Între istorie şi arheologie: prospecţiuni arheologice în Maramureşul Istoric

Cercul de Istorie Gemina şi tinerii capabili de performanţă la istorie, din cadrul

Colegiului Naţional „Dragoş Vodă”, au întreprins în cadrul săptămânii „Şcoala altfel”, în
primăvara anului 2016, trei prospecţiuni arheologice: la Coştiui, la Crăciuneşti – peştera
Mohelca, şi pe valea Izei.
La intrarea în Coştiui, în locul numit de săteni Epreş, la confluenţa Seneşului cu pârâul
Coştiui, a fost identificată o structură patrulateră de dimensiuni aproximative 180x200 m,
posibil un castru roman de pământ, ţinând cont de faptul că „fortificaţia” şanţ, val de apărare
delimitează acest patrulater, unindu-se în unghi drept. Doar cercetarea sistematică va putea
surprinde veridicitatea ipotezei, datarea acestei fortăreţe numite de Filipaşcu Castellum, „după
care îşi luă numele satul Coştiui” ( Filipaşcu, 1997, 19).
Situl arheologic Mohelca (Crăciuneşti) este cunoscut în literatura de specialitate pentru
locuirea medievală evidenţiată în cadrul săpăturilor arheologice din anul 1972. Etimologic,
termenul provine din slavă, în limba ucraineană mohelca înseamnă mormânt.
Movila are o lungime de circa 70 m, lăţime de 40 m, iar înălţimea de 12 m. La
mijlocul versantului estic, la înălţimea de 4 m se află intrarea în Peştera Mohelca. Peştera este
o cavitate mică, descendentă (dezvoltare 11,7 m, denivelare -3,3m) având o galerie de acces
de 9 m, care se închide cu un mic spaţiu circular cu înălţimea de 1 m (Chiş, 2003, 39).

Am decolmatat intrarea în peşteră şi am demonstrat faptul că ea nu este pusă în

corelaţie nici cu locuirea din preistorie sau aşezarea slavă de secol VII din zonă. Intrarea şi
canalul de 9 metri ce duce în sala din centru nu prezintă urme antropice, nefiind identificat
niciun aspect magico-religios. Peştera este alcătuită dintr-un conglomerat de terasă cu
elemente de dimensiuni mari şi mici de gresie, marne şi cuarţ, cimentate printr-un liant
magno – argilos, spălat de apele Tisei. În concluzie, geneza fluviatilă a Peşterii Mohelca,
formată prin levigare, este acum o certitudine.
 Vineri, 22 aprilie 2016, Cercul de Istorie „Gemina” din cadrul Colegiului Naţional
„Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei a organizat, pe valea Izei, o excursie tematică de
prospecţiuni arheologice , intitulată „Între arheologie şi istorie”1.
Prima oprire a avut loc la Onceşti, toponim sătesc inclus de către Radu Popa în
categoria celor ce provin din antroponime (cca. 25% din totalul aşezărilor de secol XIV - XV,
Oancea fiind atestat documentar Wanchuk. Comuna a fost atestată Vancsukfalva
1
Mulţumim domnului Teofil Ivanciuc pentru ghidajul realizat şi doamnelor profesoare Crina Voinaghi şi
Simona Havrileţ pentru colaborare.
(1405/1659), Vancsfalva (1405/1659) sau Wanchokfalva (1408) (Popa, 1977, 45) şi făcea
parte din cnezatul de vale al Varaliei (Subcetate) de pe cursul inferior al Izei (Popa, 1970,
161). De aici provin un topor masiv de piatră perforat din neolitic (Bobână, 2009, 12) şi o
verigă de aur, cu capetele răsucite în formă de cârlig, datată în Bronz Mijlociu 1 ( Kacsó,
1992,26). Totodată a fost semnalată o aşezare aparţinând culturii Suciu de Sus, sau grupului
Lăpuş în locul „Pe Corni” (Kacsó, 1987, 59) şi una de epoca bronzului la ieşirea dinspre Vadu
Izei (Ivanciuc, 2005, 279), însă în literatura de specialitate Onceştiul rămâne celebru pentru
depozitul de spade datat în Bronz târziu 4, respectiv Hallstatt B1 descoperit în aşezarea de tip
Gáva din punctul „Bolteni” (Kacsó, 2000, 210-214) şi aşezarea de epocă dacică de secol I-II,
peste care s-a suprapus cea medievală de secol XIV de pe dealul „Cetăţeaua” ( Kacsó, 2011,
343).
