Istoria neştiută a judeţului:

Pietrarii Iaşului si catacombele.

Date istorice


17
-+
Citiţi o amplă şi interesantă analiză asupra unei comunităţi astăzi aproape
complet dispărute, pietrarii Iaşului. Printre rânduri veţi găsi şi informaţii
legate de numeroasele tuneluri şi catacombe din piatră ce străbat oraşul de
la un capăt la altul. Autorul incitantului studiu este profesorul universitar
Mircea Slănină, din cadrul Universităţii Tehnice Iaşi, fost reprezentant al
firmei româneşti care a participat în 2007 la elaborarea Strategiei Iasi
Orizont 2020 sub management olandez.
I. Locul cheamă oamenii

Un colectiv reprezentativ pentru istoricii ieşeni "Cihodaru ş.a., p 612" a

descris ceea ce obişnuim a numi «miracolul Iaşilor»: „vicisitudinile cu
care a fost confruntată Moldova şi capitala acesteia au fost atât de
numeroase, proporţiile distrugerilor de bunuri materiale şi de vieţi
omeneşti atât de mari, încât supravieţuirea oraşului, strălucirea politică şi
culturală ce caracterizează anumite perioade, par a fi datorite unui
adevărat miracol. Mistuit de incendii, jefuit de cotropitori, cu populaţia
decimată de ciumă sau holeră - boli incurabile în condiţiile vremii -, Iaşul
a renăscut, mereu, din propria lui cenuşă.”
Cum se explică oare acest miracol ?  

Acum doi ani, într-un studiu dedicat unui proiect important [Slănină, Iulie
2012, p 52], am propus o explicaţie parţială a fenomenului: „un loc bun
pentru locuire”. Iar în analiza de faţă vom încerca să evidenţiem rolul
unei componente singulare, dar importante, a acestui „loc bun”: cariera
de piatră de pe dealul Repedea (di pi Răpidea, cum îi zic localnicii).
Aceiaşi autori sus-citaţi [Cihodaru ş.a., p 108], afirmă, cu reţinere: „... în
Moldova, arhitectura în piatră nu s-a putut dezvolta la un nivel prea înalt
nici măcar în centrele urbane. Faptul că piatra se găsea din belşug în
imediata apropiere a Iaşului, în masivul Repedea, a contribuit, într-o
anumită măsură, la uşurarea activităţii acestor meşteri.” Cea mai mare
parte din această piatră – calcaroasă, deci poroasă, nu prea grea şi
destul de bună ca izolant termic -, s-a folosit pe larg în construcţiile
civile. În mai mică măsură, din unele porţiuni ale masivului s-a extras o
piatră mai bună – densă, grea, care se preta la şlefuire -, folosită la
construirea fortificaţiilor şi, mai ales, a bisericilor  . Carele cu boi
încărcate cu această piatră coborau cu uşurinţă dealul, ajungînd repede
pe şantierele oraşului [Bădărău, p 129 ]. Materialul rămânea astfel
accesibil ca preţ. 

Dar cum cariera, singură, nu ar fi jucat vreun rol deosebit, supunem

atenţiei publice ipoteza unei comunităţi a pietrarilor, locuitori ai satului
Pietrărie (cum altfel ?), aflată în imediata vecinătate a carierei şi deci la
distanţă rezonabilă de oraşul Iaşi . Dar pentru cine să scoată piatra ?
Aceasta este întrebarea fundamentală pentru istoria acestei comunităţi.
De fapt, pietrarii lucrau pentru oraş. „Clienţii” apar, treptat, odată cu
transformarea Iaşilor din sat în târg şi, îndeosebi, odată cu devenirea sa
ca oraş. Prezenta scriere este închinată mai ales acestei comunităţi
tăcute, care lucra adesea sub pământ şi care a dispărut, cu aceeaşi
linişte, din istoria noastră.

II. Negustorii „întemeietori”

După cum ne îndrumă probele materiale, la Iaşi nu locuinţele au fost

primele construcţii civile din piatră. Căci avem aici o capodoperă de re-
constituire a unui monument istoric, ascunsă sub asfaltul unui mare
bulevard, în chiar „dricul târgului” . Primăria Iaşi a finanţat refacerea
costisitoare a unei clădiri mari din piatră ne-fasonată şi ne-tencuită (circa
12 x 28 m), cu ziduri groase de aproape un metru şi înalte de circa  patru
metri. Clădirea, descoperită întâmplător, se afla într-un vad comercial , la
intersecţia uliţei Sfânta Vineri cu uliţa Cizmăriei, intersecţie bine marcată
de istorici în lucrarea de refacere. Aspectul calcarului sarmaţian folosit la
ridicarea ei – şi îndeosebi cunoscutele resturi de scoici  de pe fundul
Mării Sarmatice -, ne certifică utilizarea pietrei de pe Repedea.
Abilitatea ridicării arcadelor din piatră brută caracterizează prima etapă
în progresul profesional al pietrarilor de lângă Iaşi . Clădirea se
compunea exclusiv din dughene ample, care se deschideau spre
exterior, prin bolţi în plin cintru. Deci nu împărtăşim defel ideea că
aceasta ar fi fost mai întâi o casă. Funcţionalul construcţiei nu trimite prin
nimic la o casă, cu atât mai puţin la o casă boierească. (La vremea când
a fost ridicată, boierii nici nu erau atât de bogaţi şi nici nu aveau motive
să-şi facă asemenea case în Iaşi.) Prelungind aceste deducţii, se poate
afirma – simbolic, dar logic -, că negustorii au fost întemeietorii Iaşilor, ca
oraş. Iar aceştia nu s-au mulţumit cu o construcţie comercială modestă.
Dintru început, au avut forţa (probabil, colectivă) de a construi o „galerie
comercială”, inspirată poate de construcţiile cu aceaşi destinaţie, din alte
ţări.

La această clădire latura funcţională a covârşit cu prisosinţă aspectul

estetic al construcţiei. Poate doar boltirile, repetate dar inegale, să fi fost
considerate atrăgătoare. O privire atentă asupra zidurilor sumbre, cu feţe
neregulate, ale acestui obiectiv - pentru care piatra a fost foarte puţin
prelucrată -, ne spune că avem de-a-face cu o clădire din prima
generaţie de construcţii din piatră ale Iaşilor. Deducem că înălţarea ei
precede cu decenii construcţiile mai îngrijit finisate, aflate pe actualul bd.
Ştefan cel Mare . Acestea din urmă au fost ridicate în vremea lui
Alexandru cel Bun, iar nivelul de călcare din acel moment se află cu
circa trei metri sub bulevardul învecinat. Această primă comparaţie
sugerează că „galeria comercială” din faţa Halei Centrale aparţine chiar
secolului XIV. (În general opinia că târgul Iaşilor funcţiona în secolul XIV,
este din ce în ce mai răspândită .) Pentru economia acestui studiu vom
accepta epoca edificării sale drept „data naşterii Iaşilor, ca oraş”, iar în
cele ce urmează vom argument situarea sa în timp, prin alte corelaţii cu
ambientul urban contemporan şi ulterior. 
 
Între altele, trecătorul ce se alătură acestei construcţii este intrigat de
huruitul tramvaiului modern, ce trece pe deasupra acestui pasaj
subteran, inteligent amenajat. Amenajarea uimeşte prin nivelul de
călcare din vremea ridicării acestei construcţii, pe care îl demonstrează
fără dubiu: pe când se ridica acest grup de dughene, ieşenii păşeau pe
uliţe aflate cu circa patru metri (!) sub fundaţiile unor construcţii
medievale ulterioare, învecinate. Ca exemplu, ele preced biserica
Barnovschi (1627), biserica Sf. Sava (1583) şi chiar biserica
armenească (1395). Să analizăm cauzele probabile ale acestui fapt
şocant.

