preaplinului peste ghizd, printr-un
canal liber ce străbătea actualul spaţiu dintre palat şi catedrală. O asemenea soluţie ar
fi dat posibilitatea utilizării apei ieşită din fântână pentru spălat şi adăpat animale. Un
asemenea canal se putea regăsi şi el arheologic.

Instalaţiile despre care scriem au existat în întregul Ev Mediu. Dacă iniţial se

regăseau cel mai frecvent în perimetrele curţilor interioare ale unor mănăstiri, ulterior
ele au ajuns şi în pieţele oraşelor. Tot de acolo s-au recrutat meşterii care au lucrat şi în
cadrul rezidenţelor potentaţilor funciari (de la rege şi principi, la magnaţi). Exemplele
locale şi cunoscute nu sunt numeroase, dar punctează veacurile şi întreaga arie
geografică din care facem parte. Fântânile cu apă curentă/ţâşnitoare au fost fie libere,
fie alipite unor zidării. Mereu au fost mândria ctitorilor şi a locuitorilor. Aceasta pentru
că, alături de performanţa de a dirija apa potabilă, erau mereu înzestrate cu elemente
decorative semnificative (robinete turnate în bronz, statui, inscripţii etc.).

Pentru o asemenea instalaţie ne stau la îndemână amenajările Târgoviştei din

Ţara Românească (fig. 4). Nici despre ele nu s-au produs însă interpretări utilizabile.
Cazul de la Târgovişte ne trimite şi către lumea islamică unde cultura fântânilor era
dintre cele mai dezvoltate. Nu numai moscheile le aveau, ci şi alte clădiri publice,
pieţele sau străzile principale.

Pe de altă parte, au fost şi creaţii inspirate de Renaştere, cea italiană îndeosebi.

Este cel mai probabil ca meşterii lui Bethlen nu au venit din sudul Dunării, ci dinspre
vest ori nord. Din aceeaşi arie am şi furnizat câteva exemple, de la Avignon (Franţa) (fig.
5) şi Sevilia (Spania) (fig. 6).

Din păcate, felul în care nu a fost înţeleasă descoperirea se reflectă asupra

modalităţilor în care astăzi locul este pus în valoare. Va trebui să treacă suficient timp
pentru ca o nouă intervenţie să fie posibilă, în acord cu zestrea de vârf a monumentului.

Oricum, arheologia noastră premodernă poate beneficia de o experienţă

suplimentară, care să-i permită să facă mai consistent capitolul arheologiei fântânilor.

Adrian Andrei Rusu

[1] http://medievistica.ro/pagini/arheologie/cercetarea/Rusu-turn-Alba/Cahle.html .
[2] Punctul de plecare în
http://medievistica.ro/texte/tribuna/recenzii/RusuAlbaDanielaMarcu.htm, apoi în
Arheologia Medievală, 7, 2008, p. 334-349.
[3] Daniela Marcu Istrate, A gyulafehérvári római katolikus székesegyház és püspöki
palota régészeti kutatása (2000-2002). Budapest, Teleki László Alapítvány, 2008, p. 128-
130; cu variantă în limba română Eadem, Catedrala Romano-catolică şi Palatul Episcopal
din Alba Iulia. Alba Iulia, Edit. Altip, 2009, p. 140-143.
[4] A. A. Rusu, recenzie la volumul Danielei Marcu Istrate. Vezi nota 2.
[5] Idem, Alba Iulia. Între fondarea eparhiei şi capitala principatului Transilvaniei. Alba
Iulia, 2009, p. 94.