EXORDIU

Scopul principal al acestei lucrări (aparent destul de ambițios, cel puțin

având în vedere cantitatea de documentație colaterală necesară suplinirii
lipsurilor inexorabile), și de fapt scânteia generatoare, este acela de a
combate ideea obsedantă lansată de ilustrul erudit Bogdan Petriceicu
Hasdeu (1838-1907), preluată de Nicolae Iorga (1871-1940) și apoi con-
sacrată în istoriografia română, potrivit căreia primii domnitori ai Țării
Românești ar fi fost de origine cumană, subiect speculat uneori mai târ-
ziu de către diverși superficiali, ce nu respectau nici măcar un minim de
normă obligatorie a istoriei. Această indignare justificată poate înlocui in
extremis orice captatio benevolensis consacrată a unui studiu problema-
tic, deși s-a spus aproape dintotdeauna că istoria se scrie precum Tacitus,
sine ira et studio (adică fără ură și părtinire). Ca în numeroase cazuri
din vechile izvoare istorice românești, informațiile asupra neamului
Basarabilor sunt atât de precare că majoritatea cercetătorilor n-au avut de
analizat aproape nimic mai mult decât un nume - Basarab cu cele câteva
variante, - prin urmare dezbaterile asupra acestuia au însemnat lucru
intens cu lingvistica, domeniu în care ne vom încumeta și noi, căutând
însă a extinde mult mai mult sfera din care ne vom prelucra materialul,
întrucât se știe că istoria unui popor nu s-a limitat vreodată la granițele
ocupate de el, și nici la o perioadă restrânsă de timp. Afirmația e cu atât
mai valabilă pentru istoria românilor, fiind binecunoscut faptul că dacă
romanii au participat târziu și pe o perioadă relativ scurtă la istoria româ-
nilor, - fără a le ignora sau escamota participarea la însăși formarea lim-
bii și poporului român, - cealaltă componentă (daco-getă) a fost consem-
nată în izvoarele scrise încă de pe vremea când măreața Romă nici nu se
întemeiase. Și, întrucât grecii au fost aparent cei dintâi europeni care au
adoptat scrierea și beneficiile ei, va fi indispensabilă recurgerea la do-
cumentele lor, traco-daco-geții preferând să-și păstreze în continuare
străvechile cutume ariene de a evita în general scrierea pentru a nu-și
lenevi și diminua memoria (Socrate n-a scris foarte probabil nimic, -
versurile menționate de Platon sunt destul de incerte, - în virtutea ace-
leiași norme „sacre”, poate cunoscute și lui Hristos), cu toate că nobi-

5
limea daco-getă cunoștea scrierea și o folosea dar foarte restrâns, de la și
despre ei păstrându-se doar mărturii străine indirecte.
A porni la lungul drum ce ne așteaptă va însemna însă a pătrunde oricât
de sumar și parțial în lumea și mai captivantă decât cea a nimfei Ca-
lypso, adică pe mirificele dar alunecoasele teritorii ale lingvisticii și
mitologiei, din care s-au păstrat nume ce se pot invoca drept martori
nume antice preluate și apoi conservate de către urmași, iar argumentul
lingvistic și mai ales repertoriul numelor proprii, cu precădere geo-
grafice, au servit istoricilor români ca sprijin deosebit de solid în a sus-
ține cu justețe atât originea cât și continuitatea populației române pe
teritoriul anticei și stimatei Dacii, iubită de populația sa dintotdeauna,
indiferent de urgiile și urgisirile aproape constante. Dacă francezul Mar-
celin Defourneaux spunea că Spania secolului de apogeu părea o imensă
gură prin care intrau averile coloniilor americane fără a se alege cu mare
lucru din ele, (Viața de fiecare zi în Spania secolului de aur), atunci isto-
ria românilor se poate compara cu o articulație osoasă importantă a or-
ganismului uman, solicitată și la torsiune, și la întindere, și la compri-
mare, rezultatul părând totuși per total benefic românilor. A rămas chiar
o zicală, probabil generată de secole întregi de lupte neîncetate: „tot răul
spre bine”, deși s-a întâmplat ades și varianta ca răul să fie din nefericire
spre mai rău.
Pătrunderea pe terenul mitologiei e cât se poate de asemănătoare cu
apelul la lingvistică: un nume, un termen, pot declanșa o adevărată ava-
lanșă de problematici, ca și cum ne-am afla sub un imens siloz de cereale
căruia încercând să-i deschidem clapeta de golire, greutatea semințelor
încărcate de germenii viitoarelor descifrări ar izbucni într-o viteză și
forță greu de controlat, nici măcar traiectoria lor neputând fi urmărită,
nicidecum controlată. Renumitul nostru savant în domeniul istoriei și
filosofiei religiilor Mircea Eliade (1907-1986) remarcase în eseul său
Aspecte ale mitului că din momentul în care s-a dat mitologiei credibi-
litate s-au obținut mult mai bune și mai numeroase rezultate decât atunci
când această primordială și importantă etapă a gândirii umane, speculată
și aproape desființată de către profitori parveniți, a fost abordată în
limitele dubiului cartezian. Indiscutabil, la momentul în care mitologia a
căzut în desuetudine, au fost date uitării o sumedenie de amănunte im-
portante, cercetătorul modern trebuind să se confrunte cu probleme

6
lingvistice, numele personajelor crezându-se a deține taine ce ar releva
incredibil de mult. Dar același Eliade constatase că atunci când s-au
tradus nume de zei, marea lor majoritate nu erau mai mult decât epitete,
destul de puțin edificatoare pentru funcțiile lor. În acest context putem
încadra un citat din prima scriere europeană păstrată și cunoscută ce s-a
aventurat pe terenul lingvisticii, anume celebrul dialog platonic Cratylos
(426a), scris în jur de 420 î.Hr.:
”De fapt, în orice chip ar nesocoti cineva dreapta potrivire a numelor
primitive, este cu neputință a se cunoaște pe cea a numelor derivate,
care sunt deslușite cu necesitate din primele, despre care însă nimeni nu
știe nimic. Or este limpede că cel care se pretinde iscusit cu privire la
derivate trebuie să poată să dea seama în primul rând și cât mai lămurit
de numele primitive sau dacă nu, să fie convins că despre derivate nu ar
putea spune decât fleacuri”.
Se spune că protagonistul Cratylos, filosof atenian heraclitic, l-ar fi fa-
miliarizat pe Socrate cu gândirea efeseanului.
Putem deduce din acest pasaj celebru că nivelul cunoștințelor lingvistice
de atunci era limitat, însuși Socrate văzându-se nevoit a-și contrazice
propriile sentențe, aventurându-se în dezbateri prea puțin fondate (renu-
mitul elenist și specialist în religia greacă, suedezul Martin Peerson
Nilsson (1874-1967) susținea că numai două etimologii sunt valabile în
Cratylos, anume Hades și Pluto). Dacă nivelul lingvisticii nu depășise în
antichitatea europeană nivelul celor prezentate în dialogul Cratylos
(indienii având gramatica lui Panini prin secolul 4 î.Hr.), nu înseamnă că
interesul lingvistic lipsea total lumii antice, nici lor și nici vecinilor sud-
estici israeliți. Galii aveau un mare zeu al vorbirii numit Ogmios, Homer
are grijă să diferențieze între limba zeilor și a muritorilor, iar consem-
narea biblică a episodului legat de împărțirea pământului și răspândirea
limbilor lumii pe vremea miticului Nimrod, regele ctitor al turnului Ba-
bel, denotă cel puțin interesul scribului sau scribilor biblici pentru obser-
varea asemănărilor lingvistice ale popoarelor cu care evreii intraseră în
contact, mai puțin a deosebirilor. La noi, pașoptistul Alecu Russo aducea
și el un omagiu textului biblic, tot în stil biblic: “…toate limbile pămân-
tului sunt surori iubite de Dumnezeu. Neamurile toate s-au cunoscut
între sine…limbile toate s-au îmbrățișat“ (Cântarea României, 26, 27).
Vom atrage însă atenția că rezolvarea sau nerezolvarea semnificației

7
numelui Basarab nu va afecta nicicum vreo perioadă importantă a is-
toriei românilor, deși orice strădanie în direcția rezolvării acestei ches-
tiuni nu poate fi blamată, ci dimpotrivă. În fericitul caz că vom reuși tăl-
măcirea numelui generic al primilor domni români, poate că singurul
rezultat concret va fi renunțarea inamicilor românilor și a istoriei lor la
susținerea superficială și fără pondere semnificativă a originii cumane a
primei dinastii de domni români, fapt ce nu a deranjat pe români și nici
nu avea cum, ei stimând pe primii lor domnitori, conștienți că aceștia au
marcat pentru neam și țară un moment unic de o însemnătate majoră,
conștienți mai ales că aceștia au fost români get-beget. Aproape toți cer-
cetătorii în această direcție au ajuns la consensul că numele supus aici
discuției nu poate primi o altă rezolvare temeinică decât ceea ce s-a sta-
bilit anterior, deși fără prea multă demonstrație, și asta din lipsă de argu-
mente.
Herodot ne povestește despre srioasa competiție dintre egipteni și fri-
gieni asupra vechimii neamurilor lor (Istorii, II, 2), dar e puțin probabil
ca un grec contemporan lui să nu fi știut că limba se învață din familie,
nimeni n-o moștenește a priori. Povestea lui ne relevă totuși cel puțin
două lucruri, anume aparenta prezență printre greci a convingerii că
frigienii sunt un popor foarte vechi, și că bekós=pâine în limba lor e un
cuvânt germanic (cf. germ. backen, eng. to bake, etc.). Artos e numele
pâinii grecești, dar theriô e numele animalului, cât se poate de apropiat
de germanul Tiere cu același sens. Povestea aceasta ne mai arată pro-
babil și ranchiuna grecilor față de egiptenii ce nu rareori îi considerau
fățiș nimic mai mult decât mici copíi, foarte posibil din cauza inter-
pretării eronate a obiceiului lor de a pune mii de întrebări asupra celor
necunoscute. Poate că și limitele limbajului lor sau al interlocutorilor îi
va fi obligat la o abundență de întrebări…
Până la finalul eseului de față ne așteaptă un drum lung și sinuos, vom
invoca din străfundurile vremurilor umbre – asemeni vrăjitoarei din En-
dor pentru regele Saul, - și limbi din cele mai diverse, în speranța că
vom reuși să eliminăm una din cele mai vechi și inacceptabile afirmații
ale is-toriei românilor, sau cel puțin să ajungem cât mai aproape de
realitate. Până acolo însă, vom încerca să abordăm și o serie de alte
nume, pro-babil eronat înregistrate sau traduse, folosind și limbi
moderne, păstră-toare ale substratului celor astăzi ieșite din uz. La urma

8
urmei, compara-ția duce inevitabil la deviații, oricât de minore. Într-o
anumită măsură am împrumutat parțial din metoda de abordare a
mitologiei recoman-dată de Eliade, cu aplicare și la lingvistică. Pornind
de la observația bib-lică asupra înrudirii limbilor, am considerat că
existența unui sesizabil fond lingvistic umanitar comun poate fi folosită
mai intens decât până acum. Multora poate părea neortodox modul
nostru de lucru, însă pe această cale vom găsi probabil mai multe
explicații decât confuziile sau eresurile ce au rezistat timpului și au
trecut adeseori drept cimentate de rutina celor ce au evitat să pună
întrebări și să se adăpostească în dosul paravanului unor nume celebre,
simpla lor menționare părând rostirea unei formule magice menită a
scuti de întrebări sau explicații. Magister dixit a constituit pe vremea
redescoperirii lui Aristotel în Evul Mediu un soi de scutire de amănunte
necesare dar greu sau imposibil de găsit, uneori poate un paravan ce
permitea adausuri neverificabile, consacrând și perpetuând astfel eresuri
nu atât imposibil cât mai ales incomod de verificat. Și nu facem referire
aici exclusiv la cazul celor ce s-au folosit în mod abuziv de numele
stagiritului, situații care au consacrat drept corecte unele erori vizibile
existând de-a lungul istoriei, intenția de a le rectifica dovedindu-se o
întreprindere grea, opozițiile îndemnând adesea cercetătorii să păstreze
un confortabil status quo.
De exemplu, o minimă observare atentă a obiceiurilor funerare egiptene
– foarte posibil familiare și evreilor, ei trăind un timp în țara Egiptului,
contribuind foarte probabil la însăși formarea neamului egiptean (Msr în
scriptele lor era numele Egiptului, citit meser sau misir) - va fi transfor-
mat vestul egiptean foarte important și meticulos respectat în ritualurile
de înmormântare, - într-o formulă preluată aproape intactă și de creștini:
amen constituie și finalul actualelor slujbe de înhumare. Ament era la
egipteni denumirea vestului ca punct cardinal, dar și a locului în care se
duceau sufletele după mumificare, ei aveau și o zeiță Amentet a vestului,
loc numit adesea Frumosul amenti. Poate părea insuficient pentru o de-
monstrație, însă legătura e vizibilă. Pentru credincioșii egipteni vestul
reprezenta înțelepciunea ajunsă la maturitate, iar creștinii își înhumează
decedații cu capul spre vest. Majoritatea dicționarelor etimologice dau
pentru amen echivalarea așa să fie, precum și o origine ebraică a cuvân-
tului. Asemenea cazuri vom mai sesiza pe parcursul lucrării de față,

9
dezbaterile noastre fiind susținute cu argumente aparent destul de greu
de combătut, dicționarele folosite fiind întocmite de specialiști incon-
testabili, iar noi nu le-am întrebuințat decât în situații ne-echivoce, ter-
menii dezbătuți fiind în covârșitoarea lor majoritate destul de simpli și
accesibili, în niciun caz savanți ori ambigui. Dacă uneori comparațiile
noastre terminologice nu vor părea mai mult decât pure coincidențe,
numărul lor mare ne va atrage atenția spre opinia justă a istoricului ita-
lian Sabatino Moscati (Vechi imperii ale Orientului antic): oricât de nu-
meroase ar fi, coincidențele nu pot constitui o demonstrație, ele nu pot fi
nicicând ignorate, dar pot forma o solidă bază pentru întreprinderea de
cercetări (am citat din memorie dar am păstrat esențialul). Nicolae Iorga
remarcase (tot just și el) că nu există domeniu al științei care să-și
schimbe orizontul atât de des ca istoria. Împărtășindu-i acestă convin-
gere, putem încheia introducerea noastră cu un citat din renumitul poet-
filosof americano-britanic tradus în toată lumea Thomas Stearns Eliot
(1888-1965, premiul Nobel pe 1949), - un mare poet, dramaturg și
eseist, foarte pasionat și de istorie, - în East Cocker, al doilea din cele
Patru quartete:
For us there is only the trying. The rest is not our business.
(Pentru noi există doar încercarea. Restul nu-i treaba noastră).
Dacă eseul prezent dezbate probleme preponderent lingvistice, referitor
la citatul din Eliot vom remarca originea cuvântului consacrat în lumea
întreagă, uitându-i-se cel mai ades originea și sensul inițial. În limba
franceză, - din care englezii l-au adoptat, substantivul essai înseamnă
încercare, trying în citatul din East Cocker e ceva mai diferit. A încerca
este de cele mai multe ori o acțiune curajoasă și hazardată, deoarece nu i
se cunoaște rezultatul, prin urmare ne vom încumeta să pornim la drum
în căutarea unor unghiuri și puncte de vedere mai deosebite, urmând a le
analiza efectele. Și vom încerca să pornim la lungul drum ce ne așteaptă
de la momente foarte vechi, urmând ca în final să vedem la ce concluzii
putem ajunge, sau cât de mult ne putem apropia de o corecție a aparen-
telor erori întâlnite pe parcurs. Acum mai bine de două milenii și ju-
mătate, Heraclit din Efes observase (prin secolul 6 î.Hr.) că cei dedicați
descoperirii aurului sapă mult și găsesc puțin. Dacă se vor aproba un
sfert din cele susținute de noi, considerăm că nu vom fi săpat în zadar,
deoarece este greu de descoperit ceva when everything is told (când totul

10
a fost spus), potrivit versului renumitului poet irlandez William Butler
Yeats (1865-1939, Nobel pe 1923 - Girl’s song), deși într-un context
diferit.
Referitor la sursele de informație întrebuințate în acest eseu, pentru a
elimina alcătuirea unui întreg capitol separat, am preferat să le mențio-
năm cu promptitudine imediat ce le-am citat, completându-le cu succinta
bibliografie atașată în final. Precum se știe, nicio bibliografie nu poate fi
vreodată completă. Poate fi bogată, dar nu completă.

11
 I. TRACII RENUMIȚI ÎN ANTICHITATE

Dacă în secolul XIX B.P. Hasdeu se întreba revoltat şi mai mult retoric
despre soarta dacilor după cucerirea romană (Perit-au dacii?), la citirea
aprecierii lui Mircea Eliade la adresa tracilor în renumita sa Istorie a
credinţelor şi ideilor religioase (vol. II, cap. XXI) ne putem îndoi azi cu
îndreptăţire că tracii chiar au fost nişte „Mari Anonimi ai Istoriei”, după
aprecierea ilustrului autor. Dramaturgul franco-român Eugen Ionescu
(1909-1994), unul din marii pionieri ai teatrului absurd, spusese eronat
despre Eliade că Istoria credinţelor nu-i mai mult decât o înşiruire şi o
alăturare de zei, dar şi marele nostru istoric şi filosof al religiilor se înşe-
lase numindu-i pe traci „mari anonimi”. Mari au fost destui dintre ei, dar
nu şi anonimi! În cazul în care încadrarea între ghilimele ar denota un
citat, poate că s-ar fi cuvenit să aflăm cui aparţine respectivul „califica-
tiv” pentru a şti pe cine să acuzăm ori să scuzăm.
Lăsăm însă deoparte micile disensiuni (ori tertipuri?) dintre doi oameni
de seamă şi, călăuziţi de imboldul de a evidenţia măreţia unor traci de
maximă valoare şi importanţă pentru cultura spirituală a Europei antice,
vom încerca asemenea piticilor invocați de Newton să ne căţărăm ine-
vitabil pe umerii unor uriaşi cercetători ai mitologiei şi filosofiei, do-
menii în care câţiva mari traci au avut de spus un cuvânt hotărâtor, nici
mai mult, nici mai puțin. Dar nu vom escalada umerii uriaşilor conscraţi
şi atestaţi ca atare - fără intenţia irealizabilă de a fi exhaustivi, - pentru
facilul motiv de a făuri un paravan asemenea acelor antici sau mai ales
medievali, pentru care celebra formulă Magister dixit putea fi un citat
folosit de magistrul din Stagira adesea în cu totul alte împrejurări decât
ale urmaşilor săi, ci pentru a nu lungi inutil discuţiile asupra unor subi-
ecte îndeajuns de cunoscute. Vom încerca să contribuim cu puncte de
vedere personale acolo unde se poate, fireşte fără intenţia vană de a mo-
difca ceea ce se consideră deja de mult consacrat și în continuare valabil,
deși pe alocuri se va întâmpla și aceasta. Pe de altă parte, apelul la autori
celebri sperăm că ar putea constitui un îndemn la citirea sau recitirea

12
unor opere pe cât de utile pe atât de atractive, chiar şi în zilele noastre
foarte puţin libere.
Deoarece s-a stabilit că mitologia a reprezentat una din cele mai timpu-
rii etape din evoluția gândirii umane, iar mitograful grec Euhemer (sfâr-
șitul sec. 4 î.Hr.) popularizase teoria că zeii au fost la origine nimic mai
mult decât simpli eroi civilizatori, deși se pare că euhemerismul era de
fapt o deprindere grecească anterioară (cf. Vasile Pârvan, Getica, III),
vom prezenta la început câțiva dintre cei mai cunoscuți zei ai tracilor,
unii dintre aceștia preluați și de ne-barbarii greci, care în genere dis-
prețuiau vizibil pe traci, ca de altfel tot ce nu era grecesc.
Dionysos a fost un zeu de primă mărime, unul din cei mai complecşi zei
ai panteonului grec, cultul său fiind o constantă atracţie până aproape de
victoria Creştinismului. Pentru a percepe importanţa lui Dionysos spu-
nea Eliade, trebuie să pătrundem în semnificaţiile celor implicate în ter-
menul „zeu” pentru lumea anticilor. Ca un corolar, putem observa că
dacă tracii au fost capabili de o idee atât de complexă şi persistentă, nea-
părat trebuie să fi fost un popor cât se poate de capabil pe tărâmul ide-
ilor, după cum vom vedea mai departe, iar dacă se recunoaşte unanim
originea tracă a zeului, şi având în vedere că marea somitate interbelică
în domeniul religiei greceşti suedezul Martin Peerson Nilsson subliniase
originea miceniană a religiei grecilor, iar arheologul elen Nicolas Platon
(1909-1992) evidenţiase prezenţa simbolurilor dionysiene în estul Cretei
pre-miceniene (Civilizaţia egeeană), am fi tentaţi să ne punem întrebări
asupra populaţiilor egeene foarte dezvoltate de timpuriu, şi considerate
începutul civilizaţiei europene. Arheologul francez Paul Faure (1916-
2007) spunea în Viaţa cotidiană în Creta lui Minos, că lumii cretane îi
cunoaştem prea puţin relele, aceasta apărându-ne ca o lume tânără şi fe-
ricită (dând probabil uitării despotismul sângeros greu de trecut cu ve-
derea din mitul minotaurului). Același autor atrăgea atenția asupra ve-
chimii și relevanței unor termeni lexicali ce ar putea dezvălui originea
populațiilor străvechi din bazinul egeean.
Despre Dionysos s-au elaborat studii întregi, de la antici la Erwin Rohde
(1845-1898) - „noi toţi din Rhode ne tragem”, mărturisea Dodds cu
francheţe, - ori James George Frazer (1854-1941) şi până la Eliade, Eric
R. Dodds (1893-1979), Walter F. Otto (1874-1958), sau W.K.C. Guthrie
(1906-1981), dovadă a atractivității subiectului complex al zeului carac-

13
terizat prin moarte și renaștere înnoitoare pentru istoricii şi analiştii
religiilor, dar mai ales pentru analiştii şi istoricii filosofiei, care deşi nu
i-au recunoscut decât abia lui Thales din Milet titlul de filosof
primordial, - nu au putut evita cel puţin menționarea sumară a lui Orfeu,
tracul ce pornise pe drumul lui Dionysos pentru a i se opune în final în
mod des-chis. O caracteristică similară avusese și egipteanul Osiris, şi el
fusese un innoitor al vieţii, însă Herodot și urmașii lui s-au înșelat când
au văzut mici puncte comune de amănunt, neglijând diferențele substan-
țiale. În Creanga de aur, capitolul XLIII, carte de căpătâi pentru cei ce
s-au dedicat studiului religiilor de-a lungul istoriei, englezul James
George Frazer a observat și el diferențele evidente dintre cultul lui Osiris
și cel dionysiac. Osiris avea în Egipt nu mai puţin de zece morminte,
toate frecventate de devotaţi cu o pioșenie egală!...Studiul succint de-
dicat de clasicistul german Walter F. Otto zeului naturii pline de viaţă
dar şi de moarte în același timp pare deocamdată cel mai acceptabil, deşi
aceasta nu anulează celelalte observaţii anterioare sau ulterioare lui.
Din momentul miraculoasei sale naşteri, Dionysos a reprezentat un
permanent şir de probleme incitante. Ca nimeni altul dintre zei, el se
naşte din piciorul lui Zeus, pe câtă vreme Atena se născuse (tot nefiresc),
din capul Tatălui zeilor olimpieni. Trebuie însă un oarecare grad de cir-
cumspecţie, deoarece analizele specialiştilor au indicat, după cum a re-
marcat Walter F. Otto - Dionysos, cap. 2), că deşi Homer cunoştea pe
Dionysos şi cele legate de mitul lui, s-au găsit indicii potrivit cărora
importantul zeu sosise în Grecia pe cale maritimă din Asia Mică. În-
trucât numele mamei sale - Semele - s-a echivalat cu Zeiţa pământului la
frigieni, întrucât câteva neamuri vecine au fost implicate în mitul dio-
nysiac, credem că nu ar fi exagerată şi gratuită observaţia că mitul şi
cultul lui Dionysos au fost în realitate rezultatul contopirii mai multor
influenţe, altoiuri pe un butuc de viţă tracă, deşi grecii antici recunoş-
teau la unison originea tracică a zeului, omițând co-participările. Situaţii
similare au mai existat în antichitate, operele homerice finale furnizân-
du-ne posibilitatea unor concluzii realiste asupra elaborării multor lucrări
celebre ale acelor vremi, cercetătorii moderni, - mai ales filologii elenişti
- fiind capabili în epocile noi să discearnă ce a aparţinut unui singur
autor şi ce a fost un adaos ulterior. Un aport de seamă l-a adus de exem-
plu în privinţa Iliadei şi Odiseei - primele poeme scrise ale Europei, -

14
filologul francez Antoine Meillet (1866-1936), care a demonstrat nu
doar că între Iliada şi Odiseea este un interval de minim cinci decenii,
dar şi că cel puţin Iliadei i se poate atribui contribuţia câtorva autori-
rapsozi, subiect asupra căruia va trebui să revenim, cu remarca prezentă
la istoricul elenist francez Pierre Lévêque (1921-2004 - Aventura grea-
că), anume că putem numi Homer pe rapsodul de geniu care a finalizat
ţeserea cânturilor risipite legate de războiul Troiei în ceea ce numim azi
Iliada şi Odiseea, fapt petrecut probabil în timpul tiranului atenian
Pisistrat, deci în secolul 6 î.Hr. În Grecia lui Homer, rhapsodos însemna
chiar ţesător. Vom insera în continuare câteva opinii de „uriaşi” spătoşi
ce vor contribui la întărirea ideii că zeul Dionysos a marcat un pas hotă-
râtor în ideologia europenilor ce l-au adoptat, conform importanţei sem-
nificaţiilor sale intrinseci. Despre antici vom observa că dacă Herodot
din Halicarnas (484-425 î.Hr.) i-a găsit lui Dionysos o origine egipteană
ca urmare a veneraţiei ce o purta ţării numite de el „darul Nilului”, ideea
a fost aproape generalizată, doar Thucydides (trac de origine, 460-400
î.Hr.) părând să iasă din pluton, spunând în al său Război peloponeziac
că Dionysos era cunoscut comunităţilor ioniene (sărbătoreau Vechile
Anthesterii), iar noi astăzi ştim că ionienii se stabiliseră pe coastele Asiei
Mici cu mult înainte de contactul grecilor cu Egiptul – numita „invazie a
popoarelor mării” la care vor fi participat şi grecii pe la anul 1200 î.Hr.
nu putea lăsa urme ca influenţă asupra mitologiei coalizaţilor pan-eu-
ropeni, - deci poate fi exclusă. Diogene Laërtios (începutul sec. 3 d.Hr.)
ne spune că Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.) căpătase denumirea de
Dionysos de la atenieni, în urma unui decret public (Despre vieţile şi
doctrinele filosofilor, VI, 63), iar faptul poate ilumina probabil
persecuţia brutală a evreilor redată de 2 Maccabei, dar poate totodată
ridica între-bări asupra originii etnice a lui Alexandru, - a cărui mamă
Olympia fu-sese inițiată în insula tracă Samothrace, iar tatăl său Filip
fusese inițiat și acolo, dar și în grotele din Mysia, - dacă nu chiar a
macedonenilor, con-sideraţi aproape constant de către greci un fel de
semibarbari, deci stră-ini. În Cinci etape ale religiei greceşti, clasicistul
englez de origine australiană Gilbert Murray (1866-1957) aprecia că o
dată Alexandru zei-ficat, era imposibil ca el să nu repete din faptele lui
Dionysos, singura diferenţă fiind direcţia orientală a acţiunii sale, zeul
pornind spre Occi-dent la vremea lui, cu mult anterioară. De remarcat în

15
privința Europei că cea mai mare parte a invaziilor erau în istorie
direcționate dinspre est spre vest. Dacă au existat opinii care să opteze
pentru apartenența lui Alexandru la lumea tracică, atracția lui Aristotel
pentru curtea macedo-neană poate implica probleme și asupra originii
excepționalului filosof originar din Stagira, în apropierea Macedoniei,
stabilit la curtea lui Filip.
Tot Diogene arată în cartea a şaptea a aceleiaşi opere că Dionysos putea
fi ridiculizat de poeţii comici fără nicio repercusiune (VII, 173), iar des-
pre Diogene Laërtios legat de Dionysos nu mai avem deocamdată de
discutat.
Erwin Rohde (Psyché) a dat lumii primul studiu pertinent al epocii mo-
derne despre semnificaţia sufletului la grecii antici, extinzându-şi analiza
şi spre popoarele învecinate cu care intraseră aceştia în contact, potrivit
atestărilor documentare. Psyché a avut şi încă mai are o importanţă spe-
cială în acest domeniu. Fostul coleg al filosofului Friederich Nietzsche
(1844-1900) a studiat spiritualitatea greacă în amănunt, rezultatul cerce-
tărilor sale fiind o admirabilă lucrare de referinţă, atât pentru analiștii
imediat următori cât şi pentru cei de azi (atâţi câţi vor mai fi rămas).
Rohde afirmă în Psyché că „în cultul lui Dionysos se află primul germen
al credinţei în nemurirea sufletului”, dar poate că amintindu-ne de vechi
ritualuri de înmormântare, inclusiv la egipteni cu renumita lor Carte a
morţilor, vom concede la o mai mare vechime a acestei credinţe, Rohde
însuşi constatând că au existat momente când lumea din diverse şi înde-
părtate locuri ajunsese la concluzii similare fără a avea obligatoriu un
contact direct. Egiptenii credeau probabil şi ei în imortalitatea spiritului,
deoarece a le accepta călătoriile sufletului în lumea de dincolo şi a le re-
fuza ideea nemuririi ar părea o fragmentare a unui aspect global unitar.
Deschizătorii de drumuri şi-au asigurat locul lor, însă în mod inevitabil
vor fi supuşi permanentelor reconsiderări, ceea ce nu doar pe istorici îi
aşteaptă, cum observase Nicolae Iorga, ci e un cadru general în care se
înscrie oricare cercetător, fapt ce nu va dezarma însă vreodată un spirit
înclinat spre eterna curiozitate ce a generat filosofia, aşa cum notase
Aristotel. Fără îndoială, nu căutăm aici discreditarea fie şi parţială a lui
Rohde, - probabil nici Otto n-a vrut-o, deşi la un moment dat pare a-i fi
apreciat numai perspicacitatea şi talentul literar, - însă precum am
avertizat anterior, acolo unde se va ivi ocazia vom încerca expunerea

16
unor imparţiale opinii personale, imparţiale cel puţin în intenţia noastră.
Conştiinţa că omul e maximul creaţiei zeieşti trebuie să fi fost timpurie,
în ciuda afirmaţiilor ionienilor (cf. Anaximandru - 610-546 î.Hr.) că
omul e o fiinţă slabă şi anterior trebuie să fi avut altă formă, eventual de
peşte, pentru a răzbate prin relele naturii, din moment ce un poet gândi-
tor ca tracul Orfeu afirmase cu hotărâre că între zei şi oameni nu este
absolut nicio diferenţă. Dacă ferma convingere că sufletul e superior
trupului va fi fost pusă destul de timpuriu, putem realiza faptul că
omului îi era greu să conceapă un viitor atât de condamnabil cum ar fi
dispariţia irevocabilă a celei mai importante creaţii zeieşti. E drept, con-
form surselor, Orfeu pare a fi apărut după Hesiod (sec. 8 î.Hr.) şi de-
sigur mult după Dionysos, însă conform observaţiei juste a lui Eliade,
apariţia unui eveniment nu coincide nicidecum cu cea mai veche atestare
a sa. Ca idee, trebuie totuşi să acceptăm că nemurirea sufletului a făcut
parte de foarte timpuriu din panoplia „armurilor” protectoare ale spi-
ritului împotriva catastroficului, a dispariţiei iremediabile şi definitive,
de neconceput pentru o populaţie numeric redusă și desigur foarte unită
și apropiată în cadrul tribal, altfel însoţirea decedatului de obiecte
(uneori de fiinţe dragi, cum s-a descoperit de exemplu în mesopota-
mianul Ur al Chaldeei şi nu numai), ar fi de-a dreptul inexplicabilă sau
poate chiar ridicol de absurdă. Ceea ce scrierile ne revelă în timpul aşa-
zisei istorii nu ar trebui considerat ca o explozie spontană ci mai degrabă
rezultatul unor acumulări migăloase de-a lungul mileniilor. Dacă putem
vorbi de ceva relativ nou, nu despre nemurirea spiritului ci despre mi-
graţia lui trebuie să discutăm. Aici cu adevărat e loc de acceptarea
noului. Până la orfism însă, mai avem de prezentat sumar unele opinii
pertinente despre Dionysos, revenind momentan la Rohde. Analistul
german observă just că dacă grecilor nu li se potrivea tumultul aproape
sălbatic al cultului dionysiac, zeul Apollo fiind desigur mai conform cu
spiritul grecesc, la Delphi a avut loc momentul istoric al concilierii celor
doi mari zei olimpieni, ambii fiind de fapt personaje de maximă însem-
nătate, deși ambii aparent la fel de „importaţi”. Preoţii sanctuarului dedi-
cat lui Apollo aveau sub tutelă şi cultul lui Dionysos, limpezit mult de
sălbăticia entuziasmului iniţial, astfel că dacă Dionysos pătrunsese la
început în panteonul grecesc ca un străin, menţinerea cultului său ori
aderarea la acesta îl făcuseră să fie perceput tot ca un străin de către

17
cunoscătorii ce voiau fenomenul în forma sa originală, ei aflându-se de
fapt în faţa unui zeu elenizat la momentul integrării lui în cadrul dog-
melor. La Delphi templul avea reprezentat pe unul din frontoane chipul
lui Apollo, iar pe cel opus imaginea „fratelui” său Dionysos, al cărui cult
acolo îl precede pe cel apollinic (cf. Walter Otto - Dionysos, Hector
Munro Chadwick - 1870-1947, - The Heroic Age, Arthur Bernard Cook
1868-1952- Zeus, vol. II). În incinta aceluiaşi templu se afla totuşi mor-
mântul lui Dionysos într-o capelă circulară vizibilă și azi ca ruină, ceea
ce s-ar putea probabil interpreta ca victoria raţiunii în faţa impulsivităţii
aproape bestiale ori a beţiei necontrolate, dar ar putea constitui totodată
o explicaţie a protecţiei exercitate de Apollo asupra nebunilor, cărora
grecii antici le confereau un statut special, după cum observase şi clasi-
cistul irlandez Robert Ericson Dodds în renumitul său studiu Grecii şi
iraţionalul. Înlocuirea lui Dionysos de către Apollo, ai cărui preoţi au
păstrat în continuare viu cultul dionysiac la Delphi trebuie să fi avut loc
treptat, la fel cum apreciase Dodds trecerea de la Antichitate la Evul
Mediu – „nu a trecut nimeni sunând clopoțelul pe străzi ca să anunţe tre-
cerea la Evul Mediu, împărţirea Istoriei în epoci e o convenţie artifi-
cială”- remarca el (Pagan & Christian in an age of anxiety, 1965). Otto
afirmase cu hotărâre că nu viţa şi vinul erau caracteristicile de bază ale
lui Dionysos (cum fusese pentru Socrate – Cratylos, 406c, n.n.), ci nebu-
nia, o nebunie zeiască, şi nu a-i descoperi cauza contează, ci a înţelege
ce înseamnă fenomenul în sine.
La această situaţie condusese însăşi substanţa cultului, ai cărui adepţi
erau ferm convinşi că atingerea extazului bahic dezlănţuie în om forţe
spirituale imense ce-l apropie de zei, iar în această credinţă spunea Roh-
de, se află germenul oricărui misticism. Omul poate ajunge chiar să pro-
feţească, e aproape un zeu, el poate oricum constata că dobândeşte un
statut superior, nemaifiind umilul supus al zeilor, ci e acceptat la partici-
parea comună la treburile zeieşti ce privesc destinul omenesc. Condiţia
de bază este însă efortul supranatural al spiritului de a evada din „con-
damnarea” trupului, stare suprasolicitantă imposibil de permanentizat.
Putem susţine însă fără teamă de exagerare că scăderile lui Rohde sunt
incomparabil mai mici decât observaţiile şi analizele juste din Psyché,
oricât ne-ar fi dezaprobat Otto - el însuși fire destul de poetică. Cu toate
erorile inevitabile, Rohde a fost un deschizător de drumuri, iar judecarea

18
lui aspră nu poate constitui pentru nimeni o realizare demnă de lauri.
Oricâtă dreptate ar fi avut Walter Otto, meritele unui pionier ca Rohde
nu pot fi decât apreciate, deşi studiul său asupra lui Dionysos depăşeşte
în unele privinţe realizarea lui Rohde. Este o diferenţă de circa cinci
decenii hotărâtoare între cele două opere (în 1933 apare Dionysos, faţă
de 1894 pentru Psyché).
S-ar cuveni să remarcăm aici ceea ce aparent s-a evitat în studiile despre
Dionysos şi în general despre zeii Greciei antice, anume că dacă apariţia
aheilor în Balcani nu a însemnat nici pe departe un aport remarcabil de
civilizaţie spirituală sau tehnică, după cum observase istoricul ameri-
cano-britanic Moses Isaac Finley (1912-1986, - Vechii greci), o situaţie
similară putem constata şi în domeniul religiei. Numeroşi şi foarte im-
portanţi zei străini ajung să ia parte la masa zeilor olimpieni, unii aproa-
pe necunoscuţi lui Homer, deşi născuţi din mame muritoare, cum a fost
cazul lui Dionysos. Grecii i-au adoptat dar i-au transformat, i-au gre-
cizat, i-au raţionalizat „după chipul şi asemănarea lor”, nereuşind însă –
sau nestrăduindu-se în mod deliberat, – să disimuleze urmele acestor
lipituri, ceea ce pare a fi dat o pâine cercetătorilor moderni. Dacă nu
încape îndoială că Dionysos a fost la origine un zeu traco-frigian, nici
legăturile lui cu India nu se pot contesta – Muntele Nysa şi Meru pe care
creşte iedera înfăşurată pe tyrsul zeului precum şi insistenţa cu care ni se
repetă că el e cel de două ori născut (dvija la indieni, concept de bază
propovăduit şi de creştini), sunt destul de evidente pentru a aproba in-
fluenţa brahmanică asupra lui Dionysos, deşi lipsesc Shiva, cultul focu-
lui, şi multe altele. Cultul său presupunea intrarea zeului la Atena sau la
Delphi într-o barcă pe roţi, ceea ce sugerează un drum lung, atât pe mare
cât şi pe uscat. Legăturile lui Dionysos cu lumea ne-greacă au fost evi-
denţiate de Walter Otto, dar dacă ne gândim că vinul Orientului Apropiat
(Siria, Liban sau Palestina) era apreciat în Antichitate nu doar la el a-
casă, dacă raportăm barca din cultul său la renumele fenicienilor ca buni
navigatori ai lumii antice, dacă ne reamintim că biblicul navigator Noe
descoperise vinul, dacă luăm în considerare episodul theban din istoria
lui Dionysos, vom găsi destule şi semnificative elemente prezente și în
lumea semitică. Theba beoţiană a fost aproape constant considerată de
greci ca având un strop de sânge străin, ei fiind în genere numiţi dis-
tinctiv cadmei, după numele legendarului rege fenician Kadmos, iar

19
taurul (Zeus) din povestea răpirii fiicei sale Europa apare strâns legat de
mitul lui Dionysos. Nu ar fi exclus nici ca uciderea lui Dionysos în fra-
gedă pruncie să ascundă reminiscenţe ale obiceiului semitic de a sacri-
fica pe întâiul lor născut. Taurul lui Dionysos ne-ar putea ghida spre
Creta, mai ales că şi prezenţa Ariadnei în mit ar întări presupunerea,
simbolurile zeului fiind prezente de timpuriu în insulă, cu precădere în
vestul ei, adică spre Fenicia. Să nu uităm, prima literă a alfabetului semit
(alef, alfa la greci), nu era altceva decât pictograma unui cap de taur,
rotită de greci cu 45º spre dreapta. Cât priveşte pe frigieni, sălbăticia
sângeroasă din cultul zeiţei Cybele (arhigalul, marele ei preot se auto-
mutila şi-i arunca zeiţei testiculele în obraz, gest greu de interpretat
pentru un adorant de nivel exemplar), dezlănțuirile menadelor diony-
siace ar putea dezvălui contribuţia acestui popor microasiatic la com-
plexa ţesătură a mitului final, cu precădere în latura sa violentă. În Grecii
de peste mări, istoricul de artă și arheologul englez John Boardman
apre-cia că prezența macedonenilor și frigienilor antici în Europa este
proble-matică.
Am lăsat la urmă aportul tracic, deoarece dacă grecii erau ferm convinşi
de originea nord-balcanică a zeului, ar părea inutilă orice pledoarie tau-
tologică, dar oare chiar aşa să fi fost? Ca argumente contra, Dionysos e
ucis de Lycurg, regele trac din zona Strymonului, iar tracul Orfeu pro-
povăduieşte abţinerea de la excesele şi sălbăticiile cultului său, plătind
astfel cu viaţa. Dacă ţinem seama că prin Orfeu se ajunge la filosofia în
care s-au remarcat pionieri traci ca sofistul Protagoras (486 - 411 î. Hr.),
nu vom fi departe de adevăr în a considera că deşi grecii vedeau în traci
un soi de semibarbari sălbatici şi impulsivi, cultul practicat de menade
noaptea cu făclii prin munţii neumblaţi le era străin nu numai grecilor,
dar foarte probabil şi tracilor, deci se poate pune în discuţie problema
tracismului lui Dionysos, cel mai probabil părându-ni-se că al lor va fi
fost Zagreus, numit primul Dionysos, deşi Otto îl leagă direct de sfâşie-
rea animalelor şi devorarea lor crudă de către menadele entuziaste,
traducând numele lui Zagreus prin Marele vânător. Peste cultul acestuia
se vor fi suprapus amănuntele de import. Potrivit lui Herodot, numele
trac al lui Dionysos era Sabos sau Sabazios, povestea regelui Lycurg
putând fi un indiciu al rezistenţei şi ripostei tracilor la impunerea in-
tolerabilă a unui intrus intempestiv care probabil avea deja echivalent în

20
panteonul lor. Cultului dionysiac i se atribuie naşterea tragediei, unii
considerând numele ca provenind de la tragos, denumire a pielii de
capră la traci, dar Walter Otto ne spune că tragos era un soi de smochin,
unul din arborii favoriţi ai zeului. Comparativ, vom observa că nu numai
plantele dragi ale lui Dionysos enumerate de Otto pot fi puse în legătură
cu o denumire sau alta din cultul său, ci şi românescul iederă ar putea fi
luat în seamă, iedera şi iedul făcând indiscutabil parte din bogata recu-
zită cultică dionysiacă. Iedule, am căzut în lapte era formula rostită de
novice la transformarea lui în iniţiat de Eleusis. Poetul Nonnos din
egipteanul Panopolis (sec. 4-5 d. Hr.) a dedicat zeului un poem de mari
dimensiuni, în 24 de cânturi (logos, cărţi) şi peste 20 000 de versuri he-
xametrice, fiind consultat de către cercetători pentru informaţia asupra
zeului (W. Otto îl citeză des în Dionysos, deşi e un poet târziu). Referitor
la numele său vom observa că dacă prima parte dio- se poate raporta la
majoritatea termenilor europeni legați de zeu (diaus, deus, zeus, etc.),
suedezul ny, citit ca și englezescul al cărui echivalent este, new=nou, iar
Dionysos era indubitabil un zeu nou-venit, și totodată înnoitor. Dedicat
modului său de a trata numele proprii grecești chiar și când era vorba
despre zeități ale tracilor, Socrate spune că Dionysos vine de la cel care
dă vinul, de unde căpătase în glumă și supranumele Dionoisios! (Cra-
tylos 406c; oiné=vin în limba greacă).
Considerând momentan suficiente aceste observaţii despre crucialul
Dionysos pentru a-i evidenţia măreţia de trac anonim al istoriei, departe
de a fi epuizat subiectul, vom trece la câteva constatări despre temutul şi
odiosul Ares, numit adesea „cel mai iute dintre zei”.
Ares fiul Herei cu Zeus, este urât de oameni dar şi de zei, şi din poemele
epice ale lui Homer reiese aceasta cu prisosinţă. Referitor la el putem
menţiona câteva consideraţii antice, dar şi moderne. Istoricul Thucydides
observase la începutul Războiului peloponeziac că, deşi toţi războinicii
credeau că cel mai mare a fost războiul la care a participat personal, du-
pă încheierea ostilităţilor se revenea la convingerea că tot războiul Troiei
a fost cel mai de seamă. Thucydides credea că la războiul Troiei vor fi
participat circa o sută de mii de luptători ahei, probabil luând de bază
Catalogul corăbiilor din Iliada, însă cercetările moderne susţinute şi de
arheologie l-au contrazis şi pe el, şi „recensământul” homeric.

21
 Puţine statui i-au fost dedicate lui Ares, se pare că tot la fel de puţine i-
au fost şi imnurile. Imnul homeric Către Ares îi laudă calităţile dar mai
degrabă îi cere pace şi ocrotirea de silnica moarte. Unii antici au slăvit
războiul, considerându-l indispensabil pentru evoluţia omenirii, unul din
aceştia fiind Heraclit din Efes (535-475 î.Hr.), dar câteva milenii mai
târziu umanistul olandez Erasm din Rotterdam avea să clarifice situaţia –
numai cine n-a luat vreodată parte la un război îl poate lăuda, afirma el.
Renascentistul francez Michel de Montaigne (1533-1592) spunea într-
unul din strălucitele lui eseuri că luptele din vremea sa depăşesc ero-
ismul antic, deoarece pentru cucerirea unei banale cotineţe armele mo-
derne pierd incomparabil mai multe vieţi omeneşti. Probabil în același
context ideatic se lăudau și romanii în fața grecilor că au avut mai mulți
generali ce au depășit în valoare pe Alexandru Macedon, care în realitate
- susțineau ei, - nici n-a avut mulți oponenți demni de luat în seamă.
În Zeii Greciei, Walter Otto nu e preocupat de zeul Ares, iar Mircea
Eliade spune că având în vedere calităţile lor războinice, tracilor trebuie
să li se presupună un mare zeu de tip Ares, dar informaţiile antice despre
traco-daco-geţi sunt destul de reduse şi incerte. Tracii erau războinici te-
muţi încă din poemele homerice, Aristofan (cca. 456 - cca. 386 î.Hr.)
spunea peste câteva secole că cel ce doreşte război şi se crede mare lup-
tător viteaz să se ducă la traci să se măsoare cu ei (Păsările sau Aves pe
latinește, aşa cum se obişnuieşte a se cita titlul pieselor lui). Este in-
teresant că asemenea egiptenilor înainte şi romanilor după ei, grecii
considerau a treia planetă de la soare ca aparţinând lui Ares. La egipteni
planeta roşie era numită ochiul roşu al lui Horus, iar zeul-şoim echi-
valentul egiptean al lui Ares, era neînfrânt în luptă. Colina Areopagului
din Atena era rezervată lui Ares, de unde şi denumirea, iar acolo aveau
loc procesele grave, din care se vede că şi grecii avuseseră cândva ne-
voie de forţă armată pentru a-şi impune legile, căci Ares era şi zeul ce
veghea asupra respectării legilor alături de Atena, deși Socrate îi leagă
numele în Cratylos doar de cele strict caracteristice lui, anume firea băr-
bătească (arrén), vitejie (andreion) și invincibilitate (arraton). În acest
dialog dedicat problemelor lingvistice, Socrate face distincție între cu-
vintele din limbile barbare și limba greacă, omițând însă în cazul lui
Ares, ca de altfel și al lui Dionysos, originea lor tracă. Renumitul filosof
german G.W.F. Hegel (1770-1831) observase că dacă grecii îi conside-

22
rau barbari pe toţi străinii, poate că nimeni nu umbla permanent cu ar-
mele asupra sa cum făceau aceştia exceptând la Atena, mândria libertăţii
şi gândirii lor (cf. Prelegeri de filosofia istoriei). Ca instituţie, Areopagul
era denumirea Consiliului celor nouă arhonţi atenieni, iar cifra nouă
avea pentru traci o semnificaţie deosebită, cam la fel cu şapte pentru
evrei, ceea ce se poate deduce şi din Homer. Mircea Eliade alocă un pa-
ragraf numerelor mistice șapte şi nouă în Şamanismul şi tehnicile arha-
ice ale extazului (capitolul VIII), spunând că șapte şi-ar avea originea în
Mesopotamia, iar nouă e un multiplu al străvechiului trei, aparţinând
deci unui simbolism mai vechi decât mesopotamianul șapte.
Dacă tracii îl venerau pe Ares şi erau redutabili războinici, trebuie im-
plicit să ne imaginăm şi o educaţie adecvată pe care o vor fi primit de
timpuriu şi constant, din moment ce ei au dat şi Romei şi Bizanţului
câţiva generali de elită, ba chiat şi împăraţi. Generalul Belisarius (cca.
505-575) e numit de către istoricul iluminist englez Edward Gibbon
(1737-1794) „un rege fără coroană”, alături de Narses, celălalt mare ge-
neral al împăratului Justinian, el însuşi din neam traco-illir (Istoria de-
căderii Imperiului Roman, cea mai citită carte a vremii, foarte probabil
folosind ca sursă şi Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Othoman a
lui Dimitrie Cantemir – 1673-1723 – destul de cunoscută în Occident la
vremea ei). Dar poate că cea mai reprezentativă și uluitoare personalitate
militară pentru capacitățile războinice ale tracilor a fost incredibilul gla-
diator Spartacus (sec. 1 d.Hr.). Repetăm, nu intenționăm o prezentare
exhaustivă ci doar una pe cât posibil succintă. Un instructor de gladiatori
pune Roma pe jar!
Când laudă Homer modul compact de organizare al armatei aheilor şi
spune că nici Ares nu ar fi avut ce le reproşa (Iliada XIII, 119-129 la
Murnu, idem 126-128 la Dan Sluşanschi), trebuie să ne imaginăm că
rapsodul considerat cel dintâi educator al grecilor va fi avut cunoştinţă
de instrucţia primită de recruţii militari. Socrate sugerează în dialogul
Critias 110c cam cum își imaginau grecii o societate militară străveche,
foarte probabil luând ca model taberele militare spartane, dar nici germa-
nul americanizat Werner Jäger (1888-1961) în Paideia – idealurile cul-
turii greceşti, nici istoricul francez Henri-Irénée Marrou (1904-1977) în
a sa Istorie a educaţiei în antichitate nu amintesc despre ea nici măcar în
treacăt, iar Jäger dedică un capitol educaţiei spartane, creatoare de răz-

23
boinici par excellence… Marrou considera că deprinderea pederastiei va
fi avut loc în cadrul iniţierii războinice primitive, dar vom avea imediat
în vedere aici că tracii, deşi oameni ai lui Ares, respingeau acest obicei,
iar pe de altă parte grecii spuneau despre tracul Orfeu că el încercase
primul să îl introducă la traci, faptă ce l-a costat probabil viaţa sfârşind
tragic, sfâşiat de mâna furibundă a bacchantelor extaziate, însă motivul
poate fi totuși diferit.
O altă creaţie a spiritualităţii trace este zeiţa arcaşă Bendis, aparent mai
complexă decât Artemis a grecilor, și avem aici în vedere că Bendis era
și zeița nopții, iar Nix (noaptea) avea mare importanță la orfici, relație
aproape trecută cu vederea până acum. În dialogul Republica (I) Platon
ne spune că Socrate a fost martor la introducerea cultului ei la Atena (cf.
Ion Horațiu Crișan, Civilizația geto-dacilor, Bendis a fost singura zeitate
tracă prăznuită la Atena), şi este cel puţin ciudat motivul necunoscut azi
nouă pentru care grecii l-au adoptat, dublând astfel un cult și o zeitate
preexistente, ba chiar prezent la ei într-o expunere mai fastuoasă.
Sărbătoarea ei se numea Bendidea (cf. Robert Flacelière, - 1904-1982,
Viaţa de zi cu zi în Grecia lui Pericle. Rohde numeşte asta restaurarea
drepturilor zeiţei trace Kotys – op. cit.). Eliade o neglijează în Istoria
credinţelor. Arheologul grec Nicolas Platon presupune o asemănare între
aceasta şi Potnia Theron, stăpâna animalelor, sau chiar cu Brytomartis,
zeiţa fecioară a lumii egeene (cf. Civilizaţia egeeană). Academicianul
lingvist roman Alexandru Filippide (1859-1933) amintea legat de nume-
le Bendideei pe traca Bendidora, fără a da amănunte aupra ei, – Originea
românilor, I). Se pare că o asemenea stăpână a animalelor s-a descoperit
și în Neoliticul Anatoliei, - deşi steatopigia ei o ţine la distanţă, dacă nu
de toate animalele sprintene, cel puţin de o comparaţie cu zveltele aler-
gătoare după vânat din arta greco-romană, - și era de găsit în mai multe
cúlturi străvechi.
Deși în Cratylos 406b Socrate implică în explicarea numelui ei opoziția
față de “însămânțarea bărbaților”, se spunea totuși despre Artemis (exis-
ta și forma Artémes, potrivit aceluiași dialog) că ajuta copiii să crească
înalţi, iar la British Museum se păstrează un basorelief care o prezintă pe
Bendis în faţa unor bărbaţi mai tineri sau mai bătrâni, cei bătrâni îmbră-
caţi în togă iar cei tineri nud, în timp ce ea este reprezentată cu o statură
aproape dublă. Bertrand Russell observase nu fără ironie în a sa Istorie a

24
filosofiei occidentale că efesenii reușiseră miracolul de a păstra cultul
Artemidei zeița fecioară,- față de care și Noul Testament păstrează măr-
turie în revolta instigată de argintarul Demetrios (Fapte, 19, 23-41), sus-
ținând că Fecioara Maria a murit acolo, oraș în care foarte probabil a-
ceasta nu fusese vreodată. În monografia Burebista și epoca sa dar și în
alte cărți, arheologul clujean Ion Horațiu Crișan (1928-1994) afirmă că
zeița Bendis nu este atestată la daco-geți, deși cavalerul trac este prezent
la nord de Istru.
Referitor la nume, vom specifica relația cu indo-europeanul *bhendh=
legătură, dar poate că actualul verb englez to bend=a încorda arcul,
descrie cel mai bine activitatea ei de zeiță a vânătorii, substantivul indo-
european fiind alterat de europenii ulteriori în bind. Vom mai avea oca-
zia să discutăm mai departe despre numele acestei celebre zeițe arcașe.
Muzele, în efectivul lor complet de nouă, au avut tot o origine tracă,
probabil cele trei ale beoţienilor fiind rezultatul respectului acordat de
greci cadmeilor, în virtutea căruia Catalogul corăbiilor din Iliada (Cân-
tul al doilea) deschide lista de prezentare a armatei debarcate pe ţărmul
troian. Cele nouă muze erau în genere considerate fiicele lui Zeus cu
Mnemosyne, iar când aveau nevoie de inspiraţie, rapsozii antici invocau
muzele şi nu pe Apollo, după observaţia lui Walter Otto (Zeii Greciei),
dovadă a vechimii lor mai mari decât a zeului împrumutat zice-se tot de
prin Anatolia, iniţial un zeu al porţilor (ori al ţarcului de animale la illiri,
cf. P. Lévêque, op. cit.). Atribuţiile fiecăreia dintre cele nouă muze au
fost stabilite foarte târziu, abia în epoca elenismului de către cărturarii
alexandrini, mai concret de către bibliotecarii renumitei Biblioteci din
Alexandria, oameni cât se poate de raţionali, sistematici şi cultivați,
mulți dintre ei fiind traci. (Dialogul Cratylos leagă numele muzelor
exclusiv de muzică). Acelorași alexandrini studioși li se datorează şi îm-
părţirea arbitrară a poemelor homerice în cânturi, câte douăzeci şi patru
pentru fiecare, numite de ei logos (cf. André Bonnard, - 1888-1959,
Civilizaţia greacă, vol. I). Dintre muzele pieride – numite astfel mai ales
de către romani după numele muntelui tracilor Pierie unde se credea că
locuiesc ele, deşi exista de asemenea convingerea că acestea sălășuiesc
pe Helicon, numit de aceea şi Muntele Muzelor, - vom remarca aici pe
Calliope, muza genului epic şi a elocvenţei. Din legăturile ei cu regele
trac Oiagru se născuse legendarul şi zeiescul poet Orfeu, menţionat

25
aproape întotdeauna de greci drept tracul Orfeu, personaj mirific pe
care, după observaţia lui Eliade, omenirea a refuzat să-l uite (Istoria cre-
dinţelor şi a ideilor religioase, vol. 2). Fie istoric al religiilor, fie filosof
sau analist al ei sau istoric al filosofiei, de la Herodot, Diodor din Sicilia
ori Diogene Laërtios şi până la academicianul francez Reynal Sorel (Or-
feu şi orfismul, 1995), greu s-ar găsi cercetător să nu-i fi recunoscut
aportul la apropierea omului antic european de filosofie, chiar dacă ma-
joritatea voturilor s-a dat în final ionianului Thales din Milet (cca. 640 –
550 î.Hr.), pe conisderentul că Orfeu nu a avut decât activitate şi influ-
enţă religioasă, mai mult decât filosofică. El n-a studiat pentru a gene-
raliza, pentru a face pasul spre filosofie, rămânând astfel mai degrabă un
remarcabil om al religiei. Totuşi influenţa lui a fost atât de profundă şi
durabilă încât creştinii primitivi l-au apreciat la mare distanţă temporală,
imortalizându-i chipul în pictura murală a grotelor creștine clandestine.
Dar, precum au stabilit de mult analiştii şi istoricii filosofiei, orfismul l-a
influenţat copios pe “academicianul” Platon (cca. 486-347 î.Hr.), care la
rândul lui, cel puţin după asigurările primite din partea italianului
Giovanni Reale (Istoria filosofiei antice, vol.3), a contribuit la dogmatica
creştină în mod indiscutabil, deci ar fi probabil greu de afirmat dacă or-
fismul a influenţat direct creştinismul sau acesta a fost receptat prin
filtrul platonic. Unul dintre primii mari filosofi creştini, el însuşi bun
cunoscător al lui Platon şi influenţat de acesta, Sfântul Augustin din
Hippo (354-430) - pentru ortodocşi doar Fericit, - avea să afirme în
entuziasmul său pentru noua religie, că pentru creştini cel mai mic dintre
ei este mai mare decât Platon, fiind probabil iritat de numele divus ce i
se conferise, rezervat doar lui Dumnezeu (cf. De civitate Dei, uitând că
anterior, la Roma şi Cezar era numit la fel). În această carte istorică
afirmase şi că toţi zeii păgâni nu sunt altceva decât demoni, iar pentru un
creştin înfocat ca el demonul nu avea deloc sensul daimon-ului socratic
ci era un geniu al răului, foarte probabil şi la cultul lui Dionysos se
referea acolo, dacă nu tocmai pe acesta îl avusese în primul rând în
vedere. Prin urmare, primii creştini trebuiau într-adevăr hrăniţi mai întâi
cu lapte (cf. 1 Petru, 2), ei mai aveau mult până să reia legăturile cu An-
tichitatea şi să perceapă adevărata valoare a filosofiei, considerată la
început dăunătoare, în primul rând din necunoştinţă de cauză. De la
victoria Creştinismului și până la apariţia primilor filosofi creştini

26
autentici avea să mai treacă ceva timp, ei pornind evident de la studiul
grecilor, creştinul Origen şi păgânii Plotin ori Plutarh avându-l ca
profesor pe acelaşi Ammonius Saccas din Alexandria, deşi Apostolul
cum era numit Pavel din Tars pare a fi avut temeinice cunoştinţe filo-
sofice greceşti. S-a spus că fără el şi fără apostoli în genere, Creştinismul
nu ar fi fost mai mult decât un fenomen local (cf. Vere Gordon Childe -
1892-1957, Făurirea civilizaţiei). Scoțianul americanizat Robert Wenley
(1861-1929) spunea că filosofia lui Platon și a grecilor era pentru cerin-
țele omului de rând caviar, pe când Hristos și Creștinismul său a răspuns
necesităților cerebrale ale tuturor păturilor sociale (cf. Socrate și
Christos – având foarte probabil ca model Viețile paralele plutarhice).
Fără îndoială, filsofia era prezentă la grecii antici, dar nu-i putem exa-
gera răspândirea sau influența, dovadă procesele absurde ale unor
gânditori nu numai inofensivi dar chiar utili întregii societăți, ori
condamnarea reprobabilă la arderea în public a operelor acestora.
Marile dezbateri asupra spiritului încep la Platon abia după recurgerea
la miturile orfice (ex. Phaidon). Fără Orfeu, s-a spus că ar fi fost impo-
sibilă apariţia unei serii întregi de mari filosofi antici, de la Pitagora (cca.
570-cca. 495 î.Hr.) şi Heraclit din Efes (numit Obscurul, 535-475) până
la Platon şi cei ce au urmat după el (cf. Giovanni Reale, Istoria filosofiei
antice, vol. 1). Englezul Alfred North Whitehead (1861-1947), profesor
şi colaborator într-ale matematicii al ateului Bertrand Russell (1872-
1970, Principia mathematica), observase că toată filosofia modernă nu e
alta decât o prelungire a celei platonice. Analiştii de azi au reuşit să dis-
cearnă în opera lui Platon ce a aparţinut orfismului şi ce anume pitago-
rismului. Despre Orfeu s-au scris cărţi întregi şi încă s-ar mai putea scrie,
dar ne vom rezuma la câteva probleme esenţiale, adăugând câteva obser-
vaţii probabil interesante, ori personale, ori aparţinând unor autori de un
foarte mare prestigiu.
Deosebit de important pentru viitorul religiei europene, Orfeu defineşte
dualismul naturii umane, în care o parte este zeiască şi nemuritoare (spi-
ritul), şi una umană păcătoasă, întinată și constant degradabilă (trupul).
El introduce primul antagonismul dintre spirit şi trup, corpul uman
nefiind altceva decât o închisoare a spiritului (soma=sema). Sufletul e
vrednic, - avea să confirme aproape identic Isus nazariteanul mult mai
târziu, - carnea e neputincioasă (cf. Matei, 26: 41) Apostolul Pavel vor-

27
bește și el despre prevalența spiritului asupra cărnii, iar în scrierea Co-
rinteni 1 pune în discuție dacă nu reîncarnarea, cel puțin reînvierea,
prezentă și la Dionysos, și la „elevul” său rebel Orfeu. Omul e condam-
natul nu doar al corpului dar și mai grav, al roții sisifice a reîncarnărilor,
singura lui salvare constând în asceză și purificare, concepte continuate
de Pitagora, de Platon, dar și de Creștinism. Prin urmare, găsim chiar în
Orfeu un trac de importanță capitală pentru religia europeană, un per-
sonaj cât se poate de îndepărtat de anonimatul etichetării expeditive a lui
Mircea Eliade!
Tot Orfeu pare a fi fost cel dintâi care a propovăduit pedeapsa post-
mortem pentru faptele rele (veșnica scăldare în mocirlă), și răsplata (ac-
cederea celor virtuoși cel puțin la ospățul zeilor, lipsiți de tortura reîn-
carnărilor și de orice grijă lumească. Platon a ridiculizat fățiș perspectiva
promisă de doctrina orfică celor virtuoși cărora li se ceruse în prealabil
renunțarea la orice exces mirean, inclusiv la beție, dar probabil s-a grăbit
să nu observe că dacă pentru tabăra nevirtuoșilor Orfeu recursese la o
comparație cu porcii ce repugnă prin tăvălirea în noroi și prin lipsa ori-
cărei abțineri de la hrana excesivă, în timp ce extrema trebuia să fie luată
dintr-un domeniu cât se poate de plăcut oricărui intelectual antic grec,
anume banchetul (symposion), în care nu hrana sau băutura la discreţie
constituiau de fapt atracția de bază ci conversația elevată, așa cum a ră-
mas mărturie de la însuşi Platon și Xenophon (cca. 430-354 î.Hr.), până
la Athenaios (sec. 2-3 d.Hr.). Cât despre vin ca sânge zeiesc e inutil a
insista, vom spune doar că vinul grecesc (cel de Faleron era preferatul),
se combina cu apă în cratere într-o inofensivă proporție de unu la unu!
Mergând pe urmele divinului Orfeu, orficii au propovăduit o lume a eli-
tismului și, întrucât ștacheta era destul de ridicată, cel puțin pentru acele
vremuri exuberante dezlănțuite de promotorii dionysiacului, eșecul se
putea prevedea ca fiind asigurat (Strîmtă este poarta şi îngustă este ca-
lea spunea Hristos – Matei, 7, 13-14 - lui Orfeu lipsindu-i consolarea că
la Zeus totul este posibil, inclusiv iertarea faptelor inimaginabil de gra-
ve). Prin întreaga sa atitudine și viziune, Orfeu se opusese însăși vieții,
trebuind deci să plătească cu propriile zile zeului ce era Viața dar și Ha-
des totodată, un străvechi caz evident de coincidentia oppositorum.
Dacă Orfeu pornise ca un devotat al lui Dionysos, el sfârșește prin a i se
opune, revolta lui e revolta rațiunii în fața eliberării forțelor inumane

28
necontrolate şi epuizante, iar durata doctrinei sale poate atesta că în
ciuda soartei lui sau a severităţii cerinţelor impuse, s-au găsit destui
adepți care să-i împărtășească şi să-i continue viziunea. Dionysos a murit
și a fost înlocuit de distantul Apollo (arcașul), cum îl numise Walter
Otto (Zeii Greciei), mult mai șters ca Dionysos dar mult mai rațional
poate „cel mai grec dintre toți zeii grecilor” (cf. W. Otto, idem). Cum
femeile fuseseră corupte de orgiile dionysiace, deși în mod paradoxal
acesta obișnuia să le biciuiască zdravăn la sărbătorile dedicate lui, este
de presupus că s-au îndepărtat coalizate de cel ce se ridicase cu aplomb
împotriva patronului lor, fapt ce poate fi presupus a sta la originea în-
clinațiilor homosexuale manifestate de Orfeu, dar poate că nu în această
deformare psihică trebuie căutată cauza uciderii lui, ci tocmai în com-
baterea esenței doctrinei dionysiace scăldate în nebunie, divină sau nu.
De altfel, s-a remarcat că fictivul amor dintre Orfeu şi Callais, fiul zeului
Boreas a fost o invenţie a poetului Phanocles, poet elegiac obscur și
desul de târziu (epoca lui Alexandru Macedon), episodul apărând numai
la el, fiind preluat apoi fără prea mare discernământ. Moartea lui Orfeu,
cel pentru care nu existase nicio diferenţă între oameni şi zei, a însemnat
probabil pentru grecii inteligenţi o lecţie în plus că oricât s-ar strădui,
omul nu-şi va putea schimba vreodată statutul inferior zeilor. (Suedezul
Martin P. Nilsson considera religia vechilor greci ca fiind una pesimistă
- History of Greek religion). Ecoul orfismului a iradiat atât în Orient la
creştinii apăruţi târziu, dar mai ales în Occident, fiind foarte probabil
responsabil de apariţia altui mare fenomen religios, anume druidismul
(cf. Jean-Louis Bruneaux, Druizii, filosofi printre barbari). Alături de
Orfeu putem menţiona şi pe tracul Tamyris prezent şi la Homer, cântă-
reţul magic ce îmblânzea chiar şi animalele cu cântul său fermecător.
Tentaţia de a-l suspecta pe Tamyris de a fi fost la Homer însuşi poetul
Orfeu deghizat sub alt nume, e anihilată de lipsa oricăror informaţii
despre doctrina orfică legată de el în Iliada, de altfel străină de orice
concepţie orfică. De fapt, se susţine că cea mai veche atestare a lui Orfeu
datează mult după Homer (secolul 6 î.Hr., poetul Ibykos). Americanul
Ivan Linforth (1873-1976) s-a străduit cu o documentație vastă să de-
monstreze că de fapt Orfeu nici nu a existat (The arts of Orpheus -
1941). Linforth a primit aprecieri pentru erudiție, dar nu și integral
pentru teza lui, din care rămân valabile unele fragmente, utilizabile și azi

29
de către cercetătorii interesați. Cazul lui poate fi o ilustrare antitetică a
observației lui Eliade în privința obținerii de rezultate apreciabile com-
parativ cu dubiul cartezian.
Moartea lui Orfeu nu a dus la înlocuirea acestuia cu o personalitate de
orientare contrarie ca în cazul extremelor Dionysos-Apollo, ci a dus la
apariția lui Mousaios, alt posibil trac de renume, atât de fidel orfismului
încât a fost considerat chiar fiul acestuia, deşi exista şi presupunerea că
ar fi fost un discipol mai vârstnic de-al lui Orfeu, lui atribuindu-i-se în-
temeierea misteriilor eleusine dar şi a orfismului („trebuie făcută dife-
renţa între Orfeu şi orfism”, avertiza just academicianul francez Reynal
Sorel - Orfeu şi orfismul -1995). Mousaios avusese aproape toate cali-
tăţile artistice ale lui Orfeu, dar se spunea în plus despre acesta că Boreas
îl deprinsese cu ştiinţa zborului, amănunt ce-l înscrie în lumea celor sus-
pecţi de practici şamanice, mai ales că Boreas era zeul şi vântul nordic
cu acelaşi nume. Totuşi Eliade îl ignoră şi în De la Zalmoxis la Genghis-
Han, şi în Şamanism. Deşi sursele greceşti şi-l revendică deoarece se
născuse la Atena cea cosmopolită, unde puteau evident trăi destui traci,
credem că indiciile ce duc spre o origine tracă par a fi mai pronunţate.
Mousaios a fost un renumit prezicător, iar predicţia şi şamanismul erau
caracteristice mai mult străinilor, fie ei chiar născuţi la Atena, grecii nu
erau tocmai atraşi de cele absconse şi neverificabile cu uşurinţă, ca nişte
adevăraţi oameni devotaţi Atenei și raţionalului zeu Apollo, iar atenienii
susţinuseră dintotdeauna că ei sunt fiii acestuia. Francezul Reynal Sorel
(op. cit.) remarcă ciudăţenia lui Eusebiu din Caesarea (265-339 – Prae-
paratio evangelica), de a lega numele lui Mousaios de cel al lui Moise,
exclusiv în baza rezonanţei fonice, numele aedului însemnând doar „cel
ce aparţine muzelor”!
Ne apropiem acum de lumea filosofiei, unde tracul Democrit din Abdera
(cca. 460 - cca. 370 î.Hr.) a fost un alt punct de reper important şi nu
doar pentru lumea gânditorilor presocratici, el fiind primul dintre ato-
mişti, elev al unui alt posibil trac genial Leucip (sec. 5 î.Hr.), despre care
Diogenes Laërtios spusese că se crede a fi fost născut în Milet, dar după
unii ar fi fost tot din Abdera. Istoricul englez al filosofiei Frederik Cop-
leston (1907-1994), el însuşi filosof creştin (iezuit), afirmase la adresa
celor ce considerau dispariţia a numeroase opere filosofice antice drept o
urmare a unei juste selecţii naturale, că dispariţia operei lui Democrit e

30
categoric o imensă şi regretabilă pierdere (Istoria filosofiei, vol. 1), iar
unul din primii mari analişti moderni ai filosofiei greceşti, austriacul
Theodor Gomperz (1832-1912), spunea că Democrit nu poate fi com-
parat decât cu Aristotel în privinţa cuprinderii aproape tuturor do-
meniilor filosofice (Greek thinkers pe net, vol. 1), majoritatea moder-
nilor negăsind la adresa lui decât cuvinte elogioase. Diogene Laërtios
(Vieţile şi doctrinele filosofilor, IX) dă amănunte despre eforturile şi
cheltuielile lui pentru a cunoaşte lumea şi a se instrui. El ne spune că
tatăl său personal angajase câţiva magi şi chaldeeni rămaşi în urma inva-
ziei persane, pentru a-l instrui pe Democrit. Tot de la Diogene aflăm în
acelaşi loc că dacă n-ar fi fost la mijloc diferenţa cronologică, s-ar fi
putut afirma că profesor i-a fost chiar Pitagora, dar în fapt el chiar avu-
sese un profesor pitagoreic.
După ce cheltuise moştenirea părintească în călătorii de cultură, se
întorsese acasă sărac, ducând un trai foarte modest, fiindu-i periclitată
chiar viaţa, întrucât legile Abderei prevedeau expulzarea celui ce risipea
averea părintească, dar după citirea în public a Marii cosmogonii a pri-
mit echivalentul a cinci sute de talanţi, după unii doar o sută, iar de fune-
raliile lui s-a îngrijit Statul. În a sa Histoire de la philosophie I, filosoful
francez Emile Bréhier (1876-1952) observa că Democrit folosea detalii
arhaice pentru secolul 5, el credea că Pământul este un tambur ca şi Ana-
ximandru, dar în tot arhaismul acesta el introduce o noutate consi-
derabilă, anume doctrina atomilor, paticule minuscule şi invizibile din
cauza micimii lor, însă având o distincţie specifică, din care se nasc
lumile, Democrit denumind universul atomilor cu acelaşi termen folosit
de Platon mai târziu, - idei. Ar fi trăit cam o sută nouă ani, lăsând în
urmă o operă vastă din cele mai diverse domenii, inclusiv de artă mili-
tară, muzică, etică, agronomie sau de critică artistică, în care se spunea
că fusese un mare expert. Se poate pune astăzi întrebarea cui îi va fi fo-
losit distrugerea a numeroase opere antice, deoarece dispariţia aproape
tuturor documentelor celor mai interesante privitoare la istoria Daciei de
exemplu (şi nu numai), ne împing spre presupunerea unei acţiuni deli-
berate. În Abdera natală, aşa cum remarcase acelaşi Gomperz, nu putea
să nu aibă loc întâlnirea lui cu alt mare trac filosof, anume Protagoras,
una din cele mai controversate figuri de presocratici, la care ne vom opri
imediat după Democrit. Se spune că Democrit l-a întâlnit pe Protagoras

31
în port, unde căra lemne ca hamal, el inventând umeraşul, perna de pus
pe umăr pentru protecţia la greutăţi mari şi repetate, atomistul ajutându-l
apoi să se afirme pe plan filosofic şi social. Diogene Laërtios spune că
Protagoras ar fi fost elevul lui Democrit (op. cit. IX, II, 50e).
În Metafizica, Aristotel îl apreciază pe Democrit de asemenea, inclusiv
enciclopedismul, deşi îl combate la un loc cu Leucip, când afirmă că
Fiinţa coexistă împreună cu Nefiinţa, aceasta fiind un enunţ la nivel de
posibilitate, dar nu şi de realitate. La Aristotel, de fapt aprecierea lui
Democrit (sesizată de Gomperz) se împleteşte oarecum cu combaterea,
întrucât stagiritul nu aproba prea mult pe atomişti, fiind dealtfel destul
de îndatorat în multe privinţe maestrului Platon, profesorul de care a
căutat mai mereu să se detaşeze, încă din Academie. De la Diogene
Laërtios aflăm că Democrit era mulţumit de oraşul său şi că decât să
meargă la Atena pentru a beneficia de celebritatea ei, prefera să fie el cel
care să aducă unei cetăţi celebritate, ceea ce a şi făcut.
Deci, din moment ce tot la Abdera, unde atomistul îşi deschisese o
şcoală proprie se născuse şi ilustrul Protagoras, se cuvine să spunem
câteva cuvinte şi despre înfloritorul port de pe coasta Traciei, numită de
Pindar cetate tânără în strofa I a Peanului II. Întemeiată de milesieni,
Abdera pare a fi avut totuşi o populaţie preponderent tracă, ajungând în
vremea lui Democrit la circa 30 000 de locuitori, poate chiar 100 000.
Frederik Copleston era însă de părere că Zeller avea dreptate conside-
rând că Abdera fusese un „avanpost” al dezvoltatei Ionii, deşi ar fi puţin
probabil ca doi traci atestaţi ca atare (Democrit şi Protagoras), despre al
treilea (Leucip) existând şi varianta unei origini trace - să se fi născut
într-un oraş cu o populaţie ne-tracă, sau chiar minoritar tracă. Aristotel
avertiza în Politica asupra aberanţei extinderii unui oraş la peste 30 000
de locuitori, pe motiv de imposibilitate vocală a crainicilor de a trans-
mite ştirile dregătorilor, cu toate că Atena avea deja în vremea ei de
glorie circa 250 000 de locuitori (cf. Robert Flacelière – Viaţa de zi cu zi
în Grecia lui Pericle), iar mult mai puţin importanta Abdera avea minim
30 000! Constatarea că primii filosofi au apărut în lumea greacă în
bogatul Milet ionian, l-a determinat probabil pe Aristotel să afirme că
filosofia va fi apărut în locuri unde bunăstarea era deja asigurată, iar
Abdera ca fostă colonie a înstăritului Milet întrunea condiţiile pentru a-şi
permite filosofi. John Boardman, istoric englez al artelor antice, afirma

32
în Grecii de peste mări că pare credibil motivul susținut de istoricii
antici greci că expansiunea acestora în noi teritorii a fost condiționată de
explozia demografică ori de câțiva ani la rând de recolte sărace, însă tot
el observa că fenomenul a fost caracterizat și de exilări forțate, majori-
tatea deportaților căutând cu orice ocazie să revină acasă, iar dacă la
observația criticului englez adăugăm pe cea a francezului Guido Man-
suelli – Civilizațiile Europei vechi – că grecii nu întemeiau colonii
propriu-zise ci numai emporia, adică un fel de contoare comerciale, în
general pe litoral, fiind reticenți la pătrunderea în Hinterland, la care
vom adăuga și observația că cele trei colonii la țărmul dacic al Pontului
Euxin aveau nume daco-getice, putem gândi că populația majoritară a
coloniilor era totuși de proveniență autohtonă. Cel puțin pentru Tomis, la
circa jumătate de secol de la întemeiere, primim de la Ovidiu asigurări
că geții erau pe timpul exilului său superiori numeric atât grecilor cât și
sciților, și nu trebuie omisă aici nici uimirea lui Herodot față de numărul
tracilor, probabil indusă lui și de constatarea că grecii sunt aproape
copleșiți numeric de tracii considerați barbari. Conform atestărilor ar-
heologice, se pare că la Abdera tracică acostaseră pe vremuri și neastâm-
păratele corăbii feniciene. În fine, înainte de a trece mai departe vom
aminti afirmaţia lui Gomperz că Democrit era atât de extravagant încât
concetăţenii săi l-au chemat pe renumitul medic Hippocrat ca să-l
consulte şi să-i confirme nebunia, dar acesta l-a găsit perfect sănătos
(Th. Gomperz, op. cit.), după care a urmat o corespondenţă de durată
între cei doi. Abderiții aveau în antichitate renumele unor bolnavi
închipuiți. Cert totuşi e că Hippocrat a vizitat Abdera şi, cum există
posibilitatea de a fi învăţat din tainele medicinei de la traci sau daci,
renumiţi pe atunci în acest domeniu şi pentru oameni ca Socrate ori
Platon (cf. Charmides, 176 d), şi cum medicul a petrecut un timp
îndelungat în Tracia, - am fi tentaţi să-i bănuim şi lui dacă nu o origine
tracă, cel puţin dascăli traci, deşi există riscul de a ne expune la acuzaţia
de filotracism exagerat. Se acceptă în genere că tracul Herodicos din
Selymbria (sec. 5 î.Hr.) i-a fost dascăl într-ale medicinei, iar dacă lui
Herodicos i se acceptă originea tracă, renumitul său frate Gorgias (cca.
483-375 î.Hr.) apare în scrieri ca fiind născut în Magna Graecia, fără
vreo referire la originea tracă, presupunându-se că erau frați vitregi.

33
 Englezii Geofrey Stephen Kirk (1921-2003) şi John Earle Raven
(1914-1980), foşti profesori de prestigiu la Cambridge, citaţi deobicei ca
Raven & Kirk, sunt de părere că deşi îndeobşte se prezintă Democrit
împreună cu numele lui Leucip, se pot diferenţia operele celor doi ato-
mişti (The presocratic philosophers). Înaintea lor însă, compatriotul
acestora Walter Terence Stace (1886-1967) afirmase cu siguranţă în
renumita-i lucrare A Critical history of Greek philosophy că teoria ato-
mistă aparţine lui Leucip, probabil sub influenţă eleată, Democrit adu-
cându-i doar detalii şi popularizând-o. Dacă teoria atomistă a lui De-
mocrit nu va fi putut avea acelaşi ecou ca în lumea modernă pe motiv că
atât timp cât posibilităţile tehnice ale Antichităţii nu-i permiteau o de-
monstaraţie evidentă, rămânând deci la nivel de postulat, celelalte opere
ale lui au întrunit aprecieri aproape unanime, regretul la disparţia frus-
trantă a aproape unui întreg corpus de lucrări cel puţin interesante nu
poate decât să ridice suspiciuni asupra eventualei distrugeri deliberate.
Orice dezvinovăţire s-ar invoca, dacă opera sa a fost eradicată cu bună
ştiinţă, gestul nu poate fi considerat decât condamnabil, întrucât exis-
tenţa celui mai mic motiv ideologic împotriva ei ar fi lăsat cel puţin un
indiciu minor prin autorii antici care i-au consemnat activitatea. E cât se
poate de puţin probabil ca Democrit să fi întrunit atâtea oprobii care să
determine presupusa eliminare a operei sale, ar fi probabil - sau chiar
este, – unicul caz în care un conducător renumit de şcoală filosofică să
acumuleze atâta ostilitate abia la un mare interval de timp, care să ducă
la eradicarea nejustificată a operei sale, aparent suficient de apreciată pe
parcursul vieţii. Dacă am putea face o estimare la adresa marilor traci,
nicidecum nu am aproba formularea lui Eliade, am spune mai degrabă că
tracii au fost nu Mari Anonimi ai Antichităţii, ci Mari Nedreptăţiţi ai
vremurilor lor, la eradicarea operei tracului Democrit putând adăuga
poate și mai grava dispariție abracadabrantă a celor mai importante texte
antice referitoare la geto-dacii înrudiți și, dacă pentru soarta operei
democritice putem vag suspecta plauzibila invidie a lui Platon sau even-
tuala intenție de a ascunde viitorimii sursa celebrelor sale idei, situația
textelor referitoare la Dacia antică pare mult mai absconsă.
Fiindu-i adesea comparată opera cu cea aristotelică în privința vastității
tematice, renumitul filosof scoţian W.K.C. Guthrie dă de înţeles (op. cit.)
că dispariţia operei democritice s-ar fi datorat creştinilor medievali,

34
întrucât sistemul lui Democrit n-ar fi putut furniza nicidecum, asemeni
celui aristotelian, un model pentru viziunea creştină ortodoxă (adică
habotnică) despre lume. Probabil că şi Platon s-a salvat tot datorită
„inventivilor scolastici”, cum numeşte Guthrie pe medievalii speculanţi
de idei (O istorie a filosofiei greceşti, vol. 2). Renumitul francez Léon
Robin (1866-1957) presupunea că opera platonică a putut fi salvată de
indiferenţă şi vicisitudini din cauza talentului cu care a fost scrisă
(Platon, cap. I). Opinia că în cazul lui Democrit nu e valabilă părerea că
s-au conservat numai operele valoroase ale Antichităţii concordă cu
enunţul lui Copleston citat de noi anterior, însă filosoful creştin declarat
(iezuit) nu lansează nicio observaţie asupra posibilei intervenţii a
creştinilor, precum era de altfel previzibil din partea lui. Amintindu-ne
confesiunea fericitului Augustin că mama lui neavând loc de veci,
păgânii i-au pus la dispoziție unul, fără a merge mai departe cu
exemplele, putem conchide cu ușurință că disprețuiții păgâni erau la
timpul lor incomparabil mai toleranți cu creștinii, care după accederea la
puterea bisericească pe care au avut grijă s-o facă putere statală, nu
numai că n-au permis mormânt de păgân în cimitirele lor, dar nici cel
mai diafan păcat nu îngăduia acceptarea unui creștin decretat de biserică
nedemn de înhumarea printre creștini, dând uitării pilda bunului sa-
maritean. Diogenes Laërtios ne spune cum Platon, - renumit colecționar
de manuscrise filosofice, - ar fi vrut să ardă toată opera lui Democrit, dar
a fost reținut de doi pitagoreici (Viețile, IX, 40), care i-au amintit de
inutilitatea hotărârii filosofului academician, întrucât operele democri-
tice aveau deja o largă răspândire. Tot în mod regretabil, nu ne-au rămas
nici motivele pentru care ar fi vrut Platon să facă dispărută opera re-
numitului atomist, dar intenția lui ar putea fi un indiciu pentru lipsa aces-
tuia din dialogurile platonice. De remarcat că totuși Platon s-a folosit de
termenul democritic idei, dându-i o celebritate inegalabilă.
Tot Laërtios a păstrat și câteva ziceri renumite emise de către Demo-
crit: „Vorba e umbra faptei”, și „Din nimic nu iese nimic, și nimic nu
piere definitiv”, ultima frază cu ecouri până târziu – Ex nihilo nihil fecit,
pe care Francis M. Cornford -1874-1943 - pare a o atribui lui Anaxagora
(De la religie la filosofie, cap.V, 88), și „În natură nimic nu se pierde,
nimic nu se câștigă, totul se transformă” (chimistul francez Antoine
Lavoisier -1743-1794). Se spune (cf. Laërtios, op. cit.) că Democrit ar fi

35
avut anumite puteri paranormale, uimindu-l şi pe Hippocrat, dar e
posibil ca acestea să-i fi fost doar atribuite, întucât numele lui Pitagora,
renumit pentru asemenea puteri, apare la Diogenes destul de frecvent
legat de atomistul abderit, în primul rând citarea lui Thrasillos (sec. 1
d.Hr.) referitoare la convingerea că nimic nu se găseşte la el original,
toată opera lui Democrit a fost preluată dela pitagoreici. Nu ar fi exclusă
posi-bilitatea ca aceste referiri la Pitagora şi şcoala lui să denote o mare
apreciere expusă pe înţelesul publicului larg, probabil cu apetit pentru
fapte extraordinare, deoarece mărturia lui Laërtios că operele lui aveau o
largă răspândire ar fi greu de ignorat.
Protagoras (486-411 î.Hr.) din Abdera a fost o figură de sofist atât de
fascinantă şi renumită că nici Platon nu s-a putut abţine să nu-i dedice
unul din dialogurile cele mai reuşite din punct de vedere artistic, deşi
Aristotel nu menţionează nicăieri acest dialog, pe care e totuşi de pre-
supus că l-a apreciat pozitiv (cf. Alfred E. Taylor, 1869-1945; Plato - the
man and his work).
Socrate a combătut vehement sofismul şi pe sofişti, nu neapărat pe
practicanții gâlcevitori ai eristicii ca în Euthydemos (în dialogul Sofistul,
226 a el numeşte pe sofist în general „o fiinţă lunecoasă, greu de prins
cu mâna” și nici în dialogul Protagoras nu-şi ascunde dezaprecierea),
deşi el însuşi aparţinuse iniţial acestui curent, dar dialogul lui Platon ce
poartă numele sofistului trac nu e doar una din marile reuşite literar-ar-
tistice platonice, acesta degajă un respect deosebit faţă de controversatul
profesor din Abdera. Dialogul redă întâlnirea a două minţi şi caractere
nobile, Socrate e cât se poate de departe de atitudinea ironică specifică
lui, şi nici superior nu caută a se arăta lui Protagoras, ba chiar îl asigură
sincer că vrea să înveţe din experienţa acestuia, deşi pare a recurge la un
tertip psihologic atunci când îl ameninţă că va pleca dacă nu primeşte
răspunsuri scurte. Au fost totuşi analişti care să conteste, pe baza cal-
culului vârstelor celor doi protagonişti, veridicitatea acestei întâlniri
părând un anacronism. În timp ce Protagoras devenise o somitate pentru
educaţia grecilor, Socrate era probabil doar un începător, departe de
prorocirea oracolului delphic privitor la viitoarea-i înţelepciune, deşi
între ei pare a fi fost o diferenţă de circa şaisprezece ani, dar A.E. Taylor
apreciază că pe vremea dialogului platonic Socrate va fi avut circa 35 de
ani, față de circa 65 ai lui Protagoras. Ca filosof, şi Socrate începuse tot

36
pe linia sofismului, deci nu ar fi avut motive să reproşeze lui Protagoras
că pretinde bani pentru învăţăturile predate tinerilor, el însuşi procedând
foarte probabil la fel, deşi susţinea că omul fericit e cel ce nu are nevoie
de multe, posesiunea de lucruri îl depărtează de zei şi-l nefericeşte. După
mărturiile contemporanilor însă, Socrate participase la trei bătălii alături
de atenieni în calitate de hoplit (cf. Jean Brun – Socrate), or un asemenea
luptător greu, realmente eficient prin mai tinerii combatanți care-l sus-
ţineau îndeaproape, el fiind nucleul - apariţia triremei şi a hoplitului au
dus la diminuarea substanţială a rolului aristocraticei cavalerii, deci şi a
recompenselor ulterioare, - însă echiparea unui hoplit era foarte costisi-
toare, şi e foarte puţin probabil ca Socrate să fi obţinut banii necesari de
pe urma gâştelor gălăgioase crescute de el în propria ogradă, de el sau de
Xantipa cea „insuportabilă” (cf. Xenofon - cca. 430-354 î.Hr. – Me-
morabilia). Istoricul austriac al filosofiei Theodor Gomperz spunea
despre Protagoras în opera citată că cu greu ne-am imagina să nu-l fi
cunoscut pe Leucip (sec. 5 î.Hr.) sau pe mai tânărul compatriot Demo-
crit. Milesianul Leucip deschisese o şcoală de filosofie chiar în Abdera
lui Democrit şi Protagoras. Acelaşi Gomperz ne spune în aceeaşi operă
că şi Protagoras şi-a început cariera ca profesor itinerant, ocupaţie nouă
în acel timp, deşi toţi sofiştii făceau la fel, ei n-au avut o şcoală şi nici un
sistem propriu-zis, cum afirma şi W.T. Stace (op. cit.), sofiştii erau mai
degrabă o clasă profesională, iar tendinţele lor erau pur practice. Așa
cum observase Werner Jäger (1888-1961) în Paideia, ținta sofiștilor era
de a forma lideri, conform unei Grecii abia scăpate de spectrul cuceririi
persane, ei nu se adresau maselor. Trebuie ținut cont permanent că, așa
cum observase Jäger și alții, termenul grec areté=virtute diferea pe
atunci de sensul actual, fiind de fapt vorba de o sumă de virtuți, de unde
și necesitatea erudiției unui sofist. A înşira autorii şi titlurile istoricilor
de filosofie sau analiștilor ce l-au menţionat pe Protagoras ar fi o muncă
pe cât de mare tot pe atât de puţin utilă pentru scopul propus aici, mult
mai uşor s-ar putea probabil lista lucrările ce l-au omis pe nedrept decât
cele ce l-au menţionat, deşi per total nu s-a ridicat la nivelul lui Demo-
crit, cel puţin ca enciclopedism. Ambii erau, ca toți sofiștii, niște poly-
mathes. Ne vom mărgini doar la câteva succinte citări şi remarci pe
marginea lor, dând curs nu atât criteriului cronologic, cât în mod pre-
dilect contextului ideatic. Cel puțin ciudat pare faptul că un clarvăzător

37
imparțial ca Aristotel nici măcar o singură dată nu amintește de sofiști în
părțile de istorie a filosofiei din Metafizica.
Englezii au avut în mod constant mari profesori preocupaţi de clasi-
cismul greco-latin, fie că au activat la Cambridge ori la Oxford, însă în
perioada interbelică trei nume au atras atenţia lumii întregi asupra stu-
diilor filosofiei greceşti, anume scoţianul John Burnet (1863-1928),
Alfred Edward Taylor şi Francis Macdonald Cornford. Desigur, şi ger-
manii şi francezii au avut concomitent oameni de seamă în domeniu,
multe din lucrările lor de atunci rămânând încă valabile şi atractive.
Dialogul platonic Protagoras este apreciat de A.E. Taylor drept
singurul care poate fi comparat ca artă cu Banchetul (Symposion), Platon
reuşind să redea un portret complet al filosofului sofist din Abdera. (Este
regre-tabil că Platon nu a consemnat întâlnirea lui Socrate la Atena cu
Demo-crit, deoarece Laërtios ne asigură că s-au întâlnit – Socrate nu-l
cunoştea, Democrit însă da. În Oamenii lui Platon, o carte utilă și
necesară a pro-fesoarei americane Debra Nails apărută în 2002 şi tradusă
în româneşte în 2008, Democrit nu figurează nici în dialogurile
platonice, nici în alte opere ale sale! Mâna sigură cu care este scris
Protagoras, buna dirijare a dialogului, totul indică maturitate de gândire
şi de stil, ceea ce face im-posibilă presupunerea că ar fi, - aşa cum s-a
crezut uneori cu fermă con-vingere, - opera unui tânăr novice. Oricât ar
fi fost el de genial, în tine-reţe Platon nu s-ar fi putut ridica la un
asemenea nivel, afirma A.E. Taylor ca un expert ce era al datării
dialogurilor platonice.
Oridecâte ori se discută despre Protagoras, e nelipsită celebra şi con-
troversata lui frază: „Omul e măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt
pentru că sunt, şi a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”, frază al cărei
relativism a fost pregătit şi de Heraclit din Efes, după afirmaţia celeb-
rului scoţian John Burnet (Early Greek Philosophy, carte de imens suc-
ces apărută în 1892, încă citită şi citată şi astăzi, după circa treizeci de
ediţii). Până şi traducerile frazei în diverse limbi moderne diferă, s-a
ajuns uneori chiar la ridicola fază de a se lua în consideraţie enunţul
scindat, de fapt redus doar la prima lui parte, urmată de afirmaţia că
grecii antici făcuseră din ea un dicton vital, motiv pentru care omul era
la ei în centrul atenţiei, nicio creaţie artistică sau umană în general ne-
fiind apreciată decât în măsura respectului faţă de proporția suportabilă

38
umană! În Istoria filosofiei antice volumul 2, italianul Giovanni Reale
observa că apariţia sofismului a fost cauzată în esenţă de criza în care se
împotmolise filosofia la acea oră, studiul naturii (physis) atingând per-
formanţa ca o şcoală sau un filosof să anihileze teoriile celorlalţi cu
propriile lor arme, părând că acesta ar fi scopul filosofiei, combaterea
oricui şi a oricărei idei, chit că aparţinători aceluiaşi curent. Englezul
Copleston a formulat elegant apariția sofismului drept deplasarea cen-
trului de atenție al gânditorilor de la Obiect la Subiect. Apariţia so-
fismului, fără de care nici Socrate şi nici Platon nu ar fi existat, după
cum spusese anterior şi Werner Jäger (1888-1961) în renumita sa
Paideia vol. 1, pare urmarea necesităţii filosofiei de a se depărta de
physis şi a se apropia de om, şi sub această lumină s-a tradus adesea
fraza lui Protagoras, deşi sunt acolo mai multe aspecte. Rezolvarea
problemei acestui physis înaintea problemei ontologice pare similară
tratării biblice, când omul apare înaintea desăvârșirii cerințelor lui bio-
logice.
Unul din marile merite ale sofiştilor a fost acela de a pune problema a-
devărului, maieutica (moşirea adevărului) ce l-a făcut celebru pe Socra-
te, se pare a-şi fi luat numele de la meseria mamei sale care era moaşă,
dar metoda îi aparţinuse de fapt lui Protagoras, după cum a rămas infor-
maţia de la Diogenes Laërtios (op. cit. IX; IV, 53). Însă, aşa cum a obser-
vat filosoful spaniol Julián Marìas Aguilera (1914-2005) în a sa Istorie a
filosofiei (de găsit în engleză pe net), abia Socrate, apoi Platon şi Aris-
totel aveau să dezbată cum se cuvine acest subiect. Julían Marìas, fost
elev eminent al celebrului Ortega y Gasset (1888-1955), numeşte pe
Protagoras (după el pe Gorgias, strălucitul profesor al lui Thucydides)
drept cel mai de frunte sofist, dar nu-şi permite să-i acorde prea mult
spaţiu, într-o carte ce nu intenționează a fi amplă. Pe scurt, sofismul a în-
semnat o perioadă semnificativă de tranziție, el a pus mai multe proble-
me decât să rezolve, dar cririca lui trebuie făcută așa cum sfătuia Co-
pleston, - cu circumspecție. Dialogul platonic este desigur un document
valoros, deşi același istoric avertizase că nu la Platon ci la Aristotel vom
afla veridicitatea istorică (a filosofiei, desigur), deoarece Aristotel - „una
din cele mai mari minţi ce au umblat vreodată pe pământ”, cum spunea
tot Copleston (op. cit.), - obişnuia să fie imparţial, pe când Platon urmă-
rea să-şi modeleze personajele în funcţie de propriile interese ideatice.