În Evul Mediu şi încă multă vreme după aceea, când o clădire era
abandonată, era de obicei repede demolată, pentru a nu deveni adăpost
pentru furi. Ulterior, un proprietar decidea să ridice pe acel loc sau în
apropiere o altă construcţie. Locul era nivelat  şi, de cele mai multe ori,
noua clădire îşi „înfingea” temeliile în resturile vechilor construcţii. Prin
aceasta, nivelul de călcare la noua construcţie era mai înalt. Iar cu cât
un teren era amplasat mai central – şi deci participase mai multă vreme
la istoria oraşului -, cu atât acest ciclu se repeta acolo de mai multe ori,
deci cu atât nivelul de călcare se ridica mai mult. Cum vreo trei sferturi
de mileniu zona comercială a Iaşului a rămas cam în acelaşi areal, este
normal să constatăm o ridicare cu 4-5 metri a nivelului de călcare din
jurul zisului „centru comercial”, pe baza acestui procedeu de înălţare. 

Descoperirea în inima târgului a acestui monument fără nume – care

evidenţiază cel mai vechi nivel de călcare cunoscut în Iaşul medieval -,
este o confirmare a robusteţei de excepţie a acestei construcţii din piatră
şi, totodată, a vitalităţii târgului Ieşilor. Nevoia târgului de o asemenea
„galerie comercială”, poziţia sa „în buricul târgului”, ca şi raritatea
clădirilor din piatră cu vârstă comparabilă, au dus la proporţia mare a
păstrării sale. Cu certitudine, acoperişul său de şindrilă a fost refăcut în
repetate rânduri, iar construcţia a fost folosită multe veacuri, până când
zidirile învecinate au depăşit-o considerabil ca nivel de călcare. Prin ea,
pietrarii de pe Repedea au lăsat o urmă onorantă de ceea ce erau în
stare, pe la jumătatea secolului XIV . Dar pe ce ne bazăm afirmarea
repetată (şi îndrăzneaţă) a acestei vechimi ?

Terasa superioară a Bahluiului, pe care s-a înălţat oraşul Iaşi, are o

înclinaţie lină, dar constantă, de la Nord spre Sud . Panta naturală
iniţială a terenului confirmă faptul că uliţa Sfânta Vineri funcţiona la
nivelul bazei actualului pasaj subteran. Locul care, la jumătatea secolului
XIV [Bădărău, p 31], a fost „concesionat” armenilor spre a-şi ridica
colonia, era liber şi se afla la marginea nord-estică – de pe atunci - a
târgului. Dar târgul Ieşilor era deja un nod comercial afirmat şi cu
perspective frumoase. Altfel armenii s-ar fi aşezat în altă parte. Deci, cu
suficientă certitudine, „naşterea târgului” precede cu decenii aşezarea
armenilor. Avem astfel temei să afirmăm că în al doilea sfert al secolului
XIV a început extracţia şi folosirea pietrei de Repedea. Cu alte cuvinte,
pe atunci, nucleul comunităţii pietrarilor deja exista .

Pe de altă parte, există ipoteza (plauzibilă) că terenul dăruit de Petru

Şchiopul călugărilor de la Ierusalim pentru ridicarea bisercii Sf. Sava a
aparţinut anterior armenilor, ca parte a cimitirului lor . Nivelul de călcare
original - ce se regăseşte la intrarea în biserica armenilor - este cu
aproape doi metri sub strada şi cartierul învecinate spre Răsărit şi
Miazănoapte. Acest nivel s-a păstrat aici, în curtea unei biserici şi în
cimitirul său, ferite deci de sus-pomenitul proces de „supra-înălţare”.
Ţinînd seama de panta iniţială a terenului, cele trei biserici, propuse mai
sus pentru comparaţie, au o poziţionare relativă pe verticală,
concordantă cu vechimea fiecărei construcţii în parte şi cu poziţia lor
relativă pe orizontală. Între „centrul comercial” şi biserica Barnovschi au
trecut aproape trei sute de ani. Aşa se justifică diferenţa cotelor de
amplasament de circa patru metri, căci după vreo două sute de ani de la
„naşterea târgului” evacuarea molozului (pământ, piatră, cărămidă, din
demolări) a devenit obligatorie, pentru a păstra înălţimea străzilor
centrale, ce începeau a fi podite. 
Momentul transformării Iaşilor din târg în oraş trebuieşte definit în raport
cu un aspect constructiv clar. Credem că acesta va fi fiind apariţia şi
înmulţirea construcţiilor din piatră.

III. Codrul – frate cu românul

Tătarii din Crimeea şi, mai apoi, din Bugeac erau „vecinii noştri
preferaţi”. Când li se terminau proviziile, aproape în fiecare primăvară,
după ce se svântau şleaurile şi scădeau râurile la vaduri, tătarii soseau
în expediţii de jaf, după vite (pentru hrană) şi după robi (pentru
răscumpărare). După ce trecea urgia, moldovenii se apucau să-şi
construiască o altă casă, care să fie gata până la iarna următoare. 

Cu acest paragraf ne întoarcem la străvechiul conflict dintre popoarele

sedentare şi nomazi [Slănină, Oct. 2011]. Statornici pe acelaşi pământ şi
într-aceeaşi cultură, românii au imaginat o strategie de supravieţuire a
comunităţiilor lor săteşti [Maliţa, p 254 şi urm.]. Au recurs la ea siliţi de
nesfârşitul puhoi de năvălitori care au curs episodic dinspre răsărit,
vreme de peste un mileniu. La semnalul de primejdie femeile, copiii şi
bătrânii erau suiţi în căruţe  şi ascunşi în pădure [Chalcocondil ].
Cerealele – ca rezerve de hrană pe termen lung - erau ascunse în
„gropile pârlite”, iar în locul caselor arse se făceau altele, din lut, paie şi
lemn. Această moştenire originală demonstrează deosebita capacitate
de adaptare a poporului nostru la ambientul geo-politic şi istoric extrem
de advers. Graţie acestor procedee, prin care au persistat pe aceste
meleaguri mănoase [Maliţa, p 226 ], românii au apărat implicit civilizaţia
occidentală ce înflorea. 
Istoricii contemporani [Monitorul] confirmă întemeierea pe experienţă a
strategiei românilor - adică pe suferinţă: mai toate „popoarele stepei”
manifestau sindromul de claustrofobie. Crescute în uriaşe spaţii libere, în
care duşmanul putea fi zărit venind din depărtare, nomazii evitau să intre
în „bunget de codru des”. Cine vrea să vadă cu ochii săi un rezultat al
acestei strategii, va pleca pe şosea de la Iaşi spre Botoşani. La oarecare
distanţă după intrarea în judeţul Botoşani, va avea pe mâna stângă un
şir de dealuri înalte, acoperite cu păduri. Iar „sub poala  pădurii” ... un
lanţ de sate vechi, bine „aşezate” . Câtă vreme Iaşii erau un sat, sau
chiar un târg, casele din lemn şi acoperite cu paie, stuf  sau şindrilă,
ardeau cu uşurinţă. Locuitorii se puneau tot la adăpostul codrilor
învecinaţi. 

După marea invazie mongolo-tătară din 1244 urmează însă o perioadă

de linişte. Iaşii devin un centru regional tot mai însemnat, aflat la
intersecţia unor importante drumuri comerciale. De exemplu, prin
Tighina, Chişinău, Lăpuşna şi Ţuţora, ajungea la Iaşi „vechiul drum
tătăresc”. Tot în preajmă – Ţuţora fiind pe atunci port la Prut -, se
descărcau mărfurile aduse pe râu din cetăţile genoveze de la Marea
Neagră [Iucal, f.a., f. pag.]. Populaţia sa sporeşte pe seama
meşteşugarilor şi a negustorilor, fie români, fie colonişti străini [Maliţa, p
262 ]. Apar acumulările de capital monetar, care sunt puse la adăpost
(nesigur) în oale de lut, îngropate în pământ [Slănină, Oct. 2012]. Autori
dintre cei mai consacraţi [Bădărău, p 334] afirmă că până în secolul al
XVII-lea inclusiv: „oraşul era mai mult un târg, adică un centru
negustoresc, căruia îi era alipită Curtea domnească şi câteva curţi
boiereşti situate în faţa Curţii domneşti pe o singură uliţă şi pe câteva
uliţe adiacente.” În acelaşi loc autorii redau spusele episcopului Marcus
Bandinus (1647), care punctează momentul de cotitură spre Iaşi, ca
oraş: „câţiva boieri socotesc să-şi zidească case de piatră din cauza
deselor focuri care le mistuie avutul”.