Din marginea de vest a cimitirului actual, pe terasa înaltă din stânga Izei, în punctul
„Bolteni”, la cca. 500 de m. de centrul Onceştiului, au fost recoltate mai multe fragmente
ceramice de final de epoca bronzului şi început de epoca fierului. Fragmentele ceramice din
pastă grosieră, de culoare galben – cenuşie au în compoziţie nisip cu bobul mare, şi sunt
acoperite cu slip de culoare cărămizie sau brun cărămizie. Ele aparţin unor oale de dimensiuni
mijlocii, străchini sau castroane (Planşa I, fig. 1 – 4); ) (Planşa III, fig. 1 – 6). Cele din pastă
fină, care au ca şi degresant nisip fin, sunt decorate cu striuri (Planşa I, fig.2). Din acelaşi
punct arheologic am identificat în Muzeul de Istorie şi Arheologie Sighetu Marmaţiei un
fragment ceramic de culoare neagră, decorat cu un motiv spiralat (Planşa III, fig. 7) şi un
răzuitor din silex, de culoare neagră (Planşa I, fig. 7)2.
Următorul obiectiv urmărit îl reprezintă Ieud, atestat ca sat românesc în secolul XIV, şi
care apare în documente cu un nume ce derivă din vocabularul limbii maghiare, fiind explicat
ca derivând din jó + d= râu (Popa, 1977, 43). Primul act în care este amintit Ieudul este cel
din 2 februarie 1365, prin care regele angevin Ludovic I dăruieşte voievodului Balc un număr
de nouă sate de pe Iza superioară şi Vişeu, printre care şi villa Iood (Mihalyi, 1900, 15).
Descoperiri atribuite culturilor preistorice amintim: o aşezare aparţinând culturii Suciu
de Sus semnalată în punctul „Podul de la gura Gârbovei” (Kacsó, 2003a, 137) şi un mormânt
de incineraţie din perioada hallstatitană (Kacsó, 2011, 342 – 345).
Periegheza noastră a vizat terasa stângă a Izei, foarte aproape de drumul judeţean Vad
– Săcel, pe valea pârâului Gârbova. Din pământul proaspăt arat am recoltat fragmente
ceramice atipice de epocă medievală şi modernă şi un singur fragment ceramic preistoric, care
din păcate este foarte degradat (Planşa II, fig. 1-8)
Obiectivele istorice vizitate au fost Biserica din Şesuri, respectiv cea din Deal.
Biserica de lemn din Dealul Ieudului a fost supusă cercetărilor dendrocronologice, în
anii 1996-1997, de către Alexandru Baboş de la Universitatea Lund-Suedia, şi Olafur
Eggertsson de la Institutul Islandez pentru Cercetări Forestiere, stabilindu-se data exactă a
tăierii lemnului din care aceasta a fost construită, undeva în intervalul 1610-1621, fiind
zugrăvită de către Alexandru Ponehalschi, în anul 1782, în stil postbizantin (Ivanciuc, 2008).
Pentru ultimul obiectiv urmărit, reşedinţa feudală a familiei bogdăneştilor, am urmat
Valea Sărată, afluent de partea stângă a Izei. Pe terasele din zonă am recoltat fragmente
ceramice atipice, de epocă medievală şi modernă şi material litic.