39
Probabil din acest motiv putem presupune că în afară de dialogurile lui
Platon şi Xenophon (cca. 430-354 î.Hr. – Memorabilia), se vor fi accep-
tat şi mărturiile lui Aristofan la dosarul lui Socrate (Norii, Nubes în la-
tină), dar nu putem nega minunata strădanie a lui Platon de a ne pune în
faţa unor oameni în carne şi oase, nu în faţa unor constatări reci de idei
demne în general de a fi combătute, întrucât într-adevăr Aristotel pare să
nu fi avut rival multe secole la rând, cel puţin în domeniul logicii, “in-
venție” a eleatului Parmenides (sec. 5 î.Hr., cf. Francis M. Cornford –
De la religie la filosofie). Ne putem totuşi considera de-a dreptul
privilegiaţi să aflăm în dialogurile platonice cum trăiau, cum gândeau și
cum se comportau strămoşii noştri acum mai bine de două milenii.
Frederik Copleston remarcase (op. cit.) că sofiștii au avut în Grecia un
mare succes la tineret, mai ales datorită faptului că erau niște mari colin-
dători prin lume și deci experimentați cunoscători ai ei, cei mai vârstnici
sesizând în acest fapt deturnarea politică spre pan-elenism, pe câtă vre-
me ei puneau pe primul plan polisul, organizare dincolo de care păreau
copleșiți de perspectiva altor variante. O altă posibilă motivație de res-
pingere a sofiștilor ar părea și pledoaria lor de a forma un tineret educat,
ceea ce ducea implicit la răsturnarea periculoasă a ierarhiilor, un tânăr
educat periclitând serios viitorul unui bogătaș ce lăsa urmașilor posturi și
funcții ca moștenire, însă ideea ar părea să fie contrazisă de Socrate și
starea lui, deși Platon susținea timocrația în Republica. Tot Copleston
remarcase excepţionala calitate literară şi emoţională a finalului Apolo-
giei lui Socrate, şi nu avem motiv să ne îndoim de valoarea istorică a
dialogului, nici de valoarea acestui om cu mare trecere în timpul lui
Pericle, el însuşi însurat cu Aspasia, femeie de o cultură aleasă, om care
avusese grijă să asigure Atenei tot ce putea fi mai de calitate în do-
meniile cele mai felurite ale culturii spirituale şi materiale. Indiscutabil,
fără a fi reprezentat o valoare autentică, cu greu ne-am imagina ca Pe-
ricle să-l fi chemat pe Protagoras la Atena, pornită cu paşi mari şi hotă-
râţi după războaiele persane pe drumul afirmării superiorităţii greceşti,
elogiată uneori deformat, inclusiv de către lucidul Aristotel, care plătea
probabil tribut opiniei generale că grecii sunt luminaţi, barbarii nefiind
capabili decât să accepte a fi conduşi, şi probabil atenienii eroi la Mara-
thon nu uitaseră că tracii nu opuseseră vreo rezistenţă persanilor regelui
Xerxes, iar Protagoras era trac ca şi Democrit.

40
 Ne grăbim totuşi să avertizăm că suntem departe de a susţine perfec-
ţiunea lui Protagoras ori pe a sofiștilor, scăderile lor fiind evidente, dar
nu de neînţeles. A le exagera scăderile pare totuşi o poziţie incomparabil
mai blamabilă decât a le elogia pionieratul. Aristofan, - ale cărui opinii
disimulate sub forma umorului referitor la Socrate au fost deja acceptate
în dosarul Socrate după cum am spus, - critica pe sofişti, deci inclusiv pe
cel mai mare dintre ei, că fac să biruie argumentul slab împotriva celui
puternic, afirmaţie aprobată şi de Aristotel în Retorica. Mai explicit în
rezolvarea pozitivă a acestei acuzaţii este italianul Giovanni Reale, care
analizează corect sensul afirmaţiei lui Protagoras - „e adevărat că există
unii oameni mai înţelepţi ca alţii, cât şi că nimeni nu gândeşte greşit”.
Copleston riposta la așa ceva că un om care crede că nu există un adevăr
absolut nu prea s-ar cuveni să afirme că nimeni nu gândeşte greşit, dar
Reale (op. cit., vol. 2) amănunţeşte problema şi, în timp ce francezul
Bréhier (op. cit.) încadrează asemenea situaţie la rezultatele goanei după
succes – promisiune şi strădanie ce asigura sofiştilor un adevărat aflux
de elevi, - el atrage atenţia asupra posibilităţii cuprinse în fraza lui Pro-
tagoras că un argument mai slab susţinut să poată învinge în faţa altuia
mai bine susţinut, nicidecum că sofistul căuta cu orice chip amestecul
binelui cu răul, al adevărului cu falsul. Şi Copleston remarcă imparțial că
Protagoras era de bună credinţă, el angajându-se să dea statului atenian
oameni bine pregătiţi, şi mai ales devotaţi. Conform lui Diogene Laër-
tios, Protagoras subliniase primul elevilor săi importanţa momentului
oportun, - probabil influenţat de atacul surprinzător de la Marathon
inițiat de viteazul Milthiade, rudă prin alianță cu Thucydides, - şi tot el
înfiinţase concursurile de oratorie (op. cit., IX, III, 52). Pe de altă parte,
acelaşi autor englez remarcă cel puţin câteva indicii asupra dreptului
natural sau nescris prin care sofistul nostru restrânge întrucâtva ori-
zontul gândirii greceşti, fără a ne lămuri totuşi dacă se referă la preten-
ţiile lor de a fi consideraţi buricul pământului sau la alt fel de restrân-
gere, dar afirmă fără echivoc că Protagoras nu poate fi nici măcar bănuit
de a fi fost un propovăduitor al lipsei de scrupule. Tot Copleston ne
spune în finalul subcapitolului dedicat marelui sofist că acesta a fost un
pionier şi în studiul ştiinţei gramaticii, lui datorându-i-se foarte probabil
clasificarea diferitelor tipuri de propoziţie şi diferenţierea terminologică
a genurilor substantivale, fapt ridiculizat de Aristofan în Norii (Nubes pe

41
latineşte). Laërtios ne spusese că el stabilise primul timpurile verbelor
(op. cit. IX; III, 52). Curios lucru e că tot un trac, Dionysios Thrax
(170-90 î.Hr.) a dat limbii greceşti prima gramatică, Techné grammatiké,
e drept că fără sintaxă, dar abia la câteva secole după Protagoras. Trac
după tată, numele lui Dionysios implică numele altor doi posibili traci de
renume, profesorul său Aristarh din Samothrace (cca. 220-143 î.Hr.) şi
Aristophanes din Byzantion (cca. 257-180 î.Hr.), deşi mai puţin im-
portanți decât cei enumeraţi mai sus. Aristarh a fost directorul renumitei
Biblioteci din Alexandria, bizantinul Aristophanes a fost bibliotecar
acolo, el a introdus în limba greacă sistemul de accente, fiindu-i profesor
lui Aristarh, şi acesta la rându-i profesor al lui Dionysios Tracul. Aris-
tarh a muncit asiduu dar cu succes la împărţirea Iliadei şi Odiseei în
cânturi (logos pe greceşte, de fapt cărţi, cum se folosește actualmente de
către englezi). Aflând despre aceste lucruri ne putem pune problema di-
ficultăţilor în formularea ideilor, mai ales reamintindu-ne aprecierile lui
W.K.C. Guthrie la adresa eforturilor lui Heraclit din Efes de a exprima
idei inedite, pentru care limba greacă de atunci nu avea termeni sufici-
enţi (op. cit., vol. 1). Iată însă că nici gramatică suficientă nu avea limba
celor ce se credeau realizarea supremă a zeilor! Englezul F.M. Cornford
pe care l-am mai menţionat deja, renumit şi ca traducător al lui Platon,
remarcase în celebra sa De la religie la filosofie că limba greacă e destul
de dificilă, aproape niciunui cuvânt din greacă nu i se poate găsi în en-
gleză corespondentul perfect adecvat, un termen şi nu numai unul pu-
tându-şi varia sensul în funcţie de context (primii cercetători dedicaţi
limbii greceşti au crezut la început că se află nu în faţa unei limbi ci a
mai multora!)...Nici până la ora actuală nu s-a găsit un titlu perfect satis-
făcător pentru politeia, rămânând încă valabil incompletul Republica.
Oameni ca cei prezentaţi până acum nu pot decât să ridice semne de în-
trebare asupra statutului tracilor printre greci, pentru că de fapt niciun
document grecesc contemporan nu-i numeşte altfel decât barbari, de-
opotrivă cu sciţii sau alţi însetaţi de sânge (cf. M. I. Finley, op. cit.) sau
cine ştie ce triburi necunoscute din ţinuturi îndepărtate de orice civili-
zaţie, care evident nu putea fi primită decât exclusiv din partea zeieştilor
greci...Poate şi mai intrigant e faptul că celor cultivaţi sau bine urcaţi pe
scara ierarhiilor militare li se specifica în general cu atenție apartenenţa
la “subapreciatul” neam trac. Aceștia nu mai erau barbari…

42
Nu putem încheia trecerea în revistă a activităţii lui Protagoras fără a-i
aminti atitudinea faţă de zei, aspect cât se poate de greu atârnător la
cântarul tribunalelor, după cum s-a dovedit nu numai din procesul lui
Socrate. Protagoras afirmase că zeii nu pot fi nici cunoscuţi nici necu-
noscuţi, datorită limitării datelor asupra acestora cât şi a scurtimii vieţii
omeneşti, frază ce avea să-l coste acuzaţia de ateism deşi, precum ob-
servă Reale cu justeţe, se poate conchide fără dubiu din enunţul sofis-
tului doar că el personal nu poate spune nimic despre zei, nicicum că
aceştia n-ar fi existat. Reale aduce ca argument şi mitul pus de Platon pe
seama lui în dialogul omonim, dar se poate contra-argumenta că Platon
ca om religios recursese la o celebritate ca Protagoras drept un mijloc de
a menţine vie credinţa tineretului, el propovăduind revenirea la zei şi la
tradiţionala credinţă. Pe de altă parte, dacă Protagoras ar fi fost ateu după
cum i s-au adus acuzații, s-ar fi iscat suficiente discuţii pentru a rămâne
stabilită fără echivoc atitudinea lui, şi nici Pericle nu i-ar fi încredinţat
misiunea elaborării unei constituţii pentru Thurioi în Magna Graecia, or
se vede că a fost o acuzaţie nefondată, luată în seamă de nişte avocaţi
slab pregătiţi, - ironie a sorţii, - confirmare practică a afirmaţiei sofistu-
lui că argumenttul slab poate învinge pe cel tare (!). Atenienii i-au adu-
nat cărţile prin crainici şi le-au ars (cf. Diogene Laërtios, op. cit., IX, II,
52). Se pare că a murit în timpul unei călătorii pe mare ori pe uscat, la
circa 70 de ani sau la 90. Rămân totuşi unele mari semne de întrebare
asupra credinţei grecilor cultivaţi a căror zeiță declarată era Atena, care
acceptau cu aparentă uşurinţă condamnarea unor minţi şi spirite stră-
lucite, cu atât mai mult cu cât, potrivit constatării specialistului în do-
meniu M.P. Nilsson (History of Greek religion), filosofii greci au bene-
ficiat de enorma libertate a preoţilor de a nu pretinde mai mult decât
sumare dovezi de credinţă. Oare unde le erau preoţii la asemenea grave
acuzaţii ce trimiteau chiar la moarte oameni integri şi de valoare, pe mo-
tivul frivol de a li se imputa ateismul?! Se pare că procesele religioase ce
au trimis pe nedrept oameni capabili și nevinovați la moarte au început
foarte de timpuriu și s-au stins foarte târziu, iar privind retrospectiv, am
întrevedea posibilitatea stabilirii cauzei morții lui Orfeu…În cazul morţii
lui Socrate pare cel puţin bizară afirmaţia ateului declarat al secolului al
XX-lea Bertrand Russell că Socrate n-ar putea fi numit sfânt deoarece îşi

43
acceptase moartea convins fiind că va participa la symposion-ul zeilor!
(Istoria filosofiei occidentale, I).
Nu credem a comite o eroare în a-l considera un mare trac și pe Antis-
thenes (cca.445-cca. 365î.Hr.), deși numai mama i-a fost sclavă tracă,
fost elev al lui Gorgias, după aceea al lui Socrate, considerat apoi pe
drept întemeietorul școlii cinice, mai degrabă decât Diogenes din Sinope
zis Câinele. Despre cinici Copleston observa în anterior citata sa Istorie
a filosofiei vol. 1, că dacă Socrate a fost dispus să moară pentru a înfrun-
ta oficialitățile cu care nu era de acord, el nu ar fi acceptat sub nicio
formă să trăiască într-un butoi doar pentru a protesta față de unele obi-
ceiuri omenești rele, cum făcea Diogene din Sinope. Prin urmare, spunea
Copleston tot acolo, cinismul a însemnat o exagerare a unor laturi com-
portamentale socratice. Ca idee remarcabilă a rămas de la Antisthenes
convingerea (afirmată public), că panteonul grecesc e doar o convenție,
există în realitate doar un singur zeu. Italianul Giovanni Reale aduce și
el observații interesante și importante despre filosoful din care n-au
rămas prea multe scrieri și informații. Antisthene fost un războinic din
așa-numita castă a războinicilor, anume din ordinal cavalerilor, a avut
propria școală de filosofie înainte de a-l cunoaște pe Socrate, a fost într-o
reală dușmănie cu Platon, pe care îl acuza de aroganță (replica lui Platon
a fost mușcătoare, după expresia lui Reale, care îl numește “bătrân
întârziat și fără minte” în Sofistul, 251b. Tot Reale ne spune (op. cit. vol.
2) că Socrate fusese în mod constant înconjurat de oameni mari, fiecare
dintre aceștia pretinzându-se a fi fost cel mai bun și mai fidel înțelegător
al socratismului. În această privință, Antisthene preluase de la Socrate
ceea ce reprezenta cel mai bine ideea de libertate, adică detașarea de
lumesc, sub acest aspect predicând-o discipolilor pe care îi îndemna să-l
urmeze pe Socrate, asemeni lui (perorație prezentă încă și mai accentuat
la Diogene Câinele din Sinope). Xenofon, muza attică a imortalizat și el
figura remarcabilă a promotorului cinismului, iar Reale observă un lucru
similar lui Guthrie referitor la Heraclit din Efes, anume dispoziția aces-
tuia de a predica și celor de jos, fapt ce i-a adus critici, la care tracul a
răspuns cât se poate de senin și rațional (și „creștinește”) că și doctorii
stau în preajma bolnavilor și nu se contaminează (cf. Matei 9: 12, Marcu
2: 17, Luca 5: 31). Referitor la tracismul său venit din partea mamei
(aveau și grecii răutățile lor, asemenea acuzații jignesc pe cei care le

44
pronunță, niciodată pe cel la adresa căruia se lansează), Antisthene a
replicat senin că și mama zeilor a fost de origine frigiană. Deși pe ju-
mătate trac în privința etniei, Antisthene a avut ocazia de a-și manifesta
detașarea față de marele trac Orfeu, în momentul unei discuții cu un
preot al orfismului, problematică ce putem presupune a nu-i fi fost in-
diferentă. După ce numitul preot susținuse (probabil insistent) că vor fi
mari răsplățile conferite virtuoșilor în lumea lui Hades, cinicul l-a între-
bat cu cinism de ce nu se grăbește să moară (!). Comparativ cu creștinis-
mul, Reale observă că cinismul (ca în general doctrinele morale filo-
sofice antice grecești), urmărea îmbunătățirea vieții actuale, nu viitoare.
Putem trage concluzia că treptat s-au luat în considerație mult mai multe
portrete ale lui Socrate (inclusiv Aristofan a fost acceptat ca document la
dosarul său), renunțându-se la referirea exclusivă la prezentarea artistică
și impunătoare consacrată de impresionanta operă a talentatului Platon.
Socrate a fost indiscutabil o personalitate proeminentă și originală, dar
nu trebuie zeificat, ceea ce nici el nu a pretins vreodată, nici măcar o
vagă aluzie nu permite aceasta. Cât de captivante pot fi incursiunile în
lumea gândirii strămoșilor antici ai omenirii, și cât de îmbucurătoare
prezențele strămoșilor propriului neam, oricare ar fi fost acesta!
Amintindu-l mai sus pe Gorgias (cca. 486-cca. 380 î.Hr.) din Leontinoi
- Magna Graecia, sofistul plasat la mică distanţă de Protagoras, putem
relua afirmaţia lui Bréhier că de pe mâna lui n-au ieşit filosofi, dar au
ieşit câţiva oameni de vază ca oratorul Isocrates, ori mult mai celebrul şi
mai importantul istoric Thucydides, starteg fără noroc în armata ateni-
enilor în distructivul război fratricid peloponeziac, imortalizat în renu-
mita-i carte cu acelaşi titlu, rămasă neterminată. Mai mult decât Demo-
crit sau Protagoras, Thucydides a întrunit elogii atât pentru stilul literar
de excepţie, cât şi pentru metoda lui obiectivă de abordare a istoriei, în
care acurateţea şi relevanţa au jucat rolul principal. Dacă nu s-au grăbit
să-i retragă lui Herodot titlul de părinte al istoriei, specialiştii în do-
meniu l-au etichetat pe istoricul trac drept părinte al istoriei politice sau
al istoriei moderne. Unul din cei mai apreciaţi istorici britanici din
interbelic, irlandezul John Bagnell Bury (1861-1927), la fel de renumit
ca filolog elenist şi latinist, considera în Istoria Greciei până la moartea
lui Alexandru Macedon (1900) că Thucydides impusese istoricilor cri-
terii atât de elevate, încât nici cei moderni nu le-au putut respecta în

45
întregime. Elenistul german Ulrich von Willamowitz Moellendorf, un
echivalent al lui Mommsen pentru cultura greacă (al cărui ginere era),
din păcate prea puţin tradus în alte limbi, atrăgea atenţia acum mai bine
de un secol într-una din cele două prelegeri ţinute la Oxford, că trebuie
permanent să ţinem seama că anticii erau mai departe de o adevărată
ştiinţă a istoriei decât de o adevărată ştiinţă a naturii (physis). La 1908
când ţinea această conferinţă, el poate fi citat: „Metoda cercetării istorice
pe care o privim azi ca pe o datorie imperativă, abia dacă are un secol
vechime. Câţiva indivizi izolaţi se vor fi ridicat la acest nivel, însă regula
generală rămâne”! Observând că educaţia grecilor antici era redusă la
şapte domenii în genere artistice, numai Istoria lipsind cu desăvârşire, la
romani fiind aceeaşi situaţie, Willamowitz apreciază realizarea lui Thu-
cydides ca fiind strălucită.
Alt englez, deja amintit anterior de câteva ori ca o somitate a analiştilor
istoriei filosofiei greceşti în interbelic, Francis M. Cornford, a dedicat o
carte lui Thucydides, intitulată Thucydides Mythistoricus (1907). Isto-
ricul J.B. Bury a remarcat în conferințele sale la Harvard publicate sub
titlul Ancient Greek Historians - 1909, că lui Francis Cornford i-a reve-
nit meritul de a evidenţia influenţa dramaturgiei asupra operei lui Thu-
cydides, precum şi a retoricii lui Gorgias, dar Bury nu a omis să atragă
atenţia asupra faptului că marele istoric n-a intenţionat să prezinte răz-
boiul ca pe o tragedie schematică, acestea fiind influenţe mai degrabă
stilistice. Desigur, pentru a arăta dimensiunea aportului operei thucy-
didiene, Bury face o scurtă analiză inevitabilă a operei, din care nu lip-
seşte nici critica antică. Lucru obişnuit în lumea greacă, Thucydides a
fost acuzat şi de lipsă de patriotism, dar acuzaţiile pot fi luate mai degra-
bă drept reavoinţă decât luciditate imparţială. Thucydides spune în dis-
cursul lui Pericles că Imperiul Atenian a fost bazat pe abuz şi tiranie, dar
că renunţarea la acesta ar fi un dezastru. Orice acuzaţie de lipsă de patri-
otism la adresa istoricului pare nefondată după opinia lui Bury, Thu-
cydides punând permanent în centrul atenţiei situaţia atenienilor. În
Istoria Greciei citată anterior, Bury suţine că Sparta a învins Atena pe fi-
nanţarea persanilor, Atena fiind atunci superioară economiceşte Spartei,
deși în Alcibiade Socrate afirma contrariul. Dovadă a aprecierii operei ce
şi-a depăşit cu mult epoca - Bury considera că diferenţa de concepție
dintre el şi Herodot e de minim un secol, - originalul istoriei lui Thucy-

46
dides a fost păstrat cu sfinţenie până la invazia nesăbuiţilor cruciaţi ai
dogelui Dandolo, adică până la începutul secolului al XIII-lea, adăugând
ulterior că deşi apreciat şi citit mai ales de către oamenii învăţaţi, marea
lecţie de istorie a lui Thucydides n-a folosit prea mult urmaşilor
imediaţi, ci abia istoricilor moderni. Mai puţin condamnabil decât
istoricii mo-derni, Thucydides reproşa lui Herodot că nu oferise mai
mult decât o lectură plăcută, dar aproape toţi anticii ignorau semnificaţia
termenului istorie pentru contemporanii săi. Aşa cum spunea elveţianul
André Bon-nard (op. cit., vol. 2), termenul însemna de fapt investigaţie,
cercetare, întreprindere pe care Herodot o recunoaşte şi o repetă cu
onestitate şi constanţă. Avem deci a face cu un fel de echivalent al
maieuticii socra-tice. Decurge din aceasta că dacă Willamowitz şi-ar fi
putut astăzi revi-zui conferinţa despre istoricii greci ţinută la Oxford în
1908, foarte probabil el nu l-ar mai fi acuzat pe Herodot că s-a bazat în
mod exagerat pe mărturiile altora, așa cum a făcut-o. Tot Bonnard
afirma în acelaşi loc că în ciuda criticilor aduse lui Herodot, Thucydides
a fost vizibil influ-enţat de acesta, care nu minţea şi în general dădea
informaţii de o acura-teţe acceptabilă, distanţele fiind destul de bine
aproximate, numai înăl-ţimile având abateri, (explicabile pentru tehnica
de atunci – reușita lui Thales de a măsura înălțimea piramidelor nu se
putea aplica și piscurilor, nici chiar Eratosthenes nu ar fi reușit). Cu mai
bine de două milenii înaintea istoricilor secolului 19, Thucydides sugerat
că istoria a fost scrisă de către oamenii mari, de unde s-a dezvoltat o
adevărată doctrină.
Iată deci cum putem contrazice cu argumente rezonabile pe Mircea Eli-
ade (în caz că acesta vorbea din convingere și nu se transpusese în pielea
grecilor), ba mai mult, putem spune că dacă grecii depăşeau în genere pe
majoritatea tracilor în cultură, şi vecinii lor nordici au dat lumii câteva
personalităţi de vârf care au atras atenţia şi admiraţia vârfurilor culturii
greceşti, de unde putem conchide că diferenţele erau la nivel de con-
cepţie şi viziune, nicidecum de capacitate intelectuală. Tracii au avut
probabil o personalitate puternică (nu însă la modul negativ), fapt re-
flectat şi în târzia şi scurta lor unificare parţială, neajungând vreodată să
împlinească aparentele temeri îngrijorate ale lui Herodot de a-i vedea cei
mai puternici din lume. Cu toate criticile aduse de istoricii moderni sau
rezultate în urma comparaţiei cu Thucydides, Herodot şi alţii asemenea

47
lui au rămas de o importanţă inestimabilă ca sursă de informaţie, meto-
dele de lucru şi viziunile lui Thucydides nefiind de mare folos faţă de
bogăţia de amănunte aproape din orice domeniu rămasă de la „enci-
clopedistul” Herodot şi de la cei ca el. Din Herodot istoricului îi sunt fo-
lositoare până şi micile snoave naive şi inocente, care pot cel puţin
releva concepţii şi eresuri, dacă nu generalizante cel puţin parţial ilus-
trative pentru anumite epoci, popoare sau persoane, cum ar fi de exem-
plu povestea puerilă a rivalităţii dintre egipteni şi frigieni, stârnită de
vechimea neamurilor lor (Istorii, II). Plutarh (46-125 d.Hr.), preot al lui
Apollo la Delphi de exemplu, a suportat influenţa lui Thucydides, dar
Vieţile paralele scrise de el n-au revoluţionat viziunea asupra scrierilor
istorice, însă nu le-a negat nimeni vreodată calitatea de document. Ini-
ţiatul Plutarh numise pe Herodot philobarbaros, adică iubitor de bar-
bari, doar pentru câteva încercări de a prezenta şi calităţile lumii extra-
greceşti, aşa cum am menţionat fugitiv pe Aristotel, varianta opusă, care
preamărea pe greci şi diminua injust pe barbari en bloc!... Cu alte cu-
vinte, nu pare tocmai greu de arătat ce anume îi făcea pe greci să-i con-
sidere pe străini drept barbari, acceptându-le în acelaşi timp parţial unele
merite. (Mai gravă încă era denumirea de asiatici. În privința desconsi-
derării parțiale a tracilor care au dat culturii universale atâtea valori cer-
te, vom evidenția riscul de atracție spre polul opus, adică de a “traciza”
mai mult decât ar fi cazul, atracție căreia trebuie să ne sustragem).
Cu toate acestea, renunţând de timpuriu la cutuma străveche indo-eu-
ropeană de a evita adoptarea scrisului pe motiv că astfel scade memoria,
grecii au adus inclusiv prin acest “sacrificiu” un mare serviciu culturii
europene, deşi am putea găsi argumente pentru a stabili că ei le imputau
barbarilor ceea ce uneori le rămânea necunoscut, tocmai din lipsa în-
dărătnică de a proceda şi ei la adoptarea modului de a-şi “prelungi” me-
moria. Dacă ar fi adoptat şi tracii scrierea, sau cel puţin dacă ar fi acordat
aceeaşi importanţă răspândirii ei, poate că am fi avut şi punctul de ve-
dere al părţii opuse (audiatur et altera pars, cum spuneau juriştii ro-
mani). Grecii nu puteau accepta superioritatea altui neam faţă de ei,
motiv pentru care numeau în continuare pe traci barbari, cu toate că erau
nevoiţi a recunoaşte valoarea şi contribuţia unora dintre ei la ascensiunea
cunoaşterii şi deci a educaţiei. Ar fi o încercare de explicaţie a atitudinii

48
inconstante a grecilor faţă de un popor destul de capabil pentru a mai fi
cuiva credibilă eticheta de barbar la adresa lui.
Aparent paradoxal, poetul comic Menandru (342-291 î.Hr.) deși de ori-
gine get declarat din neamul tracilor, s-a bucurat de o apreciere nedi-
simulată, el ajungând să dețină propria vilă la Thesalonik, cele circa o
sută zece piese – din care au rămas mai puțin de zece, - fiind mărturie a
aprecierii talentului și gândirii sale. Getul Menandru a fost cel mai pro-
eminent reprezentant al așa-numitei noua comedie, creație dramatică ba-
zată pe comicul de caracter și de moravuri, spre deosebire de comedia
politică a lui Aristofan. De la el au rămas câteva citate profunde, celebre
și după aproape două milenii și jumătate. A fost foarte apreciat și mai
târziu la Roma, dramaturgul Terentius copiindu-l pur și simplu, fără a
primi vreo critică, fapt ce ne-ar îndemna să dăm crezare afirmației fran-
cezului Pierre Grimal că romanii preferau spectacolele sângeroase celor
dramatice (cf. Civilizația romană), însă Pierre Lévêque spunea că Teren-
tius doar l-a tradus pe Menandru (cf. Aventura greacă, vol. 2), în timp ce
criticul teatral și regizorul italian de teatru Vito Pandolfi (1917-1974)
afirma că în Antichitate imitația sau copierea nu erau considerate doar
legale dar și logice, subiectele sau caracterele aparținând umanității (cf.
Istoria teatrului universal, I). Să zicem că va trebui să acceptăm opinia
lui Pandolfi, fiind puțin probabil că la Roma ar fi putut trece neobservată
însușirea operei altui autor dacă și la greci ar fi funcționat condamnarea
plagiatului, mai ales că acolo trăiau destui greci de câteva generații. Ino-
vațiile tehnice introduse de Menandru au fost renunțarea la tradiționalul
cor și sporirea numărului de personaje (Lévêque menționează în același
loc un număr considerabil de măști de personaje și caractere diferite, nu
mai puțin de 44! Același autor francez citează pe Aristofan din Bizanț
care afirmase cu entuziasm despre poetul get ori că a imitat viața, ori
viața l-a imitat pe el; ar fi totuși greu sau imposibil de acceptat că Lé-
vêque nu cunoștea afirmația lui Menandru cu privire la compătimirea
compatrioților geți care nu puteau susține că au cunoscut fericirea pe
pământ atâta timp cât au avut mai puțin de patru soții, întrucât autorul
francez spune despre el doar că a fost atenian!). Pandolfi (op. cit.) amin-
tește de comportamentul foarte libertin al lui Menandru, iar dacă engle-
zul A.E. Taylor observa că este eronat a ne imagina lumea greacă a lui
Platon drept un paradis al pederastiei (Plato. The man and his work), e

49
puțin probabil ca vorbele sau comportamentul libertin al lui Menandru
să se extindă asupra daco-geților secolului său. Tot acolo (op. cit.) aflăm
de la Pandolfi că piesele lui se adresau clasei mijlocii preocupată mai
mult de material decât de spiritual, și că așa-zisa comedie nouă renunțase
la religiozitatea precedenților autori dramatici. Avertizăm aici că citarea
vreunui autor sau altuia din lumea modernă nu implică nicidecum o
apreciere la adresa convingerilor sale social-politice, interesul eseului
nostru a fost exprimat de la bun început și nu-l reluăm (atât Pandolfi cât
și Lévêque au fost socialiști).
Referitor la lumea creştină, putem trece în revistă câţiva posibili traci sau
rude apropiate ale lor, anume pe Bretanion, primul episcop al Dobrogei,
originar din Cappadocia, mort pe la circa 380 d.Hr., sfânt ce a avut cura-
jul de a se opune pe faţă împăratului Valens ce susţinea arianismul, pe
Denis (Dionysus) Exiguus (adică cel umil - 470-544 d. Hr.), pe Sfântul
Sava Gotul (334-372), probabil scutit de înecul în Buzău dacă ar fi fost
cu adevărat got, goții fiind creștini arieni, pe Sfântul Ioan Cassian (cca.
360-435 d.Hr.) şi pe Sfântul Martinus de Braccara (cca. 520-cca. 580
d.Hr.). Dionysus Exiguus a rămas renumit pentru trecerea în calendar a
epocii istorice numită Era de după Hristos, sau A.D. în literatura occi-
dentală, sfântul dobrogean Ioan Cassianul a fost apreciat pentru cunoş-
tinţele sale, dar şi pentru întocmirea codului de conduită şi vieţuire a
călugărilor creştini, sfântul Sava Gotul e cunoscut pentru tăria de carac-
ter şi opoziţia la arianismul schismatic pentru care a fost martirizat, iar
sfântul Martinus de Braccara (de Braga sau Pannonicus după locul de
naştere), a fost un personaj foarte cult, cu o activitate literară morali-
zatoare, aproape o imitaţie parţială a lui Seneca (cca. 4 î.Hr.- 65 d.Hr.).
Precum se vede, și când s-a trecut la Creștinism, etapă recunoscută de sf.
Ambrosius episcop al Milanului (cca. 339-397) ca fiind superioară păgâ-
nismului, tracii s-au străduit să țină pasul. Dacă Iordanes prezintă niște
daco-geți însetați de cultura predată de preoții lor (Getica), analiza acti-
vității oamenilor de cultură traci verifică înrudirea lor cu geții nord-du-
năreni.
Referitor la cel mai vechi nume cunoscut al Traciei vom remarca apro-
pierea frapantă a acestuia - Perké, - de albanezul pirg=munte, posibil și
de germanul berg (bergen la plural), cu același sens. O bună parte a teri-
toriului ocupat de rudele indiscutabile ale tracilor numiți geto-daci s-a

50
numit Muntenia, dar asupra acestui punct vom reveni ulterior. Diferen-
țele dintre vocalele e și i ori dintre consoanele k și g din străvechiul
nume al Traciei sunt minore, ba chiar neglijabile pentru a solicita o sus-
ținere detaliată.
Tot de la “flecarul” Herodot ştim că tracii erau foarte numeroşi, o parte
din ei locuind la nord de Istros, dar după cum observase J.B. Bury în
Istoria Greciei menţionată de câteva ori mai sus, tot ce era la nord şi la
est de Istru îi era puţin cunoscut, denumind Scythia o suprafaţă mai mare
decât în realitate, deşi călătorise destul de mult, fără a fi văzut însă vas-
tul teritoriu desemnat astfel. Actualul Bărăgan era pentru el un pustiu în
care albinele sunt totuşi o realitate, daco-geţii având atestată arheologic
această preocupare migăloasă dar recompensatorie, mierea fiind unicul
îndulcitor al Antichităţii. Dintre celebrităţile politice traco-daco-gete re-
marcăm pe regele odris unificator Teres I, regatul său aflându-se pe
valea superioară a râului Hebros, astăzi Mariţa. Despre regatul odrisilor
au consemnat scrierile lui Herodot, Thucydides, Diodor din Sicilia, Xe-
nophon şi Lucian din Samosata. Lui Teres i-au urmat Sitalkes, Seuthes I
şi Kotys I, dar după cucerirea macedoneană a lui Filip II, tatăl lui Ale-
xandru, regatul odrisilor e dat uitării. Abia mai târziu se reia ideea uni-
ficării, dar limitată la teritoriul nord-istrian, sub marele get Boerebista
(82-44 î.Hr.), om cât se poate de remarcabil, până şi la Roma fiind
temut, atât din perspectiva posibilei uniri cu germanul Arminius, cât mai
ales prin implicaţiile directe îndrăzneţe şi sfidătoare în politica internă a
Romei. La nord de Istru însă, poate o figură mai cunoscută lumii culte a
fost Zalmoxis, aflat în centrul atenţiei probabil mai mult datorită aurei
fantastice din jurul său, Mircea Eliade acordându-i un studiu renumit,
legând activităţile sale de lumea complexă a şamanismului, deşi în final
recunoaşte aproape dezarmat că dintr-un nume şi câteva rânduri din He-
rodot nu putem trage chiar multe concluzii (De la Zalmoxis la Genghis-
Han). Dincolo de analizele lui Eliade nu ne propunem şi nu ne permitem
momentan să mergem, însă putem atrage atenţia că Platon, contemporan
cu Herodot, Thucydides şi Xenophon, furnizează un amănunt ce pare
demn de luat în seamă în dialogul Charmides 156 a – Zalmoxis nu e
doar rege, e în acelaşi timp şi zeu. Arheologul Ion Horațiu Crișan obser-
vase că Zalmoxis fusese un rege zeificat după moarte (cf. Civilizația
geto-dacilor, vol. II).

51
Dacă cea mai mare parte a autorilor citaţi în legătură cu filosofia sau
cultura greacă sau tracă au fost europeni ai secolelor optsprezece sau
nouăsprezece, unii cu prelungire în secolul douăzeci, şi va trece în faţa
unor cititori grăbiți de azi drept literatură veche, nu trebuie uitat că dis-
cutăm aici despre popoare încă existente de peste două milenii, în care
din nefericire centrul de greutate tot pe terenul grecilor se află, poemele
homerice reprezentând dacă nu un document de maximă acurateţe, un
excelent sprijin în activitatea de cercetător istoric. S-a spus adeseori că
istoricii sau cronicarii din vechime nu au ştiut şi nici nu au bănuit ce fel
de informaţii ne vor interesa pe noi astăzi. Iar dacă vom încerca să de-
celăm din idiomurile străvechilor eroi homerici, Iliada şi Odiseea ne vor
servi ca bune documente, numeroase nume proprii din textul lor fiind
confirmate şi de numeroase descoperiri arheologice, multe nume proprii
admiţând traducerea şi explicarea în alte limbi cu mai mare acurateţe
decât în greacă, observaţie ce ar putea servi ca îndemn spre o abordare
cât de sumară a limbii traco-daco-geţilor, deoarece aceasta face parte in-
trinsecă din tematica prezentei lucrări – am făcut deja apel la engleză și
suedeză referitor la Dionysos și Bendis. Mult timp lingvistica a fost și
încă este considerată ştiinţă auxiliară pentru istorie, trebuie luată în
calcul la rezolvarea anumitor divergenţe, nu încape îndoială asupra con-
tribuţiei acesteia. Nu cu mult timp în urmă de exemplu, renumitul savant
bulgar Vladimir Gheorghiev (1908-1986), lingvist specializat în studiul
comparatist al limbilor indo-europene, a susţinut cu argumente fondate
înrudirea limbii hitiţilor cu a etruscilor, confirmând astfel legendara
origine a populării Italiei de către emigranţii troieni conduşi de Eneas al
Iliadei şi Eneidei (La lingua e l’origine degli etruschi – Roma, 1979).
Deşi destul de combătut, cuvintele întrebuinţate de el par totuşi corect
comparate.
Vorbind despre dialogul platonic Cratylos considerat în genere minor,
englezul Alfred E.Taylor spunea (op. cit.) că nu trebuie criticată lingvis-
tica lui Platon, acesta era nivelul de cunoștințe al epocii. Fără îndoială,
dificultatea analizei termenilor în contextul lingvisticii e desul de com-
plicată, ultimul mare urmaș declarat al lui Platon, germanul Martin
Heidegger (1889-1976) fiind de exemplu aproape ridiculizat pentru
etimologiile susținute de el. Totuși, o problemă pusă în premieră poate fi
indiscutabil benefică, la fel s-a întâmplat și cu huliții sofiști, după care

52
filosofia a căpătat o nouă față, mai umană (îndepărtându-se de physis).
Dacă putem trage o concluzie cel puțin definitorie dar nu generalizatoare
asupra tracilor, putem afirma că au fost un neam de mare valoare rațio-
nală și culturală, fiindu-ne relativ greu a le puncta defectele ce vor fi dus
la aparenta lor dispariție, fenomen care poate implica la fel de bine de-
fectele celor ce au contribuit la dispariția lor. Spuneam aparentă deoa-
rece ei vor fi supraviețuit, ori în cadrul bulgărimii slavizate, ori în cadrul
românimii remarcabile prin tăria lui Ares sau prin creațiile spiritual-ar-
tistice, în care de multe ori s-a exagerat aportul lumii latine, mai ales al
celei franțuzești. Românii sunt legați de francezi prin origini comune,
prin istorie comună străveche, ar fi o imensă eroare a considera pe ro-
mâni elevii (cu atât mai puțin imitatorii) francezilor. Tot la fel de greu ar
fi ruperea românilor de francezi, de italieni și neolatini, dar și de germani
sau de slavi. Orice disensiune de acest gen s-a dovedit un eșec din par-
tea celor ce au intenționat asta, iar pentru români o experiență costisi-
toare, în genere impusă de alții, nu venită din interior. Istoria a făcut ca
românii să trăiască experiența traiului în comun cu foarte multe nații,
modelându-i în cadrul unei toleranțe etnice deosebit de permisive.

53
 II. NORDICII IN BALCANI

În cadrul istoriei europene și poate chiar universale, evoluția Greciei a

produs una din cele mai mari cantităţi de studii amănunţite. Bertrand
Russell a considerat că în toată istoria lumii, nimic nu este atât de sur-
prinzător sau greu de explicat ca brusca ascensiune a civilizaţiei greceşti
(ibidem, op. cit.). Multe lucruri sunt însă atât de bine cunoscute de atât
de mulţi încât, asemeni majorităţii lucrărilor moderne despre acest
subiect, vom evita insistenţa asupra a ceea ce în genere se consideră
ştiut, dar vom păstra ceea ce ar părea util şi încă de interes, cel puţin
pentru anumiţi cititori, - mai tineri sau mai novici, - dar şi pentru aser-
ţiunile noastre. Nu vom pretinde totuşi că suntem la curent chiar cu toate
teoriile amănunţite despre o anumită perioadă sau subiect particular din
istoria sau civilizaţia greacă ori a altora implicate aici, mai ales cunos-
când contribuţiile pe scară largă a altor cultúri şi civilizaţii aflate în
contact cu Grecia, cum sunt cea tracă, inclusiv daco-getă, germană,
galică, scită, pentru Europa, egipteană sau etiopiană pentru Africa, fe-
niciană, ebraică şi mesopotamiană pentru Asia, poate şi o presupusă
aluzie la America, - cel puţin prin intermediul miticei Atlantide. Pentru
că de foarte timpuriu Grecia a prefigurat aproape toate caracteristicile
Europei de mai târziu. Luate în parte, fiecare din aceste zone prezintă
interes ca fiind consemnate de istoricii greci şi, urmărind cu precădere
cuvinte ce incită la interpretări mai diferite ca până acum, nu atât în
privinţa sensului absolut cât mai ales a nuanţei contextuale, vom încerca
unele analize ale perspectivelor ce se vor deschide astfel.

54
 La pătrunderea lor în peninsula balcanică, grecii găsesc populaţii deja
bine stabilite şi destul de organizate, iar din punct de vedere economic,
după cum observa şi istoricul americano-britanic M.I. Finley în Vechii
greci, aportul noilor veniţi abia dacă poate fi sesizat, o posibilă apos-
trofare a observației lui Russell. Mircea Eliade nota că această pătrun-
dere a aheilor în Balcani (prin infiltrare sau război), este reflectată în
mitologie prin căsătorii sau războaie, prin lupte sângeroase ori crime (Is-
toria credinţelor şi ideilor religioase, vol.1).
După cum reiese din scrierile vechi, populaţia găsită de greci stabilită
deja în Balcani se numea pelasgi, pelasgoi în greceşte (pelasgos la
singular). Această populaţie, spre deosebire de greci, nu avea o origine
indo-europeană, potrivit unor estimări mai vechi. Afirmaţia este simplă,
mai greu ar fi însă de explicat, în caz că nu erau indo-europeni, cărei
naţii aparţineau ei. Ne punem această întrebare şi pentru motivul că mi-
tologia grecilor poate ascunde ceva în luptele fratricide străvechi, şi am
văzut cum trebuiesc abordate astfel de indicii. Dacă Biblia ne prezintă
lumea ca o imensă familie, cu condiţia ca fratele Sem să fie recunoscut
ca fiind cel mai mare, şi grecii par a avea o concepţie apropiată, doar că
povestea fraţilor Cain şi Abel pare la evrei mai adecvată, şi mult ampli-
ficată (în fond, dacă analizăm atent „relatarea” biblică, vom conchide că
omenirea a fost continuată prin fratricidul Cain, care nu putea fi supus
„legii talionului” - aceasta se dă mult mai târziu, când pământul era deja
de mult împânzit de „fraţi” de tot soiul. Însă, în afara numiţilor kafto-
ryim=cretani, Biblia nu ne furnizează multe amănunte despre pelasgi.
Mulţi cercetători au presupus că, - la erupţia catastrofală a vulcanului din
actuala insulă Santorini, după care au mai rămas din ea cam două treimi,
iar scheletele găsite au fost destul de puţine, - autohtonii, înrudiţi cu
cretanii minoici, s-ar fi salvat refugiindu-se en masse tocmai în actualul
Israel, formând Palestina, care şi-a luat numele de la pelishtyim, adică
pelasgi. Aceştia, susţin unii cercetători, ar fi fost tot una cu filistenii,
ignorând că patriarhul Avraam i-ar fi găsit deja acolo, bine organizaţi,
cel puțin așa reiese din textul biblic. Se pare totuşi că, în cazul unei astfel
de supoziţii, vom întâlni noi şi importante nepotriviri: dacă, aşa cum s-a
acceptat, presupusul personaj istoric numit Avraam, ar fi sosit în Canaan
pe la anul 2 000 î.Hr. iar vulcanul din Santorini a izbucnit prin sec. 16
î.Hr., - atunci, ori Avraam a trăit după eveniment, ori filistenii au venit

55
în Canaan cu mult înainte, nu numai de erupţia vulcanică, dar şi înaintea
lui Avraam, căci erau deja organizaţi şi „împământeniţi” la sosirea lui.
Este adevărat că textele biblice nu trebuiesc neapărat luate drept
documente istorice, mai ales cele descriind evenimente foarte vechi şi
redactate târ-ziu însă, după îndelungi dezbateri, s-a convenit la o
cronologie, cel puţin aproximativă şi provizorie. În general, dacă nu
găsim în Biblie o crono-logie pe placul nostru, prima reacţie nu trebuie
să fie respingerea textelor scripturistice en bloc, deoarece un minim de
informaţie preţioasă tot vom găsi în ele. Pe alocuri, şi un pasaj solitar ne
poate servi, fie acesta luat chiar dintr-un text îndoielnic.
Despre etimologia cuvântului pelasgos s-au emis numeroase opinii, din
care vom reţine pe cea a rabinului Ernest Klein născut la Satu Mare
(1899-1983), după cel de-al doilea război ajungând un renumit filolog în
Canada, potrivit căruia termenul ar fi însemnat „oamenii mării”, de-
semnând pe invadatorii respinşi de faraonii egipteni. Vom reţine această
aserţiune, fără însă a o aproba momentan complet. Întrucât se ştie că
„oamenii mării” erau indo-europeni, contrarul celor susţinute adesea
despre pelasgi, iar Iliada lui Homer ne pune în dubiu şi ea: Zeus Dodo-
naeus, Zeus al Dodonei pelasgice, din ţinutul muntos al Epirului, este
indubitabil de sorginte indo-europeană.
Antropologul francez Paul Faure ne informează în Viaţa cotidiană în
Creta lui Minos, probabil cea mai amănunţită carte scrisă vreodată des-
pre insula Creta, că zona în formă de arc de cerc pornind de pe coasta
nord-vestică anatoliană, incluzând apoi insulele egeene şi din sudul
Greciei, continuând până pe coasta dalmată, era populată de pelasgi.
Unele denumiri geografice sunt comune atât în Anatolia, cât şi în Creta
(muntele Ida, etc.; Berekinthos, numele munţilor cretani, conţine par-
ticula bere-, care în mod cert înseamnă alb, afirma el), însă trecând la
probleme lingvistice, Faure evidenţia terminaţii sau rădăcini presupuse
de către filologi a fi pelasgice (-nthos, -ssos, ş.a.), transmise apoi greci-
lor, dar nu ne-a spus dacă există vreun raport între aceste particularităţi
şi limbile semitice.
În renumita lucrare despre epoca homerică, Lumea lui Odiseu, cap. 1,
istoricul M.I. Finley, face apel la stela lui Merneptah, în care se crede că
sunt menţionaţi pentru prima oară în istorie evreii din Israel. Faraonul se
mândreşte acolo justificat că i-a înfrânt pe invadatori, şi este totodată

56
mâhnit că, - potrivit obiceiului războinicilor egipteni de a „recolta” de la
inamic cât mai multe prepuţuri, - cu această ocazie n-au putut aduna
nimic, pentru simplul motiv că inamicii nu posedau aşa ceva! Dar nu
putem fi de acord cu extinderea acestei constatări: în acelaşi loc, Finley
conchide că Europa ar fi fost în mare parte semitizată, obiceiul circum-
ciderii fiind totuşi tipic regiunilor est-mediteraneene. Deci, spune el a-
colo, Ahhijawa (ţinut al aheilor, probabil baza navală şi militară rodiană
din care se porneau invaziile împrejurimilor – foarte probabil insula
Rhodos), se afla pe picior de trecere de la ne-grec la grec. Aici se pare că
Finley extinde însă cam pripit concluzia, circumcizia nefiind o practică
exclusiv tipic semitică. Încă nici până în ziua de azi nu pare să se fi
stabilit cu precizie originea şi mai ales „beneficiile” acestui obicei bla-
mabil, considerat de etnologul francez Arnold van Gennep (1873–1957)
drept inhibitor (cf. Rituri de trecere).
Prin urmare, situaţia pelasgilor pare destul de nebuloasă. Există argu-
mente şi pro indo-europene, şi pro semitice, şi – poate că mai ales, - pro
metise, ambele rase participând la formarea lor. Pentru a ne situa pe o li-
nie rezonabilă, vom da iniţial curs lui Finley, urmărind unde putem ajun-
ge în acest mod.
Vom presupune deci că pelasgii erau un neam mixt, format din indo-
europeni amestecaţi cu semiţi. Mitul răpirii Europei şi mai ales expediţia
în căutarea ei nu ne îndreptăţesc oare la o asemenea presupunere? Mai
mult chiar, Herodot relatează un episod ce poate fi relevant - Istorii, VI;
138-139. După ce au fost alungaţi din insula Lemnos, pelasgii au pus la
cale o ambuscadă, pentru a-şi procura soţii attice. Reuşesc, iar femeile
grecilor le nasc copii care ajunşi mari, devin o pacoste pentru părinţii lor
„străini” şi pentru copiii acestora, care le sunt fraţi vitregi. Noii „metişi”
caută permanent să-şi afirme superioritatea, ajutându-se în orice împre-
jurare. Pelasgii se văd nevoiţi a recurge la o măsură cât se poate de
radicală (şi totodată sălbatică, dovedind probabil în acest mod că erau un
popor mai vechi decât elenii, deşi pentru asemenea situaţii trebuie luat în
calcul un anumit naţionalism elen, vizibil şi la Platon sau Aristotel; după
evrei, grecii sunt tot „aleşii” zeilor, sunt chiar „descendenții” lor): pe-
lasgii hotărăsc să-şi ucidă nu numai progeniturile, ci şi pe mamele lor
attice. Urmarea a fost şi mai dezastruoasă: pământul devine sterp, foa-
metea îi ameninţă, iar anterioarele lor soţii pelasge devin sterile. O suc-

57
cintă analiză a istorisirii ne va revela atât elemente semite, - uciderea
pruncilor, deşi aceştia nu erau cei dintâi născuţi şi nu fuseseră sacrificaţi
vreunui zeu, femeia aducătoare de belşug sau de secetă, în funcţie de
aprecierea sau de maltratarea ei, amintindu-ne că în Biblie viitorii isra-
eliţi erau sfătuiţi să nu se culce cu femei sub copaci, ritual canaanit menit
a aduce fertilitate pământului, - cât şi indo-europene, - răpirea soţiilor, -
amintind de răpirea Europei, a Elenei de către Paris, sau a sabinelor ro-
manilor, probabil perpetuate simbolic-tradițional în Europa prin obiceiul
nevestei „furate” la nuntă. Din nou vom observa dificultatea desprinderii
clare a rasei pelasgilor şi încadrarea lor strictă într-unul din cele două
neamuri prezente de timpuriu în zonă.
Să cercetăm şi unele implicaţii lingvistice, deşi materialul pe care îl
avem la îndemână nu este deloc suficient.
Ne atrage în primul rând atenţia particula pel- din numele pelasgilor. În
multe limbi indo-europene, diferenţa dintre cele două consoane bilabiale,
b (sonoră), şi p (surdă), este ca şi neglijabilă. La hittiţi de exemplu, aces-
tea erau reprezentate prin acelaşi semn grafic. Drept urmare, nu vom ex-
clude posibilitatea ca citatul pel- să fie unul şi acelaşi cu semiticul bel.
Bel era zeul principal al fenicienilor, biblicul Baal. Însă nici această a-
bordare nu va duce la elucidarea problemei: semiticul bal/bel poate
genera paralele cu particula specific indo-europeană val/vel, însemnând
mare (ca adjectiv) - cf. Celţii şi civilizaţia celtică de arheologul, antro-
pologul şi sociologul francez Henri Hubert. Stabilirea anteriorităţii unuia
din termeni faţă de celălalt ar însemna probabil un oarecare pas înainte
pentru determinarea apartenenţei pelasgilor preponderent la una din cele
două ramuri aflate în discuţie.
În ceea ce ne priveşte, credem că apartenenţa lor la „popoarele mării”
(coaliţia pan-europeană ce se spune că ar fi adus importante schimbări în
estul Mediteranei, inclusiv căderea Troiei), ar înclina balanţa spre indo-
europeni, iar dacă Istoriile lui Herodot ne spun că vorbeau o altă limbă
decât greaca, nu poate fi o contrazicere; confuziile generate de Herodot
se menţin şi când ne spune că grecii s-au desprins din rândul pelasgilor,
care totuşi n-au fost nicicând o mare putere, după părerea lui (el vorbea
în genere în conformitate cu cele tradiționale, culese personal și redate
fără prea multă analiză, acesta fiind de fapt nivelul istoriei incipiente a
timpului său). Nu numai Herodot ci şi alţi istorici greci antici ne spun că,

58
înainte de a avea un nume grecesc, unele ţinuturi din Peninsula Bal-
canică se numeau Pelasgia, însăşi Ellada (Hellas), se numea anterior ast-
fel. Numele pelasgilor a fost aproape întotdeauna asociat cu oamenii mă-
rii şi cu uriaşii (a se avea în vedere zidurile sau construcţiile pelasgice,
numite adesea ciclopice, cuprinzând blocuri de piatră ce cântăreau
aproape 100 de tone, ca buiandrugul de la „Poarta leilor” din Micene,
deci cam de două ori cât cea mai grea piatră folosită la giganticul Stone-
henge - 45 de tone are acolo cel mai greu pilon).
Treptat, vom aduna mai multe elemente, reţinând momentan câteva as-
pecte: trebuie luată în consideraţie particula pel-, pelasgii erau oameni ai
mării dar şi munteni, precum și uriaşi, capabili să înalțe ziduri colosale,
dincolo de puterea umană, chiar şi pentru macaralele zilelor noastre fiind
solicitante sau imposibile. Ca urmaşi ai lor, - dând credit lui Herodot în
afirmaţia că elenii se desprinseseră din masa pelasgilor, - grecilor le lip-
sea această viziune, în arhitectură ei preferând proporţii care să avanta-
jeze omul, nu să-l diminueze. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că marile
blocuri de piatră aranjate în Egipt sub formă de temple sau piramide
măreţe nu aveau probabil nimic în comun cu pelasgii. În Siria la fel, nu-i
găsim în documente implicaţi pe pelasgi, însă ne frapează imediat faptul
că fenicienii erau celebri navigatori, - Mediterana aproape că fusese
transformată de ei înaintea romanilor într-un lac al lor, iar navigatorii
cartaginezi au fost depăşiţi abia târziu şi doar după lupte intense de către
flota militară romană; iar în domeniul construcţiilor va fi suficient să
amintim semeţele ziduri ale cetăţilor lor falnice - Tyrul, Sidonul sau
Byblosul, - ori angajarea arhitecţilor sirieni de către romani sau de către
bizantini, mult mai târziu. Cât despre uriaşi, până şi textele biblice dau
informaţii asupra lor în zona Canaanului (cuprinzând Siria, Libanul,
Palestina şi actualul Israel).
Deşi problema învăţării navigaţiei nu a fost definitiv stabilită în privinţa
grecilor, - ce au venit în Balcani pe uscat dinspre nord-est, - presupuneri
au existat, dilemele finale rămânând între fenicieni şi cretani. În Creta,
Micene, Troia, arheologul german Friedrich Matz (1890 - 1974) observa
că este foarte posibil ca navigaţia să le fi fost predată grecilor de către
cretani, întrucât vasele cretane de lut înfăţişau nave cu pânze sau vâsle,
în timp ce asemenea reprezentări nu sunt de găsit pe olăria miceniană.
Dar contactul cu Fenicia a avut loc mult mai târziu, când grecii stăpâ-

59
neau deja bine arta navigaţiei. Ceea ce se neglijează însă este legătura
anterioară cu pelasgii, cunoscuţi şi menţionaţi ca oameni ai mărilor, fără
a apărea însă şi ca navigatori în scrierile ce se ocupă fie şi tangenţial de
stabilirea originii navigaţiei greceşti. În Războiul peloponeziac (II, 17),
Thucydide ne spune că potrivit oracolului Pythiei grecii, după ce au luat
locul pelasgilor, ar face mai bine dacă ar lăsa neocupat pământul ce
aparţinuse anterior acestora în preajma acropolei Atenei. Dacă vom com-
para informaţia lui cu situaţii similare din istorie, - blestemul asupra Car-
taginei, blesteme şi interdicţii asupra bunurilor capturate în Canaan de
către fiii lui Israel, etc., - putem presupune că între eleni şi pelasgi se vor
fi dat lupte aprinse, din nou gândindu-ne la afirmaţia lui Herodot că
grecii s-au desprins din pelasgi, fără ca Thucydide să-l contrazică astfel
pe Herodot aici, şi fără a ne vedea stingherită presupunerea că pelasgii i-
au putut deprinde pe greci cu navigaţia. De exemplu, în vremea împă-
ratului Justinian al Bizanţului, după cum aflăm de la Procopius din
Caesarea, nordicii vizigoţi ce coborâseră cu numeroase armate terestre în
părţile sud-estice ale Europei învăţaseră navigaţia tocmai de la inamicii
lor, deşi nu-i depăşiseră ca îndemânare. Grecii însă şi mai târziu romanii,
galii sau daco-geţii, au fost renumiţi elevi care şi-au depăşit ades pro-
fesorii în multe domenii.
S-a spus despre Herodot şi despre Thucydide că au fost părinţii istoriei,
lucru ce nu poate fi contrazis. Când se pune însă în discuție cronologia
concretă a evenimentelor petrecute cu mult în urmă, după cum observa şi
A.M. Snodgrass (idem, op.cit.), grecii aveau câteva jaloane cronologice,
destul de puţin exacte: războiul Troiei, Olimpiadele şi Războaiele cu
perşii, deşi uneori mai apelau de asemenea la diverse genealogii, ce pun
probleme în privinţa lipsurilor unor personaje, cât şi a transformării ge-
neraţiilor într-un anumit număr de ani. Egiptenii, babilonienii sau evreii
măsurau fiecare în mod diferit trecerea timpului. Evreii, de la care urma
să apară Creştinismul, calculau timpul de la Facerea Lumii. În De civi-
tate Dei, sfântul Augustin dă credit acestei metode, el care afirmase an-
terior în Confesiuni: greşesc, deci exist (formulă fundamental diferită la
raționalul Descartes). Sau poate că, arătându-ne maliţioşi de data aceas-
ta, se temea să nu audă iar voci de copii, pentru care Russell s-a grăbit
să-l diagnosticheze cam categoric drept bolnav mental, asemănându-l cu
Ioana d’Arc (ibidem, op. cit.), deşi mai degrabă putem bănui o asemenea

60
situaţie în privinţa desculţului Socrate, care obişnuia să monologheze cu
glas tare (cf. Alcibiade), şi să urmeze sfaturile daimon-ului, fără a atrage
atenţia lui Russell asupra sănătăţii sale psihice. (În Insula lui Euthana-
sius, Mircea Eliade afirma că pe parcursul evoluţiei sale omul a obţinut
unele calităţi, pierzând în schimb altele). Despre măsurarea timpului
vom remarca în final două lucruri: sistemul sexagesimal babilonian a
fost de un mare ajutor acestei întreprinderi indispensabile (s-a afirmat
încă din antichitate că Anaximandru a luat metoda de la babilonieni), iar
delimitarea erei creştine de cea anterioară aparţine tracului Dionysius
Exiguus (ca. 470 - ca. 544 d.H.), sau Denis cel Umil, de fapt dac născut
în Scythia Minor, actuala Dobroge, deşi abia sfântul englez Beda Vene-
rabilul îi validează calculele, în vederea stabilirii corecte a sărbătorii
Paştelui creştin.
Dacă vom corobora aşa-numitele „izvoare scrise” cu dovezile arheo-
logiei, care momentan au prioritate, s-ar spune că celebrul război troian,
care a înfierbântat şi dezvoltat minţile multor generaţii de europeni, nu
că n-a avut loc - amintindu-ne titlul unei celebre piese de Jean Anouilh, -
însă potrivit arheologilor americani, nu a dus la demolarea sau arderea
Troiei, cetatea fiind în realitate distrusă de un puternic cutremur la data
invaziei „popoarelor mării” (cf. A. Bonnard, op. cit.). În Civilizaţiile Eu-
ropei vechi, Guido Mansuelli remarca, alături de alţi autori (cf. Pierre
Lévêque, Aventura greacă, - că acţiunea grecilor asupra Troiei avea să le
aducă acestora beneficii, însă nu la acel moment ci mai târziu.
Spre deosebire de Mansuelli, care vedea originea averilor considerabile
ale troienilor în comerţul favorizat de poziţia sa avantajoasă, cetatea
fiind „o adevărată placă turnantă” între Asia şi Europa, Lévêque vede o
răzbunare în acţiunea grecilor invadatori, care nu mai puteau tolera
taxele abuzive percepute de troieni navelor comerciale ce voiau să tran-
ziteze Propontida, sursa averilor regelui Priam (?!).
Ceea ce ni se pare însă a fi şi mai intrigant în privinţa controverselor ce
se împletesc încă în jurul războiului troian sunt aserţiunile filologului
francez Antoine Meillet menționat anterior, profesor al unor renumiţi
epigoni, - filologul filonazist Georges Dumézil fiind unul dintre aceştia,
- potrivit căruia între Iliada şi Odiseea se scursese cel puţin o jumătate
de secol, poemele fiind aşadar scrise de mâini diferite, poate chiar mai
mulţi cooperatori contribuind la elaborarea capodoperelor ce au marcat

61
începutul literaturii europene. Mai mult, hexametrii în care s-au turnat
faptele eroice ale Iliadei sunt inadecvaţi limbii greceşti, ceea ce ar în-
semna că ne aflăm poate în faţa unei còpii, originalul fiindu-ne inac-
cesibil. Iar Meillet nu a fost primul care să facă observaţii acute asupra
operei homerice, germanul Friedrich August Wolf (1759-1824) fiind ini-
țiatorul așa denumitei „probleme homerice” pentru lumea modernă, dis-
putele asupra paternității operei homerice datând practic din timpul eru-
diților alexandrini, probabil în majoritate traci.
Cu toate acestea, Homer a rămas în continuare același Homer în şcoli,
ca şi cum munca lor ar fi trecut neobservată. Dar de fapt nu s-a întâmplat
tocmai aşa; nu comoditatea şi nici respectul sau frica de reacţii adverse
la atacul noţiunilor cimentate în decurs de milenii au făcut ca lucrurile să
rămână într-un comod status quo. Întrucât s-a admis că textele au fost
rezultatul „topirii” mai multor poeme epice separate, - se pare că Achile
de exemplu, a fost personajul principal al unui poem numit Achilleis,
Achiliada, Elena şi ea a aparţinut unui poem independent, poate chiar şi
Tidid Diomede, - care pare în unele pasaje ale Iliadei o veritabilă dub-
lură a lui Ahile, - aşa numitul Catalog al corăbiilor admiţându-se a fi cel
mai vechi, - compuse la diferite date şi de diferiţi barzi, așa cum susținu-
se anterior și Wolf, s-a convenit în mod judicios ca poetul genial care a
„ţesut” într-un singur tot unitar fragmentele separate pre-existente, să fie
numit în continuare Homer. Vom vedea însă mai târziu dacă această ho-
tărâre de altfel perfect rezonabilă, poate fi şi pe de-a-ntregul satisfăcă-
toare.
Pentru moment, ne vom îndrepta atenţia spre alte puncte de vedere le-
gate de acelaşi subiect. Renumitul savant suedez Martin P. Nilsson, care
s-a stabilit în America unde a şi profesat, a căpătat o aprobare aproape
unanimă cu aserţiunile sale privitoare la epoca eroică a Greciei antice,
mai ales în privinţa „fortăreţelor” miceniene, care după părerea sa au fost
opera nordicilor, - a scandinavilor, pentru a fi mai exacţi (Homer & My-
cenae). În afară de aducerea Troiei la lumină, unde a confirmat apre-
cierea lui John Boardman (ibidem, op .cit.) că săpăturile arheologice
adesea distrug mai mult decât descoperă, Heinrich Schliemann a fost de
asemenea şi pionierul revelării ruinelor miceniene. Însă adevărata muncă
ştiinţifică avea s-o facă la Troia abia americanul norvegian Carl Blegen
(1890 -1971), care spre deosebire de mulţi alţi arheologi, a fost şi un bun

62
interpret al muncii sale, şi a altor colegi. Troia regelui Priam, cu alte cu-
vinte stratul VII A din dealul Hisarlîc, a fost un sit tracic. La scurt timp
după distrugerea ei, - fie de cutremur, fie de atacuri, - cetatea a fost
repopulată tot de traci. Iar Iliada, după cum observa Martin P. Nilsson
(ibidem, op. cit.), face apel la toponimica elenă atunci când înregistrează
nume de eroi troieni. Faptul ar putea fi explicat prin conceperea târzie a
poemelor homerice, cu tot arhaismul limbajului, remarcat nu doar de
Nilsson (ibidem, op. cit.).
Deşi eminentul suedez era convins şi încă pare convingător în aser-
ţiunile privitoare la participarea nemijlocită a nordicilor în vasta mişcare
ce a rămas în istorie sub numele de Epoca eroică a Greciei, - adică pe-
rioada dintre Bronz şi Fier, ambele prezente în Iliada, - iar australianul
Gordon Vere Childe merge chiar ceva mai departe, afirmând că atunci a
avut loc un adevărat „transplant” al societăţii nordice, - inclusiv brita-
nice, - în lumea miceniană, (cf. De la preistorie la istorie, cap. 9), nu
primim nici măcar un singur cuvânt germanic din partea lor, fie cel puţin
o raportare la un nume de persoană, de erou sau zeu.
Am remarcat că Iliada a fost compusă în etape succesive, cele 24 de
„cărţi” sau logoi cum le numeau grecii, - câte o carte pentru fiecare literă
a alfabetului lor cu care făceau de obicei şi numerotările, - fiind o îm-
părţire arbitrară şi târzie a învăţaţilor alexandrini, de care ar fi mai bine
să nu luăm seamă pentru o înţelegere optimă, aşa cum sfătuia elveţianul
André Bonnard (ibidem, op. cit.). Dintre toate „cărţile” Iliadei, s-a admis
că cea mai veche este Catalogul corăbiilor (cartea a doua sau Boiotica,
deoarece cu inventarierea corăbiilor beoţiene începe acest logos). Din-
colo de respectul general faţă de beoţieni, vom remarca o posibilă dife-
renţiere între europeni şi numiţii kadmei, adică asiatici, concepţie a-
parent scizionistă constant prezentă, detectabilă şi după războaiele per-
sane, probabil vizibilă şi mai târziu în divizarea Europei în vestică şi
estică. Nu mult după asediul Troiei, dorienii aproape că-i exterminaseră
pe cadmeii iniţiali, ştergându-le Teba de pe pământ, dar Homer le păs-
trase încă respectul de „greci” de frunte, în ciuda anilor ce trecuseră.
Potrivit legendei homerice, Troia a fost atacată şi distrusă de ahei ca
pedeapsă pentru comportamentul revoltător al prinţului Paris care, bine
tratat de către Menelau, o răpeşte pe Elena, soţia acestuia, încălcând ast-
fel prevederile lui Zeus Xenios, care cerea ca străinii să fie bine găzduiţi,

63
aceştia fiind obligaţi la rându-le să se poarte cu recunoştinţă. Prin ur-
mare, recunoştinţa lui Paris a constat în răpirea soţiei unei gazde primi-
toare, de un rang superior lui. Asemenea faptă intolerabilă, un adevărat
hybris (Elena era din neam zeiesc), nu putea trece nepedepsită. Deşi încă
din antichitate se observase că Priam, ca mare rege ce se afla, văzându-şi
cetatea periclitată, nu ar fi întârziat să retrocedeze lui Menelau soţia, fără
a ţine seama de netrebnicul Paris, un personaj îndoielnic al epopeii în
ceea ce priveşte realismul lui efectiv. Vom mai avea ocazia să evidenţi-
em şi alte aspecte discordante în privinţa celor doi amorezi, însă deo-
camdată vom remarca posibilitatea ca unele nume de eroi din Iliada să
fie simple plăsmuiri, ceea ce remarcase şi Nilsson (op. cit.).
Egiptenii obişnuiau să-şi boteze copiii cu nume care să aibă efect real
asupra vieţii viitoare a progeniturilor proprii, grecii aveau o credinţă
similară, iar Platon ne relatează în Critias, 110 a, plauzibila reţinere a
faptelor unor eroi din vechime, de către muntenii supravieţuitori ai cata-
clismelor, care nu ştiau faptele ci doar numele acestora. Într-o oarecare
măsură deci, Taylor s-ar putea să fi avut dreptate în privinţa cerinţelor
religioase pe care e posibil ca Platon să fi încercat a le satisface prin
etimologiile din Cratylos, însă atunci când afirmă în Timaios, 62 a, că
„piramida este o reprezentare geometrică perfectă a focului”, este cât se
poate de evident că academicianul recurge la o etimologie fantezistă,
întrucât numele piramidei vine de la o sintagmă egipteană ce însemna
casa lui Ra şi nu de la grecescul pyros=foc (din Cratylos aflăm că terme-
nul era comun și frigienilor, iar din Biblioteca lui Diodor, V, 35, că Mun-
ții Pirinei și-au derivat numele tot de la grecescul pyros, deși Diodor își
argumentează afirmația. Nu putem aproba aici nici supoziția că numele
munților Pirin din Bulgaria, fost teritoriu trac, ca derivând de la zeul
slav Perun, oricât de important ar fi fost el). O eroare comparabilă (deşi
pe alt plan şi fără implicaţii lingvistice), găsim mult mai târziu la
Gregoire din Tours (538-594) în Istoria francilor (I, 10), unde aflăm că
piramidele erau hambare pentru cereale (!).
Se pare că şi Homer şi-a botezat la fel unii eroi, adică post-factum, tim-
pul scurs de la evenimente până la înregistrarea lor ştergându-le amin-
tirea, faptele însă, deşi posibil estompate de timp, rămânând în memorie.
Surpriza mare va fi atunci când, încercând să mergem pe acest drum,
vom găsi nu numai cuvinte nordice (germanice), dar şi din alte limbi ale

64
popoarelor cu care veniseră aheii în contact, poate inclusiv africani. Ba
chiar, amintindu-ne că puhoaiele popoarelor mării fuseseră alcătuite din
mare parte a populațiilor Europei, destul de săracă şi rarefiată pe atunci,
am putea lua cel puţin în discuţie cuvinte moderne, din idiomuri poate
necunoscute oamenilor culţi ai Greciei din acele vremuri, însă răspândite
azi, deşi de atunci configuraţia etnografică a Europei s-a modificat sub-
stanţial. Vom reţine şi consemnarea cronicarilor egipteni: adeseori, in-
vadatorii ce speriaseră estul Mediteranei cu arcurile şi tăişul săbiilor lor,
venind dinspre vest pe coasta nordică a Africii, erau numiţi lybieni. Deja
avem motive de a recurge la optica autorului textului biblic despre mi-
ticul Nimrod și turnul Babel: limbile lumii au şi au avut multe puncte
comune. Socrate pare a fi intuit și el ideea, observând în același Cratylos
că mergând pe urmele vechilor cuvinte, poate că și limba greacă s-ar fi
revelat fără mirare tot ca fiind la origine barbară.
Am afirmat mai sus că armata lui Agamemnon pornise, potrivit textului
fără echivoc al Iliadei, într-o misiune punitivă á la grande, declanşată de
o faptă imorală intolerabilă. Nilsson şi Gordon Childe ne-au arătat că
nordicii au fost implicaţi nemijlocit în epoca eroică a Greciei homerice,
iar Platon ne-a sugerat în Critias că numele au fost odinioară pierdute, a-
poi repuse la locul lor după cataclismele periodice, muntenii fiind pri-
vilegiaţi la asemenea evenimente grave, - egipteanul din Timaios afirmă
tocmai opusul, spunând lui Solon că apele salvează, - muntenilor reve-
nindu-le misiunea de a reface istoria, fără însă a deţine alte date decât
faptele eroilor, şi acelea probabil destul de eronate. Numele, dacă nu
sunt legate de un adjectiv caracteristic sau de o faptă memorabilă, au
toate şansele să fie date uitării. Probabil de aceea multor împăraţi romani
sau generali vrednici li se ataşau de nume epitete amintind pe cel al ţă-
rilor cucerite: Germanicus, Brittanicus, Dacicus, Africanus, etc. Înaintea
lor, grecii aveau predilecţie pentru epitete caracteristice fiecărui rege în
parte, mai mult decât pentru faptele lor: Macedon, Polyorcetes, Auletes,
Philadelphos, etc.
Prin urmare, fără a ne reţine surprinderea cel puţin pentru coincidenţiala
ordine alfabetică, vom deschide un dicţionar suedez şi vom găsi unul din
sensurile verbului att aga, ce se pretează la o comparaţie cu numele lui
Agamemnon. Apelăm la limba suedeză deorece Nilsson a fost suedez și
a evitat acest idiom, deși atrăsese atenția asupra implicației nordicilor în

65
Balcani. Verbul plurisemantic înseamnă și a pedepsi, acţiune declanșată
de Paris şi îndreptată de Agamemnon împotriva Troiei, făcând deocam-
dată abstracţie de criticile la adresa cauzelor homerice ale expediţiei pu-
nitive. Ne-am folosit de un dicționar suedez (care de fapt putea fi al
oricărei limbi nordice germanice), importantă pentru noi aici este verifi-
carea aserțiunilor potrivi cărora expediția descrisă în Iliada a cuprins și
Hinterland-ul european, de unde în fond pornise.
Momentan lăsăm la o parte şi posibilele implicaţii ale coroborării aces-
tui fapt cu observaţia lui Nilsson că mare parte din numele troienilor fu-
seseră „împrumutate” din toponimia greacă. Iată dar şi posibilitatea ca
însuşi numele regelui aheilor să dea naştere la discuţii, prin simplul fapt
că se pretează la o traducere ne-grecească (barbară). Având deci de a
face cu un foarte posibil „botez” post-factum, Iliada apărând categoric la
mare distanţă în timp faţă de evenimentele descrise, putem imagina şi un
traseu revers: fiindu-ne cunoscute faptele sau funcţiile eroilor sau chiar
ale zeilor, de ce nu am încerca să întreprindem unele cercetări în această
direcţie, pentru a vedea cel puţin unde s-ar putea ajunge? Chiar dacă re-
zultatele nu vor fi complet satisfăcătoare, nu trebuie uitat că ipoteza,
speculaţia teoretică, lansată şi apreciată pentru prima dată de grecii
antici, constituie un instrument indispensabil de cercetare, indiferent de
punctul în care aceasta încetează a mai fi necesară sau utilă. Ne putem
pune deci întrebarea: este suficient verbul suedez menţionat deasupra
pentru a lămuri, - nu semnificaţia numelui Marelui Rege - căci înalta
funcţie a lui Agamemnon reiese cu evidență din textul homeric, descri-
ere întărită cel puţin de documentele hittite, care îl tratau pe regele din
Ahhijawa - probabil importanta insulă Rhodos, - ca pe un egal, - ci faptul
că nu întâmplător i s-a acordat un nume traductibil printr-o limbă nor-
dică? Unii istorici de seamă, cum a fost de exemplu englezul J.B. Burry
sau suedezul Martin P.Nilsson (idem, op. cit.), au considerat perioada su-
premaţiei miceniene drept Imperiul Micenian. Alţi autori, ca germanul
Friedrich Matz (op. cit.), spun că nu avem motive de a deduce un im-
periu dintr-o operaţiune de jaf, deşi executată pe scară largă. Nici acţi-
unile lui Agamemnon şi nici organizarea de atunci nu denotă vreo in-
tenţie imperialistă. Cert este că, din moment ce s-a acceptat existența și
rolul de bază al acțiunilor numitei Ahhijawa în insula Rhodos din estul
Mediteranei iar cronicile egiptene afirmau că numiții lybieni atacaseră

66
dispre vest, putem presupune mai multe atacuri notabile cel puțin asupra
Egiptului, întreprinse de „oamenii mărilor”, posibil în epoci diferite.
Până la Bizanţ, care n-a însemnat decât un amalgam de naţiuni în care au
apărut la conducere efectiv foarte puţini greci la origine, aşa cum obser-
va rusul A.A.Vasiliev (1867-1953), - dacă putem vorbi despre vreun Im-
periu al grecilor, atunci putem menţiona imperialismul Atenei dinaintea
Războiului Peloponeziac, care i-a permis lui Temistocle colectarea de
fonduri pentru construirea flotei ce s-a dovedit la Salamina o investiţie
inspirată, precum şi Imperiul Greciei Magna (Sicilia şi mică parte din
sudul Italiei), întemeiat, condus şi susţinut de Sparta (cf. Pierre Lévêque,
op. cit., şi alţii). Cu toate aceste opoziţii mai mult sau mai puțin fondate,
Agamemnon poate fi totuşi comparat cu un Mare Rege oriental, şi de
acest renume s-a bucurat până târziu chiar şi la Roma, unde Iliada a fost
timp îndelungat manualul de limbă greacă al romanilor, abecedarul lor în
multe privinţe. După consemnarea lui Appianus în Războaiele civile II,
înaintea bătăliei de la Pharsallus, rivalul lui Caesar, marele general Pom-
peius Maximus era numit în derâdere Agamemnon sau chiar Regele re-
gilor, pentru motivul că avea ca supuşi aliaţi o mulţime de regi orientali.
Mergând mai departe, substantivul islandez agi înseamnă disciplină,
ştiindu-se că islandeza este o foarte veche limbă germanică, strâns înru-
dită cu suedeza.
Legat de disciplină, responsabilitate ce nu-i poate fi negată leaderului
Agamemnon cu toate micile tentative de revoltă din partea unor supuşi,
putem insera şi substantivul turc aga, care desemna pe şeful de poliţie
din Imperiul Otoman. Este inutil să spunem că termenul e nou şi că turca
nu aparţine marii familii a limbilor indo-europene, însă dintre toate lim-
bile Asiei se recunoaşte a se fi dezvoltat cel mai aproape de acestea,
maghiara fiindu-i înrudită, iar finlandeza mai de departe, deşi finlandezii
au stat mult mai mult ca turcii sau maghiarii în Europa înainte de a se
stabili aici (au însă şi ei unele mici influenţe lexicale europene ca şi ma-
ghiarii). La turci putem adăuga şi ocuparea timpurie a Anatoliei, po-
pulată desigur de neamuri ariene, o altă ocazie de a primi destul de de-
vreme influenţe europene, cel puțin în limbaj.
Cu alte cuvinte, s-au folosit probabil pentru numele lui Agamemnon
termeni foarte apropiaţi şi totodată foarte vechi, unii dintre ei posibil an-
teriori sosirii aheilor în Balcani. Ceea ce ne invită la o extindere a câm-

67
pului de cercetare lingvistică. La sumerieni de exemplu, populaţie enig-
matică ce se consideră a fi produs prima civilizaţie a lumii care să in-
cludă o organizare statală coerentă, aga însemna coroană. (Au existat
totuşi specialişti care au afirmat că regalitatea egipteană a precedat pe
cea asiatică, deşi de obicei Sumerului i se acorda prioritate).
După specificarea lui Mircea Eliade, yakuţii siberieni aveau un zeu al
cerului, - la care s-au depistat cel mai bine trăsăturile specifice ale unui
zeu celest, - numit Aibit Aga, unde aga înseamnă tată, părinte. Potrivit
lui Pliniu cel Bătrân în Istoria naturală, V; 20, Aga se numea vârful
muntos din care izvorăşte fluviul Eufrat (care se formează de fapt prin
confluenţa altor două cursuri de apă mai mici). Atât aga însemnând tată
la yakuţi, cât şi numele vârfului de munte Aga, se pot ataşa la numele lui
Agamemnon, întrucât un rege era considerat părinte al supuşilor săi, iar
termeni de adresare ca alteţă, înălţimea voastră, sau măria voastră, au
fost recunoscuţi ca având indubitabil legătură cu înălţimile şi cu cerul
(faraonul de pildă, era descendentul direct al zeului Ra, la japonezi regii
descindeau din zeiţa solară Amaterasu. Fapt necontestat nici până azi,
chinezii descindeau direct din cer, - spătarul Milescu remarcase aceasta
în Descrierea Chinei, - și exemple vom mai găsi destule). Nu putem
omite nici pe regele spartan Agis al doilea, revoltat în lipsa lui Macedon
din Grecia, ori antroponime ca Agenor, Agapenor sau Agesilau.
Aceste evidenţe lingvistice ne încurajează să ne continuăm investi-
gaţiile, în primul rând în privinţa limbii suedeze, întrucât Nilsson a fost
suedez, iar el repeta în Homer & Mycenae că ceea ce-l atrage și îl inte-
resează la epoca eroică redată de marele bard antic este „spiritul” ce răz-
bate din acea eră spre noi. Şi încă ne punem întrebarea de ce nu a citat el,
ca renumit lingvist şi elenist, nici un singur cuvânt germanic, nu nea-
părat suedez, care s-ar fi putut preta la o minimă bănuială de implicare a
lor în opera homerică?...Întrucât renumele lui Nilsson ca reputat elenist
nu trebuie pus aici la îndoială, iar numele Marelui Rege nu este un caz
de excepţie.
În continuare vom deschide o întreagă listă de cuvinte suedeze, în or-
dine alfabetică (tipică alfabetului suedez şi nu a importanţei), procedând
totodată la succinte comentarii, iar acolo unde va fi posibil vom chema
în ajutor şi alte idiomuri mai vechi sau mai noi, întrucât pare incontes-
tabilă existența unui fond lexical comun universal, fapt evidențiat cu

68
precădere în zonele de contact al neamurilor diferite ca apartenență de
grup lingvistic, unde apar cuvinte datorate nu neapărat împrumuturilor.
Ca o caracteristică a limbilor indo-europene vom remarca modul acesto-
ra de a forma cuvinte prin alăturarea și contopirea de cuvinte-silabă, -
fenomen cunoscut și lui Socrate, consemnat în Cratylos, - metodă ex-
tinsă cel mai vizibil la limba germană, unde s-au alăturat cuvinte întregi
în vederea obținerii de termeni ce au transformat lexicul german într-
unul din cele mai bogate din lume, iar această observație a compunerii
cuvintelor la indo-europeni din silabe-cuvânt este cât se poate de impor-
tantă, deci inclusiv în eseul de față.
Asemenea muncă, departe de a fi exhaustivă, ar putea aduce anumite lă-
muriri, sau cel puţin ar putea atrage atenţia spre puncte de vedere mai rar
folosite în domeniul lingvistic, în special referitor la implicarea unor
zone mult mai extinse decât restricţionarea impusă la prima vedere de un
text sau chiar de o zonă. Unele cuvinte pot sfida timpul, găsindu-se ap-
roape intacte (ca formă şi sens), la mare distanţă spaţială şi temporală.
Vechimea limbii nordicilor ar putea fi probabil reconsiderată în even-
tualitatea validării aserțiunilor noastre.
Iar limba engleză de exemplu, despre care se poate vorbi efectiv abia
după cucerirea normandă medievală a lui Wilhelm Cuceritoruil (în anul
1064, deci cam la trei milenii după intrarea grecilor pe scena istorică a
Europei, tocmai la capătul opus faţă de Insulele Britanice), va fi ades
întâlnită în cele ce urmează, probabil lămurindu-ne o dată în plus de ce
lingvişti pionieri cum a fost germanul Franz Bopp (1791-1867) şi alţii
după el, foloseau termenul indo-germani pentru a desemna o mare di-
versitate lingvistică, dar făcând totuşi parte din aceeaşi vastă familie,
numită ulterior arieni sau indo-europeni.
Verbul suedez att ama înseamnă a alăpta. În copilărie, Zeus al grecilor
fusese alăptat de capra Amalthea într-o peşteră din muntele sfânt Ida.
Numele Ida exista şi în Anatolia, fiind tot sacru, aparţinând probabil
frigienilor (dacă nu chiar pelasgilor). Pentru mitologia nordicilor, hră-
nitoarea primordială este vaca numită Audhulma (bătrâna vacă).
Una din cele mai vechi şi mai mari zeităţi din religiile întregii lumi a
fost reprezentată de taur. Capra ar putea fi acceptată ca o diminuare a ta-
urului, găsind astfel o posibilă explicaţie la nedumerirea lui Mircea E-
liade în privinţa lui Dionysos însoţit de capre, cunoscute ca defrişatoare

69
ale vegetaţiei, creată şi ocrotită de zeul vieţii debordante. Evident, Dio-
nysos a fost un zeu mare, Eliade remarca precum am specificat necesi-
tatea de a cunoaşte aprofundat semnificaţia reală a cuvântului zeu pentru
greci, în vederea unei juste aprecieri a importanţei sale, - Istoria credin-
ţelor, vol.2, - însă prin asta nu trebuie diminuat nicidecum locul primor-
dial deţinut de Zeus Olympianul.
Importat de la traci, Dionysos era şi el olympian, deşi mama lui era o
muritoare, un caz asemănător celuilalt mare „import” în mitologia grea-
că, Apollo cel blond (Dicționarul mitologic al lui Grimal ne spune că era
brunet). Dionysos era măsliniu la ten și brunet, - uneori roșcovan, - şi nu
o singură dată vechile lui reprezentări pe vasele pictate îl înfăţişau în
straie orientale. Semele, fiica lui Cadmos şi a Harmoniei, deci sora Euro-
pei, moare văzând întreaga glorie a lui Zeus, pe Dionysos urmând a-l
creşte şi proteja chiar Zeus personal. El îl „naşte” pe fiul Semelei „a
doua oară”, din piciorul său; repetăm, brahmanii ajungeau la depli-
nătatea spirituală după ce erau dvija=născuţi a doua oară, iar Hristos
propovăduieşte de asemenea lucruri importante pentru cei ce se vor naşte
a doua oară, stârnind nedumiriri printre contemporanii săi. Probabil
există motive de a-l lega pe Dionysos de India, deşi s-a afirmat că refe-
rinţa la muntele Nyssa e doar un rezultat al lingvisticii. Despre Hristos
mulţi au susţinut că ar fi studiat în India sau că ar fi avut în tot cazul
cunoştinţă şi despre alte religii sau mitologii, legându-l de renumita sectă
a esenienilor, cunoscută şi grecilor, precum și romanilor.
Importantă pentru momentul de faţă este alăptarea, împlinită la greci de
Amaltheea, la nordici de Audhulma. Cele două doici alăptează câte o
personalitate de seamă: Amaltheea se îngrijeşte de hrănirea lui Zeus, iar
Audhulma are în custodie pe uriaşul primordial Ymir sau Mimyr, din
care se trag toate fiinţele omeneşti ale Pământului.
Am afirmat anterior posibilitatea ca frigienii să fi vorbit o limbă germa-
nică şi că grecii îi respectau ca pe un popor mai vechi decât ei, nu tot la
fel comportându-se faţă de egipteni, fenicieni, evrei sau mesopotamieni.
Capra lui Zeus este desigur mai mică decât vaca nordicilor (înrudiţi cu
frigienii dar evoluând separat şi diferit), iar beneficiarii „alimentaţiei” cu
lactate se află exact în raport invers: limba numiţilor „zei” pare mai
apropiată de engleză decât de suedeză, aceasta părând a traduce mai a-
decvat numele eroilor taberei aheene.