În paragraful anterior sperăm să fi demonstrat că primele construcţii din

piatră – puţine - au avut justificare comercială, au fost ridicate din piatră
locală şi, cel mai probabil, de meşteri ai locului. Dar şi pentru marea
masă a celor ce se gândeau să devină sau deja erau locuitori ai
oraşului, se ridica problema supravieţuiri în caz de atacare a oraşului -
codrul fiind acum puţin cam departe.  Aceeaşi problemă se ridica şi în
situaţia marilor incendii care din timp în timp devastau oraşul, căci
casele se înmulţeau de la un an la altul. La aceste două mari provocări
ce stăteau în calea dezvoltării oraşului, rezolvarea comună, pare să fi
venit, surprinzător, ... din afara Iaşilor. 

IV. Un transfer tehnologic sui generis   

Dealurile uriaşe din preajma Iaşilor, cu pante line şi însorite, produceau

mult vin . Păstrarea lui cerea pivniţe încăpătoare. Dar nici strămoşii
românilor şi nici românii din vechime nu aveau tradiţie în construirea de
pivniţe; nici dacii şi nici romanii nu obişnuiau să-şi păstreze – pentru
iarnă – proviziile în asemenea construcţii, ca să folosească temperatura
redusă şi constantă de la adâncimea de câţiva metri. Mai degabă slavii
vor fi folosit un sistem primitiv pentru depozitarea subterană, gândindu-
ne că pentru asemenea depozite simple, ne-boltite şi de mică adâncime,
moldovenii folosesc şi acum cuvântul zămnic, de origine slavă.
Ceea ce ni se pare interesant este că, fără dubiu, cuvântul pivniţă –
originar din limba cehă -, vine de la pivo, adică bere. Cum berea nu era
o băutură uzuală la români, tradiţia construirii de pivniţe este clar legată
de Boemia, unde trăiau marii berari ai Europei. Al doilea argument
pentru această provenienţă este un alt nume dat unor asemenea
construcţii, aproape numai în dialectul moldav. Este vorba de termenul
hrubă, venit din slava veche, prin limba cehă. În al treilea rând, în limba
română, o denumire alternativă pentru pivniţă este cea de beci. Ori, să
nu uităm că în imediata apropiere a Boemiei este actuala Vienă. Aceasta
aflîndu-se pe drumuri comerciale europene, este foarte probabil că acolo
negustorii moldoveni vor fi adăstat în hanuri cu crâşme aflate în ...
gârliciul beciului. (Gârlici – aici, al patrulea cuvânt de origine sud-slavă.)
Asemenea construcţii  ne-mai-văzute trebuie că i-au impresionat într-
atâta pe călătorii noştri, încât au dat Vienei, pe limba lor, numele Beci.
Se poate ca prin „importul” unor asemenea idei, negustorii ieşeni să fi
fost, încă odată „întemeietori”, pregătind mentalităţile din Iaşi pentru acel
salt de civilizaţie pe care l-au reprezentat mai apoi, pivniţele.

Toate aceste indicii ne fac să ne gândim la migraţia husiţilor în Moldova,

în vremea lui Alexandru cel Bun (pe la 1430). Adepţii lui Jan Hus au
fondat la noi un târg, numit de băştinaşi Huşi, după numele primilor săi
locuitori. Dar aceştia nu veneau la noi direct din Boemia, ci din Ungaria,
unde constituiseară, pentru o vreme, o colonie. Este de bănuit că în
Ungaria au renunţat la producţia de bere; în schimb, şi-au perfecţionat
cunoştinţele ca viticultori. Urmaşii lor – podgoreni şi catolici ! – trăiesc şi
acum în Huşi, grupaţi pe dealul Corni [Preda,  ]. Parte dintre aceştia
folosesc şi astăzi nu doar ustensilele, ci şi pivniţele uriaşe, adevărate
catacombe săpate în adâncurile dealurilor pe care este aşezat oraşul.
Aproape fiecare casă veche din acest oraş este însoţită de o piviniţă
adâncă. Cu alte cuvinte, în afară de salvarea unei populaţii persecutate
religios, această migraţie a realizat şi un important transfer tehnologic,
aducînd în Moldova tehnologia construirii acestor tuneluri din piatră, cu
tavan boltit în plin cintru . Obârşia acestui transfer se afla pe meleaguri
cu mai mare bogăţie de piatră. În particular, Cehia era o zonă cu mari
zăcăminte de argint; mai ales la Kutná Hora, unde săparea de galerii
avea o tradiţie bogată . De exemplu, sub acest oraş se pot încă vizita
galerii pe 20 de etaje (!) . 
Poate că sunt doar basme, dar la Huşi se vorbeşte şi despre pivniţe
foarte lungi, ca nişte tuneluri care trec până la Răsărit de Prut. Un lucru
este cert: cu vremea, podgoriile huşenilor se întinseseră desigur şi
dincolo de Prut. (Să nu uităm că, în vechime, nu existau poduri peste
Prut, râul fiind trecut – cu grijă şi doar în perioadele propice – prin vaduri.
) Bănuitele tuneluri ar fi permis bărbaţilor din Huşi - surprinşi pe malul
stâng de atacul tătarilor -, să revină acasă mai repede şi în siguranţă,
pentru a-şi proteja familiile. Husiţii au fost colonizaţi în jumătatea sudică
a Moldovei, expusă mai frecvent atacurilor Hoardei de Krâm.
Presupunem deci că la Huşi s-a realizat – la început, accidental – primul
experiment de folosire a pivniţelor drept ascunzişuri eficiente în cazul
unor atacuri tătărăşti. 

V. Refugiile din adâncuri

Năvălitorii claustrofobi n-au îndrăznit să coboare sub pământ, în

„peşterile” husiţilor. Cu alimentele păstrate în pivniţe, husiţii au putut face
faţă chiar şi unor asedii de durată. Pe lângă viaţă, ei şi-au putut salva
acolo şi alte bunuri de valoare.
La români puterea exemplului este mai mare decât puterea învăţării prin
şcoală. Suntem siguri că pilda huşenilor nou-veniţi i-a impresionat pe
târgoveţii din Iaşi. Aceştia aveau la dispoziţie piatra de pe Repedea, de
care, oricum, începuseră să se folosească. Avem deci convingerea că
din a doua jumătate a secolului al XV-lea ieşenii au recurs intensiv la
această „strategie de supravieţuire”: construirea de pivniţe. Vreme de
peste trei secole, pivinţele au devenit refugiul predilect al orăşenilor cu
dare de mână, adică boierii şi negustorii. Adesea, pivniţele comunicau
între ele, oferind proprietarilor scăpare din calea unor invadatori mai
persistenţi . Şi nu este vorba doar de scăparea din calea jefuitorilor, ci şi
de adăpostirea la marile incendii, tragic de frecvente. Căci în Iaşi
majoritatea caselor erau din lemn sau măcar aveau tavane din lemn şi
se acopereau cu paie sau cu şindrilă. Iar atacurile tătarilor erau de obicei
însoţite de arderea oraşului.

La început, istoricii profesionişti au avut tendinţa de a subestima rolul

pivniţelor în dezvoltarea urbană a oraşelor noastre. Căci s-a spus
adesea un mare fals: că românii au avut doar o civilizaţie rurală,
civilizaţia urbană fiind aici o creaţie a străinilor. Că ea n-a avut o
îndelungată tradiţie, e drept. Că n-a acoperit prin realizări de frunte toate
sectoarele vieţii social-economice tipice pentru un oraş, iarăşi este
corect. Dar capacitatea de supravieţuire a românilor s-a manifestat
deplin şi în mediul urban [Maliţa, p 262 ]. Nu străinii le-au construit
atâtea pivniţe ieşenilor. Iar dacă n-ar fi avut la îndemână aceste
catacombe, populaţia ar fi fost adesea decimată. Şi atunci, cum ar fi
putut renaşte de atâtea ori un oraş jefuit şi ars în întregime ? Păstrînd
proporţiile, Iaşii sunt cel mai fericit exemplu pentru această capacitate de
adaptare. Căci toţi cei care au încercat să numere sau să măsoare
pivniţele Iaşilor, în final s-au lăsat păgubaşi [Monitorul]. În această
privinţă nici nu credem să existe un alt termen de comparaţie între
oraşele României , nici ca număr de pivniţe, nici ca dimensiuni. Unde
sapi, dai de piviniţe uriaşe .