Cuhea, azi comuna Bogdan Vodă, aparţine celui mai important grup de nume de
aşezare din Maramureş, cel al toponimelor săteşti ce derivă din nume apelativ latin sub formă
maghiarizată: Kohnya (1353, 1360), Kuhnya (1365/1384), Konyha (1447/1453) (Popa, 1977,
41). Am vizitat reşedinţa feudală întărită (Ivanciuc, 2012, 10) intrată în literatura de
specialitate (Vásáry, 2005, 159), din punctul „Grădina lui Cârlig”, de pe marginea terasei
înalte 25-30 de m din stânga Izei, situată pe un mic promontoriu delimitat din trei părţi de
pante abrupte (Popa, Zdroba 1966, 8). Arheologic, în cele trei campanii – 1964, 1965 şi 1984
2
Mulţumim domnului Gheorghe Todinca pentru materialul pus la dispoziţie.
(Popa, Iuga, 2005, 297 - 300) – au fost surprinse două faze de construcţie a unui turn-locuinţă
dreptunghiular de dimensiuni mari (12/9 m), înconjurat de o curte, care în faza a II-a a fost
pavată cu pietre de râu şi închisă de o palisadă. Radu Popa considera că turnul avea unul sau
două niveluri construite din lemn, cu lipitură groasă de pământ, deasupra pivniţei-depozit, iar
acoperişul a fost făcut din şindrile. Dintre accesorii s-au conservat balamalele şi ţâţânile uşii.
Construcţia a fost distrusă de un incendiu (Rusu, 2005, 505). În umplutura locuinţei şi pe
promontoriul pe care acesta a fost ridicată au fost descoperite ceramică (în mare parte oale cu
marginea dreaptă), vârfuri de săgeţi de diferite tipuri, şase pinteni de fier dataţi în prima
jumătate a secolului al XIV-lea, lame de cuţit, din care unul de luptă, un pahar de sticlă
pictată, o talpă de sfeşnic, două fragmente de opaiţ, un mâner de căldăruşă, o fusaiolă, o
cataramă de centură din fier şi fragmente de cahle dintr-o sobă datată anii '30 ai secolului al
XIV-lea (Kacsó, 2003b, 28).
Arheologia problematicii este completată cu succes de istoriografia recentă. Potrivit
istoricului Ovidiu Pecican cronologia temei se situează astfel:
1) post 1330 - ante 1343 – cândva în interiorul acestui interval de timp, pentru un număr
neprecizabil de ani, Bogdan de Cuhea este voievod al românilor maramureşeni. Perioadă în
care regalitatea îi concede privilegii pe care abia diploma din 1365 le retractează, odată cu
confiscarea moşiilor;
2) 1349 – Bogdan de Cuhea este menţionat într-un conflict de moşie cu nobilul român
Giula şi fiii lui – printre ei se numără şi Dragoş din Giuleşti - din cauza neaderării acestora la o
acţiune a lui Bogdan, fapt care i-a atras calificarea regală ca necredincios învederat;
3) 14 mai 1353 – Bogdan de Cuhea este menţionat în continuare în Maramureş. Iuga,
fratele lui, este deja mort. Ştefan şi Ioan, fiii lui Iuga, îşi delimitează posesiunile de cele
aparţinând unchiului lor, cu care erau învecinate;
4) ante 1360 – Casa lui Bogdan din localitatea Cuhea a fost incendiată de două ori, la
date diferite.
5) 2 februarie 1365 – Balc primeşte proprietăţi împreună cu confirmarea calităţii sale de
nobil. Tot acum Bogdan de Cuhea este desemnat ca stăpân, de câtva timp – neprecizat – al
Moldovei (Pecican, 2010, 189 – 190).
Ţinând cont de faptul că aceste periegheze arheologice, pe lângă valoarea istorică, au şi
o reală valoare educativă, ne propunem continuarea acestor activităţi în vechiul cnezat de vale
al Marei.