70
 În privinţa laptelui, zeii homerici se hrănesc cu ambrozie, un amestec de
lapte cu miere ce le asigură nemurirea. Înainte de a intra în Israel, po-
porului ales i se promite „o ţară în care curge lapte şi miere” (Ieşirea, 3:
8). Mai târziu, proaspeţilor acceptaţi în rândul creştinilor li se servea,
imediat după serviciul religios, lapte şi miere (cf. Jean Danielou, Bise-
rica primară); în prima epistolă a apostolului Petru (2:3) pare a se găsi
cea mai veche menţiune a obiceiului, dar Origen alexandrinul admite, -
la ceva mai mult de două secole după începutul Creştinismului, - ex-
cluderea mierii din acest ritual, puţină sare fiind suficientă, fără a ne lă-
muri dacă motivele au fost sau nu economice (sarea pare întrucâtva
ciudată aici, fiind desigur diferită de miere, ea fiind însă prezentă la ma-
sa Audhulmei nordicilor, iar Isus numind pe ucenicii săi „sarea pămân-
tului”. Facem periodic apel la Bibile și la civilizația ebraică veche deoa-
rece vom încerca mai târziu câteva considerații asupra relațiilor indu-
bitabile ale acestora cu indo-europenii). Sciţii apreciau de asemenea
laptele (de iapă) din care făceau chiar un fel de băutură slab alcoolizată
(kvas), dacii erau păstori şi apicultori renumiţi, şi exemplele din care să
reiasă importanţa „religioasă” a celor două produse alimentare s-ar putea
extinde destul de mult.
Iar înainte de a trece la alt cuvânt suedez, vom atrage atenţia asupra
numelui uriaşului mitic al germanicilor scandinavi: Mymir ne poate di-
recționa spre substantivul rusesc mir, care este bisemantic; el înseamnă
în funcţie de context atât lume cât şi pace, două lucruri de care ne vom
folosi mai târziu, într-o situaţie destul de puţin aşteptată, care li se va
părea multora aproape neverosimilă, în primul rând prin folosirea limbii
ruse într-un timp şi pe un teritoriu aproape de neconceput: în anticul
Israel al Bibliei. Reamintim considerentele lingviştilor specialişti în
limbile indo-europene: limba rusă a fost ultima care s-a desprins din
ipotetica limbă-mamă iniţială, convenţional numită indo-europeană; prin
urmare, aceasta va fi cât se poate de utilă pentru cercetările lingvistice.
De fapt, numele lydienilor anatolieni s-a tradus prin recurgerea la limba
rusă (liudi=oameni, lume), fără a se fi sesizat un abuz în privinţa metodei
sau a instrumentelor de lucru. Iar dacă am menţionat anterior două nume
de mame distinse şi celebre, Audhulma şi Amalthea, mame de zei, alte
două nume, de data aceasta de femei muritoare, ar putea fi raportate cu
succes la limba rusă, cu tot riscul de a întâmpina proteste şi opoziţii din

71
partea celor ce nu acceptă noul prea uşor: numele lui Leto (din Cratylos
aflăm și forma barbară Lethó), mama zeului solar Apollo, „importat” în
mitologia greacă, înseamnă vară în ruseşte, iar faptul că vara este ano-
timpul cu precădere însorit ni se pare imposibil de negat; la fel, mama lui
Dionysos, Semele, Semla pentru etrusci, s-ar putea compara cu rusescul
zemlia=pământ, ştiind că fiul său era responsabil şi de bunul mers al luc-
rurilor din natură, la numeroase popoare regele fiind chiar sacrificat în
caz de secetă. Ne putem imagina cu uşurinţă cum vor fi răsuflat familiile
și dinastiile regale când se va fi abrogat această cerinţă absolut împovă-
rătoare şi stresantă prin absurdul său. Cert este că limba rusă, ca idiom
ce pare a se fi desprins ultimul din massa aşa-zisei indo-europene mamă,
se poate folosi cu succes la traducerea unor cuvinte vechi, - ceea ce s-a și
întâmplat de altfel, - sau cel puţin la comparaţia acestor termeni cu ea.
Amestecul de populaţii şi rezultatele frământărilor produse de masive
mişcări de populaţii pe parcursul mileniilor sunt aproape tuturor cunos-
cute, cel puţin după marile migraţii ale epocii creştine. Asemeni neamu-
rilor, şi limbile se vor fi contopit, deşi nu obligatoriu în aceleaşi propor-
ţii. După cucerirea Greciei de către romani, Roma a învăţat limba Ate-
nei, grecii refuzând înssă tentaţiei de funcţiilor înalte chiar şi în Senat, nu
atât dintr-un mare dispreţ pentru romani, pe care totuși nu-i numeau
barbari, cât dintr-o exagerată supraapreciere a propriei valori. Evident că
romanii se recunoşteau formal inferiori în fața grecilor şi formal nu
aveau cum să se considere altfel din moment ce îşi rotunjiseră conside-
rabil imperiul luând „ca de pe tavă” ceea ce avuseseră grecii în stăpânire
în lumea de est (grecilor le era poate imposibil să uite).
Verbul suedez att andraga înseamnă a expune, a etala, şi îl menţionăm
pentru posibila sa implicaţie în hidronimul Scamandros, unul din cele
două importante cursuri de apă din apropierea Troiei, constituind îm-
preună cu Simois două repere importante pentru întreprinderea noro-
cosului Schliemann în apropierea dealului Hisarlîc. Luând în discuție
prima parte a numelui, vom observa cu uşurinţă că aceasta admite o
comparaţie cu substantivul englez scum [skam], mai degrabă decât cu
suedezul skymta, ambele însemnând spumă. Prin urmare, Scamandros ar
putea primi o traducere apropiată de descrierea homerică: „înspumatul”
Scamandru apare în Iliada descris prin acest epitet nu o singură dată. O
altă observaţie la îndemână ar fi aprecierea favorabilă a termenului en-

72
glez, comparativ cu mai puţin potrivitul suedez skymta sau cu germanul
Schaum, chiar dacă limbii greceşti îi lipseşte și azi siflanta ş, prezentă
aproape în întregul bazin mediteranean (egiptenii aveau această con-
soană, evreii la fel - ne putem aminti discordia creată de pronunţarea
celebrului și enigmaticului shiboleth în Judecători, 12: 6, - dar grecii şi
spaniolii n-o au, asemeni anticilor latini). Mergând pe această linie, ne
vom aminti de un leit-motiv din Posthomerica lui Quintus Smyrnaeus:
de câte ori are ocazia să menţioneze şesul din faţa Troiei, el spune „câm-
pia frigiană”, şi se ştie că el a urmat tradiţia greacă, nu numai în cursul
narațiunii homerice. Prin urmare, putem accepta cel puţin întrebuinţarea
unui idiom germanic sau pre-germanic în zonă. Totuşi Homer ne spune
că bătrânul rege Priam duce lui Ahile printre alte daruri de preţ un pocal
de aur primit de la tracii vizitaţi de el, informaţie greu acceptabilă dacă
Troia homerică ar fi fost o cetate tracă, după afirmaţia arheologilor, care
au totuşi prioritate (Iliada, XXIV; 227-228).
Conform lui Henri Hubert (ibidem, op. cit.), celţii sunt de găsit împre-
ună cu germanii pe parcursul unei îndelungate istorii, momentul exact al
celor două extreme - unirea şi separarea lor, - sustrăgându-se cercetării.
Iar noi am sesizat posibilitatea ca la consemnarea în Iliada a numelui râ-
ului Scamandru să fi participat atât un termen englez (scum), cât şi unul
germanic (verbul suedez att andraga; posibila prezență a lui andros așa
cum se află numele consemnat, poate justifica implicarea eroului Sca-
mandrios și a fiului lui Hector, probabil nimic mai mult).
Cu alte cuvinte, s-ar întruni una din condiţiile de a-i găsi pe celţi alături
de germani, după modelul indicat de Hubert. Şi repetăm câţiva termeni
ai problemei: Troia homerică era ocupată de unul din numeroasele tri-
buri trace; frigienii erau înrudiţi cu tracii şi vorbeau o limbă germanică,
însă probabil mai apropiată de actuala germană decât de engleza mo-
dernă, care ar putea fi presupusă ca fiind vorbită de tracii acelor timpuri.
Ne vom reaminti pentru aceasta că numele marii lor zeiţe, - a vânătorii în
primul rând, - era Bendis, precum am mai amintit, ea fiind echivalenta
Artemidei a grecilor. La începutul dialogului Republica, 328 a, sq., Pla-
ton face o scurtă descriere a ceea ce era destinat publicului din această
mare sărbătoare, foarte probabil ţinută atunci la Pireu pentru prima dată,
deşi putem presupune și că abia atunci asistase Socrate cu tovarășii săi la
oficializarea unui cult acceptat ceva mai înainte. Unii autori afirmă că

73
minerii traci ce lucrau la extragerea argintului de la Laurion din sudul
Atticei, - mine ce au asigurat Atenei supremaţia financiară în perioada
clasică, - au fost iniţiatorii cultului, însă ne putem întreba dacă nu con-
tactele la un nivel superior ar fi adus-o pe Bendis la Atena, cetate care nu
aprecia munca fizică în acele timpuri, cu atât mai puţin pe tracii cei
viguroşi şi iubitori de natură, consideraţi tot barbari, deşi am arătat că
avem numeroase motive să calificăm această atitudine a lor drept o vizi-
bilă nedreptate. În Greek Folk Religion, acelaşi renumit elenist suedez
evidenţia anumite diferenţe între religia populară şi cea trasată de in-
telectuali, însă aici se pare că ar trebui ţinut cont cu precădere de faptul
că deşi grecii apreciau uneori pe traci fără a le face prea multă propa-
gandă, o anume distanţă naţională se urmărea a se păstra, tracii fiind
adeseori socotiţi „barbari”, alături de sciţi sau oricare alt neam consi-
derat sălbatic, după cum se știe. În acelaşi studiu succint asupra religiei
populare greceşti, Nilsson observă că Bendis nu a fost influentă în
Ellada; spre finalul studiului, suedezul remarcă aspecte ce nu probează
excelenta gândire greacă, adeseori supraevaluată de ei.
Dar problema datei exacte a introducerii cultului şi sărbătorii zeiţei Ben-
dis în Grecia ne interesează acum mai puţin decât numele ei, care ne
poate susţine în supoziţia că limba germanică a tracilor era mai apropiată
de engleza actuală decât de germană, de care e posibil să fi fost mai ap-
ropiaţi frigienii. O zeiţă a vânătorii ca feciorelnica Bendis nu putea vâna
cel mai bine la vremea aceea decât cu arcul cu săgeţi, una dintre inven-
ţiile majore ale vânătorilor, datând cu multe milenii în urmă. Reluăm,
verbul englez to bend=a încorda arcul pare a-i urma atât numele, cât şi
principala activitate, însă nu ne vom grăbi a-l accepta necondiționat,
amintindu-ne că Mircea Eliade a avertizat nu o singură dată că în cele
mai multe din cazurile de traduceri certe ale numelor de zei, acestea nu
reprezentau mai mult decât epitete, adesea irelevante pentru elucidarea
atribuţiunilor acestora, cum ar fi „cel mare”, „cel puternic”, „cel de sus”,
„cel temut”, etc. În plus, luând în considerare specificul limbilor indo-
europene de a-şi compune cuvintele din silabe-cuvânt (care au sens dacă
sunt tratate independent), silaba finală -dis din numele zeiţei nou-venite
de la traci în Grecia, ne-ar evidenţia un echivalent al substantivului
„zeiţă” (sau fiică), ceea ce ne-ar invita la o analiză specială a primei si-
labe, ben-, pe care vom mai avea ocazia s-o întâlnim. Deocamdată am

74
prefera totuși să nu depășim prima impresie, întrucât verbul englez to
bend pare a o defini suficient de clar, iar termeni ce sugerează implicarea
limbii britanicilor de azi în lumea tracă ar mai putea fi depistaţi în con-
tinuare, aşa că vom relua exemplificările lexicale nordice, întreprinzând
asupra lor comentariile de rigoare, unele fiind probabil capabile să aducă
chiar anumite amendamente unor concluzii deja consacrate.
Verbul suedez att arg înseamnă a supăra, unde att este particula speci-
fică a infinitivului verbal, echivalent cu to al englezei, sau cu a din ro-
mână, particulă de infinitiv destul de intrigantă pentru o limbă neo-la-
tină. Cu această ocazie vom aminti pe argienii lui Ahile, locuitori ai
eroicei cetăţi Argos (aceşti viteji cetăţeni au fost printre foarte puţinii
eleni ce au reuşit o victorie armată în faţa redutabilei Sparte, sub condu-
cerea bravului tiran Pheidon, în anul 669, după ce prin 680 î.Hr. argienii
înfiinţaseră trupele ale căror nucleu erau ulterior celebrii şi eficienţii ho-
pliţi, care au adus glorie grecilor în mari războaie decisive, în primul
rând împotriva invadatorilor persani la Marathon, mult superiori nu-
meric – „mulți soldați, dar puțini bărbați”, spunea Herodot). Conform o-
biceiului, când se vorbeşte despre bravul Pheidon, se atrage aproape in-
variabil atenţia că ceea ce se înţelegea atunci prin tyranos era cât se
poate de diferit de actualul tiran.
Verbul suedez invocă pe argienii conduşi la Troia de invincibilul și
intempestivul Ahile, cât şi începutul Iliadei, a cărei scenă se deschide cu
mânia eroului. În latină, argutia înseamnă ceartă, una din caracteristicile
lui Ahile fiind arţagul, pentru care este criticat pe faţă de aheii cei mai
de vază. Tot legat de verbul suedez putem menţiona monstrul Argos cel
cu o mie de ochi, pus de Hera să supravegheze şi să-i raporteze infide-
lităţile lui Zeus. Desigur, monstrul Argos era creatura Herei, propriu-zis
rezultatul supărării acesteia, şi asemenea evidenţe ne pot sublinia posi-
bilităţile lingvisticii de a se fi implicat intens în elaborarea miturilor. În
plus, recurgerea din ce în ce mai frecventă la cuvinte ne-greceşti, de fapt
germanice, deşi nu exclusiv, ne-ar apropia tot mai mult şi de posibili-
tatea enunţată anterior, în acord cu unele din aserţiunile lui Antoine
Meillet: Iliada de care dispunem actualmente nu este un original ci o
traducere a unei probabile creaţii germanice (nu vom uita minunatele
realizări poetice islandeze numitele sagas, sau versificările lui Snorri
Sturluson (1179-1241), datorită căruia avem, prin cele două Edde ale

75
sale, imagini de veche mitologie şi viaţă germanică, fapte literare ce au
determinat pe mulţi istorici şi critici să afirme cu entuziasm justificat că
dacă Islanda ar fi fost geografic mai aproape de Europa, literatura con-
tinentului nostru ar fi avut desigur o imagine diferită – cf. Régis Boyer,
Islanda medievală). Nu trebuie să uităm că dacă s-a respins insistenta
comparaţie a Greciei miceniene cu lumea europeană medievală, parale-
lismul lui Homer cu barzii nordicilor a rămas în continuare folosit şi
folositor. Asupra lui Homer vom fi însă nevoiţi să revenim ulterior, într-
un capitol aparte.
Ax este un substantiv comun suedez şi înseamnă spic (de cereale). Ter-
menul generic folosit de grecii antici pentru rege era anax (sau wanax,
cum se găseşte pe tabletele miceniene, ori hanax în Cipru), după care a
fost înlocuit de basileos, care a rezistat până la bizantini. Dacă vom
considera particula an- drept un prefix al negării, ca în numeroase alte
cuvinte greceşti vechi sau noi, preluat de diverse alte limbi europene
actuale, care pe atunci nu ştiau sau nu voiau să scrie, vom ajunge la o
situaţie ce ar putea valida lingvistic aserţiunile lui J.G. Frazer, potrivit
cărora regele din vechime era un „negativ” al cerealelor. În caz de sece-
tă, regii răspundeau cu viaţa, indiferent despre ce ţară am vorbi. El dă
chiar un exemplu tragicomic de situaţie în care era ales rege cel căruia i
se dorea răul. Acest restrictiv şi riscant obicei a durat până foarte târziu,
din moment ce îl întâlnim consemnat şi de ultimul istoric clasic roman,
Ammianus Marcellinus în Istorie romană, unde aflăm că regele burgun-
zilor (burgundiones) era ucis în caz de secetă prelungită. Acelaşi istoric
latin de origine greacă, înregistrează denumirea dată de burgunzi Mare-
lui Preot al lor: sinistus, la care s-ar percepe substantivul englez sin=pă-
cat, restul cuvântului amintindu-ne de numele judecătorului homeric:
istor (cel care cunoaşte legea). Văzut astfel, Marele Preot al burgunzilor
germanici ar putea trece drept un judecător de păcate, nu neapărat doar
religioase, deoarece vechiul synn al anglo-saxonilor, din care se consi-
deră a fi evoluat actualul sin însemna iniţial transgresarea unei interdic-
ţii, religioasă sau nu.
Şi ar fi util de menţionat aici că druidul celt era un asemenea judecător,
poate chiar şi executor, participând şi la războaie fără prea multe rugă-
minţi (cf. Caesar, De bello gallico). Ne vom aminti că și în Antichitate

76
toată gândirea și activitatea umană gravita în jurul religiei, poate cu mai
puține pedepse ca în Evul Mediu.
Revenind la anax, (prezent în scrierile miceniene ca wanax), vom men-
ţiona acum numele fiului troianului Hector, Scamandrios sau Astianax,
pentru care se pare că avem norocul de a primi chiar o traducere: fiul ce-
tăţii, după consemnarea homerică (Iliada, VI, 400-401). Asemenea ada-
usuri de traducere ne pun problema necesității lor, ca și în cazul Bibliei.
Cratylos al lui Platon ne spune că anax=cârmuitor, având aceeași sem-
nificație cu numele lui Hector (=deținător al cârmuirii, la 393a). Amin-
tindu-ne de renumitul studiu despre Cetatea antică al lui Fustel de
Coulanges (1830-1889), unde aflăm că asty reprezenta pentru vechile
cetăţi antice greceşti nucleul lor (numit pergamon), şi raportându-l la
numele fiului troianului numărul unu pe front, vom admite în această
situaţie înalta sa poziţie preconizată pentru maturitatea progeniturii.
Deşi, apelând la „arhaica” limbă rusă (cum s-a procedat şi cu numele ly-
dienilor microasiatici), vom observa că belaia kostĭ înseamnă os dom-
nesc, iar în sanscrită asty înseamnă os. Aşadar, Astianax era de fapt o
lămurire pentru numele micului vlăstar domnesc Scamandrios, acesta
din urmă repetându-se în Iliada. Iar dacă apelul la sanscrită va părea cui-
va o exagerare din motive de distanţă spațială ori temporară, vom aminti
că, deşi nu se poate dovedi deocamdată o influenţă directă, vechimea
relaţiilor grecilor cu India poate fi presupusă ca o realitate, după cum am
mai menționat: teoria indiană a reîncarnării apăruse în Grecia la un inter-
val relativ scurt - circa o sută de ani, - dacă luăm în calcul spaţiul geo-
grafic întins dintre cele două ţări. Poate că asemenea complicaţii ar
denota o mână cu origine problematică pusă pe lucru la textul Iliadei, şi
această idee ne urmăreşte destul de des, pentru că nici motivele de în-
doială nu sunt rare.
Att beka înseamnă în suedeză a coace, trimiţându-ne spre Bakhos al gre-
cilor, Baccus pentru latini. De asemenea, ne poate readuce la renumitul
substantiv bekos/pâine al copiilor frigieni, consemnat de Herodot ca ar-
gument imbatabil al vechimii superioare a frigienilor față de egipteni.
Nici adjectivul islandez bakn=uriaş nu poate fi neglijat, un adjectiv ce
rareori lipsea din discuţiile grecilor - şi nu numai, - despre zei sau eroi.
Repetăm, această caracteristică a gigantescului era prezentă şi la pelasgi.

77
 Intrând în Panteonul grecesc din lumea germanicilor traci, zeul Dio-
nysos s-a bucurat de un cult deosebit şi de o îndelungă adoraţie enormă -
ne putem aminti cu uşurinţă că şi textul din Vechiul Testament îl men-
ţionează (2 Macabei, 6: 7, sq.), unde evreii sunt indignaţi peste măsură
că grecii ce ocupaseră Israelul precum şi tracii, voiau să le impună cultul
prin forţă, înfierându-i cu stigmatul dionisiac al iederei.
La aproape două secole distanţă, deşi cultul numitului zeu era acceptat
la Roma, în urma unui mare scandal politic din anul 190 î.Hr., se însce-
nează un proces în urma căruia numeroşi adversari politici sunt declaraţi
vinovaţi şi executaţi. Despre importanța lui Dionysos și aportul acestuia
la spiritualitatea grecilor antici dezbătuse Rohde în renumitul studiu
Psyché, menționat anterior. Spre deosebire de Dodds și Eliade, italianul
Giovanni Reale (op. cit., vol. 2), atrage atenţia că în ciuda titlului, Rohde
nu menţionase rolul decisiv al lui Socrate în interpretarea numitului psy-
ché ca eu şi conştiinţă, dovedind o dată în plus utilitatea cercetării mo-
derne, dar şi bogăţia surselor antice. Onest, Reale atribuie această ob-
servaţie şcolii scoţiene, printre care figurá şi renumitul istoric al filoso-
fiei antice grecești, scoțianul John Burnet.
Despre Dionysos vom mai avea ocazia să vorbim, însă acum vom ob-
serva unul din motivele pentru care Macrobius nu poate fi luat tocmai în
serios: el se străduie să pară interesant şi deosebit în Saturnalia, consta-
tând aproape fortuit că majoritatea zeilor greci erau reprezentări ale di-
feritelor forme ale soarelui, neglijând asemeni lui Herodot cu mult îna-
inte că, exceptând câteva menţiuni din unele versuri orfice, grecii efectiv
nu aveau un cult real al Soarelui. Suedezul M.P.Nilsson observa că ţă-
ranul grec avea soare din belșug, ceea ce-i lipsea era ploaia, pentru care
îl căutau pe Zeus (Greek Folk Religion, Ch. 1). În Republica (507 a -
509 c), Platon se foloseşte în mod remarcabil de Soare şi de vedere
pentru a-şi susţine teoria Binelui, însă astrul luminos nu este Zeul, ci un
rezultat al Binelui.
Bar - adjectiv suedez, echivalentul englezescului bare=gol, pustiu, dar
şi nud, dezbrăcat. Cu această ocazie ne vom abate puţin de la Iliada, dar
nu şi de la lumea ei, încercând să ne debarasăm de o veche opinie cimen-
tată de-a lungul secolelor, trecându-se cu prea mare uşurinţă peste unele
inconveniente, anume termenul barbar menționat anterior, des întâlnit în
lumea antică, dar şi modernă.

78
 Aproape în unanimitate s-a convenit (probabil eronat) că barbaros îşi
deduce originea din interjecţia ce ar imita o vorbire defectuoasă, adică
bâlbâită (cum aprobă şi M.I. Finley în condensata lui sinteză Vechii
greci, amintiă mai sus). Cuvântul acesta des folosit atât de greci cât şi de
romani referitor la alte neamuri, deobicei inferioare în privinţa culturii,
ne poate uimi prin explicaţia ce s-a dat provenienţei lui. Istoricii antici,
greci sau latini deopotrivă, nu ezitau să consemneze cuvinte străine, cu
tot nivelul scăzut al lingvisticii lor, ceea ce ni se pare puţin probabil să se
fi întâmplat dacă acest cuvânt ar fi conţinut numai dispreţ şi semeţie faţă
de o lume inferioară, şi putem aminti astfel că Homer îi numeşte barba-
rophonoi (vorbitori ai unei limbi „barbare”) numai pe carieni, deşi este
de conceput că şi alte neamuri cu care intraseră grecii în contact puteau
primi acest epitet. Pentru grecii antici, carienii erau renumiţi „vopsitori
în roşu”, culoare ce adusese renume şi fenicienilor, cărora le-a dat chiar
numele, phoinix fiind roşu purpuriu. Canaaniţii îşi luaseră şi ei numele
de la aceeaşi culoare mult apreciată până şi în Renaştere, kanan însem-
nând roşu, după cum ne informează Sabatino Moscatti în Lumea feni-
cienilor. Roşul aprins, obţinut din renumita crustacee murex era încă ap-
reciat la începutul Evului Mediu, din moment ce şi Venerabilul Beda îl
aminteşte (op. cit.), iar pictorul renascentist flamand Pieter Bruegel cel
Bătrân arată o adevărată predilecţie pentru acest purpuriu, desigur plăcut
şi astăzi (poate mai puţin durabil ca intensitate). Nu excludem faptul că
pentru oamenii din vechime termenul roşu va fi avut o însemnătate apar-
te, din moment ce însuşi măritul rege Agamemnon ezită să păşească pe
covorul roşu întins cu perfidie înaintea sa de către Electra. Sabatino
Moscatti ne relatează (ibidem, op. cit.), că un foarte vechi text micenian
consemnează adjectivul po-ni-ki-ja=roşu, legat de un car, iar asupra a-
cestei chestiuni vom mai reveni cu altă ocazie.
O frescă descoperită în palatul din Pylos, presupus a fi aparţinut bătrâ-
nului şi înţeleptului Nestor, redă o luptă deschisă între două tabere evi-
dent disproporţionat echipate: unii poartă armuri uşoare, iar ceilalţi sunt
aproape goi (bar în suedeză, dar naked în engleză). Ar exista deci posi-
bilitatea ca barbaros să-şi fi avut originea în germanicul bar, mai exact
în cuvântul suedez, deoarece vom observa cu uşurinţă, după cum am
spus, că la o comparaţie cu engleza, termenii nordici sunt adesea mai ap-
ropiaţi de engleza modernă decât cei pur germani, Anglia fiind cucerită

79
şi influenţată lexical probabil mai mult de către nordici (ne referim la
vikingii danezi, normanzii lui Wilhelm erau deja latinizați), decât de in-
vadatorii anteriori anglo-saxoni.
O zicală celebră din vremea lui Pericle ar fi probabil utilă pentru a încli-
na balanţa spre bar=gol, dezbrăcat, al suedezilor: „la Atena, - se spunea
pe atunci, - nu este o ruşine să fii sărac, e ruşinos să nu faci nimic pentru
a scăpa de sărăcie”. Iar Pericle, „omul care purta Odeonul pe cap”, cum
îl numeau atenienii pentru nelipsita-i cască ce-l însoţea în apariţiile pub-
lice, „ajutorul săracilor” cum l-a numit Plutarh în lucrarea dedicată vieţii
sale, făcuse tot posibilul ca viaţa atenianului să prospere, iar Atena ajun-
sese de nerecunoscut în urma înfrumuseţărilor aduse de el, susţinut de
argintul minelor din Laurion. În Politica, Aristotel remarca imposibi-
litatea ca un stat (polis) să fie alcătuit exclusiv din săraci ori din sclavi;
tot aici Aristotel se arată destul de nedrept faţă de barbari, afirmând cu
tărie că aceştia nu sunt buni decât să fie conduşi, - se subînţelege că de
către eleni. Italianul Giovanni Reale evidenţiază din slăbiciunile Politicii
aristoteliene, nu toate datorate epocii sale (op. cit., vol. 4, III; II, 1). Mult
mai târziu, Hegel a observat precum am spus anterior că grecii, oricât de
civilizaţi s-ar fi pretins, umblau înarmaţi şi pe timp de pace, ori pentru a
ataca, ori pentru a se apăra, deşi atenienii umblau neînarmaţi pe timp de
pace, poate singurii eleni care o făceau – Prelegeri de filosofia istoriei, I
- iar Aristotel remarcase cam acelaşi lucru în Politica lui. Destul de naiv,
dacă nu şi maliţios ori poate pripit, André Bonnard constată că de fapt
aşa-numitul „secol de aur al lui Pericle” n-a durat în realitate decât sub
32 de ani (op. cit.). Ca şi cum i-am reproşa lui Einstein că „secolul rela-
tivităţii” a durat cam tot atât. De multe ori, ca și lipsa de logică istorică,
zelul acesteia excesiv a avut victimele sale...
Însă probabil că ar mai trebui cercetate şi alte cuvinte, deoarece numai
modul de rostire a lor nu poate fi satisfăcător pentru a considera bâl-
bâiala ca generatoare a unui termen (important), atât de des întrebuinţat
pe atunci, iar suedezul bar trebuie raportat la posibilitatea ca şi alte cu-
vinte să fi fost implicate. Grecii sau latinii nu s-au numit niciodată unii
pe ceilalţi barbari, deşi vom găsi la Thucydide exemple de barbarism
elen, fără a-l putea totuși acuza de răzbunare tracică, iar numai câteva
pagini din Appian sau Tacit ar fi suficiente pentru a ne arăta că dacă
sălbaticii barbari ucideau uneori semenii pentru cerinţele religioase sau

80
în caz de război, existau perioade din istoria Romei când întreaga Italie
ajungea o imensă baltă de sânge frăţesc.
Ne vom aminti acum una dintre „akousmata” promovate de Pitagora:
„să nu primeşti rândunele să cuibărească sub streaşina ta”. Rândunelele
erau de asemenea numite „barbaroi”, zice-se pentru graiul lor ciudat, la
analiza acestui termen neglijându-se parcă prea uşor că niciun grai pă-
săresc nu poate fi perceput de om altfel decât ca fiind de neînţeles (cf. şi
Păsările lui Aristofan). Şi putem fi siguri că grecii antici ştiau că rân-
dunelele nu sunt păsări autohtone, ci migratoare. Cu alte cuvinte, exem-
plul acesta ne-ar putea apropia de adevăr: barbaros avea iniţial la greci
sensul de străin, abia apoi ataşându-i-se înţelesul de needucat, necioplit,
sălbatic, cum nu puteau fi inofensivele și veselele rândunele.
Iar dacă anterior am făcut apel la sumerianul aga=coroană, legat de
regele Agamemnon, acum vom vedea că un alt termen al acestei limbi
considerată ne-indo-europenă, anume verbul bar=a fi străin, ne poate da
o mână de ajutor. Ca adverb, sumerianul bar înseamnă afară, iar ca ad-
jectiv înseamnă alb. Reamintindu-ne aserţiunea lui Paul Faure că Bere-
kynthos sunt munţii cretani din care se ştie cu certitudine că bere înseam-
nă alb, vom aduce de asemenea în atenţie faptul că sumerienii se nu-
meau ei înşişi „poporul capetelor negre”, adică tocmai opusul lui bar
(alb). Iar aceste argumente ar trebui să constituie un îndemn de a aban-
dona bâlbâiala sau rostirea de cuvinte ininteligibile ca origine a ter-
menului barbar, cu atât mai mult cu cât vom lua în consideraţie vo-
luntariatul cu care istoricii greci şi latini deopotrivă, în ciuda nivelului
scăzut al lingvisticii epocii lor, obişnuiau să înregistreze cuvinte străine,
înregistrând şi semnificaţia lor. Şi chiar am mai putea insista aici asupra
„barbarilor”. În afară de „ţara capetelor negre”, sumerienii îşi mai nu-
meau ţinutul Ki-en-gir, unde ki înseamnă loc, verbul en înseamnă a con-
duce, iar gir înseamnă nobil, poate apropiat de el este grecescul kiri-
os=domn, stăpân, dar la sumerieni având şi semnificaţia de băştinaş. În
Ţările Române sub regim fanariot, kir era folosit şi de români cu sensul
de „domn”, mai ales la adresa grecilor evident, dar și preoților ortodocși
li se putea acorda denumirea. Prin urmare, s-ar părea că sumerienii se
considerau băştinaşi, având capetele negre şi fiind nobili, spre deosebire
de străinii desemnaţi prin bar dublat pentru accentuarea ideii, conform
uzanţelor limbii lor, ceea ce l-a intrigat pe Paul Faure în privinţa unor

81
dublări de silabe sau numai de consoane în antica insulă a Cretei minoice
(ibidem, op. cit.).
Poate că enunţarea câtorva cuvinte din Omiliile Sfântului Ioan Chrisos-
tomul vor aduce de asemenea lămuriri: vorbind despre eunucul etiopian
ajutat de apostolul Filip să priceapă Scriptura (Faptele apostolilor, 8: 26
- 39), Chrisostomul îl numeşte „barbar după limbă, filosof după minte”
(Omilia 35 la Facere). Deși un exemplu târziu, se dovedeşte astfel o da-
tă în plus că diferenţa de limbă sau o exprimare greoaie (bâlbâită) nu
erau obstacole în calea aprecierii unui om.
Ca o scurtă paranteză ajutătoare, vom spune că aheii timpurii, înainte de
a coborî în peninsula balcanică s-au organizat social pe malul nord-
vestic al Mării Negre, probabil ocupând și o parte din teritoriul actualei
Românii, teritoriu bogat în relicve preistorice, aici (la Tărtăria în Ardeal)
găsindu-se inclusiv câteva mici tablete din lut ars, ce ar conţine un fel de
scriere veche, foate probabil anterioară celei sumeriene. Iar aceste ele-
mente, adică o scriere mai veche decât cea sumeriană, „capetele negre”
ale lor, precum şi numele Mării Negre, - folosit de aproape toată Europa,
- dar înregistrată în antichitate drept Pontos Euxeinos, denumire ce ar
putea face aluzie la furtuni sau valuri potrivnice navigaţiei, dar nu im-
plică vreo culoare, ne pot pune pe gânduri în privinţa unor aspecte ale
vechimii populării teritoriului românesc cu oameni civilizaţi, care nu vor
fi dispărut ca prin farmec fără a lăsa urme, şi putem menţiona câteva
lucrări care trateză cel puţin parţial vechimea civilizaţiilor ce s-au creat
şi dezvoltat pe teritoriul românesc, cu strălucitoarea şi misterioasa cul-
tură Cucuteni-Tripolie, ce a uimit şi încântat lumea de la descoperirea ei
până azi: Civilizaţiile Europei vechi de Guido Mansuelli, articolele
lituanienei Marija Gimbutas (1921-1994) sau Grecia epocii întunecate
de englezul A.M.Snodgrass. În lucrarea sa de referință internațională
Marea Neagră, renumitul istoric Gheorghe I. Brătianu arăta cum toate
denumirile Mării Negre converg spre unul și același sens, adjectivul
negru având în vechime inclusiv semnificația adjectivului mare (Intro-
ducere).
Ca o concluzie a celor susţinute despre originea termenului barbaros,
vom rezuma: două cuvinte, unul suedez - bar=gol, nud, - şi unul sume-
rian, verbul bar=a fi străin, - par a rezolva intenţia grecilor şi apoi a ro-
manilor de a reda prin barbaros respectiv barbarus o realitate mult mai

82
plauzibilă decât supoziţiile moderne legate de o vorbire defectuoasă.
Băştinaş e tot la fel de radical opus lui străin, pe cât e de diferit alb faţă
de negru. Iar aceste posibilităţi par a fi mai aproape de realitate, deoare-
ce grecii şi latinii au fost desigur două popoare mult prea inteligente
pentru a se indigna în fața diferenţelor lingvistice naturale, ce nu puteau
fi luate în râs decât la modul stupid și superficial, textele lor istorice con-
semnând neutru dacă nu chiar cu plăcere, termeni barbari.
Dacă s-au indignat vreodată în privinţa defectelor umane, şi grecii şi ro-
manii s-au manifestat deschis împotriva prostiei de orice fel, a viciilor, a
lenei, a lăcomiei, a laşităţii, a minciunii, adică împotriva defectelor de
care omul poate fi numit direct răspunzător, neajunsuri ce se pot reme-
dia, nu a unor diferenţe naturale cum este limbajul, pe care nici barbarii
cei mai reduşi mental nu le puteau critica, probabil doar părţile pe care le
găseau greu de însuşit dintr-un limbaj, atunci când va fi existat o ase-
menea eventualitate. Trebuie eliminată categoric legătura dintre barbar
și bâlbâială/bolboroseală.
Att bo - verb suedez, însemnând a trăi; în limba greacă este biò. Sub-
stantivul suedez bo înseamnă bogăţie, pe când echivalentul grec al
acestuia este foarte diferit: ploutos, înrudit cu numele zeului Pluton,
considerat de M.P. Nilssson drept una din cele două etimologii veridice
date de Platon în dialogul Cratylos. A trăi şi bogăţia par doi termeni
foarte apropiaţi în suedeză, importanţi pentru întreaga condiţie umană,
nu numai în Atena secolului lui Pericle, deşi în greacă sunt termeni dis-
tincţi. În fragmentul XCVI: 4 al Cărţii lui Enoh autorul tună şi fulgeră în
cel mai autentic stil profetic antic evreiesc împotriva celor care cred că
bogăţia poate trece drept sfinţenie, ca şi când acesta ar fi fost scopul naiv
al agonisitorilor de averi. În Etica Nicomahică (178 b21-32), ducând mai
departe doctrina lui Socrate şi Platon, Aristotel spunea că fericirea con-
stă în contemplarea Divinităţii, Zeul fiind Gândirea Absolută. Tot el
observase cu justeţe că dacă posesia unor lucruri nu ne poate face feri-
ciţi, în schimb lipsa lor ne poate aduce nefericirea (ibidem, 1099 a31-
b7). Nu aflăm însă nimic de la el referitor la tendința de acaparare a bu-
nurilor în scopul constrângerii și manipulării semenilor, ori la evaluarea
unor asemenea tendințe. Pitagora de exemplu, pare a fi fost în mod cât se
poate de superficial acuzat de sete de putere și executat în mod barbar.

83
 Zeiţa Hera, mult venerată de grecii vechi, o posibilă reminiscenţă rea-
mintind de locuitorii pre-elenici ai peninsulei balcanice şi de credinţa lor
htonică dinaintea invaziei uranienilor ahei, era însoţită în Iliada ho-
merică de epitetul boopis, pentru care Schliemann notează că ar fi avut o
controversă cu numitul „cancelar de fier” Otto von Bismarck. Boopis,
aşa cum este de găsit în textul homeric alături de numele Herei, s-a inter-
pretat drept „cea cu ochi de taur”, un epitet destul de nepotrivit pentru o
fiinţă umană, mai ales pentru o zeiţă de importanţa Herei. Potrivit Im-
nului homeric închinat Herei, zeiţa avea „ochi de viţică” (versul 351).
Mircea Eliade ne informează în Capitolul 2 al Tratatului de istorie a
religiilor că Ningalla, marea vacă a sumerienilor şi totodată marea soţie
a zeului Bel, foarte aproape de statutul Herei, era de asemenea numită
Beltu sau Belit, adică Doamna, ceea ce ar putea elucida epitetul boopis
acordat de Homer soţiei lui Zeus. Am arătat anterior posibilitatea unor
comparaţii cu limba sumerienilor, referitor la aga=coroană sau la bar=
alb, de asemenea a fi străin, şi s-ar putea ca şi alte cuvinte sumeriene să
ne mai vină în ajutor pe parcurs, deschizând perspective de lărgire a
orizontului de abordare a vechimii grecilor, pentru Russell surprinzător
de „iuţi” în ascensiunea lor istorică. La discutarea lui boopis putem adă-
uga şi numele susmenţionatului monstru Argos, „cel cu o mie de ochi”,
creaţie a Herei. Alăturat deci marii zeiţe, adjectivul ar avea intenţia de a
ne-o prezenta ca pe o fiinţă autoritară, mai degrabă decât ca pe o mamă
hrănitoare, cum au fost tentaţi unii analişti să forţeze lucrurile, atraşi de
implicaţia indiscutabilă a vacii, dar uitându-se comportamentul ei nu
tocmai lăudabil sau emoţionant de matern, chiar faţă de propriile-i pro-
genituri (cf. cazul Hephaistos cel beteag de un picior, aruncat de ea de pe
Olymp). Din nou Pausanias ne poate fi aici folositor: în Teba se obişnuia
să se sacrifice un taur lui Zeus iar Herei, o vacă (în Călătorie în Grecia,
IX; 3; 4). Repetăm: una dintre primele zeităţi principale ale omenirii a
fost taurul; iar ca soţie, el nu putea avea decât vaca. În consecință, ver-
bul suedez att bo poate fi luat în discuție în menționatul context.
Att bulla-up - a trata, dar şi a servi. Senatul Atenei, dar şi al altor cetăţi
elene, se numea boulé, - boulesis=voinţă, - iar clădirea în care se întru-
nea, atestată de nenumărate vestigii, se numea bouléuterion. Legătura cu
verbul suedez pare verosimilă, iar noi am pornit deocamdată la depis-
tarea termenilor nordici care să confirme convingerile unui eminent ling-

84
vist elenist, - Martin P. Nilsson, şi ale unui arheolog specialist în preis-
toria Europei - Gordon Childe, - că lumea eroică greacă ar fi fost con-
secința implicării directe a neamurilor germanice (nordice și britanice) în
Balcani, obligându-ne astfel la o evidentă rectificare: prima civilizaţie a
Europei nu a fost cea greacă, ci mai degrabă am putea-o numi pan-euro-
peană, observație suplimentată de cele anterioare privitoare la revizuirea
vechimii limbilor invocate, respectiv suedeza și engleza, din care putem
repera dacă nu exact populațiile în cauză, cel puțin un idiom foarte a-
propiat de cel recunoscut ca atare mult mai târziu, în epoca modernă. Nu
putem totuși nega conservatorismul lingvistic al Europei preistorice,
poate chiar al întregii lumi, vechi termeni persistând de-a lungul erelor.
Despre termenul suedez reflectat probabil în bouléuterionul grecesc şi
întrunind conducerea alături de servitudine, putem observa că vechile
sisteme politico-sociale nordice, - Islanda fiind probabil cea mai veche
democraţie europeană, cel puţin după cum reiese din izvoarele scrise, -
pot fi comparate dacă nu tocmai cu democraţia autentică grecească, cel
puţin democraţii rudimentare acestea se pot numi. În Politica sa, Aris-
totel continuă Republica lui Platon până pe culmile raţiunii antice (cu
limitele ei desigur), deşi Athenaios, dând probabil curs flecărelilor vre-
mii, spunea că Politica aristoteliană poate fi cea mai bună în domeniu,
dar ce folos dacă nu ne convinge?! - ca şi cum intenţia sa glorioasă ar fi
fost de a-l învinovăţi pe stagirit că a criticat multe din inconvenientele
sociologiei Republicii lui Platon. Giovanni Reale (op. cit. vol. 4), argu-
mentează eresurile fundamentale comune ambelor lucrări.
Depå - magazie, depozit. Nu numai în Grecia antică dar şi în Creta, Isra-
el sau ţările din apropierea lor, vasele gigantice de lut ars (pythoi) ser-
veau drept spaţiu de depozitare pentru hrană, dar şi pentru cele mai di-
verse obiecte, aducând arheologilor satisfacţii şi îmbogăţind tuturor cu-
noştinţele. În Iliada, minunatul vas de aur numit „cupa lui Nestor”, la fel
cu cea descoperită de arheologi în puţul mortuar nr. 4 de la Mycene, este
consemnat cu termenul grecesc depas amphikipelon, adică vasul de-
dicat oaspeţilor, unde depas se poate compara aproape perfect cu suede-
zul depå (Iliada, XI, 645 la Murnu).
Dån - zgomot, huruit, zăngănit. Vom menţiona în acest context numele
Dodonei, din nord-vestul muntos al Greciei în Epir, foarte cunoscută
întregii lumi elene datorită oracolului de acolo, unde misterioşii seli (sel-

85
loi), un fel de preoţi-interpreţi ai semnelor pronunţate de Zeus „tună-
torul”, care zăngănea gongurile de bronz special atârnate în stejarii sacri
din apropierea străvechiului său templu. În popor se considera că egida
lui produce tunetele. Acolo la Dodona, Zeus era numit „tunătorul”, iar
Platon ne povesteşte în diaogul Phaidros, 275 b, că „potrivit auto-
rităţilor templului lui Zeus de la Dodona, prima profeţie a fost făcută din
partea unui stejar”. Or, aceste elemente – tunetul sacru celest și stejarul,
- sunt clar indo-europene, iar legătura lor cu pelasgii este indubitabil
perceptibilă în Iliada lui Homer. Consecvent în respectul său faţă de su-
perioritatea vechimii culturii egiptene în comparaţie cu cea grecească,
Herodot spune în Cartea a II-a a Istoriilor sale că grecii datorează tot e-
giptenilor străvechiul cult de la Dodona, a cărui celebritate şi probabil
eficienţă au durat incredibil de mult; Tertulian reaminteşte păgânilor Ro-
mei că zeul creştinilor le este cunoscut şi lor, de fulgerele şi trăsnetele
sale temându-se cu toţii. Appianus ne spune că germanii se înfricoşau e-
norm la fulgere şi tunete, însă este posibil ca de fapt aceştia să-şi fi ma-
nifestat veneraţia faţă de Thor, zeul tunător-fulgerător. Am evidenţiat
aceste amănunte pentru a sublinia posibila relaţie a substantivului suedez
dån, pe care îl vom mai întâlni.
Att dåra - a fascina, a vrăji. Doris, fiica bătrânului Okeanos şi a zeiţei
Thetys, era mama celor patruzeci de nereide, fiinţe acvatice care poto-
leau furiile mărilor şi oceanului.
Pandora, prima femeie muritoare din mitologia greacă, al cărei nume ar
accepta o comparaţie cu verbul suedez (pan=tot+suedezul dåra=fasci-
naţie, farmec), a fost dăruită de Hermes cu darul (dåra în suedeză) eloc-
venţei şi pricepere la înşelăciuni, cele trei Graţii i-au dăruit puterea de
seducţie, mulţi alţi zei cooperând în a-i dărui numeroase alte daruri, cu
scopul de a-l seduce (att dåra) pe Prometeu, considerat de mitologia
greacă drept părintele omenirii, nu numai binefăcătorul ei. Se poate re-
marca efortul depus de zei pentru seducerea lui Prometeu, o altă victimă
a „planurilor” secrete zeiești alături de mult mai tânărul Oedip, întrucât
și acesta pare vizat de zei pentru a fi condamnat în final. Specialistul
suedez în religia grecilor, M.P. Nilsson remarca pesimismul religiei
elenilor (A History of Greek Religion), deşi este posibil ca marii „pro-
ducători” de tragedii să se fi bucurat de a avea la dispoziţie această sursă
de inspiraţie. De fapt, ar fi greu de spus cărei religii (antice sau mai noi)

86
îi lipseşte tragicul, poate chiar și pesimismul. Pesimismul și tragicul
mențin spiritul concentrat și mai ales dispus la acceptare. Comparativ cu
dezamăgirea lui Prometeu, putem observa că potrivit Zohar-ului, Adam
a fost la rându-i dezamăgit de prima soție (Lilith), fără ca cea de-a doua
(Eva) să-l fericească prea mult. Planul zeilor nu concorda cu cel al mu-
ritorilor, zeii păreau dispuși a călca în picioare până și intimitatea oa-
menilor, să nu mai vorbim de voință sau judecată.
În vremea barocului cu splendidele sale decoraţii interioare sau exte-
rioare, cu muzica sa fastuoasă şi luminoasă, artiştii îşi manifestau des-
chis dorinţa de se pune capăt unei religii a durerii, promovând gloria şi
apoteoza lui Hristos. Aceşti artişti au creat splendori înălţătoare, exu-
berante, dar se pare că tot drama, şi deci revenirea la ea, a fost motorul
profunzimii artistice. Beethoven îşi scotea pălăria în faţa lui Bach, fusese
elevul lui papá Haydn, însă nu mergând pe urmele senine ale barocului a
ajuns el un titan clasic revoluţionar al muzicii, fără a denigra astfel nece-
sitatea sau valoarea muzicii optimiste.
Sarcasticul Lucian din Samosata observa că zeii au o mare grijă în a-şi
alege femei frumoase de-ale muritorilor (ceea ce s-ar putea deduce şi din
Biblie). Potrivit textelor homerice, afacerile amoroase au stârnit numai
certuri şi nemulţumiri în Olymp. În afară de comportamentul libertin al
lui Zeus, sursa marii nemulţumiri a Herei, relaţia dintre zeul Ares al răz-
boiului şi Afrodita a provocat discuţii aprinse şi a fost considerată drept
scandaloasă. Pentru zei, femeile muritorilor păreau un lucru de maximă
importanţă, şi le dezvăluiau totodată o carenţă a atotputerniciei lor, iar
Biblia pare să-i fi aprobat pe greci (Facerea, 6: 4). Asupra subiectului
vom reveni, însă vom face aici o remarcă: din moment ce Hermes era
totodată zeul morţilor și nu numai al comerţului, el însoţind pe decedaţi
în drumul spre Hades (de unde şi numele de psyhopompos), vom con-
chide că „tatăl oamenilor” fusese condamnat a priori, iar despre Pandora
nu mai aflăm nimic după ce şi-a îndeplinit misiunea stabilită de zei,
aceasta părând în ultimă instanță a se limita la condamnarea lui Pro-
meteu. În cu mult precedentul poem mesopotamian dedicat regelui Ghil-
gameș, amicul său Enkidu se plânge că soarta i-a fost pecetluită de
“poarta” prin care a intrat în lumea orașului, adică de către curtezana ce-i
oferise farmecele. Tot poemul lui Ghilgameș ne spune că apariția ora-
șului s-a datorat patroanei celeste a curtezanelor, marea zeiță Iștar. La o

87
privire mai atentă, putem observa că zeii erau temători de epuizarea
termenului de valabilitate a nemuririi lor, căutând a-și asigura un viitor
terestru prin intermediul femeilor, călcând adesea în picioare mândria
sau demnitatea bărbaților.
Revoltat de acest caz de injustiţie zeiască, Lucian din Samosata, - des-
pre care aminteşte în unele puncte sarcasmul lui Emil Cioran; Marx se
arătase atât de entuziast față de opera lui încât l-a numit un Voltaire al
Antichității, - ne arată un Prometeu superior zeilor, care îl acuză de cre-
area femeilor cu multe lipsuri, în timp ce ei nu se mai opresc din cău-
tarea farmecelor acestora. De fapt, toate acuzaţiile zeilor la adresa lui
Prometeu sunt respinse în mod strălucit, probabil spre satisfacţia multor
filosofi antici greci, mai puţin Platon dacă ar mai fi trăit, după cum
iradiază din Republica, unde academicianul a căutat o reconciliere cu
zeii, ignorând majoritatea vechilor nemulţumiri provocate de ei oame-
nilor. Platon sau Socrate pretind deci o amnezie numai într-o singură
direcţie; oamenii sunt cu alte cuvinte mereu vinovaţi, nu li se iartă nimic,
dar li se cere o uitare quasi totală a oricăror nedreptăţi zeieşti (culmea
condamnărilor, dar și o demonstrație că la temelia Olympului șade forța
și nu rațiunea, sediul acesteia fiind Athena, nicidecum Olympul). Pro-
babil că Protagoras avea în vedere asemenea conjuncturi când afirmase
că despre zei oamenii nu se pot pronunţa, viaţa fiindu-le prea scurtă, iar
creştinii au făcut mai târziu tabula rasa cu mitologia şi filosofia grecilor,
ajunsă într-un impas iremediabil (termenul englezesc deadlock=fundă-
tură pare mai adecvat decât aporia grecilor, care prezintă variante de
soluţionare).
Însă, întrucât răpirea focului a rămas de-a lungul epocilor principala
acuzaţie împotriva lui Prometeu iar focul a fost asociat de psihanalişti cu
iubirea, - făcând abstracţie de faptul că Eschyl îl reprezintă drept un erou
civilizator în renumita piesă Prometeu încătuşat, prelucrarea fierului
fiind marele său aport la schimbarea vieţii oamenilor, - vom aminti aici
succintul eseu al lui Gaston Bachélard, Psihanaliza focului. Prezenţa
multor elemente topite într-un singur mit pot revela nu doar adunarea
unor fragmente disparate foarte vechi, - căci nu ne putem îndoi de reali-
tatea unor asemenea situaţii, - dar şi complexitatea sau plurivalenţa mor-
fologică a mitului grec. Deoarece grecii aveau o minte complexă, pro-
fundă şi cuprinzătoare. Poate că mitul Pandorei include, - prin elemen-

88
tele sale, - însăşi istoria devenirii grecilor, cu darurile zeieşti cele mai
diverse, sfârşind cu discordia. Câte eforturi conjugate împotriva lui Pro-
meteu, tatăl oamenilor! Probabil că, dacă primordialul Ouranos fusese
scos pe linia moartă devenind otiosus, prototipul omenirii era condamnat
irevocabil la dispariție.
Att erinra - a(-şi) aduce aminte, a reaminti. Trebuie să amintim aici pe
frământatele erinys, remarcabil aduse pe scenă de către Eschyl în piesa
Eumenidele, una din părţile trilogiei Orestia, singura trilogie ce ne-a
parvenit intactă de la marii tragedieni ai Antichităţii. Erinyile erau nişte
creaturi veşnic nemulţumite şi neliniştite, născute din groaznica durere a
emasculării zeului Ouranos, cea mai veche zeitate a grecilor, considerată
de unii chiar creaţia hrănitoarei Gea. Hesiod, acuzat de Burnet et alia ca
fiind primul deformator al religiozității grecilor, socotit de aceiaşi ca un
real precursor al filosofilor ionieni, arăta în Theogonia, versurile 181-
185, că erinyile nu uită niciodată faptele rele, instigând continuu memo-
ria spre răzbunare. În trilogia eschyliană ele sunt genial transformate în
binefăcătoarele eumenide, adică aducătoare de bine sau, cum au conchis
majoritatea filologilor, - cele pline de graţie. Potrivit patriarhului isto-
ricilor germani Theodor Mommsen, erinyile ar fi avut o provenienţă ori-
entală, probabil indiană (Istoria romană vol. 1), însă nu trebuie trecut cu
vederea faptul că în timpul când făcea el această afirmaţie, intelectu-
alitatea germană, după ce descoperise marea cultură a Indiei, producea
deosebite lucrări captivante, probabil influenţându-l şi pe el aici. Despre
erinyi se credea, cel puţin până la Heraclit, că pot trage la răspundere
până şi pe Helios în caz de hybris, concepţie de-a dreptul blasfemiatoare
dacă grecii ar fi avut un zeu solar în fruntea Pantheonului lor, asta în caz
că efeseanul nu exagerase deliberat, sau dacă nu avem de a face cu o
expresie-șablon a epocii. Nu putem totuși evita conținutul intrinsec al
ideii de măreție solară.
Numele eumenidelor ne atrage atenţia spre particula iniţială eu-, ce s-ar
putea lua în calcul la analizarea numelui Europei. Prefixul acesta indică
prezenţa cantitativă (bogat în, abundent), dar şi calitativă (bun, de ca-
litate bună). S-a admis că eumenidele puteau binecuvânta, dar şi bles-
tema. Antropologul francez Paul Faure la care am făcut referinţă ante-
rior, era de părere în cartea lui despre insula Creta lui Minos că numele
Europei ar veni de la adjectivul întunecat, însă ne-ar fi probabil greu să

89
admitem, date fiind condiţiile străvechi în care a apărut acest nume, ca
insula Creta şi mica parte a continentului cunoscute primilor colonişti
fenicieni să fi fost cu mult mai întunecate decât ţara lor natală, în cazul
în care acest adjectiv ar fi implicat o referire la împădurirea terenului;
despre culoarea populaţiilor autohtone credem că nu poate fi vorba,
negrii nemaifiind prezenţi pe continentul european de mult timp (Fr.
Matz, op. cit., ne informează că gărzile Palatului Regal minoic din Cro-
nos erau formate din negri, desigur africani probabil importați, însă aici
vorbim de o perioadă mult anterioară). Nici mitologia şi nici arheologia
nu ar revela justificarea acestei provenienţe a numelui. O referire la mi-
tologie poate ne-ar fi mai utilă aici, căutând a implica tocmai „miezul”
povestirii mitice (kernel=sâmbure, cum prefera Nilsson să-i spună), anu-
me răpirea fiicei regelui Agenor.
Am văzut anterior că nu răpirea Elenei de către Paris a putut duce la
drama troiană, şi am mai văzut totodată că asemenea răpiri erau frec-
vente la populaţiile indo-europene, obicei păstrat până la nunţile mo-
derne, unde se mai simulează furtul miresei. Ca vechime, una dintre cele
mai vechi răpiri de acest fel cunoscute în literatură se poate considera
răpirea Sitei, soţia marelui rege Rama (sau Ram) din poemul sanscrit
Ramayana. Prin urmare, considerăm mai obiectivă o abordare din acest
punct de vedere, cu atât mai mult cu cât partea finală a numelui, după în-
depărtarea fără mari inconveniente a prefixului eu-, s-ar putea compara
eficient cu verbul englez to rape=a răpi; a viola; în limba norvegiană
verbul á rappe înseamnă a şterpeli. Nu susţinem aici rezolvarea defini-
tivă a originii numelui continentului cu cea mai tulburată și tulburătoare
existenţă, însă insatisfacţia produsă de presupunerile anterioare ne-ar
obliga la o revizuire, cele propuse aici părându-ni-se mult mai esenţiale,
în primul rând prin apropierea de „miezul” mitologic, domeniu ce poate
fi realmente folositor pentru descifrarea unor controverse care se caută
ades a se eticheta ca rezolvate, - destul de expeditiv, - printr-un „substi-
tut” provizoriu, care se cimentează cu timpul, îngreunând apoi enorm în-
lăturarea sa.
Att egga - a mişca, a agita. De comparat cu numele uriaşului Egeon
(Aigaion), de asemenea numit şi Briareus, fiinţă aflată într-o permanentă
nemulţumire, într-o permanentă agitaţie. Majoritatea personajelor mito-
logice având aeg- ca prefix în numele lor, - Aegeus, Aegiale, Aegialeos,

90
Aegina, Aegistos, etc., - au fost nişte agitaţi. În islandeză, substantivul
ægir înseamnă mare (de raportat la Marea Egee - în mitologia germani-
cilor exista zeul maritim Aegir – cf. Claude Lecouteux – Dicționar de
mitologie germanică), și aproape toate numele invocate mai sus sunt
legate de substantivul mare. Scutul lui Zeus, ce inspira groază tuturor
privitorilor, era acoperit cu piele de capră şi se numea egidă (aegis),
cuvânt destul de frecvent azi în lumea culturală, unde multe manifestări
necesită o egidă, nu neapărat fioroasă. Vom remarca totuşi o altă prezen-
ţă notabilă a mitologicei capre, animal destul de agitat de felul său (a-
semeni celor ce conțin prefixul aeg-), iar acest capricios animal va mai
fi întâlnit din nou, în câteva situaţii destul de puţin aşteptate.
Feber – în suedeză febră, căldură mare. Legat de zeul Apollo, un ac-
ceptat import din lumea Asiei Mici, dar având totuşi reale legături cu
lumea hiperboreenilor nordici, putem menţiona unul dintre numeroasele
alte nume ce i se acordau: Phoibos, - Phoebus pentru latini. Acest nume
se dădea de greci lui Apollo şi niciunui alt zeu. Dacă prima silabă a nu-
melui ar fi legată de febră sau poate chiar de foc (Feuer în germană, fire
în engleză, departe de pyros al grecilor, - focul era considerat „fiinţă” de
către mulţi greci educați), atunci am putea presupune foarte uşor finalul
ca fiind legat de englezescul boss, cunoscut tuturor (se consideră a pro-
veni din olandezul baas, dar ne putem aminti şi de latinul bos primi-
gnius, cântărind peste o tonă, prima bovină domesticită de om, totodată
primul mare zeu al omenirii; în Epopeea lui Ghilgameş zeiţa Iştar e
furioasă că împreună cu Enkidu, Ghilgameş ucide Taurul Cerului, creat
special pentru ea; la greci, aşa cum s-a dedus din textele homerice, boul
a fost prima monedă de schimb, tocmai pentru valoarea lui sacrificială,
lucru de care s-a ţinut seama şi după ce a fost înlocuit cu obolonul, fri-
găruia metalică; ά - alpha, - prima literă a alfabetului grec, provine de la
semiticul aleph, redat în cuneiforme printr-un cap de taur, rotit apoi de
greci cu 45º spre dreapta, după cum am mai spus anterior).
Cât priveşte numele Apollo, despre care Nilsson ne asigură că vine din
Apulunas, nume găsit de arheologi pe o tabletă de lut hittită şi însem-
nând zeul porţilor, ne putem ghida atenţia şi spre adjectivul englez ap-
palling, care înseamnă groaznic, teribil, înfricoşător, deși Dicționarul
Webster ne informează în mod uimitor că to apall=a înspăimânta, dar și
a potoli (setea, etc.), de unde a derivat appalling (la circa 2 secole

91
distanță), a intrat în lexicul englez abia în Evul Mediu. Imnul homeric
dedicat lui Apollo Delianul chiar aşa îl descrie, era un zeu înfricoşător,
zeii înşişi se temeau de el (Imn. Lui Apollo Delianul, versul 2). În limba
greacă, phobos înseamnă chiar frică, de unde a apărut şi sufixul medical
fobie şi, fie că este vorba de febră, foc sau fobie, acestea sunt legate de
Apollo, prevestind posibilitatea ca la elaborarea numelor mitologice
greceşti lingvistica să fi contribuit efectiv, şi la un nivel mult superior și
mai complex decât ceea ce a arătat Platon în Cratylos, lucruri pe care
însă doxa lui le sesizase. Ne putem deci raporta la adjectivul englez ap-
palling=înfricoşător, ce pare apropiat şi fonetic, şi semantic, trebuind
probabil să-l presupunem mult mai vechi decât Evul Mediu. Implicarea
fricii nu era o caracteristică a firii grecilor, fapt evidențiat și de către
Nilsson când spunea că dacă în mitologia greacă au existat monștri,
aceștia erau acolo doar pentru a fi învinși, dar zeul pare totuşi „importat”
din Asia Mică. Otto remarcase de asemenea susmenționata caracteristică
a lui Apollo, analizând textul Iliadei (op. cit.), ori poate luând în calcul
spusele lui Socrate (Cratylos, 404 d, e), care deși la 405a-406a exem-
plifică în felul său numele prin unele funcții ale lui Apollo, nu detaliază
și nu justifică nicicum invocata frică, spune doar că “mulți se tem de
numele zeului, ca și cum ar avea o semnificație de spaimă” (sublinierile
ne aparțin).
Despre zeul Apollo, M.P. Nilsson a observat că nu era interesat prea
mult de etica justiţiei, ceea ce pare departe de comportamentul obişnuit
al unui profet (History of Greek Religion, Ch. 6). Dar, deschizând discu-
ţia despre caracterul înfricoşător al zeului (frica era și în Vechiul Tes-
tament baza bunului mers către dumnezeire), trebuie să ne manifestăm
stupoarea faţă de un epitet grec însoţindu-i foarte des numele: smintheus,
care în traducere ar însemna ucigătorul de şoareci, epitet pe care foarte
mulţi cercetători, unii aparţinând lumii greceşti antice, nu numai că nu l-
au combătut, - departe de ei conceptul cartezian al îndoielii, - ci s-au lan-
sat în uzualele acţiuni de justificare a acestuia. Un zeu atât de mare şi
important, un zeu olympian (deşi importat din afara Eladei), cum oare îşi
clădise gloria din stârpirea minusculilor şoricei? Sub un anumit aspect,
dacă am intenţiona o diminuare cu orice chip a lui Apollo, am putea
observa că mai târziu el a fost asimilat cu solarul Helios, care ocupa un
loc destul de puţin important pentru grecii antici. M.P. Nilsson remarca

92
în History of Greek Religion, Ch. 2, că în afara cultului helian din insula
Rhodos, a cărui origine pare străină, elenii nu aveau un cult real al soa-
relui. În Creanga de aur, Frazer menţionează caii rodieni alături de caii
biblici din Ierusalim, distruşi de restauratorul rege Iosia (IV, Regi, 23:
11). Aceştia erau desigur de origine greacă, probabil din vremurile mi-
ceniene. Tot la Rhodos putem sesiza templul Elenei, veche zeiţă a ve-
getaţiei, venerată la Sparta (cf. Pausanias, III, 19; 10, precum şi M.P.
Nilsson, Homer & Mycenae, Ch. VII), şi transformată de Homer în Elena
lui Menelaos, din mitul căreia s-au pierdut multe, iar ceea ce a rămas a
fost mult secularizat. Însă dacă Elena fusese o zeiţă agrară, potrivit
simbolisticii mitologice ar rezulta că Troia a fost jefuită vizibil din mo-
tive economice. De fapt, mulți istorici moderni nu au văzut în expediția
lui Agamemnon mai mult decât o prozaică incursiune de jaf. Profetul
biblic Habacuc (3: 11 şi 14), pare a cunoaşte unele din epitetele lui
Apollo, iar la 3:14 pare a cunoaşte şi pe maritimul Poseidon cu caii săi.
Ca o altă scurtă paranteză cerută de subiect, - revenind la Apollo vom
remarca observaţia etologilor privitoare la comportamentul uriaşului
elefant faţă de umilul rozător: elefantul nu numai că evită să calce pe
şoarice, dar pare a fugi de el, ca și cum i-ar arăta respect (faţă de rinocer
sau bivol are o atitudine adesea agresivă). Istoricul bizantin Procopius
din Caesarea a consemnat chiar un truc ce a permis unei cetăţi împresu-
rate să scape de asediatorii ce foloseau elefanţi pentru slăbirea zidurilor,
prin spânzurarea unui şoarice de o sfoară, pendulată prin faţa pahider-
melor care deveneau agitate, căutând să fugă - Războaiele cu goţii, IV;
14; 37. Ceea ce ne-ar putea obliga să rumegăm ceva mai insistent asupra
comportamentului unui zeu mare care, hittit sau din altă zonă microasi-
atică, provenea totuşi dintr-o lume relativ evoluată. Pentru că având
acestea în vedere, ceva pare a nu sta în picioare în privinţa numitului
epitet: se pare că ne aflăm în faţa unei situaţii în care o etimologie necu-
noscută sau prost înţeleasă a avut drept rezultat o regretabilă deformare,
rămasă neschimbată timp de mii de ani comozi. După colectarea mai
multor altor elemente, vom încerca o corecţie a termenului, atrăgând
atenţia că nu ne aflăm nicidecum în faţa unui caz unic. Repetăm, oride-
câte ori ataşau grecii un nou zeu sau personaj la Panteonul lor, urmele
„lipiturilor” unei “tehnologii” rudimentare au rămas vizibile, grija pentru
retuşuri fiind destul de scăzută, sau chiar absentă. Dacă inconvenientele

93
au fost uneori sesizate, aceasta s-a întâmplat destul de târziu, când zeul
sau personajul îşi intrase de mult în drepturi, iar indignaţi precum Xeno-
phan din Colophon, aed şi filosof, nu puteau la vremea lor decât să se
răzvrătească împotriva zeilor en bloc, aflându-se fără îndoială într-o ne-
cunoştinţă de cauză în domeniul lingvisticii, dialogul Cratylos al lui Pla-
ton servindu-ne parţial drept grăitoare exemplificare. Poate că şi aici
providenţa a lucrat în favoarea grecilor, menţinând pe Atena în fruntea
multor zei şi pregătind calea, dacă nu tocmai pentru creştinism, cel puţin
pentru un prim pas spre el: critica şi renegarea propriilor zei corupţi. Cât
priveşte disponibilitatea grecilor pentru creştinism, M.P.Nilsson îl acuză
pe Euhemerus, - scriitor dealtfel obscur, ce pare să fi „împrumutat” ideea
„euhemerismului” de la alt autor, necunoscut însă, - pentru a fi furnizat
creştinilor un arsenal „croit de-a gata” menit a submina zeii păgâni (cf.
Nilsson, History of Greek Religion, Ch. 8).
Vorbind despre Apollo, francezul Pierre Lévêque afirma în aceeaşi
lucrare a sa că zeul a avut un drum sinuos până să ajungă în Panteonul
grec. La adoptarea titanidei Leto din Licia, al cărei nume a fost comparat
cu substantivul lada=doamnă pentru licieni, - se poate nota apropierea
vizibilă a licianului lada de englezescul lady=doamnă, grecii l-au tran-
sformat pe Apollo în fratele geamăn al zeiţei lydiene Artimis, care la ei a
devenit Artemis, cea dublată de traca Bendis. Despre posibilitatea ca
numele mamei Leto să fie comparat cu rusescul leto=vară am specificat
anterior (desigur mult mai apropiat de subiect şi de rezonanța fonetică).
Potrivit lui Pausanias, în vechime se jertfeau Artemidei chiar copíi,
cărora li se puneau coroniţe de spice pe cap, amănunt care ne-ar înde-
părta-o de cunoscuta zeiţă a vânătorii, apropiind-o mai mult de cúlturile
agricole. În History of Greek Religion a lui Nilsson, capitolul 1, aflăm că
două zeiţe cretane, Diktyma şi Brytomartis, de origine certă miceniană
potrivit opiniei lui, au fost identificate cu Artemis. E important să adă-
ugăm aici consemnarea lui Lévêque din aceeaşi Aventură greacă: pe
acropola ateniană zeiţa-ursoaică Artemis Brauronia deţinea un templu,
iar aceste fapte reale indică destul de clar o mai mare vechime a Arte-
midei faţă de „fratele ei geamăn” Apollo, „inamicul şoriceilor”.
Potrivit aceluiaşi suedez Nilsson (op. cit.), Artemis fusese la început
nimfa cea mai de frunte, devenind apoi una dintre cele mai importante
zeiţe ale grecilor. Au existat însă şi opinii conform cărora Artemis ar fi

94
avut o origine pur cretană. Abia pe la anul 1000 î.Hr. a intrat Apollo în
sanctuarul său delian, devenind un zeu panelenic, pe câtă vreme Artimis
era deja înregistrată de tăbliţele miceniene (cf. acelaşi Lévêque, op. cit.),
conducând la concluzia că sora sa „geamănă” era de fapt cu câteva se-
cole bune mai vârstnică decât el. Deşi constituise iniţial un import ase-
meni tracului Dionysos, fiind apoi un zeu foarte „greu” pentru grecii an-
tici, aflat deja în deplinătatea funcţiilor la Homer, vom mai zăbovi puţin
asupra lui Apollo.
Este posibil ca, potrivit aceluiaşi istoric francez Lévêque, zeul dorian al
ţarcului de vite, Apellon (apella=ţarc), să fi dat numele zeului, sau cel
puţin să fi contribuit la elaborarea lui. Iliada homerică ne arată chiar de
la început legătura dintre el şi vite, - deși ostilă, - iar aici nu putem evita
o chestiune care i-ar fi produs probabil o mică încurcătură lui Lévêque:
foarte mulţi autori antici l-au pus pe Apollo în legătură cu hyperboreenii,
fascinantul popor nordic, fie că prin acest termen se înţelegeau sciţii,
daco-geţii traci, sau poate chiar mai nordicii germanici.
Apollo era un zeu de statură înaltă, blond, chipeş, cu tot felul de calităţi
- avea puteri vindecătoare, dar putea totodată răspândi molime, avea
darul profeţiei, era poet şi muzician, amintindu-ne aici de cele nouă
muze ale tracilor, precum şi de poeţii lor Tamyris, sau mai ales de semi-
legendarul Orfeu, având în comun cu Apollo nu numai muzica, ci şi pro-
feţia: chiar după moarte, capul lui Orfeu continua să proorocească. Prin
urmare, deşi avem în discuţie două populaţii de excelenţi luptători, illirii
- amintindu-ne de Apellon al dorienilor, cu care erau înrudiţi şi cărora le
lipseau multe din talentele lui Apollo, - şi tracii, mult mai complecşi,
cărora se pare că le aparţinea Troia şi Troada, deşi tot barbari erau nu-
miţi, balanţa s-ar înclina spre traci, deşi ar rămâne nerezolvate un număr
de alte necunoscute. Prin afiliaţiile cu Bendis, marea zeiţă Artemis, sora
„geamănă”, ar contribui de asemenea la atragerea lui Apollo de partea
tracilor, sau cel puţin a unei populaţii înrudite cu aceştia. Am spus că
Dionysos, indubitabil un mare zeu trac, (unul dintre puţinii zei muritori
dar și revenind apoi la viață), a avut mormântul chiar în interiorul tem-
plului dedicat lui Apollo la Delphi, însă doar acest fapt nu-l va putea
atrage singur în tabăra tracilor, deoarece ar putea simboliza dispariţia
beţiei în apropierea raţiunii treze, pentru că cei doi erau desigur diver-
genţi în privinţa acestui punct. După acceptarea lui Apollo, cultul lui

95
Dionysos a continuat să-şi menţină importanţa, că doar fiul Semelei se
născuse din piciorul lui Zeus, ceea ce-i indică înaltul statut. S-a remarcat
importanţa lui Dionysos copil, foarte probabil un mit ce şi-a mai pierdut
din atenţie la faza finală a zeului înnoitor de natură. Semilegendarul
Orfeu, maestrul trac al poeziei şi un bun gânditor, permanent divizat
între exuberantul Dionysos şi sobrul Apollo care şi-l disputau, sfârşeşte
în mod tragic, sfâşiat de bachantele trace. Pentru evidenţierea rapor-
turilor dintre Apollo şi Dionysos, Psyché a lui E.Rohde sau Grecii şi ira-
ţionalul a irlandezului Eric Robertson Dodds, vor fi încă foarte utile
precum am specificat mai sus, iar despre Dionysos-copil Copilul divin –
Fecioara divină a ungurului timișorean Carl Kereny (1897-1973) se dis-
tinge.
Mai nou decât aceştia, italianul Giovanni Reale (op. cit., vol. 3), atrage
atenţia asupra faptului că Unul filosofilor antici greci, în special pitagori-
cieni, era desemnat prin termenul Apollon, deci prin numele zeului solar
(cf. Platon, Republica, VII, 508 b-509 c sau Plotin, Enneade, V, 5, 6).
Despre Apollo, Herodot afirma nicidecum surprinzător, că provine în
Grecia din Horus al Egiptului (Istorii, II, probabil urmat cu docilitate de
Macrobius). Sciţii şi tracii erau arcaşi vestiţi, iar hoardele cimerienilor, -
înrudiţi cu tracii, - distruseseră totul în calea lor prin secolul VII î.Hr.,
bazându-se pe iuţeala şi precizia arcaşilor călare. Atât Apollo cât şi sora
Artemis erau arcaşi par excellence. Sciţii erau de asemenea buni arcaşi,
iar între ei şi traci par a fi existat anumite relaţii de rudenie. O mie de ar-
caşi sciţi, angajaţi de administraţia ateniană asigurau ordinea polis-ului,
fiind polţia de atunci a Atenei care, potrivit relatării lui Robert Flacelière
(op. cit.), aveau garnizoana pe Areopag, colina ateniană ce-şi luase
numele de la zeul Ares (alt trac). Aristotel dă pentru arcaşii sciţi cifra de
1 600, superioară datelor elenistului francez, iar ca istoric Aristotel a fost
în general apreciat. Amintindu-ne de pretenţiile atenienilor de a se trage
din zeul Apollo, amintindu-ne că Flacelière aprecia populaţia Atenei
pericleene în jur de 250 000 de locuitori, - Parisul Regelui Soare avea
prin secolul 17 doar vreo 400 000 de suflete, - ne putem întreba dacă
acelaşi număr de buni arcaşi nu s-ar fi putut găsi cu ușurință chiar printre
atenieni. Am putea probabil percepe aici o preferinţă politică, întrucât
Sciţia era pe atunci furnizorul de grâu numărul unu al Atenei. Sciţii şi
tracii aveau la Atena reputaţia de imbatabili băutori, deşi la arme acest

96
lucru nu-şi mai spunea cuvântul - se credea că tracii fuseseră sfătuiţi de
însuşi Orfeu să bea vin înainte de luptele cu inamicii, şi se pare că grecii
preferau să-i aibă ca mercenari decât ca duşmani. John Burnet avertiza
că scrierile lui Aristotel pot fi superioare lui Platon în privinţa veridi-
cităţii conţinutului istoric, iar în Republica, IV, 435 e, academicianul
consemnează firea irascibilă a ambelor neamuri de arcaşi, iubitori de bă-
uturi ameţitoare, ceea ce poate fi credibil. La Herodot, sciţii se opuseseră
cu vehemenţă introducerii cultului lui Dionysos la ei în ţară. Pentru
istoricul evreu Josephus Flavius (bun general căzut prizonier la romani),
sciţii antici erau demni de dispreţ, fiind singurii oameni de pe pământ
cărora uciderea semenilor le producea plăcere, aproape toţi ceilalţi
ucigând de nevoie. De la Herodot ştim despre obiceiul sciţilor de a jupui
pielea victimelor lor umane, iar criticul englez de artă John Boardman
(Grecii de peste mări, cap.6), presupune că pentru grecii antici, exoticii
sciţi trebuie să fi apărut asemeni pieilor roşii din America pentru euro-
peni. Boardman enumeră nu mai puţin de şaisprezece colonii greceşti
(emporia) pe teritoriul scit, Olbia fiind cea mai veche şi mai bogată
dintre ele, întemeiată de întreprinzătorii milesieni şi apoi prădată şi dis-
trusă de geţii regelui Burebista, decăzând după aceea aproape definitiv.
Reîntorcându-ne puţin la problemele lingvistice, vom spune că presupu-
sul verb indo-european skeu ar fi însemnat a jupui, reamintindu-ne nu-
mele homeric al scutului, şi modul lui de fabricaţie. Skytotomos se nu-
mea fabricantul de scuturi, - aproape de skytos, numele scitului din scri-
erile greceşti, - iar scutul era construit dintr-un cadru de lemn sau metal,
peste care se întindeau câteva straturi de piei tăbăcite.
În limba africană swahili, mbele înseamnă a jupui, iar consoana iniţială
m poate fi neglijată, amintind de cealalaltă formă românească a verbului,
a beli, unde vom percepe particula bel-, pe care o putem presupune ca
apropiată de pel- al pelasgilor ce practicau circumcizia. Avem aici un
posibil exemplu de prezență a fondului lingvistic uman comun,
legăturile europenilor cu vorbitorii de swahili fiind destul de târzii. Dar
asupra idiomului swahili ca şi asupra limbii române, vom reveni. Se
desprinde clar din acestea că şansele sciţilor de a şi-l fi revendicat pe
Apollo ar fi fost foarte reduse. Deşi Anarhasis, potrivit lui Diogenes
Laërtios era considerat unul din cei şapte înţelepţi de frunte ai Greciei
antice, im-presia generală de sălbatici nu le poate fi trecută uşor cu

97
vederea. Ceea ce nu înseamnă că sciţii nu erau perfectibili. Demostene,
celebrul orator atenian, - „un suflet de oţel într-un corp plăpând”, după
cum l-a descris André Bonnard (op. cit.), - era născut dintr-un bogat tată
grec şi dintr-o mamă scită. În ale sale Istorii IV, Herodot afirma că
mama primordială a sciţilor avea şerpi în loc de picioare, din relaţia
acesteia cu Herakles născându-se cei trei fii ai lor, care aveau să
genereze neamul scit. Regele Cecrops, întemeietorul Atenei, era şi el pe
jumătate om, pe jumătate şarpe (partea inferioară), iar atenienii – reluăm,
- se mândreau permanent și ferm convinși, că ei descind din Apollo.
Asemenea amănunte mitologice ne vor aminti aserţiunile potrivit cărora
poporul grec s-ar fi format pe teritoriul ucrainean actual, în nord-vestul
Mării Negre şi, dacă ne vom reaminti cuvintele lui Herodot despre des-
prinderea elenilor din masa pelasgilor vorbitori de limbă presupusă ne-
greacă, ne vom reaminti şi de comparaţia anterioară dintre verbele skeu,
mbele, a beli, şi relaţia bel/pel, legată de numele pelasgilor, acum posibil
mai indo-europeni decât de alt neam.
Considerăm inutil a menţiona că între aceşti termeni nu se poate pune o
egalitate absolută cu ceea ce se urmăreşte a elucida aici, însă ei pot fi
priviţi ca posibile implicaţii ale unui context de semnificaţii cel puţin
parţial comun.
După cum se știe, apelul la o singură noţiune mitologică poate declanşa
apariţia a numeroase direcţii neprevăzute. Desigur că regele Cecrops
trebuie să fi avut legătură cu agricultura, asemeni majorităţii regilor pri-
mordiali (cf. Frazer), aşa că sesizarea prezenţei în numele său a posibi-
lului substantiv englez crops=recolte, nu ar trebui să treacă tocmai ne-
observată.
Pentru că tot am vorbit despre sciţi, indubitabili participanţi la consti-
tuirea poprului rus de mai târziu, o altă sesizare lingvistică privitoare la
vechile popoare ale Europei ce ar putea denota, dacă nu neapărat con-
tacte nemijlocite, cel puţin strânse şi foarte vechi legături, ne-ar trimite
la o consemnare a lui Augustin din Hippo. În De civitate Dei, XV, 23, el
furnizează un termen galic preţios: galii aveau un soi de demoni, pe care
îi numeau dusi. În actuala limbă rusă, duşi este pluralul de la duh=suflet,
spirit, prezent şi în limba română, dar cu un plural diferit şi ne-răuvoitor.
Se cunoaşte lipsa siflantei ş din limba latină, aşa că nu putem afirma cu
certitudine dacă originalul galic suna ca la Augustin sau ca în limba rusă

98
(galii aveau respectiva consoană). Istoricul bizantin Theophylact Simo-
catta (op. cit., IV; 1,sq.), menţionează o sfântă din Babilonul timpului
său numită Golinduha şi aparţinând clanului persan al magilor, ea având
strania viziune a Raiului din cer şi a Iadului subteran (să nu uităm înalta
spiritualitate a persanilor, cu o importantă influenţă asupra europenilor,
probabil şi a arabilor).
Revenind la Apollo, vom aminti că M.P. Nilsson a observat că zeul
fiind olympian nu putea fi un novator, tot ce a reuşit el să facă au fost
câteva lăstare noi plantate într-un sol vechi (History of Greek Religion,
Ch. 6).
Unul dintre controversatele epitete acordate de greci lui Apollo a fost
Lykaios, pe care mulţi cercetători l-au legat prompt de substantivul grec
lykos=lup. Se ştie că acest prădător sălbatic a fost pus adesea în co-
nexiune cu totemul raselor ariene de vânători şi războinici, dacii având
celebrul lor stindard cu cap de lup şi coadă de şarpe (ceva apropiat aveau
şi galii); fără a fi fost indo-europeni, totemul vechilor turci, a căror limbă
şi istorie a fost aproape constant legată de Europa, era tot un lup, con-
siderat strămoşul lor. Ca o curiozitate lingvistică, vom arăta că numele
turc al lupului este kurt, iar kurtarîlma înseamnă salvare (verbul este
kurtarîlmak), ceea ce ne aminteşte de alţi doi gemeni renumiţi, Romulus
şi Remus, salvaţi de lupa capitolina. Despre daci se spune cu convingere
că îşi luaseră numele de la substantivul sanscrit dawos=lup, şi nu putem
evita comparaţia dintre numele acestui totem al războinicilor şi substan-
tivul luptă. Despre totemismul strămoşilor la grecii antici, M.P. Nilsson
ne spune în aceeaşi pertinentă istorie a religiei greceşti, capitolul 3, că nu
posedăm dovezi ale existenţei sale şi, dacă totuşi acesta va fi existat vre-
odată, ideile novatoare îl vor fi eliminat foarte de timpuriu. Extinzând
discuţia, vom putea adăuga pe lista amânărilor alături de epitetul smin-
theus conferit lui Apollo, şi pe lykaios, care doar cu mari sforţări s-ar
putea ataşa de însuşirile caracteristice ale zeului. În limbile nordice,
lykke înseamnă norocos, însă pe moment aceasta nu ne atrage, iar a sus-
ţine că nu o singură dată războinicii din faţa zidurilor Troiei, fie ahei, fie
troieni sau de alt neam, se roagă lui Apollo să aibă o săgetare norocoasă
asupra duşmanului, ar părea insuficient pentru a impune atenţiei cerce-
tătorilor faptul că grecescul lykos ar fi fost în realitate lykke (norocos; în
suedeză, lyk înseamnă noroc, dar şi fericire; comparabil cu englezeştile

99
luck şi lucky). Am scăpa astfel de o acceptare îndoielnică şi am da de o
alta, cam de acelaşi nivel. Vom fi deci nevoiți să aşteptăm colectarea și
dezbaterea mai multor elemente care să ne permită o afirmaţie mai fer-
mă. Socrate avea probabil dreptate când afirma că problema numelui
zeului Apollo e complexă (Cratylos, 406a).
În privinţa tracilor, Diodor din Sicilia (op. cit., IV; 51), ne dă de înţeles
că Artemis ar putea fi considerată hiperboreană: vrăjitoarea Medeea reu-
şeşte să intre în cetatea lui Pelias purtând pe braţe xoanonul zeiţei (idolul
ei de lemn), susţinând că l-a adus tocmai din ţara hiperboreenilor. Tot
Diodor a arătat, - ca şi generalul Xenophon înaintea lui în Anabasis VII,-
că tracii obişnuiau să-şi ia soţii scite, cum a procedat regele trac Phineus
de exemplu, care s-a însurat cu Idaia, fiica regelui scit Dardanos (Dio-
dor, op. cit., IV; 43). Cu această ocazie ne putem pune iar întrebări pri-
vitoare la profunzimea relaţiilor dintre greci şi traci, pentru că cei din
urmă n-au influenţat doar mitologia greacă, ci mult mai multe domenii,
după cum ne-am străduit a evidenția anterior.
Renumitul istoric al filosofiei W.K.C. Guthrie considera că şi Homer a
fost tot rezultatul mediului filosofic ionian, deşi s-ar putea ca problema
bardului antic să fie mult mai complexă. Majoritatea lingviştilor, printre
ei și Nilsson, consideră că numele vechiului poet grec, - rhapsodos, în-
semna literarmente ţesător, deoarece aceştia efectiv „ţeseau” diferitele
creaţii fragmentare, ajungându-se la un tot aproape unitar, aşa cum s-a
întâmplat cu Iliada şi Odiseea. Dar, dacă rapsozii erau ţesători, rămâne
încă necunoscut numele celor ce le furnizau fragmentele de ţesături,
menite a le uni ei într-un covor fermecat, pentru că la drept vorbind,
acestora le-ar reveni un mare merit, poate chiar principal. Dacă francezul
P. Lévêque numea în continuare Homer pe genialul rapsod ce a reuşit
adunarea laolaltă a poemelor anterioare Iliadei şi Odiseei, un alt francez,
profesorul bordelez Félix Buffiere evidenţia în Miturile lui Homer şi fi-
losofia greacă, posibilitatea justă ca la apariţia lui Homer să fi contribuit
şi tradiţia folclorică. Acest punct de vedere sesizat şi aprobat de cele mai
multe ori, n-a reuşit totuşi să urnească de pe umerii lui Homer povara
acuzaţiei de a fi îndepărtat pe greci de zeii lor, faţă de care nutreau
anterior veneraţie. N-a reuşit nici să rectifice constatarea deja cimentată
că el a dat Eladei pe zeii săi. Scoțianul John Burnet acuza totuși, după

100
cum am mai spus, pe thebanul Hesiod de numita deviere, deși nici con-
tribuția lui Homer nu poate fi ignorată (op. cit.).
Din cele mai vechi timpuri barzii antici, aezi, rapsozi sau oricum vor fi
fost şi vor fi numiţi, umblau din casă în casă, încântând şi stimulând au-
ditoriul cu recitarea vechilor fapte de măreaţă vitejie, fiind enorm de
apreciaţi şi foarte solicitaţi. Homer, prin importanţa şi prin misterul său
ne va obliga să revenim mai târziu asupra lui, încercând să vedem dacă
nu cumva numele său n-ar ascunde ceva informaţii, cunoscând obiş-
nuitul principiu de demult: când un nume a fost uitat, s-a căutat refacerea
lui artificială, care să cuprindă însă într-o măsură cât mai mare caracte-
risticile celui implicat. De cele mai multe ori s-ar părea că la mijloc sunt
nişte supranume, probabil minus obişnuita notă hazlie sau ironică din
poreclele de astăzi.
Întrucât ne așteaptă un drum lung și destul de sinuos până la limba ro-
mână, vom reveni totuşi la dicţionarul de cuvinte suedeze presupuse a fi
fost cunoscute de mulţi dintre grecii Iliadei, poate chiar parţial şi de unii
dintre autorii celor două poeme. Pentru a ajunge la luptele de la Mara-
thon (490 î.Hr.) și Plateea (479 î.Hr.), Herodot parcurge aproape toată
lumea cunoscută pe atunci și câteva epoci istorice, dar nu inutil și pentru
nimeni regretabil.
Att gala – a cucuriga, verb suedez ce redă acţiunea cocoşului de a cânta
(to crow în engleză, la fel ca pentru cioară). Intrat în fermele grecilor şi
în arta lor pe la sfârşitul secolului 8 î.Hr., această „pasăre persană” cum
o numeau de obicei grecii antici, - cf. John Boardman, ibidem, op. cit., -
cocoşul reprezintă şi astăzi mândria naţională a Franţei, venind probabil
de la strămoşii lor galli. Iulius Caesar ne informa în De bello gallico -
Războiul cu galii, - că neamul briţilor nu ucidea niciodată cocoşul alb;
symbolon-ul 17 al lui Pitagora interzicea uciderea unui cocoş alb, acesta
fiind consacrat soarelui şi lunii. Un filosof grec venera deci o „pasăre
persană”, ajunsă în Balcani înaintea războaielor cu perşii (?!); hâtrul
Aristofan se întreba în Păsările: „Dacă e o pasăre persană, cum de n-a
venit în Grecia pe cămile?”
Ca dovadă a îndelungatului respect ce s-a purtat cocoşului, multe case
de creștini şi biserici au şi astăzi un cocoş de tablă pe acoperiş, iar unii
bărbați bătrâni mai obişnuiesc încă a urmări slujba bisericească ortodoxă
de Paşte cu un cocoş alb în braţe. Cocoşul a fost mult timp ceasornicul

101
omului antic, deşi o zicală românească spunea că „soarele răsare şi fără
cântecul cocoşului”. Ultimele cuvinte ale lui Socrate amintesc lui Criton
cocoşul datorat lui Asclepios, fără a specifica vreo culoare (Phaidon,
118), datorie impusă probabil de sinucidere, Asclepios promovând viaţa
sănătoasă și nicidecum moartea, cu atât mai puțin sinuciderea. (Probabil
de demult provine și interdicția categorică a sinuciderii la creștini, deși
sunt exemple care o atestă la evrei, cum a fost cazul predării cetății Mas-
sada, a trădătorului vânzător Iuda, și nu numai).
Macrobius spunea în Saturnalia că romanii au introdus primii măsu-
rarea zilei cu începere de la miezul nopţii, ceea ce a avut o oarecare în-
semnătate, dar imprecizia avea să persiste încă mult timp, Caesar şi apoi
papa Grigore cel Mare fiind obligaţi să recurgă la consistente reforme
pentru a reaşeza anotimpurile şi activităţile aferente la locul potrivit. Re-
numita zicere hamletiană The time is out of joint pare a fi realmente
confirmată de motivația reformelor lor...
După ce am trecut succint în revistă aprecierea de care se bucura coco-
şul, vom sublinia că numele galilor, apropiat de verbul nordicilor sue-
dezi att gala, dar şi mai mult de latinescul gallus (cocoş), nu poate veni
de aici, fiind desigur mult mai vechi, ci vice versa: cocoşul a primit în
Europa un nume care să-l reprezinte cât mai bine. Dacă ar fi să căutăm
un termen foarte vechi care să-i desemneze fidel pe voinicii gali, am op-
ta pentru adjectivul sumerian gal, însemnând mare.
Egeenii aveau un important zeu agrar, pe Velkhanos, la care ne atrage
atenţia particula iniţială vel-, care denotă pentru multe limbi vechi euro-
pene, măreţia (cf. Henri Hubert, op. cit.). În limba rusă adjectivul velikiĭ
înseamnă chiar mare, deși cu aplicație predilectă în domeniul abstract.
În albaneză, - limbă despre care s-a afirmat (eronat) că a avut un rol
important la formarea limbii române (cam 50 de cuvinte comune sunt
neglijabile, după afirmația lui P.P.Panaitescu, -cf. Introducere în istoria
civilizației românești), deşi similitudinile s-ar putea limita probabil nu-
mai la rămăşiţele dace sau germanice din limba română, ambele apro-
piate de albaneză, - cocoş se spune la fel, dar de asemenea şi gjel,
amintind de numele galilor (gael) şi de gallus (cocoş) al romanilor.
După cum consemna Frazer în Creanga de aur, Capitolul XXXV, ar-
heologii au descoperit la Roma o urnă frigiană antică ce conţinea cenuşa
unui preot al marii zeiţe Cybele. Un astfel de preot se numea în mod

102
obişnuit gal, iar dacă era Marele Preot, se numea archigal. Urna în cauză
avea încrustată pe ea un cocoş, a cărui coadă era formată din spice de
grâu, iar la români cel puțin ceramica de Hurezi indică o similară îm-
pletire simbolică a legăturii cocoșului cu agricultura. Iată deci un exem-
plu ce leagă cocoşul şi de agricultură, şi de sacralitate, şi totodată de
numele galilor. Pentru Aristofan, un gânditor original dincolo de umorul
său, - aşa cum ni-l arată Symposion-ul lui Platon, şi aşa cum trebuie să-l
considerăm şi noi pe cel apreciat inclusiv de Shakespeare, probabil şi de
reprezentanţii teatrului absurdului, ca şi de mulţi alţi iubitori de teatru, -
cocoşul era un simbol al vitejiei, era fiul lui Ares (Aves, 927-929).
Totodată, în același contxt lingvistic putem aduce aici în discuţie un alt
mit: cel despre Pygmalion şi Galatheea, frumoasa sculptură de care s-a
îndrăgostit însuşi creatorul ei, desăvârşitul artist care a făcut-o să prindă
viaţă prin dragostea lui. Gânditorul şi omul de litere german G.E. Les-
sing (1729-1781) ne-a lăsast câteva cuvinte inspirate, potrivite și acestui
caz. El a spus că nu poate afirma cert că marea dragoste a lui Pygmalion
i-a dat suflet Galatheei, dar poate spune cu siguranţă că dragostea a
condus mâinile artiștilor greci când au creat cele mai valoroase opere (cf.
Laocoon). Francezul Pierre Lévêque ne informează (ibidem op. cit.) că
ar fi existat un rege fenician în Cipru care s-a culcat realmente cu o sta-
tuie. Numele acestuia, Pumiyaton spune el, ar fi fost transformat de greci
în Pygmalion. Credem că grecii vor fi fost consideraţi de alţii copíi şi se
vor fi simţit uneori astfel, însă cu greu am putea accepta un asemenea
„împrumut” – este vorba probabil mai degrabă de o coincidență. Fără a
vedea pretutindeni mâna laborioasă a lingvisticii, vom încerca în con-
tinuare să preferăm acest drum decât să acceptăm mituri prea apropiate
de basm. Pentru că am putut deja vedea cum lingvistica a lucrat efectiv
la elaborarea sau modificarea nucleului de bază, existând cazuri de vizi-
bilă necunoaştere a unei limbi din care a provenit materialul, modifi-
cările rezultate ducând la erori indubitabile. Galatheea ar putea însemna
Zeiţa cea Mare (gala+thea), iar numele lui Pygmalion ne-ar putea con-
duce spre substantivul german Maler, care înseamnă pictor. Verbul en-
glez to pick (a stone) înseamnă a ciopli (o piatră). Contopirea şi apoi
deformarea (grecizarea) acestor două părţi poate să fi dus la apariţia
numelui sculptorului, amintindu-ne că egiptenii obişnuiau să-şi picteze

103
sculpturile în piatră (de fapt, şi indienii, grecii sau latinii procedau la fel,
însă intemperiile au făcut cel mai ades ca vopseaua să dispară).
Considerăm punctul nostru de vedere ca fiind mult mai sobru şi mai
obiectiv. Şi repetăm, asemenea situaţii nu sunt rare, asemeni lor am mai
întâlnit deja, şi vom avea ocazia să mai întâlnim şi altele. Putem spune
cu certitudine că ne aflăm în faţa unui fenomen; probabil sporadic și nu
generalizat, însă realmente existent - lingvistica a contribuit indubitabil
la generarea multor nume mitologice (inclusiv la acțiunile zeilor sau ero-
ilor în cauză, fenomen revers).
Poate că mitul acesta consemnează renunţarea la vechiul şi rudimentarul
xoanon de lemn, numit mai târziu eidolon (de unde a provenit şi terme-
nul idol), şi adoptarea unei viziuni şi tehnici superioare, evenimentul
având un efect spectaculos asupra privitorilor greci. Acelaşi critic englez
menţionat anterior, profesorul John Boardman de la Oxford ne informea-
ză, - deşi majoritatea cercetătorilor consideră inovatorul Corint ca loc de
apariţie a statuilor la scară mare, aproape umană (cf. Pierre Lévêque, op.
cit.), - că rondbosurile mari în piatră trebuie să fi apărut în insulele estice
ale Eladei, unde marmura era ieftină, şi după producerea unui impresio-
nant număr de idoli de lemn (Grecii de peste mări, cap. 4, unde tot el ne
informează că Egiptul i-a influenţat într-adevăr pe greci, iar marile statui
au apărut la ei aproape concomitent cu marile clădiri). Tradiţia greacă
atribuia însă lui Dedalus confecţionarea primului xoanon (cf. Pausanias,
Călătorie în Grecia, Boetia, 3; 2. Periegetul consideră că meşterul Dedal
şi-a luat numele de la daidalion, vechiul termen pentru xoanon, şi nu in-
vers, ceea ce poate fi relevant în privinţa conştientizării de către grecii
culţi a faptului că se petrecuse ceva între mitologie şi lingvistica lor; în
plus, deşi strâns legat de Minos şi Curtea sa, Dedal nu a lăsat în Creta
nici urmă de vreo statuie, fie din lemn sau piatră). Acest fel de cioplitură
nu a dispărut însă o dată cu introducerea sculpturii monumentale, respec-
tul faţă de trecut şi faţă de religie i-a făcut să păstreze intacte nu numai
forma canonică rudimentară ci şi lemnul, ca material de execuţie.
Considerăm o bună ocazie de a prezenta acum dubii asupra etimologiei
adjectivului românesc galben, despre care dicţionarele au acceptat o
origine latină: fulvus, flavus, sau gilvus. Cu mult timp în urmă, mulți
lingvişti din România au părut îndelung interesaţi de propriile apariţii în
mass-media mai degrabă decât de elaborarea unui dicţionar etimologic

104
temeinic al limbii române, patriotismul lor manifestându-se îndeosebi în
propagandă antisovietică, dând de înţeles în termeni mai clari sau mai di-
simulaţi că se caută desfiinţarea limbii române, limbă la care ei oricum
nu prea contribuiau în afara strădaniei de a obţine titluri pompoase și
fără acoperire. Ceea ce li se părea o bună justificare a activităţii lor scă-
zute, în urma căreia tot ce nu era latin la origine era ori slav, ori albanez,
maghiar, bulgar, turc, ori cu etimologie necunoscută. Despre partea ger-
manică a limbii române, atât cât se poate să fi rămas de la daci, eventual
mai apoi de la gali, nu se făceau decât sumare menţiuni. Se cunoşteau
desigur vechile aserţiuni privitoare la apartenenţa limbii geto-dacilor la
familia limbilor germanice (satəm), dar se evita „cu sfinţenie” apro-
fundarea problemei, o atitudine complet diferită față de trecutul în care
fusese exagerat germanismul dacilor.
Adjectivul galben poate avea o origine galică (datorită primei silabe),
sau chiar daco-getă. A intra acum în amănunte ar însemna să ne abatem
prea mult de la subiectul acestui capitol, şi ar fi prea devreme, încă fiin-
du-ne necesară colectarea mai multor elemente. Aşadar, încă o promisi-
une de rezolvare ulterioară, căreia îi vom da curs.
Pare vizibilă superficialitatea cu care s-a tratat acest caz, desigur nu
singular: cunoscându-se procentajul ridicat de cuvinte latine din limba
română şi marea depărtare a celorlalte limbi de adjectivul românesc, s-au
citat pur şi simplu trei termeni latini echivalenţi, adică s-a tradus cu-
vântul românesc în atotcuprinzătoarea limbă a latinilor care, la urma
urmei nici n-au stat prea mult pe teritoriul Daciei, ceea ce nu se va in-
terpreta nicidecum că limba română este acum neo-latină datorită muncii
Şcolii Ardelene (parțial benefică românilor, deşi aparent iniţiată și sus-
ținută de austrieci), sau al vreunui fel de artificialism exterior ei. Limba
galezilor britanici de exemplu (a celor din Wales), şi ea apropiată de lim-
bile germanice, are destule puncte comune cu latina, nefiind însă nici
una, nici cealaltă – ca și greaca, armeana sau albaneza, e o limbă aparte.
Att ge - verbul suedez al generozităţii - a da, a oferi, a dărui. Crono-
logic vorbind, poate şi ca importanţă, prima zeiţă a grecilor a fost Gea
sau Ge, zeiţa Pământului, cât se poate de apropiată de verbul suedez. Era
prezentă în majoritatea credinţelor şi religiilor preistorice, la fel ca Alma
Mater a latinilor (acest nume este azi folosit cu predilecție pentru desem-
narea instituţiei Universităţii). În Himalaya nepaleză, numele celui mai