În deceniile şapte şi opt ale secolului recent încheiat am trecut prin furia
urbanizării, în care „blocul şi uzina” erau realizările supreme ale epocii.
Parţial din convingere şi parţial din spirit gregar, ne-am aliniat atunci cu
toţii în faţa valorilor propagate de regimul totalitar. Abia astăzi realizăm
cu regrete tardive proporţiile decimării elitelor româneşti, de către
comunişti. Datorită acestei discontinuităţi, spiritul critic românesc nu ne-a
ferit de unele excese. Între altele, de cele din domeniul urbanizării Iaşilor
. 
Cartierele imense din şesul Bahluiului au protejat indirect centrul vechi al
oraşului de furia aici pomenită. Împlinind vrerea unor decidenţi ai epocii
şi în acelaşi timp reflectînd subcultura unor arhitecţi formaţi în şcoala
socialistă, cupele excavatoarelor au nimicit multe rămăşiţe de valoare
ale oraşului ce a fost Iaşul. (Nu absolvim de vină pe antreprenorii din
epocile antebelice pentru lucrările executate fără milă, peste urmele
antecesorilor – pe atunci ceva mai vizibile.) 
Şi nu ne va părăsi o imagine, mai dureroasă astăzi decât atunci. 
Se construia magazinul universal „Moldova” şi toată lumea era fericită.
Uriaşa groapă excavată a permis o  fundaţie amplă, care a rezistat cu
bine atâtor cutremure. Şi-mi amintesc cum o priveam de pe marginea sa
sudică, cu o vagă părere de rău pentru ceea ce vedeam pe peretele
opus al gropii: mai multe hrube mari, solide, proaspăt secţionate fără
cruţare. Şi culmea este că, pe atunci, existau mijloacele măcar pentru
conservarea, dacă nu pentru punerea lor în valoare. Chiar dacă nu mă
aflam printre cei ce puteau influenţa luarea unor asemenea măsuri,
scrierea de faţă încearcă să fie o mea culpa târzie şi modestă din partea
generaţiei noastre. 

VI. Au avut sau nu breaslă ?

În textele vremii se spune adesea că din preţul unei proprietăţi din oraş,
partea cea mai mare nu era plătită pentru casă sau gradină, ci pentru
pivniţă [Monitorul]. În caz de cataclism - precum cutremur sau incendiu -,
casa trebuia reparată sau reconstruită, dar pivniţa rămânea intactă. Iar
preţul pivniţei se justifica prin însăşi natura lucrării, dat fiind volumul
mare de muncă manuală grea pentru a se efectua săpătura, a se
evacua sistematic pământul săpat, a se aduce în subteran piatra, a se
amesteca acolo mortarul, a se zidi pereţii şi mai ales a se construi
tavanul boltit, cofrajul pentru boltire avansînd în paşi succesivi. Şi toate
acestea, la lumina făcliilor, în condiţiile în care oxigenul nu ajungea
pentru respiraţie şi pentru făclii. Însăşi săparea şi consolidarea
îngustelor guri de aerisire verticale era o operă de măiestrie, căci, cu
vremea, s-au construit pivniţe tot mai lungi, cu trasee curbe  şi, de multe
ori, pe două sau pe mai multe nivele. Lucrătorii de la suprafaţă erau
responsabili pentru a „nimeri” tunelul pe care voiau să-l racordeze la
atmosfera liberă, iar calitatea aerisirii era de asemenea decisivă pentru
calitatea pivniţei. Pentru rostogolirea butoaielor, galeriile trebuiau să aibă
o înclinare bine aleasă, ca de altfel şi scările care legau nivelurile între
ele. Complicîndu-se, această specializare devenea implicit o meserie
mai bănoasă. 

Acest gen de lucrări nu puteau fi realizate decât de echipe stabile, bine

sudate şi ierarhizate printr-o cooperare întinsă pe mulţi ani la rând. După
cum este logic, echipele erau consolidate prin legături puternice de
rudenie. Desigur, construirea de pivniţe avea „secretele” ei. Bine
păstrate în familiile sau în grupurile de familii din Păun sau din Pietrărie,
acestea nici n-au mai ajuns la noi, odată cu dispariţia ultimilor meşteri. Şi
este evident că aceşti meseriaşi bine specializaţi nu puteau fi decât
oameni liberi, angajaţi contractual, pentru care organizarea în breaslă ar
fi trebuit să le ofere o anume protecţie şi statut. Aşa era peste tot, în
Evul Mediu european.

Firesc, înmulţirea pivniţelor în Iaşi, alături de amplificarea lor

dimensională, au contribuit major la statutul de oraş al aşezării. Este
valabilă şi reciproca: adăpostul oferit populaţiei de pivniţe contribuia la
salvarea valorilor umane şi materiale, la prosperitatea şi creşterea
importanţei oraşului. Toate acestea s-au răsfrânt în sporul comunităţii de
pe Repedea. Totodată, din simpli extractori ai pietrei din „băile”  de pe
Repedea, o bună parte dintre ei s-au specializat în lucrări subterane,
adică în construirea de pivniţe, iar alţii în ridicarea de case. Un număr şi
mai mic s-au apropiat de statutul de cioplitori în piatră, lucrînd la
construcţii mai pretenţioase, precum bisericile sau curtea domnească.
Perioada secolelor XVI – XVIII, când s-au săpat cele mai multe dintre
pivniţele importante din subsolul Iaşilor, este probabil epoca de glorie şi
de maximă prosperitate a acestei comunităţi. Cu toate acestea, isvoarele
documentare ale epocii medievale vorbesc prea puţin despre această
grupare profesională de maximă importanţă pentru progresul Iaşilor (v.
Anexa 1). Prin contrast, am avut sumedenie de bresle ne-legate de
supravieţuirea oraşului (breasla calicilor, breasla cioclilor ş.a.) sau bresle
distincte pentru activităţi extrem de înrudite, (de exemplu: dubălari,
talpalari, curelari, ciubotari şi blănari). Cum să explicăm acest paradox ? 

Oamenii aceştia au fost desigur marcaţi de calităţile materialului cu care

îşi câştigau pâinea. În cea mai mare parte piatra de Repedea era un
material de construcţie de calitate medie, pretabil pentru lucrări utile, dar
modeste (cu excepţia fortificaţiilor). Apoi, o bună parte dintre pivniţe
aparţineau podgorenilor. În gârliciul larg al pivniţei, ba uneori chiar şi în
galeriile apropiate de intrare, se vindea băutură. În răcoarea şi liniştea
pivniţei vinul era mai gustos, iar băutorii se îndemnau mai mult. Deşi
patronate adesea chiar de mânăstiri, crâşmele erau totuşi afurisite ca
fiind locuri ale pierzaniei. Iar cu munca deosebit de grea şi cu riscurile
asumate pentru aceasta, pietrarii hirsuţi îşi justificau, adesea, renumele
de mari băutori. Toate acestea credem că au influenţat negativ imaginea
generală a pietrarilor din Iaşi. 

În plus, pentru a-şi executa lucrările, cea mai mare parte a lor practicau
un gen de „transhumanţă”. În sezonul cald scoteau piatra din carieră (în
galeriile săpate în masivul muntos vara era o răcoare plăcută şi
umiditatea era suportabilă) şi o transportau pe amplasamente . În
perioadele mai reci, ei lucrau sub pământul oraşului, unde temperatura
era mai potrivită. De cele mai multe ori înnoptau în gârliciul pivniţei la
care lucrau. Iată dece ei nu locuiau compact, într-o mahala a oraşului,
ori măcar pe o anumită uliţă, cum făcea majoritatea meşteşugarilor. 