Bibliografie:

Bobână, 2009 – Bogdan Bobână, Stadiul actual al cercetărilor arheologice privind neoliticul
din nord-vestul României (judeţul Maramureş), în Marmaţia, 9/1, Baia Mare, 2009, pp. 7 –18.
Chiş, 2003 – Timur Chiş, Andrei Michnea, Mohelca – peşteră sau altar?, în Speomond, nr. 7
– 8, 2202 – 2003, p. 39.
Filipaşcu, 1997 – Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Editura Gutinul, Baia Mare,
1997, 223p.
Kacsó, 1987 – Carol Kacsó, Beiträge zur Kenntnis des Verbreitungsgebietes und der
Chronologie der Suciu de Sus – Kultur, Dacia N.S., XXXI, 1-2, 1987, pp.51 – 75.
Kacsó, 1992 – Carol Kacsó, Comori preistorice din Ţara Maramureşului, Baia Mare, 1992
(catalog de expoziţie).
Kacsó, 2000 – Carol Kacsó, Spade din bronz din Maramureş, Revista Angustia, 5, 2000, pp.
209 – 220.
Kacsó, 2003a – Carol Kacsó, Noi descoperiri Suciu de Sus şi Lăpuş în nordul Transilvaniei,
în Marmaţia, 7/1, Baia Mare, 2003, pp. 105 – 181.
Kacsó, 2003b – Carol Kacsó, Radu Popa şi cercetarea arheologică în Maramureş, în In
memoriam Radu Popa: temeiuri ale civilizaţiei româneşti în context european, coord. Daniela
Marcu Istrate, Angel Istrate, Corneliu Gaiu, Cluj – Napoca, 2003, pp. 25- 40.
Kacsó, 2011 – Carol Kacsó, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, în Bibliotheca
Marmaţia, 3, vol. I, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2011.
Ivanciuc, 2005– Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, în
Acta Musei Maramorosiensis, III, 2005.
Ivanciuc, 2008 – Teofil Ivanciuc, Ieudul - campionul datărilor false sau greşite,în
http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=660:ieud-campionul-
datarilor-false-sau-gresite-partea-i&catid=37:cultura&Itemid=2.
Ivanciuc, 2012 – Teofil Ivanciuc, Din arheologia Ţării Maramureşului. Istoricul
cercetărilor. Bibliografia străină, în Marmaţia, 10/1, 2012, pp. 7 – 17.
Mihalyi, 1900 – Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din secolele XIV şi XV,
Maramureş – Sziget, 1900.
Pecican, 2010 – Ovidiu Pecican, Letopiseţul unguresc. O scriere istorică din Ungaria
angevină, Tribuna, Cluj Napoca, 2010, 190 p.
Popa, 1970 – Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, BibIst. XXV,
Bucureşti, 1970, 304 p.
Popa, 1977 – Radu Popa, Observaţii privind vechimea şi semnificaţia ca izvor istoric a unor
toponime maramureşene, în Marmaţia, III, Baia Mare, 1977, pp.37-52.
Popa, Iuga, 2005 – Radu Popa, Georgeta – Maria Iuga, Noi cercetări arheologice şi lucrări
de conservare la Cuhea (Bogdan Vodă) în Maramureş, în Marmaţia, 8/1, Baia Mare, 2005,
pp. 297 – 310.
Popa, Zdroba, 1966 – Radu Popa, Mircea Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru
voievodal din veacul al XIV-lea, Baia Mare, 1966, pp. 4 – 32.
Rusu, 2005 – Adrian Andrei Rusu, Castelarea Carpatică. Fortificaţii şi cetăţi din
Transilvania şi teritoriile învecinate (sec. XIII – XIV), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2005,
653p.
Vásáry, 2005 – István Vásáry, Cumans and Tatars: Oriental Military in the Pre – Ottoman
Balkans, 1185 – 1365, Cambridge, 2005, 230p.