105
înalt pisc, numit Everest de englezi, şi de către nepalezi Chomolungma -
Mama lumii, arată stimă faţă de mamă. La egipteni însă, unde piramidele
se construiseră „de sus în jos”, potrivit relatării naive a lui Herodot, luc-
rurile stăteau altfel: aidoma descrierilor sale, aici egiptenii chiar au
procedat invers faţă de restul lumii. La ei Pământul era de sex masculin,
- zeul Keb sau Gheb, destul de aproape de Gea a grecilor, - iar cerul era
zeiţa Nut. Această anomalie poate atrage atenţia spre unele versete or-
fice, în care Gea nu apare ca mare zeiţă, ci ca mare zeu. Putem adăuga
aici observaţia ştiinţifică a meteorologilor moderni: nu Zeus al grecilor
sau al indo-europenilor în general produce fulgere, tunete şi trăsnete; sau
dacă le produce, impulsurile electrice iniţiale pornesc efectiv dinspre
pământ spre nori, contrar credinţelor ce au persistat de-a lungul mile-
niilor. Heraclit spunea că ochiul e un martor mai bun decât urechea, dar
aici este realmente vorba de dezvoltare tehnică, departe de lumea antică.
Asemănarea dintre numele Geei a grecilor şi Gheb al egiptenilor ne poa-
te trimite din nou spre o observaţie anterioară: americanul Jefferson
Murphy (op. cit.), amintise pe caucazieni ca pe una dintre componentele
principale ce au dus la apariţia neamului egiptean. Nu ar fi deci deloc ex-
clus ca o cercetare atentă a vocabularului egiptean să poată întări această
constatare antropologică. Cert este că s-a revizuit pretenţia Bibilei de a
scoate pe fratele Sem ca pe întâiul născut - blestemaţii negri ai lui Ham
au fost primii oameni ai Pământului, - şi pe mezinul Iafet ca pe un Prâs-
lea frumuşel, bun de mângâiat pe creştet (se spune că numele-i vine de la
adjectivul ebraic yophé, care înseamnă frumos).
Harm - necaz; supărare. Verbul suedez att harmas înseamnă a (se) su-
păra, a (se) mânia. Ne vom aminti că Harmonia era fiica zeului răz-
boinic Ares şi a frumoasei Afrodita. S-a admis că Ares era sigur un zeu
trac la origine, precum am mai spus. Harmonia se măritase cu regele
fenician Cadmos, iar povestea ei este plină de necazuri (harmen în sue-
deză). Unele versiuni ale mitului povesteau că ea se născuse din colţii
balaurului ucis de Cadmos în periplul său în căutarea Europei; alte ver-
siuni spun că ar fi fost fiica cuplului endogamic Ares/Afrodita, o relaţie
nu tocmai agreată de greci, ceea ce ar fi o notă de vechime (pre-elenică)
a mitului. Pindar o numeşte „cea cu braţe albe”, la fel cum o numeşte
Homer pe Hera (Imn, - Pentru thebani, Către Zeus). Urmaşii Harmoniei
au dus o viaţă de dezastru: Agave a înnebunit, Ino la fel, după care se

106
îneacă, Semele e trăsnită de Zeus, generaţia următoare este decimată de
războiul fratricid împotriva Tebei. Prin urmare, ar exista motive de a
raporta numele Harmoniei la substantivul şi la verbul suedez, aproape
identice şi în engleză: harm - substantiv; to harm, - verb.
Hat - substantiv suedez, însemnând ură şi amintind pe temutele Ate din
mitologia greacă. Verbul att hata înseamnă a urî (situaţie din nou ap-
roape identică în limba engleză: substantivul hate şi verbul to hate). În
celebra sa lucrare Grecii şi iraţionalul, capitolul 1, renumitul profesor
irlandez E.R. Dodds a remarcat că starea de ate nu era rezultatul răutăţii;
de fapt, era urmarea unei nebunii momentane care, ca orice nebunie se
atribuia daimonilor, care nu aveau tocmai sensul negativ subînțeles în
zilele noastre. Acelaşi profesor irlandez a observat că potrivit Iliadei,
Ate era fiica cea mai mare a lui Zeus; prin urmare, doar Zeus putea
inspira ate. Mai mult, relaţia tripartită Moira (soarta), Erinyi (trei la
număr) și Ate, pare a avea rădăcini adânci, fiind probabil mai veche de-
cât relaţia Zeus/Ate.
Mergând profund şi poate chiar dincolo de asemenea tenebre, inițiatul
Eschyl din Eleusis şi-a câştigat un renume superior faţă de mai tinerii săi
rivali la concursurile de tragedie, Sofocle din Colonos, a cărui Antigona
era considerată de Hegel drept tragedia perfectă, şi Euripide din Salami-
na, pe care Nietzsche îl acuza de desfiinţarea tragediei. În zilele noastre,
Orestia lui Eschyl mai păstrează încă forţa şi expresivitatea antică.
Oedip rege şi Antigona pot fi numite şi azi piese de înaltă calitate, însă
majoritatea din cele optsprezece piese rămase de la Euripide sunt cel mai
des folosite – uneori în grabă și exagerat, - pentru citate fragmentare (se
spunea despre el că era o maşinărie de teatru mânuită prin sfori de către
Socrate, care obişnuia să vizioneze doar piesele acestuia). În Naşterea
tragediei, Nietzsche îi reproşa lui Euripide că, înlocuind elementul dio-
nysiac cu raţiunea apollinică, el a condamnat de fapt la dispariţie tra-
gedia antică greacă. Am putea percepe aşadar legături între străvechea
Ate a grecilor antici şi hat al nordicilor, deşi ura grecească se numea mí-
sos, iar verbul era misò, de unde a rezultat misogin şi derivatele din lim-
bile moderne. Nu ar fi exclusă aici implicaţia verbul englez to miss=a
lipsi, amintindu-ne că şi în româneşte comanda: „lipseşti de-aici!” de
exemplu, exprimă un rezultat al mâniei mai degrabă decât al urii; de-

107
sigur, ca limbă aparent mai modernă, cu engleza lucrurile sunt ceva mai
complexe.
Despre tragedia greacă, un fenomen remarcabil pentru cultura univer-
sală, vom reaminti că şi aceasta poate revela un eminent aport tracic la
cultura greacă, deci universală. Bertrand Russell admira tragedia pentru
îndrăzneala de a-şi fi înălţat bastionul chiar în terenul advers (Misticism
şi logică), iar cunoscutul Emil Cioran spunea (Silogismele amărăciunii),
că după teatrul elisabetan, niciun autor nu a mai ştiut să-şi omoare per-
sonajele. Athenaios considera că omul merge la tragedie pentru a se con-
sola văzând că pot exista oameni şi mai nefericiţi ca el (Deipnodophistai,
VI; 1), contrazicându-şi afirmaţia anterioară că majoritatea spectatorilor
de teatru cunosc replicile pe dinafară (idem, VI; 2). La aproape un secol
distanţă, strălucitul orator al creştinismului, sfântul Ioan Gură de Aur
critică aspru pe spectatorii obişnuiţi ai teatrelor, deşi când aduce vorba
de frumoasele actriţe de pe scenă le descrie cu aşa căldură de parcă ar fi
vrut a se subânțelege că şi el personal le-a văzut, cu greu putându-se
cineva sustrage farmecelor lor ispititoare (Omilii la David și Goliat ). La
drept vorbind, nu spusese Augustin din Hippo contemporanul său, că
frumuseţea lumii vine din mâna lui Dumnezeu demiurgul? (Confesiuni).
Hel - total, întreg, totalitate. Există posibilitatea ca acea mulţime ce se
adunase într-un tot destul de unitar împotriva Troiei, numită hellenoi
(elenimea) în Iliada, să-şi fi luat numele de la substantivul suedez, dar
mai sunt şi alte variante, pe care le vom spicui mai târziu. Mitologia nor-
dicilor avea o zeiţă a lumii de dincolo, unde toţi ajungeau, afară de eroii
căzuţi pe câmpul de luptă, îngrijiţi şi răsplătiţi direct de marele Odin.
Aceasta se numea Hel, era fiica magicianului Loki şi, când toată lumea
plângea moartea frumosului zeu al luminii Baldur, ea ar dori să-l păs-
treze pentru sine, pe motiv că acesta nu murise în luptă pentru a ajunge
în Walhalla. Francezul Georges Dumézil, filolog şi renumit cercetător al
culturii mitologice şi sociologice indo-europene, remarcase destule ab-
surdităţi în mitologia nordicilor (Les dieux des Germains). El a adus nu-
meroase contribuţii la cunoaşterea vechii spiritualităţi a indo-euro-
penilor, deşi a fost aspru criticat de italianul Arnaldo Momigliano (1908-
1987) pentru teoria tripartitismului indo-european, pe care o numea inu-
tilă. Însă Dumézil aprobase fascismul, pe când Momigliano fusese obli-

108
gat să emigreze în Marea Britanie, datorită prigoanei antisemite a fasciş-
tilor, ceea ce ar putea eventual să explice poziţia lui față de Dumézil.
Att hoppa-sig - a se aduna, a se îngrămădi. În câteva pasaje Homer redă
excelenta organizare a armatei pedestraşilor ahei, strânşi unul lângă al-
tul, umăr la umăr, scut lângă scut, coif lângă coif, că nici Ares şi nici
Atena n-ar fi avut ce să le reproşeze (Iliada, XIII; 119-129 şi XVII; 249
sq. traduse de G. Murnu). Pentru ideea de hoplit în sine versul 225 din
Cartea XIII a Iliadei ni se pare sugestiv: „unde-i unire sunt tari şi cei mai
lipsiţi de tărie”. Arheologia a confirmat superioritatea carului de luptă
hittit, foarte uşor, cântărind în jur de 14 kilograme, fiind foarte manev-
rabil. Potrivit contextului istoric, Hector viteazul Troiei e neîntrecut în
lupta de pe car, şi probabil a fost intenţionat aleasă uciderea lui de către
Ahile în luptă pedestră. Întrucât atunci când intervine lupta de infanterie,
aheii sunt în general superiori inamicului; de fapt erau impecabili, și nu
atât datorită unei bravuri superioare, cât unei discipline deosebite, ce a
caracterizat armatele germane de-a lungul istoriei, fie că a fost vorba de
cavaleria Romei, de suedezi, austrieci ori prusaci. Poate că tradiţia aces-
tor trupe de infanterie strâns unite (cf. verbul suedez hoppa-sig), va fi
dus mai târziu la apariţia hoplitului (temutul hoplites), care s-a format la
curtea tiranului Pheidon al Argosului, şi datorită lor a obţinut una dintre
puţinele victorii împotriva Spartei, ceea ce n-a fost la îndemâna multor
greci. Informându-ne că hoplitul şi-a luat numele de la substantivul gre-
cesc hoplon=scut, istoricul englez Adrian Goldsworthy afirmă că deo-
camdată nu se ştie cu precizie dacă acest tip de soldat a apărut mai întâi
în Grecia sau în altă parte (Totul despre armata romană). Realist jude-
când, scut trebuie să fi purtat orice soldat antic, de la ușor înarmații pel-
taști până la marinari sau cavaleriști.
Unul din cei mai celebri hopliţi a fost probabil Socrate care, în ciuda
felului sărăcăcios de a se îmbrăca în civilie, pentru care a fost ades criti-
cat chiar şi de prieteni, trebuie să fi dispus de oarecari sume de bani
pentru a-şi permite de trei ori să participe la campanii militare în calitate
de hoplit atenian.
De fapt, hoplitul propriu-zis era luptătorul experimentat şi bine înarmat,
în jurul căruia se adunau (cf. hoppa-sig) circa nouă luptători mai novici,
apăraţi şi ei desigur de scuturi (ceea ce pune serios sub semnul îndoielii
pe hoplon=scut ca generând numele hoplitului. Eficienţa acestui sistem

109
a adus grecilor marea glorie de la Marathon, - deşi poate că efectul sur-
prizei a făcut în primul rând ca acest miniatural Blietzkrieg să reuşească
în mod strălucit, fiind un mod de luptă preferat şi de Caesar, - hoplitul
constituind mândria armatei grecilor încă multe sute de ani mai apoi,
fiind încă eficient şi în cadrul armatei bizantine. Împăratul Mauriciu îi
menţionează în Strategycon XII, 8 : 5 şi 20 şi-i protejează, sfătuindu-le
superiorii să nu-i streseze şi să se îngrijească de odihna lor, mai ales îna-
intea luptelor; de asemenea, şi Mauriciu recomandă beneficiile vitezei de
acţiune, atât în constituirea formaţiilor dinaintea confruntării, cât şi în
atac - idem, VIII; 2: 33-34; Seneca pare a se fi înşelat când afirma în pie-
sa Agamemnon că cel care se teme atacă cel dintâi (!). Un zid impe-
netrabil de ostaşi bine antrenaţi foloseau şi spartanii, rămânând neînvinşi
până târziu la Leuctra, în 371 î.Hr., când tebanii lui Epaminonda le dis-
tribuie o corecţie netă, a doua lor înfrângere după Hisiae în 669 î.Hr., în
faţa hopliţilor argianului Pheidon, a căror tehnică spartanii conservatori
au refuzat s-o adopte.
Vom încheia dezbaterile asupra hopliţilor cu o consemnare a celebrului
autor american de popularizare a istoriei, C.W. Ceram (1915-1972), în
Secretul hittiţilor, cap. 12. El ne informează despre un text bilingv feni-
ciano/hittit, de la care s-a pornit descifrarea hieroglifelor hittite. Ur-
mătoarea frază îl frământa pe profesorul Bossert: „...şi am pus cal să
meargă lângă cal, şi am pus scut lângă scut”, al cărei sens în feniciană
era cert pentru translatori, singurele cuvinte cunoscute din cele scrise cu
hieroglife hittite fiind verbele. Nu ne putem abţine să nu observăm simi-
litudinea cu versurile homerice din Iliada, unde se face apologia sol-
daţilor ahei, aliniaţi şi uniţi într-o formaţie impecabilă („umăr la umăr,
scut lângă scut, coif lângă coif, etc.”); deşi situaţiile sunt diferite în cele
două texte, forma este izbitor de apropiată. Să bănuim oare o amintire
reminiscentă a prezenței aheilor invadatori pe Câmpia Frigiană din fața
Troiei, sau o cunoaștere a acestui corp de armată?
Pierre Lévêque observa că apariţia hoplitului la Argos şi a triremei la
Corint (prin 550-525 î.Hr.) au însemnat mari progrese în arta militară a
grecilor, dar au adus şi mari transformări sociale, cavaleria înstăritei no-
bilimi pierzându-şi importanţa, un om al clasei mijlocii putând fi el în-
suşi hoplit, sau având suficiente fonduri pentru a înarma un hoplit sau un
echipaj de triremă, cheltuielile fiind mult mai scăzute. Ne putem aminti

110
aici de Norii lui Aristofan, unde bătrânul Strepsiade se plânge că fiul său
toacă la disperare sume imense pentru întreţinerea cailor, doar pentru a fi
şi el considerat nobil; cât priveşte necazurile îndurate pe trireme, nici
acestea nu scapă ironiei sale - Broaştele, 1084-1088. Cum după război
urmau recompensele, asistăm la o ascensiune nedorită a clasei de mijloc,
concomitent desigur cu regresul nobilimii. La urma urmei, relieful mun-
tos al Greciei, - poate cu excepţia câmpiei Thessaliei renumită pentru
creşterea cailor, unde avusese loc conflictul dintre cabalinii centauri şi
lapiţi, - nu era deloc propice desfăşurării pe scară largă a trupelor de ca-
valerie, denivelările terenului și marea fiind mult mai favorabile hopli-
tului şi triremei.
Ne vom opri puţin asupra Corintului, marea rivală a Atenei, care a deţi-
nut mult timp supremaţia invenţiilor în panelenism, ceramica lor de ca-
litate fiind detronată de atenieni doar târziu. Sculptura lor era remar-
cabilă, arhitectura la fel, triremele fuseseră invenţia corintenilor, ateni-
enii părând permanent a veni cu hotărâre „din urmă”, mai mereu între-
cându-i, deşi mergând pe drumul deschis de aceştia.
În afara faptului că fetele frumoase ale Corintului erau celebre pentru
rafinamentul lor, prostituatele de acolo fiind cele mai scumpe din lumea
elenilor, grecii nu uitau să menţioneze un clişeu repetat de locuitorii
cetăţii rivale Atenei o bună perioadă: ei sunt urmaşii uriaşului Corinthos,
fiul lui Zeus şi unul din primii regi ai cetăţii istmice (prin expresia:
„Corint fiul lui Zeus” grecii persiflau ceva plictisitor, auzit în repetiție
zilnică). Poate că numele ambilor, al eroului eponim şi al cetăţii sale, şi-
ar găsi o legătură cu adjectivele din limba bască gori=roşu, sau hori=
galben (ceramica lor veche era cu predilecție galbenă). Dacă erau cu
adevărat cetăţeni vechi, - vrăjitoarea colchică Medeea fiind şi ea impli-
cată în mitul lui Corinthos, - vom remarca faptul că limba bascilor a fost
comparată cu a caucazienilor iberi, nume ce se dădea şi străvechilor
populaţii ale Spaniei şi Angliei, ale căror rude s-a presupus că au fost şi
bascii. Cele două culori nu trebuiesc să ne pună în dilemă deoarece roşu
era foarte probabil folosit şi pentru a desemna mărimea, cum am arătat
cazul Canaan (kanan=roşu la semiţi, phoinikos=roşu la greci, şi mai
târziu vom mai adăuga şi termeni din alte limbi, pentru lămurirea altor
situaţii care evidenţiază relaţia adjectivală roşu/mare), iar atât gori cât şi
hori ne pot aminti de gora, numele rusesc al muntelui (ca fiu al lui Zeus,

111
ni-l putem imagina pe Corinthos fiind aproape uriaş). Terminaţia
numelui în -nthos este foarte veche în Creta şi în teritoriul presupus
pelasgic, punându-l în încurcături pe Paul Faure (op. cit. - Cadrul uman).
Antoine Meillet iniţiase observaţia asupra desinenţelor ne-indo-europene
ale unor termeni cretani. Numele muntelui italic Barbarus fusese ante-
rior Gaurus, iar o comparaţie a verbului latin gaudere cu italianul go-
dere=a (se) bucura (deci unde a=o), ne va permite presupunerea unei
relaţii între latinul Gaurus şi gora=munte la slavi, amintindu-ne și de
fondul lexical comun.
Att häkta - a închide, a aresta. Substantivul häkte înseamnă închisoare.
Pentru grecii antici, Hekate sau Hekat era zeiţa misterioasă a lumii de
dincolo, Hades fiind plasat de mitografi sub pământ, în bezna ca de în-
chisoare. Omniprezentul Nilsson ne informează (Greek religion), că
Hekate venise din Caria, unde nu-i mai cunoaştem funcţiile, însă n-a
reuşit să ajungă o mare zeiţă în Grecia. În Peanul II, strofa 3, Pindar o
numeşte „fecioara cu picioare purpurii”, arătând că era venerată şi în
Abdera Traciei, portul cu filosofi de renume.
Verbul şi substantivul suedez se pot raporta la numele ei precum şi la
Hector, eroul troian numărul unu, care poate fi de asemenea comparat cu
verbul englez to kack=a tăia, a hăcui, de găsit la discuțiile anterioare
despre eroul Ahile, cu toate că am arătat poziția lui Socrate față de acest
nume. Cât despre mama lui, Hecuba pentru latini însă Hekabe în ori-
ginal, nu ar fi exclus ca numele său târziu, - compus la mult timp după
războiul troian şi prelucrat de tabăra adversă a aheilor, - să fi conţinut
articolul hotărât ha- al semiţilor, plus substantivul englez cub=pui, fără a
vedea în aceasta vreo jignire la adresa unei femei, comparabilă cu cea
din zilele noastre. Hekabe avea foarte mulţi copii, - în Iliada, nouăspre-
zece, iar în piesa omonimă a lui Euripide avea „doar” cincizeci, de unde
putem bănui existența și a altor surse extra-homerice, probabil orale.
Existau două variante asupra paternităţii Hekabei: tatăl său fusese rege,
frigian sau trac. În piesa omonimă, Euripide o consideră de origine tracă,
şi am presupus anterior o anume apropiere a limbii lor de actuala limbă
engleză, de aceea am menţionat în legătură cu numele ei substantivul
englez cub. Fără îndoială, cub se referă la puii de animal și nu la copii,
însă vom remarca faptul că în Posthomerica, unde se continuă Iliada,
Quintus Smyrnaeus, care a căutat să urmeze cât mai îndeaproape tradiţia

112
greacă, ne relatează că ea a fost metamorfozată în căţea. Nu ştim precis
dacă faptul conţinea vreo depreciere, ea fiind mama multor duşmani ai
aheilor, însă căţelele au desigur foarte mulţi pui (cubs), iar câinele era
foarte îndrăgit de greci, fiind adus ca jertfă din timpuri străvechi - ne
vom aminti sarcofagul cretan pictat de la Hagia Triada, - probabil abia
doctrina lui Pitagora excluzându-l din meniul grecilor timpurii.
Höjd - înălţime, culme, vârf (de munte sau de altă înălţime). Verbul sue-
dez din aceeaşi familie de cuvinte att höja înseamnă a ridica, a înălţa. În
islandeza în care s-a scris Saga lui Njal, templul se numea hof, neîn-
doielnic legat de înălţime, asemeni majorităţii templelor străvechi (hoch
înseamnă înalt în germană). Hofdingi era în Islanda medievală numele
marelui judecător, amintindu-ne că druidul rudelor galice ale islan-
dezilor erau preoţi, şi printre altele - judecători. Verbul suedez att fora
înseamnă a duce, a purta, având astfel două elemente ce ar putea pro-
iecta o nouă lumină asupra celebrelor Choefore eschyliene, traduse de
obicei prin purtătoarele de ofrande; după viziunea noastră, numele lor ar
putea fi purtătoarele templului (hof+fora), ceea ce n-ar produce modifi-
cări esențiale de sens, însă ar da probabil un plus de precizie. Suntem
convinşi că niciun istoric al religiilor nu va nega faptul că aşa-zisul „cult
al înălţimilor”, unde omul se simţea aproape de zeii săi, va fi fost unul
dintre cele mai vechi de pe pământ. Ne vom aminti în acest context de
reuşita statuie veche numită Moschophoros, adică purtătorul de viţel,
realizată pe la 560 î.Hr. de sculptorul supranumit Pheidimos, - „strălu-
citul”, un exemplu modern de „botez” post factum, - cu mult înainte ca
Fidias, Praxitelles, (despre care se crede că ar fi executat primul rondbos
de nud feminin în mărime naturală), ori Scopas, să-şi producă minuna-
tele capodopere. Fiind descoperită în urma săpăturilor de pe Acropole
abia în 1864, părintele criticii de artă J.J. Winkelmann (1717-1768) n-a
avut ocazia s-o cunoască şi s-o aprecieze. Dacă ar fi văzut el Moscho-
forul ar fi remarcat probabil că figura i-a fost tratată într-o manieră ce
evocă arta etruscă, în timp ce restul aminteşte de siguranţa execuţiei
marilor capodopere greceşti clasice. Însă ne vom sustrage farmecului său
şi ne vom îndrepta atenţia spre ceea ce poate furniza lingvistic numele
statuii. Acest nume celebru în lumea artelor plastice conţine două părţi
distincte: mos=taur, viţel, şi chophoros= purtător, cărător.

113
 În privinţa lui mos vom găsi aici ocazia de a ne exprima încă o nemul-
ţumire asupra unei etimologii posibil eronate, ajunsă până la noi chiar
din mâna grecilor, şi tocmai din acest motiv nederanjată de-a lungul
mileniilor, în afară de unele rare dubii minore. Ne referim la kosmos,
folosit pentru prima dată de către Pitagora, după afirmaţia lui Porphyrios
din Tyr (Viața lui Pitagora). Majoritatea traducerilor dau credit tradiţiei:
kosmos a însemnat juvaer. Profesorul Carl Raimund Popper (1902-1994)
considera totalitatea stelelor ca luându-şi numele de la un cort oriental,
sau de la un soi de manta spartană. Deşi doar propuneri, cele două cu-
vinte avansate de Popper, dacă nu lămuresc nici ele tocmai satisfăcător
semnificaţia originară a termenului aflat acum în discuţie, denotă cel
puţin nemulţumirea unui gânditor modern asupra unui subiect tratat in-
adecvat timp de multe secole. Într-adevăr ne putem întreba, - mai ales
amintindu-ne denumirile cuprinzătoare sau chiar vaste ale constelaţiilor
cunoscute de greci, - cum puteau ei reduce imensitatea bolţii cereşti la
un simplu juvaer, preţios pentru o femeie, al cărei statut inferior în
Grecia antică se cunoaşte, - cu atât mai mult cu cât tendinţa generală ma-
nifestată în vechime era amplificarea, nu diminuarea: la Homer de exem-
plu, două pârâiaşe din apropierea Troiei sunt adevărate Amazoane înspu-
mate, aproape orice erou este un uriaş, etc. Atunci, tocmai bolta cerească
să se restrângă până la posibilitatea de a o strecura într-o pungă de cămă-
tar? Este greu de crezut. Nu putem da un răspuns definitiv, nici măcar o
presupunere completă nu ne putem aventura să avansăm însă, având un
mos prezent în denumirea bolţii înstelate, amintindu-ne că taurul a fost
prima zeitate a omului pentru majoritatea popoarelor primitive, (mult
timp grecii credeau că sângele lui este otrăvitor pentru oameni), putem
atrage atenţia asupra lui mos=taur ca fiind demn de luat în consideraţie
la revizuirea etimologiei lui kosmos, prezenţa taurului, remarcabil şi în
constelaţia zodiacală ce numără cele mai multe stele, fiind mult mai
vizibilă decât un juvaer, care la urma urmei, dacă am trece peste faptul
că e o mică realizare a minţii şi măiestriei mâinilor omeneşti, arată o or-
dine şi o stabilitate superioare celei ce s-ar putea observa cu ochiul liber
pe bolta cerească. Scoţianul John Burnet (op. cit.), urmat apoi de
profesorul englez R.M. Hare în succintul studiu Platon, - capitolul 2, -
spunea că termenul kosmos avea iniţial o semnificaţie morală, însem-
nând ordine perfectă (cam greu de aflat pe bolta cerească). Mai înaintea

114
lui Hare dar după Burnet, F.M. Cornford anunţa în De la religie la
filosofie, cap. II; 23, că termenul era dorian la origine şi, înainte de a
trece în filosofie, a însemnat ordine universală.
Lucru curios, în maghiară kos înseamnă berbec (termen posibil prezent
în vechime şi la arieni), iar acesta a fost iniţial primul semn al zodiacului
european. Dacă intuim bine, având în vedere observaţia lui E. Schouré
(1841-1929; Mari inițiați) că în imemorabile vremuri mitologice berbe-
cul se retrăsese din faţa mai puternicului taur (mos), atunci kosmos repre-
zintă tocmai coincidentia acestor două semne opuse, cel puțin pe plan
lingvistic.
Repetăm, Timaios al lui Platon ne spune cu convingere că stelele sunt
fiinţe, iar faptul trebuie perceput ca o tradiţie cu mult anterioară, în ciu-
da legăturii făcute de Heraclit din Efes cu bărcile rotitoare pline de
materie incandescentă. A reduce vastul Univers cu marile sale constelaţii
la dimensiunea minusculă a unui juvaer, ni se pare la fel de deplasat şi
neverosimil ca reducerea vitejilor myrmidoni, aflaţi sub ordinele uria-
şului Ahile la dimensiunile micilor furnici, o altă minimalizare inac-
ceptabilă, ca şi pasiunea aberantă a lui Apollo de a ucide şoricei. De fapt,
nici renumitul M.P. Nilsson nu putea fi de acord cu myrmidonii/furnici,
spunând că la mijloc trebuie să fi stat un joc de cuvinte (A History of
Greek Religion, Ch. 2), tot el afirmând în acelaşi paragraf că acesta n-a
fost un caz singular. Avertizăm din nou cititorul că, vorbind în acest
eseu despre termeni atât de vechi, noţiunile german, suedez, gal, maghiar
sau rus nu pot însemna altceva decât că respectivele idiomuri au păstrat
cel mai nealterat o formă sau alta a unui cuvânt comun arienilor, sau cel
puţin unei mari majorităţi a lor sau a vecinilor, ori poate aparținând men-
ționatului fond lexical uman comun, la care nu e totuși indicat a se recur-
ge decât acolo unde împrejurările o permit.
Ide - substantiv suedez însemnând bârlog. Muntele Ida se află în insula
Creta, dar mai exista un munte cu acelaşi nume şi în Asia Mică, având
drept culme piscul Gargaros (Iliada, VIII, 46-47; XIV, 286-287; XV,
148-149). În cartea lui dedicată Cretei minoice, în Capitolul 2 Paul
Faure afirmă că masivul în discuţie nu impresionează prea mult prin
înălţime, însă ceeea ce este cu adevărat impresionant la el sunt nenu-
măratele-i peşteri şi caverne, în număr de circa trei mii. Aproape jumă-
tate dintre acestea au fost cândva locuite, după dovezile arheologilor.

115
Fragmente de vase de lut neolitice au fost găsite în peşteri aflate la o
altitudine relativ mare, între o mie şi două mii de metri. Istoricii au afir-
mat că numele i s-a tras de la păduri, ide însemnând împădurit, ceea ce
nu se confirmă prin realitate, în ciuda afirmațiilor istoricului latin Quin-
tus Curtius Rufus (Viața și faptele lui Alexandru cel Mare, II, 1). Deşi
de-a lungul timpului trebuie să se fi făcut defrişări masive, cerute de
economie: construcţii, combustibil ori şantiere navale, muntele aproape
pleşuv astăzi nu trebuie să fi arătat cu mult mai diferit în vremea regelui
Minos, după calculele lui Faure. Prin urmare, credem că tot ide al
suedezilor ar părea mai adecvat ca stând la originea numelui cretan.
Antropologul francez, care a petrecut destul de mult timp în Creta şi prin
munţii ei, numeşte Ida un adevărat paradis pentru speologi, găsindu-se
acolo aproape toate fenomenele carstice de pe Pământ. Peşterile cretane,
pentru denumirea cărora s-au conservat mai bine de patruzeci de termeni
în vocabularul grec actual, mulţi dintre aceştia fiind pre-elenici, au avut
pe parcursul istoriei circa douăzeci de întrebuinţări. Printre altele,
enumerăm: locuinţe permanente, adăposturi, locuri de iniţiere cultică,
sanctuare, închisori. Ca locuri de iniţiere şi ca sanctuare, acestea au fost
întrebuinţate timp îndelungat. În perioada minoică, toate cele 93 de oraşe
cretane cu nume pre-elenice erau aproape înconjurate de peşteri, aflate la
o distanţă de maxim câteva ore de mers pe jos, folosite pentru cele două
scopuri menţionate anterior. Putem presupune că, la fel cum apa
condiţionase în multe părţi aşezările umane întinse pe câmpie sau deal,
oraşul cretan era condiţionat de apropierea unei peşteri. Se spunea pe
atunci că puternicul Zeus fusese iniţiat într-o asemenea peşteră, unde
fusese ascuns din faţa devoratorului Cronos, iar mai târziu fiul său
Minos obişnuia să urce muntele Ida o dată la nouă ani (număr sacru la
traci), intrând în aceaşi peşteră pentru a primi instrucţi-uni de la Zeus,
care se dovedeşte astfel a fi nu numai un zeu celest ci şi cu strânse
legături htonice, amintind cumva de şarpele biblic ce se târăşte în ţărână
şi se hrăneşte cu ea, fiind totodată înălţat de Moise către ceruri; pentru
numeroase religii, şi sunt indicii de a se presupune că in-clusiv pentru
cea ebraică pre-mozaică, şarpele a fost zeul suprem. Dar sunt aici
asemănări și cu religia promovată de dacul Zalmoxis, despre care vom
mai vorbi.

116
 În ciuda numărului lor mare, ne asigură Faure, peşterile cretane sunt
greu de găsit din cauza intrărilor lor joase, mai ales a celor folosite ca
ascunzători în caz de război sau ca depozite pentru mărfuri jefuite, găsite
peste mii de ani de norocoşi arheologi. Din numărul celor aproape patru-
zeci de termeni ce desemnează peştera cretană, două denumiri ne atrag
atenţia, aflându-se încă şi azi în uz: labrynthos şi aros, ambii termeni
fiind, după cum afirmă Faure, pre-elenici. Se ştie povestea labirintului
cretan cu drumul său secret, întregul sistem fiind „ascuns” în castelul
misteriosului rege Minos, numai cei apropiaţi cunoscându-i tainele. Se
ştie de asemenea că făcea parte dintr-un sistem de iniţiere; multe cate-
drale gotice încă aveau pavajul interior desenat cu un drum sinuos ca un
labirint, ce trebuia parcurs la anumite ocazii (este renumit cel din
Chartres, conservat până azi). Tot legat de labrynthos, vom aminti că
lavra monahilor ortodocşi poate avea legături etimologice cu străvechiul
termen pre-elenic, fiind binecunoscut faptul că multe elemente păgâne
au fost preluate de creştinism, probabil asemeni lui amen, cu trecerea
anilor deformându-li-se sau chiar uitându-li-se rostul iniţial, spre marea
încurcătură a posterităţii. Cu astfel de probleme trebuie să se fi confrun-
tat lumea în mod periodic în contextul mişcărilor masive de populaţii, şi
dialogul Cratylos al lui Platon poate fi citat în această privinţă.
Zeus fiind ascuns de către mama sa Rhea din faţa dezlănţuitului Cronos,
verbul a ascunde ne va atrage atenţia, to hide în engleză, având celelalte
două forme tipice hid, hidden. Acest verb englez cu cele trei forme ale
sale s-ar putea compara cu substantivul suedez ide, dar şi cu numele vâr-
fului Ida. Legat de acestea, verbul grec polisemantic eidó, apropiat şi el
de cele de mai sus, - amintind şi de eidolon, idolul ce a înlocuit cu
timpul pe xoanon, - înseamnă a vedea, a observa, a căuta, a-şi imagina,
a fi capabil şi, poate cel mai radical diferit dintre numeroasele lui sen-
suri, înseamnă şi a încorda arcul, echivalent cu englezescul to bend, in-
vocat anterior în legătură cu numele arcaşei Bendis a tracilor, admisă în
mod quasi inexplicabil şi în panteonul grecilor.
Nu ar fi exclus ca şi numele regelui homeric cretan Idumeneu, renumit
arcaş ca majoritatea cretanilor, să fi fost imaginat pornind tot de la acest
verb, asemeni piscului Ida. În asemenea situaţii deloc singulare, vom
avea elemente care să ne îndrituiască a presupune pentru pelasgi, dacă
nu o origine clar indo-europeană, cel puţin una proto-indo-europeană. Pe

117
plan mitologic, faptul că Zeus Dodonaeus, neîndoielnic arian, fusese ini-
ţiat într-una din peşterile de pe Ida fără a întâmpina cel puţin din partea
mitografilor vreo obiecţiune, poate atârna de asemenea greu la cântar în
favoarea unei apropieri considerabile a pelasgilor faţă de indo-europeni.
Ca posibilă legătură cu lumea semită, fără a certifica însă vreo direcţie
de influenţă, vom spune că substantivul ebraic ideoni înseamnă vrăjitor,
ghicitor, om foarte important şi în vechiul Israel (cf. Balaam, precum și
vrăjitoarea din Endor), deşi Vechiul Testament foloseşte alţi termeni
pentru vrăjitor.
Il - în suedeză înseamnă uragan, vârtej, amintindu-ne de „vântoasa”
Troie homerică, precum şi de caii troieni, iuţi „ca vântul”, după des-
crierea Iliadei. Dar cei mai iuţi cai îi avusese strămoșul Ilos, moşteniți de
la Tros; Ilos care dăduse şi Ilionului numele său. Un Ilos este numit tatăl
lui Tros, altul este fiul lui Tros, atât de important pare să fi fost numele
acesta, situație comparabilă cu biblicul Nahor. Mai târziu romanii, pre-
supuși descendenţi ai illirilor, înainte de a se înrudi prin alianţă cu
sabinii, au avut şi ei predilecţie spre nume ce conţineau particula il: Ilia
era un alt nume al mamei lui Remus şi Romulus, Rea Silvia, iar Ilioneus
era unul din însoţitorii lui Eneas. Vom aminti că în faţa porţii vestice a
Troiei se afla un important stejar, evocând nu doar importanţa străveche
a vestului (a se vedea amen al egiptenilor şi implicațiile), dar şi numele
unui stejar cu frunza aproape mereu verde, numit de latini ilex. Vom
prezenta totodată şi doi termeni finlandezi, ţară vecină cu Suedia: ilo
înseamnă bucurie, iar iloinen înseamnă fericit, amintindu-ne de posi-
bilitatea exprimată anterior ca nordicul lykke=norocos, fericit, să fie mult
mai valabil la descifrarea intrigantului lykeos decât grecescul lykos=lup
legat de Apollo. Vom readuce în memoria cititorului observaţia anteri-
oară referitoare la sfântul Augustin, pentru ordodocşi „numai” fericit. Pe
parcursul aserţiunilor noastre vom mai găsi situaţii în care fericit sau
bucuros să denote un grad ridicat de apreciere, ca urmare a unei valori
deosebite, poate chiar fizice (putere sau corpolenţă). Prin urmare, dacă
binecuvântatul Ilion/Troia, cetatea lui Ilos, era cetatea favorită a lui Zeus
în conflictul cu aheii, am găsi astfel şi implicarea lingvisticii în afirmaţia
homerică.
Att irra - a călători, a umbla. Niciun zeu din întreaga mitologie greacă
nu era mai „umblăreţ” decât zeiţa Iris, mesagera tuturor zeilor Olympu-

118
lui. Dialogul Cratylos (409a) îi leagă numele de verbul grecesc eirein=a
vorbi, întărind convingerea că Socrate pornea în mod obișnuit de la
nume pentru a-i atașa o semnificație, amicul Hermogenes (cca. 445-cca.
392 î. Hr.), personaj real (unul din fiii celui mai bogat grec - cf. Oamenii
lui Platon de Debra Nails) atrăgându-i de câteva ori atenția că pare pre-
tențios ceea ce susține el, iar în finalul dialogului pare chiar a-l sfătui să
mai cugete la ceea ce afirmă. Iris reprezenta de asemenea zorile şi curcu-
beul, un semn foarte important pentru Biblie, deşi la greci acesta era o
prevestire de furtună.
Dar nici neutra Iris nu a scăpat de „înţepăturile” lui Aristofan, care ne-o
arată în Păsările abia reuşind să evadeze din Ţara cucilor din nori (Ne-
phelokokkygia), văzându-se obligată să-şi inverseze direcţia călătoriilor
sale: de astă dată ea este mesagera oamenilor către zei! (cunoșteau oare
grecii schimbările reverse yogine, știind că indienii se implicaseră în spi-
ritualitatea grecească? – întrebare retorică inofensivă).
Krona - coroană, dar şi candelabru. Se cunoaşte faptul că zeul Chronos
era constant alăturat primei vârste a omenirii, cea de aur, precum şi re-
galităţii. Pentru soare, nordicii foloseau în creaţiile lor poetice şi ken-
ning-ul candelabrul cerului. Marele şi renumitul elenist german Ulrich
von Willamowitz-Moellendorf ajunsese la concluzia că numele lui Chro-
nos trebuie citit Kronos (deci aproape de suedezul krona). Dacă nu ar fi
tocmai numeroase, temeinice ar fi motivele pentru a-l considera pe
Chronos posibila relicvă a unui zeu solar, detronarea lui de către Zeus
fiind probabil şi cauza reducerii importanţei soarelui din mitologia
greacă. O comparaţie cu mitologia egipteană, unde faraonul era descen-
dentul direct al lui Ra/Soarele, ar păstra relaţia şi la greci, care legau nu-
mele lui Chronos de regalitate; mai corect spus, aplicând regula de trei
simple, avem la egipteni pe Ra şi faraonul ca fiu al său; avem la greci pe
Chronos şi regalitatea, la care mai putem ataşa substantivul krona al nor-
dicilor însemnând coroană; în plus, de Chronos mai legăm şi „vârsta de
aur” a omenirii, - după majoritatea cercetătorilor eleniști o „invenţie” zo-
roastriană la care Hesiod a mai adăugat „vârsta eroilor” sau a semizeilor,
precum şi justeţea legilor acelei generaţii trecătoare de oameni, - menţio-
nată de poetul beoţian în Munci şi zile, 270-280, remarcată şi de Platon
în Republica, - obţinând astfel un zeu al soarelui, care nu-i anulează con-
sacratele legături cu timpul. Ne vom reaminti că Soarele biblic nu este

119
mai mult decât un „luminător” (cf. candelabru), conceput ca „ajutător”
al oamenilor, la ceva timp după alcătuirea Pământului. În Cartea a VI-a
din Biblioteca istorică, Diodor din Sicilia ne informează că orficul
Pherekydes din Syros, dascălul lui Pitagora, a afirmat cel dintâi că zeul
Chronos purtase o coroană regală pe cap. În privinţa dreptăţii sale, nu
putem exclude posibilitatea ca aceasta să fi fost valabilă doar pentru pri-
vilegiații lui, întrucât la preluarea puterii de către Zeus noul leader îşi
aduce staff-ul său de favoriţi, înlocuind pe acoliţii lui Chronos (cf.
Theogonia lui Hesiod), la fel ca în politica modernă. În Norii, una din
cele mai bune piese ale lui Aristofan, „argumentul drept” întreabă pe cel
„nedrept”:
„ Atunci, dacă mai este vreo dreptate,
Să-mi spui cum mai trăieşte Zeus, ce-a pus pe tatăl său în lanţuri?”
Importanţa lui Chronos ne face să nu abandonăm subiectul prea repede.
Vom remarca în primul rând că lui Homer îi era necunoscut mitul lui
Chronos ca mutilator al lui Uranos, tatăl său, - ne-ar fi greu să credem că
l-au trecut sub tăcere, aşa cum sfătuise Platon în Republica, - cercetătorii
mitologiei afirmând că povestea aceasta fusese preluată de greci din Asia
Mică. Mitul hurrit al lui Kumarbi a stat la baza istoriei lui Chronos,
asupra căruia a planat întotdeauna acuzaţia ne-graţiată de a-şi fi castrat
tatăl. Faţă de mitul original, grecii au unele diferenţe: Chronos a fost un
mare zeu dintr-a doua generaţie și nu dintr-a treia, Alalu fiind la asiatici
primul zeu suprem, detronat de Anu, urmat de Kumarbi, echivalentul lui
Chronos. În această privinţă vom remarca modul brutal în care se face
succesiunea la tronul suprem, Mircea Eliade considerând faptul ca pe o
dorinţă a generaţiilor anterioare de a deveni dii otiosi (zei liniştiţi), deşi
s-ar spune mai degrabă că intenţia aceasta e remarcabilă la agresori, nu
la victimele lor (Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, vol. 1). Cu
toată marea lor putere, aceşti zei primordiali nu-şi pot alege soarta, ea le
este impusă, Moira tronează deasupra lor. Ei par un fel de „materie pri-
mă” pentru viitoarele lumi. Platon ne spune în Timaios, 41 a, că „zeii
sunt de felul lor mai retraşi”, iar în dialogul Scrisori, VII, 331 c, - mult
timp contestată ca neautentică, inclusiv de teosoful austriac Rudolf Stei-
ner, însă acceptându-i-se apoi paternitatea platonică, A.E. Taylor a fost
pro, - el afirmă că a-ţi constrânge părinţii (deci vizibil mai puţin decât
violenţa asupra lor), este un păcat. Iar apropierea de moralitatea ebraică

120
ar putea părea unora clară aici, probabil ca odinioară episcopului Cle-
ment al Alexandriei.
Potrivit Teogoniei lui Hesiod, versul 138 (traducerea lui Ion Acsan),
Chronos părea invidios pe prolificitatea tatălui său, deşi pare a rectifica
după aceea că mama Gea îl instigase la crunta faptă (vs. 160-167). Di-
alogul lui Platon Republica, II; 378 a, sfătuieşte ca acest mit să fie re-
latat numai în taină şi numai iniţiaţilor, nicidecum celor necopţi, însă
astfel de căi ar fi condamnat miturile la dispariţie. Tranşant ori poate
insinuant ca în numeroase alte situaţii, Emil Cioran afirma în Manual de
descompunere, - prima lui carte în franceză după ce se stabilise în Fran-
ţa, limbă ce urma să-i aducă după cum se cunoaște o mare faimă ca
deosebit stilist al eseisticii, - că misteriile antice n-au învăţat niciodată pe
nimeni nimic, deoarece firea omenească ar fi făcut ca cel puţin un singur
iniţiat să se încumete la dezvăluiri. De altfel s-a remarcat faptul că miste-
riile antice mai mult produceau și impregnau impresii puternice decât să
dezvolte vreo învăţătură. În această privinţă am putea sesiza reminis-
cenţe şi la Biserică, instituție ce a preluat fără îndoială multe din cele sta-
bilite de Antichitate.
Dialogul platonic Euthydemos, 6 a menţionează de asemenea fapta lui
Chronos, dar şi canibalismul acestuia. Potrivit aserţiunilor freudiene (cf.
Totem şi tabu), tatăl avea drepturi legale depline asupra familiei, inclusiv
asupra nurorilor, şi poate nu ar fi exclus ca povestea lui Chronos să re-
prezinte tocmai momentul crucial când unul din nenumăraţii fii ofensaţi
în spiritul de posesie sau de bărbăţie, nemaiputând tolera abuzurile ta-
tălui, decide a le pune capăt în mod radical (posibil la instigaţiile mamei,
ori poate având un tată străin).
În numeroase din lucrările sale Mircea Eliade evidenţiase posibilitatea
depistării unor prestabilite scenari, iniţiate de „cunoscători” şi apoi ur-
mate cu sfinţenie de toţi prozeliţii. Cum numeroşi cercetători ai mitolo-
giilor şi religiilor antice, inclusiv francezul Georges Dumézil, au consta-
tat că punctul de pornire a ceea ce cunoaştem azi risipit prin lumea mi-
tologiei europene s-a aflat în India, - el subliniind totuşi că miturile ger-
manicilor au conservat mult mai fidel Marele Mit de bază al indo-euro-
penilor, - putem presupune că ramurile marii familii ariene, oriunde emi-
grau, înainte de a se „împământeni” obişnuiau să repună în scenă cel
puțin o parte a mitului iniţial, potrivit cu ceea ce se considera mai adec-

121
vat pentru firea fiecărui mare grup social, sau potrivit intenţiilor de viitor
ale acestuia. Credinţa în astfel de scenari se transforma în realitate,
Mircea Eliade arătându-şi uimirea cât de multă transpunere a mitologiei
în realitate s-a petrecut în istoria Romei (Istoria credinţelor, vol. 2).
Vom remarca aici că, dacă întemeierea Romei începe cu stabilirea unor
legi păzite drastic, cu ridicarea unui zid de cetate şi cu o luptă fratricidă,
toate aceste elemente vor însoţi Roma în destinul ei măreţ: grecii sunt
întrecuţi de romani prin legi şi administraţie superioare, prin construcţii
superioare, prin faptele de arme, dar şi fratricidul a stat la loc de frunte în
Cetatea Eternă. Augustin din Hippo a arătat o indignare retorică faţă de
nepăsarea zeilor la moartea lui Remus, în timp ce fapta necuviincioasă a
lui Paris a fost protejată de ei (De civitate Dei, III; 6). Tot acolo (XXII;
6), „fericitul” Augustin etalează o altă „perlă” de-a sa: dacă romanii l-au
zeificat pe Romulus fiindcă îl iubeau, Biserica l-a iubit pe Hristos deoa-
rece a crezut că El este Dumnezeu. Cât privește legăturile oculte cu is-
toria romană, putem aminti că Roma a căzut pe când un împărat Romu-
lus domnea acolo, iar Constantinopolul a trecut în mâini mahomedane
(ale lui Mahomed al doilea) sub un împărat Constantin (1453).
Ceea ce vom reţine însă aici este existenţa reală a sacrificiilor umane în
cadrul unui scenario, observaţia putând fi ilustrată în mod grăitor de
mitul hittit al uriaşului Ullikumi, monstrul de diorit creat de zeul Ku-
marbi. „Aduceţi străvechiul cuţit de bronz cu care s-a despărţit pământul
de cer!”, sunt sfătuiţi cei ce urmează a tăia picioarele monstrului, de
unde rezultă că, apelându-se la un instrument folosit într-un scenario
anterior, fiind apoi păstrat cu pioşenie, se avea în vedere şi o eventuală
necesitate a reutilizării acestuia, fiind deci vorba de un instrument spe-
cial consacrat unor atari ocazii, nu o unealtă aflată întâmplător la înde-
mână. Ne vom manifesta totuși uimirea: cum putea fi eficient un cuţit de
bronz la tăierea unor picioare de diorit? Şi de ce tocmai picioarele tre-
buiau tăiate, săgetarea monstrului de la distanţă sau întinderea unei curse
prezentând o mai mare siguranţă? La prima vedere, mitologia pare plină
de inadvertenţe sau absurdităţi, însă la o considerare mai minuţioasă
vom găsi motivaţii, în majoritate plauzibile dacă vom proceda la o
înscriere în coordonatele ei specifice. Ca precursoare a gândirii omeneşti
evoluate (ne referim la filosofie), mitologia avea oamenii săi luminaţi, pe
care nu trebuie să-i judecăm după logica limitată a grecilor, sau după cea

122
a omului modern, al căror drum (pe coordonate total diferite) i-a dus nu
doar o dată la impas. Pe creatorii de mitologii, ca şi pe întemeietorii de
religii sau pe filosofi nu trebuie să ni-i imaginăm decât ca pe nişte vo-
luntari aflaţi în slujba unor idealuri înalte, de multe ori acceptând chiar
postura de martiri, fără a urmări prin activitatea lor vreun meschin folos
personal. Ei nu puteau impune sau susţine nişte zei degradaţi ca ai lui
Homer, probabil tocmai de aceea Republica lui Platon se revoltă îm-
potriva oricărei critici la adresa zeilor (II; 377 c-d, sau 379 b-e). La câ-
teva secole distanţă, Augustin spune că zeii păgânilor sunt demoni și nu
zei, daimon fiind la el și la creștini cu totul altceva decât era la Socrate
(idem, IV; 27). Zeul nu poate fi decât bun, afirmă Platon răspicat şi cu
convingere, aproape punând semnul egalităţii între zeu şi bun. După
victoria creştinismului, când Platon nu mai reprezenta niciun pericol, ba
era chiar de folos în faţa celor ce ar fi dorit un rol exclusivist pentru
Aristotel, majoritatea valoroşilor gânditori creştini l-au studiat cu atenţie
şi l-au urmat pe Platon, inclusiv Augustin, care se revoltase la numirea
profesorului său cu adjectivul divus. Mult mai târziu, Leviathan-ul lui
Thomas Hobbes (1588-1679) coboară printre oameni o idee similară cu
bunătatea zeiască promovată de şeful Academiei ateniene: regele (repre-
zentant al Divinității) nu este niciodată vinovat, de vină sunt doar su-
puşii lui. Alţii, probabil mai aproape de adevăr, afirmau că poporul nu
poate fi niciodată vinovat, puterea lui efectivă fiind foarte limitată. Cu
aproape un mileniu și jumătate înainte, Tertulian fusese descalificat pen-
tru insolența de a afirma că dacă omul e păcătos, și cel ce l-a creat este
asemeni lui!
După eliminarea lui Chronos şi exilarea sa în Insulele Fericiţilor, aflate
nu se ştia și nu se știe exact unde însă garantat în vest, (chinezii aveau şi
ei ceva apropiat: muntele Ku’uen-luen, situat în Marea Vestului, pe care
locuiau Nemuritorii), Zeus arată lumii pe faţă care sunt căile de urmat: el
îndrăgeşte înălţimile, cerul, fulgerele, trăsnetele, autoritatea, femeile,
războaiele (Anaximandru, Aristofan sau poate Lucian din Samosata se
vor fi întrebat: iubea oare războaiele pentru a scăpa de bărbaţi, cu scopul
de a-şi înlesni accesul la femeile lor? - avem un exemplu peremptoriu în
poestea biblicului David şi a Batşebei, triunghi din care Urie trebuia să
dispară), şi putem totodată presupune valurile de nemulţumiri şi indig-
nare a celor ce nu sesizau vreo noimă în comportamentul său aparent

123
haotic. Dar el are „aleşii” lui, Ganymedes fiind printre puţinii muritori
admişi la favorurile sale pe Olymp. Ganymedes a fost însă fiul lui Tros
şi frate cu Ilos (pentru acest nume, la cele anterioare vom adăuga acum
adjectivul lituanian ilus=frumos), iar apariţia sa în mitologia greacă a
fost deseori criticată, cretanii fiind în genere acuzaţi de „inventarea” lui,
pentru a legifera şi propaga pederastia (Platon, Legi, I; 636 c-d). Pro-
fesorul englez John Boardman menţionat anterior de câteva ori, observa
că deşi persanii treceau în ochii grecilor drept efeminaţi, grecii au fost
totuși cei care i-au deprins cu pederastia - Grecii de peste mări, cap. 3.
Cu toate că am putea conchide că paharnicul lui Zeus, Ganymedes, ar fi
avut origine tracă, - Troia fusese o cetate tracă, - acest obicei nu pare a fi
fost chiar răspândit printre traci. Se spunea de altfel că tracul Orfeu a
introdus pederastia printre greci, astfel apărând probabil justificarea
uciderii lui de către femei (bacchantele trace), deși subiectul pare mai
complex, după cum am mai specificat.
Revenind la problemele lingvistice, vom avansa o presupunere: din mo-
ment ce am menţionat unele cuvinte englezeşti ce ne-ar permite să bă-
nuim o oarecare înrudire între traci şi strămoşii englezilor, observând
constanta strădanie a lui Platon de a echivala pe zeu cu binele, - în en-
gleză god=zeu fiind diferenţiat de good=bine doar printr-o neglijabilă
diferenţă vocalică, - putem extinde contextul, presupunând că limba
engleză sesizată de noi în legătură cu tracii troieni sau cu cei balcanici,
era pentru Homer numita „limbă a zeilor”, termenul ce-i desemna pe
traci (thrakos, apropiat de tragos, pielea de capră a serbărilor dionysiace)
fiind probabil în realitate tra+gods, particula tra- putându-se compara cu
latinescul extra=din, din rândul (ducându-ne şi spre românescul stră-, de
găsit în străvechi sau în strămoşi). Dincolo de orice basm, legendă sau
mit, trebuie să acceptăm o realitate nemijlocită, care de foarte multe ori,
atunci când este căutată unde şi cum trebuie, nu se va ascunde la ne-
sfârşit, ba va conduce chiar la un context de piste elucidante. Însă acum
ne vom continua lista de cuvinte din vocabularul suedez, cu un cuvânt
care „întâmplător” îl caracteriza pe Chronos:
Lag - este substantivul ce defineşte legea în limba nordică aflată în
discuţie, limbă în care consoana g nu se citeşte întotdeauna, şi grecii
având probleme specifice legate de pronunţia sa, fiind graseiat (un r spre
h). Islandeza are log ca echivalent, tot apropiat de englezescul law, fiind

124
de găsit aproape în orice pagină din Saga lui Njal. Deşi cu o semnificaţie
deosebită faţă de numeroase alte popoare, legea era totuşi foarte impor-
tantă și pentru nordici. Potrivit spiritului lor belicos ce trebuia păstrat şi
stimulat, un proces nu era câştigat de cel care era mai convingător prin
argumente logice, ci de oponentul care era capabil să debiteze cât mai
multe fraze, adesea departe sau chiar în afara esenței dezbaterilor. Ceea
ce conta era „îngroparea” adversarului într-un potop de cuvinte, privite
ca o adevărată armă, învingător fiind cel care dispunea de un arsenal cât
mai bogat, indiferent de conţinutul lor veridic ori de implicația logică.
Profesorul belgian Marcel Detienne a remarcat cu justeţe faptul că pen-
tru vechii greci aletheia, adică adevărul, nu însemna altceva decât lipsa
de uitare (privativul a+lethe), adică memoria (Stăpânitorii de adevăr în
Grecia arhaică). Evident, în condiţiile de încordare descrise în Njala, rar
se întâmpla ca certurile şi încăierările să nu continue în afara tribuna-
lului, ajungându-se chiar la deznodăminte extrem de grave (omoruri
nesfârşite, incendieri de case şi averi); indiferent cât de credibil sau de
cumsecade ar fi fost cel implicat, se putea găsi tratat într-o asemenea
manieră „perfect legală”. Ne vom aminti în acest context și de maniera
de pregătire „științifică” ce se acorda de către sofiști primilor juriști
calificați ai Greciei – baza specializării lor consta efectiv în deprinderea
retoricii, nicidecum a logicii!
Aşa stând lucrurile, mare ar fi surprinderea multora să afle că islandezul
log ar putea fi vreodată comparat cu grecescul logos, de la care a derivat
logica, ceea ce lipsea vizibil legii (log) nordicilor. Dacă vom deschide
Dicţionarul termenilor filosofiei greceşti al profesorului american Fran-
cis E. Peters la rubrica logos, vom citi că odată termenul grec avusese o
mulţime de sensuri: exprimare, justificare raţională, motiv, definiţie, fa-
cultatea de a raţiona, proporţie.
Reluăm observaţiile renumitului profesor W.K.C. Guthrie din capitolul
7 al Istoriei filosofiei greceşti, dedicat lui Heraclit din Efes: scoţianul
evidenţia nu mai puţin de unsprezece sensuri ale acestui cuvânt foarte
important pentru filosofie, de la Heraclit până în zilele noastre. La rubri-
ca nr. 5, logos-ul lui Heraclit se apropie foarte mult de lege, iar frag-
mentul notat de Diels cu numărul 50, precum şi începutul a ceea ce a
mai rămas din cartea lui Heraclit ar putea lămuri motivul pentru care
Hristos a fost numit Logos Universal.

125
 Peters consemnează numai cinci sensuri ale lui logos, de la Heraclit
până la Filon alexandrinul; iniţial, spune dicţionarul lui Peters, logos era
un termen comun şi amorf, cu alte cuvinte foarte apropiat de log al
nordicilor, pe care Martin P. Nilsson i-a suspectat drept motorul epocii
miceniene a Greciei antice. Chiar mult mai târziu, tribunalele greceşti
erau formate din judecători care posedau doar cunoştinţe superficiale sau
nu cunoşteau legea deloc, abilii retori, - pregătiţi de “alunecoşii” sofişti
pentru sume apreciabile, nu o singură dată criticaţi cu indignare de
Socrate, - susţineau una dintre părţi, de multe ori reuşind să obţină câştig
de cauză pentru partea cu cele mai slabe argumente, deoarece în vederea
realizării acestei performanţe se zice că fuseseră antrenaţi. Reamintim că
despre Protagoras, care susţinuse că „omul este măsura tuturor lucru-
rilor”, englezul Frederick Copleston spunea justificat că, afirmând una
ca asta, susţinând deci că nu există argument adevărat sau fals, cum
putea şti el pe care din două să susţină? (ibidem, op. cit.). Descrierea bo-
gatului scut al lui Ahile ne arată printre altele o scenă de judecată, câș-
tigătorul procesului urmând a fi răsplătit bănește (Iliada, XVIII, 507-508
la Dan Slușanschi – dacă ar fi existat un asemenea scut cu scenele des-
crise și chiar miniaturizate, diametrul său trebuie să fi fost probabil de
minim cinci metri!). Cele două părți sunt susținute doar de galeriile de
spectatori, reduse la tăcere de autorități – Ares era implicat în treburile
Athenei, precum se cunoaște).
Justiţia greacă a avut mari lacune şi, dacă nu le-am cunoaşte realizările
din numeroase alte domenii, presupunând că numai după acest lucru am
fi constrânşi să-i cântărim, am putea probabil spune că dacă moştenirea
homerică a fost sărăcăcioasă la acest capitol, grecii n-au avut suficient
material anterior pe care să-l fi perfecţionat, dând clar dovadă de foarte
puţină inventivitate într-un domeniu extraordinar de important, în care
„inferiorii” romani aveau să le fie cu mult deasupra. Instituţiile lui Gaius
(prin secolul 3 d.Hr.), sau peste alte trei secole Codex-ul lui Justinian al
Bizanţului, apărute deja târziu, aveau să însemne nişte paşi gigantici faţă
de ceaţa legislaţiei greceşti a Antichităţii. Strălucitul Codex al lui Justi-
nian era un fel de compilaţie a unor legi romane mai vechi, mergând în
urmă până la împăratul Hadrian.
În Istoria Angliei, André Maurois (1885-1967) laudă neamul englez ca
fiind una din cele mai reuşite realizări genetice ale lumii, ceea ce ne

126
putem clar îndoi că vreun englez ar fi dispus să accepte, sau că măcar ar
fi putut trece o asemenea idee ciudată prin capul vreunui englez, indi-
ferent din ce epocă. Oameni pragmatici şi foarte întreprinzători, englezii
nu au avut timp pentru astfel de constatări inutile şi, dacă totuşi vreunul
s-a aplecat spre un asemenea studiu, putem spune că mult mai multe
critici sau autocritici au ieşit de sub pana scriitorilor lor decât contempla-
tive și vanitoase laude de sine.
Anglia n-a dat lumii filosofi de talia Germaniei pentru că nu acesta a
fost drumul care să-i atragă. Germenii naţionalismului se pot percepe la
greci, la Platon cât şi la Aristotel, în Biblie de asemenea; germanii au dus
naţionalismul pe culmi nebănuit de absurde pentru un popor eminamente
raţional, ceea ce nu putem afirma că au făcut englezii. Dacă Anglia nu a
dat un Kant, un Hegel sau oricare dintre marii filosofi ai Germaniei, în
domeniile ce i-au preocupat, adică în legislaţie, economie, educaţie sau
sociologie, ei au avut oameni de la care şi francezii, şi germanii, - şi toţi
cei care au înţeles importanţa domeniilor ce i-au atras pe insularii Euro-
pei, - au avut ce învăţa. Aplicarea învăţăturilor constituie însă o altă pro-
blemă, care totuşi englezilor le-a reuşit. Marele lor secret nu este desigur
vreo reţetă de laborator care să stipuleze raportul just al fiecărei naţiuni
ce a contribuit la apariţia poporului englez, ci probabil însăşi istoria
Angliei și a poziției geografice. Marea Britanie a reuşit să-şi constituie
unul din cele mai mari imperii coloniale din lume beneficiind enorm de
pe urma acestuia, nu exclusiv material, contactele cu cele mai diverse
naţiuni însemnând pentru ei acumulare continuă de experienţă. Asemeni
grecilor antici, la început copíi anonimi, după ce au primit cultura la ei
acasă, le-a venit ulterior rândul să cunoască Pământul şi oamenii săi la
faţa locului, luând experienţă, dar şi oferind. În urma lichidării vastului
lor imperiu, fostele colonii sunt încă și astăzi ţări demne de luat în sea-
mă, indiferent de continentul pe care se află.
Cât priveşte vechimea englezilor, am întrevăzut anterior posibilitatea ca
răs-strămoşii lor să fi fost prezenţi efectiv între zidurile Troiei, nefiind
nevoie de susţinerea fantezistă a vreunei genealogii vechi şi nobile pen-
tru ei, cum se proceda cu unele ţări, începând cu Roma antică până prin
Evul Mediu, când francezii, irlandezii sau danezii, (și nu doar ei) coche-
tau cu diverse genealogii care să-i lege de Homer sau de eroii săi. Dar
poate că asemenea atitudini denotă, dincolo de imboldul necesar ori-

127
cărei naţiuni, amintirea colectivă a străvechii coaliţii paneuropene, con-
semnată de cronicarii de atunci cu numele generic de „popoarele mării”.
Ledig – liber, neocupat, dar și necăsătorit (neînsurat, nemăritată).
Adjectivul amintește de Leda, frumoasa nemăritată (ledig) sedusă de
Zeus, metamorfozat în lebădă (swan în engleză). În germană numele
lebedei este apropiat, Svan, svane la nordici. Suntem înclinați a crede că
la mijloc s-a aflat tot o problemă lingvistică, deorece Sven/Swan este un
nume ușor de găsit și azi printre germanici. Lebăda apare și în alte mito-
logii, dar rolul ei principal ar fi de sol al luminii, iubirii și purității (ne
vom aminti de visul lui Socrate (cf. Platon, Phaidon 85b, Diogene
Laërtios, Viețile, 3; 5). Dacă a fost și solul iubirii, lebăda ca partener de
amor pare singulară în mitul grecesc, deși copilul Amor ce însoțea pe
Afrodita poate fi invocat, cu atât mai mult cu cât la cele de mai sus se
pretează o adăugire: englezescul lad, apropiat de ledig înseamnă puști,
copil, și vom mai discuta despre acest termen.
Lera - noroi, mocirlă. Ler înseamnă băltoacă, mlaştină. Aproape toți
cercetătorii au conchis că din numele bălții sau mlaștinei a derivat la
arieni numele mării, iar la vechii celți numele zeului maritim era Lir sau
Llyr, care se spune că s-ar fi păstrat în refrenul cântecelor populare
românești (mai ales de colind) sub forma ler sau lerui, dar ne vom aminti
și de formula măre sau mări. Ne vom aminti totodată și de hydra din
Lerna, monstrul pluricefal ce trăia în mlaştinile mocirloase din Lerna,
ucis de Heracles. Când vorbea despre sofişti, hydra era una din compa-
raţiile preferate ale lui Socrate - cf. Phaidros, 259 e, Euthydemos, Pro-
tagoras, Omul politic sau Theaitetos. Pe de altă parte, şi principiile lui au
fost ridiculizate de unii sofişti, cum a fost Antiphon, fostul său elev,
primul sofist atenian care a cerut bani pentru munca sa. Acesta l-a numit
pe Socrate „dascăl al nefericirii”, după relatarea lui Xenophon în Memo-
rabilia, I; 6, deşi trebuie să repetăm capacitatea financiară a lui Socrate
de a participa la trei campanii militare înarmat ca un hoplit, destul de
costisitor pentru un sărăntoc nefericit. Dacă făcuse sacrificii pentru a se
prezenta cu mândrie la chemarea patriei, după cum se spunea că s-a în-
tâmplat, acest fapt nu poate adăuga decât încă o laudă la numeroase al-
tele, care îi depăşeau categoric defectele.
Limpa - bilă, cocoloş. Există posibiltatea ca acest substantiv să fi fost
implicat în formarea numelui celui mai înalt munte al Greciei, zeiescul

128
Olymp, cu altitudinea de 2 917 metri, escaladat pentru prima dată în
1913, deci foarte târziu. Dacă vom considera vocala o- drept un prefix al
negaţiei, ar reieşi probabil imaginea unui munte ascuţit, însă deloc
rotunjit, deşi greu accesibil montagnarzilor. Olympul nu e tocmai ca-
racterizat prin stânci ascuţite, fiind mai degrabă un masiv compact ab-
rupt. Martin P. Nilsson afirma că Olymp(os) nu înseamnă altceva decât
munte (Homer & Mycenae). În engleză, unul din echivalentele suede-
zului limpa este knob, care desemnează totodată o înălţime proemi-
nentă, însă nu prea mare; colină, movilă sau gâlmă ar fi cele mai po-
trivite echivalenţe. Iar englezescul knob, care se mai poate traduce şi
prin craniu, căpăţână, ne poate trimite spre Israelul biblic, unde Nob era
o cetate aflată pe o înălţime (posibil Ras el-Masharif, la vreo 2 km. de
Ierusalim, cf. Dicţionar biblic sub coordonarea lui J.D. Douglas), astăzi
rămânând încă neidentificată precis. În greceşte, mykes înseamnă ciuper-
că, dar poate fi şi echivalentul lui knob, şi s-a conchis că acest mykes ar
fi dat numele cetăţii Mycene a Atrizilor. Dacă s-a pierdut urma lui Nob
al Israelului, Muntele Căpăţânii se mai ştie unde era, - Golgotha, deve-
nită celebră datorită Noului Testament (prezentă la toţi cei patru evan-
ghelişti). Asemenea denumire avem şi în România, însă provenienţa ei ar
fi probabil mai greu de depistat cu certitudine printre numeroasele influ-
enţe lingvistice survenite de-a lungul veacurilor.
Întrucât nici Israelul nu scăpase de invadatoarele „popoare ale mării”,
îndemnați de umbra unei promisiuni intrinseci, vom căuta mai târziu să
vedem dacă printre numele vechi biblice vom găsi evidenţe ale contac-
telor evreilor cu limbile europene, deși se pare că arienii erau prezenți în
zonă la sosirea numiților habiru din cronicile egiptene.
Att mena - a crede, a presupune, a considera. Substantivul mine în-
seamnă amintire, memorie. Atât verbul cât şi substantivul suedez pot fi
raportate la numele iluzoriului rege cretan Minos, iar antropologul fran-
cez Paul Faure (ibidem., op. cit.), lega de asemenea pe Minos de cuvinte
ce denotă activităţi mentale, menţionând inclusiv substantivul latin mens
=minte, prezent şi în numele zeiţei Minerva (Menrva la etrusci), echi-
valenta latină a Atenei grecilor.
Nere - adjectiv însemnând: jos dar și redus, diminuat. Ne vom reaminti
aici numele bătrânului Nereu, unul din „deţinătorii adevărului” din mito-
logia vechilor greci (cf. Marcel Detienne, op. cit.), care locuia jos, as-

129
cuns sub apele mării, fiind tatăl celor patruzeci de nereide, frumoasele
fecioare ale adâncurilor, al căror nume ar atrage atenţia spre nere+ide,
adică „cele ascunse sub ape”, deoarece nere (sau doar ner) se poate
compara cu nar (naar la persani), substantiv însemnând mare. În mito-
logia feniciană, legat de naar dar şi de Nereu ca nume şi ca deţinător de
adevăr, putem menţiona numele judecătorului Nahar (zeul râu), care
primise puterea de la Yam, zeul mării (cf. Athanasie Negoiță, Gândirea
feniciană în texte). Ne vom mai întâlni cu iranianul naar, însă tot aici
vom aminti numele lui Narcis, cel cu ochii aţintiţi în apă (o posibilă
combinație nar=apă+kyss=sărut în suedeză, sau având în vedere impli-
carea lui Echo - ecoul, - putem invoca un alt substantiv suedez - kust=
coastă, ţărm). Indiferent la care dintre ele am apela, pare clară aici im-
plicarea limbii nordicilor. Ab urbe condita lui Titus Livius (X, 10),
menţionează râul Narnia din Samnium (azi Nera, hidronim prezent şi în
județul Caraș-Severin din România, format prin confluenţa Nerganei şi
Nerganiţei), unde romanii stabilesc o colonie cu acelaşi nume.
Nästa - apropiat, alăturat, vecin. Bătrânul şi mai ales înţeleptul Nestor,
regele din „prundosul” Pylos, cum apare la Homer, era vecin cu Mene-
laos, fratele marelui Agamemnon, însă îi putem căuta originea numelui
şi într-o combinaţie de cuvinte: ni=al nostru în suedeză, plus istor=jude-
cător la Homer. Ceea ce n-ar părea deloc exagerat, bătrâneţea fiind pe
atunci aproape o garanţie a înţelepciunii (despre un om vârstnic dar cam
neghiob sau uşuratic, se spune în România că „a îmbătrânit degeaba”, iar
despre necesitatea sfaturilor experimentate există zicala: „cine n-are un
bătrân să-şi cumpere”).
Reda - ordine; claritate; verbul att råda înseamnă a sfătui, dar şi a
domni, a domina, a conduce. Foarte diferit şi cât se poate de important,
mai înseamnă şi a exista. Să prezentăm câteva dintre motivele pentru
care afirmăm că este un termen cât se poate de important. Fratele regelui
Minos, renumitul Rhadamantys, - al cărui nume, alături de Hyakyntos, e
citat de Nilsson ca fiind singurele două nume pre-elenice din toată
mitologia greacă (Homer & Mycenae), - era un alt „numărul unu” al cre-
tanilor minoici, amintirea lui fiind apoi transferată grecilor, trăind pro-
babil într-o altă perioadă, - era apreciat enorm pentru legile sale echi-
tabile şi pentru credinţa sa în zei (cf. Platon, Legi, I; 624 b; 625 c). El a
dat Cretei primul cod de legi şi le-a întemeiat religia, zeii desemnându-l

130
după moarte chiar să prezideze judecăţile celor ajunşi în Hades. Apărute
mult mai târziu, câteva nume germanice ne vor atrage atenţia prin par-
ticula iniţială rad-, sesizată în numele lui Rhadamantys (considerat blond
în Odiseea, IV, 751, - la Murnu): Radigis, fiul regelui franc Theudibert
(cf. Procopius din Caesarea, Războaiele cu goţii, IV, 20; (29), sau Reuda,
conducătorul scoţienilor ce au emigrat din Irlanda, stabilindu-se printre
picţi (cf. Beda Venerabilul, Ecclesiastic History of the English People, I;
I). Nu vom uita nici pe vestitul Nimrod al Bibilei (Facerea, 10: 8-12)
unul din primii regi (sau împăraţi) ai Pământului, legat de construirea
turnului Babel, dar şi de amestecarea limbilor sau de răspândirea oa-
menilor în Lume, deşi în cazul lui găsim particula rod plasată diferit, ca
terminaţie a numelui său.
Dacă intuim bine aici, cu alte cuvinte dacă verbul suedez att råda cu
multiplele sale sensuri - dintre care cel mai radical diferit este a exista, -
a fost implicat în numele regelui cretan Rhadamantys, - toate numele
citate deasupra sunt purtate de leaderi, regi sau fiul regelui, - atunci n-ar
trebui să se manifeste vreo surprindere la constatarea că verbul se poate
raporta şi la Dumnezeul lui Moise, Cel care este (YHWH sau Yahweh,
Ieşirea, 3: 14). Trebuie să subliniem faptul că expresia aceasta era in-
existentă înainte de Moise, pe care mulţi cercetători l-au legat de „po-
poarele mărilor”, în ciuda unor vizibile nepotriviri şi neajunsuri. Sfântul
Chiril (378 - 444), episcop al Alexandriei şi unul dintre părinţii Bisericii,
a remarcat într-unul din primele tratate despre Sfânta Treime că numai
referitor la Dumnezeu se cuvine să spunem Cel care este, deoarece El e
singurul care există prin sine însuşi, celelalte creaturi având în mod
abuziv această denumire, ele nu pot exista decât primindu-şi viaţa din
afară, în primul rând de la Dumnezeu (desigur, asemenea discuţie in ex-
tenso ar genera absurd; intenționând să ducă lucrurile la maximum,
grecii reușeau adeseori să nu fie altceva decât enervanți, ceea ce se poate
sesiza uneori și la Socrate, și mai des la unii gâlcevitori sofiști eristici).
Crescut, educat şi activând în mediul cultivat al Alexandriei, Chiril
trebuie să fi fost familiarizat cu conceptele lui Aristotel, - dynamis şi
energeia, dezbătute în Metafizica şi în Fizica, - arătându-ne că la trei
secole după apariţia creştinismului trecuseră vremurile când cei „săraci
cu duhul” erau cu predilecţie „chemaţi”, oameni foarte culţi fiind acum
preocupaţi să „legifereze” această religie simplă în esenţa ei dogmatică,

131
prin aportul filosofiei greceşti, care beneficia totodată şi ea, prin această
nouă postură, de o prelungire a propriei existenţe. Nu se poate însă trece
cu vederea nici reluarea sau prelungirea în creştinism a multor probleme
limitate ale gândirii greceşti, care a refuzat probabil să accepte ideea
clară că dacă s-a trecut la haine noi, vechile petice nu-şi mai pot înde-
plini misiunea.
Iar acest concept înalt al Fiinţei (esse=a fi în latină), a preocupat con-
stant pe filosofi, remarcabil fiind Toma d’Aquino cu a lui Summa Theo-
logiae (în ciuda criticilor fondate, opera aceasta rămâne totuşi o lucrare
remarcabilă a gândirii umane; ca şi consolationes, summa este şi ea tot
un gen literar). De exemplu, - ne repetăm, - în Aquinas, profesorul en-
glez sir Anthony Kenny îl acuză de rezolvări á la sofism (sophistry), iar
Bertrand Russell (Ist. fil. occ., cartea 2, partea a doua, cap. XII), consi-
deră că metoda lui Toma de a pune întrebări la care el cunoaşte dinainte
răspunsul, drept un soi de „pledoarie” (plea). Putem afirma că Sf. Toma
d’Aquino e departe de farmecul lui Platon sau Socrate, ceea ce constata
şi anterior menționatul Giovanni Reale în volumul 4 al Istoriei filosofiei
antice (Aristotel şi peripateticii).
Când vom dezbate însă unele problematici lingvistice întâlnite în Biblie,
vom găsi anumite apropieri etimologice intrigante, care pot fi chiar mai
vechi decât contactele cu „popoarele mării”, însă vom avea nevoie ca
până atunci să mai facem câteva rapide ocoluri, pentru a ne putea susţine
aserţiunile ce ar putea părea multora prea puțin sau deloc verosimile.
Att ty - a căuta adăpost, a fugi (de cineva) şi, - cât se poate de diferit, - a
se alia (cu cineva). Celelalte forme ale acestui verb sunt tyd, tydde, di-
recţionându-ne imediat spre numele lui Tydeu, om mic de statură (cf. Ili-
ada, V, 785-786), unul dintre cei şapte luptători împotriva Tebei. Tydeu
fuge din cetatea Calydon la Argos, pentru a căuta adăpost. Ajungând
acolo el se aliază cu Adrastos, regele Argosului.
Toate cuvintele subliniate de mai sus au legături directe şi concrete cu
verbul suedez şi cu numele eroului, ceea ce ne dă de gândit din nou: la
momentul scrierii Iliadei, deci la circa jumătate de secol de la războiul
cu Troia, nu se mai putea desigur vorbi despre „nordicii” coaliţiei reunite
sub sceptrul Marelui Rege Agamemnon, foarte probabil și la regalitate
se renunțase. Prin urmare, dacă avem asemenea dovezi de folosire a
limbii suedeze în condiţiile prevăzute de dialogul Critias al lui Platon,

132
adică de reconstituire post factum a unor nume despre care nu se mai cu-
noşteau decât faptele, ne vom afla din nou în încurcătură: timpul a făcut
să se şteargă din memoria colectivă numele eroilor, al căror neam po-
sibil germanic dispăruse la vremea scrierii Iliadei.
Dacă neamurile germanice participante la războiul Troiei se contopiseră
probabil care pe unde găsiseră loc propice, folosirea în continuare a
limbii suedeze şi engleze nu ne poate duce decât la cea mai plauzibilă
dintre concluzii: limbile acestea poate că se vorbeau în zonă pe vremea
elaborării Iliadei, iar dacă germanii şi galii, nelipsitul cuplu al Europei,
vor mai fi fost prezenţi acolo în vremea aceea, va trebui să acceptăm
existenţa lor în persoana germanilor (reprezentaţi de frigieni) şi a celţilor
(probabil tracii, pentru care Bendis şi al ei verb to bend stau drept posi-
bilă mărturie).
Repetăm, Antoine Meillet era convins că limba Iliadei nu se potriveşte
limbii geceşti, şi el a fost alături de Willamowitz, Nilsson şi alţi câţiva,
unul dintre cei mai mari specialişti în domeniul lingvisticii elenistice,
deşi se îndoise asupra “arianismului” îndrăgitei mări (thalassa).
Tam - blând, liniştit, calm. Verbul suedez att tämja înseamnă a îmblân-
zi. Unul dintre primii poeţi cunoscuţi grecilor, tracul Tamiris (Thamyris),
trăind după Orfeu, celălalt mare trac foarte vechi, era de fel cioban şi
umbla (suedeză att irra), cântând din fluier, cântecul lui îmblânzind
(tämjing) animalele sălbatice, după descrierea homerică din Iliada (II,
587-588, etc.). Vom relua pledoaria pro-tracică: Orfeu a fost trac, Tha-
myris a fost trac, Dionysos a fost trac, Ares la fel, Bendis şi ea, tragedia
a luat fiinţă printre traci, cele nouă muze se născuseră în Tracia, -
beoţienii aveau numai trei şi ei i-au dat doar pe remarcabilii Hesiod şi
Pindar. După cum am mai spus, Mircea Eliade remarcase în Istoria cre-
dinţelor şi ideilor religioase, vol. 2, că Orfeu a fost unul din marile
personaje mitologice pe care Europa „a refuzat să le dea uitării”. De-
sigur, nu putem conchide că a fost singurul. Neamul său însă, pe când
încă mai trăia în vecinătatea Greciei, nu diferea prea mult de ceilalţi
barbari în ochii grecilor, cu toată valoarea lor. Astăzi, urma lor pare a li
se fi pierdut, ori poate ei s-au transformat prin latinizare, deoarece mulți
cercetători consideră pe aromâni ca rezultat al numitului proces de roma-
nizare.

133
 Tät - conducător, fruntaş. Limba franceză, deşi fundamental neolatină,
are un termen foarte apropiat: tête=cap, faţă, frunte (figurat). Mama
conducătorului (tät) Ahile, blonda nereidă Thetys era desigur o fruntaşă
(tät). Despre curtea insistentă pe care i-o făcuseră Zeus şi Poseidon, fra-
tele acestuia, Pindar s-a exprimat într-o reușită manieră artistică, spu-
nând că în această situaţie, Eros i-a biruit pe ambii zei - Istmica VII, 3.
Cratylos (402c) despre etimologia numelui zeiței Thetys: diattome-
non=cernut+ethoúmenon, cu același sens! La care Hermogenes nu se
poate abține și remarcă prețiozitatea construcției! (402d).
Ära - onoare, stimă, respect; dar şi faimă, renume. Adjectivul suedez
äregirig înseamnă ambiţios şi, împreună cu substantivul ära pot conduce
către Hera, prima doamnă a Olympului. Comparativ cu numele nesta-
tornicului Zeus, numele Herei era aproape sacru. Deşi M.I. Finley afirma
fără să argumenteze că Hera nu prea era îndrăgită de greci (Lumea lui
Odiseu), templele spaţioase numite heraioane, - unul dintre cele mai
vechi era cel din Argos, după confirmarea arheologică, şi grăitor poate fi
însuşi faptul că eroul preferat al elenilor fusese Ulise, nu Ahile ori Aga-
memnon, - el chiar atrage atenţia lui Ahile că este mai vârstnic şi sfatul
lui de a se hrăni bine soldaţii înainte de luptă trebuie urmat (Iliada, XIX,
154, 214 sq.), iar soţia lui, fidela și răbdătoarea Penelopa, îl aşteptase
docilă timp îndelungat. Hera ne aminteşte că prin comportamentul ei, in-
comod desigur pentru infidelul Zeus, era o mamă protectoare a familiei.
Contrar lui Finley, Nilsson spunea că Hera este forţa din cer, şi se în-
treba, - despre ea şi despre Athena, - dacă nu cumva vin şi ele tot din
lumea miceniană, de unde au provenit majoritatea zeilor greci (History
of Greek Religion, ch. 1). Socrate vede în numele ei prezența substan-
tivului aér=aer, suferind un soi de anagramare (Cratylos, 404a). Adesea
Socrate subliniază în numitul dialog pre- sau pseudo-lingvistic, faptul că
nu toate etimologiile sunt așa cum ar trebui, deoarece s-a întâmplat ca
numele să fie modificate din rațiuni estetice !
Mai mult chiar, ştiind că în antichitate jurămintele se făceau deobicei
pe lucruri de preţ, cunoscând şi aprecierea reală pe care o dădea Socrate
zeilor, vom spune că el nu jura numai pe câine (kyon), - să ne amintim
de „căţeaua” Hekabe, despre care am subliniat că foarte probabil nu
pentru înjosire fusese denumită astfel, - ci şi pe Hera, după consemnarea
lui Xenophon în Economistul, 9, sau în Memorabilia, IV; 4.

134
 La fel ca la faraonii egipteni, cu care nu trebuie să bănuim aici un con-
tact direct, din cauza cronologiei ce se poate aproxima, Zeus şi Hera erau
fraţi. Tot în capitolul IV din Memorabilia, „muza attică” adică acelaşi
Xenophon, numit astfel pentru stilul lui limpede şi îngrijit, afirmă că nu
toate legile trebuie să fi venit la oameni de la zei, deoarece muritorilor le
este interzis incestul. Iar observaţia lui ne poate atrage un dubiu carte-
zian: oare aşa să fi fost în Grecia dintotdeauna? Oare mitul lui Oedip nu
cumva reprezintă disimularea unei realităţi cândva în vigoare, căreia o
tragedie radicală avea să-i pună capăt pentru vecie? Să ne amintim că la
egipteni zeul Min „fecundatorul mamei sale” se afla la loc de mare
cinste, să ne amintim cum canibalismul involuntar al lui Deucalion a de-
clanşat devastatorul Potop, dar canibalismul ritualic a existat fără în-
doială. Cu cât sunt miturile şi popoarele mai vechi, cu atât mai mari sunt
şansele ca acestea să rețină momente ulterior jenante, însă posibil
considerate eficiente la timpul lor, rămânând în vigoare îndelung. În reli-
giile baltice, după relatarea Istoriei lui Mircea Eliade, unii vrăjitori afir-
mau că, în eventualitatea că soarele s-ar stinge, prin incest acesta s-ar
reapride la loc. Iar soarele a fost foarte des legat de regalitate aproape la
toate popoarele, după cum notase şi italianul Julius Evola (1898-1974) în
Revolta împotriva lumii moderne.
Așa cum reiese din scrierile autorilor antici greci, fetele se măritau
foarte devreme, uneori chiar sub 15 ani, ca soţia lui Isomachos din Eco-
nomistul lui Xenophon (cap. 7). În restul continentului putem de ase-
menea presupune situaţii incestuoase, acceptarea căsătoriilor între veri
apropiaţi fiind probabil limita ultimă pe care biserica catolică a fost con-
strânsă s-o accepte. De exemplu Augustin, un misionar catolic trimis în
Anglia, potrivit consemnării lui Beda Venerabilul (ibidem, op. cit., cap.
XXII), îl întreba pe papa Grigore cel Mare despre gradul de rudenie
admis pentru căsătorii, ori o asemenea întrebare credem că nu putea fi
generată decât de situaţii conflictuale concrete.
Asemeni celor ce ridicaseră Herei unul din cele mai vechi heraioane,
(Iliada ne spune că Hera avea hramul acolo), Ahile Peleianul era tot din
Argos. Numai rareori rosteşte Ahile numele lui Zeus, iar când o face nu
pare tocmai convins. Mama sa în schimb e foarte des prezentă în rugile
lui, iar acest detaliu poate fi grăitor în privinţa elucidării unor necunos-
cute legate de el. Despre eroii din literatura greacă antică, fie de epopee,

135
fie de tragedie, André Bonnard remarcase la ei un punct comun: gustul
pentru măreţie (ibidem op. cit., vol. 1, cap. 9), subiect la care vom reveni
mai târziu cu detalii, într-un capitol special.
Însă Ahile, eroul cel mai viteaz şi probabil cel mai complex din Iliada,
modelul de urmat al multor generaţii de greci sau chiar de latini, fără
îndoială departe de a fi perfect, merită un spaţiu mai amplu, ceea ce ne
vom strădui să facem în următorul capitol. Mult mai târziu, Alexandru
cel Mare se credea, conform tradiției regilor macedoneni (cu necropola
în Argos), drept un urmaș al lui Ahile. Momentan însă vom aproba aser-
ţiunile lui Martin P. Nilsson sau Gordon Vere Childe privitoare la par-
ticiparea efectivă a nordicilor la epoca homerică a Greciei, afirmând că
şi lingvistica, dacă nu în totalitate, cel puţin în privinţa unor nume
proprii, pare a-şi pronunța acordul, rămânând în continuare intrigați de
lipsa folosirii unui minim de cuvinte, fie suedeze în cazul lui Nilsson, fie
englezești în cazul lui Childe.
Aşadar, putem aduce un amendament substanţial la afirmaţia că civili-
zaţia greacă a fost cea mai veche din Europa: am putea spune în schimb
că civilizaţia europeană, unită într-un efort gigantic de a-şi demonstra
vigoarea şi nenumăratele-i capacităţi militare și spirituale în estul bazi-
nului mediteranean, a avut ca prim rezultat apariţia splendidei civilizaţii
greceşti, ce urma să lumineze lumea pentru mult timp, inclusiv pe vii-
toarele generaţii de europeni. Această strălucită civilizaţie, - fascinantă şi
azi pentru cei care ştiu să o privească, să o aşeze în spaţiu şi timp şi să
interpreteze corect coordonatele în care se cuvine a fi judecată raţional, -
trebuie plasată corect şi mai ales analizată corect, adică împreună cu cât
mai mulţi factori cu care a intrat în contact, utili la elucidări biunivoce.
Tocmai acest drum ne-am străduit şi ne vom strădui să-l urmăm, evi-
denţiind cu precădere termeni ne-grecești care să ateste influenţe străine,
iar când vom aborda alte limbi ale altor civilizaţii, ca cea africană, ebra-
ică sau egipteană de exemplu, vom căuta o permanentă raportare, - acolo
unde pare posibil, - la alţi termeni, chiar dacă distanţa în spaţiu ar face să
pară improbabile influenţele profunde. De multe ori, în asemenea situaţii
îndepărtate, suntem puşi mai degrabă în postura de a constata decât de a
explica, dar şi constatarea poate fi un pas înainte. Totuşi, pare că nu se
cuvine a reproşa cuiva că evidenţiază dar nu lămureşte un anumit subi-
ect. A nu lămuri se poate datora unei infinităţi de cauze, iar insuficienţa

136
materialului nu va anihila efortul acumulării de date folositoare oricând
şi multora. Nici măcar incapacitatea efectivă de a demonstra sau de a
duce o cercetare până la cea mai fericită sau maximă concluzie nu poate
priva un autor de cuvenita apreciere a meritelor muncii sale. Dacă evi-
denţierile culminează cu o demonstraţie strălucită, cu atât mai bine
pentru ambele „tabere”, autorul şi receptorii săi. Pe de altă parte, ne
putem întreba cum ar fi arătat de exemplu Creanga de aur sau o mulţime
de istorii ale religiilor fără evidenţieri comparative, grăitoare prin ele
însele? După cum am spus, dramaturgul franco-român Eugen Ionescu a
criticat injust Istoria credinţelor şi ideilor religioase a lui Mircea Eliade,
reducând-o la nivelul unor facile „alăturări de zei” (presupunând că aşa
vor fi stat lucrurile în viziunea lui Ionescu, munca lui Eliade ar fi fost
încă demnă de apreciere, şi nu ar fi meritat reavoinţa nimănui). Cât pri-
vește lucrarea de față, sperăm să nu fie plictisitoare în ciuda lungimii sau
complexității, și să fie considerată ceva mai mult decât un simplu dicțio-
nar sau o alăturare comparativă de termeni culeși din diverse idiomuri.