Satul Păun pare să fi fost prima silişte a pietrarilor ieşeni, probabil a

celor mai înstăriţi . Mai apoi, pietrarii sărmani par să-şi fi construit case
chiar pe terenul eliberat de piatra extrasă . (Acesta nu era agricol
productiv şi nici nu era revendicat de altcineva.) În acest fel pare să se fi
constituit satul Pietrărie , dar care nu avea orânduirea spaţială tipică
vechilor satelor româneşti [Stahl, pp 11-26]. Chiar dacă aveau casă într-
una din aceste aşezări, pietrarii noştri nu erau nici orăşeni, nici
„gospodari” - cum era majoritatea covârşitoare a populaţiei Moldovei.
Ori, în vechimea principatelor române, relaţia tradiţională nu era între
domnie şi individ, ci între sat - constituit şi recunoscut ca atare – şi
domn. 
Apoi, în extragerea de piatră de pe Repedea, s-au implicat adesea
alogeni refugiaţi, munca aceasta fiind destul de aproape de viaţa unui
ocnaş. De exemplu, pe la 1808 [Cojocaru, p 32], între tăietorii de piatră
găsim un grup de lipoveni, care, fiind abia sosiţi, nu-şi puteau agonisi
cele necesare traiului şi nu-şi puteau construi un adăpost, decât aici. Ei
vor fi evacuaţi din zonă în câţiva ani. 
Toate aceste detalii birocratice au făcut ca multă vreme pietrarii noştri să
nu obţină statutul de breaslă distinctă în oraş - adică dreptul de a avea
staroste, ştampilă, steag şi biserică proprie în capitala principatului - şi
nici aşezarea lor să nu fie recunoscută drept sat . 

Deşi trataţi precum servitori inferiori ai acestei capitale, pietrarii au fost

importanţi pentru istoria municipiului nostru. De aceea articolul de faţă
este un îndemn – şi o contribuţie incipientă - la studierea trecutului lor.
Spunem trecutului, deoarece această profesiune nu pare să mai aibă un
prezent şi, cu atât mai puţin, un viitor. Dar un asemenea efort de
recuperare a istoriei unei comunităţi profesionale semnificative a
capitalei Moldovei s-ar încadra de minune în stăruinţa autorităţilor
noastre locale – şi, în general, a ieşenilor - de a câştiga titulatura
temporară de capitală culturală a Europei. Este aici locul de a aduce
mulţumirile noastre ieşenilor menţionaţi în anexa 4, care au ajutat la
naşterea şi amplificarea acestui articol.

VII. Casele boiereşti, mai ales casa Burchi - Zmău 

Deoarece numărul constructorilor existenţi nu satisfăcea dorinţa lui

Alexandru Lăpuşneanu de amenajare grabnică a noii capitale a
Moldovei, el cere bistriţenilor, pietrari, zidari şi fierari [Bădărău, p 32].
Totodată, construirea de pivniţe - începută mai devreme -, se intensifica
firesc, odată cu instalarea capitalei principatului la Iaşi. Căci, în aceeaşi
perioadă, practica „administraţiei itinerante” [Slănină, Iulie 2012 ] începe
a fi înlocuită cu încredinţarea tot mai frecventă a competenţelor
domnitorilor, către „administratorii delegaţi”, care erau vornicii şi
ispravnicii din teritoriu. Boierii consumau tot mai mult timp în Iaşi, pentru
a fi în preajma domnitorului şi a influenţa deciziile acestuia. În timp,
pivniţele şi-au păstrat  rostul ca depozite de vinuri, dar s-a amplificat
acum funcţia lor de păstrare a alimentelor. Iar pentru a putea sta mai
mult la Curtea Domnească, marii boierii aveau nevoie în Iaşi, de propria
lor curte. „Cu începere din ultima parte a secolului al XVII-lea, unii boieri
mai bogaţi îşi construiesc case de zid.” [Cihodaru, p 110] La aceştia, ca
şi la negustorii înstăriţi, casa de piatră apare lângă deja nelipsita pivniţă .
După un incendiu, lucrările de refacere puteau astfel să fie de amploare
mai mică. Cum în Moldova marea aristocraţie era mai numeroasă, mai
bogată şi deci mai puternică în faţa statului decât în Muntenia [Maliţa, p
222 ], gruparea pivniţă – casă de piatră ca reşedinţă boierească se
răspândeşte atât în alte oraşe şi târguri, cât mai ales „la moşie” . 
Tendinţa de a construi case din piatră în Iaşi a fost desigur încurajată şi
de instalarea coloniştilor străini – precum armenii sau nemţii -, care
veneau din patrii în care majoritatea construcţiilor se ridicau din piatră.
La aceasta a contribuit apropierea economiei moldave de capitalismul
primitiv, introdus la noi prin înmulţirea hanurilor şi, mai ales, a crâşmelor
deschise de evrei. La scară ceva mai redusă însă, prin pivniţele
construite (adjectivul „ridicate” nu se potriveşte) se prelungea afirmarea
comunităţii pietrarilor de pe Repedea până către sfârşitul secolului XIX. 

Marii specialişti Dan Bădărău şi Ioan Caproşu au descris cu minuţie şi

talent înmulţirea caselor negustoreşti, dar mai ales a celor boiereşti, în
Iaşii Evului Mediu târziu, în minunata carte „Iaşii vechilor zidiri”, din care
am citat adesea. Ei evidenţiază repetat contribuţia ne-îndoielnică a
meşterilor ardeleni la ridicarea şi înfrumuseţarea palatelor oraşului
nostru. Avem însă îndrăzneala de a spune că această participare a fost
totuşi ceva mai mică. Astfel, în secolul XVII se răspândeşte cărămida la
construirea de case, ce capătă amploare în secolul următor, chiar dacă
bolţile din cărămidă erau ceva mai puţin rezistente în timp . Analiza
atentă a acestor boltiri evidenţiază pe de o parte o preluare de
experienţă din construcţia de biserici moldoveneşti, iar pe de altă parte o
copiere a modelelor din arhitectura otomană, mult mai influentă în afara
arcului carpatic, decât în interiorul acestuia . Toate acestea nu puteau fi
decât aportul unor meşteri localnici. Iar transferul ideilor din construcţia
pivniţelor moldoveneşti era mai natural pentru sătenii din Pietrărie, decât
pentru meşterii invitaţi.
Şi spunem asta deoarece legile economiei de piaţă funcţionau şi pe
atunci, iar „secolul al XVIII-lea este acela al îmbogăţirii clasei boiereşti”
[Bădărău, p 335]. Ca o consecinţă a evoluţiei cererii, suntem convinşi că
o parte dintre meşterii din Pietrărie s-au reprofilat în constructori din
cărămidă . Mai trebuie ţinut seama de succesiunea lucrărilor pentru un
nou palat boieresc: mai întâi se zidea pivniţa cu piatră, apoi temelia
casei de asemenea cu piatră din Repedea şi abia apoi începea
construcţia din cărămidă, la care acoperişul din lemn era ridicat tot de
meşteri ai locului. În acest „lanţ tehnologic”, pentru ispravnicul care
conducea lucrările era cam complicat să insereze o echipă străină şi
concurentă.

În acest context, segmentul de piaţă reprezentat de pivniţe rămâne însă

important pentru pietrarii localnici. Reducerea treptată a acestor comenzi
este compensată de cererea pentru casele cu etaj. (Comanditarii erau
tot mai bogaţi, populaţia mai numeroasă, modelele străine tot mai
accesibile pentru protipendada locală.) La aceste case tavanele
parterului (sau demi-solului) erau boltite cilindric , soluţie la care alţi
meşteri apelau mai rar. Dar tavanul etajului a fost la început tradiţional,
adică drept, pe grinzi de lemn. 
Intuind dorinţele proprietarilor, meşterii ieşeni şi-au rafinat oferta: au
realizat planşee / tavane din piatră sau cărămidă, mai subţiri şi ceva mai
plate, adică bolţi cu dublă curbură. În centrul încăperii raza de curbură a
tavanului era mare, scăzînd înspre pereţi. (Era, clar, o inspiraţie
întemeiată pe experienţa bolţilor bisericeşti.) Dacă ardea acoperişul,
construcţia rămânea în mai mare măsură intactă, iar refacerea era mult
uşurată. Această tehnică s-a aplicat iniţial la case cu parter, unde a
continuat a fi folosită până târziu . Dar a trecut repede şi la casele
boiereşti, unde se aplica mai ales la etaj, fiind o soluţie relativ uşoară. (E
drept, aceste case îşi „permiteau” ziduri mai solide.) 

Un exemplu minunat – din păcate, păstrat doar în parte - este casa

Burchi din strada Smeu nr. 3, (construită pe la 1830 [Bădărău, p 338]),
acum în curs de reabilitare. Prin această refacere, Primăria Iaşi ne face
un splendid cadou: viitorul Muzeu Municipal Iaşi. La parter predomină
bolţile în plin cintru; la etaj însă, în toate camerele mari din corpul vechi
al clădirii se văd rămăşiţele bolţilor cu dublă curbură, numite de
constructorii actuali „semi-arcade”. De la marginea de sus a fiecărui
perete se „apleacă” spre interior porţiunea din tavan cu rază mică de
curbură (v. fotografia alăturată). Muchia cărămizilor dinspre interior şi
orientată în jos este teşită. Penultimul rând de cărămizi este înlocuit şi
stabilizat prin plăci mari de piatră – calcar de Repedea (care se poate
extrage bine în formă de plăci). 
În unele camere, cum era de aşteptat, zona centrală amplă, cu rază
mare de curbură, a fost, în timp, avariată. Şi cum meşteri care s-o refacă
nu mai existau, autoritatea locală ce folosea clădirea a recurs la soluţia
cea mai simplă: a demolat în toate camerele zona centrală
dreptunghiulară a tavanului şi a înlocuit-o cu un planşeu din lemn (v.
foto). Înlocuirea a fost posibilă deoarece restul tavanului curb era foarte
solid, ca şi pereţii. 

S-ar putea ca tavanul cu dublă curbură să fie o contribuţie ieşeană la

istoria arhitecturii europene (poate nu ca idee, dar probabil ca aplicare
locală). Specialiştii se vor pronunţa. Dar o a doua casă cu tavanul boltit
prin dublă curbură nu s-a mai păstrat în Iaşi. Aici, în majoritatea
camerelor mari de la etaj s-a păstrat roată-împrejur consola cu rază mică
de curbură, sub care zidurile etajului sunt groase de 85 – 92 cm.
Considerăm imperios necesar ca generaţiile viitoare să cunoască
această realizare tehnică ieşită din comun a constructorilor ieşeni, piesă
de rezistenţă în istoria arhitecturii ieşene. Măcar într-o singură cameră
tavanul cu dublă curbură ar trebui refăcut, ca exponat. Deocamdată,
proiectantul reabilitării nu a propus refacerea tavanelor în forma iniţială,
iar Primăria Iaşi nu i-a cerut-o. Dacă aceşti parteneri vor fi câştigaţi
pentru o asemenea idee, suntem convinşi că constructorii se vor achita
cu ambiţie şi onoare de această noua însărcinare.
Ştim că prima obiecţie la această propunere va fi dureroasă: nu mai
avem meşterii care să construiască bolta centrală dreptunghiulară a
camerelor, din piatră sau cărămidă. Dar dacă totuşi nu se va putea
reproduce tehnologia iniţială, cel puţin o boltire identică cu o coajă din
beton armat, ar da turiştilor o sugestie asupra culturii avansate a vechilor
locuitori ai Iaşilor. 

Dar casele cu etaj aveau neapărată nevoie şi de scară. Aici meşterii

moldoveni aveau iarăşi avantajul de a stăpâni la perfecţiune tehnica
boltirii înclinate. Căci pe atunci nu era de conceput deasupra scării decât
o boltă cilindrică, cu înclinarea egală cu panta scării . O splendidă scară
- realizată aici din cărămidă - adăposteşte la interior şi casa Burchi.
Dispunerea în spic” a cărămizilor din această boltă (care se poate vedea
în fotografia alăturată), este o mostră de creativitate inginerească. 
  

De la aceeaşi casă vom mai menţiona bolţile semi-sferice realizate în

manieră turcească. Acestea încadrează bolta scării la capătul său de jos
(palier) şi la cel de sus. Un asemenea împrumut bine ales era firesc,
casa Burchi fiind ridicată în cartierul Beilic, unde se aflau construcţiile
pentru găzduirea delegaţiilor trimise la Iaşi de Înalta Poartă. La casa
Burchi, în aproape fiecare zid este inserat un arc boltit, pentru a distribui
mai bine tensiunile verticale. Asemănător, bolţile turceşti preiau de
minune concentrarea de efort din respectivul punct al construcţiei.

În mai toate camerele casei o adâncitură cilindrică în perete, terminată

printr-o porţiune de calotă sferică, mai arată locul în care se găseau
sobe. Casele boiereşti de odinioară – şi nu numai acestea -, se
întreceau în folosirea unor sobe de teracotă cât mai frumoase, deseori
cu fumuri aparente. Deşi pentru aceasta dovezile materiale rămase sunt
extrem de precare, poate că totuşi se va găsi cândva autorul potrivit
pentru a studia „civilizaţia sobelor” din Iaşi.

Un element specific caselor boiereşti din toată Moldova îl reprezintă

bolţile pentru trăsuri, poate o altă propunere a pietrarilor localnici. Chiar
dacă ideea acestor bolţi a apărut întâi aiurea [Bădărău, p 320], stilul de
viaţă al aristocraţiei ieşene l-a răspândit ca element specific şi de succes
în edificarea reşedinţelor bogate de pe aici – încă o modestă contribuţie
moldavă la progresul arhitecturii europene. (La casa Burchi bolta pentru
trăsuri s-a restrâns la un rol mai degrabă decorativ.) În pivniţa înaltă şi
bine aerisită se pătrunde direct din centrul casei. Din păcate, pentru
adăugarea unui corp de clădire modern s-a sacrificat cea mai mare parte
a pivniţei. În acelaşi scop s-a demolat absida de pe latura estică. S-a
păstrat doar o parte a fundaţiei acestui hemiciclu, unde în salonul de la
etaj boierii jucau cărţi.

VIII. Curtea domnească şi cetăţile mănăstireşti

Domnia era, desigur, un „client” al meşterilor din Pietrărie, pentru

fortificaţii şi pentru construcţii bisericeşti. Astfel, în prima jumătate a sec.
XV, Alexandru cel Bun ridică la Iaşi o curte domnească vastă . Fundaţiile
decopertate ale zidurilor curţii [Bădărău, p 38-40] certifică provenienţa
pietrei de pe dealul Repedea, iar pentru un asemenea obiectiv voievodul
nu putea angaja nişte pietrari începători. Ceva mai târziu, Ştefan cel
Mare dă foc Iaşilor, distrugînd totul în calea năvălitorului turc, atât în
1475, cât şi în 1476. După aceste războaie, Ştefan stimulează
reconstrucţia oraşului, pentru care ordonă refacerea curţii domneşti şi
amplificarea fortificaţiilor acesteia, iar în 1491 începe construcţia noii
biserici Sf. Neculai Domnesc, folosind aici multă piatră făţuită. Dar
pentru a evidenţia evoluţiile comunităţii din Pietrărie vom renunţa la a
vorbi prea mult despre lucrările episodice la Curtea Domnească, de
atâtea ori arsă, ori distrusă de cutremure. Asta mai ales că - pentru
palatele din interiorul fortificaţiilor -, domnitorii îşi puteau permite să
apeleze la meşteri ardeleni - cărămidari, ceramişti sau pietrari. (Aceştia
din urmă erau adesea cioplitori specializaţi, care prelucrau alte
materiale, mai scumpe .)