137
 III. A H I L E P E L E I A N U L

După cum am afirmat la finalul capitolului precedent, Ahile a fost desi-

gur personajul cel mai apreciat al Iliadei, un adevărat model pentru
urmaşi, deși se pare că modelul Ulise l-a înlocuit nu mult mai târziu. Ne
vom ocupa de el și de implicațiile sale nu doar pentru că a fost eroul
principal al primului poem scris cunoscut al Europei, ci pentru a aduna
cât mai multe elemente folositoare pe parcurs. Așa cum am mai spe-
cificat, vom străbate un traseu lung și sinuos, dar nu inutil, cel puțin în
convingerea noastră. Ahile a fost şi probabil mai este eroul cel mai
complex şi mai fascinant din întreaga epopee homerică dedicată războ-
iului troian. În general, cu cât planează în jurul unui subiect o anumită
cantitate de mister, cu atât acesta devine mai atractiv. Nu ne putem îndoi
că marele poet şi dramaturg Lucian Blaga, totodată cel mai original
dintre filosofii României după aprecierea lui Mircea Eliade, cunoştea
aspectul când scria în poezia cu același titlu:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”
Dar poate că în privinţa lui Ahile ar fi mai potrivit să începem cu ver-
surile altui mare poet, deja menţionat anterior, renumitul anglo-american
T.S. Eliot:
In my beginning is my end - East Cocker
(În începutu-mi stă sfârşitul).
Pentru că din omisiunea mamei sale de a-i scălda şi călcâiul de care îl ţi-
nuse la cufundarea ritualică în apă imediat după naştere avea să i se
tragă sfârşitul, Paris săgetându-i unicul loc vulnerabil, provocându-i de-
cesul prematur, dacă poate avea vreun impact acest adjectiv în caz de

138
război. La fel cum spunea Xenophon despre Socrate în Apologia sa, Ahi-
le îşi cunoştea soarta din primele momente ale copilăriei (Iliada, II;
348), deşi nu din acest motiv se retrage el din faţa zidurilor Troiei, după
cum nu se arunca în lupta cea mai grea pentru a-şi grăbi împlinirea desti-
nului. Grecii apreciau eroismul în luptă, dar condamnau sinuciderea.
Au trecut peste 2 500 de ani de la compunerea Iliadei şi Ahile pare încă
viu. Cu Agamemnon, Ulise ori Hector, lucrurile sunt destul de clare în
linearitatea lor, însă Ahile ni se înfățișează la fel de incitant astăzi, mai
ales cunoscându-i apartenenţa la poemul mult mai vechi Achileis, „ţesut”
apoi în Iliada. Aceste „ ţesături” par a face inutile comparaţiile cu barzii
populari moderni, de orice neam ar fi ei, capabili să compună zile la rând
poeme de lungimea celor homerice, poate chiar depăşindu-le: din mo-
ment ce Iliada este clar rezultatul „ţeserii” logos-urilor ce o alcătuiesc,
pare normal să ne imaginăm că niciun rapsod al acelor vremi îndepărtate
nu era capabil de a compune mai mult de câteva cânturi (logoi) în şir. Ei
fiind de fapt un fel de menestreli itineranţi ai epocii lor, probabil că nici
nu le pretindea cineva mai mult. Erau apreciaţi şi răsplătiţi pentru munca
şi arta lor, şi putem presupune, citindu-le acum opera, că nu doar îşi fă-
ceau sârguincios datoria, dar mulţi dintre ei, dincolo de şabloanele nece-
sare mnemotehnicii, erau realmente geniali, erau aleşii muzelor. Mult
timp, când deja filosofii își spuneau cuvântul, grecii antici continuau să
aprecieze pe poeți ca fiind cei mai aproape de zei. Nu rare sunt cazurile
când Socrate (sau Platon) își etalează plăcerea de a cita din Homer, fără
îndoială diferită de mândria lui Dante în expunerea cunoștințelor de lim-
bă provansală în Divina comedie.
Ahile a fost stimat pe parcursul mileniilor fiindcă s-a aflat cuprinsă în el
în primul rând aprecierea autorului, un Homer desigur mai vechi decât
„rapsodul” final, realizatorul întregii tapiserii din covoare disparate,
asemeni celor medievale de la Bayeux. Spre deosebire de multe perso-
naje ale Iliadei, faţă de „zeiescul” Ahile, autorul părăseşte atitudinea
impersonală şi echidistantă apreciată şi promovată mult după aceea şi de
Aristotel în Poetica, intervenţiile sale directe percepându-se nu doar o
dată, parcă îndemnându-ne a presupune că dacă vom afla vreodată cărui
neam va fi aparţinut unul, vom afla şi apartenenţa etnică a celuilalt.
La prima vedere Ahile pare doar un om tânăr și energic, iute, puternic,
ambiţios, agitat, şi „repede vărsător de sânge”, uşor de enervat, greu de

139
reconciliat. Însă multe amănunte vor dezvălui o fire mai nuanţată și mai
complexă, fără a-i anihila totuşi trăsăturile ce trebuiau să facă din el ero-
ul numărul unu şi să-i menţină poziţia într-un război în care nu o singură
dată putem percepe masa troienilor cantitativ superioară, deci foarte pe-
riculoasă. „Lupta de la corăbii” poate părea o amintire a ceea ce li s-a
întâmplat numitelor „popoare ale mării” în faţa faraonilor egipteni. S-a
spus de nenumărate ori, de către M.I. Finley printre alţii în Lumea lui
Odiseu, că zadarnic vom căuta ca Homer să ne confirme istoria sau să
ofere repere pentru aceasta, ci mai repede invers: vom căuta să vedem în
ce măsură istoria confirmă înregistrările sale. Până acum, exceptând
sfârşitul Troiei şi unele anacronisme, Homer a fost în genere validat de
arheologie, majoritatea cetăţilor consemnate de el fiind atestate şi, ca în
cazul lui Herodot, n-a fost prins cu minciuna. Deşi nu în totalitate, Iliada
şi Odiseea rămân opere de ajutor cercetătorilor începutului istoriei euro-
pene, atât în analizarea celor materiale cât şi în studiul spiritualităţii
omeneşti din epoca de trecere a Bronzului spre cea a Fierului. Cu alte
cuvinte, deşi nu neapărat sursă istorică de absolută fidelitate, putem
căuta şi găsi la Homer informaţie istorică. Încă mai mult decât faţă de
Platon, nici faţă de Homer nu va trebui comisă imprudenţa de a-l trata ca
pe un contemporan: mii de ani ne despart de el, mai ales că avem de-a
face cu mai mulţi autori, „revizuirile” părtinitoare fiind totuşi aproape
neglijabile şi putând fi ignorate, potrivit multor opinii. Nu se puteau face
Iliadei adausuri absurde care să fie acceptate și nu dezaprobate, deși n-a
fost nevoie de vreun avertisment sever ca în Noul Testament la adresa in-
tervențiilor nedorite asupra Legii.
Lipsa sfârşitului Iliadei ridică reale nedumeriri, iar Posthomerica lui
Quintus Smyrnaeus e departe de a fi satisfăcătoare. Dacă s-au putut păs-
tra Catalogul corăbiilor şi alte porţiuni de importanţă secundară pentru
cursul acţiunii, toate „ţesute” în covorul Iliadei, importantul deznodă-
mânt s-ar fi cuvenit de asemenea păstrat, însă fie şi amănuntele despre o
posibilă existenţă a lui ne lipsesc în mod frustrant.
Săgetarea lui Ahile în călcâi pare neverosimilă, cu atât mai mult cu cât
Tidid Diomede, aproape o dublură a Peleianului, este de asemenea să-
getat pe parcursul luptelor, însă în talpă, nu în călcâi (Iliada, XI, 369
sq.). E atât de mică diferenţa, ca şi când am afla că în faţa celebrei porţi
scheiene a Troiei s-ar fi aflat un gorun, nu un stejar. În Homer & My-

140
cenae, Nilsson e şi el frapat de problemele intrigante ridicate de Dio-
mede, deşi un autor german, Constantin Robert, fusese cel dintâi care
atrăsese atenţia asupra lor (cf. Martin P. Nilsson – idem). Poate că dacă
Iliada ar fi avut un singur autor de la cap la coadă, acesta şi-ar fi impus
să lase viitorimii poemul încheiat, dar ne putem întreba cum de a pro-
cedat astfel numitul „genial” rapsod ce a unit tot ce avusese la îndemână,
fără a se strădui câtuşi de puţin să se preocupe de posteritate? E la fel de
greu de răspuns ca la întrebarea încuietoare adresată în glumă de îm-
păratul Titus erudiţilor din jur în privinţa originii trace sau frigiene a
Hecubei. Arheologia ne spune că troienii lui Priam erau traci, însă Ho-
mer ne poate pune în dilemă: când pleacă la Ahile cu daruri pentru a
răscumpăra cadavrul lui Hector, bătrânul rege ia cu el şi o amintire de
preţ, o cupă de aur primită de la tracii vizitaţi de el - Iliada; XXIV, 227-
228, iar tracii apar ca aliaţii lui Priam, nu ca supuşii lui; ei au regele lor,
pe Rhessos, iar tracii moţaţi pe Pyrhos (Il., 522-523).
Poate că parcurgând drumul invers faţă de versurile lui Eliot, în sfârşitul
eroului vom afla unul dintre motivele „botezării” sale, căci pare a ascun-
de ceva sfârşitul neconvingător expus, dacă nu chiar banal, al celui mai
reprezentativ erou al Iliadei. Prin urmare, poate că tocmai proverbialul
său călcâi ne-ar dezvălui amănunte, sau cel puţin ne-ar deschide calea
spre orizonturi clarificatoare.
În limba engleză călcâi se spune heel, iar particula a- poate fi cel mai
ades un prefix al negaţiei sau al lipsei, deși Socrate observase că poate
desemna uneori și alăturarea, împreunarea (Cratylos, 405a). Ignorând
terminaţia specific grecească, - deşi Lévêque considera ne-greacă termi-
naţia originală -eus a numelui, cf. op. cit., - ceea ce vom obţine ar părea
suficient pentru ca traducerea să redea celebrul său sfârşit, parcă inten-
ţionat “subtilizat” din finalul Iliadei: a=fără, plus heel=călcâi. Prin ur-
mare, când a trebuit mai târziu să i se găsescă un nume, finalul vieţii lui
a furnizat elementele necesare, iar aceasta ni se pare momentan destul de
evident.
Şi ne atrage atenţia faptul că nu greaca, - unde pterna sau phterna
înseamnă călcâi, - ci engleza ne este de ajutor şi în acest caz, amintindu-
ne că printre tracii troieni sau de prin apropierea lor, - precum şi din nor-
dul Greciei, - am sesizat posibilitatea prezenţei acestui idiom, cel puțin
parțial. Dar poate că ar fi mai bine să tragem concluzii după analizarea

141
mai multor indicii, referindu-ne şi la alte limbi, cu care este cert că „po-
poarele mării” vor fi intrat în contact, înainte de a ajunge sub zidurile
Troiei.
Pentru egipteni, sufletul era reprezentat de trei componente importante:
akh, ka şi ba. La greci de asemenea, psyché, pneuma şi nous erau cele
trei părţi ale sufletului, hinduşii brahmani aveau şi ei tot trei părţi ale
sufletului, numite gunas. Acestea erau tamas=ignoranţa, rajas=energia,
pasiunea, şi sattva=puritatea, armonia, şi le menţionăm aici nu datorită
„popoarelor mării” ci datorită influenţei indiene timpurii sesizată în Gre-
cia; iar Platon, deşi nu abrogase achiziţiile greceşti consacrate, desem-
nează totuşi trei părţi diferite ale acestui tripartitism spiritual; evităm din
nou a intra în amănuntele captivantei doctrine platoniciene a sufletului,
probabil cu rădăcini orfice, abatere ce ne-ar cere prea mult timp şi nu ne-
ar aduce vreun folos în demersul nostru. Aristotel distinge tot trei părţi
ale sufletului (De anima), pe care preferă a le numi funcţii.
Akh, primul dintre elementele egiptene, pare interesant pentru numele
eroului, dispărut mai mult în mod accidental decât în confruntare armată.
Poate că, judecând din punctul de vedere al mitologiei nordicilor, şi lui
Odin i-ar fi fost greu să şi-l revendice, dacă zeiţa Hel ar fi avut un avocat
bun, deoarece Ahile, în ciuda vitejiei inegalabile, - trimisese în Walhalla
numeroşi rivali, - căzuse în luptă cu arma în mână, însă sfârşitul i-a venit
mişeleşte, nu de pe urma vreunei confruntări directe. În mult mai vechea
Epopee a lui Ghilgameş, Enkidu cel neînfricat în faţa leilor sau taurului,
se plânge că moare fără gloria luptelor, fără a-şi fi făcut „un nume”. În
cultura egiptenilor, akh era reprezentat în frescele mortuare printr-un
ibis, pictat deasupra capului decedatului (din timpul celor mai vechi re-
prezentări artistice umane, pasărea în general a simbolizat sufletul).
Iniţial, akh era un prerogativ al zeilor şi desemna în orice caz o mare
putere spirituală, pare-se că exterioară defunctului, urmând ca el s-o în-
tâlnească în lumea cealaltă (Amenti). Ca verb, akh însemna a fi aducător
de beneficii; ca adjectiv, însemna eficient dar şi glorios, şi toţi aceşti
termeni par adecvaţi unei asocieri cu numele eroului de frunte al Iliadei,
întrucât el adusese beneficii aheilor, - distrusese flota troiană, cucerise
unsprezece cetăţi din Troada, Troia urmând a fi a douăsprezecea, - era
un luptător nespus de eficient, - eliminase mulţi rivali din luptă, iar lipsa
lui de pe front reprezintă o mare pierdere pentru ahei, - şi indiscutabil, se

142
umpluse de glorie. Numele multor faraoni egipteni includ particula akh,
fie pre-, fie post-poziţionată: Aha (Narmer şi Menes erau celelalte nume
ale primilor faraoni egipteni unificatori, însă nu ar fi exclus ca toate trei
să desemneze doar o singură persoană, pe faraonul unificator al Egip-
tului de Sus şi al celui de Jos, unire evident nu lipsită de conflicte, după
cum atestă şi celebra „paletă a lui Narmer”); Ahu, din dinastia a doua,
Ahmosé şi Ahnaton, din cea de-a şaptesprezecea, Ahoré din cea de-a do-
uăzeci şi noua dinastie.
Pe de altă parte, luând în consideraţie observaţia anterioară cu privire la
pronunţia specifică a consoanei γ (gamma) în limba greacă, am putea
relua termenul aga=coroană la sumerieni, prezentat în legătură cu Ma-
rele Rege al aheilor micenieni, Agamemnon, şi toţi termenii menţionaţi
pentru a vedea cum a putut lingvistica să lucreze asupra mitologiei şi a
numelor uitate, resuscintându-le memoriei. Arheologul canadian Donald
B. Redford menţiona în Egypt, Canaan and Israel in Ancient Times, Ch.
15, pe regele Aga al Ashkelonului, probabil de neam amorit sau hurrit.
Se pare că se ajunsese la o adevărată specializare în întrebuințarea filo-
logiei, cel puţin în domeniul practic, dacă în cel teoretic, - aşa cum ne
arată dialogul Cratylos, - oameni culţi ca Platon probabil că nu s-ar fi
mândrit la o comparaţie cu realizările presupusului Homer în acest do-
meniu. Pentru că la acordarea numelor homerice, recursul la lingvistică
pare un procedeu deliberat şi bine coordonat, deși nu generalizat.
Însă faptul că akh al egiptenilor însemna totuşi o forţă exterioară ero-
ului ce se încredea aproape exclusiv în propria-i putere, ne obligă să
renunţăm la candidatura lui la rolul de elucidator cert al numelui Peleia-
nului. Vom urma în continuare metoda lingviştilor din vechime, “spe-
cializaţi” în acordarea de nume celor de mult dispăruţi.
Când un nume este cunoscut, faptele eroului întăresc amintirea sa; când
timpul şterge memoria numelui, acţiunea va fi cea care să rămână, cel
puţin parţial dacă nu în întregime. Dacă mai multe acţiuni au fost legate
de cel ajuns în lumea uitării, „resuscitatorul” va aminti cea mai impor-
tantă acţiune, ori va căuta să-i ataşeze măcar un adjectiv, în eventuali-
tatea că acţiunile eroului depăşeau cadrul unui singur cuvânt. Se pare că
pentru un erou atât de complex și activ cum a fost Ahile, va trebui să
cercetăm cât mai mulţi termeni, el părând eroul favorit şi al autorului Ili-
adei finale, nu doar al celui ce a compus Ahiliada anterioară.

143
 În limba Vechiului Testament, unde toţi sunt fraţi, cu condiţia ca Sem să
fie cel mai mare, iar Ham şi „plăsmuitul” său fiu Canaan să fie nişte
blestemaţi demni de tot dispreţul, - ah înseamnă frate. Termenul nu ne
îngăduie însă deocamdată prea multe exerciții speculative legate de nu-
mele lui Ahile, aşa că vom trece mai departe. În swahili, idiom foarte
răspândit în Africa, akili înseamnă spirit, minte, înţelepciune. În limba
turcă, akil înseamnă creier. Repetăm convingerea existenței acelui patri-
moniu lexical uiversal comun, în virtutea căruia vom recurge la limbi ce
pot părea neverosimile într-o anumită măsură. Şi într-adevăr, dacă h ar fi
fost k în numele eroului, amintindu-ne renumita parabolă a celor două
butoaie din cer, unul plin cu rele, celălalt cu bune, inegal distribuite de
zei muritorilor (Iliada, XXIV; 517-525), i-am putea lega numele de akili
al africanilor. Parabola butoaielor a fost foarte îndrăgită în antichitate,
inspirându-l şi pe Platon. În dialogul Philebos, 50 b, el spune ceva foarte
puţin modificat: „în toată tragicomedia vieţii, durerile sunt amestecate cu
plăcerile”, iar la 65 c adaugă avertizarea că „plăcerea este cel mai rău
impostor” (prin urmare, e chiar mai drastic decât Ahile, adăugând plăce-
rea tot în butoiul relelor, şi nu o dată s-a străduit Platon să-şi convingă
auditoriul că plăcerile sunt cel mai ades dăunătoare). Amintindu-ne apre-
cierile lui Ahile asupra sufletului omenesc (Iliada, XXIII; 100-105),
amintindu-ne că însăşi Atena, zeiţa înţelepciunii, conversează adeseori
cu el, amintindu-ne iarăşi intervenţia directă a autorului în Cântul XI;
610, unde aflăm că Ahile era „sfetnicul cel mai de frunte”, vom fi în-
clinaţi să credem că ceva de genul lui akili=minte, spirit, deşteptăciune
din swahili, ar fi putut avea implicaţii în compunerea numelui lui Ahile.
Putem presupune că, menţionând „bunul popor etiopian”, aflat mult la
sud de Egipt, unde însuşi Zeus pleca uneori la ospeţe cu zeii, revenind
după 12 zile (Iliada, I; 419-420; la XXII, 203 sq., Iris pleacă şi ea la
ospăţul zeilor din Etiopia), vechii greci cunoşteau probabil destul de
multe despre Africa şi neamurile sale, fără a se mai aminti de barbari în
cazul lor. Frescele minoice par a reda gazéle Thomson, văzute şi denu-
mite astfel de europeni abia în timpul colonizării britanice, care trebuie
să-şi fi avut habitatul şi în vremea regelui Minos, mult mai la sud de
Egipt. Ne vom aminti aici informaţia lui Friedrich Matz (Creta, Troia,
Micene), potrivit căreia garda străvechiului Palatul regal de la Cnossos
era formată din negri.

144
 Nu o singură dată este numit Ahile în Iliada om crud şi fără milă. La
retragerea lui din luptă, toţi conducătorii ahei sunt revoltaţi de firea lui
crudă, nemiloasă şi impulsivă. Bătrânul Nestor îl mustră, Agamemnon îl
acuză şi el, Aias Telamonianul la fel, chiar Patrocle, cel mai apropiat
prieten, îl apostrofează că prea repede e pornit să acuze oameni nevi-
novaţi (Iliada, XXI). După portretizarea din Iliada, Ahile pare a ignora
până şi cea mai mică analiză introspectivă, furia lui debordantă nu cu-
noaşte limite, în pornirea dezlănţuirii sale îşi acuză până şi pe iubitoarea
mamă atunci când eroul/râu Scamandru din oastea troiană îl pune în
mare dificultate (XXI). Nu ne putem îndoi că psihanalistul austriac fost
elev al lui Freud, C.G. Jung (1875-1961), l-ar fi numit fără ezitare extro-
vertit. Ca o paranteză ciudată, putem aminti aici observaţia altui trac
celebru, sfântul Martinus de Bracara (sec. VI ): după ce perorează tine-
rilor împotriva mâniei, ca un argument final, considerat probabil de el (şi
de ei) drept cel mai convingător, Martinus spune că mânia, această pasi-
une dăunătoare, urâţeşte chipul. (Frumusețea fizică era deja catalogată
de Socrate drept una din importantele virtuți umane). Iar despre mânie
nu ar fi lipsit de interes să amintim şi de Legile lui Platon, din care aflăm
că „împotriva unui delincvent incorigibil, a celui iremediabil corupt,
trebuie să ne dezlănţuim mânia” - Legi, V; 731 d. Suntem nevoiți a recu-
noaşte că acest sfat nu a dat cele mai bune rezultate, fiind aproape de
ineficienta „lege a talionului”, înlăturată de Hristos (încă valabilă la is-
landezii din Saga lui Njal, dar tot înainte de Creştinism). În Omilii la
David şi Saul (III; 5), Ioan Gură de Aur spunea: „Totdeauna noi suntem
de vină. Dacă voim să avem mintea trează, nici diavolul nu ne-ar putea
împinge la mânie.” (Majoritatea gânditorilor au căzut totuşi de acord că
Diavolul, ori cum am vrea să-l numim, este parte intrinsecă a firii uma-
ne, Cioran chiar îl înfrăţeşte undeva cu Dumnezeu; el arată că dacă cei
doi diverg în majoritatea chestiunilor, asupra unui punct sunt totuşi, în
mod logic de acord: omul trebuie să trăiască; niciunul din ei nu-i vrea
moartea. Constantin Noica pare bucuros să amintească (cf. Cuvânt îm-
preună despre rostirea românesască), ciudățenia unui basm românesc,
unde se spune că Noe a luat și pe Diavol pe arca lui salvatoare.
Furia oarbă pare trăsătura de caracter de bază a lui Ahile, acoperindu-i
capacitatea de a se abţine (totuşi existentă, însă rareori ascultată), iar
furia lui ne împiedică de multe ori să-i percepem celelalte calităţi.

145
 Revenind la lingvistică, vom recurge la un artificiu (desigur că justi-
ficat): vom ignora particula iniţială ah- din numele său, - care am văzut
că ar putea avea semnificaţie, - precum şi terminaţia tipic grecească deo-
bicei fără o importanţă deosebită, - şi vom obţine un alt cuvânt engle-
zesc polisemantic, posibil folositor discuţiei noastre: ill=bolnav, nesă-
nătos, rău, duşmănos, condamnabil, reprobabil, etc. În vremuri de de-
mult, illness însemna nefericire, nenorocire; păcătoşenie, ticăloşie,
hainie. Aceştia par de asemenea termeni potriviţi pentru cel pornit în
căutarea unui nume eroului descris ca atare în Iliada: Ahile are o soartă
nenorocită, păcătoasă, e hain, duşmănos, etc... Astăzi illness se referă la
o stare fizică nesănătoasă, bolnavă, ceea ce ne-ar îndruma spre noi piste:
venerabilul şi vene-ratul centaur Chiron l-a învăţat pe Ahile numeroase
„arte”, iar arta vindecării bolilor era una dintre acestea. În plus, Pierre
Grimal ne spune că Ahile a fost numele primit de la Chiron, numele său
anterior acestui „botez” fiind Ligiron (Dicționar de mitologie greco-ro-
mană). Faptul ar crea şanse pentru ill şi illness de a fi presupuse impli-
cate în „botezarea” homerică a lui Ahile.
Prin urmare, dacă supoziţiile noastre ar fi corecte, am putea spune că ne
aflăm în faţa unui ilustru exemplu în care lingvistica a contribuit con-
sistent la modelarea mitologiei. O sumedenie de calităţi, o sumedenie de
defecte, o mulţime de acţiuni, toate cuprinse într-un singur nume. Nu ne
putem imagina nicidecum că ne aflăm în faţa unui caz izolat, şi nici ex-
clusiv tipic grecesc, deoarece acest procedeu va mai fi întâlnit. Însă, dacă
ne vom simţi probabil îndemnaţi să ne punem şi întrebarea: numele a
creat povestea din jurul lui Ahile, sau invers - faptele (renumele) i-au
adus numele, - reluăm trimiterea la Critias al lui Platon. Trecerea tim-
pului a dus la uitarea numelor şi, - foarte probabil valabil nu doar pentru
greci, vom repeta, - contactele cu alte neamuri preocupate mai intens de
istorie au impus necesitatea concretă a unor consemnări şi ordonări ale
numelor şi faptelor, cele mai expuse uitării fiind desigur numele și nu
faptele, contrar celor susținute de Platon. La reconstituirea acestora,
faptele au dat o neîndoielnică şi utilă mână de ajutor. Am da totuși do-
vadă de naivitate dacă am vedea aici un fel de passe-partout atoate-
dezlegător, însă existenţa şi valabilitatea fenomenului nu poate fi uşor
trecută cu vederea. Iar în cazul lui Ahile/Ligiron, aparţinând indubitabil
taberei ahee, semnalând atâţi termeni ai limbii engleze şi atât de obiectiv

146
apropiaţi de numele său, nu putem evita cel puţin o întrebare: dacă Ahile
a fost un erou grec, dacă traca troienilor putea avea semne de idiom pre-
englez, nu va fi fost oare şi autorul Iliadei tot de origine tracă? Dacă
vom găsi un răspuns afirmativ, atunci înseamnă că grecii au datorat tra-
cilor, - printre multe altele, - şi poezia, ceea ce de fapt s-ar putea percepe
dinainte, dincolo de semilegendarul Orfeu ori de legendarul Tamyris, în
apariţia miticelor muze, iar atitudinea lor faţă de tracii pe care-i numeau
adesea „barbari” inclusiv sub formă depreciativă, a fost vizibil injustă,
dacă nu se scuză ca fiind o măsură de păstrare a mândriei naţionale. Sau,
poate privind mai realist, tracii furnizau doar grecilor un material brut,
posibil greu recognoscibil azi, pe care ei îl cizelau şi-l „ţeseau” într-o
formă ce ne încântă azi pentru că aşa am fost (de)formaţi. În cazul în
care astfel vor fi stat lucrurile, nu vom cunoaşte probabil niciodată
conţinutul real mistico-religios al operei homerice, asupra căruia poate
să fi operat din greu spiritul grec „luminat”, deformările rizibile printre
eleni datorându-se probabil în mod paradoxal tocmai acestor intervenţii,
deși Nilsson era uluit de arhaismul celor mai vechi versiuni ale operei
homerice. Pentru o mai bună înţelegere a acestei atitudini tipic greceşti,
ar fi poate suficient să ne amintim dificultăţile prin care a trecut Apos-
tolul când a predicat atenienilor („despre înviere vom vorbi altă dată”,
amânau ei nişte discuţii pe care anticipau că le vor respinge - Faptele
Apostolilor, 17: 32). Sau, mai aproape de Homer, necazurile lui Heraclit,
revolta lui Xenophan sau amărăciunile lui Socrate. Grecii nu-şi apreciau
oamenii mari, s-a spus în zilele moderne, şi probabil că nici n-aveau ne-
voie de ei (cf. Robert Wenley, Socrate şi Christos, unde nu ni se spune
că ideea era valabilă şi la evrei, poate şi la alte neamuri antice, la care
faptul se poate totuşi remarca fără dificultate – orice început inedit a fost
și probabil va mai fi întâmpinat cu o suspicioasă recuzare).
Nu putem însă conchide altceva decât că istoria a lucrat după legile ei,
nu după placul grecilor sau al nostru. Cert este că, dacă cei dintâi filosofi
pre-socratici au avut un oarecare „noroc” de a nu fi presaţi de dogme re-
ligioase, grecii s-au aflat apoi în permanenţă urmăriţi de neşansa de a-şi
vedea ignorate roadele unei gândiri nedomolite quasi milenare, ca şi i-
mobilizaţi în propria casă. Greu ne-am putea imagina o soartă mai ab-
surdă: ei s-au luptat din răsputeri să cunoască omnia re scibilis, cu alte
cuvinte să se blindeze cu rezolvarea frământărilor universale, pentru ca

147
aproape dintr-o dată să se infiltreze printre ei oamenii soarelui pales-
tinian, ignorându-le munca anterioară, aceştia impunându-le un nou mod
de abordare a lucrurilor, pe care nici măcar nu erau prea bine pregătiţi
să-l susţină, topindu-le opera ca pe un castel al Crăiesei Zăpezilor, „aju-
tându-i” să realizeze abia atunci că „ştiu că nu ştiu”. Pentru o paralelă cu
lumea semitică, vom aminti pe uriaşii din Cartea lui Enoh, care credeau
că ştiu multe, dar cărora nu li se dezvăluiseră decât puţine lucruri im-
portante (XVI:2).
Roma a abordat o atitudine mai fermă, mult mai radicală şi, comparativ
cu poziţia grecilor, care au furnizat Creştinismului mari “unelte” de gân-
dire, ne-am fi aşteptat, conform logicii biblice, la o răsplată corectă a
Greciei. Dacă Roma şi-a primit o cruntă pedeapsă, - nu putem afirma că
generată de evrei sau de creştini, - iar „răsplata” grecilor va fi fost Im-
periul Bizantin, la conducerea căruia numai greci nu s-au aflat, - această
răsplată a fost percepută drept o reală pedeapsă, cronicarii bizantini re-
dând obiectiv neajunsurile unui imperiu ridicol, unde corupţia era invi-
tata de onoare a împăraţilor orientali, probabil inconştienţi că de ceva
timp nu se mai aflau în mizeria orientală, ci în cea mai civilizată pe
atunci zonă a Europei. Creştinii nu mai erau aruncaţi ca hrană animalelor
însă, - atunci când nu se puteau înrola într-o armată prost remunerată şi
întreţinută, dar totuşi aducătoare de profit, - trebuiau să umble în zdrenţe
sau să înfometeze, nu pentru cerinţele lungilor şi repetatelor posturi
inutile, poate chiar nesănătoase, - ci pentru a admira minunate bazilici cu
iconostase de aur, cu preoţi împărătește împodobiţi în aur şi argint,
cântând melosuri orientale şi tămâind din belşug ochii deja înlăcrimaţi
de fumul abundent al lumânărilor groase şi cât mai multe. Două versete
psalmodiate cu modulaţii sentimentale despre crucificare sau oricare alt
episod biblic emoţionant, material uşor de găsit în abundenţa ceasloa-
velor măiestrit gravate şi ferecate în argint şi pietre rare, erau suficiente
pentru a trimite pe toţi acasă în torente de lacrimi, „fără a fi avut ceva de
suferit”, după cum remarcase și Theophylact Simocatta (sec. VII). Bani
se dădeau pe atunci suficienţi cezarului însă, exceptând minunatele bi-
serici ce dăinuie şi azi, lui Dumnezeu nu se aducea prea mult. Dintr-o
Grecie eroică şi vie nu mai rămăsese decât un schelet ambulant, îmbrăcat
în fireturi de aur şi argint siriene. Dacă pentru aşa ceva luptase Creşti-
nismul învingător, anume pentru mutarea Orientului Apropiat ceva mai

148
spre vest, cu conservarea aproape nemodificată a caracterului său mer-
cantil, despotic şi limitat la averi (nelimitate), atunci victoria sa nu poate
constitui niciun fel de mândrie. Imperiul Bizantin, din acest punct de
vedere, ar părea mai degrabă o răzbunare tardivă a Orientului Apropiat
pentru jafurile micenienilor sau incursiunii lui Alexandru Macedon,
decât rezultatul sau justificarea unei lumi „mai bune”, promise cu tot
felul de tertipuri, multe din ele deloc lăudabile. Am încercat aici o ex-
punere concordantă cu convingerea evreilor vetero-testamentari că Is-
toria nu este altceva decât o răsplată a comportamentului, moral sau
imoral, la care am adăugat nu viziuni personale ci mai degrabă păreri din
diverse timpuri.
După opinia lui Nilsson (Homer & Mycenae), Ulise a fost o creație
post-miceniană, nu însă şi Ahile. Prin urmare, ne vom reîntoarce asupra
problematicului său călcâi, heel în engleză, partea muritoare şi veriga
slabă a corpului său. Cunoscând meticulozitatea de care dădeau dovadă
anticii mitografi, fără a fi totuşi excesivi în detalii supra-abundente, ne
putem întreba, ştiind că Apollo a pătruns în Panteonul grec din exterior,
foarte probabil de la traci, ne putem deci pune întrebarea: cum de a mai
putut fi el venerat în continuare, din moment ce le săgetase eroul în căl-
câi, prin mâna lui Paris? Sau cel puţin, având în vedere că atenienii se
considerau urmaşii lui Apollo, cum de n-a dat nimeni glas unei minime
critici indignate la adresa gestului făţiş ostil al zeului, nici chiar într-un
timp favorabil, când părea o virtute găsirea oricărui motiv de a învinui
ori critica pe zei? Acesta nu va rămâne nicidecum singurul mister legat
de greci şi de mitologia lor, sau este poate un motiv în plus de a constata
necesitatea modificării aserțiunii că Iliada a fost un fel de Biblie pentru
greci, popor la care Athena Partenos era aparent zeitatea de frunte.
Aşadar, cunoscând munca mitografilor, pentru care fatalul cal ce le-a
adus pieirea poate fi oglindirea pasiunii tracilor pentru cabaline, iar
termenul lykaios, epitet acordat lui Apollo şi pus de etimologi în legătură
cu lupul, dar şi cu lumina, ar putea fi o trimitere la arcaşii lycieni care au
pus un moment capăt năvalei împotriva Asiei Mici, ne putem întreba din
nou: oare ce se poate ascunde îndărătul misteriosului călcâi? Motiv pen-
tru care vom porni o succintă investigaţie. Deoarece putem fi siguri că la
mijloc este ceva mai mult decât o mică parte din corpul uman, destul de

149
ignorată în fond. Repetăm, concluziile noastre nu pot fi decât parţiale, şi
în niciun caz nu vor avea pretenţia unei veşnice imuabilităţi.
După cum ne-am străduit să arătăm anterior heel şi ill, alături de deri-
vaţii săi din engleză, au putut avea implicaţii în alcătuirea in vitro a nu-
melui eroului numărul unu al Iliadei. Şi ne urmăreşte încă faptul că
centaurul Chiron a dat un nume lui Ahile, acesta iniţiindu-l într-o serie
de taine. O simplă referire la oricare societate monahală va revela impor-
tanţa numelui în ritul de trecere, amintind din lumea religiei în primul
rând pe biblicul Isaac, ulterior preschimbat în Israel. Francezul Arnold
van Gennep observa că, printre alte variante, un oarecare personaj putea
el singur să-şi acorde un nume (cf. Rituri de trecere). Socrate considera
că acordarea de nume şi denumiri n-a fost un lucru uşor - Cratylos, 390
d. Amintindu-ne că numitele „popoare ale mării” erau o coaliţie a aproa-
pe tuturor neamurilor Europei epocii fierului, vom încerca să vedem
dacă substantivul călcâi ne-ar putea dezvălui lucruri diferite faţă de cu-
noscuta şi elementara anatomie. Afirmasem anterior că Franz Bopp şi pi-
onierii lingvisticii indo-europene numeau indo-germani neamurile Eu-
ropei înrudite până în India, datorită germanilor şi limbii lor foarte răs-
pândite. Probabil că un motiv similar l-a determinat și pe Herodot să
consemneze cu uimire mulţimea tracilor.
În germană, numele călcâiului este die Hacke. Substantivul nu pare toc-
mai îndepărtat fonetic de numele eroului, - h posibil aspirat iar ck=h, -
dar vom fi deopotrivă atraşi de varianta masculină a acestuia: der Hacke
este numele primului plug al agricultorilor cultivatori, brăzdarul de
lemn, unealtă devenită aproape rituală, folosită ca atare de către regi,
despre ale căror responsabilităţi agricole am mai discutat. Pluguşorul
românesc este o frumoasă conservare a ritualurilor regale, unde brazda
trasă de „bădica” Traian va dărui „rod bogat”. Gânditorul renascentist i-
talian Gianbatista Vico (Scientia nova) nota că numele primitivului
brăzdar de lemn latin era denumit urbs, din care a derivat şi numele
cetăţii în Italia antică latinizată: urbs/urbis, amintindu-ne că tot un plug
trasase conturul viitoarei Rome, depăşirea căruia i-a adus moartea lui
Remus din mâna propriului frate. La Kalibangan, în apropierea acestei
aşezări preharappiene arheologii au găsit urmele celei mai vechi utilizări
a plugului în scopuri agricole. Cristian Schuster, un foarte bun arheolog
român al Preistoriei, observa că de foarte timpuriu aratul se făcea și în

150
scopuri religioase, nu doar agricole, în jurul unor morminte trasându-se
un fel de șanț cu plugul, tot el subliniind că spre deosebire de spusele lui
Herodot, egiptenii erau și ei nevoiți să are, nu doar să recolteze în urma
revărsării Nilului (cf. Transportul terestru în Preistorie, cu privire speci-
ală la ținutul Dunării de jos).
Prin urmare, găsim în germană alăturaţi doi termeni aprope omonimi,
foarte puţin apropiaţi de altfel: călcâiul şi plugul, unde numai genul le
separă. Cu multe secole înainte, la foarte mulţi kilometri distanţă, Biblia
lui Israel ne alătură şi ea cele două cuvinte: la ispita şarpelui, Adam tre-
buie să-şi câştige pâinea trudind „în sudoarea frunţii”, propriu-zis arând
pământul îndărătnic, iar Eva e condamnată să fie muşcată de călcâi de
către şarpe; în revanşă, călcâiul ei va strivi capul reptilei (Facerea, 3:
17-19). Aşadar, într-un moment de răscruce al omenirii, - alungarea din
Rai, - plugul este blestemul omului, iar călcâiul, - al şarpelui. Plugul
poate să fi avut legătură cu Ahile ca leader, posibil chiar un mic rege
local, iar despre călcâi, aşa cum e prezentat de Biblie, vom aminti posi-
bilitatea aplicării unui adevărat principiu, prezent în predicile lui Isus,
însă perceptibil şi în realitate: „cei dintâi vor fi cei de pe urmă şi cei de
pe urmă vor fi cei dintâi” (cf. Matei, 19: 30).
Înainte de a porni la războiul împotriva Troiei, Ahile se ascunde printre
femei, ceea ce nu poate fi explicabil pentru un viteaz excesiv de curajos,
decât ca o punere în practică a principiului exprimat destul de clar în
Biblie, probabil dacă nu „împrumutat” de la greci, cel puţin „conservat”
dintr-o învăţătură extra-biblică, neîndoielnic precreştină.
Ca pe o curiozitate legată de aceste aserţiuni, vom menţiona o ilustrare
din limba greacă: Uranos era primul zeu al universului, - John Burnet
spunea (idem, op. cit.), că pentru ouranos ar fi valabilă traducerea lume,
dar nu pe de-a-ntregul, - iar oura înseamnă în greceşte coadă. Însă anti-
teza zeu, - deci fiinţă mare şi în primul rând fruntaş, - şi coadă, partea
inferioară, unde mai socotim că de animal, - intenţionăm să evidenţiem
aici. Iar faptul ne trimite la Cartea lui Enoh (CIII: 11), unde se emite
ipoteza că cei drepţi şi curaţi s-ar putea plânge: ”Noi am sperat să fim
fruntea şi am ajuns coada!”
Ahile a acţionat şi el invers, înainte de înrolarea pentru Troia, ca un
posibil iniţiat la şcoala lui Chiron, foarte probabil convins că principiul
va acţiona în favoarea lui. Să ne amintim şi că, potrivit unor variante,

151
daktylii ce-l iniţiaseră pe Zeus erau femei, deşi ulterior se amestecaseră
în rândul lor şi bărbaţi. Zeus se născuse în frică, ascuns în peştera Idei.
Să nu uităm că Isus, lumina şi logos-ul universal, s-a născut într-un grajd
obscur, aproape neştiut. Avraam, care urma să fie tatăl unui neam nume-
ros, trebuia mai întâi să renunţe la propriul fiu. „Drumul în sus este tot
una cu drumul în jos”, spunea Heraclit efeseanul însă, pentru a porni în
sus, în mod logic trebuie să te plasezi în partea de jos a lui, după cum
reiese din numeroase și variate alte situaţii. Aceasta fusese probabil un
rezultat al studiului efectelor hybris-ului, cel ce acţiona mai iute ca orice
răsplată pentru fapta bună. Într-un anumit fel se forţa mâna destinului,
dar presupusul „şiretlic” părea funcţional.
Probabil că numai omului biblic i-a fost dat să-şi înceapă drumul sub
semnul unui blestem permanent, care probabil azi nu poate fi considerat
mai mult decât promisiunea unei veşnice speranţe. De fapt, dacă jude-
căm conform principiului expus, prezenţa omului în Rai de la bun înce-
put ne face Edenul irecuperabil. Tot ce putem spera este o muncă mai
uşoară (Adam a muncit „în sudoarea frunţii” şi pentru noi, urmaşii),
uşurare ce deja s-a realizat parţial, alimentând speranţele tuturor. Putem
spune că cei ce participau la alcătuirea de mituri şi scenari nu jucau za-
ruri cu creaţiile lor, acesta fiind unul din motivele pentru care miturile au
rezistat îndelung trecerii vremurilor, chiar când un curent religios puter-
nic, tolerant la început, intransigent până la arderi pe rug ulterior, mi-
turile tot şi-au păstrat atractivitatea, deşi rolul şi-l pierduseră, prin ur-
mare şi mult din semnificaţie, mai ales că se desfiinţase şi instituţia
misteriilor (cel din urmă a dispărut Eleusis, apreciat și urmat de Cicero,
îndelung regretat, până şi de Frazer sau Mircea Eliade în secolul XX).
Probabil că în aceeaşi categorie de observaţii s-ar putea încadra şi bo-
cetele: pentru a avea parte de bucurii dincolo, omul trebuia bocit cu sâr-
guinţă la începutul lui de drum pe lumea cealaltă. În România, bocetul
este predat în şcoli ca gen literar, însă sunt zone unde încă se mai crede
în efectul acestuia, din moment ce se mai practică, mai ales în regiunile
retrase din munţi. I s-a reproşat uneori războinicului Ahile că l-a bocit pe
Patrocle ca o muiere slabă, (Iliada, XXIII, 10, sq.), însă se uitase ori nu
se ştia că abia Pisistrate, - tiranul care dispusese redactarea Iliadei şi
Odiseei aşa cum le ştim astăzi, mai puţin împărţirea în cărţi (logoi), care
aparţine savanţilor alexandrini după cum se ştie, - a dispus totodată şi

152
suprimarea bocetelor exagerate la înmormântări, unde femei „specia-
lizate” boceau la comandă, fie şi pentru cei necunoscuţi lor. La vremea
scrierii Iliadei, şi cu atât mai mult chiar în timpul Greciei miceniene,
bocetul lui Ahile trebuie să fi fost justificat, poate chiar apreciat de asis-
tenţă. Potrivit suedezului Nilsson, - History of Greek Religion, ch. 7, -
Solon a interzis în Sparta ca bocitoarele să-şi mai mutileze corpul la în-
mormântări. Platon la rândul său stipula interzicerea bocetelor chiar şi
pentru angajatele profesioniste (Republica, III, 398 a, iar la 398 e avem
privilegiul să aflăm şi armoniile caracteristice bocetului funerar!). Biblia
pomeneşte despre cenuşă turnată în cap sau haine sfâşiate şi de lovitul
pieptului cu pumnii, Herodot consemnează obiceiul egiptenilor de a se
bate singuri sau unul pe altul la înmormântări (Istorii, II; 40), iar Appian
(II, CXLV) ne dă o informaţie preţioasă la funeraliile lui Cezar: Marcus
Aurelius ordonase bocetele publice cuvenite lui Cezar, el personal proce-
dând la executarea - cam teatrală - a unui bocet, în timp ce manechinul
din ceară înfăţişându-l pe dictator era mişcat de sârme în fel şi chip,
pentru a expune publicului cele peste douăzeci de răni înjunghiate pro-
duse de atentatori, dovedind o dată în plus gustul Romei pentru spec-
tacol, dar şi interesul organizatorilor pentru scenari, minuţios duse la
îndeplinire, însă urmărind întotdeauna un scop precis. Nu putem ocoli
aici observaţia că, dacă Ahile boceşte pe Patrocles, Ghilgameş pe Enkidu
şi Marcus Aurelius pe Cezar, nu Priam începe bocirea lui Hector ci He-
cuba, urmată de nora sa Elena, înaintea vreunui frate (Iliada, XXIV, 712).
După ce creştinismul a mai potolit setea de sânge a romanilor, ne putem
imagina că spiritul războinic al ostaşilor nu trebuia diminuat, ba chiar se
cerea susţinut. În Bizanţ de exemplu, Istoria (12; 5) lui Theophylact Si-
mocatta ne informează despre o slujbă redată aproape integral, după care
auditoriul a părăsit biserica în lacrimi, deşi „nimeni nu avusese de suferit
nimic”. Vom observa că în ciuda laconismului consacrat al istoricilor
antici, cărora grecii le-au fost întotdeauna dascăli pricepuţi, - chiar în
Maccabei vedem transmise lecţii de scriere a istoriei (2 Mac., 2: 24-33),
- Theophylact redă aproape întregul conţinut al unei slujbe anoste, lipsită
de strălucirea marilor predici ale oratorilor de frunte (Ioan, ambii Gri-
gore, sau Vasile), pentru ca în final să vedem lumea plecând înlăcrimată
„deşi nu avusese nimic de suferit”. Pentru schimbare, aflăm că toţi par-
ticipă la un ospăţ mare şi vesel, desigur mult mai convenabil pentru nişte

153
soldaţi. Oricât am evita, nota critică şi poate chiar satirică a acestui pasaj
ni se pare evidentă şi cel puţin ciudată pentru un secol destul de impreg-
nat de creştinism. Pentru comparaţie dar şi pentru întărirea ideii, vom
observa că în majoritatea ţărilor, monumentele eroilor naţionali, chiar
dacă rareori amintesc de construcțiile religioase, sunt de obicei ampla-
sate în apropierea bisericilor. Iar ideea merge probabil cu mult în urmă,
când eroul căzut în lupte era îngrijit personal de Odin, apoi răsplătit
zeieşte. În Epopeea lui Ghilgameş de exemplu, Enkidu este de-a dreptul
deprimat că nu moare vitejeşte în luptă, iar moartea anonimă a zeului
Balder din mitologia nordicilor crează probleme universale (potopul).
Păstrător al lucrurilor din vechime, aparent şi Hristos aminteşte de acest
concept (Ioan, 12: 25).
Vom remarca deci că bocetul continuase încă să se mai practice, iar
dacă Iliada îl arată pe Ahile bocind (bocetul uşurează sufletul, - Il.,
XXIII, 10; 395, deşi la XIX, 226 Ulise e de părere că o singură zi de jale
e suficientă, iar la XXIV, 516 sq., Ahile afirmă în mod contradictoriu că
bocetul nu ajută mortului; la XXIV, 646 sq. Priam are nevoie de nouă
zile de jale pentru Hector, obţinând de la Ahile un armistiţiu generos de
12 zile), faptul nu trebuie să ne surprindă, întrucât bocirea cădea
probabil în primul rând în obligaţia celor mai apropiaţi prieteni, după
cum putem deduce din jelirea lui Cezar de către Marc Aureliu (Seneca o
pune pe Phaedra să spună: „E cea mai bună moarte să pieri bocit de
rude” - Phaedra, 881). În plus, coiful cu colţi de mistreţ descris cu amă-
nunte de Homer (Il., X, 246 sq.), precum şi diverse concepţii spirituale
prezente în Iliada pot fi un semn de educare a generaţiilor următoare, nu
neapărat practici curent folosite pe scară largă la vremea compunerii
poemului. Dar se poate totodată ca, revenind la o posibilă origine tracă a
autorilor Iliadei, descrierea coifului cu colţi de mistreţ să nu reprezinte
altceva decât uimirea unor ochi străini faţă de un obiect necunoscut,
stârnind o curiozitate foarte apreciată, ca o maşină străină deosebită din
zilele noastre într-o țară de curioși pasionați ai automobilului. Ar fi cam
greu de imaginat ca un micenian sau un co-participant la asediul Troiei
să descrie atât de atent un obiect banal, pe care îl vedea sau purta zilnic.
Vorbind despre traci ca posibili iniţiatori ai Iliadei, vom observa cum
Ahile se foloseşte de decedatul Patrocles ca de un sol (XXIII,137), pentru
a trimite ofranda de plete către râul Spercheios, cam la fel cum trimiteau

154
dacii soli către Zalmoxis (Herodot, Istorii IV, 93). La drept vorbind, Ili-
ada are multe inadvertențe, datorate multor factori importanţi, contribu-
ţiile mai multor aezi sau o posibilă traducere din frigiană sau tracă ne-
fiind deloc neglijabile.
Despre nemurirea sufletului se pare că avem dovezi în opera homerică,
doctrină susţinută şi dezvoltată de filosofie, considerată totuşi falsă de
Immanuel Kant, care afirma că prin divizare, şi sufletul moare în cele
din urmă. Ahile face de câteva ori mici constatări asupra sufletului, însă
legat de numele său nu putem insista pe această temă dincolo de amin-
tirea egipteanului akh, aşa că ne vom reîntoarce la pluguri, regi, eroi şi
călcâie, unde ar mai fi de urmărit câteva posibilităţi. Putem totuşi remar-
ca teama sufletului lui Patrocle de „a nu se mai întoarce” dacă va fi inci-
nerat (XXIII, 74-75), în timp ce ni se spune că sufletul, o dată ce iese pe
gură, în veci e dus (IX, 403-404).
Dacă am lua în calcul, - în afara presupunerii că h ar fi putut de fapt să
fie k, ceea ce s-a întâmplat cu numeroase cuvinte, - posibilitatea unui h
iniţial aspirat ulterior cu uşurinţă, atunci ne vom putea gândi că rădăcina
semitică haq înseamnă dreptate, dar şi adevăr, ceea ce venea în sarcina
regilor, nu este nevoie de vreo demonstraţie pentru aceasta. În istoria
scandinavilor vom găsi nume de regi care să conţină particula semitică
haq, poate în paralel cu germanul die/der Hacke (plug şi călcâi): Haa-
kon, Haken sau Hakån. Iar această specificaţie ne permite o revenire la
numele celei mai vechi localităţi unde s-a atestat arheologic folosirea
aratului agricol: Kalibangan, mai veche decât Harappa sau Mohenjo-
Daro, deşi nu avem certitudinea semnificaţiei particulei iniţiale kali-
(negru la indieni), apropiată de gal, dar şi de românescul cal, despre care
vom mai discuta.
Aşadar, revenind la problematica plugăritului şi a regalităţii, vom atrage
atenţia asupra unei foarte posibile înţelegeri greşite a unor versuri home-
rice din partea lui M.I. Finley, în Lumea lui Odiseu, cap. III, unde men-
ţionează că Ulise provoacă pe unul dintre peţitorii Penelopei la o între-
cere la arat (Odiseea, XVIII; 490-491), cu o mândrie deosebită, de parcă
l-ar fi provocat la o luptă sau la vreo întrecere sportivă (cum făcuse
anterior cu aruncarea discului). Credem că tocmai în lumina legăturii
dintre plug şi regalitate, - neîndoielnic cunoscută istoricului dar trecută

155
cu vederea de către cercetători, - trebuie privită provocarea lui Ulise, mic
rege în insula Ithaca.
În Economistul lui Xenophon, Isomahos se mândreşte către Socrate cu
cunoştinţele sale agricole, asemeni face şi Ovidiu care, în Epistulae I;
VIII, Ad Severum, ar dori să are cu sârg, - asemeni multor poeţi latini ce
apreciau nobila ocupaţie a aratului, primul blestem al omului biblic, -
însă nu-i îngăduie raidurile pustiitoare ale geţilor şi sciţilor. Reamintim
anticul Pluguşor românesc, unde nu se uită de foloasele ce le pot aduce
aratul din mâna împăratului Traian, despre care putem fi siguri că, dacă
va fi tras vreo brazdă în Dacia folosind un urbs, n-o va fi făcut nici mă-
car pentru a trasa eventual viitorimii noua urbis Ulpia Trajana Sarmi-
zegetusa, înălţată abia de vărul şi urmaşul său, împăratul Hadrian. Ne
vom permite aici o scurtă paranteză: se spune aproape invariabil că cel
mai remarcabil aport al slavilor în Dacia post-romană (deci după apariția
lor aici prin secolul șapte), a fost plugul de fier. Istoria Transilvaniei în 3
volume ne informează în capitolul 2 (Ion Glodariu), că cel mai vechi
plug de fier dacic datează din a doua jumătate a secolului II d.Hr., mo-
ment după care aceste unelte agricole s-au înmulțit. De fapt, s-a stabilit
că înșiși slavii luaseră de la nemți plugul de fier.
În afara aratului ritualic, regelui îi mai revenea şi sarcina de a împlini
sacrificiile, Agamemnon fiind renumit pentru hecatombele sale, urmat
mult mai târziu cu avânt şi cerbicie de împăratul ce a dorit şi încercat re-
venirea la păgânism, Iulian Apostatul (331/332-363).
Păstrând supoziţia unui posibil k în loc de h în numele lui Ahile, cum
am procedat la comparaţia cu akili din idiomul african swahili, vom a-
minti verbul englez to hack, - hacken fiind echivalentul său german,
despre care dicţionarele etimologice româneşti spun că ar fi stat la ori-
ginea verbului a hăcui, având acelaşi sens cu cele două verbe de dea-
supra. Un sacrificator trebuia să hăcuiască, dar verbul este cât se poate
de valabil şi în privinţa ostaşilor inamici, cel puţin când ne referim la in-
tempestivul Ahile. Multe adverbe din engleză încep cu a- restul cuvân-
tului având sensul nemodificat, deci fără ca acest prefix să indice lipsa
ori negaţia, - fapt detectat și pentru limba greacă în Cratylos, - ceea ce
nu ar stânjeni posibilitatea ca hack să fi fost eventual folosit la elabo-
rarea numelui Peleianului.

156
 Pentru egipteni, - ca să arătăm posibila implicare a indo-europenilor la
formarea neamului egiptean, - verbul hah, reprezentat printr-un brici,
însemna a rade, care pare destul de înrudit cu verbele expuse anterior.
Egiptologul olandez de renume mondial Henri Frankfort (1897-1954),
afirma că regalitatea a apărut în Egipt înainte de a apărea în Asia. Putem
iarăşi adăuga aici semiticul haq=adevăr, judecată, precum şi numele
hiksoşilor (heqa-khasut la egipteni, adică prinţii ţărilor străine, care a-
duseseră calul în Egipt). Englezescul hack (pr. hæk, prescurtare de la
hackney), înseamnă cal de bătaie, ce s-ar putea compara şi cu numele lui
Hector, un adevărat cal de bătaie al armatei troiene - cu certitudine o
„plăsmuire”, cum ne asigură Nilsson în Homer & Mycenae. Repetăm: ni
se pare suspicios faptul că multe elemente de genul acesta ar avea ca re-
zultat atragerea lui Ahile de partea tracilor troieni, unde engleza ar fi mai
uşor de decelat decât în numele aheilor. Pot părea unora aceste lucruri
asemeni unei bucătării de rebusist, dar să nu uităm că scrierea cretană
cunoscută ca liniarul B a fost descifrată de doi lingviști pasionați de
enigmistică, celebrii John Chadwick și Michael Ventris.
Ahile, după cum spuneam mai sus, învăţase de la Chiron şi tehnica
vindecării, pe muntele Pelion. Poetul Pindar ne informa, în Oda neme-
ană IV; I, 8, că în afara lui Ahile şi Iason, Asclepios fusese de asemenea
elevul centaurului în acest domeniu, vital pe câmpul de luptă. Despre
centaurul-etalon al Greciei antice se spunea și că a fost un mare poet,
probabil superior lui Orfeu (cf. Reynal Sorel, Orfeu și orfismul).
Verbul englez al vindecării este to heal, aproape de substantivul heel=
călcâi, dar şi de numele eroului, care i-a îngrijit cu pricepere rănile lui
Patrocle, scenă redată de mulți olari antici greci. Atât de multe indicii le-
gate de numele lui Ahile par a avea efectul cherubinilor biblici de la ră-
săritul Edenului: cu săbiile lor de foc aceştia luminau, dar totodată as-
cundeau esenţa Cunoaşterii. Ceea ce poate avea un efect cu atât mai
incitant în încercarea de a trece dincolo de focul şi ascuţişul săbiilor,
pentru că avem de-a face cu un om mare, primul erou consemnat în lite-
ratura europeană.
Istoricul englez J.B. Burry afirma, în Istoria Greciei până la Alexandru
cel Mare (cap. II), că în zona Propontidei a fost atestat chiar un zeu al
mării cu numele Ahile. Însă heel=călcâi şi to heal=a vindeca din en-
gleză ne pot de asemenea trimite spre substantivul hill=deal, deoarece

157
Ahile era mare de statură, ca de altfel numeroşi alţi eroi homerici. Re-
petăm observaţia lui André Bonnard (ibidem, op. cit.): ceea ce au în co-
mun eroii lui Homer este gustul pentru măreţie. La drept vorbind, poate
că avem de-a face cu gustul personal al lui Homer sau, având în vedere
misiunea bardului de a fi în primul rând pe placul auditoriului care îl
angaja şi-l răsplătea, poate că acesta era gustul lumii şi epocii în care a
trăit şi activat. Când te gândești că Aristotel recomanda poeților (cf.
Poetica) imparțialitatea homerică!...
Mergând şi mai departe, vom observa că la o adâncime în timp, eroii
sunt tot mai mari de statură, în Biblie vechimea fiind aproape sinonimă
cu urieşenia (Facerea, 6: 4, unde percepem şi importanţa numelui, dar şi
a renumelui).
Reamintind că hill=deal în engleză, este un semn al înălţimii, o mare
cantitate materială pe verticală, neîndoielnic legată de Ahile în descri-
erea lui Homer, vom părăsi momentan limbile germanice, pentru a căuta
indicii printre companionii lui Ahile, aheii în fruntea cărora Iliada ne
spune că eroul sosise în fața zidurilor Troiei. Eroul, ne informează Ho-
mer, sosise în fruntea a cincizeci de corăbii (desigur că tot smolite, dar
destul de puţine pentru pretenţiile sale faţă de Agamemnon, recuperând
probabil prin vitejie):
Locuitorii din Argos, ţinutul pelasgic, oştenii
Cei din Alope, din Alos şi cei din Trahina, din Ftia,
Şi din Helada, din ţara femeilor mândre; bărbaţii
Cărora ahei le ziceau, mirmidoni şi elini deopotrivă.
Iliada,II; 673-676,
(trad. G.Murnu)
Vom fi din nou uimiţi de poziţia destul de nesemnificativă ocupată de
marele erou în Catalogul corăbiilor, considerată cea mai veche carte a
Iliadei, comparativ cu avântul incitant ce iradiază din jurul aurei sale.
Ne vor atrage însă atenţia în versurile citate cele trei denumiri subliniate
de noi care echivalau un singur popor, dintre care ahei este foarte des
pomenit în scrierile antice, eleni este întrebuinţat şi astăzi pentru a-i de-
semna pe greci, în timp ce al treilea nume, myrmidonii, şi ei renumiţi
pentru discuţiile contradictorii referitoare la ei, au ieşit din circulaţie
(probabil nici n-a fost prea mult ori prea des folosit înaintea lui Homer,
după care a devenit renumit datorită contextului). Reluăm opinia ante-

158
rioară privitoare la numele lor, unde s-a pornit în sensul invers al uzan-
ţelor: s-a făcut apel numai la etimologie, căutându-se apoi mitologizarea
lor, fără a-i conecta mai întîi cu vreo acţiune sau calitate evidentă de-a
acestora. Astfel s-a făcut că bieţii myrmidoni, vitejii subalterni ai unui
uriaş de anvergura lui Ahile, s-au trezit reduşi la dimensiunile derizorii
ale unor biete furnici, fără să-şi fi meritat în vreun fel această pedeapsă
intransigentă și complet injustă. Şi, din moment ce Metamorfozele lui
Ovidiu (Cartea VII, 615-655), au înseilat o întreagă poveste în jurul lor,
de altfel complet absentă la Homer, ne putem imagina că legarea aces-
tora de furnici prin referire la etimologia greacă (myrmi), poate revela
atât vechimea şi durata erorii lingvistice, cât şi adăugarea la celelalte
eresuri a încă unuia, legat tot de limbile germanice, probabil trăgând tot
mai mult Iliada spre un autor trac (ori frigian, în tot cazul ne-grec). Tot-
odată faptul trebuie să incite la circumspecție pe toți cei care se grăbesc
să invoce scriitori latini pentru susținerea unor idei preluate de aceștia
din literatura greacă.
Aşa cum se prezintă Iliada după ediţia lui Pisistrate, faptele de arme ale
aheilor sunt cam egale cu ale troienilor, după cum observase şi profeso-
rul englez Oliver Taplin (The Oxford history of classical world - 1986);
dacă vom ignora însă Ahiliada, compusă separat şi apoi „ţesută”, vom
avea desigur o Iliadă preponderent dedicată vitejiei troienilor (fie ei traci
sau frigieni). Deocamdată, acesta ar părea doar un simplu și atractiv cal-
cul infructuos, subiectiv și imaginar.
Dacă în privinţa lui lykaios legat de Apollo şi celălalt epitet acordat lui -
smintheus, - vom mai avea de aşteptat puţin, considerăm că acum am
adunat suficiente date pentru a lămuri reducerea myrmidonilor la stadiul
de furnici, respectate şi apreciate fără nicio îndoială pentru munca lor
asiduă, pentru organizare sau pentru vitejia „castei” războinicilor lor,
însă cu prea puţine legături între numele acestora şi vreo caracteristică
sau acţiune de-a oastei lui Ahile, necesare pentru a justifica aplicarea ju-
dicioasă a respectivei etimologii, care cu greu s-ar putea numi altfel de-
cât superficială, poate chiar frivolă.
În textul Iliadei ni se spune că Argos era o cetate pelasgică, un amănunt
ce ar putea avea importanţa sa. Cuvintele Aheea, aheu sau ahei, apar cu
toate în Iliada de vreo cinci sute cincizeci de ori, de departe mai des
decât oricare alt toponim sau etnonim. Pe locul al doilea se află danaii,

159
cu aproximativ o sută treizeci de înregistrări, aproape un sfert faţă de
ahei. Incomensurabila întindere a apelor, - mări şi oceane, - se numea la
Homer acheloios, termen edificator pentru elucidarea numelui aheilor,
indicându-ne că dincolo de poezie, Iliada conţine şi o măsură de reali-
tate, utilă lingvistului și istoricului.
Amintindu-ne că particula germană ach, de găsit în numeroase topo-
nime şi însemnând apă (comparabil cu latinescul aqua), vom putea ve-
dea în ahei vechiul nume al popoarelor mării. Este lucru ştiut că pelasgii
au fost şi ei asociaţi dintotdeauna cu marea. Prin urmare, dacă Ahile
(nu-mele său se poate conecta cu marea, fiind aheu), vine la luptă în
fruntea aheilor (oameni ai mării), deopotrivă numiţi eleni sau
myrmidoni (fur-nici), pentru ce motiv să le găsim doar myrmidonilor
rude printre minus-culele gâze, doar pentru rezonanţa apropiată de
myrmi=furnici, oprindu-ne asupra lor fără a ne încerca nicio urmă de
ezitare, - Descartes avea să se nască mult mai târziu, - renunţând comod
să căutăm mai departe?
Pare clar că, din moment ce Hellas luase numele Pelasgiei, şi numele
elenilor era legat de asemenea de popoarele mării. Or, din textul ho-
meric citat deasupra reiese absolut fără echivoc egalitatea dintre cei trei
termeni. Prin urmare, de ce să nu ne raportăm la aceştia şi să ne lăsăm
purtaţi de atracția fonetică (vizibil deviată) doar a unuia dintre ei?
S-a afirmat de către lingviştii specialişti în convenţia numită limba indo-
europeană că la origine, adică în momentul formării neamului arian (ca
să folosim un nume mai scurt, deşi oarecum compromis, aceştia nu cu-
noşteau marea, termenul pentru mlaştină urmând a se aplica şi acestei
întinderi de ape, mult diferite (cf. Lucia Wald și Dan Slușanschi, Intro-
ducere în studiul limbii și culturii indo-europene). Acest termen era
muir, încă în uz în limbile nordice. Myr este mlaştină sau baltă la sue-
dezi şi norvegieni, myra este furnică la suedezi, dar maur la norvegieni,
în timp ce engleza şi germana nu prezintă interes aici, iar rusa are mura-
veǐ, destul de apropiat de suedeză; muir=mare la galezi, mire= mlaştină
la englezi, Meer=mare la germani, palus=mlaştină la latini, etc.
Dar credem a fi suficiente aceste exemple pentru a-i dezlega pe myrmi-
doni de blestemul furnicilor, partea finală putând fi probabil raportată la
prepoziţia suedeză med=între, în mijlocul, echivalentul englezescului
mid (amid). Nici Nilsson nu putea fi de acord cu „rezolvarea” numelui

160
myrmidonilor, adăugând că asemenea „mituri etimologice” nu sunt rare
la greci (History of Greek Religion, 3).
S-ar cuveni probabil acum ca adepţii vechii erori să reformuleze drumul
şi motivele care i-au condus spre o aberaţie matematică foarte simplă,
deoarece textul homeric pune indubitabil semnul egalităţii între trei ter-
meni, din care doi sunt evident legaţi de mare, noi trebuind să-l deducem
pe cel de-al treilea (care a ieşit furnică, - şi aşa a rămas!). Regula de trei
simple e atât de simplă încât a fost cel mai ades ignorată.
În dialogul Cratylos, 385 b, Platon afirma că nu se poate ca într-o pro-
poziţie întregul să fie adevărat iar părţile false. Este deci aberant ca cel
de-al treilea termen din propoziţia homerică să fie legat de furnici!
Probabil nici spaniolul Salvador Dalí, cu toată abilitatea lui surrealistă
convingătoare, - apreciată de însuşi Freud în discuţii tête-á-tête - care a
reuşit să traseze un drum admisibil între o floarea-soarelui şi un fund de
rinocer, - n-ar fi reușit să lege într-o manieră coerentă și convingătoare
furnica cea mică şi vrednică, de numele mării şi al oamenilor ei.
Cel puţin invers s-a văzut că a fost posibil: magister dixit, spuneau de
multe ori adepţii lui Aristotel, folosind fraza ca pe un paravan arhisufi-
cient, subînţelegându-se probabil că interlocutorul n-ar trebui să arate
lipsă de educaţie şi să înceteze cu întrebările, mulţumindu-se doar cu ex-
plicația primită, ba poate s-ar fi cuvenit să-şi ceară şi scuze pentru prea
marea îndrăzneală de a se îndoi. În numeroase cazuri, romanii nu se stră-
duiau să pună la îndoială ceea ce le spuseseră magiştrii lor greci, fie la
cursuri, fie în scrierile consacrate. Nu încape absolut nicio îndoială,
tradiţiile pot fi necesare şi uneori chiar folositoare, aducând stimă păs-
trătorilor lor, însă a aproba şi apoi a păstra tradiţia unei etimologii ero-
nate nu are nimic de laudă în asemenea cazuri, ba chiar dimpotrivă.
Am menţionat termenul grec acheloios, legat de imensitatea apelor.
Aheloos era un zeu al apelor, - de fapt al râului cu acest nume, cel mai
mare din Etolia şi din Grecia, numit astăzi Aspropotamos, - fiul lui
Okeanos şi al zeiţei Thetys, deci având o vechime foarte mare. Acelaşi
renumit elenist suedez, M.P. Nilsson opina în Greek Folk Religion, Ch.
I, că Aheloos era venerat în mai multe locuri din Grecia, dar nu este lă-
murit dacă numele lui reprezintă un vechi termen pentru apă. Acelaşi
autor ne spune că râul era reprezentat pe vasele de lut vechi sub forma
unui taur, sau a unui taur cu chip de om. Mai mult, suedezul spune că

161
spiritul râului apare ades în alte mitologii sub forma unui cal, cum ar fi
în reprezentările de pe relicvele suedeze sau scoţiene. Iată deci cum ast-
fel lingvistica folosită aici de noi, dacă a putut confirma arheologia în
privința participării uniunii de europeni la atacul bazinului est-medi-
teranean cu consecințe politice remarcabile, poate confirma și afirmația
reputatului profesor francez Antoine Meillet că poemele homerice n-au
fost o creație pur grecească.
Poseidon era îndeaproape legat de Aheloos, precum şi de cai, care fuse-
seră creaţia sa. Am văzut anterior că numele lui Ahile ar putea fi raportat
la cal (vezi to hack=a hăcui; hack=cal de bătaie; die Hacke=călcâi), dar
şi că aparţinea „popoarelor mării” cu myrmidonii lor cu tot. Iar calul tro-
ian, animal îndrăgit de traci, poate fi acum interpretat şi ca simbol al lui
Posiedon zeul mării, care fusese desigur de partea aheilor (şi ei „oameni
ai mărilor”, tracii nefiind aparent atraşi de navigaţie – în Anabasis, Xe-
nophon afirmă că tracii chiar se țineau departe de mare, dar azi se știe că
Byzantionul fusese la origini tracic, la fel Troia sau Tomisul dobrogean).
Prin mama sa Thetis, Ahile era nepotul lui Aheloos. Repetăm, - impli-
carea lingvisticii în „elaborarea” numelui lui Ahile poate servi drept
exemplu de atentă alegere a unui nume plurivalent, care să cuprindă cât
mai multe din caracteristicile şi acţiunile eroului, sporindu-i atractivita-
tea. Şi ceea ce am expus încă nu se opreşte aici.
Sesizând problematica lingvistică legată de mare, vom evidenţia obser-
vaţia francezului Henri Hubert (ibidem, op. cit.), potrivit căruia particula
specific indo-europeană mar-, mor- sau mer- poate fi pusă aproape în-
totdeauna în legătură cu marea sau cu măreția. Pentru galica irlandezilor
actuali, adjectivul mare este mȯr. În treacăt vom observa că limba ro-
mână este singura limbă din cadrul limbilor indo-europene, nu doar neo-
latine, în care substantivul mare este omonim cu adjectivul mare. Vom
vedea mai târziu că, oricâte îndoieli ar putea stârni afirmaţia noastră,
limba română prezintă particularităţi ce pot atrage atenţia asupra sa ca
fiind ceva mai mult decât o variantă a limbii latine, ca de altfel şi alte
idiomuri neolatine mai occidentale, cu origini mai puţin controver-sate.
Observaţia că adjectivul şi substantivul mare este identic în română
pentru două categorii diferite de cuvinte ne poate reîntoarce la nota lui
André Bonnard (op. cit.), cum că toate personajele lui Homer au în co-
mun „gustul pentru măreţie”.

162
 Ca o paranteză privitoare la obiceiul lui Homer de a dilata dimensiunile,
vom relua consideraţiile obiective prezente în Răzoiul peloponeziac (I;
21), al onestului Thucydide: pentru oricare luptător grec, războiul la care
ia parte este cel mai mare, însă după încheierea ostilităţilor va spune că
tot războiul troian din vechime a fost cea mai mare dintre bătăliile pur-
tate vreodată. Aceasta pare o consemnare importantă asupra mentalităţii
greceşti, şi poate că nu exclusiv a lor, la Homer vom găsi în realitate mai
multe critici ale războiului decât laude.
Legat de bivalentul mare al limbii române, vom remarca valabilitatea sa
în privinţa „oamenilor mării”, potrivit descrierilor homerice: aceştia sunt
efectiv mari de statură, nu numai prin fapte. Însă subiectul necesitând o
dezvoltare specială, vom fi nevoiţi să-l detaliem (tot fugitiv), mai târziu.
Deocamdată vom lansa o întrebare: cine era tatăl lui Ahile? Deoarece
mama lui este foarte des prezentă, fie pomenită de Ahile personal, fie de
Homer. Prezenţa „bătrânului” Peleu este mult mai discretă. Când acesta
este acceptat ca soţ de către Thetis (se pare că la intervenția centaurului
Chiron), zeiţa refuzase deja avansurile lui Zeus şi ale lui Poseidon, fra-
tele său. În concret, atât Zeus cât şi Poseidon fuseseră avertizaţi că fiul
ce se va naşte zeiţei îşi va depăşi tatăl, aşa că anterior am legat numele ei
de suedezul tät= frunte, fruntaş.
Cu alte cuvinte, după Prometeu se pare că avem alt condamnat a priori,
precum şi încă o situaţie în care zeii sunt neputincioşi în faţa Moirei
(soarta, cea mai bună justificare a neputinţei lor, adesea ameninţându-le
pertinenţa). Probabil în constatarea neputinței zeilor de a interveni asup-
ra Moirei a stat de fapt îndepărtarea de zei a grecilor raționali.
Referitor la zeiţă, n-ar fi lipsit de interes să-i prezentăm comportamentul
faţă de cei şase fii obţinuţi anterior lui Ahile de la condamnatul Peleu: ea
îi ucide, nu importă din ce motive. Remarcabil e faptul că Ahile a fost
cel de-al şaptelea, iar tatăl său îl salvează de la moartea ce i-o pregătise
mama, - Peleu este unul din puţinele cazuri de taţi salvatori, mamelor
revenindu-le de obicei, începând cu Rhea, această misiune legată evident
de indestructibilele sentimente materne.
Cifra şapte, importantă pentru semiţi, precum şi unele nume legate de
povestea lui Ahile ne atrag acum atenţia, deoarece urmărim să vedem în
ce măsură putea avea Finley motive să afirme că grecii homerici impli-

163
caţi în atacul „popoarelor mării” se aflau „în pragul trecerii de la ne-elen
la elen” (cf. Lumea lui Odiseu).
După cum am spus anterior, pentru numele pelasgilor conduşi la Troia
de Ahile, poate că s-ar impune o considerare prioritară a particulei pel-,
prezentă atât în numele lui Peleu, cât şi al muntelui Pelion, unde şi-a fă-
cut Ahile ucenicia, sub tutela venerabilului centaur Chiron, singurul cen-
taur lăudat de mitologia greacă. Nici Pholos nu este criticat şi nu apare
ca personaj negativ, însă comparativ cu dascălul lui Ahile, este departe
de strălucirea lui Chiron.
Am afirmat anterior că pentru hittiţi, care au avut la un moment dat (târ-
ziu, în pragul dispariției ca imperiu), o istorie comună cu Israelul, con-
soanele b şi p nu erau diferenţiate prin semne grafice diferite. Prin ur-
mare putem adăuga, în sprijinul unei eventuale origini semite a lui Ahile,
alături de puţin concludenta cifră şapte, şi particula bel-, des prezentă în
lumea semită, mai ales dacă ne gândim la zeul Bel/Bal/ Baal. Pentru
limbile semite, bal, baal sau bel înseamnă stăpân, soţ, bărbat. Nu vom
omite nici prezentarea amănunţită a obiceiurilor funerare deosebite ale
lui Ahile la moartea lui Patrocle, unde Homer pare a părăsi impersona-
litatea lăudată şi recomandată de Aristotel şi de unii teoreticieni literari
moderni, prezentând minuţios, ca pe o mare curiozitate, fiecare gest al
Peleianului, atitudine întrucâtva comparabilă cu descrierea celebrului
coif micenian din piele cu colţi de mistreţ. Câteva obiceiuri par de regă-
sit în Biblie, dar poate că mai edificator în această direcţie ar fi numele
tutorelui său, „bătrânul” Phoinix, amintind fără echivoc de Fenicia,
indubitabil semitică, cel puțin așa afirmă Moscati în Lumea fenicienilor.
În renumita sa Paideea, neamțul americanizat Werner Jäger spunea că
bătrânul Phoinix este o variantă umanizată a personajului mitologic nu-
mit Chiron (cf. Henri Irenée Marrou – Istoria educației în antichitate,
vol. I, cap. I).
Vom da acum citire rugii lui Ahile, consemnată în Iliada, tradusă de
George Murnu:
Zeus tu, cel de departe, al Dodonei stăpâne pelasgic,
Domn al Dodonei, iernatică ţară, pe unde se culcă
Preoţii, Selii, pe jos cu picioarele-n veci nelăute;
Dacă vreodată când eu m-am rugat, auzitu-mi-ai graiul,
Iarăşi ascultă-m-acuma şi ruga din nou împlineşte-mi.

164
 Iliada, Cântul XVI, 226-230
(trad. G. Murnu)
Ne va atrage probabil în primul rând atenţia în această singură rugă a lui
Ahile către Zeus, faptul că olympianul este numit „stăpân al Dodonei”
(Dodonaeus), şi pelasgic (Pelasgikos). Probabil pentru că Ahile însuşi
era pelasg, după cum am mai presupus anterior. Iar Dodona cea din
munţii Epirului era, potrivit multor concluzii pertinente, un vechi şi im-
portant sanctuar arian. Tot după numeroase aprecieri specializate, renu-
miţii şi controversaţii Selli (Selloi în original), erau preoţii Dodonei care,
nu se ştie din ce motive, se culcau pe jos, cu picioarele permanent ne-
spălate (nota bene: într-un ţinut foarte geros iarna), ceea ce ar părea un
amănunt inadecvat, dacă nu cumva avem din nou la mijloc vreo expli-
caţie ce se cere amănunţită și raportată la lingvistică. Prepoziţia condiţio-
nal-dubitativă dacă din citata rugă ne-ar putea revela un Ahile ezitant,
care nu prea dă crezare din tot sufletul pelasgicului Zeus al Dodonei, dar
nu e suficientă pentru concluziile vizate de noi.
Aşadar, dacă aparent ar exista motive de a crede parţial într-o origine
semitică a lui Ahile, nici partea „ariană” a lui nu se poate neglija sub
nicio formă; iar dacă ambele ramuri sunt prezente la el, poate că ne-am
apropiat de structura etnică a celebrilor şi misterioşilor pelasgi. Nu ar fi
exclus ca numele lor să fi fost compus din trei silabe-cuvânt: pel+as+
gos, fiecare admiţând traducerea sa, conform tipícului arian. Am notat că
particula pel- se poate compara cu semiticul bel-, însemnând stăpân, soţ,
bărbat. As ar putea însemna zeu, dacă ne gândim la zeii nordici numiţi
aseni (æsir), particulă care se găsea de obicei însoţind numele unor zei
nordici precum Asa-Thor şi alţii. Gos din finalul lui pelasgos denotă şi el
ceva înrudit, cel mai potrivit părând substantivul german der Gatte=soţ,
echivalentul lui bal al semiţilor, poate der Gott=zeu, sau poate chiar
Goth, numele poporului germanic scandinav la origini, confundat de is-
toricul Iordanes cu geţii numai pe motive fonetice, deşi erau totuşi înru-
diţi. Toţi aceşti termeni sunt legaţi logic între ei, precum şi de „dum-
nezeieştii pelasgi”. Ahile însuşi este numit adesea în Iliada „dumneze-
iescul Ahile”.
Ca o exemplificare a duratei unor tradiţii antice, vom aminti că majo-
ritatea cercetătorilor au căzut de acord că baza principală a aheilor, punc-
tul strategic cel mai bine ales pentru controlul Balcanilor, al Cretei, al

165
Anatoliei, al Egiptului şi al Orientului Mijlociu, - Ahhijawa cum era con-
semnată în cronici, - se afla în insula Rhodos, renumită în continuare
peste vreo două milenii şi jumătate, datorită solidelor fortificaţii ale
celebrilor „cavaleri de Rhodos”, care transformaseră insula într-o bază
similară aheilor antici, nici Mahomed Fatih nereușind s-o cucerească, ci
abia Soliman Magnificul. Insula Malta urmează într-un fel un şablon
similar: cu mult înaintea aheilor, din timpul Neoliticului, Malta era o
isola sacra mai mult decât în vremea cavalerilor templieri, giganticele
sale construcţii stând mărturie a importanţei sale socio-religioase.
Sardinia la fel, a fost o insulă dacă nu sacră, cel puţin cu o organizare
foarte dezvoltată, sarzii fiind şi ei consemnaţi de cronicarii egipteni
(shardina), ca participanţi la coaliţia numită de aceştia tehenu sau dje-
henu, termen pe care îl vom mai întâlni. Iliada a înregistrat şi ea prezen-
ţa unui amalgam de neamuri, atât adunaţi în jurul aheilor, cât şi al tro-
ienilor.
Sunt prezenţi danaii, alături de nume de diverse cetăţi, ce pot reprezenta
etnii diferite, însă aceştia nu pot fi dorienii. Se pare că, deşi înrudiţi cu
grecii, aşa cum dovedesc vestigiile arheologice ale ieşirii Greciei din
numita epocă întunecată (cf. A.M. Snodgrass, op. cit.), - numiţii dorieni
par a fi urmărit cu înverşunare mai ales pe ahei, inclusiv pe coastele Asi-
ei Mici (cf. P. Lévêque, op. cit.), de parcă ar fi fost executanţii testamen-
tari ai blestemelor Hecubei.
De partea troienilor figurează dardanii, conduşi de neconcludentul
Eneas, protejatul Afroditei, frigienii, licienii, tracii, fenicienii, precum şi
multe alte neamuri, inclusiv pelasgii conduşi de Hipotoos (hipo- amin-
teşte de cal - hipos, - şi trimite spre Norii lui Aristofan, unde numele ce
conţineau particula hipo- denotau nobleţea sau cavalerismul).
Funeraliile lui Patrocle, amicul de bază al lui Ahile, par a fi o descriere
mai degrabă a unui ritual scitic decât aheu. În apropierea Troiei se află
câţiva tumuli, inclusiv al amazoanei Myrina, amintind iarăşi de sciţi, re-
dutabili cavaleri şi arcaşi. Numele ei conține în prima silabă controver-
satul myr prezent la myrmidonii cei vestiți.
Despre ahei, Homer ne spune că „vinteşa” Iris e de-a dreptul uimită:
„Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta.
Tocmai ca frunza de mulţi, ca nisipul pe marginea mării”.
Iliada, II, 791-792

166
 Dacă acţiunea aheilor împotriva Troiei, cea redată de Iliada lui Homer, -
a făcut parte cu adevărat din marea operaţiune a invaziei „popoarelor
mării” la care participaseră majoritatea bărbaţilor capabili de luptă ai
Europei, deşi insuficient populată pe atunci, - putem aprecia ca fiind cam
pripită afirmaţia lui Thucydide că cifrele lui Homer sunt mult exagerate.
Credem totuşi că Europa ar fi putut aduna circa o sută douăzeci de mii
de războinici, - după cum ar reieşi din însumarea efectivelor înregistrate
de Cartea corăbiilor, - oameni care, bine înarmaţi şi instruiţi, stârniţi
mai ales de foame şi apoi de mirajul averilor orientale, vor fi zguduit
Orientul Mijlociu din temelii, chiar şi victoriosul Egipt resimţindu-se în
urma şocului. Poate că, într-o epocă ce impunea restricţii, totul trebuia
redus, inclusiv dimensiunile soarelui (constantând că Soarele este mai
mare decât Pământul, într-o perioadă de avânt al unei gândiri neveri-
ficabile, asupra căreia mai plana probabil încă spectrul incontrolabilei
hybris, milesienii credeau că Soarele era de 27 de ori mai mare ca Terra,
cifră probabil ameţitoare chiar pentru Aristotel – De coelo).
Troianul Eneas observă şi el înainte de a-l înfrunta pe Ahile, - încrezător
în victorie favorizat de Afrodita, dar şi de egida lui Zeus, - sprijinul făţiş
al troienilor:
„Că mlădioasă-i a omului limbă şi poate să-ndruge
Multe de toate, şi-ntins mai e câmpul de feluri de graiuri”
Iliada, XX, 240-241
Din multitudinea neamurilor cu multe limbi, vom remarca unele nume:
Guneus din Tessalia, alături de oastea aheilor, amintind de nordici (în
Saga lui Njal găsim doi eroi numiţi Gunnar), pe Teutamas pelasgul
(illirii avuseseră o regină numită Teuta; Theuderich - c. 500-565, -
fusese un mare rege vizigot, prezent în Istoria goţilor de Procopiu din
Cezareea) şi pe Teucros - Teucer la latini, - teu- părând a fi o particulă
germanică (sau poate illiră?). În insula Kythera din sudul Greciei, Ho-
mer menţionează cetatea Scandia, nume ce se putea găsi şi în alte zone
ale Mediteranei, amintind de nordica Scandinavie.
Dar, înainte de a încerca noi clarificări, vom căuta să reluăm o altă situ-
aţie confuză. Înainte de a afla ceva despre străpungerea călcâiului lui
Ahile, - de fapt numai tradiţia ne-o consemnează, - Iliada ne arată săge-
tarea lui Tydid Diomede într-un loc similar, anume în talpă, un loc şi
mai puţin expus în timpul luptei decât călcâiul. Autorul: prinţul Paris!

167
(Iliada, XI, 368-400). Coincidenţele par evidente. Două săgetări în locuri
similare, două victime notabile și un singur făptaş, protejatul unei zeițe
care nici să țeasă nu ar fi fost capabilă, de unde să mai și tragă cu arcul?!
Dar chiar două victime să fi fost cu adevărat? Atât Ahile cât şi Diomede
sunt ahei de frunte, e greu de spus a cărui vitejie e mai pronunţată dintre
ei. Niciunul din cei doi nu este prea dispus a-l aprecia favorabil pe Aga-
memnon, Marele Rege. În Cântul nouă al Iliadei, Diomede răspunde
Comandantului-şef:
„Oare-ţi închipui sărmane, că tocmai aşa sunt aheii,
Slabi şi nevrednici în arme, cum tu apriat ai şi spus-o?”
Iliada, IX, 40-41
Situaţia pare reversul deciziei lui Ahile de a se retrage din luptă: Aga-
memnon e cel care vrea acasă, iar Diomede se opune, dorind să lupte
pentru cucerirea Troiei chiar de va fi să rămână fără mycenieni.
Pare ciudat ca Diomede să-l întrebe pe Agamemnon dacă îi crede pe
ahei nişte laşi, ca şi când Marele Rege nu-şi cunoştea supuşii cu care
venise la Troia. Dacă însă vom pune egalitate între cei doi eroi, deci con-
siderându-l şi pe Diomede un pelasg, adică reprezentantul unei mici părţi
a aheimii, aşa cum poate reieşi din textul Iliadei, vom realiza că lucrurile
au ceva mai multă noimă.
În acelaşi context, puţin mai departe bătrânul Nestor se adresează lui
Diomede cu aprecieri foarte asemănătoare celor rostite către Ahile:
„Nu eşti tu numai la arme bărbat neajuns, Diomede,
Ba mai întreci şi la sfaturi pe toţi cei de-o seamă cu tine.”
idem, 53-54
Ne vom aminti că înţeleapta Atena, cea blondă şi cu ochi albaştri, nu
vorbeşte doar cu Ahile (Cântul I), ci şi cu Diomede (Cântul al V-lea), nu
importă diferenţa de conţinut, “mintosul” Ulise (“potriva lui Zeus la
minte”), nu are însă cu ea niciun dialog.
Asemenea controverse pot suscita întrebarea dacă nu sunt acestea urme
ale unei neglijente „lipiri” sau „ţeseri” ale Ahiliadei în mai marele ocean
al Iliadei, unde Ahile deja existase cu numele lui, dar sub chipul lui Dio-
mede.
Nu o singură dată numeşte Homer pe eroul favorit al războinicilor greci
„zeiescul” Ahile. Am văzut că numele Peleianului este pasibil de mai
multe variante de traduceri. O privire mai atentă şi o raportare la limba

168
suedeză ne va revela două silabe-cuvânt, procedeu specific indo-euro-
pean de formare a cuvintelor: dio (zeu)+med (printre, dintre, prepoziţie
suedeză întâlnită anterior în cazul myrmidonilor, poate mai apropiată de
englezescul mid=printre, în mijlocul, sau de norvegianul med=cu, apro-
piat de germanul mit). Prin urmare, am avea motive să ne îndoim de in-
dependenţa entității celor doi eroi, făcând prea mari concesii coinci-
denţelor bisate în puncte foarte apropiate. Repetăm, nu numai M.P. Nils-
sson a fost frapat de acest caz ce stârneşte dubiul cartezian al cititorului.
Observaţia că cei doi nu apar niciodată împreună este justă, însă Nilsson
rămâne cu ea doar la stadiul de simplă observaţie, fără a-i investiga ur-
mările (Homer & Mycenae).
Ahile îşi întreabă de câteva ori oponenţii cărui neam aparţin ei. În Cân-
tul al XX-lea (205-206) de exemplu, Eneas îi spune din ce neam face
parte, subînţelegându-se că i-a răspuns la o întrebare anterioară asupra
neamului din care se trage; apoi, în Cântul al XXI-lea, 150-151, îl întrea-
bă acelaşi lucru şi pe Asteropeos, fiul lui Pelegon (nume amintind de
particula pel din numele pelasgilor, probabil și de biblicul Peleg), parcă
dând curs unei obsesii care-l frământă neîncetat:
„Cine eşti tu şi de unde, de-mi ieşi fără teamă-nainte?”
Dar o ciudăţenie mai mare stă în faptul că mult mai înainte, în Cântul
al VI-lea, Diomede are cu troianul Glaucos o întrevedere şi o discuţie de
o stranietate intrigantă:
„Ce mă întrebi oare de neam, inimoase Tidid Diomede?
Cum e cu frunzele, aşa-i şi cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vântul, şi cad ofilite,
Altele codrul le naşte-nverzind, dacă dă-n primăvară:
Astfel pe lume şi valul de oameni se naşte şi moare.”
idem, VI, 145-149
Întrebarea lui Diomede şi justificarea ei sunt deopotrivă de interesante:
„ Cine eşti tu şi din ce neam eşti, alese voinice?
...cu cei din Olimp eu nu-s bucuros să mă-ncaier”.
Am văzut anterior că pelasgii erau calificaţi drept „zeieşti” (dumneze-
ieşti la Murnu). Dincolo de reuşita realizare emoţională aproape trimi-
lenară a pasajului despre neamurile trecătoare, vom observa că numitul
Glaucos era de fel tot din Argos ca şi Ahile, dar şi ca tatăl lui Diomede,
refugiat (tyd) la curtea regelui din Argos. Drept pentru care între cei doi

169
nu se mai dă nicio luptă, ba se leagă o prietenie cu promisiuni de ospeţie,
are loc şi un schimb de arme inechitabil, însă probabil grăitor: mai boga-
tul “conaţional” Glaucos, acum în armata troiană, se lasă „înşelat” de
Diomede.
Situaţia nu ni se pare problematică, ci mai degrabă revelatoare. Fie nu-
mit marele erou Diomede, fie Ahile, acesta refuză luptele fratricide, pe-
lasgii evită să se măcelărească între ei, iar privită din acest unghi, ura lui
Ahile urmată de retragerea din luptă capătă o turnură diferită, şi mult
mai justificată. Dacă la mijloc ar fi fost vorba de o simplă sclavă captu-
rată în război, cu toată frumuseţea şi farmecele ei, toate insistenţele ca-
marazilor, - ale bătrânului Nestor, ale tutorelui Phoinix, ori promisiunile
supralicitante ale Marelui Rege, - l-ar fi determinat probabil să-şi reia lo-
cul în armată şi să lupte din nou împotriva troienilor.
Împotriva troienilor poate că ar fi luptat el, deşi recunoscuse deschis în
Cântul I, 150 sq.:
„Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace” -
însă, după cele prezentate, nu putem conta pe o luptă şi împotriva alia-
ţilor troienilor, anume a celor înrudiţi cu el. Pentru că în acele vremi pe-
lasgii mai erau încă de găsit în fostele teritorii ocupate de ei, atât în zone
din Grecia, (Dodona), cât şi din Asia Mică.
Probabil cunoscând motivul real al retragerii lui Ahile din luptă, bătrâ-
nul Nestor constată, după ce „problematicul” Diomede îl mustră pe Aga-
memnon, în Cântul IX, 63-64:
„Nenorocit şi nemernic şi-a neamului lepădătură-i
Cine doreşte război între cei de un neam şi o ţară.”
Dacă aşa vor fi stat lucrurile cu refuzul lui Ahile, putem spune atunci că
acţiunea lui n-a fost singulară în literatura universală; nu se poate şti pre-
cis cu cât timp înaintea lui, tânărul Arjuna din Bhagavad-gita (I; 28-46),
se opune de asemenea luptelor fratricide. După Iliada, însă nu neapărat
în urma lecţiilor ei, situaţii similare s-au mai întâlnit în Europa.
Appian relatează în Războaiele civile, II, 74 şi 80, ordinul judicios al
lui Caesar de a se evita masacrarea italicilor ca oameni aparţinând ace-
luiaşi popor, decizie ce l-a ajutat realmente să obţină în final victoria îm-
potriva lui Pompeius Magnus. De remarcat totuşi necesitatea și efectul
ordinului dat de Caesar trupelor sale.

170
 Dar poate că asistăm în Iliada nu atât la distrugerea unei remarcabile
cetăţi, poem care de fapt nici nu ne lămureşte dacă ruinarea acesteia s-a
întâmplat cu adevărat, cât la dispariţia solemnă a unui neam eroic ce a
lăsat un persistent ecou, ne referim la neamul pelasgilor, reprezentat prin
Ahile/Diomede. Armura meşterită în final de însăşi mâna măiastră a ze-
ului-faur Hefaistos poate simboliza înaltul respect acordat de greci pe-
lasgilor, cărora le-au preluat numele de popor şi de ţară, însă traduse, fe-
nomen sesizabil și mai târziu, la apariția migratorilor medievali.
Un scurt timp, după cum menţionaseră Herodot sau Thucydide, pelasgii
au mai existat, însă numele lor era ocolit de marile evenimente istorice.
După frunzele copacului lor ajuns de veştejirea toamnei, răsăriseră deja
mugurii unui nou neam, cu care probabil nu s-ar fi ruşinat.
Potrivit tradiţiei, vizibilă în Peanul VII al lui Pindar, Ahile fusese înhu-
mat și nu incinerat, așa cum dorise. Asupra faptului nu putem trage însă
prea multe concluzii solid fondate, deoarece Pindar a trăit destul de târ-
ziu; deşi un poet novator, a fost însă iubitor şi cunoscător al tradiţiilor
etnografice, însă reținerile se impun aproape de la sine.
Nu ne putem îndoi că prin Ahile, oricâte ascunzişuri (sau revelaţii) se
vor fi aflat semănate în numele său, Homer a dorit să reprezinte cât mai
veridic tipul eroului epocii dintre Bronz şi Fier, vitejia lui constituind un
model, însă apariţia lui Ulise, - recunoscută ca foarte târzie şi deci artifi-
cială, afirmându-se despre caracterul său că a reprezentat prototipul vii-
torului grec, - ne poate duce la concluzia că dacă Ahile era iubit enorm
pentru vitejie, caracterul său nu putea fi urmat, aşadar nici prea mult
apreciat ca exemplu pentru un viitor ce va trebui să agaţe armele în cui
într-un final, cel puțin pentru un oarecare răgaz.
Socrate l-a venerat pe Homer, putem fi siguri de acest lucru, cu toate
criticile pe care i le aduce în Republica (acestea pot aparţine lui Platon
sau altora). Nu ne putem îndoi că sunt de departe mai multe laude la
adresa lui Homer - Socrate nu evită nicio ocazie de a recita versuri lungi
din Iliada decât critici, comasate cu precădere în Republica (X). Şi nu ne
putem iarăşi îndoi că şi pentru Socrate a fost Ahile un model. Conştient
sau nu, se pare că el l-a urmat. Reluăm opinia fermă a lui John Burnet –
nu lui Homer ci lui Hesiod se datorează îndepărtarea grecilor antici de
zei (op. cit.).

171
 Despre ceea ce reiese până acum din scurtul nostru studiu asupra celui
mai proeminent erou al Iliadei, greu ni se pare a ignora legătura dintre
călcâiul lui deja celebru până azi, și termenul englezesc heel ce desem-
nează această parte a anatomiei umane, la care putem adăuga și relația
dintre amintitul verb to bend și numele zeiței tracilor Bendis. Cu alte
cuvinte, nu putem ignora prezența a cel puțin două cuvinte clar engle-
zești, deși în mod paradoxal ridică probleme de anacronism, limba mo-
dernă invocată apărând, după afirmațiile istoricilor ei abia după cucerirea
normandă din 1066! Iar faptul ne încurajează să ținem un ochi și în
această direcție, având convingerea că vom mai găsi împrejurări ce ne
vor duce la concluzia că dacă nu în întregime, cel puțin parțial limba
engleză poate fi utilă în legătură cu limba vechilor traci, implicit cu a
rudelor lor apropiate nord-dunărene.
Ahile, deşi un neîntrecut luptător, deşi conducătorul unei importante
părţi din massa aheimii, a fost totuşi un lup solitar, el dă iama printre
duşmani, face ravagii, dar baza lui este propriul braţ, cu care se laudă şi
„exploatatorului” Agamemnon; rege sau trupe, nu au mare valoare în fa-
ţa avântului său „dumnezeiesc”.
Asemeni lui a procedat şi Socrate: el nu dă ascultare decât propriului
ideal, acela de a impune adevărul, călcând aproape orice şi pe oricine în
picioarele sfidării sale ahilo-heraclitice. Copleston sublinia (op. cit.), că
majoritatea juraţilor ce l-au condamnat la moarte a fost superioară celei
care l-a găsit nevinovat, și aceasta numai datorită discursului său final
înregistrat drept aroganță.
Există dovezi clare că atenienii l-au iubit, dându-şi toată strădania să-l
salveze, căci o astfel de soluţie se practica, nu deranja pe nimeni, şi mai
ales nu înjosea pe nimeni. Se pare că în ultimă instanță Socrate și-a dorit
și și-a atras moartea, ceea ce în ochii grecilor echivala cu dizgrațiata sin-
ucidere. Dar probabil mintea ascuțită și iscoditoare a lui Socrate îl aver-
tizase că un trai prea îndelungat nu poate fi altceva decât suferință, a lui
și a celor apropiați. Nu excludem ca el să fi fost informat de exemplu că
și pentru răbdătoarea soră a lui Democrit existența prelungită dincolo de
un secol a fratelui muribund devenise o povară, precum și pentru Demo-
crit însuși.
Americanul de origine scoţiană Robert Wenley afirma că grecii nu-şi
înţelegeau marile personalităţi şi nu le doreau, observaţie ce se poate ap-

172
lica parţial şi evreilor, după cum am mai arătat, însă pentru ambele
cazuri nu putem aproba afirmaţia lui decât la modul limitat. Hotătârea lui
Socrate de a muri falnic, „ca un stejar în picioare” e greu de apreciat,
cunoscând politicianismul atenian, pe care nu o dată ne asigură Platon că
Socrate l-a înţeles sau aprobat. Asupra acestui punct, Istoria filosofiei
occidentale a lui Russell pare totuşi că-l nedreptăţeşte în mod absurd
când constată candid că Socrate ar fi murit ca un sfânt dacă nu şi-ar fi
acceptat finalul fiind sigur că va fi bine primit de zei (!?).
Este adevărat, şi Socrate glumise pe baza fericirii morţilor, spunând că
nu pot muri a doua oară, şi cel puţin nu pot fi condamnaţi la moarte pen-
tru practicarea dialecticii, însă Russell pare a fi vrut să-l întreacă în u-
mor. Fără ipocrizie, Xenophon apreciază în Memorabilia sa că moartea
l-ar fi scăpat pe Socrate de chinurile finale inerente bătrâneţii, - ceea ce
probabil ar putea fi considerat unul din motivele participării vârstnicilor
la războaiele din vechime, - iar Alfred E. Taylor consideră finalul dialo-
gului Phaidon de Platon ca fiind probabil cea mai reuşită realizare lite-
rară din proza Europei de oricând (cf. Socrate).
Dacă sfârşitul lui Ahile e legat de Apollo (săgetarea în călcâi prin mâna
executorului Paris), acelaşi zeu joacă un rol primordial în începutul ca-
rierei filosofice a lui Socrate (Gnothí séauton a stat de fapt la baza în-
tregii lui gândiri), reîntoarcerea corăbiei de la Delos fiind independentă
de participarea lui Apollo. În orice caz, Zeul este prezent şi în legătură
cu moartea lui Socrate (filosoful reamintește discipolilor datoria de a-i
jertfi un cocoș alb – la slujba din noaptea Învierii, după cum am mai spe-
cificat, mulți bătrâni români obișnuiau să participe cu un dolofan cocoș
alb sub braț, obicei la care am avut ocazia să fiu prezent). Atenienii, care
se considerau cu fermitate și mândrie urmaşii lui Apollo, i-au pronunţat
totuși condamnarea.
Trebuie remarcat din cele de mai sus că erorile de nume de personaje
sau alte denumiri, despre care vom mai afla și mai departe, au fost
prezente din vremuri foarte vechi (și nu numai la greci), iar dacă numele
Basarabilor se încadrează în acest context nimic nu trebuie să ne mire,
originea numelor acestora nefiind consemnată vreundeva, ea trebuie
doar dedusă, problema este însă spre ce direcție ne orientăm cercetarea.

173
 **********

În cartea profetului Isaia, 9: 2-29, numele pelasgilor, filisteni, peli-

shtyim sau palastu pentru asiro-babilonieni, figurează sub o interesantă
înregistrare: hellenas. Abia după Iliada au început grecii să se numească
hellenoi, adică eleni, ţara lor numindu-se şi astăzi Hellas. Cartea lui Isa-
ia a fost redactată cu certitudine mult după ce a trăit profetul, - sec. VIII-
VII î.Hr., - însă consemnarea poate indica şi din partea evreilor interes
faţă de civilizaţia şi cultura greacă, contactul dintre cele două cultúri
derulându-se aparent târziu, probabil nu înainte de perioada elenismului.
În rândurile următoare vom căuta să facem o extindere a subiectului mă-
rii care, după cum am remarcat pentru limba română, este un substantiv
omonim cu adjectivul mare. Faptul că navigatorii trebuiau să aibă şi o
statură mare (adică practic robustă) este desigur legat de necesitatea unei
vieţi foarte solicitante, mai ales în condiţiile în care, din lipsa spaţiului
disponibil pe corăbiile rudimentare antice, - Iliada descrie fapte din e-
poca de trecere a Bronzului spre Fier, - navigatorul trebuia să răspundă
şi de velatură, şi de cârmă sau vâsle, şi de câmpul de luptă, maritim sau
terestru, să nu mai amintim de protecţia alimentelor sau de întreţinerea
corăbiei şi a armamentului. Indiscutabil, unul din marii eroi ai acelor
timpuri, - dar poate şi mult înainte, cert şi după aceea, - a fost naviga-
torul, iar prezenţa salvatorului Noe legată de începutul unei noi lumi
pare a ne accepta şi chiar întări opinia. Cât priveşte prezenţa acestui
„fenomen” la Homer, Iliada pare întrecută de Odiseea, unde navigatorul
ocupă un loc mult mai bine definit.
Despre Ahile, putem spune că a făcut parte din neamul „maritim” al pe-
lasgilor, și că potrivit Iliadei, el a distrus flota troiană.

174
 IV. DESPRE MĂREŢIA CELOR DIN VECHIME

Dacă nu vom întâmpina greutăţi la compararea numelui zeului babilo-

nian Bal cu al fenicianului Bel, ambii având atribuţii similare, vom ob-
serva totuşi că vocala a poate fi e, una dintre caracteristicile foneticii
limbii engleze (unde alte limbi pronunţă a deschis, ei spun adesea æ. Un
fenomen lingvistic similar găsim în Ardealul românesc, unde putem auzi
diftongul ea acolo unde tot românul pronunță un inconfundabil a, fără ca
aceasta să reprezinte o influență maghiară). Pe parcursul acestei lucrări
vom mai întâlni asemenea mici diferenţe care nu vor pune probleme,
nefiind devieri de la normele lingvisticii: reamintim posibilitatea inter-
schimbabilităţii dintre b şi p; dar b poate fi şi v, cum se întâmplă cu
greaca, spaniola, rusa ori ebraica (betacism). De obicei, o vocală sau o
consoană tinde a se înmuia, fenomen de găsit chiar la comparaţia cuvin-
telor din două sau mai multe limbi, nu obligatoriu înrudite, ceea ce nu
trebuie obligatoriu să ne deranjeze, însă fenomenul trebuie privit dife-
renţiat, nicidecum generalizat. În Jupiter, Marte, Quirinus, Georges Du-
mézil - eminent elev al lingvistului Antoine Meillet, - aprecia că înmu-
ierea vocalei a în o este o dovadă de provincialism.
Aşadar, vom remarca faptul că anterior menţionatul bal/bel, presupus
semitic, va fi găsit de asemenea la indo-europeni, b-ul iniţial fiind muiat
în v. Potrivit observaţiilor lui Henri Hubert din Celţii şi civilizaţia cel-
tică, particula indo-europeană val/vel se poate echivala prin adjectivul
mare. Acelaşi Georges Dumézil a criticat calificarea lui Hubert în bran-
şă, însă noi vom apela la el doar restrâns, cu exemple ce pot fi verificate.
În limba rusă de pildă, adjectivul velikiǐ înseamnă mare, dar în sens
figurat. În vremea cronicarilor români, când limba slavonă era limbă bi-

175
sericească, prefixul vel- denota primordialitatea unei funcţii: vel-vornic,
vel-paharnic, vel-spătar, erau termeni folosiţi într-o limbă cu un vocabu-
lar eminamente latin, într-un mod natural, și în vremuri când limba slavă
nu se mai folosea decât în biserici. Boierimea era la origine slavă în
Țările Române și a fost așa mult timp, însă massa populației trebuie să fi
fost românească, putem fi siguri, treptat și românii ajungând să fie unși
boieri, în special ca urmare a vitejiilor în luptă, păstrând însă denumirile
funcțiilor deja consacrate. În privința conservatorismului de termeni,
mult mai edificatoare pare păstrarea în limba română a termenilor
agricoli și religioși, indubitabil de origine latină. Renumitul istoric ro-
mân, considerat cel mai mare slavonist dintre toți istoricii români, - ne
referim la P.P.Panaitescu afirma în Introducere la istoria civilizației ro-
mânești că în mod paradoxal, deși liturghia la români era slavonă, totuși
cei care au contribuit la încreștinarea slavilor au fost daco-romanii și nu
invers, cum eronat s-a susținut uneori.
Acelaşi Hubert avertiza în privinţa atenţiei ce se impune la analizarea
termenilor înregistraţi de scrierile antice, deoarece cuvintele au putut fi
înregistrate după auzuri diferite, în medii diferite, şi transcrise de oameni
cu reguli ortografice diferite (cf. op. cit., Partea I, capitolul I). Ne amin-
tim aici spusele oratorului roman Cicero, care observase că grecii con-
temporani lui păreau mai interesaţi de certuri interminabile decât de
aflarea adevărului, întrucât multe eresuri au rămas de la ei, fără a se fi
străduit să le corecteze, deşi nu lipseau nicicând dezbaterile tratate cu
gravitate, însă rămase adesea în final inutile. În Căderea Constantino-
polului 1453, bizantinologul englez Steven Runciman (1903-2000)
observase că în fața pericolului iminent de a-și pierde și ultimul bastion
imperial în mâinile turcilor, cultura prospera totuși în momentele de
respiro, iar ei tot continuau a dezbate cu ardoare (și tot fără niciun rezul-
tat) ceea ce se deprinseseră cu peste un mileniu în urmă, anume stabi-
lirea prevalenței dintre Platon și Aristotel (!).
Având aceste considerente în vedere, vom observa că rădăcina pel- ar fi
putut avea diferite forme în antichitate, şi vom începe cu numele pelas-
gilor, unde particula pel- s-ar fi prezentat în alte părţi sub una din posi-
bilele forme: bel-, ber-, vel- sau ver-. Intenţionăm să afirmăm că o des-
cifrare exactă și sigură a lui pel- poate lămuri numele pelasgilor, dar
totodată poate arunca lumină şi asupra unor termeni care-l conţin. Pe de

176
altă parte, credem că dacă vom compara un termen necunoscut cu altul
cunoscut doar pe jumătate, adică având mai degrabă un sens aproximat,
compararea celor doi termeni, în funcţie de contextele lor, le poate ilu-
mina reciproc, fie și numai parțial.
Limba greacă, - la abordarea căreia destui lingvişti au crezut la început
că se află în faţa mai multor limbi și nu a unui idiom unitar, amintind de
darurile primite de Pandora de la numeroşi zei, - a fost împreună cu lu-
wita şi hittita unul din primele idiomuri care s-au desprins din presupusa
indo-europeana mamă. Aceste observaţii ne vor fi de ajutor mai târziu.
Reluăm, semiticul bal/bel ar fi echivalentul semantic al vechiului ger-
manic as, cu sensul de zeu (dar şi primul, fruntaş, cel dintâi), amintindu-
ne de zeii nordici numiţi aseni (æsir), dar şi de numeroase antroponime
homerice care-l conţin: Ascanius, Ascalaf, Asclepios, Asia, Asopos,
etc.). În privinţa celuilalt tip de zei nordici, vani (vanir), vom aminti
adjectivul islandez væn, însemnând bun (cel puţin pentru Platon, zeii
erau întotdeauna buni şi nu puteau face decât binele; înainte şi după el au
existat totuşi destule opinii contrarii în Grecia cea rațională).
Cât despre bal/bel ca fruntaş, vom menţiona numele lui Abel, al doilea
fiu al lui Adam, însă un fruntaş în faţa lui Dumnezeu, care l-a îndrăgit pe
el mai mult decât pe Cain (oare?), pe motiv că el i-a adus pentru prima
dată ca jertfă ceea ce latinii numeau primitia, primii pui de animale şi
primele roade ale pământului (pârga în textele româneşti). În ceea ce
priveşte semnificaţia acestui nume, Dicţionarul biblic sub redacţia lui
J.D. Douglas, ne informează că au existat mai multe tentative de a-l
traduce, dar fără rezultate concludente. Tot acolo aflăm că abel este o
particulă de găsit în mai multe toponime, admiţându-se în general, prin
comparaţie cu alţi termeni ebraici, implicarea apei. Cu alte cuvinte, ca în
cazul pelasgilor; ceva similar aflăm legat de Peleg (amintindu-ne de
pelasgi, dar şi de Pelegon al Iliadei, fiul râului Axios), - personaj despre
care Facerea, 10: 25, spune că „în timpul zilelor lui s-a împărţit pă-
mântul”. Despre Pelegon aflăm în Iliada abia în Cântul XXI, când se dau
lupte dure în apa râului Xanthos şi în preajma lui, unde Ahile ucide în
final pe Asteropeu, fiul lui Pelegon. Cu alte cuvinte, de două ori avem
de-a face cu apa: lupta se dă în preajma apei şi în apă, iar Pelegon este
fiul râului Axios. Într-un cerc similar se înscriu şi informaţiile Dic-
ţionarului biblic redactat de Douglas asupra lui Peleg: lingviştii au de-

177
pistat în numele său atât referirea la curs de apă (canal), cât şi la di-
viziune. Probabil că, - din moment ce lingviştii specialişti în ebraică
oscilează în privinţa celor două variante, ştiind că ebraica s-a transformat
foarte puţin de-a lungul timpului, - Biblia a păstrat doar problema
„împărţirii” pământului, renunţând să mai amintească ceva despre ape.
Pelegon şi pelasgii au legătură certă cu apele, însă asupra biblicului
Peleg planează doar umbra unei supoziţii; să nu uităm că totuşi „po-
poarele mării” au avut legătură cu Israelul antic, pelasgii dând numele
Palestinei (în latină, palus înseamnă baltă, mlaştină, echivalent cu
galicul muir sau germanicul myr, care se consideră a fi stat la baza sub-
stantivului indo-european mare). Vorbind despre urmaşii lui Iapet, Fa-
cerea ne arată că fiii lui au fost „toţi cei ce locuiesc în ostroave şi pe
malul mării” (au fost numiţi iafetiţi).
Prin urmare, atât Abel cât şi Peleg, amândoi personaje importante, con-
ţin în numele lor particula pel/bel, direcţionându-ne spre apă şi împăr-
ţire, dacă ne oprim strict la ebraică. Dacă însă ne vom referi la indo-
europeni, particula pel-, după cum am menţionat despre Peleu, tatăl lui
Ahile, sau despre muntele Pelion unde a fost educat Ahile de către cen-
taurul Chiron, - adăugând acum şi Peloponezul cel muntos, chiar şi vâr-
ful Peleaga (2 509 m.) din Masivul Retezat, amintindu-ne şi că în munții
Bucegi curge pârâul Peleş, precum şi numele insulei în greceşte, pe-
lagos, - vom extinde mult sfera de semnificaţii a particulei pel-. Dincolo
de ape, dincolo de primul (sau zeu, soţ, stăpân), putem deci sesiza şi
prezenţa muntelui, a înălţimii. Ca observaţie generală, vom vedea cum,
în inconsistentul limbaj al vremurilor îndepărtate, mare putea fi aplicat
unei serii întregi de noţiuni, fiecare având ca punct comun cantitatea
remarcabilă, abundenţa. Aceasta fie că era vorba de înălţime, - munte
sau om, - sau de adâncime, opusul acesteia, - în franceză se spune încă şi
astăzi că apele ce au crescut sunt înalte (hautes), - la fel ca despre munţii
înalţi, - deşi adânci (deep cum spun englezii) ar fi mai adecvat pentru
ape, și high pentru munți. Probabil că punctul cel mai vechi pentru
europeni în acest context îl vom găsi în latină, unde altus putea însemna
înalt, dar şi adânc. Cu mult înainte însă, plurivalentul sumerian uru pare
a fi avut inclusiv aceeaşi funcţie.
Zeul Bel al Fenicienilor fusese învingătorul lui Yam zeul mării, iar yam
nu înseamnă altceva la semiţi decât mare (o cantitate incomensurabilă de

178
ape). Egiptenii, - pentru care tot un zeu solar ca Bel era cel dintâi, numit
însă Ra, - ale căror vechi relaţii cu fenicienii sunt cunoscute din timpuri
foarte vechi, Isis a lor căutând la fenicieni părţile corpului lui Osiris,
pentru a-l recompune şi readuce la viaţă, - învinseseră „popoarele mării”,
dar fenicienii nu. Prin urmare, dacă vom căuta reflectarea istorică a
luptei dintre Bel şi Yam, aceasta va fi presupusă ca mult anterioară, in
illo tempore, cum prefera Eliade să se exprime, cu toate că mitologia
egipteană nu conţine informaţii asemănătoare mitului fenician. Deşi
grecii alexandrini inventaseră pentru Isis denumirea de „zeiţă a mării”,
mitologia şi comportamentul egiptenilor arată că ei nu iubeau marea (cf.
J.G. Frazer, Creanga de aur, cap. XLI). Orice s-ar spune, Fenicia era
apreciată chiar şi de egipteni pentru vechimea ei în zonă, această con-
descendenţă fiind redată de căutările Isidei, care ajunsese până la Byb-
los, unde mai apoi obişnuiau egiptenii să meargă în pelerinaj. Tot în
Creanga de aur, cap. XL, acelaşi eminent scoţian ne vorbeşte despre o
rasă de oameni cu părul roşu, ce erau sacrificaţi pe mormântul lui Osiris.
Același erudit scoțian afirma în Folclorul în Vechiul Testament (vol. I,
cap. I), că potrivit indiciilor, am putea deduce că și Adam fusese și el tot
roșcovan. Probabil că nu va mai fi nevoie să repetăm amănunţit de unde
şi-a tras Canaanul numele - kanan=roşu, cf. Sabatino Moscati, Lumea
fenicienilor.
Într-o carte foarte apreciată la vremea ei, Marii iniţiaţi, francezul Edou-
ard Schouré aminteşte consemnările hieroglifelor egiptene din bolţile
tombale, unde se arată că rasa roşie a deţinut iniţial supremaţia pe Pă-
mânt. Prin urmare, trebuie să remarcăm aici două chestiuni: egiptenilor
le repugna marea, aveau probabil o amintire neplăcută legată de ea, - așa
cum putem presupune pentru traci după descoperirea modificărilor
țărmurilor Mării Negre, - iar culoarea roşie se afla tot în rândul celor
dezagreate. Ambele acestea sunt legate de fenicieni, deşi relaţiile lor bi-
laterale erau bune (se spune că pederastia, respinsă de egipteni la ei aca-
să, era acceptată în parteneriatul cu fenicienii, care aprobau obiceiul ori-
unde, şi chiar îl promovau).
Aceste constatări vor reveni mai târziu, împletite cu diverse alte situaţii.
Până atunci însă, vom atrage atenţia asupra faptului că populaţia ve-
chiului Egipt, întotdeauna mândră de anii săi numeroşi ca naţie, venera
pe fenicieni ca fiindu-i anteriori, ceea ce ne poate duce la presupunerea

179
unei invazii a „popoarelor mării”, - cu mult mai vechi decât cea descri-
să parţial în Iliada, - operaţiune ce consemnase probabil o înfrângere a
egiptenilor, pentru care Ramses al treilea sau Merneptah vor fi însemnat
o revanşă imperioasă, invadatorii stabilindu-se în Canaan, care poate fi o
denumire şi o ţară mult mai veche (să nu uităm că filistenii sunt deja
găsiţi bine stabiliţi şi organizaţi acolo de către pribeagul Abram, ceea ce
ar constitui un motiv de a-i considera mai vechi decât urmaşii cretanilor,
goniţi de burzuluiala groaznică a vulcanului Santorini). În mitologia
feniciană apare aluzia că Egiptul era „moştenirea” lor (cf. Athanasie
Negoiță, Gândirea fenicianî în texte), însă nimic nu e mai puţin clar ca
acest cuvânt, invocat, respectat, dar insuficient explicat în cazul de față.
Mergând în Europa, vom constata că particula bel (comparabilă cu pel),
se găsea în limba latină în câteva situaţii specific ariene: bellus=frumos,
(de menţionat numele strămoşului biblic al arienilor, Iafet, care are la ba-
ză adjectivul semitic yophé, însemnând de asemenea frumos; înrudită cu
finlandeza, limba estoniană are adjectivul ilus=frumos, chipeş, amintind
de Ilos al troienilor. Latineștile bellum=război și bellus=frumos sunt de
asemenea importante pentru lumea arienilor. În limba-document a eu-
ropenilor ce s-au desprins ultimii de indo-europeana mamă, adică în lim-
ba rusă, cunoscutul belîi înseamnă alb, amintindu-ne de munţii cretani
Berekynthos, bere fiind cert pelasgic şi însemnând tot la fel de sigur alb.
Acest alb se poate compara cu alp, veche denumire pre-indo-europeană
pentru munte. Munţii Alpi, destul de albi de zăpadă și de stânci golașe,
poartă cu mândrie acest nume străvechi. Deşi numele germanice diferă
în privinţa oronimelor ca forme de relief, credem a nu fi exclusă posi-
bilitatea unei înrudiri directe bere/Berg, urmând comparaţia alb/alp.
Repetăm, în ajutătoarea limbă rusă, alb se spune belîi (de perceput par-
ticula bel-), iar adjectivul bolşoi (citit balșoi) înseamnă mare, dar şi im-
portant, şi cel puţin în expresia na belom svete=mult, pe picior mare,
numitul belîi are sensul adjectival sau adverbial de larg, mare (v. par-
ticula bel-). Luând în consideraţie cele prezentate anterior despre feno-
menul lingvistic numit betacism, eliminarea distincției dintre consoanele
b şi v, ne vom îndrepta imediat atenţia spre vechea particulă indo-
europeană val/vel, desemnând măreţia, verificând din nou afirmaţia lui
Henri Hubert (op. cit.).

180
 Referitor la numele lui Peleg şi la aluziile cuprinse în el, vom remarca
verbul rusesc baltatǐ=a amesteca, şi substantivul baltotá=baltă, echi-
valentul germanicelor muir, myr sau Meer, pentru engleză mire, amin-
tindu-ne de myrmidoni, una din părţile marelui amestec al „popoarelor
mării”. Ca variantă a lui val-, putem recenza câteva cuvinte interesante
prefixate de vol- în limba rusă: volia=voinţă; volnîǐ=liber; volşebnic=
magician, vraci.
Pentru greacă, legat de particula val- vom menţiona cu prioritate ste-
jarul, foarte important pentru religiile întregii Europe arhaice: valanidia,
care se poate raporta la anterior prezentatul ilex al latinilor, posibil legat
de strămoşul Ilos al troienilor. Aesulus este un alt termen prin care latinii
desemnau stejarul, numele său invocând probabil şi numele lui Esus,
principala zeitate a galilor, venerat de druizii cărora li se cunoaşte impor-
tanţa sacră a stejarului care, potrivit unor aserţiuni, pare să le fi dat chiar
numele (drys=stejar la gali; pe la sfârșitul secolului XIX, prima negare
serioasă a venit din partea profesorului francez d’Arbois de Jubainville,
care a implicat verbul vid/uid=a vedea și substantivul truth=adevăr).
Amintindu-ne de stejarul de la porţile scheiene (vestice) ale Troiei, a-
mintindu-ne de semnificaţia vestului nu doar pentru egipteni, ţinând cont
de mitul periplului lui Eneas spre vest pentru a „renaşte” poporul troian
decimat de invadatori, vom remarca grija creatorului de mituri pentru
încadrarea cât mai „normală” a detaliilor, deşi se recunoaşte acum că
romanii şi-au „fabricat” o origine nobilă, rădăcinile lor fiind în realitate
mai degrabă illirice decât troiene. Istoria Romei de M. Cury şi H.H.
Scullard susţine că illirii au fost autorii civilizaţiei preistorice Villanova,
una dintre primele din Italia, peninsulă important căreia îi lipsesc însă
relicvele Paleoliticului.
Am afirmat anterior aprecierea lingviştilor că limba latină este mult mai
aproape de limba galilor decât de greacă (dar am presupus prin câteva
mici exemple că actuala albaneză poate păstra, ca urmaşă a illirei, unii
termeni şi nume galice (gjel=cocoş; kishë=biserică, Kirche la germani,
kirk la scoțieni, aparent toate bisericile fiind de origine greacă, asemeni
evangheliiolor; zot=zeu, comparabil cu god din engleză, Gott în ger-
mană, iar numele renumitei regine Teuta l-am legat de nume similare din
lumea germanică; quytet=cetate, tot la albanezi, apropiat de city al en-
glezei, deși se spune că a fost preluat de britanici din latină).

181
 Chiar termenul acvatic val, reprezentând o mare cantitate de apă poate
fi raportat la bal-, iar Marea Baltică sau Lacul Balaton din Ungaria, de
exemplu, conţin de asemenea numita particulă. În România, unde am
menţionat deja vârful Peleaga și pârâul Peleş, avem totodată şi Lacul
Peleaga, ceea ce ne readuce la afirmaţia anterioară privitoare la altus al
latinilor, aplicat la munţi dar şi la ape, precum şi la observaţia că
limitarea de lexic obliga la folosirea lui mare cam pentru orice însemna
cantitate apreciabilă, materială sau abstractă. În islandeza lui Njal, nu-
mele muntelui era fjall sau fell (de comparat cu bel-).
Pentru a arăta strânsa legătură dintre consoanele b şi f, vom menţiona
substantivul frate, frater la latini, brother şi Bruder pentru anglo-ger-
mani, bratǐ la ruşi; prin urmare, dacă vom egala pe bel cu fel nu vom
greşi. În greacă, adjectivul peleigó sau peleió înseamnă mare, uriaş, re-
amintindu-ne de implicaţia pelasgilor, - indiscutabil oameni ai mării, -
atât în navigaţie (pelagos=insulă), cât şi în construcţiile gigantice,
cunoscute drept ciclopice, în plus fiind adesea ei înşişi descrişi ca având
o statură uriaşă.
Numele mării este thalassa în greceşte, die Meer în germană. Începând
cu Antoine Meillet şi până azi, termenul grecesc a fost în genere consi-
derat ne-indo-european. Meer poate fi comparat, potrivit cu aserţiunile
de mai sus, - unde am afirmat folosirea lui mare pentru cantităţi apreci-
abile, - cu adverbul mehr=mai mult, la fel ca more=mai mult pentru
engleză, pornind de la adverbul much=mult, mȯr=mare ca adjectiv la ir-
landezi, se poate compara de exemplu cu substantivul rusesc more=
mare. Repetăm, limba română ilustrează poate cel mai bine aspectul,
conservând adjectivul şi substantivul mare într-una şi aceeaşi formă,
adverbul mult având o situaţie diferită; la englezi însă, relaţia much=
mult şi more=mai mult, pare edificatoare, amintindu-ne că particula
indo-europeană mor- sau mar/mer desemnează deobicei marea sau
măreţia. Se deschide astfel aici perspectiva de a compara numele cetății
atrizilor Mycene (pronunțat mükene) cu adverbul suedez myket=much al
englezilor, mult în românește, întrucât anterior menționatul și deja ac-
ceptatul mykes=ciupercă pare neverosimil; o cetate poate părea de la
distanță asemeni unei ciuperci pe o stîncă, însă ar însemna ca denumirea
să-i fi fost acordată de un artist, nu de o comunitate condusă în primul
rând de spirit practic, și denumirea ar însemna să îi fi fost conferită târ-

182
ziu, ceea ce ar fi greu sau imposibil de acceptat. În orice caz, presu-
punerea noastră ar părea mai realistă decât etimologia vehiculată până
acum, deși se pare că mykes al grecilor putea avea și sensul de colină,
deal, fiind echivalentul lui knob (gâlmă) al englezilor.
Pentru a vedea cum circulau cuvintele în vremurile pierdute în timp,
vom aminti că ebraicul mar înseamnă domn, iar marom înseamnă înăl-
ţime (cf. Alfred Hârlăoanu, Dicţionar explicativ ebraic-român, Bucureşti
2002, Ed. Nemira, folosit de noi cu precădere în privința termenilor eb-
raici).
În privinţa grecescului thalassa, vom face din nou apel la serviciile mi-
tologiei: Talos era uriaşul cretan însărcinat cu protecţia coastelor insulei.
Particula tal- se găseşte în numele acestuia şi în numele mării, dar nu
putem neglija apropierea lor de englezescul tall=înalt. Desigur, putem
presupune apropierea sa de tel- din moment ce alt uriaş, - Telamon, - de-
venit ulterior un element decorativ în arhitectură dar şi de rezistenţă, sus-
ţinând de obicei balcoanele, conţine de asemenea particula tel-.
Dacă anterior am menţionat numele valului ca posibilitate de com-
paraţie cu vechea particulă val/vel, putem aminti şi echivalentul său în
albaneză, prezent şi în română, însă considerabil mai mare: talaz (val fi-
ind la albanezi aproape ca în română: valë).
Movilele asiatice orientale ce au rezultat din acumulările succesive de
rămăşiţe ale clădirilor demolate, servind ca supraînălţare pentru o nouă
cetate, adevărate binecuvântări pentru arheologii nerăbdători să readucă
trecutul la lumină, se numesc tel-uri. Arheologul francez Jean-Marie Ca-
sal (Civilizația Indusului și enigmele ei), observase în zona Mohenjo Da-
ro-Harappa că asemenea tel-uri puteau fi supraînălţări de teren în mod
intenţionat, cu menirea de a proteja cetatea în fața inundaţiilor periodice
devastatoare, periferiile rămânând cu timpul la o cotă scăzută, cetatea
extinzându-se pe orizontală mai repede decât pe verticală. Tel-el-Amar-
na şi Tel-Hariri sunt poate cele mai renumite movile de acest fel (cf.
André Parrot – Aventura arheologică), însă nu tel-ul în sine ne inte-
resează în acest loc, ci implicaţiile sale lingvistice.
În privinţa cantităţilor considerabile, putem aminti aici numele zeiţei
latine a pământului, inexplicabil rămasă fără un mit remarcabil: Tellus
(la greci, Gea este mama a toate şi e foarte activă, la orfici era chiar zeu
ca la egipteni, și nu zeiţă, așa cum am mai spus).

183
 Semiticul tel şi englezescul tall ne trimit spre latinul talus=călcâi, fără a
mai relua discuţiile anterioare despre Ahile, adăugând doar substantivul
românesc talan=cal de povară, hack în engleză, dar şi Gaul în germană,
amintind de numele galilor şi de celelalte din contextul Peleianului.
Acestea ar putea constitui un punct de plecare pentru revizuirea apreci-
erii lui Antoine Meillet referitor la ne-indoeuropenismul substantivului
grec thalassa, atât de îndrăgit de eleni şi mai târziu de marea majoritate a
arienilor moderni. Folosirea românescului talan în același context cu
talus și cele legate de Ahile ne va aminti că și talpa conține un tal, ceea
ce ne se va adăuga la strania săgetare a lui Diomede în talpă de către
Paris (Cântul XI, 368-400), probabil totodată și de confirmarea lingvis-
tică a legăturii mitologice dintre caii lui Poseidon și mare.
Însă particula pel- din numele Muntelui Pelion sau al pelasgilor navi-
gatori (pelagos=insulă, nu trebuie nici ea uitată), ne poate expedia toc-
mai în Pacific, unde zeiţa hawaiiană Pellé, stăpâna vulcanilor în calitate
de Mamă a Pământului, se ocupa şi cu marina, navigând din insulă în
insulă, asemeni obiceiului atlanţilor din scrierile antice platonice.
Mulţi cred că Atlantida a existat, dar nu în Europa sau în Antarctica, ci
în America. Anzii sudamericani (Andes), par a avea de trei ori înălţimea
munţilor Greciei, la fel ca în descrierile lui Platon, şi ar fi indicii, - dacă
dăm crezare unui mit trunchiat şi cu destule elemente îndoielnice, - pen-
tru a prefera America altor localizări ale uriaşei insule de dincolo de co-
loanele lui Herakles. Vom acorda mai târziu câteva pagini unor supoziții
asupra „legendarei” Atlantida, invocând la fel termeni lexicali sugestivi.
Iar referitor la pel- şi el implicat în înălţime ca și în adâncime, vom face
apel la un fragment din Călătoria în Grecia, IX; 20, 3, a lui Pausanias: în
Boeţia, lângă Tanagra, se afla Polos, locul de unde obişnuia uriaşul
Atlas să cerceteze atât adâncul pământului, cât şi înaltul cerului. Este
adevă-rat, avem aici o particulă pol- și nu pel-, însă ele nu sunt deosebite
decât de o diferenţă vocalică neglijabilă. Repetăm latinul altus=înalt, dar
şi adânc, şi sumerianul uru, cu funcţii identice. În lituaniană adjectivele
adânc şi înalt sunt şi ele identice, însă nefolositoare nouă aici: labai.
Am pomenit deja acheloios, Acheloos şi numele lui Ahile, amintind şi
de prezenţa particulei ach- în unele toponime germane, însemnând apă:
Aachen de exemplu, capitala regelui Carol Magnus sau Charlemagne,
Aix-la-Chapelle la francezi, era numită de latini Aque Granis, Granus fi-

184
ind un zeu gal al apelor. În ciudata limbă ne-indo-europeană a euro-
penilor basci, ur înseamnă apă, implicând o trimitere la sumerianul uru.
Cetatea sumeriană Ur, de unde s-a autoexpulzat patriarhul Abram e con-
siderată ca una dintre cele mai vechi din Sumer, unde cei şapte înţelepţi
întemeietori de cetăţi (uriaşii anunaki), apăruseră din ape.
India, potrivit arheologului francez Jean-Marie Casal (op. cit.), şi-a luat
numele de la vechiul termen sindh, însemnând apă; poate că şi numele
Sumerului ar trebui privit tot ca având în componenţă particula mer-,
comparabilă cu marea (Meer la germani, mer la francezi), ceea ce n-ar
exclude însă nici legătura cu muntele ceresc Meru. Deşi acesta a apar-
ţinut mitologiei indiene, aici ideea contează, între adâncime şi înălţime
existând relaţia urcuşului heraclitic ce include coborâşul.
Vom apela acum la o nouă paranteză: sub influenţa slavonei, titlul ma-
relui domnitor al uneia din cele două mari zone istorice româneşti Va-
lahia şi Moldova, folosit însă și de românii ardeleni, se numea vodă,
nume ce pare o vizibilă formă a rusescului voditǐ=a însoţi, a conduce, a
guverna. Însă verbul rusesc poate face trimitere la substantivul voda=
apă, arătându-ne cum acest element poate să şi unească, nu doar să
dizolve. Am observat că particula pel- implică marea (pelasgii, insula,
etc.), iar myrmidonii şi hellenoi (elenii), toate trei grupările (de fapt una
şi aceeaşi), conduşi în luptă de Ahile, trebuie să accepte o unică tradu-
cere.
Prin urmare, dacă myrmidonii conţin particula myr (mare) în numele
lor, pelasgos la fel, atunci va trebui ca pentru hellenos să fim de ase-
menea convinşi că vom întâlni marea, element apropiat de care ei nu se
puteau despărţi prea mult timp. Şi este foarte posibil, amintindu-ne de
vrăjitoarea Hals din compania Circei, al cărei nume a fost legat de mare;
substantivul hals din limba greacă înseamnă mare, iar diferenţa dintre a
şi e din numele hellenoi este aproape nulă. Halesos, Halia, Haliacmon,
Halirrhotis, Halmos, sunt câteva nume grecești legate în vreun fel de
mare (cf. Pierre Grimal – Dicționar de mitologie greco-romană).
Probabil că fiind două elemente opuse, acest hals nu s-a raportat nicio-
dată la Helios, soarele atotvăzător, foarte probabil din cauză că un timp
grecii au crezut că Soarele este mai mic decât Pământul, iar atunci când
s-a afirmat prin Ionia, așa cum am mai spus, că soarele ar fi mai mare ca
Pământul, s-a estimat „uriaşa” diferenţă de 27 de ori în favoarea Soa-

185
relui, fără a se fi cunoscut la acea dată nici măcar dimensiunile Pămân-
tului. Iar hals ne poate retrimite la călcâiul Peleianului (häl în suedeză și
norvegiană), plus multe din implicaţiile anterioare (Socrate remarcase în
Cratylos 409a, că dorienii numeau Soarele prin halios și nu prin helios,
ca restul grecilor).
Vom încerca acum câteva observaţii asupra unei vechi populaţii a Ita-
liei, cu care latinii au avut mult de lucru până să se impună definitiv,
tocmai pentru că la intrarea lor în conflict cu Roma erau deja foarte
civilizaţi, dezvoltaţi economic şi bine organizaţi, contrazicând eroarea
avantajoasă potrivit căreia expansionismul imperialist a însemnat civili-
zarea celor înapoiați: etruscii, asupra cărora planeză încă destule ne-
cunoscute, cu toată bogăţia materială a splendidelor artefacte obţinute de
fruntaşa disciplină a arheologiei. Despre originea lor, teoria orientală şi
cea nordică încă îşi mai dispută întâietatea. Argumentele pro sau contra
sunt destul de multe de ambele părţi, astfel încât putem spune că alături
de sumerieni, pelasgi sau basci, ne aflăm în faţa altui popor „enigmatic”
al Europei; deşi mai aproape de noi, nici tracii sau galii nu s-au revelat
complet până în zilele actuale. Trebuie să ne imaginăm cu respect efortul
lui Mircea Eliade și a altor istorici anteriori sau actuali ai religiilor an-
tice, având în vedere nu doar secretele impuse de preoțime popoarelor
lor devotate, dar și eresurile celor care, asemeni lui Herodot, nu ajunse-
seră să acceadă decât la vagi informații.
În rândurile următoare putem doar să atragem atenţia asupra unor cu-
vinte sau situaţii, nu putem susţine mai mult decât nişte propuneri de
abordare, care ar avea un potenţial aport util. Se spune, - fără mare con-
vingere, - că numele Italiei ar veni din limba oscilor, Vitelia, însemnând
„ţara viţeilor” (câtă asemănare cu limba română!), însă luând în consi-
deraţie faptul că şi Italia a avut de a face cu invazii maritime, am putea
lua în consideraţie şi particula tal- din numele său, amintindu-ne în pri-
mul rând de uriaşul Talos, apărătorul ţărmurilor cretane. Ar fi totuşi de
subliniat prezenţa scăzută a uriaşilor din mitologia latinilor, chiar obiș-
nuitele schelete paleolitice dovedindu-se extrem de rare, Turnus fiind o
apariţie foarte târzie şi cu un rol destul de puţin semnificativ, ceea ce ne-
ar putea îndemna să ne gândim și la posibilitatea unei negaţii a pre-
fixului i din numele Italiei.

186
 Etruscii (oare vom percepe în acest nume un true=adevărat, de unde
considerau unii că ar fi venit numele druizilor?), mai erau numiţi şi tyr-
rhenieni, trimiţându-ne la o comparație cu Tyr, cetatea măreaţă a feni-
cienilor, care a dat multă bătaie de cap lui Alexandru cel Mare înainte să
o cucerească. Binecunoscutul „cititor” în măruntaiele mieilor sau berbe-
cilor, - a rămas la Piacenza un reușit ficat din bronz, servind probabil ca
material didactic sau de lucru, - se numea haruspex, după înregistrările
latine, haruspicium fiind numită profeţia lor. Vom distinge probabil în
aceşti doi termeni particula har=farmec, plus ceva asemănător engle-
zescului speech=discurs. Numele regelui etrusc Lars Porsenna ne poate
reaminti că Lars e un prenume nordic foarte frecvent; istoricul latin
Suetonius ne informează în Vieţile cezarilor că împăratul Claudius îşi
luase o soţie etruscă, numele ei fiind Urugulanilla, unde vom observa
prefixul germanic ur-, foarte folosit pentru redarea ideii de început
(Ursprung=primăvară, Urahn=strămoş, etc., zeul Uranos putând fi el
însuşi raportat la acestea, după cum ştim). În privinţa particulei gul din
numele soţiei etrusce a lui Claudius putem să facem din nou apel la
Celţii şi civilizaţia celţilor de Henri Hubert, unde aflăm că la galezi
gwlad înseamnă teren (de obicei ogor agricol, dar și țară), iar gwledic
este numele proprietarului acestuia, desigur un om foarte important.
Despre anteriorul prefix germanic ur- putem spune că la egipteni wr
însemna cel mare sau chiar zeu. Ei chiar avuseseră anterior lui Ra un
mare zeu numit Wr, căzut cu timpul în desuetitudine. Hieroglifa ce-l
reprezenta era un om îndoit de şale, mergând sprijinit într-un baston;
această hieroglifă, când se citea semsw însemna cel mai mare, sugerând
o posibilă origine a numelui Sem, cel mai mare dintre fiii lui Noe.
Numele giganţilor (acesta fiind probabil un neologism), în limba română
este uriaş, unde particula ur- este clară, în final având probabil o
variantă a nordicului as=zeu, deja pus trecător în discuţie la zeii aseni
(æsir) sau la pelasgi, existând totodată şi posibilitatea unei implicaţii a
numeralului sumerian ash=unu. Nu putem fi de acord cu etimologiile
multor dicţionare ale limbii ro-mâne, care dau pentru uriaş o origine
maghiară, noii veniți în Ardeal obișnuiau să împrumute din vocabularul
românilor mai mult decât să dea (ca și din posesii). Basmele şi poveştile
populare româneşti abundă în asemenea fiinţe de o statură colosală, în

187
cea mai mare parte personaje necioplite şi negative, neavând totuși
sălbăticia neghioabă a omologilor lor orientali.
Revenind la etrusci, ne vom referi la Athenaios, care ne spune în Deip-
nosophistae, IV; 39, că ei (desigur, cei înstăriţi), aveau obiceiul de a or-
ganiza la banchete jocuri sângeroase cu sabia, iar majoritatea istoricilor
sunt de acord că originea gladiatorului este etruscă. În istorie a rămas
consemnat faptul că romanii mai spuneau gladiatorilor şi samniţi (cf.
Titus Livius, Ab urbe condita, IX, 40, unde aflăm că din cauza armurilor
erau numiţi astfel). Gladiatorul şi-a luat însă numele de la sabia scurtă
numită gladius. Nu este exclus ca numele acesteia să fi avut legătură cu
gwledic al galezilor, care era desigur un om bogat. Fără îndoială, nu se
va deduce de aici vreo intenţie de pan-anglicizare ori germanizare a Eu-
ropei străvechi, ci doar evidenţierea unor posibile direcţii de cercetare
mai aprofundată.
Particula tru, amintită ca fiind probabil conţinută în numele Etruriei, dar
şi al druid-ului galic, poate implica de asemenea verbul suedez att tro=a
crede, citit at tru; pentru numele druizilor s-a avansat însă judicios şi va-
rianta combinaţiei dru+uid, interpretată ca „cel care este dreptvăzător”,
(uid/vid=a vedea, însă verbul suedez se află totuşi prin apropiere (cf.
Jean-Louis Brunaux – Druizii. Filosofi printre barbari, observația apar-
ținând lui d’Arbois de Jubainville, repetăm). La albanezi, ai căror stră-
moşi illiri par a fi avut legături cu civilizaţiile pre-latine italice, numele
stejarului (de o importanţă primordială pentru instituţia druidică şi
pentru arieni în general), este dru lisi, dru fiind copac. Tot la urmaşii
illirilor, substantivul tru înseamnă creier, însă nu avem indicii la ce-l fo-
loseau illirii, dacă nu cumva şi ei gândeau de fapt cu inima, ca vecinii lor
greci (deși foarte buni luptători, Aristotel menționa la ei singuri primi-
tivul obicei de a înfige vârful lancei direct în hampă, o tehnică nu tocmai
avansată și incomparabil mai puțin eficace).
Dintre cele şapte coline pe care se înălţase Roma, Palladium atrage
atenţia prin particula pal- apropiată de pel-, dar şi de Pallas. Palladium
era la rândul său constituit din alte trei coline: Palatium, - care se spune
că a generat substantivul palat, - Germal şi Velia. Toate sunt nume pre-
latine, însă putem decela particule indo-europene în numele lor: cunos-
cutul pal; Germal aminteşte probabil de numele germanilor, dar și de ro-
mânescul mal, iar vel- menţionat anterior (mare ca adjectiv), este clar

188
prezent în numele Veliei. Acestea ar putea constitui mici - dar greu de
ignorat, - argumente ale posibilei origini indo-europene a etruscilor, însă
nici pentru argumentele pro-orientale nu va trebui să alergăm prea mult.
Reamintim, celebrul savant bulgar V. Gheorghiev a susținut intens apar-
tenența etruscilor la neamul hittiților (op. cit.).
Cifra doisprezece, probabil de o mai mare importanţă la semiţi decât la
arieni (ori cu o semnificație mai îndelung păstrată), este prezentă la
etrusci în câteva împrejurări importante: cetatea etruscă era condusă de
doisprezece lucomones, etruscii constituiseră o federaţie de douăspre-
zece oraşe, cu un rol remarcabil pentru economia Etruriei, - cu toate că şi
la ionieni, pe coasta occidentală a Asiei Mici se găsea ceva asemănător,
cele douăsprezece cetăţi greceşti unite într-o ligă în jurul câmpiei sacre
numită Panionion (cf. A.M. Snodgrass, op. cit.), iar eroul grec Tezeu u-
nise douăsprezece deme pentru a întemeia cetatea Atenei, acţiune cu-
noscută cu numele synoikismos (legare/unire cu frânghia). Panteonul
grecesc număra doisprezece zei majori, ceilalţi având un rol mai mic,
Romulus văzuse la întemeierea Romei un număr victorios de doispre-
zece vulturi, sacerdoții numiți fraţii arvali erau tot doisprezece. La
încheierea expediție sale asiatice, Alexandru Macedon pune să se ridice
douăsprezece altare care să comemoreze prezența lui acolo (cf. Quintus
Curtius Rufus, Viața și faptele lui Alexandru cel Mare, IX, 3). În țările
române medievale (și nu doar acolo) doisprezece juzi deliberau în pro-
cesele Tribunalului, număr identic și la alți europeni medievali.
Se afirmă că originea importanţei numărului doisprezece ar proveni de
la numărul de ani necesari lui Jupiter pentru o revoluţie completă şi, cu-
noscând renumele de astrologi al babilonienilor, care au dat lumii şi
utilul sistem sexagesimal (60=12x5), am putea atribui semiţilor acorda-
rea atenţiei deosebite acestei cifre, utilă pentru calculul timpului, dar şi
pentru trigonometrie. Se spunea că renumitul Anaximandru, urmaşul lui
Tales la conducerea școlii din Milet, adusese la greci cifra 12, luată de la
babiloneni. Peanul IV al lui Pindar consemnează bogăţiile imense ale
Babilonului, ceea ce denotă că grecii cunoşteau marele oraş cu mult îna-
intea lui Herodot, care şi pe Pitagora l-a legat de învăţătura mesopota-
miană, nu doar de cea egipteană. Nu vom omite nici că Israelul, când
ajunge în sfârşit să-şi întrezărească visul de a întemeia o mare naţiune,
numărul capilor de familie întemeietori de triburi este tot doisprezece,

189
iar cifra se va mai găsi la ei pusă la loc de cinste, însă cel mai ades va fi
legată de renumitele douăsprezece triburi, deși numărul lor real a fost
destul de controversat (probabil mai mare).
Pe deasupra, - şi faptul poate adăuga încă un dubiu la cele afirmate pri-
vitor la influenţele semite asupra lui Platon, - găsim în Legi VI:755 e,
sau XII: 956 c, cifra 12 în situaţii ce amintesc clar de Biblie, iar la 756 b
găsim şi pe 360 al trigonometriei, sub forma 12x30.
În Istoriile lui Herodot, Cartea a doua dedicată Egiptului, aflăm că ţara
faraonilor era împărţită în douăsprezece zone administrative (nomoi),
Atena avusese la origini douăsprezece deme, ce se păstraseră de-a lungul
secolelor, dar să citeşti că legiuitorul trebuie să aleagă chiar doisprezece
membri din fiecare trib ca arbitri ai unei Curţi, pare cu adevărat uimitor.
Dacă, utilizând o vorbă englezească, evreii vor fi avut „un deget în plă-
cinta” lui Platon, se va fi căutat oare stabilirea în Grecia a unei „baze” de
experimentări filosofice, viaţa de acasă nepermiţându-le prea multe „fan-
tezii” intelectuale?
Dacă Socrate nu poate fi comparat cu Hristos decât pentru a ieşi inferi-
or, cum rezultă din cartea tematică a lui Robert Wenley, asemenea alătu-
rări ne dovedesc implicit înrudirea lor spirituală. Subiectul e prea atrac-
tiv pentru a nu ne opri puțin asupra lui. Poate că, mult înainte de Ioan
Botezătorul, Socrate și Platon au fost cei care „au netezit” calea spre
Creştinism. Totul a pornit însă pe ascuns, aproape fără să ştie stânga ce
face dreapta, obiectivul următor, - după ce în Grecia sămânţa dăduse
probabil suficient rod, - constituindu-l Roma, unde nu ideea era la maxi-
mă apreciere, ci posesia materială, primum vivere. Aici s-a acţionat mult
mai eficient pe calea restricţiilor economice, ar spune un avocat al Dia-
volului, ideile producând prea multe victime inutile, cu efect doar printre
plebei, deci cu rezultate mult întârziate, însă temeinice: poporul, în semn
de dezaprobare, indignat dar neputincios faţă de colosalul aparat de stat,
s-a avântat trup şi suflet spre Creştinism, și numai obţinerea unor locuri
de sfinţi în calendarele creştine aminteau că mai existau pe lume şi alte
neamuri.
Să nu uităm de forţa ce subzistă în indignare, amintindu-ne că pateticul
Origen s-a castrat (deşi ar fi şi destule semne de îndoială privitor la ges-
tul acesta nesăbuit, fără nicio legătură cu poruncile biblice, însă o cerință
imperioasă pentru marii preoți frigieni), iar în rândul vizitatorilor „lo-

190
curilor sfinte” se spune că au existat cazuri de dereglare nervoasă, stâr-
nite tocmai de indignarea neputincioasă faţă de o neștearsă și durabilă
injustiţie, doctrina în sine fiind aproape ignorată în astfel de cazuri.
Latinii aveau o cunoscută zicală: „Quid prodest? Est fecit qui prodest”.
Prin urmare, continuând modul critic de gândire, dacă vedem în Socrate
şi Platon nişte precursori ai Creştinismului, - pentru care prezenţa Cre-
aţiei era dovada palpabilă a existenţei Creatorului, - un fenomen fără
discuţie evreiesc la origine, vom fi de acord şi cu cei care susţineau că
Platon a fost „influenţat” de evrei, și nu neapărat de Legile lui Moise.
Prin urmare, ceea ce ne atrage atenţia cu precădere în aceste situaţii este
observaţia realistă că nu vor fi existat în lume fenomene uimitoare, cum
se mira Russell de apariţia civilizaţiei greceşti, ci cu precădere eveni-
mente minuţios şi îndelung pregătite, ceea ce ne uimeşte fiind de obicei
rezultatul final, căruia de cele mai multe ori nu-i cunoaştem „bucătăria”
anterioară. O mâncare se poate consuma doar în câteva minute, dar pre-
gătirea ei poate necesita chiar câteva zile bune sau săptămâni, şi nicio-
dată asemenea calcule n-au oprit pe nimeni de a încerca un experiment
gastronomic complicat.
În religie au apărut fără îndoială şi oameni ce au mers pe propria ideo-
logie ca Budha, despre care se spunea, ca despre Socrate, că a fost un
„iluminat” - Hristos însă fusese însăşi „lumina”, ceea ce poate revela în
unele opinii o pregătire ocultă superioară). În acest cadru putem aminti și
celebra afirmație a efeseanului Heraclit cum că și-a scris opera anali-
zându-se pe sine însuși, zicere mai puțin luată în discuție cu privire la
nașterea filosofiei, moment intens și îndelung dezbătut de către moderni.
Revenind la etrusci şi la problemele privind originea lor, vom menţiona
ceea ce se consideră a fi singura expresie scrisă tradusă cu certitudine
din limba lor: zilath molch resnal=regele tuturor etruscilor, unde zi-
lath=rege; molch=toţi, al tuturor, resnal fiind numele cu care se de-
semnau pe ei înşişi ca neam. Se poate ca Caesar să nu fi greşit când apre-
ciase în De bello gallico că galii se foloseau de o scriere asemănătoare
cu cea grecească, aceasta putând fi de fapt de origine etruscă. După el,
istoricul latin de origine greacă Ammianus Marcellinus afirmă că a citit
personal inscripţii mortuare galice (Istorie romană, XV; 9: 6), iar unui
grec nu i-ar fi venit greu să le descifreze, ca orice om educat al Romei,
Caesar cunoscând desigur şi el limba greacă şi scrierea ei. Georges Du-

191
mézil remarca în Religion archaïque romaine că din nefericire aceștia au
păstrat în consemnările despre religia etruscilor doar ceea ce-i interesa
cu precădere, anume arta divinației.
Dacă traducerea frazei etrusce este corectă, vom observa posibilitatea
unei analogii dintre resnal=etrusci şi resen=sirieni, folosit de populaţiile
zonei din Orientul Mijlociu pentru a-şi numi propriul neam, ceea ce ar fi
un adaos semnificativ la celelalte amănunte care i-ar clasifica pe etrusci
cu certitudine orientali (gustul pentru bogăţie, stil comod de viaţă, artă,
etc.). Nu vom uita nici de Marea Adriatică, numită Tyrrheniană în an-
tichitate, care ne poate trimite spre Tyr, marea cetate feniciană (azi Sur,
în Liban; acest Sur ne îndreaptă spre numele actual al Syriei, permi-
ţându-ne circumscrierea lui resnal într-un cadru mai larg, nu însă diver-
gent: tyrenieni, syrieni, oameni mari).
Experimentaţii navigatori ai Tyrului fundaseră pe la 1100 î.Hr. colonia
iberică numită Gades, - Gadir în limba lor, - aşezată dincolo de Coloa-
nele lui Hercule pe o insulă naturală, mult timp considerat drept punctul
cel mai vestic al Europei, poetul Pindar fiind probabil cel dintâi grec
care să-l menţioneze (Ode nemeene, IV, 9), urmat târziu de latinul
Lucreţiu (De natura rerum), iar la aproape o jumătate de secol după
acesta, bizantinul Procopius din Caesarea îl consemnează şi el, sub nu-
mele Gadeira (Războiul cu goții, IV, 6;3), cu aceeaşi apreciere. Iordanes
vorbește chiar de Marea Gaditană (Getica, VII).
Se poate ca rădăcina semitică prezentă în acest nume să fie gad=noroc,
norocos, observaţie ce ne-ar trimite atât spre anteriorul lykke al nordi-
cilor (norocos, dar şi fericit), pe care l-am asociat cu Apollo Lykaios, cât
şi spre god=zeu în limba engleză, cele două cuvinte putându-se contopi,
rezultatul lor fiind probabil zeul homeric, Insula Fericiţilor amintindu-ne
că cel puţin un mare zeu (Cronos), şi-a găsit sălaşul de veci acolo. Este
foarte posibil ca numele lucomonului etrusc să fi fost și el legat de nor-
dicul lykke.
Se va observa aici că, dacă specificul complex al acestor aserţiuni nu ne
permite să tratăm separat fiecare problemă întâlnită, analizarea lor, fie şi
fugitivă, într-un concert de alţi termeni şi situaţii, le va da acestora posi-
bilitatea unei susţineri reciproce, asemeni structurilor fragile de sticlă şi
metal uşor ce asigură eficient acoperirea unor clădiri moderne, fie sta-
dioane, fie cupole, fie alt gen de acoperiş, ce par a pluti, elementele com-

192
ponente susţinându-se totuşi unul pe celălalt cu succes, chiar în condiții
severe.
Dacă ni se va solicita o opinie asupra originii etnice a etruscilor, vom
spune că asemeni pelasgilor, şi ei par un amestec rasial, dar mai omogen
decât cazul germano-celt, unde ambele etnii participante se pot decela
adesea disinct. În ceea ce priveşte limba latină - considerată mai apropi-
ată de celtică decât de greacă, - deoarece am menţionat obiceiul harus-
piciilor etrusce în care ficatul de miel sau de berbec era piesa de bază,
vom spune că numele berbecului latin era aries (de găsit în numele
zodiei acestuia), pe câtă vreme la germanici este Ramm (în germană,
ram pentru englezi). Dacă istoria Romei a fost strâns legată de etrusci,
dacă limba acestora ar fi putut avea cuvinte apropiate de engleză, şi dacă
latina a putut fi comparată într-o oarecare măsură cu limba galilor, atunci
nu ar fi exclus ca Ramnes, numele unuia din cele trei triburi primordiale
ale Romei, - (Ramnes, Tities şi Luceres), din care se alegeau senatorii ca
semn de maxim respect, fiind numiţi patres majorum gentium (părinţii
marilor triburi, cum figurează la Titus Livius), - să fi avut legături eti-
mologice cu ram (berbecul se consideră a fi fost un mare strămoş tote-
mic al arienilor, după cum au observat mai mulți cercetători). Posibil ca
ambii frați fondatori ai Romei să fi purtat nume ușor alterate din ram,
tatăl lor adoptiv Faustulus fiind păstor, precum se cunoaște. Nu exclu-
dem aici nici posibilitatea unei legături între Ascanio, numele fiului
eroului troian Eneas și Scandia, regiunea scandinavă, și nici posibila le-
gătură dintre Luceres și scandinavicul lyk/lykke, știind că latinii nu aveau
pe ce și ci, ei pronunțându-le ke și ki.
În Marii iniţiaţi, francezul Edouard Schouré credea că eroul Rama (sau
Ram), prezent în centrul acţiunilor vechiului poem sanscrit Ramayana,
fusese unul dintre principalii fondatori ai culturii ariene, lui datorându-i-
se stabilirea zodiacului european, prima zodie fiind berbecul. Schouré nu
făcuse aici referiri la vreo limbă, dar nu se poate nega relaţia numelui
eroului cu berbecul, aşa cum este acesta denumit în engleză şi în ger-
mană (ram), cu atât mai mult cu cât şi numele arienilor poate fi raportat
la aries, berbecul latinilor. Ca pe o curiozitate, vom arăta că ebraicul ari
înseamnă leu, iar o comparaţie cu aries al latinilor ne-ar putea reaminti
aleile egiptene cu sfincşi, având capete de berbec sau de leu (separate;
niciodată nu se amestecau leii cu berbecii). Zeul Hnum, om cu cap de

193
berbec, fără a figura însă în enneada de la Heliopolis, era venerat mai
ales în sudul Egiptului, iar ca zeu primordial al vieţii proteja izvoarele
apelor, inclusiv pe cele nilotice. Sfinxul legat de leu era de găsit mai ales
în nordul Egiptului (Egiptul de Jos).
Recapitulând, putem afirma că termeni precum: bal/bel/pel, val/vol/vel,
thal/sal/tall/tel, poate şi dal/del, alt, posibil chiar ach/ah, desemnau înăl-
ţimea sau măreţia, în general cantităţile considerabile, la care probabil
s-ar putea adăuga şi ur, cel puţin dacă ne vom aminti de egipteanul wr,
care însemna mare, măreţ, unul din multele cuvinte ce denotă partici-
parea timpurie a arienilor la formarea neamului egiptean, care a uimit is-
toria de-a lungul mileniilor, fără ca vreuna din cele trei componente
genetice să-şi poată revendica preponderenţa asupra celorlalte, specificul
fiecărei părţi fiind totuşi posibil de distins (cel mai vechi şi poate singu-
rul caz decelabil din istorie în care sunt implicate toate cele trei „nea-
muri” de bază biblice, - autohtonii lui Ham, precum şi „invadatorii” lui
Sem şi Iafet, greu de stabilit ordinea cronologică în care vor fi ajuns ei în
ţara Nilului). Cert este că se poate sesiza de foarte timpuriu aberația ideii
vreunei “rase pure”, mixajul etnic fiind vizibil destul de extins.
Însă comparaţia dintre wr al egiptenilor (străvechiul zeu Wr, dinaintea
vechiului Ra), ur- al germanilor (Urahn=strămoş), poate face minim o
direcţionare: uriaş este un vechi cuvânt românesc (uri+ash=mare zeu,
vocala i putându-se probabil considera un posesiv), posibilă reminis-
cenţă de la limba pre-dacică. Pentru limba dacă s-a acceptat totuşi o
apartenenţă la limbile germanice, constatarea oprindu-se aparent aici; a
doua revelare credem a fi legătura intrinsecă, cel puţin la nivel lingvistic,
dintre urieşenie, - mare cantitate fizică, în special pe verticală, şi bătrâ-
neţe (mare cantitate de ani). După cum observase şi italianul Gianbatista
Vico (op. cit.), aproape orice neam s-a tras dintr-un strămoş (Urahn în
germană) de o statură colosală (uriaş în româneşte; vom insera aici şi
consemnarea unui taur gigantic ce trăia în pădurile Germaniei antice
numit urus în De bello gallico a lui Caesar, - Cartea VI; 28, vânat în
mod ireal și pueril, - despre care specialiştii afirmă că ar fi fost însuşi
bos primigenius, pe care l-am menţionat legat de substantivul boss din
engleză). Edificator ni se pare faptul că tot în germană găsim adjectivul
alt=bătrân (old pentru englezi), comparabil cu latinescul altus=înalt, iar
o altă expresie uzuală din limba germană pentru bătrân este hochbetagt,

194
literal: înalt de zile, sau hochbejart, literal: înalt de ani. Ceea ce credem
a fi destul de concludent pentru observaţia că strămoşii erau priviţi ca
nişte uriaşi. Dumnezeu cel mare, ori şi mai înaintea lui, zeul principal
din numeroase religii, era imaginat ca un uriaş bătrân cu barba şi pletele
albe, fiind de obicei retras (otiosus) în postura de judecător, inspirând
renumitele „sfaturi ale bătrânilor” (gerousia la spartani, prezbiterul la
evrei, etc.). Chiar celebrul Capitol 6: 4 al Facerii leagă pe uriaşi de mul-
țimea anilor. La fel vom găsi exemple în multe alte mitologii sau religii
din lume, însă credem a fi util de reţinut aici apropierea dintre cele două
adjective relativ diferite, unul german, alt=bătrân, şi unul latin, altus=
înalt. Poseidon al grecilor e bătrân (XIV, 132-133), Nereu, Peleu, Fenix
şi Nestor la fel. Altes, regele lelegilor şi tatăl lui Laotoe, una din consoar-
tele lui Priam, ne atrage aici atenţia și el.
Asupra lui ur vom mai întârzia totuşi puţin. Ca limbă foarte veche, su-
meriana avea nenumărate sensuri pentru un singur cuvânt (polisemie).
Totodată, cuvinte monosilabice, diferenţiate de o singură vocală puteau
avea semnificaţii diferite. Amintindu-ne de cetatea Ur a Chaldeei, de un-
de a pornit venerabilul Abram în peregrinările sale spre vestul necunos-
cut, vom face comparaţie între acest nume sumerian şi câteva cuvinte
înrudite fonetic: uru=cetate, citadelă, district; dar şi inundaţie; furtună
puternică. Úr=temelie, fundaţie; picior; rădăcină; trunchi de copac.
Ur=inimă, suflet; fundaţie; exces, profit. Reluăm, termenul basc pentru
apă este ur, destul de apropiat de sumerianul uru=potop, inundaţie. Este
însă interesant faptul că, întrebuinţat ca adjectiv, sumerianul uru este
echivalentul adjectivului bisemantic latin altus=înalt/adânc. Nu vom
omite că cei șapte înțelepți sumerieni ce se numeau anunaki ieșiseră din
ape și întemeiaseră Lumea după Potop. Iar adjectivul sumerian uru mai
poate însemna şi curajos, puternic sau înţelept, calităţi prezente la pio-
nierul Abram, strămoșul (Urahn) cel pornit din caldeeanul Ur.
Unul dintre cele mai dezbătute personaje biblice când se amintește des-
pre perioada imediat următoare Potopului este Nimrod, cu toate că infor-
maţiile precise despre el sunt destul de sumare; din aşa-numita Tabelă a
neamurilor (Facere, 10: 8-12), aflăm că Nimrod a fost fiul lui Cuş; a
fost cel dintâi viteaz de pe pământ; a fost vânător vestit înaintea lui
Dumnezeu. A domnit mai întâi asupra Babilonului, extinzându-se apoi
peste Erech, Accad şi Calne, din ţinutul Sumerului. Din aceste ţinuturi a

195
trecut apoi în Asur, unde a zidit câteva cetăţi remarcabile, din care vom
reţine Ninive şi Resen; despre ultima se subliniază: „aceasta e cetate
mare”. Cam atât ştim despre Nimrod din Biblie, restul repetându-se. Am
subliniat Ninive şi Resen; prima aminteşte de Ninos al istoricilor greci,
care nu cunoscuseră nimic despre existenţa Sumerului, spunând că el a
fost primul rege al Mesopotamiei. Numele celei de-a doua cetăţi pare a
fi exact redarea numelui cu care sirienii îşi înregistrau propriul neam:
Resen, după cum am mai spus anterior, când l-am comparat cu resnal al
etruscilor, iar Siria (Palestina, Libanul şi Fenicia) era o zonă renumită
pentru uriaşii săi (probabil astfel se explică sublinierea pe care am ob-
servat-o în textul biblic, Ninive sau Babilonul fiind desigur cetăţi cu
mult mai mari ca Resenul). Pe parcursul întregului Ev Mediu, Nimrod
trecea drept un uriaş, cât se poate de corupt şi păcătos. Tradiția spunea
că patriarhul Abram fugise din fața cuptorului pregătit de el pentru cel ce
urma a fi întemeietorul unui neam distins.
Philon din Alexandria (20 î.Hr.-50 d.Hr.), considerat cel mai mare me-
dioplatonist iar de sfântul Ieronim (cca. 342-420 - De viris illustribus)
drept cel mai învăţat evreu, interpretase numele lui Nimrod ca însem-
nând dezertare, abandon, greu de corelat cu activitatea unuia ce-şi ex-
tinsese imperiul prin forţa militară. Acelaşi Ieronim, unul din creştinii de
început care nu s-a putut desprinde din vraja cărţilor de seamă ale păgâ-
nismului nici chiar atunci când a pornit pe drumul sihăstriei creştineşti,
spunea despre Philo Judaeus (op. cit. cap. 11), că aparţinuse unei familii
de preoţi, numărându-l printre scriitorii bisericeşti (deşi alexandrinul nu
menţionase în scrieri Creştinismul, despre care auzise cu certitudine).
În aceeaşi lucrare, Ieronim ne informează că Filon îl întâlnise pe apos-
tolul Petru în timpul unei delegaţii la Roma, eveniment înregistrat şi de
Eusebiu din Caesarea. În fine, în afara Vulgatei şi a câtorva scrieri renu-
mite, de la Ieronim au rămas şi câteva vorbe celebre despre Platon: „Ori
Filon a platonizat, ori Platon a filonizat”, conjuncturi din care reiese că
bănuielile anterioare privitoare la influența evreilor asupra operei lui
Platon nu puteau fi complet nefondate din moment ce au persistat. Mai
înaintea lui, neopitagoricianul Numenius din Apamea (sec. II d.Hr.)
pusese celebra întrebare retorică (dar şi eronată): „Ce este Platon dacă nu
Moise în vestmânt attic?” Disputa dintre primii creştini şi păgâni nu era
însă mai puţin acută decât disensiunile de durată dintre creştini şi evrei,

196
numai distrugerea Ierusalimului, - oraș despre care Pliniu cel Bătrân
avea doar aprecieri laudative, - de către Titus în anul 70 d.H. reuşind să-i
aducă pe evrei într-o poziţie mai defensivă, după cum a observat renu-
mitul profesor de religie Jaroslav Pelikan (1923-2006 – Tradiția creștină
I, cap. 1). Acelaşi Pelikan observa în aceeaşi lucrare atitudinea rezona-
bilă a sfântului Ambrozie, episcopul Milanului, privitoare la vechimea
evreilor şi a lui Moise al lor: „nu vechimea ci valoarea morală trebuie
apreciată”, spusese Ambrozie. La fel, „nu este o ruşine să treci la ceva
mai bun”, recunoscuse onest episcopul milanez despre Creştinism, om
care nu o singură dată acţionase cu vigoare pentru susţinerea statului ro-
man. De fapt, una din principalele distincții ale primilor creștini, deloc
neglijabilă pe drumul lor ascendent către preluarea puterii la Roma,
fusese tocmai promptitudinea plății impozitelor și dărilor către stat, la
care veșnic înfometata fiscalitate romană nu putea rîmâne indiferentă.
În încheierea acestui capitol vom rezuma implicaţiile lingvistice parţial
prezente şi în discuţiile despre uriaşii strămoşi ai omenirii, dincolo de
existenţa fizică a acestora, implicaţii prezente şi în Iliada lui Homer,
unde gustul pentru măreţie subliniat de André Bonnard pare nota gene-
rală comună a eroilor (poate şi a autorului sau chiar a epocii, precum am
mai spus), majoritatea eroilor ahei fiind descrişi ca oameni mari, oricum
cei înalţi erau la aheii Iliadei superiori numeric troienilor. În mod para-
doxal (dar nu inexplicabil), tracii stăpâni întemeietori ai Troiei, aveau
printre grecii antici renumele de oameni foarte înalți, ceea ce nu pare a-l
fi impresionat pe Homer. Și credem că nu ar fi exclus ca exagerările
cifrice prezente până și la cei mai credibili istorici și autori antici să se
datoreze tocmai acestei abordări.
Cât priveşte pe evrei, după cum observase şi napolitanul Giambattista
Vico (op. cit.), strămoşii lor nu fuseseră uriaşi. Vico nu avea cum să cu-
noască proscrisa Carte a lui Enoch, redescoperită şi mai ales repopulari-
zată cu mult mai târziu, de unde şi-ar fi putut completa cunoştinţele pri-
vitoare la relaţia acerb antagonică evrei/uriaşi.
Revenind la adjectivul mare, identic cu substantivul mare, vom aminti
că la cele legate de acest subiect am mai adăugat şi o comparaţie cu un
verb, de data aceasta din limba rusă: voda=apă, iar verbul voditǐ înseam-
nă a conduce, a domni.

197
 Se va remarca din nou vechiul nume al domnitorului din Ţările Ro-
mâne: vodă, de origine slavonă (voievod avea implicații militare, voina=
război la slavi, iar voda=apă, verbul voditĭ însemnând a conduce), dar şi
comparaţiile dintre numele lui Ahile, - un mare om, conducător şi erou, -
şi Aheloos, plus cele legate anterior de apă (ach la germani). Să nu uităm
că pentru Tales din Milet, catalogat drept cel dintâi filosof al lumii,
atestat ca fiind grec şi nu fenician, cum s-a crezut destul de mult timp,
principiul primordial al universului (arché) era apa. Pentru Anaximan-
dru, elevul şi urmaşul lui la conducerea şcolii milesiene, apa asigurase
omului supravieţuirea, dar nu sub forma actuală, ci probabil a unui peşte.
Prin urmare, cunoscând că filistenii aveau pe Dagon, zeul-peşte, ne
putem întreba dacă nu vor fi avut şi ei o gândire avansată, din nefericire
neconsemnată (nu cu acuratețe cum au procedat grecii, dar nici măcar nu
ne-au rămas înscrisuri de la ei). Mai puţini decât cei ce au optat pentru
peşte legat de Dagon au fost cei care i-au raportat numele la ziuă (sued.
dag=zi, Tag la germani), opinie ce nu a fost respinsă şi nici desconside-
rată. Mitologia celților cuprinde pe zeul Dagda, nume tradus prin zeul
cel bun (cf. Dumitru Berciu, Lumea celților). De altminteri senir, numele
principilor filisteni, singurul termen cu certitudine filistean rămas nouă,
poate găsi paralele indo-europene, dar vom avea ocazia să revenim
asupra acestuia în lungul drum la care am pornit, când ne vom abate
atenția în câteva cuvinte spre țara lui Israel, nu tocmai semitică la
origini, așa cum se poate deduce fără echivoc din textele biblice, și cum
vom constata că și lingvistica poate susține.

198
 V. LUMEA CHINEZĂ ŞI BALCANII

Oricât de incredibil sau chiar imposibil ar părea enunţul din titlul acestui
capitol, ne vom strădui să căutăm urme ale unui posibil contact între
grecii antici şi chinezi, sau cel puţin rude ale lor. Ce motive am avea să
ne punem cel puţin întrebarea dacă vor fi existat contacte între chinezi şi
greci, din moment ce China şi marele ei popor au fost îndelung necu-
noscute, poate abia „drumul mătăsii” din Evul Mediu timpuriu aducând
această ţară în atenţia Europei? Vom enumera pe scurt aceste motive,
după care vom proceda la prezentarea unor cuvinte din vocabularul chi-
nez, căutând a le raporta la lumea antică greacă, și nu numai.
În Aventura greacă, despre care am avut ocazia să mai discutăm, isto-
ricul francez Pierre Lévêque ne informează că substantivul chinez pu
t’ao, care înseamnă viţă de vie, plantă mult îndrăgită de zeul Dionysos,
ar fi putut proveni din grecescul botrys, deoarece grecii au fost aceia ce
au adus-o în China, - prin Bactria, cetatea afgană ce se mai numea şi
Balkh (Aventura greacă, Cartea 4, capitolul 4). Poate că numele cetăţii
va fi avut legătură cu numele Balcanilor; în orice caz se observă parti-
cula bal-, comună amândurora. Mulţi afirmă chiar că afganii ar fi
urmaşii oştenilor lui Alexandru Macedon, care n-au mai putut ori n-au
mai vrut să-şi continue drumul spre India. Traversarea Munţilor Hindu-
kuş de către numeroasa armată a macedoneanului, observa Lévêque, nu

199
este cu nimic mai puţin eroică decât traversarea Alpilor de către Hanni-
bal şi oştenii săi.
În studiul filosofic De la religie la filosofie (cap.VI; 95), renumitul ele-
nist englez F.M. Cornford observase că poemul hesiodic Munci şi zile se
deschide printr-un lung discurs despre dike (dreptate), cuvânt grec ce în-
seamnă drum, cale, iar acestă observație ne atrage spre binecunoscutul
tao/dao=cale/drum, termen atât de complex, poate mai complex decât
logosul grecilor, încât o întreagă religie s-a ţesut în China în jurul lui
(taoismul, - cf. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,
vol. II).
Nu putem urmări aici amănunţit evoluţia fiecărui termen în parte, însă
vom observa că, dacă Hristos poate fi luat ca punct culminant al logos-
ului (el este Logos-ul Universal; evident că şi Tatăl are cel puţin acelaşi
statut), sunt texte taoiste care dau uşor de înţeles că Tao Suprem (per-
fecţiunea maximă), poate fi echivalat cu semnificaţia lui Logos Univer-
sal. Nu putem urmări şi nici măcar evidenţia relaţiile biunivoce ale celor
doi termeni, însă putem remarca faptul (straniu?) că, preluând şi dez-
voltând un răspuns dat de Hristos apostolului Toma (Ioan, 14: 6), Eu
sunt Calea, şi Adevărul şi Viaţa, unii dintre primii filosofi creştini au
ajuns la un concept al căii destul de apropiat de taoism. Cu ceva timp
înaintea creştinismului, o akousma pitagoreică sfătuia: „Să nu mergi pe
drumul mare”, amintind de învăţătura lui Hristos de a intra „pe poarta
îngustă”. „Ce strâmtă este poarta şi ce îngustă calea ce duce la viaţă, şi
puţini sunt cei care o găsesc ” (Matei, 7: 13).
Prin urmare, dacă am notat influenţa timpurie a filosofiei indiene a
reîncarnării asupra Greciei, precum şi cele mai diverse interconexiuni
religioase sau etnografice, nu ar fi exclusă nici o relaţie de acest fel cu şi
mai îndepărtata Chină. Potrivit Istoriei Romei de M. Cury şi H.H. Scul-
lard, navele comerciale romane ajunseseră până în apele Coreei, aşa că
ne-am putea extinde ideile despre distanţele parcurse de oameni în ve-
chime.
Ca o curiozitate pe această temă a căii sacre (tao), vom intra puţin în lu-
mea lingvisticii, amintind numele unei importante cetăţi trace, Ennea
Hodoi (Nouă Drumuri), amintită de Herodot în Istorii (VII), numită
Amphipolis după ce au cucerit-o atenienii, menţionată şi ca oraş vizitat
de Pavel Apostolul. Însă nu importanţa strategică a cetăţii pentru domi-

200
narea şi controlul văii Strymonului ne interesează aici, ci numărul de
drumuri specificat de traducerea numelui cetăţii, prea cuprinzător pentru
cei din interior, prea mare pentru ceea ce ar fi putut ieşi din cetate sau
intra. Pentru comparaţie, vom arăta că în timpul împăratului Aurelian,
gigantica Romă avea şaisprezece porţi, adică doar cu şapte (!) drumuri
externe mai mult decât cetăţuia Ennea Hodoi din vremea lui Herodot.
Ceva pare a nu fi tocmai în regulă aici, poate ne aflăm din nou în faţa
unei deformări datorate unei interpretări etimologice eronate, cum am
văzut că aveau loc uneori.
Am afirmat că tracii erau înrudiţi într-o oarecare măsură cu sciţii, care
au contribuit foarte probabil la formarea poporului rus, a cărui limbă este
foarte utilă pentru studiul limbilor vechi, sau cel puţin la traducerea unor
cuvinte antice. Am mai observat că la suedezi, greci şi ruşi, consoana oc-
luzivă velară sonoră g prezintă probleme specifice: la suedezi uneori nu
se pronunţă, la greci gamma este graseiat, iar la ruşi poate fi un înlocui-
tor pentru h; de exemplu, Hitler al germanilor este Ghitler pentru ei.
Dacă hodos=drum la greci (hod=drum la ruşi, posibil de provenienţă
grecească), va fi suferit o transformare de genul celei de mai sus, - h=g,
gândindu-ne că nu mai găsim alte cetăţi numite Opt, Şapte sau N
Drumuri, şi că cifra nouă avea la traci semnificaţia sacră a lui şapte
pentru semiţi, vom presupune adevăratul nume ca fiind Nouă Zei, prin
transformarea lui h în g (deci god=hod).
Cu alte cuvinte, god=zeu în engleza detectabilă la traci, a fost trans-
format în hod=drum la greci (şi la ruşi), -oi fiind terminația grecească a
pluralului. Amphipolis nu este o traducere pentru Nouă Zei, dar nici nu
face vreo aluzie la Nouă Drumuri. Având în vedere că fusese cetate tracă
trecută apoi în posesia atenienilor, numele reflecta probabil acest du-
alism al locuitorilor săi, Amphipolis putând fi echivalat prin ambipolis
(cetatea bietnică). Etimologia numelui a fost controversată, iar aici nu
facem decât să prezentăm o alternativă, având în vedere posibilitatea lui
f de a trece în b (fiind cetate tracică, putem lua în considerare interrelaţia
celor două consoane, ca în cazul frater/bruder.
Dacă supoziţiile noastre sunt corecte aici, vom putea spune că în mod
cert dao=cale/drum, includea semnificaţia de zeu, deşi pentru chinezi şi
mai ales pentru daoism, noţiunea aceasta este mai complexă decât pentru
europeni. Iar Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.II, Cap. XVI;

201
132, a lui Mircea Eliade pare a sugera o comparaţie între Dao şi Zeu. În
acest loc al istoriei sale, el menţionează noţiunea Cheng Dao, Supremul
Dao, sau Eternul Dao. Ca verb, cheng poate însemna a împlini, a de-
săvârşi sau a deveni; ca adjectiv, înseamnă matur. Poate fi însă şi echi-
valentul englezescului okay=bun, cum trebuie. Nu ar fi exclus ca acest
termen al chinezilor să fi fost implicat în elaborarea numelui ciudaţilor
centauri. Probabil doar aşa ne-am putea explica cel mai bine laudele la
adresa bunului Chiron, mentor al multor eroi (desigur, există posibilita-
tea unei „ţeseri” a lui la mitologia greacă, Chiron fiind legat nu doar de
Ahile, ci şi de alţi eroi antemergători, cum ar fi Asclepios sau argonautul
Iason).
Am prezentat în treacăt importanţa vestului şi pentru chinezi, ca la
egipteni sau europeni (muntele insulei vestice unde se află „nemuri-
torii”). Poate că schimburile culturale aveau loc în vechime pe o scară
mult mai extinsă decât am fi noi dispuşi să credem, ori poate pe par-
cursul epocilor s-au păstrat termeni cândva comuni, pe care-i găsim ri-
sipiți în locuri unde cu greu i-am bănui.
În studiul său Aspecte ale mitului, Mircea Eliade a aprobat comparaţia
elveţianului Karl Meuli (1891-1968), - specialist în studiul sacrificiilor
animale şi umane antice, - între sacrificiile ritualice ale vânătorilor din
nordul Asiei, care au trecut apoi în Asia Mijlocie, - şi sacrificiul lui Pro-
meteu, care a declanşat mânia ireversibilă a lui Zeus împotriva întregii
rase umane. Tăind un taur, Prometeu face două grămezi distincte: una cu
măruntaiele şi carnea învelite în pielea taurului, cealaltă fiind alcătuită
din oase învelite în grăsime, foarte aspectoase. Aşa cum prezintă Hesiod
lucrurile (Teogonia, 535-540), Prometeu „joacă” cinstit: el invită pe
Zeus să-şi aleagă partea ce-i va plăcea, după care, neconvenindu-i conţi-
nutul pe care singur l-a ales, Cronidul condamnă ireversibil neamul ome-
nesc.
În Istoria credinţelor vol. II, Mircea Eliade descifrează o adevărată
sciziune: lumea de dinainte şi după Mecona, unde avusese loc pretinsa
„înşelăciune”. Dar versurile lui Hesiod îl arată tocmai pe Zeus prefăcut,
pentru că, plănuind de mult „prăpădul lumii”, îşi alege intenționat gră-
mada de oase împachetate în grăsime. De atunci înainte, spune Hesiod,
oamenii obişnuiesc să închine zeilor oasele jertfelor învelite în osânză,
prin urmare asemeni vânătorilor din nordul Asiei, când de fapt ne-am fi

202
aşteptat la o rectificare de procedură, impusă de nemulţumirea Croni-
dului. Vom observa totuşi că lui Zeus al arienilor îi este necunoscut un
obicei asiatic bine stabilit, şi la care nu se renunţă nici după stârnirea
nemulţumirii lui. Poate că observaţia lui Hesiod privitoare la hotărârea
lui Zeus de a aduce „prăpădul lumii” va trebui interpretată ca eliminarea
acelei lumi asiatice din Europa, în căutarea căreia vom încerca să por-
nim noi, ştiind că Zeus „lucra” temeinic când îşi propunea să piardă pe
cineva, cu toate că în acest caz hotărârea lui majoră pare lipsită de temei.
Iată deci motive de a pune sub semnul întrebării primordialitatea pe-
lasgilor pe teritoriul Greciei antice, şi de a ne îndrepta privirile spre
lumea chineză, destul de anevoie de depistat de altfel, deși nu imposibil.
În epoca bizantină, când grecii par a-i (re)cunoaşte pe chinezi, numele
ţării asiatice de unde se aduseseră viermii de mătase, apare la Procopius
din Caesarea, de exemplu, - în Războiul cu goţii, IV; 17; 2-7, - compus
probabil artificial: Serinda, provenind tocmai de la produsul acestor
viermi laborioşi, însă pentru a-şi disimula ignoranţa, luat din latină:
sericum=mătase, de unde a venit şi modernul sericicultură (în greceşte,
mătase=metaxa). Credem că, deşi textul lui Procopius nu menţionează
decât India şi neamurile indiene, apropierea dintre numele ţării şi numele
latin al mătăsii ne poate da de gândit asupra posibilităţii de a ne afla în
faţa unui alt exemplu de etimologie „pusă la lucru”. Ne putem întreba,
dacă Procopius cunoştea vasta Indie până la amănunt de regiune, de ce
spune că Serinda era o ţară şi nu o parte a ei, ştiut fiind de la înaintașii
lui că nu putem numi întregul după parte? Ne pot uimi cunoştinţele lui
Herodot despre gymnosofiştii indieni, dar nu credem totuşi ca geografia
din timpul lui Procopius să fi avansat atât încât să-i fie cunoscute în
amănunt regiunile Indiei contemporane lui, presupunând că datorită di-
mensiunilor grandioase ale subcontinentului asiatic va fi acordat el unei
mari regiuni titlul de ţară. Într-una din cele mai vechi scrieri despre
China, unde sunt menționate multe din regiunile imensei împărății ori-
entale, eruditul aromân Niculae Milescu Spătarul (1636-1708) observă
că chinezilor le erau necunoscute toate denumirile europene ale țării lor
(Descrierea Chinei, cap. 2). Milescu notează numele Chinei sub forma
Serica, adică, spune el, Țara mătăsii, dovedind astfel că nu se depășiseră
cum mult cunoștințele lui Theiphylact în acest domeniu). Vom reveni
însă imediat la chinezi, fiind posibil legați de lumea antică greacă (și nu

203
exclusiv). Același renumit spătar se minuna împreună cu portughezii de
numărul incredibil al chinezilor, portughezii întrebându-i, glumind sau
cu seriozitate, dacă femeile lor nu aduc pe lume zece copii la o singură
naștere (idem).
Potrivit mitologiei greceşti, centaurii păreau o adevărată rasă de jivine
sălbatice, originea lor fiind redată de mitul lui Ixion cel nesăbuit, con-
damnat ca nimeni altul. Probabil cea mai mare dovadă de hybris pe care
o dă regele tessalian al lapiţilor este, printre numeroase alte porniri im-
pulsive, aceea de a încerca s-o violeze pe Hera, uitând cu uşurinţă bi-
nele pe care i-l făcuse Zeus. Exagerat de „înţelegător” şi de această dată,
Zeus plăsmuieşte pentru Ixion o „fantasmă” cu chipul şi forma Herei, cu
care Ixion se împreunează, năluca dând naştere lui Centauros, „stră-
moşul” centaurilor. Mama centaurilor se numea deci Nephele, ceea ce în
greceşte înseamnă nor. Ixion e din nou pedepsit, mult mai aspru: Zeus îl
leagă de o roată în flăcări care se roteşte continuu, prăvălindu-l în Tartar
după unele versiuni, sau aruncându-l pe bolta cerească, după alte varian-
te ale mitului.
În afara faptului că năluca Nephele aminteşte de uriaşii nephilyim ai
Bibliei, care însă au fost mânaţi de porniri instinctuale, - nu numai că au
tolerat ci au iniţiat ei înșiși depravarea, primindu-şi apoi pedeapsa, - ne
atrage atenţia concepţia constantă a chinezilor că ei sunt „fiii cerului”,
după cum notează şi Mircea Eliade în volumul II al Istoriei sale. Nu
trebuie să uităm că la greci primul zeu a fost Uranos, zeul cerului. În
plus, referitor la implicaţiile lingvistice, vom nota că norul reprezintă o
mare cantitate de apă.
Ca o nouă paranteză, vom nota observaţia de taină a ciudatului Aristo-
fan, în comedia Norii (Nubes): „norii sunt zeiţe, de fapt singurele zeităţi,
dar numai puţini conosc aceasta”. Mult mai târziu, poetul englez ro-
mantic revoluţionar Percy Bisshe Sheley pare să fi cunoscut genul femi-
nin al norilor deoarece, în celebrul său poem Norul (the Cloud), îl pune
pe acesta să ne informeze că este „fiica pământului şi a apei”, substan-
tivul acesta neînsuflețit fiind în engleză de genul neutru. În privinţa
afirmaţiei că norii sunt de fapt singurele zeităţi, putem realiza că numai
în nori mai puteau avea grecii încredere dintre cei de sus, apariţia lor
însemnând acţiune concretă: ori va fi umbră şi răcoare, va ploua ori va
ninge, ceva folositor omului se va întâmpla. Martin P. Nilsson observase

204
în a sa History of Greek religion că grecii nu instauraseră un cult al
Soarelui, lor fiindu-le mai degrabă necesară ploaia, căldură și soare
aveau excesiv, însuși atoatevăzătorul Helios la ei neluând parte dintru
început în mitologia lor la tragerea la sorți privitoare la împărțirea Pă-
mântului. Glumind, Aristofan ştia să strecoare în textele sale şi judecăţi
cu greutate, fiind chiar un gânditor original al Atenei, după cum reiese şi
din Symposion 189 e - 193 d, cel mai bine realizat dialog al lui Platon,
din punct de vedere literar-artistic (cf. A.E. Taylor, Plato - the Man and
his Work, IX şi X). Dar nu suntem lămuriţi de ce, - dacă tot cunoşteau
circuitul natural al apei şi spuneau că nici măcar o singură dată nu putem
călca în apa aceluiaşi râu, - nu spunea nimeni că de fapt nu ne scăldăm în
apa râurilor (demonstrabil inexistente), ci în apa mărilor sau a lui Okea-
nos, prin intermediul norilor!
Am văzut anterior că neamul lui Iafet era legat de apă şi de uriaşi. La
mongoli, nor înseamnă lac, Dalai-Nor fiind cel mai mare lac al Mon-
goliei, iar la chinezi numele norului este yun. Deși conform Dicționa-
rului de mitologie greco-roman al lui Pierre Grimal relațiile ce se pot
stabili între Hera grecilor (legată de norul nephele) și echivalenta ei ro-
mană Iunona se rezumă la faptul că ambele erau soțiile zeului celest din
vârful panteonului greco-latin, - Zeus, respectiv Jupiter, - nu putem trece
cu vederea legătura dintre chinezescul yun=nor și numele Iunonei, al
cărei mit nu e totuși legat de nori, cum e cazul Herei. Dacă implicăm aici
și pe Ino, întrucât pronunția chinezească pentru yun e foarte apropiată de
iin, vom observa că și aceasta e prezentă în contexte ce includ marea,
dar și norul, soțul său Atamas fiind anterior însurat cu Nephele (cf.
Pierre Grimal, Dicționar de mitologie greacă și romană).
La discuţiile despre bătrânul Nereu, unul din „deţinătorii de adevăr” ai
Iliadei, am arătat că naar (malha) este numele canalului regal persan
consemnat de Marcellinus Ammianus, însuşi numele lui Nereu putând
veni tocmai de la legătura sa cu marea (dar drumul parcurs poate fi vă-
zut şi invers: fiind un om mare, a fost legat de mare). Aceasta ar indica o
posibilă implicaţie asiatică în Europa, chiar şi treptată sau indirectă, cum
am văzut că se va fi petrecut cu sacrificiile dinainte şi după Mecona. Ar
mai putea exista şi alte motive de a ne îndrepta atenţia spre vocabularul
limbii chineze însă, considerându-le momentan suficiente pe cele câteva
prezentate deasupra, vom porni supoziţiile noastre, bazate pe realităţi ce

205
atrag atenţia, fie şi într-un grad mai redus. Mircea Eliade observase
undeva că purtăm cu noi cuvinte din Neolitic, poate și mai vechi.
Cuvintele se pot desigur importa, însă o prezenţă reală poate genera sus-
piciuni ce vor incita la cercetări; când Anaximandru a găsit cochilii sau
fosile de animale marine în munţi, el s-a întrebat logic cum vor fi ajuns
acestea acolo, deoarece mijloacele lor de locomoţie nu le permiteau
deplasarea pe uscat. La fel sau aproape la fel ne vom întreba uneori şi în
privinţa cuvintelor, incluzând şi posibilitatea unor simple influenţe indi-
recte. Totuşi, cu sau fără participarea nemijlocită a vorbitorilor unui idi-
om, deși greu sau uneori imposibil de depistat cu precizie, sursa origi-
nară a acestuia nu se poate nega întotdeauna cu uşurinţă.
Două nume din Iliada ne atrag atenţia ca posibilitate de a fi fost conec-
tate în vreun fel cu limbile Asiei; acestea sunt Chiron, centaurul pro-
fesor al unui vestit pelasg (Ahile), deci implicit mai vechi decât neamul
acestuia, şi Chiranos, vizitiul carului de luptă al regelui cretan Idome-
neu. Considerând pronunţia numelor ambelor personaje asemeni apre-
cierii lui Willamowitz asupra lui Chronos (pronunţat Kronos), vom
remarca prima silabă, ki, comună ambelor situaţii. Verbul chinezesc ki=a
călări (un cal), nu pare o traducere tocmai fidelă a celor două nume, -
ren=om la chinezi, - însă atât Chiron cât şi Chiranos au avut legătură cu
nobilul animal. Ca centaur, Chiron era desigur şi el jumătate om, ju-
mătate cal, iar vizitiul carului de luptă al regelui Idomeneu nu numai că
el însuşi mână caii în luptă, dar este ucis în iureşul bătăliei de cel mai
bun luptător al carelor, de viteazul Hector (Iliada, XVII; 576-585, trad.
Murnu). Prin urmare, ambii pot fi priviţi ca având legătură cu animalul
numărul unu al războaielor din vechime, apreciat nu numai de traci sau
micenieni.
Departe, la chinezi, substantivul ma are circa şapte sensuri, două dintre
ele fiind cal şi mamă. În situaţia de faţă ne interesează calul, mama va fi
întâlnită puţin mai târziu, precum şi ambele substantive împreună.
Despre numele centaurilor, presupus de noi pasibil de a fi pus în legă-
tură cu cheng dao al chinezilor (suprema înţelepciune, care ne îndeamnă
să amintim viziunea lui Aristotel asupra Zeului), André Bonnard spunea
(op. cit.), că semnificaţia numelui ar fi „biciuitorii apelor”, probabil nişte
spirite ale apelor torenţiale din munţii Pelionului, credea el.