Cei mai consacraţi autori [Bădărău, p 129] afirmă: „Numărul bisericilor şi

al mănăstirilor care s-au ridicat în Iaşi între 1564 şi 1711 este deosebit
de mare.” În aceste lucrări speciale meşterii ieşeni îşi arătau măiestria,
căci în această epocă de avânt urban (şi chiar mai târziu), majoritatea
acestor construcţii se executau din piatră de Repedea, la care meşterii
papistaşi ori protestantţi nu erau prea agreaţi. În secolul XVIII, cu toate
transformările importante în tehnologii şi în cerinţele clienţilor, pietrarii de
lângă Iaşi nu duceau deloc lipsă de lucrări. Mai mult decât atât: chiar
dacă la edificarea unor biserici se foloseau şi meşteri străini (vezi Trei
Ierarhii şi Golia), pentru fortificaţiile din jurul mânăstirilor era nevoie de
adevăraţi munţi de piatră , deci se apela la Repedea. Pentru firul ideii
acestui articol vom face mai jos referiri limitate la Golia şi la Cetăţuia. 
Epoca Renaşterii moldave, începută timid în vremea lui Petru Rareş, dar
deplin desfăşurată de către Vasile Lupu, se exprimă prin experimentele
de excepţie care sunt Trei Ierarhii şi Golia (1660). Ridicată cam pe locul
ctitoriei precedente a boierului Golăi, biserica lui Vasile Lupu numită
Golia, este înconjurată de o fortificaţie puternică, vastă. După informaţiile
disponibile [Bădărău, p 200], zidurile de incintă, cât şi, desigur, turnul-
clopotniţă, au fost comandate de membri ai puternicei familii Golăi,
înainte de ctitoria lui Vasile Lupu. Credem că prin impresia puternică pe
care fortificaţia a lăsat-o asupra populaţiei oraşului se explică dece
ieşenii au numit mânăstirea „Golia”, fără a aminti astfel de al doilea ctitor
al acesteia, cel mai important. 
Chiar dacă în Iaşi unele case încep a fi acoperite cu ţigle, pentru
construcţii focul rămânea un inamic la fel de puternic şi de pervers.
Pentru a lupta împotriva acestui flagel, s-a zidit impresionantul  turn din
piatră, de la intrarea în mânăstirea Golia. Acesta era o soluţie
constantinopolitană: o familie ce locuia permanent în vârful turnului
semnaliza populaţiei începutul unui foc şi direcţia dinspre care vine
acesta. Turnul amintit aici ilustrează războiul de uzură împotriva focului
[N.A. Bogdan, p 365 ], care deseori zădărnicea progresele urbanistice
ale oraşului. (După ce primejdia de la tătari s-a micşorat, războaiele
ruso-austro-turce au făcut ravagii în Moldova, inclusiv prin incendii.) Ori,
nu avem vreo semnalare a implicării unor meşteri străini în ridicarea
turnului. Iată deci încă o lucrare care certifică înaltul profesionalism atins
de vârfurile comunităţii din Pietrărie, pe la începuturile secolului XVII. 

Mânăstirea Cetăţuia  a fost construită din ordinul lui Gheorghe Duca

voievod, fiind sfinţită la 10 Iunie 1672, într-o epocă cu frecvente ciocniri
armate. Şi aici biserica este înconjurată de o incintă puternic fortificată,
prin care se combat progresele armelor medievale şi răspândirea
armelor de foc. Piatra de Repedea, îngrijit profilată, se regăseşte peste
tot. Ca piatră cioplită se vede în execuţia bisericii, în fortificaţii, la casa
domnească şi la alte acareturi. Se ştie că lucrările în piatră cioplită s-au
executat sub conducerea unui mazâl din ţinutul Hotinului, numit Grigore
Cornescu. În 1679 el a fost chemat şi la restaurarea acelei minuni pe
pământ care este biserica mânăstirii Curtea de Argeş, ctitorită de
Neagoe Basarab. Este deci cert că la Cetăţuia lucrările în piatră au fost
executate de meşteri români. Dar această construcţie mai are o
sumedenie de alte particularităţi, care au implicat lucrări în piatră. 
Principalul turn de apărare este prevăzut cu o trapă pentru prinderea
invadatorilor ce ajungeau până aici, cu scări înguste şi spiralate în
grosimea zidurilor pentru a putea fi apărate de un singur oştean, cu scări
mobile şi cu alte ingenioase prevederi constructive. De sub altarul
bisericii pleacă un tunel subteran îngust din piatră, prin care, la nevoie,
călugării puteau pune la adăpost odoarele mânăstirii, în subteranele
casei domneşti, păzită de oşteni. Clădirea egumeniei era legată printr-o
scară-tunel secretă cu adâncimile pivniţei mânăstirii. Dormitoarele
voievodale din Casa Domnească erau legate între ele şi cu lucrările
subterane, prin coridoare şi scări înguste şi tainice, pentru cazuri de
primejdie. Şi s-a mai vorbit de multe ori despre un tunel subteran care
lega Cetăţuia de Palatul Domnesc din Iaşi. Dar chiar şi în zilele noastre
„specialiştii” neagă existenţa acestui tunel .

IX. Culmea pietrarilor: tunelul lui Duca-vodă

În acea epocă de intense confruntări militare, în 1671 Grigore Cornescu

a fost pus de Duca Vodă la dispoziţia sultanului Mehmet al IV-lea pentru
a executa în ceară macheta cetății poloneze de la Cameniţa. După ce a
spionat-o, Grigore a realizat macheta, pentru ca generalii turci să o
analizeze și să vadă ce puncte slabe are cetatea. Cunoştinţele militare
ale lui Grigore Cornescu au fost validate: turcii au cucerit Cameniţa. Am
pus această întâmplare, împreună cu realizările lui Cornescu pentru
fortificarea Cetăţuii, în legătură cu o întâmplare personală. 

În copilărie citeam ahtiat ampla monografie a oraşului Iaşi, scrisă de N.

A. Bogdan şi tipărită în anii 1912 - 13. Menţionarea tunelului dintre
Cetăţuia şi Palatul Domnesc la paginile 178 şi 456 mi-au marcat
adolescenţa. De-a-lungul vieţii am întâlnit o sumedenie de alte mărturii
asupra existenţei acestei construcţii îndrăzneţe – din păcate, toate orale
şi de la persoane care nu văzuseră tunelul. Ca urmare, pentru mine,
realizarea tunelului se situa în continuare între legendă şi adevăr. Abia
recent m-am întâlnit cu o confirmare credibilă a existenţei sale, dintr-o
sursă demnă de toată consideraţia , care provenea de la merituosul
Mitrofan Băltuţă, fost stareţ al mânăstirii Cetăţuia între anii 1971 şi 1995
şi exarh al tuturor mânăstirilor din arhiepiscopia Iaşilor (1981-1995).
Stareţul intrase în acel tunel, pe la capătul care pleacă din mânăstire.
După câtăva vreme a trebuit să renunţe, acea parte a tunelului fiind
surpată. 

Am visat ani de zile să devin arheolog şi să descopăr acel tunel. Dar

mişcarea societăţii româneşti din anii ’60 era puternic orientată spre
industrializare. Ca urmare, am devenit inginer, fără a mă apropia de acel
vis al copilăriei. După revoluţie, Banca ... Agricolă a obţinut (cum oare ?)
jumătate din parcarea de lângă Poliţia Municipală, unde a început să-şi
construiască sediul local. În 1993, în timpul săpării gropii rectangulare de
fundaţie a apărut o problemă, care a determinat modificarea proiectului.
Colţul clădirii orientat S-V (spre partea de jos a străzii Sf. Lazăr) a fost
teşit şi, în prezent, planul clădirii reflectă această decizie. 
Trecînd aproape zilnic pe lângă acest şantier, am „citit” pe lucrările de
cofrare cum proprietarul s-a adaptat noii idei. Provocat de situaţie, m-am
aplecat, ca să aflu ce anume a determinat modificarea. Aşa am zărit la
cele două capete ale gropii un tunel din piatră (vezi fotografia ce
urmează), proaspăt sfărâmat de colţii excavatorului inconştient, pe o
porţiune de circa 30 de metri . După câteva zile de reflecţie, mi-am luat
copiii şi lanternele ce am găsit prin casă şi, în Noiembrie 1993, am intrat
în porţiunea sudică a tunelului. 