206
 Tessalianul Ixion, tatăl centaurilor şi regele lapiţilor, era fiul zeului răz-
boiului Ares, de origine tracă, cel foarte puţin îndrăgit şi cel mai adesea
foarte urât, de la el rămânând o singură statuie, găsită la Zeugma pe Eu-
frat, în actuala Turcie, însă este datată ca fiind destul de recentă. Aristo-
fan spunea în Păsările (Aves), 1469-1470, că cel care se făleşte printre
greci a fi erou ar face bine să meargă în Tracia, să se măsoare cu aceia în
luptă. Despre Ares, Nilsson susţinea că numele lui nu înseamnă nimic
mai mult decât „distrugătorul”. Ar fi totuşi posibil ca numele zeului să fi
venit de la arian, care includea, în afara spiritului războinic sau şefia, şi
frumuseţea (facem trimitere înapoi, la latineştile bellum=război, bele=
bine, frumos (ca adverb), la care putem adăuga şi bellor=poet, chiar
dacă primele poezii ne-au rămas de la egipteni, sumerieni şi semiţi. E
posibil ca asocierea dintre aceste calităţi să fi generat gluma homerică a
afacerii amoroase dintre Ares şi Afrodita. Potrivit mitologiei, zeul Ares
fusese născut în Tessalia ca şi regele Ixion, unul din ţinuturile greceşti cu
cea mai veche istorie, presupus teritoriu unde s-au folosit caii pentru
prima dată în Grecia. Înainte de a se numi Tessalia, regiunea se numise
Eolia, (amintindu-ne de vântoasa Troie a tracilor, fundată de legendarul
Ilos, legat de care am amintit substantivul suedez il=uragan, vârtej), iar
în epoca bizantină era renumită pentru ai săi munteni sprinteni și război-
nici numiți vlahi, ceea ce ar implica o atenție sporită din partea celor
interesați de studiul originii românilor.
În Grecia epocii întunecate, englezul A.M. Snodgrass aprecia că cera-
mica de la Sesklo, Dimini sau Marmariani fusese adusă în Tessalia din
nordul Dunării (una din zonele care contrazic numeroasele opinii şi afir-
maţii că fără aportul Orientului Mijlociu Europa nu şi-ar fi dezvoltat cul-
tura de început; Guido Mansuelli - op. cit., - remarca de exemplu că
bronzurile din Ardeal au fost autohtone, şi putem aminti aici vechile şi
splendidele cultúri nord-dunărene care uimesc şi astăzi prin originali-
tate). În privinţa vitejiei, locuitorii ţinutului nord-dunărean au dat ne-
numărate dovezi de eroism, deşi ca prezenţă mitologică Ares e mai puţin
atestat în Dacia ca în sudul Dunării de Jos. În Getica 40, Jordanes ci-
tează însă pe Vergiliu (arcurile armenești pe care se întindeau strune
getice), pentru ca la 41 să dea amănunte asupra venerației acordate de
geți lui Ares, la fel ca unui strămoș.

207
 Să mai zăbovim un moment asupra câtorva probleme ce ne pot îndemna
să deschidem un dicţionar chinez, şi să vedem ce ne poate revela acesta
referitor la începuturile vechii civilizaţii europene. În primul rând vom
remarca vechimea centaurului Chiron, acesta fiind cel puţin de o seamă
cu generaţia lui Zeus, deoarece tatăl său fusese Chronos, iar mama lui, -
Philira, una din fiicele lui Okeanos. Desigur fantastice, asemenea genea-
logii pot forma totuși o impresie asupra considerațiilor grecilor privi-
toare la vechimea unor personaje, legate în genere de anumite etnii.
Declinul centaurilor, - nu descendenţii lui Chiron ci ai lui Ixion, - a în-
ceput o dată cu scandalul de la nunta lapitului Piritoos cu Hippodamia,
înrudită cu centaurii. Am amintit anterior legătura cunoscută a centa-
urilor cu calul, ne vom abate atenţia şi asupra numelui Hippodamiei,
unde prefixul cel râvnit de parveniţii din lumea nobilă, criticaţi de Norii
(Nubes) lui Aristofan, ne atrage imediat atenţia: hipo vine de la cal, ceea
ce ne-ar putea îndrepta momentan spre un obicei al locuitorilor insulelor
Baleare din Mediterana.
Potrivit descrierii lui Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, V, 18), îna-
inte ca soţia unuia dintre baleari să urce în patul nupţial, aceasta trebuia
ca mai întâi să se culce cu toţi prietenii mirelui, abia după aceea soţul
intrându-şi în drepturi. Am presupus anterior că unele obiceiuri, criticate
aspru şi apoi interzise de greci, cum ar fi transformarea norei în tabú
pentru socrul acesteia (cf. mutilarea genitală a lui Uranos), canibalismul
(Deucalion şi alte cazuri), incestul (mitul tragicului Oedip), poate chiar
interzicerea dreptului regelui asupra fetelor supuşilor (uciderea centau-
rului), obiceiuri probabil sacre ce n-au putut înceta decât în urma unor
acţiuni radicale, transformate apoi în norme mitice consacrate. Este po-
sibil ca scandalul teribil de la nunta Hippodamiei să fi marcat momentul
interzicerii unui obicei vechi, asemeni celui comun printre nuntaşii bale-
ari, probabil existent și printre alte neamuri străvechi din Europa, consi-
derată adesea și ca o fundătură a Asiei. Potrivit dicționarelor, hipodamos
înseamnă îmblânzitor de cai.
Ca etnoninm, lapiţii dispar aproape ca prin farmec după acest conflict
victorios pentru ei, însă nu ar fi exclusă o legătură între numele lor şi
chinezescul laopo=soţie, mai ales că şi numele lapiţilor pare a aminti de
laponi (englezii le mai spun şi Lapps), prezenţa lor în nordul Europei
fiind neştiut de veche. Tessalia, a cărei capitală Larissa a dezvăluit arhe-

208
ologilor vestigii datând din Paleolitic, este una din cele mai vechi regiuni
populate ale Greciei continentale, Aristotel spunând că acolo ar fi avut
loc Potopul lui Deucalion. Potrivit mitologiei, în Tessalia se născuse A-
hile, la fel şi Asclepios, ambii „şcoliţi” de centaurul-dascăl Chiron (cf.
ki-ren și cheng-dao).
Mult mai târziu, Hyppocrates învăţase medicină de la un trac, iar So-
crate îi laudă pe dacii din nordul Dunării că ar fi medici pricepuţi (cf.
Charmides). Pentru vechimea Tessaliei, nu vom putea omite pe vrăji-
toarele acestui ţinut, despre care se spunea că puteau cu uşurinţă să
aducă luna pe pământ prin incantaţiile lor, şi s-o convingă să danseze. O
legendă ce continuă Odiseea ne spune că Ulise plecase în căutarea vră-
jitoarei Hals (marea ca substantiv; cf. Pierre Grimal, Dicţionar de mito-
logie greco-romană), servitoarea Circei, iar aceasta l-a transformat în cal
(animalul maritimului Poseidon), Ulise murind de bătrâneţe în preajma
ei.
Vom observa acum câteva ciudăţenii şi în privinţa lui Ixion cel nesăbuit.
El ar fi un caz major de hybris, şi tocmai de aceea ne uimeşte atitudinea
destul de relaxată a lui Zeus faţă de trufia necugetatului, pentru care plă-
cerea sexuală părea a nu avea echivalent. Verbul chinezesc xi-huan în-
seamnă a plăcea; xi-yué înseamnă plăcere, xin înseamnă inimă, iar xin-
fu înseamnă fericit. Atât în greaca veche, cât şi în cea actuală, pre-fixul i-
denotă lipsa, asemeni lui a-, despre care am discutat în cazul lui Ahile
cel „fără călcâi” (a+heel).
Însoţite de prefixul i-, toate cuvintele chinezeşti de mai sus s-ar putea
raporta la Ixion. În plus, reamintindu-ne importanţa vestului, vom subli-
nia că chinezescul xi înseamnă vest, iar una din semnificaţiile acestui
punct cardinal complex era, cum am menţionat în cazul egiptenilor,
înţelepciunea ajunsă la maturitate (spuneam acolo că semnificaţia vestu-
lui poate fi anterioară Egiptului). În cazul nesăbuitului Ixion, prefixul i-
îl plasează la polul opus, adică în coordonatele lui mitologice reale.
Iar dacă în vest mergeau cei destinaţi Insulelor Fericiţilor din mitologia
greacă (xin-fu=fericit la chinezi – am amintit anterior că și la chinezi
exista în vest un munte mitic al Nemuritorilor numit Ku’en luen), Ixion
avusese una dintre cele mai radicale şi necruţătoare condamnări, ajun-
gând, după cum şi numele ar putea să indice, un antonim al fericiţilor.
Psihanaliza focului de Gaston Bachélard, o lucrare minoră dar intere-

209
santă pentru acest subiect, alătură câteva elemente prezente în mitul lui
Ixion: iubirea, cunoaşterea şi focul. Ixion este legat pe o roată de foc,
aflată în veşnică rotaţie; iubirea este prezentă în mitul său (xi-huan=a
plăcea, xi-yué=plăcere la chinezi), iar despre cunoaştere putem prezenta
câteva argumente „chineze”, nu înainte însă de a poposi în treacăt asupra
grecescului doxa=opinie. Termenii filosofiei greceşti despre care am
vorbit anterior, dicționarul profesorului american Francis E. Petrie, ne
informează că doxa, fiind distinctă faţă de adevărata cunoaştere (epi-
steme), fusese remarcată încă de Xenophan, însă Parmenide şi Prota-
goras înaintea lui Platon trataseră subiectul intens, la acestea contribuind
şi sofiştii cu criticile lor. Pentru Platon, dihotomia episteme-doxa rămâne
fundamentală, drumul de la doxa la gnosis (cunoaştere preponderent
senzorială) sau episteme (cunoaşterea ştiinţifică), fiind expusă în Repub-
lica, VII, cu ajutorul arhicunoscutei parabole a peşterii. Aristotel are alte
interese aici, dar nu ne atrag atât aceste abordări (la care eleatul Par-
menide a contribuit substanţial), cât faptul că în esenţa ei, doxa era un fel
de intuiţie ceva mai dezvoltată, desigur subiectivă, un fel de judecată la
prima vedere (opinie, părere).
Ceea ce ne îndreaptă spre o altă scurtă paranteză: termenul pare destul
de puţin indo-european, grecii fiind cei care l-au răspândit în Europa,
fără a ne indica provenienţa lui. În chineză, dong sau dong-fang în-
seamnă est, iar xi=vest, şi este posibil ca din unirea lor să fi rezutat doxa.
În limba coreeană, do este aproape echivalentul chinezescului dao. Ver-
bele chinezeşti xiang sau xué înseamnă a învăţa, şi ne vom reaminti de
drumul de la est la vest al egiptenilor prin lumea de dincolo, drum par-
curs de Ra pe bolta cerească, ament însemnând vest, dar și maturizare.
Pe scurt, dong (est) şi xi (vest) al chinezilor ar fi putut teoretic genera
doxa grecească. În privinţa vestului legat de cunoaştere ne poate ajuta şi
verbul danez at wist=a vedea, pronunţat a vest, amintind de Avesta
zoroastriană, dar și de punctul cardinal numit în multe limbi ariene vest.
Mai mult chiar, un vechi mit grec, însă probabil anterior lui Hesiod, - la
care lipseşte, - ne informează despre piatra servită lui Chronos la masă
de către Rhea, - probabil o altă femme fatale a mitologiei greceşti, - piat-
ră numită omphalos şi aflată sub locul de întâlnire a doi vulturi în zbor,
unul venit dinspre est, altul dinspre vest, iar aceasta ar putea fi un adaos
important la aserţiunile pentru o doxa provenind din chinezeştile dong şi

210
xi. Pentru Homer, este interesant de observat că, dacă Hector se opune
credinţei în zborul păsărilor (Iliada, XII, 228 sq.), tatăl său Priam pro-
cedează tocmai contrar (XXIV, 285).
Numitul omphalos, un fel de axis mundi ce se afla la Delphi, poate avea
origini orientale, amintind de betil-ii semitici, însă nu trebuie uitată nici
întrecerea dintre Romulus şi Remus, care din ei va vedea mai mulţi
vulturi în zbor, şi nici consemnarea lui Pindar din fragmentul 30 al Diti-
rambului IV, A: la Atena se numea tot omphalos altarul înmiresmat al
celor doisprezece mari zei ai grecilor. Pindar era un renumit cunoscător
al tradițiilor, deși în poetică fusese un novator.
Luând acestea în consideraţie, vom alătura la ele şi substantivul chinez
falú=lege. Evident, faptul că legile au avut dintotdeauna o origine divină
nu necesită dezvoltări. Despre ruta est-vest putem aminti aici drumul şi
numele regelui fenician Cadmos, în limba căruia kad însemna est, despre
mos discutând anterior la Moschophor (Kadmos, kosmos).
Un alt termen foarte vechi la greci, la care s-a renunţat foarte târziu, a
fost xoanon, acel eidolon al zeilor. Creştinilor le era suficientă pronun-
ţarea cuvântului idol sau mai ales idolatrie, pentru a-şi aprinde şi ali-
menta ura nemărginită împotriva păgânilor (care fuseseră anterior destul
de toleranţi cu ei - Statul și sistemul fuseseră în fond prigonitorul lor).
Origen, în Adnotări la Ieşire afirma că idol înseamnă ceea ce un suflet
îşi reprezintă despre un lucru inexistent, de exemplu o vieţuitoare mixtă,
din cal şi om. Oare de ce se va fi oprit el tocmai la centauri, când hydra,
sfinxul sau himera puteau servi ca exemple mult mai fantastice?
La început toleranţi faţă de idolatrie şi politeism, pe măsură ce creş-
tinismul ajungea tot mai sus la conducere, vechile credinţe se simţeau
din ce în ce mai eliminate de acţiuni concrete, mirene, departe de lucrul
Dumnezeului de odinioară, prin intermediari ca Ilie sau alţi profeţi, care
se mulţumeau cu vorbe hotărâte sau doar lăsau pe Dumnezeu să acţio-
neze în numele Adevărului şi Justiţiei, după lansarea avertismentului lor
ferm. S-au comis abuzuri, s-au închis instituţii inofensive de renume,
care n-au mai fost tocmai periculoase pentru o religie ce pornise cu
clopoţeii toleranţei şi ai unei iubiri nemărginite, ce promitea împlinirea
celor mai neprevăzute idealuri ale umiliţilor. Nu încape îndoială că, aşa
cum remarcase milanezul Ambrozie, se trecuse la ceva mai bun, şi faptul
nu era o ruşine; faptele creştinilor ce luaseră puterea au fost însă adesea

211
ruşinoase, fără a mai fi fost nevoie a se adăuga ororile Inchiziţiei de mai
târziu pentru a trage Creştinismul în mlaştinile impasurilor ambarasante.
Omul, oricâtă strădanie se depusese, rămăsese tot om.
După cum just a observat ateul Bertrand Russell (History of Western
Philosophy), singurii păgâni care au reuşit să-şi transfere zeitatea până
în creştinism, conservând-o în modul acesta, au fost adepţii Artemidei
cea venerată la Efes, care a devenit astfel locul de deces al Fecioarei
creştinilor, unde pelerinajele încă se mai ţin, fără a putea explica rostul
lor: Fecioara Maria nu a murit (s-a urcat la Cer), şi nu este înormântată
la Efes, iar pentru Artemis nu se mai oficiază de mult nicio festivitate în
lume. Spus altfel, adică amintindu-ne remarca sarcasticului Lucian, ur-
maşii zeilor de odinioară încă mai puteau închide un ochi în faţa feme-
ilor, acceptându-le existenţa chiar şi în vâltoarea celor mai radicale
schimbări, bărbaţii fiind toţi periculoşi, nici măcar cu numele nu aveau
ce căuta în Creştinism. Apollo a fost un nume foarte rar şi trecător, iar
Dionysos devenise Dennis, răspândindu-se destul de mult printre creş-
tini, însă originea sau cultul lui nu mai aveau vreo importanţă. Vinul însă
şi-a menţinut valoarea, deşi cu mai puţin enthousiasmos.
Revenind la idoli şi la xoanoane, care lipseau din arta cretană, vom ob-
serva că verbul chinez xiwang înseamnă a spera, iar idolii erau făcuţi
pentru a împlini speranţele. Substantivul xinnian înseamnă credinţă, iar
acestea trebuiesc să se afle într-o strânsă relaţie de susţinere reciprocă,
pentru a fi eficiente în faţa credinciosului. Sper pentru că am credinţă şi
cred pentru că sper (în realizări). Augustin din Hippo ne spunea în Ce-
tatea lui Dumnezeu (XIX; 20), că cetăţenii ce locuiesc în Cetatea Sfântă
alături de sfinţi sunt fericiţi datorită speranţei. Fără speranţă, adăuga el,
realitatea prezentă este cu siguranţă o falsă fericire; de fapt, este o mi-
zerie cruntă, spunea africanul cu franchețe.
Considerând că a sosit timpul să deschidem vocabularul limbii chineze
pentru a insera câteva cuvinte interesante, menite a susţine sau dezvolta
ideile de început ale acestui capitol, avertizăm că ordinea este aproape
aleatorie, neexistând vreo relație între alfabetul european și ideogramele
chinezilor. Vom face totuși constatarea că cele mai vechi scrieri oracu-
lare chinezești zgâriate pe carapace de țestoase, sunt mult mai noi decât
scrierea minoică numită linearul B.

212
 Wo - pronume personal, persoana a doua singular; =tu, amintind de la-
tinescul vos, pluralul pentru tu. Cuvântul este redat prin unirea a două
ideograme distincte: un cap de om, plus o halebardă. Securea dublă, atât
de des prezentă în lumea cretană, era numită labrys, ca şi labirintul sau
uneori peştera despre care am vorbit anterior, la discuţiile despre Ida
raportate la vocabularul suedez. Luat separat, semnul grafic al halebardei
se citeşte ge, iar verbul gei înseamnă a da, foarte apropiat de suedezul
att ge, având aceeaşi semnificaţie (a se revedea discuţiile despre Gea,
numită şi Ge, Marea Zeiţă a Pământului).
Wang - împărat. Regele Iliadei se numea anax, aşa cum am mai spus,
dar vechile scrieri miceniene îl înregistraseră wanax. Se poate presupune
aici chinezescul wang+ax (ax poate fi ori spicul de grâu din suedeză, ori
axe=bardă din engleză; dubla secure revine deci în atenţie, precum şi
labirintul palatului regal din Cnossos, halebarda fiind legată de aseme-
nea de termenul om);
Hai - mare ca substantiv, de comparat cu limba engleză: high=mare.
însă adjectivul mare este la ei gao, nu departe de sumerianul gal; de fapt,
dacă mulțimea chinezilor a stârnit mirarea europenilor, nu-i de mirare că
în China nu este o limbă standard pe întregul cuprins al imensului teri-
toriu, astfel că în unele dicționare putem citi hai=mare ca adjectiv, în
timp ce altele îl dau ca substantiv;
Ting - palat, dar şi coridor. Mai are şi alte semnificaţii: familie şi jude-
cată. Ultimul termen ne trimite spre Thing-ul vikingilor, încă păstrat de
scandinavi: Storting, Althing, Folkething, etc.). În Invazia Europei de
către barbari, Lecţia XV, istoricul englez J.B. Bury nota că Parlamentul
germanicilor normanzi se numea de asemenea thing, iar de la Gregoire
de Tours (op. cit.), aflăm că această instituţie se numea mallus la germa-
nicii franci. Cât despre importanța palatului regal la chinezi, e inutil a in-
sista; sinologul francez Jaques Gernet (n.1921) ne informează că cetă-
țile-palat au apărut în China încă din Neolitic, în condiții similare celor
din Mesopotamia (cf. Lumea chineză, vol. 1, cap. 1).
Tan - pronume de politeţe, folosit pentru persoana a treia singular (dum-
nealui). Azi a ajuns însă demodat şi aproape scos din uz. Ne putem
totuși aminti de pronumele german Er, la care de asemenea aproape s-a
renunțat. În Malaezia de exemplu, tuan înseamnă domn. Vom face o

213
trimitere și spre renumiții thanes (domni) ai poemului medieval englez
Beowulf;
Tang sau tanglun - verb; înseamnă a vorbi. Pare foarte apropiat de sub-
stantivul englezesc tongue, însemnând limbă, dar şi limbaj;
Mingdai - a înţelege. Atât verbul englez to mean=a înţelege (a inten-
ţiona să se înţeleagă ceva printr-o exprimare, a dori să spună), cât şi
substantivul derivat meaning=sens, înţeles, par foarte apropiate, iar a-
ceastă apropiere nu poate data desigur din timpul colonizării coastei es-
tice a Chinei.
Pare că limba engleză este de găsit nu numai în legătură cu Tracia an-
tică. Verbul mingdai atrage după sine şi alţi termeni înrudiţi: ming=
popor; dar şi nume;ca adjectiv înseamnă clar, strălucitor; uşor de în-
ţeles. Cu o mică modificare, mingdai înseamnă tot a înţelege, iar sino-
nim cu el este verbul dong. Aceste lucruri ne direcţionează spre numele
misteriosului rege cretan Minos, despre care francezul Paul Faure afirma
(op. cit.), că rădăcina min din numele său poate fi conectată cu termeni
ce denotă activități intelectuale, comparându-l cu mens=minte din latină.
Potrivit cercetărilor de până acum, Minos a fost ori rege, ori judecător,
ori preot, ori a cumulat toate aceste trei funcţii. În ultima situaţie pre-
zumtivă, dacă Minos ar fi un nume traductibil, ne-ar fi desigur greu de
stabilit la care anume din cei trei termeni făcea referinţă esența numelui
său. E mai complicat decât dacă s-ar cunoaşte numele lui Caesar, de
exemplu, care fusese şi în fruntea Romei şi totodată pontifex maximus,
iar noi am cunoaşte că numele de cezar fusese extins ulterior de alţii, ca
un fel de titlu suprem. Se spune că până şi ruşii au adoptat termenul, fo-
losit pentru prima dată de ţarul Ivan al patrulea (1530-1584), supranumit
cel Groaznic. Dar poate că asemănarea este doar de suprafaţă, având în
primul rând în vedere data târzie la care a apărut acolo (1547). Vom mai
avea ocazia să ne întâlnim cu această denumire, folosită tot târziu şi în
lumea germanică, sub forma Kaiser; însă aici situaţia este foarte diferită,
germanii fiind cei ce au preluat frâiele Romei după prăbuşirea acesteia,
pe câtă vreme ruşii au fost aproape constant refractari la influenţele
străine (ceea ce uneori le-a folosit, de multe ori, nu). Vom avea însă în
vedere germanismul dinastic la ruși, extins și în mare parte a Europei.
Relaţia lingvistică dintre numele regelui cretan şi ming=popor al chi-
nezilor ne poate aminti că insula Creta s-a bucurat la grecii antici de re-

214
numele unei conduceri aproape democratice, legile lor rămânând până la
Platon un exemplu de dreptate, alături de cele spartane. Cu toate acestea,
nu trebuie să uităm că numita „sală a tronului” de la Palatul din Cnossos
are un singur tron, nu o masă rotundă, ca a cavalerilor galezi medievali.
Cuvântul grecesc democraţie însemna puterea poporului, iar Karl Rai-
mund Popper (1902-1994) remarca, asemeni altor analişti ai societăţilor
antice, că în mod paradoxal, în democrația antică greacă poporul nu avea
de fapt acces la conducere, putea în cel mai fericit caz să limiteze pu-
terea acesteia, fie formată dintr-unul, fie din mai mulţi conducători.
Pentru că tot discutăm despre un personaj aproape iluzoriu, trebuie să
menţionăm aici obiceiul grecilor de a inventa un strămoş eponim, care
dădea numele său unui neam, unei cetăţi, sau chiar al unei ţări întregi.
De fapt, documentaţia istorică nu a atestat asemenea eroi eponimi, în-
drituindu-ne să presupunem mai degrabă reversul procedeului. Amintim
acum pe Aigyptos, strămoşul egiptenilor, Danaos, strămoşul danailor,
Pelops, - al persanilor, iar lista ar putea fi mult lungită.
Ca şi în cazul myrmidonilor, care n-au avut nicidecum vreo furnică
drept strămoş, ceea ce ar fi trebuit considerat ca relevant, majoritatea
acestor eroi au fost generaţi de „etimologiile cele mai riscante” (wildest
etymologies), cum le numise Nilsson.
Despre textele homerice, suedezul spunea că politica operase asupra lor
destul de mult (History of Greek Religion), iar M.I.Finley afirma contra-
riul în Lumea lui Odiseu, cap. II anume că din cauza largii aprecieri de
care se bucurau ambele poeme homerice, precum şi datorită prestigiului
poeţilor tradiţionalişti din insula Chios numiţi „homerizi”, intervenţiile
asupra textelor iniţiale se pot considera neglijabile. Finley admitea totuşi
că artizanii numiţi homerizi ar fi putut transmite mai departe aşa-zisele
„Imnuri homerice”, - care le aparţineau de facto, - drept creaţii ale Poe-
tului. Finley localiza în insula Chios locul de naştere al lui Homer, spri-
jinindu-se pe „homerizi”, în timp ce John Boardman (op. cit.) susţine in-
sula Volissos. Nici Bonnard nu optează pentru Chios.
Am avut ocazia unor paralelisme între lumea greacă şi Vechiul Tes-
tament; vom observa aici că, dacă Nilsson evidenţiase posibilitatea ca
politica să fi condiţionat unele modificări asupra Iliadei sau Odiseei, şi
Vechiul Testament pare de asemenea să prezinte urme similare, doar
astfel putând justifica inadvertenţa crasă a descendenţei lui Canaan din

215
Ham, ştiind clar că acesta făcea parte din neamul semitic, nicidecum ha-
mitic, însă ţara lui urma să fie ocupată, deci se impunea o propagandă de
maximă denigrare, mergându-se până la schimbarea identităţii sale. La
un moment dat, Canaan este confundat cu „blestematul” Ham, şi poate
chiar în mod deliberat, cu scop propagandistic sau justificator.
Despre Canaan vom discuta din nou mai târziu, într-un context din care
se va vedea mai mult apartenenţa lui mai degrabă la neamul lui Iapet sau
Sem decât la cel hamitic. Deocamdată însă vom continua selecţiunile din
vocabularul limbii chineze, urmărind posibilitatea ca marele neam asia-
tic să fi avut şi el reprezentanţii săi în momentele de început ale civiliza-
ţiei europene.
Dé - particulă postată înaintea unui substantiv pentru a-i indica apar-
tenenţa. În latină prepoziţia de înseamnă de, din, de la, de pe, despre,
lângă, după, în timp de, pentru, din cauza, poate fi chiar articol, însă
franţuzescul de pare mai apropiat. E posibil ca demos să fi rezultat din
de+mos. În limba celților irlandezi, de este echivalentul englezescului
of, particulă importantă în formarea posesivului.
Da - a da. Identic cu verbul românesc; în latină are în plus terminaţia -
re, iar în rusă desinenţa -tǐ. Prin urmare, eliminând terminaţiile din ul-
timele două limbi, cu greu s-ar putea stabili dacă verbul românesc vine
din latină sau din slavă, chineza fiind mult mai puţin probabilă. Pare
totuşi vizibilă o rădăcină omonimă a acestui cuvânt, atât pentru verbul
latin, cât şi pentru cel slav. Pentru limba română nu putem spune decât
că nu ne putem pronunţa, nefiind siguri, potrivit documentelor deţinute,
decât pe limba latină ca sursă de transformare şi îmbogăţire a vocabu-
larului pre-existent cuceririi romane, ori pe implicarea slavilor.
Falú - lege. Am menţionat deja acest substantiv puţin mai devreme,
când am vorbit despre omphalos, un fel de axis mundi, un adevărat „bu-
ric al pământului”. Iar aceste lucruri ne vor trimite la Logberg al vikin-
gilor islandezi, „bolovanul legii”, menit a le servi drept „mărturie” la
procesele de pe Thingvellir, - „câmpia judecăţii”. Când trebuie să intre în
viitoarea lui „moştenire”, probabil nu întâmplător a visat biblicul Iacob
renumita „Scară a Raiului” dormind cu capul pe o piatră. Marele dom-
nitor moldovean Ștefan cel Mare (și Sfânt) a fost întronat pe câmpia
numită Direptate, după cum au consemnat cronicarii, fapt ce nu se poate
gneraliza, după cum s-a întâmplat la unii istorici moderni.

216
 Di - împărat. Primul împărat legendar al Chinei a fost Huang-di, nu-
mele lui însemnând „împăratul galben”. Particula di s-a mai păstrat încă,
folosindu-se pentru a desemna pe „primul dintr-o mulţime”. Este un pre-
fix pentru numerale, şi ne poate direcţiona spre articolul definit the al
limbii engleze, mai ales pronunţat [ði] înaintea vocalelor sau din motive
emfatice. În plus faţă de aceste observaţii, vom adăuga un adjectiv al al-
tui popor misterios al Europei, bascii, pentru care handi înseamnă mare
(o posibilă combinaţie han+di).
Xin - nou. Adjectivul grec xenios înseamnă străin; xena înseamnă
străinătate. Ne putem gândi la posibilitatea unei implicaţii a adjectivului
chinezesc la elaborarea numelui Mării Negre, Pontos Euxeinos, preluat
de romani de la vecinii lor greci. S-a comparat pontos cu numele podului
la romani, (pontus), iar francezul Pierre Grimal observa în mod raţional
(Civilizaţia romană, cap, I), că Roma a avut prea puţine poduri şi de o
importanţă redusă (impusă de dimensiunile cursurilor de apă italice),
pentru a justifica folosirea termenului pontifex (paznic de pod), pentru
desemnarea cu acest termen a unei înalte funcţii sacerdotale la romani
(pontiful), stabilită pentru prima dată de legendarul rege Numa.
Titus Livius ne spune că în Roma republicană timpurie nu pontiful ci
consulul sau căpetenia de oşti „se cuvenea” să consacre un temblu (Ab
urbe condita, IX, 46); cu alte cuvinte, putem presupune că rolul ponti-
fului era limitat.
Credem că rezolvarea acestei nedumeriri se va găsi în analizarea nume-
lui zeului maritim Pontos (Pontus la latini), reamintind aserţiunile
asupra adjectivului şi substantivului românesc mare. Poate că doar
referirea la curcubeu, - considerat de mitologia nordică, cea grijulie la
conservarea mitului arian originar, drept un pod spre lumea zeilor (numit
Bifrost), cu importanţa legământului dintre Dumnezeu şi oameni după
dezastrul Potopului (Facerea, 9: 13), precum şi implicaţiile deosebite ale
verbului grec eidó=a încorda arcul, dar și a vedea, a-și imagina,
(arcus=curcu-beu pentru latini, arc-en-ciel la francezi, rainbow la
englezi, însă raduga la ruşi, în a căror limbă rad înseamnă bucuros, iar
luk=arc, un argument în plus de revizuire a adjectivului lykaios aplicat
lui Apollo arcaşul, (legat desigur și de lycienii cei buni arcaşi), la care
am văzut anterior po-sibila contribuţie a nordicului lykke=norocos,
fericit, etc.), - ar putea a-proba într-o anumită măsură legătura lui

217
pontifex cu lumea sacerdotală, deşi ar mai fi de discutat asupra
aspectului. Despre numele lui Leto, ma-ma lui Apollo am amintit
anterior că înseamnă vară la ruși. La Homer (Iliada, XVII, 517 sq),
curcubeul era în mod inexplicabil un semn rău, prevestitor de război sau
vreme rea, plugarii îşi întrerupeau munca la apariţia lui).
Nau - creier la chinezi. Limba rusă are substantivul nauka=ştiinţă, am-
bele fiind foarte apropiate de englezescul to know=a şti şi knowledge=
cunoaştere, cunoştinţă, precum şi de verbul grec gnosein=a cunoaşte,
amintind de gnostici, dar şi de nous al lui Anaxagoras, - omul din Cla-
zomene despre care se spune că ar fi adus filosofia la Atena, - preluat
apoi aproape de toţi filosofii (noésis=gând la Platon pare cel mai
important; a nu se uita: grecii considerau inima - kardia, - ca sediu al
gândirii; cf. Iliada, I, 187; XV, 274). Amintindu-ne de verbele anterioare
chinezeşti ming şi meng=a cunoaşte, apropiate de rădăcina indo-eu-
ropeană *men a activităţilor mentale, pusă de Paul Faure (op. cit.) în
legătură cu numele cretanului Minos, reamintindu-ne şi de nordicul
thing, apropiat de verbul englez to think=a gândi, a crede, a considera,
la care vom corobora şi duma ruşilor provenind de la verbul dumatǐ=a
gândi, a judeca, precum şi numele parlamentului evreiesc knesseth,
credem a nu fi exclus să putem obţine numele capitalei regelui Minos,
minunatul Cnossos, dezvăluit lumii după o asiduă muncă în mari sincope
de către sir Arthur J. Evans (1851-1941), a cărui cronologie minoică este
încă în picioare.
Evans l-a cunoscut pe Schliemann care, dacă durata vieţii i-ar fi permis,
ar fi descoperit tot el şi Cnossosul. Oricum, ambii au rămas în istoria ar-
heologiei pentru marile lor contribuţii, chiar dacă amândoi au avut de în-
tâmpinat critici.
Referitor la numele capitalei cretane însă, putem aminti totodată şi sub-
stantivul egiptean neset, însemnând tron regal şi destul de apropiat de
ebraicul knesseth, ceea ce ar întări supoziţia că ming=popor în chineză,
ne-ar putea conduce la un fel de democraţie populară cretană (grecescul
demos ar putea fi privit ca rezultanta componentelor de+mos, reluăm);
Friedrich Matz (op. cit.), afirma că după Minos regalitatea ar fi încetat în
Creta, fără a expune suficiente date pentru a ne arăta în ce mod era con-
dusă după abolirea regalităţii marea insulă mediteraneană (a cincea ca
suprafaţă din Mediterana).

218
 Vom aminti acum alţi câţiva termeni ce desemnează creierul: tru în al-
baneză, indicând probabil relativitatea şi complexitatea adevărului (true
=adevărat în engleză; att tro=a crede în suedeză, etc.), buren=creier la
japonezi, apropiat de sinonimul său englezesc brain; burumina=creier la
basci, posibil buren al japonezilor plus *men al indo-europenilor. Bascii
mai au însă şi forma garun pentru organul gândirii, amintind probabil de
românescul gorun, o altă varietate de stejar (cf. drew=stejar la galezi,
tru=creier la albanezi, turcescul görűnmek însemnând a vedea, verb im-
plicat în numele druizilor – dru/true+uid). Studiul renumitului James
George Frazer intitulat Creanga de aur ne revelează după un îndelungat
și fascinant periplu etnografic, adorația vâscului care crește pe falnicii
stejari de către străvechii indo-europeni, iar dacă galii (celții) adorau
vânjosul stejar, le putem presupune inițierea unei reforme – stejarul în-
locuiește în venerația lor vâscul, o plantă în realitate parazitară, de unde
ne putem explica însăși contopirea numelui arborelui cu adevărul.
În Gestul şi cuvântul, antropologul francez André Leroi-Gourhan men-
ţionează creierul pe locul cinci în privinţa contribuţiei la evoluţia ge-
netică, după adoptarea poziţiei verticale, după reaşezarea craniului, după
dentiţie şi reutilizarea mâinii. În Saturnalia, Macrobius nota că, deşi nu
este un organ tactil, creierul conduce întregul organism uman, amintin-
du-ne că trecuse destul timp de când şi eminentul Aristotel credea, ase-
meni predecesorilor săi, de la Homer înainte (Iliada, I, 187), că sediul
gândirii se află localizat în inimă (de fapt, au existat unele situaţii în care
Aristotel părea a face concesii ideilor generale ale epocii sale, cele mai
evidente părând momentele când se pronunţă asupra sclaviei sau a justi-
ficării unei dominaţii greceşti asupra celorlalte popoare, pe baza superi-
orităţii elenilor (printre care circula totuşi ideea că natura nu a creat
niciun sclav).
Alkmaion din Crotona, fost elev de-al lui Pitagora, care a trăit cu aproa-
pe un mileniu înaintea lui Macrobius şi cam două secole înainte de
Aristotel, om de ştiinţă din Magna Graecia, susţinuse primul că organul
gândirii umane este creierul (cf. Guthrie, O istorie a filosofiei grecești,
vol. 2). Ideea aceasta a unui medic despre care se admite că a efectuat
prima disecţie pe un cadavru de om, nu se va generaliza decât foarte târ-
ziu. Ca elev al lui Pitagora, am putea bănui că magistrul îl iniţiase în
anumite taine ale ştiinţei, însă cursurile samianului par a se fi îndreptat

219
cu precădere spre aritmetică, geometrie şi fizică. Prin urmare, ne putem
întreba dacă expresia lui „să nu mănânci creier”, - symbolon 31, - poate
dovedi că el cunoştea unde este sediul gândirii umane, mai ales că pro-
poziţii ca „nu te purta în nicio împrejurare fără să gândeşti” (Imnurile
sacre, XIV), şi alte îndemnuri la raţiune, ne-ar determina să credem că el
cunoştea rolul creierului. Se va pune atunci problema dacă expresiei nu-i
lipseşte un pronume: „să nu-ţi mănânci creierul” ar fi fost probabil expri-
marea corectă în cazul în care acesta ar fi avut pentru el cuvenita impor-
tanţă, deşi s-ar putea argumenta că şi Pitagora avea uneori „ascunzişuri”,
asemeni efeseanului Heraclit, tainele făcând parte din doctrina sa parti-
culară, meteahnă aproape generală în lumea primilor filosofi (am spus
anterior că lucrurile nelămurite sunt mai atractive prin misterul lor). În
plus, dacă Pitagora ar fi ştiut că nu inima ci creierul îl pune pe om pe
gânduri, credem că urmaşii lui direcţi sau indirecţi - ca Platon, Aristotel
sau alţii, - n-ar fi făcut din asta un secret, dezvăluind-o măcar parţial, cel
puţin indirect, în ceea ce n-a fost expus în partea scrisă.
Pentru a încheia cu acest important subiect, vom aminti sentinţa fără
echivoc pronunţată de Platon în Cartea a VI-a; 494 a, din Republica:
„nu se poate să existe gânditori în rândul mulţimii”. În sumbra viziune a
lui Platon, ori mai degrabă a celui care i-a insuflat dialogul, chiar or-
ganele omeneşti - mâinile, ochii sau urechile, - trebuiesc reeducate, în
scopul lucrului exclusiv pentru statul filosofilor, singurii capabili să-i
conducă pe supuşi. Conținutul acestei lungi paranteze e adecvat mai de-
grabă modului de guvernare chinezesc, și asiatic în general, dar toate
sfaturile celor mai pertinenți analiști cer evitarea inconvenientelor
sociologice ale Republicii, acest dialog rămânând în continuare o culme
a gândirii umane de oricând.
Coroborând această viziune sumbră şi contradictorie faţă de idealurile
unei independenţe democratice greceşti cu altele asemeni celor expri-
mate de Republica, putem conchide că statutul cetăţeanului conceput de
acest dialog nu diferea cu mult faţă de cel al sclavului, care avea cel
puţin speranţa unei căsătorii superioare celei „ursite” de Platon, ca să nu
mai spunem de cazurile de sclavi eliberaţi ce ajunseseră chiar să adune
averi importante (la Roma imperială, funcția de șef al finanțelor era
încredințată sclavului împăratului). În plus, dacă Platon a fost influenţat
de Pitagora iar ideile din Republica vor fi oglindit fie şi parţial viziunile

220
politice ale samianului, înseamnă că nu va fi fost nimic regretabil în eli-
minarea dură a acestuia; se pare că, în „prostia” ei, subliniată uneori cu
satisfacţie de Socrate, massa, demos-ul elen, avea un nivel de gândire cel
puţin mai sănătos decât al filosofilor contemporani cu Platon, în primul
rând aparent foarte deficitari în problemele sociologice, atât de impor-
tante ulterior. Se spune că sursa principală de inspirație pentru dialogul
Republica ar fi fost un general din Magna Graecia, foarte probabil un
spartan. Popper l-a combătut vehement (op. cit.), Copleston afirmă hotă-
rât că ceea ce promovează este comunismul, însă după ei mulţi analişti,
Reale printre aceștia (op. cit., vol. 3), ne atrag atenţia asupra unghiului
de abordare a dialogului controversat, care rămâne o capodoperă a gân-
dirii, - nu neapărat logica sau sociologia trebuiesc căutate aici - n.n.
Nu ştim în ce măsură vor reuşi aserţiunile noastre să incite la o cercetare
detaliată şi mult mai specializată a implicării chinezilor în antichitatea
europeană, însă momentan ne vom opri aici cu problemele lexicale, con-
tinuând cu încercarea de a evidenţia şi câteva noţiuni ale unor alte limbi
asiatice, în general considerate înrudite cu chineza.
Indo-europenii, aşa cum se acceptă deocamdată, s-au format ca etnie
distinctă cam cu trei milenii înainte de Hristos pe o vastă arie, cuprin-
zând o mare diversitate de forme de relief: câmpii nesfârşite, munţi
grandioşi, fluvii cu debit bogat, lacuri suficient de largi pentru cerinţele
limitate ale începuturilor navigației, însă marea urma să fie descoperită
ulterior, aducându-le imense bucurii, avantaje şi satisfacţii.
Putem aprecia că evoluţia arienilor nu a fost de la mic la mare, drum ce
se găseşte în majoritatea mitologiilor de geneză a neamurilor, ci de la
mare la grandios. De la bun început, în mitologia ariană sunt prezenţi
uriaşii, strămoşii pentru care se nutreşte respect, veneraţie şi admiraţie,
sursă permanentă a realimentării energiilor ariene fiind venerarea stră-
moșilor. Vecinii arienilor au fost aproape toate neamurile, dat fiind
numărul lor şi imensitatea suprafeţei ocupate, ceea ce a constituit un cert
avantaj. Vom expune acum câteva cuvinte din vocabularul unor vecini ai
rasei ariene, „binecuvântate” şi „fericite” de la bun început.
La străvechii europeni ne-arieni ai nordului, la finlandezii cei foarte
activi, artişti şi cu multă fantezie lucrativă, uriaşii le sunt învăţători, după
cum reiese din poemul lor naţional Kalevala, cules din folclor şi cizelat
de către medicul, filologul şi folcloristul Elias Lönnrot (1802-1884).

221
Kaleva este numele unui uriaş, iar terminaţia -la se traduce prin ţară.
Numele lui Kaleva s-a comparat cu rădăcina verbală finlandeză kal, în-
semnând a tuna, a fulgera, a lumina, verbe definitorii pentru zeul prin-
cipal al indo-europenilor.
Însă luând în consideraţie marea vechime a poemului, transmis numai
pe cale orală până la intervenţia salvatoare a lui Lönnrot, putem aminti
că termenii sanscriţi kal şi kali au legătură cu culoarea negru, dar şi cu
timpul, prin urmare finicul kal poate implica urieşenia. Din nou ne pu-
tem gândi la numele Mării Negre, presupunând că negru, cum am arătat
anterior câteva situaţii pentru care roşu poate fi echivalat cu adjectivul
mare (cf. Gh. Brătianu, Marea Neagră), având convingerea că, după
cum nici Marea Roşie nu este legată de culoarea din numele ei, nici
Marea Neagră nu putea fi denumită pe un criteriu diferit, iar colhii din
zona ei estică puteau fi ceva mai negricioşi decât grecii sau alţi medite-
raneeni cunoscuţi lor, dar nicidecum negri ca africanii, - din Platon, Re-
publica, 474 d, - aflăm că tenul negricios era pentru grecii contemporani
lui un semn de virilitate, - însă locuitorii unei regiuni restrânse nu puteau
influenţa numele unei întinderi de apă atât de mari ca Marea Neagră.
Pe scurt, apreciem drept judicioase cele două remarci ale valorosului
istoric din familia Brătienilor, în monografia cea mai reușită dedicată
acestei mări, anume că negru avea și sensul adjectival mare, și că în-
cepând cu numele persan al Mării Negre toate denumirile următoare au
avut în vedere același nucleu semantic.
Revenind la substantivul finlandez la=ţară, credem că el se poate com-
para cu llan al galezilor, sau llanos la spanioli (câmpie), ori cu land al
germanicilor, perceptibil şi în lanul românilor.
Arborele primordial Pellervoinen, care era un stejar de mare impor-
tanţă pentru arieni este binecunoscută, crescuse atât de înalt că umbrea
soarele, trebuind să fie tăiat. Se va observa particula pel din acest nume;
cât despre partea finală voinen, ne putem orienta spre rusescul voina=
război. Cei ce reuşiseră să mănânce primii din frunzele cele mai de sus
ale lui Pellervoinen căpătaseră darul vrăjitoriei, deprindere foarte răs-
pândită printre toţi indo-europenii primitivi. Vrăjitoarele finlandeze erau
de asemenea deosebit de eficace, runele (incantaţiile) lor, rostite de pe
vârful stâncilor solitare, - aidoma vrăjitoarelor Indiei legendarului Rama,
- fiind adesea chemate în ajutor. Se spune că acolo unde civilizaţia nu a

222
pătruns prea mult spre nord, vracii laponi încă practică astfel de incan-
taţii sacre.
Asemeni majorităţii populaţiilor foarte vechi, şi finlandezii aveau un
cult al strămoşilor. Tărâmul unde se duceau strămoşii lor se numea Ma-
nala (particula finală -la înseamnă ţară, repetăm), şi acest termen ne
aminteşte de manes=străbunii respectați ai latinilor, iar acest respect
este fără îndoială foarte vechi; Platon spune, în Legi, XI, 931e, că „per-
soana unui strămoş este de fapt o imagine a Zeului mai minunată decât a
unei statui neînsufleţite”, ceea ce ne poate reaminti de legăturile dintre
urieşenie şi vechime. Repetăm comparaţia anterioară dintre latinescul al-
tus=înalt şi germanul alt=bătrân, vechi, antic.
Considerăm însă că unii termeni ai limbilor asiatice (chineza, japoneza),
sau europene înrudite cu acestea (turca, finlandeza, maghiara), îşi vor
găsi un loc mai potrivit în susţinerea altor termeni, care totodată pot
atesta, dacă nu obligatoriu contribuţia lor la vocabularul unor limbi eu-
ropene, cel puţin o proximitate teritorială, pierdută cu timpul, deoarece
credem că avem în acest caz ceva mai mult decât prezența numitului te-
zaur lexical comun al omenirii.
Vom aminti că un alt termen folosit de turci pentru a-l desemna pe Allah
este Tanr, iar etruscii aveau şi ei un mare zeu, cu funcţii încă obscure,
numit de asemenea Tanr, instigând la apelul thanilor poemului Beowulf.
În concluzie, putem afirma că există motive de a lua în consideraţie nea-
murile chino-mongoloide ca fiind posibile co-participante la preistoria
Europei, deşi aşa-numita „rasă galbenă” nu pare cunoscută scriitorilor
biblici timpurii, în caz că nu a fost deliberat omisă.
Câteva secole la rând, Europa avea să cunoască îngrozită existenţa
acestor neamuri care, cu tot rudimentarismul organizării lor sociale, -
hoarda fiind, după observaţia francezului Émile Durkheim, considerat
drept părintele sociologiei, - cea mai simplă formă de organizare socială,
aceasta descompunându-se direct în indivizi la dispariția șefului autoritar
(cf. Regulile metodei sociologice), - au reuşit să facă Europa să se îndo-
iască mult timp de instituţia ei în genere cea mai puternică timp de peste
un mileniu şi jumătate: armata. La stoparea imenselor invazii asiatice la
peste un mileniu de la instaurarea Creştinismului în occidentul european,
Germania şi Polonia au avut câteva contribuţii decisive.

223
 Referitor la cuvintele conservate încă din Neolitic până azi, referitor la
distanțele aparent incredibile străbătute de omul primitiv, nu putem
igno-ra la acest capitol uimitoarele puncte comune între celebra cultură
est-europeană Cucuteni-Tripolie și cultura la fel de veche din China,
cunos-cută sub numele Yangshao, fiind greu de stabilit originea și
direcția influențelor. Deși la timpul apariției cărții Lumea Chineză
Jaques Gernet trebuie să fi aflat de descoperirea acestei culturi neolitice
remarcabile, el o trece sub tăcere.

VI. CAII GALILOR ŞI ŢAPII TRACILOR

Atunci când am dezbătut numele lui Ahile Peleianul, am văzut posibili-

tatea efectivă ca tradiţia apărută după consumarea evenimentelor, - anu-
me săgetarea eroului în călcâi, - să fi fost generată de raţiuni lingvistice.
În acelaşi timp am observat cum mai mulţi termeni englezeşti ar fi con-
venabili unor conjuncturi în care l-am găsit implicat pe Ahile, sau ca-
racteristici menţionate de Homer în nemuritoarea sa Iliadă: heel=căl-
câi, punctul slab ce i-a adus sfârşitul, alfa şi omega lui; hill=deal, deci
înălţime, dar şi măreţie; ill=boală, legată de arta vindecării deprinse de
la Chiron (to heal=a vindeca în engleză).
Însă inaintea acestor termeni am observat că limba engleză ar putea fi
utilă în traducerea unor nume trace sau troiene într-o proporţie mai mare
decât limba suedeză, aparent mai potrivită în privinţa unor nume ahee.
După cum se poate deduce din titlu, scopul nostru în acest capitol ar fi
tentativa de a desluşi din negura timpului posibilele legături de rudenie
dintre cele două eminente populaţii, ambele având legătură cu actuala
limbă engleză, desigur că incomparabil mai bine cunoscută.
Amândouă aceste popoare erau foarte numeroase şi, cum spuneau lati-
nii, ex nihilo nihil fit - din nimic nu se face nimic (Lucreţiu, De natura
rerum), au provenit şi ele de undeva, originea lor pierzându-se în ne-
gura timpului, deducându-se în general o mai mare vechime a tracilor.
Înaintea lui Lucreţiu, Anaxagoras se exprimase aproape la fel: ceea ce

224
este nu poate proveni din ceea ce nu este, şi filosoful ionian care a adus
filosofia la Atena, profesorul şi consilierul lui Pericle, poate să fi perce-
put această idee tocmai în urmă, la eleatul Melissos sau chiar în Teo-
gonia lui Hesiod, mai ales că potrivit unei observații anterioare și lui
Democrit din Abdera se pare să-i fi fost cunoscut dictonul. Jaroslav Peli-
kan (op. cit., cap. 1), urmând alţi autori, ne spune că alexandrinul Cle-
ment a elaborat pentru prima dată doctrina creaţiei ex nihilo, iar Tertu-
lian, contemporanul său, a desăvârşit-o în Adversus Hermogenem (Îm-
potriva lui Hermogene).
Prin urmare, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Herodot (Istorii, V), când ne
informa prin de mult consacrata constatare că „după indieni, neamul tra-
cilor este cel mai numeros; dacă ar fi ei uniţi, după părerea mea ar fi in-
vincibili şi cu mult mai puternici decât oricare neam de pe pământ” (citat
aproximativ), ştiind că şi galii erau foarte numeroşi şi la fel de slab or-
ganizaţi, despre ei informaţiile venind mai târziu, putem presupune că
aceştia erau un popor mai tânăr decât tracii, şi erau foarte probabil în-
rudiţi unii cu ceilalţi.
Pentru a dezvolta această idee vom recurge la unele obiceiuri ce aparent
îi apropie, precum şi la câteva comparaţii lingvistice. Situaţia nu pare
totuşi deosebit de facilă: se cunoaşte faptul că engleza a moştenit multe
de la galică, limbă încă vorbită cu mici diferenţe, în Irlanda (irlandeza),
Ţara Galilor (Wales, unde pe lângă engleză se vorbeşte şi velşa), Corn-
wall (cornish), şi în peninsula Bretagne din Franţa (se vorbeşte bretona
acolo), însă puţinele cuvinte ce par a fi de origine „engleză” pe care le
putem percepe în numele tracice sau ale unor populaţii înrudite, nu ne
dau de înţeles în ce măsură erau ele folosite, dacă nu erau de fapt repre-
zentative doar pentru vocabularul restrâns al câtorva triburi. Lungul
drum al galezei spre actuala limbă engleză a fost însoţit de o substanţială
contribuţie a limbilor germanice, în primul rând aportul anglilor şi al
saxonilor fiind cel mai concret apreciabil, normanzii lui Wilhelm Cuce-
ritorul fiind deja foarte latinizaţi la 1066 (franţuziţi).
În Anglia se distinge acelaşi tipar: galii sunt alături de germani însă,
dacă pe continent nu se cunoaşte momentul de început al acestei celebre
coabitări, datele invaziilor germanice pe insula britanică se cunosc destul
de bine. În afara anglo-saxonilor, vikingii norvegieni şi danezi au germa-

225
nizat de asemenea pe galezii insulari, normanzii fiind însă suficient de
„latinizaţi” pentru a le ignora aportul la „germanizarea” Angliei.
În cartea sa Celţii şi civilizaţia celtică, Henri Hubert observa că, dacă
celţii erau de găsit împreună cu germanii de-a lungul istoriei, rolul de
şefi militari le revenea celţilor, termenii din acest domeniu fiind de am-
bele părţi deopotrivă celtici. Inutil să observăm că acest fapt nu înles-
neşte nicidecum rezolvarea datei unirii sau despărţirii celor două mari
popoare. În momentele când îşi dădeau mâna, cum presupusese Herodot
despre traci, galii Angliei au dovedit că erau superiori germanilor în arta
militară, ei luptând cu eroism pentru ţara lor, mai mică decât imensul te-
ritoriu ocupat de rudele lor pe continentul european.
De cealaltă parte a Europei, în Dacia, marele rege Burebista (ca. 70-44
î.Hr.) a reuşit o temporară şi parţială (dar lăudabilă) unire a unor neamuri
trace înrudite, devenind o forţă demnă de luat în seamă de către neamu-
rile din jur, inclusiv pentru temuţii illiri; mai târziu Decebal, viteazul
oponent al Romei, l-a obligat pe Traian şi uriaşa maşină de război ro-
mană la două-trei războaie grele (în 87-89, în 101-102 şi în 105-106).
După scurtul interludiu roman, noua populaţie a Daciei, valahii şi mol-
dovenii, au dat mult de furcă unei forţe armate numeric superioare Ro-
mei, anume Porţii Otomane, reuşind cel puţin o performanţă ce n-a fost
la îndemâna oricărei ţări mici sau medii din Europa: interzicerea con-
struirii de moschei pe teritoriul românesc. În Ardeal la fel, românii au
fost viteji, numai superioritatea numerică a adversarilor obligându-i să
închine steagul şi să lupte apoi din răsputeri pentru a se uni cu fraţii lor
de peste Carpaţi, care erau și ei mânați de aceleași idealuri. Vechea
amintire a unei Dacii eroice rămăsese printre români cel puţin până în
timpul lui Mihai Viteazul, fiind insuflată şi secuilor, după afirmaţiile lui
Nicolae Bălcescu (Românii supt Mihai-voievod Viteazul). Istoricul bi-
zantin Laonic Chalcocondil (1430-1490) numește pe Mircea cel Bătrân
domnul Daciei (Expuneri istorice), însă istoricul ardelean Aurel Decei
(1905-1976), cunoscătorul celor mai multe limbi orientale dintre toți
istoricii români, spune că termenul era anacronic (Istoria imperiului oto-
man). Vom adăuga însă în acest context avertismentul unor istorici mo-
derni că nu trebuiesc extinse asupra dacilor elementele cunoscute despre
celți (gali).

226
 Cam pe la 270 î.Hr., romanii lui Aurelian părăsesc Dacia, locul lor fiind
luat de goţi. Istoricul Jordanes îi confundă cu geţii, însă greşeala aces-
tuia, deşi poate fi menţionată în rândul erorilor lingvistice de vază, n-a
fost totuşi completă: geţii şi goţii erau apropiaţi ca nume, însă şi ca
neam, ambele popoare fiind de origine germanică. În orice caz, trebuie
imaginată o diferenţă mai mare decât, să spunem, dintre germani şi nor-
vegienii zilelor noastre.
Atât galii cât şi tracii erau popoare foarte inteligente și receptive la o
cultură și civilizație superioare, deşi romanii deopotrivă cu grecii îi con-
siderau cu aroganță „barbari”. În momentul ocupării parţiale a Daciei de
către gali, daco-geţii au reuşit nu doar să-şi însuşească foarte repede cele
câteva lucruri prin care galii le erau superiori, dar au sfârşit chiar prin a-i
întrece în scurt timp (cf. Ioan-Horațiu Crișan, Burebista și epoca sa, etc).
Galia şi Traco-Dacia erau ţări întinse şi bogate, inclusiv în minereuri
metalifere. Prin urmare, atât galii cât şi traco-dacii erau pricepuţi în pre-
lucrarea metalelor. Vom sublini cu această ocazie, împreună cu autorii
deja folositei Istorii a Transilvaniei în 3 volume, că s-a procedat deseori
în mod nefondat la extinderea cunoscutelor lumii celtice la necunos-
cutele celor traco-dacice, și aici este probabil vizat și valorosul arheolog
Ion Horațiu Crișan cu Burebista și epoca sa. Noi ne vom limita însă în
acest loc să comparăm doar câteva dintre părțile comune atestate istori-
cește, iar aceste comparații nu vor avea în genere alt scop decât evi-
dențierea punctelor comune deja stabilite de către istorici.
Vinul era apreciat de ambele părţi, Dionysos aparţinând însă tracilor, nu
se cunoaște la celți o zeitate similară. Menadele şi bachantele erau femei
trace devotate lui Dionysos; femeile galilor beau cot la cot cu bărbaţii,
care la băutură deveneau arţăgoşi, deşi doar rareori băutura degenera în
violenţe (au existat cazuri în care femeile erau de mare ajutor bărbaţilor;
s-a descoperit în Anglia mormântul unei gladiatoare autohtone). Tracii
erau deprinşi să bea chiar înainte de începerea unei bătălii, susţinând că
aceasta era o învăţătură primită de la Orfeu. Faţă de restul tracilor, dacii
păreau mai raționali și mai reţinuţi cu băutura, şi nu credem că excesele
l-au determinat pe regele Burebista să restrângă suprafeţele deluroase
cultivate cu vie, deşi Platon, probabil un relativ cunoscător al lumii trace
şi nord-dunărene, pe care a lăudat-o de câteva ori în cuprinzătoarea-i
operă, socoteşte rațională o asemenea decizie radicală (Legi, II; 674 c);

227
același Ion Horațiu Crișan arată în același loc că totuși în Dacia peri-
oadei respective descoperirile arheologice atestă indubitabil continuarea
viticulturii. Lumea modernă a constatat totuşi că prohibiţiile duc deobi-
cei la excese, deci exact la inversul celor urmărite. Probabil că în epoca
în care Burebista pornise marea acțiune de eliberare a Daciei de sub
ocupația celtică luase hotărârea de a dezrădăcina (parțial desigur, arhe-
ologia confirmând continuarea activității viticultorilor) viile îndrăgite și
de daci, și probabil tot pe atunci mulți celți sporiseră vizibil efectivul
oștirii sale, de unde am putea presupune și marea discrepanță dintre
cifrele înscrise de Cassius Dio pentru armata lui și cea a urmașului său
Decebal, la distanță de numai două generații, intenția lui Burebista fiind
probabil de a reduce beția în rândul galilor excesivi aflați în slujba sa, și
nu a ponderaților daci.
În privinţa lui Orfeu, se pare că doctrinele lui erau cunoscute druizilor
gali, după cum ne informează Jean-Louis Brunaux în Druizii. Filosofi
printre barbari. Oricât s-ar strădui el să susţină imposibilitatea ca doc-
trina lui Pitagora să le fi fost cunoscută druizilor, pe care i-ar dori mai
vechi decât samianul, Brunaux nu se aventurează în a compara vechimea
lui Orfeu cu cea a druizilor. Desigur, druidismul poate fi o instituţie cu
rădăcini preistorice însă, având în vedere că civilizaţiile Hallstat şi La-
théne sunt relativ noi, putem fi siguri că şi galii sunt mai tineri decât tra-
cii (cel puţin la o primă evaluare).
Edouard Schouré afirma o vechime mult mai mare a galilor, - Marii
iniţiaţi; Rama, un exemplu facil aflat la îndemână, - iar dacă se vor ac-
cepta presupunerile noastre privitoare la elementul lingvistic comun ce
poate admite comparaţii între cele două neamuri numeroase şi de va-
loare, atunci va trebui să aprobăm posibilitatea ca, acolo unde vom
sesiza prezenţa lingvistică a galilor într-o perioadă anterioară Hallstat-
ului, să avem de-a face în realitate cu tracii (eventual cu alte populaţii
înrudite cu aceștia).
Prin secolul al treilea înainte de Hristos, celţii stăpâneau o bună parte
din Dacia, aducând aici o tehnică superioară a olăritului şi turnării bron-
zului, însuşite şi perfecţionate la rândul lor de către inteligenţii daci. În
general a existat o bună înţelegere între cele două etnii, care în timpul
când războaiele îi ocoleau, - ceea ce se întâmpla destul de rar, - ambele

228
obişnuiau să construiască, materialul cel mai folosit fiind desigur, ase-
meni majorităţii barbarilor, lemnul cel uşor de fasonat, însă perisabil.
Anabasis (Cartea a VII-a) a lui Xenophon, ne descrie sumar casele de
lemn ale tracilor din Anatolia, destul de asemănătoare cu cele româneşti
vechi, cu acoperişuri înalte, largi, şi cu pridvoare spaţioase unde se mă-
nâncă, se petrece sau se munceşte la adăpost de ploaie sau de soare torid.
Stâlpii caselor ţărăneşti din România au influenţat pe Brâncuşi la conce-
perea Coloanei Infinitului, care a uimit lumea artelor moderne, dar şi alte
lucrări de-ale sale, unde se pot găsi cu uşurinţă influenţe ale vigurosului
geniu artistic popular românesc, influențe abia târziu validate. Însă aşa-
numitul murus dacicus pare a fi o realizare prin care dacii au un oarecare
avantaj în faţa galilor. Murus dacicus, zidul exterior dublat de unul in-
terior, unite între ele prin grinzi scurte de lemn, spaţiul dintre ziduri um-
plându-se apoi cu pământ, precum şi construcţiile capitalei Sarmize-
getusa par să fi atras aprecierea romanilor. La scurt timp după cucerirea
Daciei, romanii împăratului Hadrian construiesc Ulpia Trajana Sarmi-
zegetusa, despre care ar fi greu de spus dacă, în afara ornamentării scul-
pturale, era cu mult deasupra capitalei iniţiale, Sarmizegetusa Regia. În
general, facem aici referinţă la daci, - înregistrați pentru prima dată de
Caesar în De bello galico, VI, 25;2 la mijlocul secolului I î.Hr., - deoa-
rece par mai bine cunoscuţi şi, dacă nu tocmai cei mai dezvoltaţi, -
Pierre Lévêque (op. cit.) îi clasifică sub nivelul tracilor, chiar şi al illi-
rilor, deşi de pe urma acestora din urmă vestigiile arheologice nu par
complet superioare daco-geţilor, - destul de des citaţi la modul apreciativ
de către istoricii antici, şi nu exclusiv de cei greci. Istoricul P.P.Panai-
tescu, din scrierile căruia fiecare paragraf constituie o adevărată delec-
tare intelectuală, aprecia în a sa Introducere la istoria civilizației româ-
nești, capacitatea constructorilor daco-geți de a ridica solide fortificații
pe stânci greu accesibile (Bâtca Doamnei?), performanță nerealizată de
alți europeni contemporani lor.
După o ședere îndelungată printre românii obligați la imense eforturi în
fața invadatorilor germani în timpul Primului Război Mondial, șeful
misiunii diplomatice franceze pe lângă regele Ferdinand I, longevivul
conte de Saint-Aulaire (1866-1954) afirma, considerând că-i cunoaște
suficient pe români, că dacă Italia și Spania sunt verișoarele Franței,
România este cel mult vara Franței, în renumitele-i Confesiuni ale unui

229
bătrân diplomat, unde arată că țara sa a văzut în România mult mai mult
decât oaia de sacrificat în fața lupului german, căruia îi datora revanșa de
la 1871.
Galilor le plăceau caii enorm, la fel şi tracilor. Invidiaţii cai ai regelui
trac Rhessus din Iliada erau cai zeieşti, caii lui Ilos erau iuţi ca vântul,
caii lui Hector erau de asemenea celebri. Potrivit Istoriei Transilvaniei,
talia cailor daco-geților era mică spre mijlocie și putem presupune ace-
lași lucru și pentru caii tracilor, și nu numai; fostul cioban ajuns împărat
cu numele Maximinus Thrax (173-238d.Hr.) atingea pământul cu picioa-
rele înșăuat fiind, ipostază greu acceptabilă pe un cal de talie mare,
tracul având legendara înălțime de 2,40 metri! Totuși, caii și călăreții lui
Aexandru Macedon nu puteau fi ascunși de grânele înalte, după relatarea
lui Arrian.
Dacă troienii erau mari amatori de cai iuţi de copite, calul troian, cel
care le-a adus sfârşitul, a fost cel mai inedit, cel mai mare, dar şi cel mai
lent cal din lume: o zi întreagă i-a trebuit pentru a parcurge scurta dis-
tanţă dintre litoral şi incinta Troiei! Potrivit observaţiei lui Nilsson
(History of Greek Religion, Ch. 5), eroilor greci le plăcea, după cum re-
iese din mai multe pasaje ale Iliadei, să se laude nu doar cu propriul
pedigree, ci şi cu cel al cailor lor. La Hattuşaşul hittit s-a găsit, inscrip-
ţionat pe tablete din lut ars, un tratat de creştere şi dresaj al calior, în-
tocmit de grăjdarul regal Kikkuli (cf. Constantin Daniel - Gândirea
hittită în texte), aparţinând unui mic dar important neam arian, - hurriţii.
Să nu uităm că hurriţii, indo-europeni cu contribuţii semnificative la
mitologia arienilor din zonă (cf. Sabatino Moscati, Vechi imperii ale ori-
entului), au făcut parte din coaliţia semito-ariană consemnată în cronicile
egiptene sub numele heqa-khasut (hyksoşii), care au stăpânit Egiptul
timp de circa un secol, ocupându-l datorită unei mari lacune a armatei
faraonilor: calul, înhămat la carul de luptă. Dacă egiptenii nu avuseseră
cai înainte să le fi adus hyksoşii în țară acest animal nobil, este firesc să
presupunem că şi numele său ar putea fi în Egipt un împrumut de la hyk-
soşi. Iar numele calului la egipteni era iber, foarte posibil importat şi
strâns legat de nume ariene europene (iberii din Iberia şi Anglia, câteva
râuri cu numele Iber sau Eber, etc. S-ar părea că bascii sunt o rămăşiţă a
voinicilor iberi). În controversata Getica, 18, când compară pe caledo-
nieni cu germanii și ibericii, Jordanes spune că spaniolii sunt și ei înalți,

230
dar și roșcovani. Probabil la vremea lui era deja vorba de celtiberi, în-
trucât G.M. Trevelyan ne asigură în Istoria ilustrată a Angliei că iberii
erau net bruneți, iar galii se distingeau prin părul roșu, distincție care din
start semnala arheologului cu ce fel de mormânt aveau de a face.
Însă am văzut anterior că numele galilor ar putea proveni de la cal, pro-
babil un strămoş totemic, deși numele său galez păstrat în velșa actuală e
destul de diferit (ceffyl, pronunțat kefil, nu tocmai departe de slavul ko-
bâla=iapă, dacă ne amintim de interschimbabilitatea f/b exemplificată
de noi prin frater/brother, etc.). Gaul în germană înseamnă cal, şi legă-
turile cu românescul talan (tall=înalt în engleză, probabil inclus în
numele grecesc al mării, thalassa, de unde e posibil să fi rezultat și caii
lui Poseidon), - precum şi cu alţi termeni europeni, au fost deja arătate
anterior. Renumitul cal înaripat Pegas, apare în mitologia greacă drept
fiul lui Poseidon, sosind în Grecia tocmai din nord-vestul Lybiei, de
unde se pare că au fost aduși caii de rasă ai europenilor, dar și ai
arabilor. Așa cum aflăm din tratatul profesorului de Cambridge William
Ridgeway (1855-1926), The origin and influence of thoroughbreed
horse, lucrare încă folosită și azi, arabii au luat de la lybieni calul de rasă
cu care se mândresc că l-au creat și nu doar l-au perfecționat, împru-
mutul acesta având loc la câteva secole de la apariția Creștinismului, iar
grecii au ănvățat de la lybieni nu numai modul de echipare a unei quad-
rige ci și călăria .
Prin urmare, dacă aşa vor fi fost lucrurile, o ciudată afirmaţie biblică ar
putea solicita o anumită reevaluare: „Sem, tatăl tuturor fiilor lui Eber şi
fratele mai mare al lui Iafet” (Facerea, 10: 21). La două versete distanţă,
Eber este totuşi despărţit de Sem prin vreo patru generaţii şi, presupu-
nând că în vremurile foarte îndepărtate se trăia sănătos şi virilitatea unui
om putea dura eventual mai mult ca astăzi (ceea ce ar fi eronat), ac-
ceptând şi dreptul taţilor primitivi asupra nurorilor lor, ne vom întreba cu
justeţe cum putea un stră-stră-străbunic să fie tatăl fiilor strănepotului
său? Ceva trebuie să se afle la mijloc, mai ales că se ataşează imediat
numele lui Iafet, cu grija de a sublinia că Sem era fratele lui mai mare
(nu se spune că era fratele cel mai mare, cum ar fi fost probabil normal,
ci fratele mai mare al lui Iafet, deci focalizarea restrictivă pare vizibilă).
În plus, Eber este tatăl lui Peleg cel cu nume controversat, care poate
avea legătură cu marea, cel puţin dacă îi vom compara numele cu cel al

231
pelasgilor (repetăm, şi numele lui Peleg este legat de ape ca şi al lui
Iafet, care nu are ce căuta într-o listă de semiţi). Numele Eber apare doar
de 19 ori în Vechiul Testament şi doar o dată în cel nou, fiind purtat cam
de cinci, maxim zece persoane; este aşadar un nume rar, iar alăturarea lui
Peleg şi mai ales a lui Iafet ridică semne de întrebare. Nu este exclus ca,
asemeni intervenţiei cu intenţii politice din Iliada, şi Biblia să fi suferit
„cosmetizări” de acelaşi ordin. Probabil că, imediat ce unul din fraţii
maimarelui Sem uita cine este fruntaşul, textul consemna cu prompti-
tudine reluarea constatării de după Potop.
Cu riscul de a ne repeta neforţat, vom reaminti piesa lui Aristofan Norii
(Nubes), - despre care Platon spune, în Banchetul (Symposion), 19 c, că
ar fi avut o importantă contribuţie la acuzarea lui Socrate, observaţie ce
lipseşte totuşi din Memorabilia lui Xenophon, care nu-l aminteşte pe A-
ristofan niciunde, - piesă în care genialul umorist antic persiflează do-
rinţa parveniţilor de a se înnobila, cumpărându-şi cai pe bani grei şi
schimbându-şi numele cu altul nou, care să conţină un prefix sau un
sufix amintind de cabaline (hipos=cal în greceşte). Iliada homerică arată
cum aproape orice erou, începând cu miticul Pelops, fuseseră cavaleri re-
numiţi. Ahile are caii cei mai buni, urmat de Aias Telamonianul, tracii
sunt cavaleri buni, troienii şi frigienii la fel. La romani, ordinul cavale-
resc (equites) se afla la mare cinste, permiţând o avansare militară şi so-
cială mult mai facilă decât altor clase.
La gali, calul se bucura de un adevărat cult religios. Pe o îndelungată
perioadă, cu toate că obiceiul a persistat cel mai mult la irlandezi, regele
obişnuia ca la ceremonia rituală a încoronării să fecundeze o iapă albă,
sacrificată apoi, carnea ei fiartă împărţindu-se după aceea participanţilor
prezenți (cf. Mircea Eliade & Ioan Culianu – Dicționar al religiilor, 8).
Pe coastele câtorva dealuri din Anglia au rămas contururi de cai uriaşi,
desenaţi din calcar alb, cel de la Uffington fiind apreciat la o vechime de
circa trei milenii. Dincolo de orice comentarii, revine acut amintirea sub-
stantivului plurisemantic chinezesc ma, pentru care am reţinut anterior
două din cele circa șapte semnificaţii: cal şi mamă. Galii aveau o zeiţă
cabalină, Rhiannon, echivalenta Eponei romane. Legile lui Moise inter-
ziceau cu stricteţe acuplarea omului cu animalele (Ieşirea, 22: 19, Leviti-
cul, 18: 23, precum şi Deuteronomul, 27: 21), blestemând sau condam-
nând la moarte asemenea teribili nelegiuiţi.

232
 În interminabilul său preambul la Omul politic (Politicus, 265 e), Platon
specifică o singură acuplare compatibilă a două creaturi diferite din reg-
nul animal: calul şi măgarul, numai acestea putând procrea. Nu au fost
rare cazurile când, pentru a îngrozi lumea sau pentru a-i accentua senti-
mentul de culpă, istoricii relatau de multe ori cu lux de amănunte cum,
după sau înaintea cataclismelor naturale (în general cutremurele de pă-
mânt erau foarte temute, ca şi astăzi), se năşteau tot soiul de aberaţii ge-
netice, chiar copíi cu membre de animale, sau animale cu trăsături co-
mune mai multor specii, ceea ce se considera a fi cât se poate de edifi-
cator asupra faptului că natura s-a întors pe dos, iar oamenii nu mai au la
ce bine să mai spere.
În Periegesis, X; 19; 6, Pausanias consemnează numele calului la celţi -
marca, ceea ce nu diferă mult de actualul marc=cal al irlandezilor, buni
crescători şi dresori de cai. Istoricul latin Tacit ne informează în suc-
cintul său tratat despre Germania asupra unui interesant şi unic obicei:
câţiva cai albi puri (adică niciodată puşi la muncă), după ce erau înhă-
maţi, erau conduşi de o parte de un preot, de cealaltă de către un rege sau
în lipsa acestuia, de către cel mai mare om al comunităţii, care înregis-
trau cu grijă nechezatul şi fornăitul cailor, nicio altă prezicere neavând
pentru germani o mai mare importanţă ca aceasta. Dacă acest marc al ir-
landezilor va fi detectabil în numele Marcus/Mark, atunci vom avea pro-
babil o acceptabilă legătură logică cu anteriorul iber/Eber al Bibliei (iber
=cal în Egipt).
În Războiul cu goţii, II, 14 (36), Procopius din Caesarea ne spune cu in-
dignare că neamul nordic al herulilor, “cei mai depravaţi oameni de pe
pământ”, obişnuiau să se împreuneze cu măgarii.
Revenind la problemele lingvistice, vom observa că particula mar, ce se
poate referi atât la substantivul mare cât şi la adjectivul mare, în româ-
neşte fiind omonime, va revela lucruri interesante şi mai ales foarte
vechi, dovedind persistenţa unor idei de început. La acest mare putem
adăuga acum şi relaţia cu calul, un animal mare fără discuţie, mândria
creaţiilor lui Poseidon. Am găsit deja această particulă în numele marca,
citat de Pausanias şi desemnând calul pentru gali (reluăm: englezii spun
mare la iapă). Cu mult mai înainte însă, potrivit consemnării arheolo-
gului canadian menţionat anterior, Donald B. Redford (op. cit., cap. 6),
orientalii amoriţi, - se percepe particula mor, - aveau o clasă aristocratică

233
asemănătoare cu equites ai romanilor sau cu cavalerii micenieni, la ei
fiind formată din conducătorii de care de luptă. Potrivit afirmaţiei lui
Redford, această clasă purta numele maryannu, la care se poate observa
la fel particula mar. Profesorul de istorie şi omul de litere englez Robert
Graves (1895 - 1985), notase într-unul din romanele despre Claudius că
numele regelui în Siria antică era marin. În engleză numele calului este
horse, dar al perechii sale (iapa) este după cum am spus mare [meə],
provenind din anglo-saxonul mere, myre, echivalentul norvegian fiind
merr. Dar mire [maiə] am văzut că înseamnă în engleză baltă, mlaştină,
iar acest termen pare a fi dat indo-europenilor numele mării, după cum
am arătat că a fost situaţia când am tratat fugitiv cazul myrmidonilor,
condamnaţi de tradiţia grecească mitografică „fabricată” pe spezele ling-
visticii, să se transforme în miniaturale furnici.
Anterior, un substantiv german a fost raportat la numele galilor: Gaul=
cal de închiriat, cal de povară, cal de bătaie, dar și mârțoagă. Amin-
tindu-ne că limba rusă, unul dintre cele mai vechi idiomuri ce a păstrat
din caracteristicile indo-europene, are consoana g acolo unde alţii au h
(Hitler=Ghitler, etc.), reluând şi numele vrăjitoarei Hals, legată de
mare, alături de alte nume ce conţin particula hal-, vom vedea cum şi
particula gal-, prezentă în numele galilor, se poate asocia substantivului
mare, deşi galii nu s-au remarcat în arta navigaţiei decât foarte târziu.
Irlanda de exemplu, fiind invadată de nişte popoare maritime în
vremurile mitologice, luptă cu hotărâre (pe uscat) împotriva lor, şi-i
trimite în lumea subpământeană. Galii deprind arta marinăriei destul de
târziu şi Anglia, bineînţeles în timpul ei de incontestabilă regină a mă-
rilor, pierduse la acea oră mult din galicismul antic caracteristic, la fel
stând lucrurile şi cu vecina Franţă.
În limba română, perechea calului este iapa, iar aceasta pare a avea le-
gătură cu numele lui Iafet, cel „din care se trag toţi cei de pe malul mă-
rii” (Facerea, 10: 5). Dicţionarul biblic citat anterior ne spune că yephet
înseamnă în ebraică extindere şi, cum numele uriaşului mitologic Iapet
nu are o origine greacă, ar fi posibilă o legătură între Iapet al grecilor şi
biblicul Iafet. Nu vom omite nici adjectivul ebraic yophé=frumos, atră-
gând după sine adverbul latin bele=bine, frumos, cu celelalte implicaţii
specific ariene (de exemplu poeţii şi războiul, adică bellor şi bellum,
etc.). Pentru grecii lui Homer, adjectivul kalos însemna frumos, iar aici

234
ne atrage atenţia asemănarea cu substantivul românesc cal (hipos la anti-
cii greci). Acest kalos implica la ei noţiunea de „mare”. Ce era mare era
şi frumos pentru aheii lui Homer (cf. Iliada, VI, 271).
Ajunşi în acest punct, trebuie neapărat să punem în discuţie un pasaj din
mitul lui Dedal, maestrul politehnician al Atenei timpurii, descendent
din familia regală a lui Cecrops, despre care se afirma că avea şerpi în
loc de picioare, amintind de strămoaşa sciţilor, care a dat naştere la trei
fii, după ce l-a ademenit în așternut pe invincibilul Heracles (am putea a-
dăuga pretenţia și mândria atenienilor de a se trage din Apollo, având
probabil astfel un indiciu asupra originii zeului frate geamăn al Arte-
midei).
Maestrul Dedalos avea un nepot, „botezat” în mod incredibil cu trei
nume, desigur post factum, ceea ce din capul locului trage un semnal de
alarmă asupra ascunzişurilor ce pot subzista în asemenea situaţii: cele
trei nume rarissime sunt Talos, Calos şi Perdix. Mitul este destul de
şters, deci neconvingător, nepotului atribuindu-i-se câteva invenţii de-ale
unchiului, poate ceva mai perfecţionate în urma intervenţiei sale.
În valoare absolută, nepotul pare o copie a marelui Dedalos, iar faptul
că Perdix era totodată şi numele surorii inventatorului, ea fiind şi mama
nepotului supus aici analizei, ne întăreşte curiozitatea de a cerceta cazul
mai îndeaproape. Prin urmare, ne aflăm în faţa a trei nume suspecte,
acţiunile legate de ele fiind inutile la descifrarea lor. Numele Talos a mai
fost menţionat: uriaşul de bronz ce avea misiunea de a apăra litoralul
cretan, legat deci de thalassocraţia cretană. Am susţinut acolo că numele
lui poate face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu englezescul tall=
înalt, dar şi cu substantivul grec thalassa=mare. Tatăl lui Pelops (par-
ticula pel) era Tantalos (se observă un tal, probabil și un tan, tuan la
malaezieni, probabil și o legătură cu thanii epocii lui Beowulf).
Revenind la recenta legătură stabilită între cal şi mare, calul fiind chiar
creaţia lui Poseidon, reamintindu-ne totodată substantivul românesc ta-
lan=cal de povară, dar folosit în extensie şi pentru un om mare, zdra-
hon, vom vedea cu uşurinţă că unul din celelalte nume, - Calos, - la în-
depărtarea terminaţiei specific greceşti -os, nu este altceva decât cal din
limba română, fapt ce ne poate îndemna la o revizuire a originii latine a
cuvântului. Despre caledonieni, Iordanes spunea că sunt înalți și roșco-

235
vani (Getica, 13), caracteristici nu o dată prezente în descrierea tracilor
de către anticii greci.
Până aici nicio problemă, dar ce se întâmplă cu cel de-al treilea nume?
Pentru greci perdix înseamnă potârniche, iar pentru sora arhitectului De-
dalos ar merge ca nume, dar ce motiv ar fi avut aceasta să-şi „boteze”
fiul cu numele potârnichei și nu cu unul masculin?
Am văzut că două din cele trei nume ale unui personaj obscur se traduc
prin cal. Să aibă oare şi cel din urmă acelaşi sens? Şi dacă da, care să fie
rostul acestui calambur de cuvinte? Am arătat puţin mai înainte că sub-
stantivul german Gaul este echivalentul românescului talan. Însă foarte
bogatul vocabular al limbii germane mai are şi alţi termeni pentru cal, şi
ne oprim asupra lui Pferd, care poate foarte bine să fi generat pe cel de-
al treilea nume, perdix, pentru care s-ar fi impus desigur o legendă apar-
te, ceea ce de fapt lipseşte.
Să recurgem deci la reputata metodă a primilor paşi în calculul arit-
metic: regula de trei simple. Ştiind că doi din cei trei termeni aplicaţi
unei singure persoane, destul de inexpresivă de altfel, înseamnă cal, iar
acest cuvânt poate reprezenta nu numai un animal ci poate indica şi mă-
reţia, nu cumva putem extinde contextul şi spre cel de-al treilea nume,
adevărata figură centrală a mitului, pentru care nepotul şi sora n-ar fi de-
cât adausuri târzii? Dacă, aşa cum îl caracterizează faptele pe acest om
mare, şi numele său ar putea avea un sens similar cu nepotul-dublură?
Repetăm afirmaţia de mai sus: germanul Gaul este egal cu românescul
talan, și implică primul - numele galilor, - iar ambele, măreţia.
La sumerieni, lu-gal însemna om mare, unde gal=mare. Am vorbit într-
un capitol precedent despre posibilitatea ca limba chineză, - despre care
se spune că a fost de ajutor la descifrarea limbii Sumerului, - să fi parti-
cipat la vocabularul preistoric al Greciei. Am arătat în acel capitol că
particula chineză di înseamnă împărat, dar indică şi prima unitate dintr-o
mulţime, putând fi comparat cu unele forme europene de articol hotărât
proclitic: das, der, die, etc.
Prin urmare, continuându-ne şirul ipotezelor, dacă particula iniţială de-
din numele genialului arhitect ar fi fost o astfel de formă arhaică de ar-
ticol hotărât, ceea ce rămâne la o îndepărtare a lui este dal, amintind de
mongoloidul dalai=mare (cf. Dalai lama, Dalai-nor, etc.), sau poate şi
de tal, diferenţa dintre d şi t fiind neglijabilă. Și susținem că nu inten-

236
ționăm aici să ne luăm la întrecere lingvistică cu Socrate cel din dialogul
Cratylos.
Vedem totuși cum de această dată mecanismul reconstructiv al numelor
de mult uitate a acţionat în virtutea inerţiei, mai multe limbi participând
numai la traducerea unui singur nume, fără ca plăsmuirile adiacente per-
sonajului principal (mama Perdix şi fiul Talos, Calos sau Perdix), să
contribuie în vreun fel, nu numai la acţiunile, dar nici la caracterizarea
acestuia, patru nume conjugându-şi eforturile de a defini un om ieşit din
comun, drept mare.
Ar părea o afirmație banală, însă din punct de vedere lingvistic faptul
poate fi comparat cu o mini-piatră de La Rosette: avem un cuvânt foarte
îndrăgit în epocă și în zonă, calul, - frecvenţa utilizării lui în împrejurări
foarte diverse stă mărturie, - înregistrat probabil în patru limbi diferite,
foarte posibil atestând cel puțin patru dintre populaţiile direct parti-
cipante la lumea pre-elenică. Talos, prezent ca nume şi la cretani, atestă
probabil pe cei distinşi anterior ca pre-englezi, Perdix (ca derivat al ger-
manului Pferd, nicidecum al potârnichei greceşti; amintind de imediata
și constanta prezenţă a germanilor în preajma celţilor, cum am evidenţiat
anterior pe frigieni alături de troieni), Calos (conservat după cum se
vede neschimbat de românescul cal, dacă eliminăm terminaţia tipic gre-
cească, atestând o ramură tracică ce a evoluat probabil distinct, emigrând
apoi în nordul Dunării inferioare - ca etnie aparţinătoare de traci, daco-
geţilor li s-a subliniat întotdeauna entitatea distinctă de neamul lui Ares,
Dionysos şi al celor nouă muze, concomitent cu înrudirea lor, - şi De-
dalos (atestând pe asiatici, indiferent dacă chinezi sau de altă obârşie).
La albanezi, numele calului este calé, iar al mării este pelë. Renumitul
lingvist român academicianul Alexandru Rosetti (1895-1995) și nu nu-
mai el, considera în apreciata sa Istorie a limbii române că proto-alba-
neza a fost un dialect trac.
Poate nu ar fi lipsit de interes să arătăm în acest loc numele rusesc al ca-
lului: konǐ, apropiat de germanul König=rege, cu toate că, în afara “de-
pravaţilor” heruli nordici despre care Procopius poate să fi auzit doar o
relatare parţială lipsită de implicațiile ritualice, acuplarea cu asemenea
animale nu este atestată printre germani sau alamani.
Cât despre perechea calului, kobîla pe ruseşte, credem că nu ar fi exclus
ca partea finală să aibă legătură cu forma de preterit feminin a verbului

237
bîtǐ=a fi, reamintindu-ne faptul că vechimea putea avea legătură cu mă-
reţia (cf. germanul alt=bătrân şi latinescul altus=înalt; la greci putem
compara adjectivele peleigò=uriaş cu palaios=vechi). Un alt termen
german care desemnează calul este Ross, destul de aproape de rot=roşu.
Nu vom exclude acum posibilitatea ca de aici să fi derivat numele Rusiei
și al locuitorilor ei, cum de altfel s-a mai făcut afirmația. Alpii Retici ar
putea avea legătură cu englezescul red=roşu, iar această posibilitate ne-
ar trimite la Masivul Retezat din Carpaţi, mulţi termeni iniţiali fiind ul-
terior deformaţi de următoarele valuri migratoare, păstrând totuşi câte
ceva din forma originală a cuvântului. Acest masiv muntos are peste
douăzeci de vârfuri mai înalte de două mii de metri, cel mai mare atin-
gând 2 483 m. - Peleaga este numele său, iar în apropiere se află lacul
glaciar cu acelaşi nume, amintindu-ne că particula pel- era legată de
munţi şi deopotrivă de ape întinse (în albaneză pelë=iapă); în plus, as-
pectul general al Carpaţilor nu permite vreunui masiv al lor vreo apro-
piere de adjectivul retezat, care provine evident de la verbul a reteza,
verb cu o etimologie neelucidată încă pentru dicționarele românești.
Alpii Retici se aflau în ţinutul reţilor, populaţie germanică de statură
înaltă, în nordul peninsulei Italice (în numele căreia am suspectat ante-
rior un posibil tall=înalt în engleză, deşi etruscii sau chiar vitejii latini
erau mai scunzi decât germanii sau galii).
Însă ne vom întoarce pe moment la cal, animalul cu cele mai multe im-
plicaţii simbolice din mitologie după şarpe (cf. Jean Chevalier & Alain
Gheerbrant, Dicționar de simboluri), reluând numele chinezesc al ca-
lului, acelaşi cu mama, adică ma.
În lumea egeeană se cunoaşte numele unei Mari Zeiţe, reprezentată des-
tul de des în artă însoţită fie de şerpi, fie de ţapi. Analizele specialiştilor
au conchis că zeiţa în cauză, numită uneori Ma Da, alteori Da Ma, ba
chiar şi Za Ma, ar fi fost prototipul Demetrei, o mamă par excellence (cf.
Nicolas Platon, op. cit.). Numele grec al bălanei Demetra era Demeter,
unde percepem clar substantivul meter=mamă, în celelalte trei nume an-
terioare putând presupune, cu mari şanse de rezultat pozitiv, substantivul
chinezesc ma=mamă.
Dacă aşa vor fi stat lucrurile, atunci vom observa şi identitatea Da Ma
cu Za Ma, iar la o extindere spre Demeter, vom putea presupune, ca şi în
alte cazuri, existenţa unui articol proclitic hotărât, sub formele: da, de, za

238
(probabil o înregistrare scrisă a ceea ce se percepea din articolul hotărât
englez the, încă pronunţat eronat şi astăzi de către unii vorbitori străini
de engleză sub forma ză). Şi probabil că avem din nou semne ale unor
participări străine pre-miceniene, atestate de aceste articole: da, un po-
sibil articol german, totuşi mai greu de echivalat cu femininul die; the, o
posibilă prezenţă a celţilor înfrăţiţi cu germanii (frigieni sau de alt fel;
temenul celţi este folosit aici în mod abuziv; în velșa actuală, da în-
seamnă bun), precum şi o mamă chineză, atestată de substantivul ma şi
transmisă germanizat către De+meter a grecilor. Vom evidenţia aici şi
faptul că bascul da echivalează articolul englezesc the, în timp ce după
cum am spus, velșul da înseamnă bun. Având în vedere teoria lui Platon
în care se egala zeu cu bun, credem a se putea percepe totodată și relația
the-theos (zeu în grecește, deși eleniștii încă sunt în dubiu asupra eti-
mologiei lui theos=zeu). Translatând acestea în lumea semitică, vom
pcesupune și relația dintre El=zeu, dumnezeu, și pronumele neo-latin el,
il, etc. La discuțiile despre Israel vom observa legături și între pronumele
german er/es și zeul vechilor evrei, Yahweh.
Se pare că material pentru studiul lingvistic au avut grecii suficient,
ceea ce le-a lipsit a fost probabil rezultatul propriilor acţiuni: necunoaş-
terea sau respingerea limbii sau limbilor populaţiilor găsite în Balcani,
datorită reducerii în importanţă sau chiar a eliminării acestora, consi-
derând că, la o eventuală convieţuire paşnică, ce presupunea o minimă
acceptare a unor soţii şi mame străine, o vagă amintire a limbii sau lim-
bilor acestora s-ar fi putut păstra, cel puţin în scriptele celor cultivaţi. E
drept, asemenea oameni au apărut destul de târziu, şi într-o zonă ce le
punea probabil alte probleme lingvistice la acel moment (Ionia).
Vom recurge din nou la două scurte paranteze. Pentru că a trebuit să
dezbatem probleme legate de cal şi implicaţiile aferente, vom menţiona
numele calului Nilului, adică al hipopotamului, tradus literal calul ape-
lor, cu toate că în afara fornăitului şi pufnelilor sale, nu aduce nici pe
departe cu calul, un animal suplu foarte îndrăgit de poeţi (Pegasos), care
l-au înzestrat cu aripi, adăugând graţiei sale puternice şi zborul spre văz-
duhul muzelor. În acestă situaţie, dacă nu este folosit numele calului
numai în scopul de a reda mărimea şi forţa hipopotamului, nu ar fi
exclusă transmiterea unei erori, cum s-a mai întâmplat: este posibil ca
hyper, prefix foarte folosit şi astăzi, în paralel cu super, cu acelaşi sens,

239
să fi fost înlocuit cu hypo; reamintim că în vremuri foarte vechi, consoa-
nele s şi h se puteau înlocui reciproc, de unde a rezultat aproape o abe-
raţie. Cartea lui Iov (40: 15-24) din Biblie, ne învaţă că behemoth (hi-
popotamul), este prima creaţie a lui Dumnezeu, ca masivitate şi forţă, o
mândrie de frunte a Creatorului (numai că ar fi greu de crezut că-l va fi
văzut cineva vreodată în vârful muntelui sau în apa Iordanului, ca în
textul citat; cu alte cuvinte, îl putem alătura leviathanului sau altor fiinţe
fantastice pe numitul behemoth).
A doua deviere o vom îndrepta spre ţapii Marii Zeiţe, însoţind-o alter-
nativ cu şerpii în reprezentările artistice. Este lucru bine ştiut că pentru
asiatici şarpele sau dragonul au reprezentat cele mai mari zeităţi. În
privinţa capridelor însă, cel puţin legătura cu Dionysos poate atrage
atenţia asupra lor ca având un rol important pentru homo religiosus al
timpurilor de demult, despre statuia sumeriană găsită în Ur al Chaldeei
nu ne putem pronunța, deși materialele scumpe folosite pot implica ve-
nerația religioasă, între coarne având un mic tub, probabil pentru tămâie.
Împreună cu oaia, capra a fost unul din primele animale domesticite de
om. Am amintit în privinţa ovinelor importanţa berbecului (zeul Khnum
al egiptenilor, sfincşii cu cap de berbec, zodiacul lui Ram, al cărui prim
semn este), şi ar fi normal să ne punem probleme similare şi în privinţa
caprei, ea fiind îmblânzită aproape concomitent cu oaia, pentru a furniza
omului piei, carne şi lactate în mod constant, vânătoarea continuând să
prezinte interes, dar mai ales pentru armată. Târziu, în secolul VII bi-
zantin, împăratul Mauriciu dădea armatei instrucţiuni speciale referitor
la tehnicile de vânătoare în vederea asigurării hranei trupelor aflate în
misiune de luptă în ţări străine (Strategycon). În Creanga de aur, (Cap.
XX), J.G. Frazer ajunsese la concluzia că omul primitiv zeificase ani-
malele, atât pe cele de care se temea, cât şi pe cele care-i erau de folos.
Primum vivere, deinde philosophare obişnuiau romanii să-şi justifice in-
teresul mult mai scăzut decât al grecilor pentru filosofie, și în genere
pentru spiritualitate, dar putem fi siguri că tot astfel vor fi gândit şi oa-
menii primitivi.
Bertrand Russell (idem, op. cit.), era atât de pornit împotriva Romei pe
această temă, încât a afirmat că Cetatea Eternă n-a fost capabilă de a pro-
duce niciun filosof (!) Mult mai ponderat, compatriotul său Frederick
Copleston (op. cit., vol.I), menţionează totuşi pe împăratul Marcus Aure-