Impresia a fost copleşitoare: tunelul era într-o stare perfectă ! Partea de

sus a tunelului se afla la circa doi metri sub nivelul solului. Cu grijă, prin
tunel puteau merge doi oameni, alături. Secţiunea sa dreptunghiulară se
termina la partea de sus cu o boltă în plin cintru, înclinată odată cu
tunelul, în direcţia pantei coborâtoare, pe direcţia sud-sud-est. Atât
zidurile, cât şi bolta erau executate din piatră făţuită. Pe alocuri a trebuit
să-mi aplec capul, căci oamenii din ziua de azi sunt ceva mai înalţi decât
trăitorii secolului XVII. Panta tunelului era al doilea motiv pentru
aplecarea capului: podeaua înclinată era parţial din cărămidă (aderenţă),
intercalată cu zone executate din piatră. De cele mai multe ori porţiunile
din piatră reprezentau trepte. După circa 200 m de coborâre, am găsit
tunelul plin cu apă şi a trebuit să ne întoarcem . 

Dar tunelul EXISTA !!!

 M-a intrigat iniţial direcţia în care mergea tunelul, pe porţiunea vizitată.

După ani de zile, exponatele din parcul complexului Palas mi-au amintit
de iazurile ce se aflau pe valea Bahluiului, la Sud de Curtea
Domnească. Acesta a fost motivul pentru care, plecînd de la palatul
voievodal, este de presupus că tunelul mergea iniţial spre Est (!),ocolind
vama domnească, chervăsăria domnească şi chervăsăria
mânăstirească [Cihodaru et al, p 92]. Abia după acestea tunelul cotea cu
circa 45° spre dreapta, începînd subtraversarea Bahluiului. Probabil că
în câmpia de dincolo de Bahlui , după această ocolire a lacurilor, tunelul
o lua în direcţia Cetăţuii. Iar ocolul pe care tunelul îl făcea pe terasa
superioară mai îndeplinea un scop: să iasă din hăţişul de pivniţe din
preajma Curţii domneşti , fără a se intersecta cu acestea. Doar acei care
erau pietrari ai Iaşilor din tată-n fiu mai puteau ţine minte „geografia”
aceasta subterană ...
Numeroasele lucrări tainice din Cetăţuia sunt primul argument pentru a
lega acest tunel de epoca lui Gheorghe Duca voievod. Repetăm: este
vorba despre o epocă cu multe pericole. Pentru a se apăra de acestea,
curtea voievodului nu avea la dispoziţie trupe numeroase, cum ne
explică istoria. Al doilea argument puternic este personalitatea creatoare
a lui Grigore Cornescu, de cunoştinţele şi îndrăzneala căruia s-a folosit
Duca-vodă la construirea Cetăţuii şi se va fi folosit la tunel. Al treilea
argument ar putea fi existenţa unui tunel pe sub Prut, la Huşi, dacă
această legendă se va confirma. Dar ultimul şi cel mai puternic argument
îl reprezintă piatra de pe Repedea şi, mai ales, meşterii din Păun şi
Pietrărie, care acumulaseră deja vaste cunoştinţe despre boltirea
înclinată, despre lucrul şi orientarea pe sub pământ, despre consistenţa
solului din Iaşi şi din împrejurimi şi despre comportarea pietrei lor în
contact cu apa. Taina care a însoţit existenţa tunelului era justificată de
însuşi scopul său. Cine ştie însă dacă nu cumva acest scop a fost
protejat şi printr-o crimă asupra pietrarilor care cunoşteau pe deplin
secretul . 

Arhitectul şi organizaţia de proiectare a actualei clădiri şi-au făcut

datoria: au teşit colţul acesteia, pentru a salva intrarea în tunel. Vom fi
însă veşnic revoltaţi de decizia acelor bancheri care au astupat cu beton
intrările în tunel, în loc de a-şi face reclamă cu vecinătatea unei
construcţii fără pereche. Banca Agricolă a funcţionat relativ puţin timp în
respectiva clădire. La falimentul ei, clădirea a trecut prin mâna băncii
austriece Raiffeisen. Curios lucru: şi banca aceasta s-a descotorosit
degrabă de un sediu central - şi aparent construit special pentru o bancă
-, vânzîndu-l. Cel de al treilea proprietar a definitivat ascunderea
tunelului şi a terminat împrejmuirea clădirii spre Est şi parţial spre Sud,
printr-un gard . 

Actualul proprietar are motive temeinice să evite în preajma sediului său

curiozitatea publicului larg. Credem că - cu puţină bunăvoinţă şi ceva
mai multă dragoste de Iaşi - conducătorii Iaşilor ar putea găsi o cale
pentru ca această lucrare epocală care este tunelul să devină accesibilă
românilor şi turiştilor . După trei veacuri şi jumătate, - mai ales după
atâtea cutremure -, re-punerea în funcţiune a tunelului ar constitui o
mare operă de „refacţie”, o mare provocare pentru inginerii şi arheologii
români şi europeni. Evacuarea apelor infiltrate nu mai este o problemă în
faţa pompelor moderne. (Măcar şi temporar, pe durata lucrărilor de
recuperare.) Mai problematică ni se pare asigurarea ventilaţiei, adică
identificarea şi re-funcţionalizarea vechilor guri de aerisire. În aşteptarea
îndelung-promisului Muzeu al Curţii Domneşti din Iaşi, ni s-ar părea
normal să se lanseze un asemenea proiect ambiţios, de întoarcere în
patrimoniul istoric al Iaşilor a unui obiectiv de mare mândrie pentru ţara
noastră. Nici afirmaţia că ar fi un proiect excesiv de costisitor nu stă în
picioare, dată fiind receptivitatea Uniunii Europene faţă de asemenea
eforturi de îmbogăţire a patrimoniului cultural european. Orice demers de
împiedicare a acestei întoarceri - din partea oricui ar putea veni -, ar fi cu
certitudine o crimă culturală la adresa oraşului şi chiar a naţiunii noastre.
Iar legătura dintre Curtea Domnească din Iaşi şi tunelul lui Duca-vodă
este indisolubilă, fără nici o altă discuţie.
Mai îndrăznim şi afirmaţia că, prin scoaterea tunelului la iveală, faima
Iaşilor ar creşte cam la fel cum a sporit prin naşterea complexului
comercial PALAS. Lucrările de refacere a tunelului şi de introducere a
acestuia în circuitul turistic vor fi dificile, complexe şi se vor întinde cu
siguranţă pe mai muţi ani. Dar până atunci, măcar o inscripţie ar putea
pomeni existenţa acestei construcţii unicat, de sub picioarele locuitorilor
oraşului. Simt că le-am rămas datori acestor pietrari ai Iaşilor.
X. Apusul unei comunităţi

Treptat, pe parcursul secolului XIX, oraşul Iaşi se occidentalizează.

Incendiile sunt mult mai bine controlate [N.A. Bogdan, p 365 ], atacuri
duşmane nu mai pun în pericol viaţa locuitorilor, boierii îşi construiesc tot
mai rar palate cu pivniţă mare şi boltă pentru trăsuri. 
Pivniţele pentru gospodăriile populaţiei din „pătura de mijloc” erau mult
mai mici şi se puteau executa în săpătură, la lumina zilei. (Acest
procedeu s-a aplicat până târziu, în secolul trecut.)
Spre sfârşitul secolului XIX tavanele caselor sunt rezemate pe şine de
cale ferată şi nu pe bolţi. Scările dintre etaje capătă, de cele mai multe
ori, schelet metalic. Dar, mai ales, majoritatea crâşmelor ies de sub
pământ, devenind restaurante după moda occidentală. Puţine biserici se
mai construiesc în Iaşi, iar după Mica Unire conducerea ţării n-a
construit mare lucru în acest oraş. La începutul secolului XX betonul îşi
face şi el loc în practica constructorilor locali, ne-mai-fiind nevoie de
atâtea bolţi. Pe ici, pe colo, câte un gospodar îşi face casă cu beci. Cine
să mai aibă nevoie de piatra de la Repedea ? 

La „împroprietărirea lui Cuza” (1864), în Pietrărie au primit pământ doar

25 de familii (10 clăcaşi şi 11 pălmaşi), căci satul nu era mare.