240
lius ca un filosof pur roman de autentică valoare. În plus, edificarea unui
imperiu viabil şi de durată poate ţine loc de cea mai concretă dovadă a
filosofiei romane, cum s-a întâmplat mai târziu cu Anglia.
În timpurile moderne, după ce traiul a încetat să mai fie preocuparea
majoră a lumii civilizate europene, gânditori ca René Girard (1923-2015,
cf. Despre cele ascunse de la facerea lumii) s-au întâmplat a emite idei
eronate, afirmând că omul a îmblânzit animalele în vederea asigurării
necesarului de carne pentru sacrificii (!). Fără a încerca să diminuăm
meritele lui René Girard, putem spune în plus că greu ar accepta cititorii
săi ideea că oamenii îşi aleg periodic nişte ţapi ispăşitori pe care îi sa-
crifică, pentru a ieşi din impasuri create de ei înşişi, după aserţiunile
uneia din teoriile sale. Cu o mică doză de adevăr intrinsec, aceasta pare o
viziune nu numai răuvoitoare faţă de problematicile sociale de oricând,
ci şi foarte limitată sau limitatoare de orizonturi.
Fără a aprofunda eresurile lui René Girard, ne vom relua punctele de
vedere asupra capridelor, observând că în limba engleză, de care ne-am
servit până acum din plin, goat=capră, pare destul de apropiată fonetic
de god=zeu. Numele său german este Geiss, apropiat de aegis=egida,
scutul lui Zeus, confecţionat din piele de capră, pe care numai privindu-l
muritorii puteau încremeni. Pentru limba engleză, dicţionarele etimolo-
gice dau o origine anglo-saxonă, - gat, în timp ce engleza mijlocie,
Middle English, avea gate, goot şi gat. Nu cunoaştem vreun ritual care
să-i fi legat pe goţi de capră, dar numele lor pare apropiat de goat=capră
în engleză. Şi, după cum am văzut în cazul implicaţiilor calului, care
ajunsese să se desprindă de sensul iniţial, şi capra poate avea legături
inedite, mai ales cu lumea din care a provenit: capra a fost un animal al
munţilor înalţi şi abrupţi, unde numai Zeul putea fi găst şi venerat. În
India, două şiruri de munţi, - Gaţii de est şi Gaţii de vest (Ghats), par a
aminti de numele caprei din engleză (goat). Pentru albanezi, gati=mult,
aminteşte de numele munţilor indieni, dar şi de much, punctul de plecare
pentru englezescul more, echivalentul germanului mehr=mai mult, amin-
tite în legătură cu marea (Meer la germani). Asemenea legături lingvis-
tice pot întări presupunerea anterioară că numele stâncoasei cetăți My-
cene (Mykenai în original) ar fi mai just legat de adverbul suedez myket
=mult=gati la albanezi, decât de invocarea vreunui miceliu, căci se ex-
clude din capul locului “invenția” tipic grecească a fondatorului eponim

241
Myceneus. În acest context putem presupune și numele Hatti al țării
hittiților, de care albanezul gati pare apropiat, Anatolia fiind un ținut
muntos.
Tracii, printre care a apărut tragedia, purtau la sărbătorile închinate lui
Dionysos o piele de capră numită, după consemnările grecilor tragos, de
unde a venit însuşi numele tragediei. Nu este exclus ca, asemeni cazului
calului, posibil strămoş totemic al galilor (deși neatstat), capra să fi re-
prezentat ceva similar pentru traci, al cărei nume nu diferă decât foarte
puţin de pielea de capră îmbrăcată la festivităţile dedicate lui Dionysos,
un zeu par excellence (tragos~thrakos). O comparaţie cu italianul tra=
printre, echivalent cu englezescul mid, amid, ne-ar îndemna la presu-
punerea că atât tragos cât şi thrakos ar putea fi traduse aproximativ prin
sintagma cel/cei din rândul zeilor. Iliada ne arată fără echivoc cum doi
mari zei, Zeus şi Apollo, erau de partea troienilor, ambii fiind implicaţi
chiar biologic în lumea tracilor (prin Ganymedes Zeus, posibil prin Cas-
sandra Apollo, etc.).
Vom remarca acum apropierea dintre numele caprei în Middle English,
engleza folosită după cucerirea normandă, evoluată din Old English,
care la rându-i a condus la engleza modernă, - goot şi adjectivul german
gut=bun. Precum se știe, Platon a avut o întreagă teorie, - cel mai vizibil
expusă în Republica, II, 379 b şi e, - potrivit căreia zeul nu poate fi decât
bun, echivalând astfel noţiunea de zeu cu cea de bun. Dar această echi-
valare nu se face probabil în nicio limbă mai bine ca în engleză, unde
god=zeu este foarte puţin diferit de good=bun. Nici germana, cu Gott=
zeu şi gut=bun nu este departe (la suedezi god=gud, iar good=gott, și
get=capră, invocând aici numele geților), însă având în vedere posi-
bilitatea ca tracii, vecinii cei mai apropiaţi ai grecilor, să fi fost vorbitori
ai unui gen de pre-engleză (vor-Englisch ar spune germanul), credem că
de aici a iradiat foarte probabil numita teorie a bunătăţii zeieşti, pro-
pagată de Platon, care-i aprecia pe traci.
Extinzând ideea, prin urmare adăugând la limba tracilor, - din care mai
răzbat la noi câteva cuvinte ce se pot raporta relativ bine la limba engle-
ză, - şi unele nume mari de gânditori puși în discuție la începutul acestui
eseu (Protagoras, Democrit, ambii născuţi în Abdera, cetate iniţial tracă,
Antisthenes – considerat inițiatorul cinismului era trac după mamă), sau
oameni de cultură (Thucydides), medici (fratele filosofului Gorgias, He-

242
rodicos din Selymbria, foarte probabil profesorul lui Hippocrates), am
putea bănui că şi Pitagora, cu o mare și indiscutabilă influenţă asupra lui
Platon, ar fi putut avea la prima vedere o origine tracă, deşi s-a ajuns la
concluzia aparent greu de rectificat că era grec din insula Samos (despre
care am mai discutat și vom relua).
Promiţând o revenire asupra unor amănunte ce l-ar putea „trage” și pe
Pitagora spre traci, ne vom continua supoziţiile lingvistice, amintind că
substantivul german das Gut înseamnă moşie, proprietate imobiliară;
ceea ce ne va direcţiona spre substantivul englez lord, care înseamnă stă-
pân, conducător, şef, dar şi proprietar de moşii, foarte apropiat de semi-
ticul bal, despre care am făcut menţiuni anterior. Scris însă cu majus-
culă, Lord îl desemnează pe Dumnezeu (echivalent cu Domnul în româ-
neşte, pentru stăpânul de moşii termenii fiind mai mulţi, nu totdeauna și
nu obligatoriu apreciativi, și nu din rațiuni de avere ci de comporta-
ment).
Prin urmare, sunt motive de a accepta o origine tracă (germano-celtă) a
teoriei platoniciene a echivalării zeu=bun, apărută într-o zonă şi într-un
timp critic de ezitantă îndepărtare de zei. Nu putem fi siguri de efectul
pozitiv al doctrinei acesteia, mai ales asociată fiind unei sociologii de o
absurditate total inconvenabilă (când spunea despre Politica lui Aris-
totel, - şi aceasta cu limitele ei reale, - că “poate să fie cea mai bună, însă
e inutilă pentru că nu convinge pe nimeni”, Athenaios exprima probabil
o saturaţie anterioară faţă perspectiva tratării unui popor cu mare gust
pentru libertate ca pe o turmă îngrămădită într-un ocol, numai în scopul
de a fi mulsă, tunsă ori sacrificată).
Acum, pentru că am menţionat Selymbria, cetate tracă la origini cucerită
de spartani în timpul Războiului Peloponeziac, actualmente Silivri din
Turcia, vom sublinia terminaţia tracă -bria, specifică pentru fortăreţele
acestora. La albanezi, a căror limbă are puncte comune (limitate) cu ro-
mâna, - doar în măsura în care illirii erau înrudiţi cu tracii sau dacii, ceva
mai diferiţi, care nu o singură dată au întreprins ample şi reuşite misiuni
militare în Illiria cea temută odinioară de greci, precum îi speriase şi pe
tracii sud-dunăreni - numele ţapului este bricjap, bricjapi fiind semnul
zodiacal al Capricornului. Este remarcabilă aici nu numai trimiterea la
numele românesc al ţapului - (briţiap e pronunţia albaneză), pe care Mi-
cul Dicţionar Enciclopedic al Academiei (ediția 2001-2003) îl consideră

243
în mod îmbucurător şi promiţător ca fiind de origine tracă, deşi mai
obiectiv ar fi poate să ne referim la pielea de capră numită tragos şi par-
ticula bri-, uşor de sesizat în nume germanice dar mai ales în cele ga-
lice, amintindu-ne în primul rând de Britannia şi de neamul celtic al
briţilor.
Iar nume pre-greceşti ca Brytomartis a cretanilor, zeiţa antemergătoare
Artemidei, Bendis a tracilor, sau Briareu, uriaşul cu o sută de braţe şi
cincizeci de capete, fiul lui Uranos şi al Geei, cooptat de Zeus în noul
său staff, având misiunea de a păzi pe titani să nu evadeze din Tartar, ne
pot indica o vechime a prefixului, precum şi, evident, a populaţiei care îl
folosea.
Se spune că pentru vechii illiri mbret era termenul ce desemna pe rege,
şi se poate să fi avut legătură cu bri care, la rândul său acceptă o compa-
raţie cu numele lui Priam, bătrânul rege al Troiei, poate chiar cu mai tar-
divul brennus, posibil numele regelui sau leader-ului gal, din moment ce
se repetă în istoriile scrise, iar velșul brenin înseamnă chiar rege.
Mergând şi mai departe pe această linie, vom observa posibilitatea unei
legături cu latinescul primus=primul, cel dintâi. În biblicul Iosua, 10: 3,
aflăm numele regelui Piram din Iarmut, iar numeralul lituanian piermas
înseamnă primul. Pentru vechii ţărani români, numele celei dintâi luni a
calendarului pentru arieni, aprilie, - era Prier. Nu vom omite nici pe pri-
tanii grecilor, cei care aveau grijă de Pritaneu, loc sacru deşi nu templu
ci loc politic, deschizând perspectiva unei comparaţii cu preotul Brises,
tatăl frumoasei blonde Briseis (perechile Brises/Briseis şi Chrises/Chri-
seis din Iliada par suspecte prin copiere şablonardă; Pritan este un erou
troian, Chebrion este conducătorul de car al lui Menelau, ucis de Pat-
rocles - Iliada, XI, 540).
Am remarcat anterior posibilitatea ca vocabularul limbii turceşti, după
ocuparea unor întinse teritorii populate de indo-europeni, - sperând pro-
babil să nu se oprească nici după Viena, unde a avut loc cea mai gi-
gantică luptă de cavalerie a Istoriei, turcii sultanului Mehmet al IV-lea
pierzând în faţa „înaripaţilor” lui Sobieţki al Poloniei, - să-şi fi însuşit
din termenii acestora. Românescul bre, care uneori supără pe cei la adre-
sa cărora se pronunţă deşi nu conţine nicio jignire în afara folosirii prea
intime când n-ar fi cazul, are în general sensul familiar de nene, şi se
poate să fi fost preluat de prin Anatolia, unde frigienii sau galatii încă

244
mai existau la sosirea turcilor, permiţându-ne deci o comparaţie cu parti-
cula bri-. Pe măsura trecerii timpului, adesea s-a întâmplat ca anumiți
termeni să se deprecieze, îmbucurător este faptul că totuși s-au conser-
vat, deși restaurarea sensurilor pare adesea dificilă sau imposibilă.
Adjectivul englez pretty înseamnă frumos, plăcut, dar include şi sensul
de îndrăzneţ, viteaz, cu precădere folosit astfel de scoţienii care nu-şi
uită încă legăturile ancestrale cu celţii, trimiţându-ne din nou la trăsă-
turile caracteristice arienilor, reflectate şi de limba latină, după cum am
evidenţiat la compararea lui bel cu latineștile bellus sau belo.
Vom face acum iar o foarte succintă paranteză, indusă de observaţiile de
deasupra, reamintindu-ne desele „plăsmuiri” ale Iliadei. Perechea Brises/
Briseis este în cele din urmă înlocuită de perechea Chryses/Chryseis,
care poate ascunde ceva, cum am văzut anterior cazul Ahile/Diomede.
Apariţia lor într-o epopee în care, aşa cum observa elveţianul André
Bonnard (op. cit.), fiecare războinic luptă în mod diferit, Chryses/
Chryseis nu modifică nimic şi nu aduce nicio distincţie, deci apare ne-
justificat. Poate că ar furniza totuşi vreo informaţie lingvistică: grecescul
chrysos înseamnă aur; în engleză şi în germană, numele acestui metal
galben este Gold. Ca o curiozitate, vom spune că substantivul basc golde
înseamnă plug. În finlandeză, keltainen înseamnă galben, unde vedem
apropierea a trei termeni, toţi legaţi de numele galilor: Gaul, Kelt (aşa
pronunţă uneori şi englezii numele celţilor), precum şi bri-, (din Bri-
ses/Briseis), care pare astfel mult mai lămurit legat de neamul celţilor (și
briții erau tot celți, dar nu putem extinde pe gold/gal din Iliada la nu-
mele mai târziilor celți). Pentru limba română, acesta pare un drum mult
mai plauzibil decât aserţiunile dicţionarelor etimologice românești
despre adjectvul galben. Dar, după cum am sesizat anterior că oriunde
erau găsiţi celţii şi germanii împreună, cei dintâi deţineau conducerea
militară, vom remarca apropierea dintre Gaul şi Gold, poate chiar cu
ebraicul gol=căpăţână (ca în Golgotha, Muntele Căpăţânii, Goliath sau
Golem, - a se compara goth=munte din numele Golgotha, cu afirmaţiile
de mai sus despre capră şi numele geților, goţilor, sau cu Ghaţii Indiei).
Cu alte cuvinte, particula bri-, foarte veche, însemna primul, cel mare,
deoarece numele lui Briareu poate servi ca exemplu; el fusese fiul pri-
mordialilor Gea şi Uranos; deci nu putea fi decât uriaş. Pentru devotaţii
numerologiei, vom observa că numărul 79, corespunzător aurului din

245
tabelul periodic al lui Mendeleev se compune din 7 (număr sacru la
evrei) şi 9 (sacru pentru traci, posibil şi pentru mayaşi).
Pretty, menţionat anterior, poate fi un înlocuitor pentru very=foarte,
admiţând aşadar comparaţia cu renumita particulă indo-europeană vel,
val (viel la germani), dar nu putem trece cu vederea apropierea sa fo-
netică de particula bri-. Cât despre comparaţia numelui regelui Priam cu
latinescul primus, vom spune că, reamintindu-ne de situaţiile în care
consoanele b şi p se puteau interschimba, vom atrage atenţia asupra nu-
meralului ordinal turcesc bir=unu, faţă de care bri pare a fi originea unei
metateze ce a generat pe bir. Oricum ar fi, cu greu s-ar putea nega legă-
turile dintre cele două cuvinte. La unele neamuri de origine celtică, sub-
stantivul bre (brae) înseamnă deal, stâncă sau vârf de munte, fapt ce
poate întări observația anterioară referitoare la bre din limba română,
probabil depreciat cu timpul și pripit considerat de dicționare ca având o
origine turcească și un sens ambiguu, deoarece se poate face de exemplu
o analogie între sir=domn și unele denumiri de munți (Siriu, etc.).
La multe secole distanţă, conquistadorii lui Francisco Pizarro au fost în-
drumaţi spre Birú, în căutarea preţiosului „medicament” numit aur, pen-
tru boala stomacului lor avid, botezând apoi acel ţinut Perú. Se admite
de către toată lumea că populaţiile americane pre-columbiene au fost de
origine asiatică, dar se pare că o analiză mai amănunţită i-ar putea revela
printre ele şi pe arieni, dar şi pe nelipsiţii semiţi. Mai târziu vom face
referiri şi la pre-columbieni, însă momentan vom mai întârzia asupra
Europei bazinului est-mediteranean, al cărui clocot avea urmări asupra
întregului continent, dar şi asupra zonelor învecinate, desigur.
Am amintit de verbul suedez att råda=a conduce, etc., dar şi a exista,
probabil prezent în numele miticului Rhadamantys, precum şi al lui
Yahweh al Israelului, posibil şi în numele lui Nimrod, „primul care a
fost mare viteaz pe pământ” (Facerea, 10: 8). Verbul latin esse înseam-
nă a fi, substantivul esus înseamnă mâncare, iar germanul essen înseam-
nă a mânca; rusescul estǐ este forma verbului a fi pentru persoana a treia
singular, în timp ce siestǐ înseamnă a mânca, amintindu-ne de râvnita
siesta, toate acestea dovedind, dacă ar mai fi fost nevoie, justeţea dicto-
nului latin primum vivere,...etc. Paranteză: unul din verbele latine e-
chivalente cu a mânca este edere, iar acest fapt ne-ar îndrepta paşii spre
Ed, numele unui altar (jertfelnic) pe care Biblia îl traduce drept mărturie

246
(Iosua, 22: 34). Dar acestea ne conduc deopotrivă şi la numele zeului
Esus, marele cap al trinităţii celtice, deşi mulţi n-ar aproba vreo trinitate
la ei, susținând că nici măcar nu putem distinge clar o treime, Esus, Teu-
tates sau Taranis putând fi denumiri ale unuia și aceluiași zeu, iar în
cazul a trei zei diferiţi, nu ne sunt clar definite relaţiile dintre ei. Fapt cât
se poate de frustrant pentru un mare popor, contemporan cu grecii și mai
apoi cu romanii.
Dacă însă Esus, pe care multe indicii îl dezvăluie ca pe un zeu al naturii,
ar fi cert zeul principal al celţilor, a spune, - precum francezul Henri
Hubert (op. cit., Cartea a II-a, partea a III-a, Cap. III, IV), că una din
contribuţiile majore ale druizilor a fost aducerea naturii în prim-planul
vieţii religioase celte, - ar părea un truism.
Potrivit informaţiei lui Pausanias (op. cit., VIII, 13; 1), essenoi erau pre-
oţii marii zeiţe Artemis din Efes şi, ca zeiţă a vânătorii, ea asigura oa-
menilor hrană, iar observaţia ne-ar putea aminti că Marea Zeiţă hrăni-
toare a grecilor, buna Gea, era pentru orfici un mare şi puternic zeu, ca şi
Gheb al egiptenilor. Pentru limba română, substantivul bunătăţi se referă
în primul rând la mâncăruri, şi adjectivul din care provine ne aminteşte
de relaţia zeu=bun, susţinută de Republica lui Platon. (Englezescul goo-
dies=bunătăţi, se restrânge doar la dulciuri).
Însă, văzând aici relaţia zeu, bun şi hrană, va trebui să reamintim că
obiceiul canibalismului nu a fost generat de necesităţile vitale, ci de con-
vingerile religioase. Ne vom aminti de sciţii descrişi de Herodot (Istorii,
cartea a VI-a), unde aflăm că trupurile rudelor se consumau fierte, şi nu
duşmanii doborâţi în luptă şi jupuiţi pentru a li se întrebuinţa craniul sau
pielea (René Girard va fi luat seama la acest aspect, deși afirma ceva a-
parent distorsionat). Iar cronicarul Diaz del Castillo ne relatează cum
regele aztec Moctezuma, imediat ce i s-a adus la cunoştinţă nemulţumi-
rea Bisericii cu privire la sacrificiile umane şi la canibalism, dă dispo-
ziţii pentru oprirea lor necondiţionată (cf. Bernal Diaz del Castillo –
Adevărata istorie a cuceririi Noii Spanii). Memorabilia lui Xenophon ne
spune că, deşi animalele au limbă ca noi, numai oamenii vorbesc, necu-
vântătoarele fiind un semn din partea zeilor că ei se îngrijesc de hrana şi
bunăstarea noastră (Partea I; 4, şi IV; 3).
Sfântul Augustin a admirat frumuseţea naturii, inclusiv a animalelor,
lăudând pentru aceasta pe Demiurg (Confesiuni, Capitolul VI; 9), dându-

247
ne parcă de înţeles că străvechiul principiu al omului faţă de Divinitate,
do ut des („dau ca să mi se dea”, deci inclusiv „slăvesc pentru a fi slă-
vit”), rămăsese neschimbat pe vremea lui. Probabil că şi azi e la fel, însă
ne putem întreba: oare cum ar fi reacţionat el relativ la frumusețea
universală dacă i-ar fi fost cunoscută lumea Jurasicului, cu hidoșii mon-
ştri dinozaurieni ce nu trăiau decât pentru a sfâşia sau a fi sfâşiaţi? Ar fi
lăudat pe Demiurg, sau ar fi început să predice, asemeni lui Origen
despre omul de a doua oară, mutând deci obiectivul spre o lume creată
a doua oară? Nu încape îndoială, multora le-ar fi fost greu dacă nu
imposibil să susţină pentru acea lume, asemeni lui Platon, că zeu=bun,
sau că „Dumnezeu a creat animalele şi a văzut că sunt bune” sau fru-
moase, cum îi apăreau lui Augustin. Evident, un creştinism avântat, ne-
atins încă de meschinăriile omeneşti, şi-ar fi găsit prompt oratorii potri-
viţi care să susţină necesitatea acelei lumi, etc.
Revenind la lumea galilor şi a celor ce foloseau cel puţin parţial idiomul
lor, vom aminti o consemnare din Istoriile lui Herodot, Cartea a VII-a,
108: o peninsulă de pe litoralul trac se numea pe vremea sa Briantica
însă, recunoaşte el cu onestitate, ca şi cum l-ar fi contrazis cineva, ante-
rior se numise Galaica, unde se pot confrunta şi echivala particulele bri-
şi gal-, într-un text de peste două mii de ani vechime. În Dobrogea de
azi, numită mult timp Scythia Minor, primul episcop creştin, e drept că
sosit din Capadoccia, se numea Bretanion (deformat şi Vitranion), unde
se poate percepe o formă a particulei bri-. Uneori, capadoccienii erau
înregistraţi drept sirieni (posibil pentru că erau munteni, nu obligatoriu
semiţi). Pentru Pliniu cel Bătrân, acea peninsulă se numea Priantica
(Naturalis historia, IV; 41). Tot într-o zonă tracică însă în Anatolia, se
afla şi vestita peninsulă Gallipoli, azi turcizată în Kalibolu, cunoscută în
antichitate drept Chersonesul trac.
După ce am comparat adineauri pe bri- cu gal-, vom putea să comparăm
acum pe gal- şi cu her-, din numele Chersones-ului. Peninsula Gallipoli
este destul de muntoasă, şi nu poate justifica partea finală poli prin vreo
cetate antică, ci mai probabil tot prin referirea la înălţime, reamintind de
Polos, locul de unde titanul Atlas scruta cerul şi adâncul pământului,
după consemnarea lui Pausanias (ibidem, op. cit.).
În privinţa particulei her- am presupune că putea desemna de asemenea
înălţimea, cel puţin amintindu-ne de Muntele biblic Hermon, dintre

248
Siria, Liban şi Israel (2 760 m.), - de unde izvorăşte Iordanul, - numit şi
Sirion (dacă nu va fi unul şi acelaşi munte, cum avertizează Dicţionarul
biblic utilizat anterior; comparăm aici două nume de munţi, pentru a
alătura două particule folosite de două neamuri înfrăţite de-a lungul unei
lungi perioade, germanii şi galii, probabil de găsit alături şi în biblicul
Israel pre-ebraic, şi ne referim la baal=domn la semiţi, Herr=domn la
germani, şi sir=domn la englezi; la germani Herr poate desemna şi pe
Dumnezeu, dar sir al englezilor nu are în genere şi această funcţie, în
locul lui fiind folosit arhicunoscutul Lord).
Referitor la frăţia germano-celtă, vom menţiona că s-a considerat de
către unii scriitori antici (Plutarh) sau moderni (printre care şi Georges
Dumézil), că germanus înseamnă frate, iar o comparaţie cu spaniolul
hermanos=frate, va întări afirmaţia (vezi de exemplu h=g la ruşi), iar
hermoso= frumos tot la spanioli (posibil o unire bisilabică her+mos).
În Deuteronom, 3: 9, muntele în discuţie deţine patru denumiri, Sirion,
Hermon, Baal-Hermon şi Senir, probabil o altă minipiatră de La Rosette.
Dacă, asemeni situaţiei pelasgilor, elenilor şi myrmidonilor numiţi astfel
„deopotrivă” în Iliada, trei din cele patru nume ale aceleiaşi înălţimi
alăturate în Biblie se traduc prin „domn”, credem firesc ca şi cel de-al
patrulea să aibă aceeaşi semnificaţie, aflându-ne probabil în fața unui caz
similar anterior menționatului fiu al lui Dedal (Talos/Calos/Perdix).
Se spune, urmând textele biblice, că filistenii din zonă au lăsat poste-
rităţii un singur cuvânt cu traducere certă: senir, iar acesta este numele
regelui sau marelui lor conducător (de găsit de 22 de ori în Iosua, Ju-
decători, Samuel sau Cronici; în majoritatea lor, menţiunile acestea sunt
un plural). Prin urmare, putem suspecta aici o eroare de înregistrare, -
pentru care, având în vedere acurateţea celorlalte două nume nesemite
consemnate de scribi probabil semiţi, - putem presupune, ca motiv al
deformării foarte posibilului seren, cel puțin încordatele relaţii israelito-
filistene. În obișnuitul cartuș detaliant la substantivul seigneur, dicțio-
narul francez Le Petit Robert (pe anul 2002) leagă termenul de latinescul
senior=om vârstnic, arătând că franceza a influențat aici și pe italieni, și
pe englezi (sir), cu toate că prezența lui ser în Egipt (User) sau în alte
limbi antice, poate ridica îndoieli. Am arătat cum înălțimea a fost de
foarte timpuriu legată de stimă (mărime a funcției), dar și de vârstă.

249
 În Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, antropologul francez Paul
Faure afirma că filistenii erau singurii arieni din zona Orientului Apro-
piat. Aşa că n-ar trebui să ne surprindă eventuala apropiere dintre pre-
supusul senir al filistenilor şi sir al englezilor, ambele având o semni-
ficaţie comună, impusă de ceilalţi termeni aplicaţi unei singure forme de
relief foarte înalte, numele Siriei fiindu-ne aici de folos. Alăturând acum
pe User, numele original al lui Osiris al egiptenilor, putem observa apro-
pierea dintre ser final şi sir al englezilor, pronunţat aproape la fel, un
motiv în plus de a presupune pe seren în locul lui senir. Dacă însă ser
poate fi “englezesc”, vom observa că forma de plural în -en este mult
mai des prezentă la germani, care au „exportat-o” englezilor (ex.: ox/
oxen, child/children, brother/brethren, etc.; forma de plural, numit la
englezi „plural germanic”, este foarte frecventă la nordici). Deuterono-
mul (3: 9), chiar uneşte cei doi termeni arieni, spunând că sidonienii
numesc Sirion muntele Hermon, pe cât timp amoriţii, - cu celebra par-
ticulă ariană mor în numele lor, îl numesc Senir; canadianul Donald B.
Redford - op. cit., cap. 6, - ne spune că amurru însemna vest pentru ak-
kadieni, care desemnau prin acest cuvânt întregul litoral levantin, igno-
rând că trebuie discutată şi relaţia cu marea, Mediterana aflându-se
desigur la vest faţă de ei. Cartea lui Iosua, 11: 17, 13: 5 şi 21: 7, spune
în plus că evreii numesc piscul Baal-Gad, care ne-ar permite o egalare a
celor doi termeni, baal însemnând zeu la semiţi, gad putând fi comparat
cu succes cu god=zeu al englezilor, care chiar așa îl pronunță, iar faptul
că germanul Herr=domn din numele muntelui se aplică şi astăzi lui
Dumnezeu, ne susţine în a-l echivala pe gad cu god. Cu atât mai mult cu
cât am arătat anterior, când am discutat cazul epitetului lykaios conferit
lui Apollo sau lui Zeus (Zeului, Apollo fiind echivalat cu Zeul), că semi-
ticul gad înseamnă noroc şi norocos, echivalentul său nordic fiind lykke,
care poate însemna şi fericit, toate cercetările intense ale anticilor con-
chizând că numai zeii pot fi fericiţi. Mult mai târziu, Kant decreta (apro-
piat aici de Aristotel), că fericirea pentru om este imposibilă, prea multe
lucruri fiindu-i necesare în vederea atingerii ei (de fapt totul, iar afir-
maţia nu îi aparţine exclusiv, desigur). Însă asemenea deviaţii de la zonă,
nu și de la subiect, ne încurajează o dată în plus să acordăm mai târziu
Israelului un capitol separat pe această problematică. Referitor la epitetul
aplicat şi lui Zeus, se va putea obiecta că provine de la numele muntelui

250
din Arcadia (Lykaion), însă înălţimea sa de doar 1 421 m este sub jumă-
tate din cea a Olympului pe care trona Cronidul; prin urmare, tot spre
noroc şi norocos va fi mai justă orientarea. Pentru edificerea ideii, vom
invoca o observație a istoricului latin Quintus Curtius Rufus în deja
citata Viață și faptele lui Alexandru cel Mare – râul Marsyas (particula
mar trebuie vizată aici și nu flautistul Marsyas), are această denumire
numai pe porțiunea în care curge prin orașul microasiatic Celene, pentru
ca apoi să fie denumit Lykos (III, 1).
Dar poate că s-ar găsi totuşi câteva motive ce ne-ar pune aserţiunile la
îndoială, deşi şansele acestora ar fi comparativ mai reduse. Pentru basci,
a căror limbă am folosit-o deja anterior de câteva ori, senar înseamnă
soţ, echivalentul semiticului baal, iar spaniolii au seňor pentru engle-
zescul sir, italienii au signor, dar aceste cuvinte sunt totuşi moderne
pentru o comparaţie cu senir, faţă de care diferă vizibil, deși nu pot fi
excluse categoric. Un lucru pare totuși evident în această discuție: bibli-
cul senir ce desemna pe șeful sau șefii orașelor filistene, atâta timp cât
apare în text ca un plural, poate atrage atenția spre o revizuire, forma
seren propusă de noi ca fiind cea reală, conține frecventa particulă ser,
plus terminația germanică –en, știind că filistenii pot fi considerați arieni
fără prea mari probleme, dezbaterile nefiind totuși finalizate.
Unele versiuni biblice înregistrează numele Sumerului sub forma Se-
naar sau Şinear, dar e probabil ca nici acest lucru să nu fie mai potrivit
decât posibilul seren, deoarece naar ar putea avea legătură cu apa, aşa
cum am arătat la discuţiile despre homericul Nereu, „bătrânul mării”,
după cum şi particula -mer din finalul consacrat al Sumerului poate fi
raportată la mare, ale cărei implicaţii le-am recenzat deja. Mesopotamia,
din care făcea parte şi Sumerul, a fost o denumire legată indubitabil de
ape (ţinutul din mijlocul râurilor=mezo+potamos). Reamintim totuși
implicația particulei mar/mer în cuvinte ce desemnează măreția, posibil
prezent și în numele Sumerului.
Apropiindu-ne de finalul acestui capitol, vom aminti că particula bri- a
fost echivalată cu turcescul bir=unu, putând fi o metateză a lui, la care
vom adăuga câteva observaţii privitoare la uriaşul Briareu (hekatonhir,
cel cu o sută de braţe), numit de poporul muritor Egeon (Aigaion, Iliada,
I, 398-400). Egeu a fost şi numele unuia din primii regi ai Atenei, tatăl
lui Tezeu. În History of Greek Religion - Cap. 5, Nilsson ne spune, ca şi

251
Homer (Iliada, XIII, 20 sq.), că la Aigai se afla palatul subacvatic de
piatră al lui Poseidon (Ch. 5). În mitologia germanică, Aegir era un uriaș
al mării. Numele fostei capitale macedonene dinainte de Pella (un po-
sibil pel?) era Aegae, devenit ulterior Edessa, în Tracia aflându-se Aigos
Potamos, unde navele ateniene au fost înfrânte de spartani în Războiul
Peloponesiac, după cum ne spune Thucydides, iar fiul lui Alexandru
Ma-cedon, suspectat de noi a fi avut ceva sânge trac prin mama sa
Olympia cea inițiată în insula Samothrace, - se numea Alexandru Aegos,
cuvinte ce ne țin în apropierea tracilor.
În limba maghiară, despre care am văzut că împreună cu turca şi fin-
landeza s-a putut afla foarte aproape de zonele locuite de arieni, nu-
meralul egy înseamnă unu, ca şi bri- din numele alternativ (zeiesc) Bri-
areu. Iată un alt exemplu bun în care o limbă complet diferită de zona de
referinţă ne poate furniza cu succes informaţii care în genere nu se obţin,
tocmai din cauza opririi în faţa unor bariere nejustificat ridicate și apoi
respectate cu strictețe.
Am afirmat anterior că Brennus ar putea fi traductibil, deci nu ar fi înre-
gistrarea unui nume propriu ci a unei înalte funcţii sociale la gali. El
apare la Titus Livius (Ab urbe condita), la Pausanias (Periegesis), pro-
babil şi la Tacitus, cu numele Brinno (Istorii, IV). Am comparat atunci
acest nume cu turcescul bre, însă nu ar fi exclus ca o raportare la verbul
suedez att brän=a arde, a da foc (se citeşte at bren), cunoscut fiind
faptul că regii străvechi aveau inclusiv rolul de a aduce sacrificii, care se
ardeau - cum făcea de exemplu Agamemnon, admirat şi urmat mult mai
târziu de nostalgicul Iulian Apostatul, iar acest înalt rol poate să fi con-
dus și la contopirea funcției regale cu cea sacerdotală, deși separarea lor
va fi avut loc destul de devreme. Tot atunci am arătat posibilitatea ca
numele șefului gal să fie comparat cu bri=unu, primul, ca în cazul
regelui Priam al Troiei. În această direcţie, limba maghiară ne va ajuta
din nou: dacă, aşa cum am spus, numeralul egy înseamnă unu, fiind
pentru acea limbă un important prefix, asemeni germanului an- sau ein-,
iar verbul eg înseamnă a arde, fiind echivalentul suedezului att brän.
Toate aceste observații pot spori prin convergență cunoștințele asupra
galezului brenin=rege.
Poate ar părea că acest drum s-ar limita la adăugarea de termeni noi
unei afirmaţii anterioare aproape lămurite, însă dacă vom alătura acesto-

252
ra şi substantivul rusesc ogonǐ=foc, vom înainta spre un alt nume ce-
lebru, foarte probabil arian, deşi înregistrat într-o zonă semitică: uriaşul
Og, regele Basanului (Numeri, cap. 21 şi 32; Deuteronom, 3: 1, sq., Io-
sua, 13: 12), din neamul amoriţilor, aflaţi în bune relaţii cu cetatea su-
meriană Mari (particula mar apare din nou). Unora le va părea un nume
plăsmuit, prezent doar în Biblie, probabil doar o invenţie, însă vom
spune că istoricul bizantin Procopius din Caesarea, cronicar de încre-
dere, menţionează în Războaiele cu goţii (II; 14, 38), numele unui anu-
me rege Ochos al “depravaţilor” heruli din îngheţata Scandinavie
(Thule), ucis de către supuşii săi. Procopius nu ne divulgă motivul uci-
derii sale de către supuşi însă, dacă ne vom aminti de Creanga de aur a
lui J.G. Frazer, vechii suedezi obişnuiau uneori să-şi elimine regele prin
violenţă, acesta fiind un ritual sacru, nici pe departe unic printre neamu-
rile germanice.
Revenind la statura galilor, vom constata că erau oameni destul de înalţi
pentru Europa arhaică. De fapt, dacă urmărim frescele antice clasice,
vom recunoaşte uşor o înălţime apreciabilă a predecesorilor lor cretani,
care l-au încântat pe Paul Faure până şi în secolul douăzeci. Despre ro-
mani ştim că erau o idee mai înalţi decât grecii, 1,70 m fiind înălţimea
minimă cerută la înrolarea în armată, numai cei cu forţă ieşită din comun
sau cu alte caltăţi deosebite fiind acceptaţi sub această cotă. Devenise
ceva obişnuit ca Roma să apeleze la serviciile falnicilor gali, germani
sau iberi. În cele din urmă, germanii deprinzând multe din uzanţele mili-
tare romane, au reuşit după căderea Romei să refacă Imperiul dar sub
conducerea lor, şi cu o ideologie creştină.
Maghiarii numesc pe germani nemec (nemeţ), aproape de rusescul ne-
meţkiǐ. Numele nobilului ungur, mai ales al celui ce-şi cumpărase titlul,
era nemes (nemeş), numai consoana finală diferenţiind cele două cu-
vinte. În româneşte, nămeţii desemnează o mare cantitate de zăpadă, la
fel şi troienele, care ne pot aminti de locuitorii Troiei, cu toate că Homer
nu face vreo menţiune de înălţime la adresa supuşilor lui Priam (repe-
tăm, cantitatea remarcabilă poate fi şi din categoria noţiunilor abstracte).
Filosoful român (de fapt aromân) Constantin Noica credea că substanti-
vul troian vine de la numele împăratului Traian (Cuvânt împreună des-
pre rostirea românească).

253
 Dar, pentru că ne-am folosit din nou de limba maghiară, reamintindu-ne
de englezescul nag, echivalentul germanului Gaul=talan, cal de povară,
vom insera acum adjectivul maghiar nagy (citit noghĭ), care înseamnă
mare. Cât priveşte pe talan, vom aminti că vraciul vechilor unguri, un
fel de şaman, se numea taltos (cf. Paul Lendvai, Ungurii). E probabil aici
sesizabil un tal=tall=înalt).
Dacă ar avea caii talent la artele plastice, - spunea aedul filosof Xeno-
phanes din Colophon, - ar reprezenta pe zei tot ca pe cai. Etiopienii spun
că zeii lor au nasul turtit şi sunt negri, iar tracii că sunt albi şi au părul
roşu. Despre cai am discutat anterior ca despre animalele preferate ale
galilor, dar apropiate şi tracilor. Cât despre părul roşcovan, - uneori şi
bălanul Menelau este numit „roşcovan”, în Iliada (IV şi XVII), - putem
observa că nu numai tracii erau renumiţi în antichitate pentru această
culoare a părului, ci şi galii. În Istoria ilustrată a Angliei, istoricul G.M.
Trevelyan ne informează că părul roşu găsit în vechile morminte din
insulele britanice era pentru arheologi cel dintâi semn (edificator) că
aveau de a face cu un gal înhumat, şi nu cu un iber brunet, dolichocefal.
Am specificat anterior observaţia istoricului italian Sabatino Moscati
(Lumea fenicienilor), că numele Canaanului vine de la adjectivul ka-
nan=roşu pentru aramei, iar această culoare poate avea semnificaţii par-
ticulare, cum ar fi mărimea (nu numai materială dar și abstractă ).
Viitorii regi bizantini se năşteau în purpură (sau porphyrion, camera din
Palatul Regal special destinată naşterilor princiare, zugrăvită și decorată
în roşu); la marile serbări triumfale împăraţii Romei erau îmbrăcaţi în
roşu, pudraţi cu aceeaşi culoare, de altfel preferată de întreaga armată,
deşi ne putem imagina că nu oricine avea dreptul de a o purta, şi nu ori-
când. Sub carul lor triumfal atârna un falus cabalin vopsit în roșu, legat
cu sfori astfel încât să se legene vizibil în mers. Putem astfel presupune
că ezitarea lui Agamemnon de a păşi pe covorul roşu la întoarcerea aca-
să (cf. piesa omonimă a lui Eschyl) , - obicei care încă se mai păstrează
în lumea modernă la ceremonii de înaltă preţuire (invitaţi politici de
onoare, festivaluri, etc.), - implica reţinere voită, roşul fiind rezervat pe
atunci zeilor, abia mai târziu oamenilor. În mod paradoxal însă, așa cum
observase Frazer în Folclorul și Vechiul Testament (vol. I, cap. I), pri-
mul om trebuie să fi fost roșcovan, argila Palestinei din care fusese plăs-

254
muit având această culoare. Spunem paradoxal și pentru că roșcovanii
erau în genere destul de rău famați, pe când Adam - nu.
Galii şi tracii erau oameni mari, la propriu şi la figurat, însă faptul că
aveau printre ei un procent ridicat de roşcovani nu poate fi decât o co-
incidenţă, pe care unele dintre străvechile populaţii o luau desigur drept
semn divin. Ca şi cum am spune că numele deşertului egiptean (deshe-
ret=marea întindere de nisip roşu, termen extins apoi în Europa foarte
puțin modificat), s-ar fi numit astfel exclusiv pentru una dintre caracte-
ristici (culoare sau imensitate).
Pentru a arăta convergenţa culorii roşii cu mărimea fizică pe de o parte,
şi figurată pe de alta, vom aminti că balena care începuse a teroriza pe
marinarii bizantini din timpul împăratului Iustinian era numită în popor
porphyrios, numele ei fiind la greci phallaina care, la o comparaţie cu
latinescul balaena, sau cu englezescul whale (german=Wal), ne va con-
duce spre mult-discutatul bal/val/vel=mare.
În privinţa măreţiei la sensul figurat, vom găsi probabil mai mult de un
singur exemplu, însă comparaţia dintre românescul (popular) roş şi sub-
stantivul ebraic rosh=şef, credem că ar fi suficient de edificatoare.
Pentru limba greacă, un nume celebru, Malchos (rege la fenicieni), a
fost tradus prin Porphyrios (roşu în greceşte), numele cunoscutului
filosof grec, despre care Eric R. Dodds opina că foarte probabil s-ar fi
creştinat dacă n-ar fi luat o bătaie de la evrei (Pagan & Christian in an
Age of Anxiety). Ceva mai complicat stau lucrurile cu limba rusă, însă tot
în apropierea unui context similar vom ajunge: krasnîi=roşu are rădă-
cina comună cu krasivîi=frumos, care ne va conduce la latinul bellus=
frumos, şi celelalte discuţii privitoare la arieni şi particula bel/vel.
Însă în greaca Bizanţului, balenei i se mai spunea şi chitos (cf. Proco-
pius din Caesareea, Istoria secretă), amintindu-ne (alături de albanezul
gati=mult; g=h) de numele hittiţilor care, deşi foarte devreme puternic
semitizaţi, reuşiseră şi ei să demonstreze, asemeni egiptenei păstrate de
copţi, că o limbă vie nu ajunge „moartă” tocmai uşor, păstrându-și arie-
nismul de foarte mare ajutor pentru descifrările cehului Hrozny (limba
sumeriană devenise pentru asiro-babilonieni o lingua sacra, chiar după
ce încetase de a mai fi vorbită, asemeni limbii latine pentru Europa, încă
protejată azi de credincioşii catolici, spre lauda lor). Iliada menţionează
pe Chitos troianul (VII, 124), tatăl lui Arheptolem (arhe atrage atenția).

255
 Potrivit istoricilor antici, zeul Dionysos cel negru la chip şi de obicei
descris ca fiind brunet, - probabil pentru a i se justifica nuanţa părului şi
a tenului se crease mitul trăsnirii mamei Semele, precum şi legătura cu
muntele Nyssa din India, - avea părul roşcovan în reprezentările satirice
(adică în jocurile cu satyri, - cf. Adelina Piatkowski, Jocurile cu satyri în
antichitatea greco-romană). Nu ar fi exclus ca tocmai de aici să fi pornit
folosirea măștii în ritualurile dionysiace care au generat în final tragedia.
În privinţa părului roşcovan vom menţiona acum un caz deosebit din
Istoriile lui Herodot (IV; 108-109), unde aflăm informații despre Sciţia
şi numeroasele ei populaţii. Pentru „părintele istoriei”, India era clar cea
mai populată ţară, însă el nu ne lămureşte tocmai decisiv care dintre
Sciţia şi Tracia deținea locul al doilea, potrivit cunoştinţelor antice con-
temporane lui.
Una din populaţiile Sciţiei erau budinii, prezenţi şi la Ammianus Mar-
cellinus la o distanţă de peste şapte secole de Herodot (sub forma vidini,
Istoria romană, XXXI, 2, 14), având drept capitală sau cetate principală
Gelonos, construită din lemn. Budinii lui Herodot erau roşcovani şi cu o-
chii albaştri. Aceştia, ne avertizează istoricul, nu trebuiesc confundaţi cu
gelonii, şi ne putem întreba de unde atâta grijă pentru ei, dacă n-ar fi fost
un popor numeros şi având câte ceva în comun unii cu alţii? Iliada (XVI,
550) vorbeşte despre „oraşul temeinic” Budeion, fără alt amănunt.
Însă ceea ce urmează pare şi mai confuz: o dată la doi ani, budinii obiş-
nuiau să-l sărbătorească pe Dionysos, prin urmare nu puteau fi sciţi, -
deşi parţial descrierea lui Ammianus îi apropie de ei prin sălbăticia obi-
ceiurilor războinice, - Istoria romană, XXXI, 2; 14, - sciții opunându-se
însă până la fratricid introducerii cultelor străine printre ei, după rela-
tarea lui Herodot.
Autorii moderni (cf. Istoria universală Larousse, 2005), au acceptat
identitificarea budinilor cu finlandezii, ignorând total unele detalii sem-
nificative: cultul lui Dionysos, mult prea complex pentru mitologia fin-
landeză din care, dacă el va fi existat vreodată cu adevărat, a dispărut
supărat fără a lăsa cea mai mică urmă, ca şi cum aceştia l-ar fi obligat să
se nască suplimentar şi a treia oară. S-a ignorat de asemenea particula
gel (probabil Gael=gal sau celt, nici greaca şi nici latina nu-l au pe ge ci
pronunţă ghe), cu toate că nici la gali nu se cunoştea cultul lui Dionysos,
deşi aceştia cultivau viţa de vie şi îi apreciau rodul. Particula gel, aflată

256
în cele două nume legate de budini, culoarea roşie a părului lor, precum
şi cultul lui Dionysos sărbătorit o dată la doi ani, credem că sunt motive
temeinice de a refuza budinilor apartenenţa la lumea finnilor nordici,
ceea ce nu va trece nicidecum ca vreun fel de pierdere pentru aceştia din
urmă.
Dacă va fi să exprimăm vreo opţiune, credem că budinii nu erau nici
gali, ci mai degrabă traci; părul roşu, ochii albaştri şi cultul lui Dionysos
i-ar putea trage spre traci mai degrabă decât spre gali, plasaţi mult prea
departe faţă de sciţi, deşi numele lor ne-ar putea aminti de regina Boa-
diceea (Budicca) a icenilor din Norfolk, cunoscuta eroină rebelă a an-
tichităţii britanice, unul din numeroasele cazuri de barbarism superior
romanilor sau grecilor.
S-ar putea obiecta că nici tracii nu erau atestaţi într-o regiune atât de
nord-estică însă, potrivit lui Athenaios, (idem, op. cit., XII, 27), femeile
scite obişnuiau să-şi exercite talentul în arta tatuajului asupra soţiilor
tracilor ce locuiau la nord şi la vest de teritoriul Sciţiei, ceea ce ne-ar
putea îndemna să revizuim zona locuită de traci, adeseori incluşi de
scriitorii antici printre hiperboreeni (deci, după cum se înregistrau geți în
sudul Dunării, putem sesiza traci mult mai nordici decât daco-geții. Mai
mult chiar, acei budini erau la Herodot numeroşi şi capabili să întru-
nească rapid o armată puternică, iar finlandezii, deşi înregistraţi în Evul
Mediu şi de Istoria Modernă ca buni şi temuţi luptători (supranumiți
haaka pääle=sfărâmătorii de capete, cu toate afirmațiile lui Jordanes la
adresa blândeții lor în Getica, 23), nu credem că puteau fi cel puţin su-
ficient de mulţi pentru a fi de ajutor ca aliaţi imensității popoarelor scite
în faţa pericolului persan, cum ne înştiinţează tot Herodot că s-au petre-
cut lucrurile. Delegaţii sciţi insistă pe lângă budini, conştientizându-le
faptul că, într-o eventuală înfrângere a lor, nici ei nu vor avea o soartă
mai bună, - iar un popor mic nu avea desigur nevoie de o asemenea spe-
cificaţie, soarta lor fiind grea din start. Un avertisment similar trimisese
și Ștefan cel Mare către Occident, dar nu și țărilor mai mici.
Totuşi, în caz că Ammianus nu cunoştea pe budini de la Herodot ci din
propriile surse, cu alte cuvinte dacă budinii vor fi existat şi pe vremea
lui, amintindu-ne că în zona Iranului şi Herodot menţionase o populaţie
numită germanioi, (Istorii, I; 125), absentă din scrierea lui Ammianus
care vizitase regiunea, deci fiind conştienţi că nu putem conta în între-

257
gime pe înregistrări insuficiente sau ambigue, nu ne vom aventura să
spunem mai mult decât că există motive de a revizui problema budinilor
ca strămoşi ai finlandezilor, având convingerea că un popor viteaz şi
foarte capabil în aproape orice domeniu cum sunt finlandezii, nu va fi
nicidecum prejudiciat.
O altă referire la oameni roşcovani, care i-ar putea semnala pe gali sau
pe traci am putea-o face aducând în discuţie cazul anticelor mumii din
deşertul Takla Makan din bazinul râului Tarim din China, destul de bine
conservate, datând potrivit estimărilor de până acum de circa trei milenii.
Aceştia sunt blond-roşcaţi, au trăsături europoide, urmele de vestminte
arătând o ţesătură deosebită destul de complicată, asemănătoare blugilor
de astăzi. Vorbind despre egipteni şi colhi (cei din Colhida), presupuşii
lor colonişti, Herodot ne informează că ei aveau o modalitate de ţesătură
foarte diferită de a celorlalte popoare; aşadar, modul de a face lucruri
concrete, ţesături în cazul de faţă, putea fi la antici un factor de distincţie
între două neamuri. Iar în privinţa acestor populaţii blond-roşcovane,
care ar fi putut da numele deşertului Takla Makan, limba engleză ne-ar
putea oferi verbul to tuck=a mânca, dar şi a înseila. Al doilea verb ar
putea face trimitere la ţesături. Despre primul am fi tentaţi să ne gândim
la numele tracului Spartacus, probabil un om care, având în vedere nece-
sitatea de a fi permanent într-o bună formă fizică, era foarte ponderat la
mâncare (verbul englezesc to spare=a economisi+tuck=mâncare, halea-
lă (în general rece, deci frugală).
Probabil că şi numele spartanilor, cei „laconici” s-ar putea raporta la
acelaşi spare al englezilor, plus tan o posibilă formă a substantivului
tongue=limbă, vorbire (sau poate thanii din Boewulf ori tuan=domn în
Indochina). De fapt, spartanii erau în general educaţi pentru o viaţă pon-
derată, nu rare fiind cazurile când mai târziu aveau să se destindă ca un
arc îndelung comprimat: aflaţi departe de conaţionalii lor şi având posi-
bilitatea de a se lăsa corupţi, ajunseseră să depăşească orice comparaţie
cu lumea orientală a asiaticilor, etalonul grec al huzurului excesiv).
Altă posibilitate de a considera prima parte a numelui deşertului chine-
zesc ar fi scoţianul tak, echivalentul englezescului to take, a lua, putând
însemna de asemenea a închiria. Privit astfel, iar la- din final amintin-
du-ne de „ţara” finlandezilor (cf. Kalevala, Manala, etc.), am putea pre-
supune că teritoriul ocupat de acei blonzi-roşcovani le fusese „închiriat”

258
de către o populaţie asiatică, mult mai numeroasă. Efortul nostru se con-
centrează aici asupra descoperirii de termeni indo-europeni care să-i
confirme şi spiritualiceşte drept arieni pe cei care apar aşa după trăsă-
turile fizice.
În privinţa lui Makan, putem găsi termeni precum grecescul maka-
rios=fericit, căruia îi cunoaştem implicaţiile pentru lumea zeilor (a se re-
vedea nordicul lykke=norocos, fericit, aplicat lui Apollo Lykaios, sau
gad=norocos la semiţi, comparat cu god=zeu la englezi), un nou apel la
așa-numitul fond lexical universal comun.
De asemenea, numele cursului de apă al Tarimului, în bazinul căruia s-
au găsit mumiile roşcovanilor, ne va aminti că la arieni avem nume ase-
mănătoare, unde se distinge particula tar-: Tarn în Franţa, Târnavele în
România, precum şi câţiva termeni traci sau galici, - tarabostes=bogaţii
dacilor, Tara, capitala regilor irlandezi, unde numai cei perfecţi din toate
punctele de vedere puteau fi aleşi regi, Tarracona şi Tarraconensis în
Celtiberia. Cu riscul de a ne repeta, credem că această particulă tar- ne
poate sugera că, prin vechimea şi semnificaţiile sale, ar avea şanse mai
ridicate decât „străinul” Cezar de a fi dat ruşilor numele ţarului, destul
de inconvenabil de altfel pentru o lume constant depărtată de influenţa
Romei și în general extrioară. Nu excludem posibilitatea ca numele
țarilor valaho-bulgari ai dinastiei Asăneștilor, - Târnovo – să fi avut im-
plicații cu aceste discuții. Steven Runciman (op. cit.) numește această
dinastie greco-bulgară, probabil în virtutea lecturilor bulgare, ce susțin
cu tărie același lucru, fără absolut nicio referire la cronicile bizantine sau
france privitoare la valahi/blahi/blaki!
În plus, lumea tracilor fusese apropiată de sciţi, interconexiunea lor
culturală fiind greu de negat. Nu ne putem îndoi că, - alături de alani şi
sclavini, la care se rezumă de multe ori studiul originii ruşilor, - sciţii
trebuiesc de asemenea luaţi în calcul, inclusiv relaţiile lor cu iranienii,
tracii sau alţii. Arheologul român (sas) Kurt Horedt (1914-1991) re-
marcase în Contribuții la istoria Transilvaniei că nu-i nevoie a se insista
asupra rolului activ al populațiilor ecvestre (călăețe) răsăritene la înain-
tarea și răspândirea populațiilor slave în apusul european, de unde putem
deduce posibila influență a celților, oricât de limitată, asupra lexicului
slavon. Celții de fapt precedaseră pe slavi în Europa, precum se știe.
Revenind la sciți, potrivit lui Beda Venerabilul (op. cit.), câteva corăbii

259
cu sciţi reuşiseră să navigheze până în Irlanda, unde n-au fost exter-
minaţi şi nici acceptaţi, ci îndrumaţi spre Scoţia, unde s-au stabilit. Nu
înseamnă că de aici au putut primi sciţii influenţe galice pe care să le fi
adus acasă, dar faptul dovedeşte că în incomensurabila masă a sciţilor,
nu toţi erau aşa sălbatici şi xenofobi cum le mersese renumele în Anti-
chitate, amintindu-ne că rafinaţii sciţi agatârşi veniseră să se stabilească
în Transilvania, probabil de la ei moştenind ardelenii gustul pentru artă,
exprimarea lor artistică anterioară contactului fiind totuşi indiscutabil
autohtonă. Exceptând împărţirea nevestelor în comun, obiceiurile acestor
agatârşi sunt considerate de Herodot asemănătoare cu ale tracilor. Să nu
uităm că tracii au avut o mare influenţă asupra gândirii grecilor, iar ideea
nevestelor comune apare ca o parte importantă pentru viziunea sociolo-
gică a lui Platon (Republica). Obligaţi să fugă în Persia din cauza perse-
cuţiilor creştinilor, ultimii filosofi păgâni ai Greciei s-au reîntors de
grabă în propria ţară, dezagreând poligamia perşilor, de unde putem
conchide că nici în acest punct Republica platonică nu era funcţională, în
niciun caz aplicabilă, căci dacă azi putem califica dialogul drept o
capodoperă conceptuală, așa ceva era exclus pentru anticii greci, per-
manent cu gâtul întins după sfaturi filosofice de bunăstare și liniște.
Vom relua însă acum motivele pentru care retragem pe divus Caesar din
faţa vânjosului ţar. Am citat anterior pe Henri Hubert (op. cit.), cu doi
termeni celtici: gwlad=țară, moşie, şi gwledic=proprietar, stăpân al
acestei întinse moşii, indubitabil om remarcabil pe plan social. În Româ-
nia se mai foloseşte încă termenul ţară în sens mult mai redus decât cel
de stat, iar dicţionarele etimologice consideră pe terra=pământ la ori-
ginea sa. Nu este exclus ca dintr-un termen similar să fi provenit numele
lui tarabostes (tara+bos), bogătaşul dacilor pentru care, deşi Dacia avea
resurse de aur, tot pământul trebuie să fi constituit principala avere, sursă
de stimă şi putere. Se spune că aurul era în Dacia apanajul și monopolul
regilor, dar s-au găsit și destule coifuri și podoabe de aur departe de re-
ședințele regale.
Comparaţia dintre celticele gwlad şi gwledic, precum şi cea dintre ţară
şi ţar ne pot cel puţin atrage atenţia spre o influenţă traco-getă asupra
numelui vestitului ţar al ruşilor, mai ales dacă vom compara relativ
bunele relaţii slavo-dacice, aşa cum reies ele din scrierile istoricilor bi-
zantini (se spune că chiar ar fi existat numiții daco-slavi, dispăruți cu

260
timpul). Probabil că aceste relaţii se extinseseră şi mult mai la sud, po-
poare întregi preferându-i nesăţioşilor împăraţi orientali, care nu avu-
seseră vreodată habar de civilizaţia bizantină, arătându-se adesea inca-
pabili de a concepe o organizaţie socială mai extinsă decât oraşul-stat al
fenicienilor, mediu de succes garantat pentru ei, exportat grecilor şi
acoperit ulterior de viziunea macro social-politică a lui Alexandru
Macedon.
În privinţa importanţei lui gwlad şi gwledic al galilor, vom atrage
atenţia spre o altă paralelă: adjectivul englezesc glad, provenind zice-se
de la germanii nordici, poate fi legat de galicul gwlad/gwledic, care poa-
te fi comparat cu lord, stăpânul de moşii devenit the Lord (Dumnezeu).
În fine, vom mai prezenta pe scurt o problemă din lumea celor mai
importanţi crescători de cai ai arienilor bronzului ce trecea spre fier,
hurriţii care, cel puţin pentru italianul Sabatino Moscatti (Vechi imperii
ale orientului), pot trece drept iniţiatori ai unei părţi substanţiale a mito-
logiei greceşti. Capitala lor, nedezvăluită încă arheologilor, se numea,
conform înregistrărilor hittite scrise, Hannigalbat, integrată în ultimă in-
stanţă Imperiului lor.
Se ştie că huriţii, menţionaţi şi în cărţile lui Moise ca fiind conlocuitori
ai hittiţilor în Israel, erau de origine ariană, în vremuri foarte vechi fiind
semitizaţi, ca şi hittiţii. Prin urmare, am putea trata numele capitalei lor
din acest unghi, distingând trei silabe-cuvânt: hanni, comparativ cu asia-
ticul han=conducător, şef (poate fi un plural, sugerat de finalul -i, care
poate indica însă la fel de bine şi un posesiv, particula găsindu-se şi în
numele temutului Hannibal al Cartaginei); despre gal am mai discutat,
reamintim doar străvechiul adjectiv gal=mare al sumerienilor care, la o
comparaţie cu numele cartaginezului ar egala pe bal, ceea ce de fapt am
şi văzut anterior, iar silaba finală ne poate trimite la numeralul unu al
bascilor, care este bat, amintindu-ne însă şi de verbul francez battir=a
construi, de tel-urile cetăţilor celor mai vechi, ce se pot compara cu
celălalt nume al amazoanei Myrina din Iliada, II, 814, - numită de mu-
ritori Batieia, care era şi soţia lui Dardanos, fiica lui Teucros şi mama lui
Ilos. Numita Batieia amazoana avea în faţa Porţii Scheiene a Troiei un
tel ce aminteşte de kurganele scite, la fel avea strămoşul Ilos. Iliada
(XXII, 349-350) ne spune că pe numita Poartă vestică (scheiană) se bă-
teau în cuie duşmanii, probabil şi unii condamnaţi, cum putem pre-

261
supune din practicile medievale. Tot unu înseamnă la enigmaticii basci
şi bana, pe care îl vom mai întâni. Iberii caucazieni, înrudiţi probabil cu
bascii, puteau coborâ din Caucaz spre Troia pentru comerţ, ori alătu-
rându-se lui Priam împotriva invadatorilor lui Agamemnon.
Ca o concluzie a acestui capitol, vom spune că şi tracii, şi galii înrudiţi
cu ei au avut o vechime foarte mare pe Pământ, fiind greu de stabilit cui
i-ar fi revenit întâietatea deoarece, aşa cum ne apar nouă lucrurile aici,
dacă una dintre populaţii se va fi tras din cealaltă, mitologia greacă ni-i
indică pe traci anteriori galilor, Briareu fiind, repetăm, ca fiu al lui Ura-
nos şi al Geei, mai vechi decât fictivul Keltos, unul din nenumăraţii fii ai
lui Herakles, neîndoielnic cu multe generaţii mai tânăr ca oricare dintre
fiii lui Uranos. Nu este însă de ocolit nici posibilitatea ca ambele mari
popoare să fi fost mai puţin diferite unul de celălalt, lucrurile ce-i unesc
fiind mai numeroase decât cele care-i separă, iar faptul ne-ar readuce la
dubiul asupra tracilor numeroşi, ce puteau ocupa locul al doilea după
indieni: adăugându-i pe gali, hurriţi, frigieni şi hittiţi, consideraţi proba-
bil uşor un singur mare neam, luând în considerație cunoștințele lingvis-
tice ale vremii, n-ar fi exclus ca Herodot să fi avut dreptate: suprafaţa
ocupată de aceste popoare înrudite putând probabil depăşi cele trei mili-
oane de kilometri pătraţi ai inzilor şi, cu toate că subcontinentul indian
are o climă bună şi oferă condiţii de trai superioare Egiptului, nu ar fi
exclus ca totuşi, dacă la numerosul neam al tracilor s-ar fi adăugat cei
legaţi printr-o rudenie presupusă de ceea ce am desemnat anterior prin
vor-Englisch, aceştia să se fi putut apropia destul de mult de numărul
indienilor antici, în orice caz uimitor pentru antici.
Dacă germanii au fost aproape mereu sesizaţi împreună cu celţii (He-
rodot în Istorii I, 125 menționează un neam persan numit germanioi,
după cum am mai spus), şi dacă numele lor va fi venit de la genralizarea
substantivului păstrat de latină sub forma germanus=frate mai mare (cf.
Plutarh, Numa), vom putea observa cum de-a lungul erelor, dictonul
celor dintâi transformaţi în cei de pe urmă şi-a demonstrat valabilitatea:
fratele cel mare, după observaţia lui Henri Hubert (op. cit.), ajunge nu
subordonatul celui mic, dar este totuşi vioara a doua (desigur, tot un
popor mare au fost germanii de-a lungul istoriei, însă englezii par a fi
avut un surplus de coordonare a instinctelor, poate şi o mai profundă
înclinaţie spre libertate, deși Tacit ne spune că germanii nu aveau sclavi;

262
paradoxal, englezii au reuşit ca nimeni alţii să realizeze cel mai întins
imperiu posibil de pe Pământ, poate tocmai din cauza viziunii lor ne-
oprimante asupra imperialismului reciproc avantajos, astăzi totuşi pe-
rimat şi nedorit de mult timp şi de majoritatea popoarelor; față de colo-
nialismul francez sau britanic, germanii au fost incomparabil deficitari).
Cât priveşte substantivul germanus, am menţionat anterior echivalentul
său hispanic hermanos, la care am evidenţiat particulele her şi mos, Herr
însemnând domn sau chiar Dumnezeu în germană. Poate că şi pronumele
personal de politeţe, folosit numai la persoana a treia singular Er=dum-
nealui, provine tot din Herr, h putând fi ușor aspirat cu timpul. În actu-
ala velșă, ger înseamnă apropiat. Germana are două expresii imperso-
nale foarte des folosite, asemeni englezeştilor there is sau there are=
există, se află, amintindu-ne iar de celebrul Yahweh=eu sunt cel care
este. Aceste două expresii impersonale germane sunt foarte apropiate,
numai subiectul fiind uşor diferit: Es gibt şi Er gibt. Credem că fie din
prima, fie din a doua, de aici s-a generat denumirea Egiptului, acest
nume fiind prezent doar la greci. Evident, potrivit uzanţelor pe atunci în
vigoare, a apărut imediat şi eroul eponim Aigyptos, însă credem că
Belos, fratele lui (prezent doar în mitologia greacă) ar putea avea mai
multă importanţă, cel puţin pentru lingvistică, particula bel- fiind deja
cunoscută drept comună, atât semiţilor cât şi arienilor. Indiferent care
din doi, particula poate denota şi participarea semiţilor la formarea nea-
mului egiptean, ceea ce istoricul Jefferson Murphy pare a fi ignorat (cf.
Istoria civilizației africane).
Pentru a întări supoziţia că numele ţării Nilului vine de la Er/Es gibt ,
vom aminti că lui Moise i se revelează Yahweh pe vremea când se afla
încă în Egipt (Ieşirea, 3: 14-15). La evrei, inclusiv pentru textele biblice,
numele Egiptului este un plural, Misrayim. Egiptenii îşi numeau ţara
Msr, aproximat de traducători ca Misir sau Meser, la egipteni existând ca
şi la evrei probleme cu transcrierea vocalelor. Întotdeauna însă egiptenii
spuneau că ţara lor este „ţara zeilor”; însuşi Ramses ce Mare, după ce
scapă nevătămat din ţara hittiţilor de la bătălia Qadesh-ului, în care
retragerea a fost singura lui victorie în afară de însuşirea unor lecţii im-
portante, proclamase glorios: „Egiptul este încă ţara zeilor!
Desigur, în numele original, oricum s-ar citi silaba finală (sir sau ser),
legătura lui Misir/Msr cu domnul englezilor este vizibilă. Ba, chiar ex-

263
tinzând, putem remarca pe germanul Er, - încă folosit pentru redarea
numelui lui Dumnezeu, cel puţin în textul biblic, - precum şi pe Esus,
principalul zeu al vechilor gali. Terminaţa s ori r din Es/Er gibt putea să
fi dispărut la greci, ei eradicând destul de voluntar contribuţiile germa-
nicilor, obligându-ne să recurgem la mai mulţi „scufundători din De-
los”(cf. Socrate despre textele heraclitice – Diogene, op.cit. II) pentru a
le aduce azi la suprafaţă.
Aici ne atrage atenţia o frază consemnată de Titus Livius (Ab urbe con-
dita, VIII, 6), consemnată desigur independent de textul biblic: „Tu, ma-
re Jupiter, eşti în fiinţă!”(es, magne Iuppiter), amintindu-ne de expresia
populară românească: „E un Dumnezeu pe lumea asta!”(sau poate chiar
varianta mai îndepărtată și alterată „Dumnezeu nu doarme!”)
Pentru că tot am discutat despre Er şi Herr legate de numele ţării fa-
raonilor, vom dezbate puţin şi numele fiului zeului Osiris, un zeu de pri-
mă importanţă al enneadei lor, anume Horus (reprezentat de şoim).
Dacă, aşa cum am arătat anterior, numele egiptean al lui Osiris User,
poate revela un ser al englezilor (sir la echivalentul grecesc), trebuie să
recunoaştem şi în numele egiptean al lui Horus care era Herw, acelaşi
pentru şoim, prezenţa substantivului german Herr, dezvăluire ce ar putea
lumina o expresie a cronicarilor şi scribilor egipteni: „Numele de herw al
cutărui faraon era X”. Se ştie că faraonii primeau un nume de domn la
întronare dar, după cum observa şi italianul Julius Evola, Revolta îm-
potriva lumii moderne), faraonul mai primea de asemenea apelativul de
Herw aha, adică Horus războinic (şi Yahweh al lui Moise este indis-
cutabil războinic). În Iliada (XV, 233) Apollo e comparat cu eretele,
adesea şi Ahile este şoiman sau iute ca şoimul, iar acest aha poate fi
adăugat termenilor ce au concurat la numele eroului homeric, akh fiind
neconcludent, după cum am specificat.
În ceea ce priveşte însă alegerea şoimului ca pasăre “domnească”, s-ar
putea ca nu numai zborul acestuia spre soarele Ra (considerat tatăl său)
să fi fost motivul pentru a-l numi pe faraon Herw. În celebra Republică a
lui Platon, aflăm că în mod tradiţional, nasurile acviline erau considerate
de grecii antici regeşti (Cartea a V-a, 474, d; se pare că şi romanii tratau
nasul acvilin ca pe un semn de nobleţe, iar mult mai târziu, sultanii tur-
cilor aveau un pronunțat nas acvilin). Nu este exclus ca, asemeni cazului
roşcovanilor care erau şefi din fire, cei cu nasul acvilin (de erete, herw),

264
să fi avut un procent ridicat de faraoni, pentru că tronul egiptean nu se
ocupa exclusiv prin moştenire; evident, numai lungimea sau forma nasu-
lui nu asigura nimănui tronul; există în româneşte expresiile: „nu-i de
nasul meu, vezi-ți lungul nasului, etc.).
În mod curios, pentru limba română, cu un vocabular preponderent latin
la origine, un alt nume al şoimului, eretele, are în dicționare o etimologie
necunoscută, cazul nefiind singular, un motiv în plus de a aloca limbii
noastre un capitol spaţios, desigur nu exhaustiv, încercând de asemenea
o abordare mai neconvenţională. Numele şoimului pare a proveni în
română din maghiarul solyom (citit şoiom), însă am putea compara
substantivul maghiar cu latineştile sol=soare, solus=singur, unic, deşi
ungurii spun soarelui nap, identic cu numele zilei, - de la care indo-
europenii au dat numele lui Zeus, - unu fiind la ei egy, cum am mai spus
la cazul Aegeu/Briareu. Pentru basci, eguzki înseamnă soare, - care şi la
ei a dat numele zilei, egun, - unde percepem un eg iniţial (verbul ma-
ghiar eg înseamnă a arde, iar concluziile sunt la îndemână). Nu ex-
cludem nici posibilitatea unui împrumut maghiar din limba română,
fenomen recunoscut, însă prea rar evidențiat de dicținarele etimologice.
Vom adăuga la observaţiile despre Horus o informaţie luată din Păsă-
rile hazliului Aristofan (Aves, 536-544): când vedeau primăvara un erete
pe cer pentru prima dată într-un an, ţăranii greci obişnuiau să se arunce
la pământ cu faţa în sus, obicei observat de entomologi și la găini în
situații similare, dar insuficient în privința etnologiei. El mai vorbeşte tot
acolo şi despre o străveche conducere a cocoşului, când „pe greci îi
cârmuia Eretele”, ceea ce ar putea indica anumite cunoştinţe mitologice
din partea lui, deoarece Symposion-ul lui Platon ne redă un Aristofan
deosebit, un adevărat gânditor original. S-a convenit după cum am mai
arătat, chiar a se lua serios în consideraţie modul său de a-l vizualiza pe
Socrate (cea mai veche menţiune a lui, după cum observase şi Karl
Jaspers), nu neapărat satiric cu orice preţ, ci mai degrabă cu o raţiune
imparţială, satira fiind justificată, cel puţin de către opinia publică,
Socrate părând a nu fi fost ofensat, ba dimpotrivă; se spunea că la una
din reprezentaţii s-a ridicat în picioare, pentru a vedea toată lumea des-
pre cine este vorba în comedia Norii (Nubes). Numele grecesc al eretelui
este hierax, iar al preotului este ieréas; ieró=altar. Poate că nu în-
tâmplător a ales Platon numele Er pentru unul din cele mai captivante

265
personaje ale mitologiei sale, întrucât s-a stabilit că şeful Academiei
ateniene a fost un talentat şi dotat creator de mituri (Republica, X, 614-
621, etc.). Deşi ar părea nepotrivit ca un filosof de talia lui Platon să
recurgă la mitologia deja depăşită de filosofie, italianul Giovanni Reale
(op. cit., vol. 3), arată procedeul lui Platon ca fiind perfect justificat.
Repetăm în acest context, foarte ades Ahile este numit “şoiman” sau „iu-
te ca şoimul” în Iliada homerică.
Problema rasei roşcovane, - deşi dezagreate de egipteni, - prima care a
fost stăpânitoare pe Pământ, se poate încadra într-o sferă similară.
Aceştia apar ca o rasă de oameni puternici, cu firea stăpânitoare, iar co-
incidenţa culorii părului cu caracteristicile lor dominatoare, i-a trans-
format probabil în “fiii soarelui”, culoarea roşie devenind sinonimă cu
şefia (reluăm unul din cele mai edificatoare exemple: rosh=şef în
ebraică, de comparat cu românescul roş, varianta populară pentru roşu;
nu excludem posibilitatea unei legături şi cu verbul ebraic harosh=a ara,
ale cărui implicaţii nu le mai reluăm; probabil că pur întâmplător adver-
bul rusesc haraşo înseamnă bine, doar dacă nu va fi o reminiscenţă a
vremurilor îndepărtate când sciţii ctitoriseră în Israel durabilul Scytho-
polis).
Poate că una dintre cele mai vechi dovezi ale ideii acesteia transpusă
într-un mesaj material concret către viitorime au fost masivele potcapuri
din piatră roşie, puse desigur cu greu pe capetele uriaşilor moai din
Insula Paştelui. Ne vom reaminti şi de celebra piatră tot de culoare roşie
de la Scone, pe care ședeau regii Scoției cu picioarele când se încoronau,
prădată de englezi şi folosită apoi de regii lor pentru asemenea ceremonii
(cf. G.M.Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei) .
Numele piramidei pre-columbiene era Marea Casă Roşie, iar piramidele
mezoamericane, desigur construcţii tombale uriaşe dedicate şefilor erau
efectiv pictate în roşu. Nu este exclus ca apropierea dintre pyros=foc în
greceşte şi numele piramidei (pyramis), să-l fi îndemnat pe Platon să
declare pe cât de solemn tot la fel de eronat în Timaios, că cea mai potri-
vită formă geometrică pentru foc este piramida, după cum am mai
observat anterior. Dacă presupuşii chinezi din Balcani (centaurii lui
Cheng Dao) au fost alungaţi de Pyritoos, numele lui poate sugera even-
tual o legătură cu numita rasă roşie.

266
 Revenind la Capitolul II al acestei lucrări, unde am specificat că cea mai
veche înregistrare a unui cuvânt care poate face legătura cu fenicienii în
Europa, potrivit italianului Sabatino Moscatti (Lumea fenicienilor), a
fost micenianul po-ni-ki-ja=roşu, referindu-se la un car. În lumina celor
prezentate acum, credem că referirea nu se făcea tocmai la culoare, sau
cel puţin nu exclusiv la ea. Aşadar, carul putea fi: fenician, princiar, ma-
re, presupunând că roşu nu era permis chiar oricui.
După cum nici numele Mării Roşii, cu limpezimea recunoscută a apelor
sale nu poate fi legat de culoarea preferată în multe zone terestre, nici
numele Mării Negre nu se referă la culoarea apei sale, după observația
lui Gh. I. Brătianu. Facem o nouă referire la istoricul lui Macedon,
Quintus Curtius Rufus, care atrăgea atenția că numele Mării Roșii s-a
tras de la greci, anume de la mitologicul rege Erythros (=roșu) – cf. op.
cit.) Am menţionat anterior, când am vorbit despre Kalevala fin-
landezilor, că şi negru poate fi o culoare a măreţiei, poate chiar şi galben
la chinezi (Huang-di=împăratul galben, primul împărat chinez) sau,
ceva mai restrâns, alb la europeni, amintindu-ne de alb comparat cu
Alpii sau poate cu numele albanezilor, la care bardhë înseamnă alb,
precum şi dacă vom relua comparaţia bere=alb, de găsit la numele mun-
ţilor albi ai Cretei minoice Berekynthos, unde am apropiat pe bere de
Berg=munte la germani. Nici posibilitatea unei relaţii bere/bre/bri nu
trebuie însă neglijată. Albanezul bardhë poate îndemna la o comparaţie
cu românescul barză, acceptat ca având o origine daco-getă considerată
momentan certă; pasărea este albă, dar e şi mare, - cunoscută fiind înru-
direa parțială și indirectă dintre limba albaneză şi română, pentru care
unii filologi s-au oprit la un stadiu avansat, trebuind poate să facă rapor-
tări mult anterioare, ignorând latura dacică a limbii române, dar şi rapor-
tarea limbii dacilor la limba illirilor, în vremuri mult îndepărtate de cele
istorice. Reluăm aprecierea lingvistului nostru academician Al. Rosetti
(op. cit.) – limba albaneză se trage mai mult din tracă decât din illiră. O
comparaţie cu grecul pelargos=barză ne va îndrepta spre relaţiile pel-
bel=mare şi bel-belîĭ (alb la ruşi, unde balşoĭ=mare). Ceea ce s-a sus-
ţinut până acum referitor la barză pare a se fi bazat pe prezenţa con-
soanei z sau a grupului rz, mulți filologi insistând asupra posibilei frec-
vențe a termenilor iranieni, neglijând pe cei germanici, mult mai evi-
denți.

267
 Oricât de încurcate şi stufoase ar părea aceste expuneri, credem cu
convingere că cea mai mare parte a lor cuprinde indubitabil o realitate
cândva existentă, ceea ce ne-a rămas nouă astăzi fiind de cele mai multe
ori fragmente risipite prin diverse locuri, din care doar o muncă atentă şi
distributivă poate scoate câte un aspect, de multe ori minor, totuşi nu
inutil. Aceste dezbateri probează o dată în plus că lingvistica a ajutat la
elucidarea unor nume, dar totodată a și bulversat lucrurile, cum credem
că s-a petrecut și cu numle Basarabilor noștri, ceea ce în realitate nu-i
vina lingvisticii, ci a lingviștilor.
Francis Macdonald Cornford, renumit poate în primul rând ca mare tra-
ducător englez din filosofii antici greci, opina în De la religie la filoso-
fie, că este ridicol de greu, aproape imposibil pentru limbile moderne, să
reuşească o redare fidelă a unui text antic grec, cu atât mai puţin a unuia
filosofic. Este aproape imposibil, declara credibilul elenist, să se găseas-
că vreunui termen grecesc echivalentul său perfect din limba engleză. Cu
alte cuvinte, vechea expresie italiană traduttore tradittore, - zici tradu-
cător zici trădător, este încă valabilă, mai ales la traducerile textelor an-
tice, dintre acestea dificultatea maximă ridicând-o scrierile filosofice.
Dacă ne vom fi abătut asupra unor comentarii ce vor fi părut un excurs
off topic, credem că, dacă nu le vom fi rezolvat decât parțial și nicide-
cum definitiv, vom fi reușit cel puțin să atragem atenția asupra unor as-
pecte cel puțin incomode, care presupun o revizuire.

268
 VII. LEGEA CARE STĂ ÎN PICIOARE

În afara factorilor ce vor fi putut modifica unele cuvinte ciudate con-

semnate de autorii greci sau latini, - perioade temporale diferite, urechi
diferite, ortografii diferite, așa cum remarcase Henri Hubert op. cit. – pu-
tem adăuga şi pe cele mai perfide dintre acestea, erorile de înregistrare,
fie datorate copiştilor ulteriori, fie necunoaşterii din partea autorului,
ceea ce nu doar îngreunează munca celor de azi în stabilirea sau apro-
ximarea realităţii, dar poate arunca dubiu şi asupra înregistrării mai
multor alţi termeni, provenind dintr-o sursă iniţial deformată, devenind
apoi consacrată. Am sesizat deja anterior posibilul caz al filisteanului
seren, probabil degradat în unicul senir, greu de asociat plauzibil cu
noţiuni legate de înălțimi sau alte mari cantităţi, cu toate șansele (re-
duse) de a se compara cu latinescul senior numele Senaar al Sumerului.
Nu același lucru putem însă afirma despre ser/sir, și nu mai insistăm.
În privinţa copierii cuvintelor sau a strădaniei de a realiza aceasta, vom
reaminti comparaţia anterioară dintre grecescul Osiris şi egipteanul
User, unde vocala o de la numele grecesc nu poate indica o transformare
regulată a lui u în o. Dar nici terminaţiile celor două nume nu ne îndrep-
tăţesc la generalizarea vreunor concluzii: dacă terminaţia -is din numele
zeiţei Isis, prezentă şi la alte nume europene, ne-ar îndemna să credem
că se aplica numelor feminine, numele lui Osiris o contrazice (ne referim
desigur la formele greceşti).

269
 Pe deasupra, multe din cazurile de nume străine consemnate de greci şi
care ar putea să treacă la prima vedere drept terminaţii specifice limbii
lor, -as, -os, -es, -is, -eis, ar putea fi de fapt uneori particule specifice
limbilor din care s-au citat numele respective, neavând aşadar nimic în
comun cu limba greacă, deci nu le putem trece în rândul „imperfecţi-
unilor” de intrevenţie. Fenomenul s-a detectat până foarte târziu, la în-
registrările de nume latine în Evul Mediu, rare cazuri când nume și
uneori termeni latini pot prezenta încredere unui cercetător meticulos, cu
tot respectul acordat limbii latine la care se renunțase în vorbire.
De multe ori, cum se pare să fi fost cazul lui Gebeleizis, o frază poate să
fi trecut drept un singur nume (Herodot, Istorii, IV; 94. I.H. Crișan atră-
gea atenția că mai corect ar fi fost vorba despre Nebeleizis – cf. Civi-
lizația geto-dacilor), adăugând aici o realitate de asemenea jenantă, însă
destul de operativă: chiar multe din aşa-zisele civilizaţii „avansate”, -
printre acestea figurând inclusiv latinii, cel puţin în privinţa inscripţiilor
pe pietre, - regulile de punctuaţie se cam ignorau. În pictura sau fresca
bizantină cu mult mai nouă, sau chiar în textele bizantine şi slavone,
aceste reguli ce ni se par azi indispensabile erau foarte sumare, poate
chiar neglijate (de multe ori, ceea ce ar putea denota o regulă se dove-
deşte a nu fi de fapt mai mult decât „bunul plac” (sau somnolența ingrată
a scribului respectiv, ori cerinţele spaţiului miniaturilor sau cel rezervat
picturii în cazul frescelor bisericești, ceea ce eventual ar constitui o
scuză).
Prin urmare, dacă un cuvânt sau o frază antică dintr-un text grec accep-
tat ca definitiv îl puteau intriga pe Cornford, cei ce se ocupau cu „desci-
frarea” efectivă a textelor la prima mână, pietre inscripţionate, stele,
tablete, papirusuri ori manuscrise antice, ar putea fi consideraţi încă şi
mai dezavantajaţi.
Însă nu va trebui să ne socotim pe de altă parte tocmai disperaţi, întrucât
marile bătălii pe domeniul lingvistic au fost deja purtate, învingătorii
căutând acum noi provocări, siguri de o glorie lucrativă, un minim de
aport aducându-le, dacă nu celebritatea unui Champollion, Grotenfend,
Chadwick, Ventris sau Hrožny, să spunem, cel puţin propria satisfacţie, -
enormă pentru un pasionat, - de a-şi fi rezolvat frământările sau nedume-
ririle personale.

270
 Din toate aceste întreprinderi se va detaşa în orice caz concluzia, de
multe ori deluzivă, că legile lingvisticii, deşi de cele mai multe ori ur-
mând anumite criterii, n-au dat curs căilor dorite de noi, lăsând probabil
loc la o mulţime de motive de a nu-l aproba pe Heidegger în acest do-
meniu, oarecum strict: drumul spre adevăr nu poate fi întotdeauna mai
folositor decât adevărul însuşi (cf. Repere pe drumul cunoașterii).
Despre etimologii, trebuie să menţionăm că Heidegger a fost destul de
criticat. Ca filosof nu a stârnit pretutindeni un entuziasm ca în Germania,
deşi e considerat ultimul mare gânditor purces direct din Platon şi Anti-
chitate.
Putem presupune sau deduce o mulţime de lucruri interesante sau in-
citante din studiul lingvistic însă, în absenţa unor concluzii valabile,
întreg drumul nostru va semăna foarte mult cu o rătăcire în deşertul roşu
al Sinaiului (=pierdere de timp).
În privinţa frazelor cu părţile nediferenţiate prin semne de punctuaţie,
putem cita „numele” lui Gebeleizis, depistat în final a nu fi nume de zeu
(Ion Horațiu Crișan face referire și la Nebeleizis în Spiritualitatea geto-
dacilor), exemplificând prin termeni atmosferici, nebo=cer la slavi, Ne-
bel=ceață la germani, - anihilând astfel o noţiune bine „cimentată”, - ci
pur şi simplu o propoziţie. S-a comparat numele acestuia cu verbul
lituanian giva=a da plus substantivul leizis=răgaz (cf. nota 383, la
Cartea IV din Istoriile lui Herodot, ediția 1961-1964), probabil înrudit
cu englezescul leisure, având acelaşi sens, a cărui relaţie directă cu
franţuzescul loisir o putem accepta, însă cu rezerve (cf. Petit Robert,
2002). Ceea ce ar însemna deci o comandă, probabil strigată de geţi spre
cer, când acesta era înnorat şi trăgeau cu arcul pentru a alunga norii, dar
nu ne putem asigura nici chiar dacă ne vom gândi la renumitul cadran
solar de la Sarmizegetusa, că daco-geţii au avut un zeu solar la şefia
Panteonului lor. Putem presupune că, dacă aprecierile uneori aproape
consternate la religiozitatea lor au fost destul de numeroase, fără a ne
releva totuşi esenţa dogmatică a religiei geto-dacilor, am fi primit de la
vreun literat al vremii, - grec, latin, evreu sau oricare altul, - fie şi o tre-
cătoare menţiune asupra unui zeu solar legat de credinţa lor.
Reluând din exemplele erorilor lingvistice ajunse până la noi, ne vom
aminti de ultra-renumita traversare a Mării Roşii de către Moise şi ceata
lui în zdrenţe. Aici eroarea s-a făcut foarte probabil de către traducător,

271
ebraicul more desemnând deopotrivă numele Mării Roşii, dar şi pe al
trestiei, abundentă în Delta nilotică. O eroare ce nu va dispărea cu uşu-
rinţă, asemeni coastei lui Adam, ajunsă întâmplător - prin filieră sumeri-
ană - născătoare a Evei.
Tot în legătură cu Moise vom remarca timpul îndelungat petrecut de el
şi ai lui în Sinai. Patruzeci de ani pare efectiv o viaţă de om pentru acea
epocă, - deși Moise și Ioshua sunt incredibil de longevivi, - ni se justifică
şi necesitatea ca cei de o concepţie perimată să dispară din sânul lui
Israel. Pare totuşi a se uita mult prea uşor că această cifră, raportată însă
la zile şi nu la ani, este relativ frecventă în Biblie: Potopul durează pa-
truzeci de zile, Hristos posteşte patruzeci de zile, înviază tot după a-
tâtea, etc. Prin urmare, cifra nu are o valoare exclusiv numerică; amin-
tindu-ne de relaţia dintre sciţi, - care au stăpânit efectiv Orientul Mijlo-
ciu timp de aproape treizeci de ani (cf. Herodot, Istorii), - şi ruşi, ca
parţiali descendenţi ai lor, vom remarca sensul acestei cifre împrumutate
de limba română, lipsindu-i însă valoarea cantitativ-numerică, păstrând
probabil doar pe cea sacră: sórok nu înseamnă patruzeci la români ca în
limba rusă, cum foarte probabil n-a însemnat vreodată, însă diferit ac-
centuat (soróc), delimitează un termen temporal nu neapărat precis, la
care un eveniment important trebuie, a trebuit, sau va trebui să se pro-
ducă. Prin extensie, soróc poate însemna chiar şi soartă, dat; prin
urmare, am putea deduce că Moise şi „zdrenţăroşii” lui au hălăduit prin
deşert cât le-a fost „datul”, plecând mai departe atunci când le-a venit
sorócul. Este evident o supoziţie, nu putem garanta absoluta-i valabi-
litate însă, cu toate inconvenientele, ni se pare mult mai realistă, cu atât
mai mult cu cât, la estimarea celor patruzeci de ani consemnaţi de Biblie,
nu s-a luat în consideraţie decât întreaga expresie, ignorându-se situaţiile
celelalte, când cifra este în genere legată de zile. Istoricul roman de
origine galică Titus Livius relatează cum romanii acordă faliscilor şi
tarquinilor un armistiţiu de patruzeci de zile (Ab urbe condita, VII, 21),
de unde putem presupune că inițial zilele erau probabil importante în
legătură cu cifra amintită, și nu anii.
Ne vom permite să reluăm lângă aceste obscurități cazul lui Ahile/Dio-
mede, ambii săgetaţi aproximativ în acelaşi loc. Vom remarca totuşi că
atât călcâiul lui Ahile cât şi talpa lui Diomede sunt părţi ale piciorului,
iar acest cuvânt, asemeni călcâiului ahilean, ne incită la anumite dez-

272
bateri, poate chiar mai dezvoltate, asupra unor situaţii destul de bizare,
de remarcat în lumea bazinului est-mediteranean.
Şi vom începe cu lumea semitică, unde cel mai evident semn de înaltă
preţuire a unui oaspete era spălatul picioarelor. Nu faţa sau bustul trans-
pirat de soare şi prăfuite de nisip, nu mâinele musafirului se spălau în
vederea ospătării, ci picioarele! Când spală picioarele apostolilor săi,
Hristos spune fără echivoc pentru ce procedează astfel, dar străvechiul
obicei aplicat musafirilor, probabil anterior patriarhului Abram, poate
ascunde anumite taine diferite de intenţia lui Hristos.
Potrivit lui M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, cap. V, obiceiurile mice-
nienilor faţă de oaspeţi erau diferite: darurile şi ospeţele erau factori
esenţiali în asigurarea unor relaţii strânse de prietenie, iar această sesi-
zare este considerată de A.M. Snodgrass drept principala contribuţie a
cărţii lui Finley la redescoperirea acelei lumi de început a continentului
european. Dar înaintea lui Finley, Henri Hubert a observat şi a subliniat
importanţa darurilor la celţi (op. cit., Partea a III-a, Capitolul I), recu-
noscând că întâietatea asupra acestui punct îi revine lui Marcel Mauss
(1872-1950; Mauss era nepotul său). Renumitul potlatch al celţilor, - ter-
menul este totuşi amerindian și nu celt, - avea o structură ceva mai deo-
sebită, deoarece darul cerut de oaspete era un fel de provocare la adresa
gazdei.
Pentru a se apăra împotriva şarpelui, o jivină condamnată a se târâ prin
ţărână, lipsită aşadar de picioare, Eva poate face uz de călcâiul său (Fa-
cere, 3: 1-19). Scheletul şarpelui indică mici urme ale picioarelor pe
care le va fi pierdut (ca urmare a blestemului), iar în zonele aride ale Is-
raelului trebuie să fi fost la îndemâna oricui să observe nu numai un
singur „blestemat” schelet de şarpe.
Vom porni acum pe urmele picioarelor „ascunse” prin texte antice, cu
intenția de a le cerceta, și eventual descoperi misterul.

În timpul confruntării dintre Iacob şi solul lui Dumnezeu, viitorul înte-

meietor de neam de vază se alege cu un şold rănit.

În faţa tufişului în flăcări, lui Moise i se cere să-şi scoată sandalele din
picioare, deoarece Muntele Horeb este un loc sfânt (Ieşirea, 3: 5). Ori-

273
gen observase cu dreptate că, spre deosebire de Moise, lui Abram sau lui
Isaac nu li s-a cerut acest lucru (Omilii la Exod).

Când Urie hittitul aprinde mânia regelui David, generalul primeşte din
partea suveranului sfatul de a merge acasă să-şi spele picioarele (2 Sa-
muel, 11: 8). Oricine se poate simţi intrigat de o situaţie în care, cu toată
diferenţa de timp ce a trecut de atunci, un viitor general de armată valo-
ros, nu respectă reguli de igienă elementară, dacă nu din condescendenţă
pentru un rege destul de intransigent, cel puţin din cauza frumoasei lui
soţii, care a ajuns foarte cunoscută pentru predilecţia spre „îmbăiere” în
mijlocul propriei curţi. Trebuie să fim convinşi că aici se ascunde ceva
mai mult decât o observaţie mult prea banală pentru a merita consem-
narea biblică. Orice text istoric antic, iar Biblia nu este o excepţie (cf. 2
Maccabei, 2: 24-33 sau mai târziu Ioan, 21: 25), prezintă lucrurile atât
de concentrat, încât nu au ce căuta asemenea „mărunţişuri” printre eve-
nimentele remarcabile, deşi detaliile nu se evită cu orice preţ. Atunci
când acestea sunt menționate, trebuie să aibă o semnificație a lor, ori cu-
noscută unui cerc restrâns, ori pierdută pe parcurs.

În Cartea lui Daniel, monstrul visat de rege noaptea avea coapse de

bronz, picioare de fier, iar tălpile parţial de fier, parţial de lut (Daniel, 2:
32-34).

După relatarea lui Herodot, femeia ce a dat naştere cu Herakles celor

trei fii iniţiali ai neamurilor scite, avea şerpi în loc de picioare (Istorii,
IV; 9-10). În aceeaşi Carte a IV-a, el menţionează un neam de munteni,
care au picioare de capră.

După ce persecutase cu încăpăţânare pe creştini, Saul, viitorul Pavel din

Tars, e apostrofat de ceruri: „...ţi-ar fi greu să loveşti cu călcâiul într-o
ţepuşă” (Faptele apostolilor, 9: 5), verset ce încă poate pune pe mulţi
comentatori în încurcătură. O încurcătură poate să fi fost foarte veche,
din moment ce nu apare în toate versiunile Noului Testament. Celebra
versiune englezească numită K.J.V. (King James’ Version, versiunea re-
gelui Iacob, încă apreciată pentru limbajul arhaic delectabil), are aici:

274
„ţi-ar fi greu să loveşti cu călcâiul într-o ţepuşă”, foarte probabil pre-
zentă în cele mai vechi variante autentice ale Noului Testament.

În culmea gloriei Sale, Hristos are picioarele de bronz - Apocalipsa lui

Ioan, (1: 15). Mai nobil ca fierul, bronzul era pentru greci , ca de altfel şi
pentru latini, un simbol al durabilităţii. Exegi monumentum aere peren-
nius, - „mi-am înălţat un monument mai durabil ca bronzul”, - spunea
poetul latin Horatius (65 î.Hr. - 8 d.Hr.), dar motivul pentru care avea
Fiul doar picioarele din redutabilul materil rămâne obscur. Iov al Bibliei
se lamentează că nu are trupul de aramă pentru a rezista la orice încer-
care (Iov, 6: 12).
După ce crescuse prea înalt, monstrului de diorit al hurriţilor numit
Ullikumi, pe care l-am mai menţionat anterior, aveau să i se taie picioa-
rele de către magicieni, care au folosit în acest scop cuţitul strămoşesc
de bronz, cu care se despărţise odinioară cerul de pământ. La hittiţii ve-
cini şi înrudiţi cu ei, tânărul zeu al naturii Telipinu, după ce ia hotărârea
să dispară din lumea cu care nu se înţelegea, îşi inversează sandalele
între ele, încalţă pe cea de piciorul drept în stângul, şi vice versa, după
care la scurt timp vremea se strică teribil. Chiar şi astăzi vremea este
foarte capricioasă în multe zone ale Anatoliei (probabil că zeul nu şi-a
rezolvat încă definitiv problema sandalelor).

Potrivit dogmelor egiptene, piciorul era un simbol al bogăţiei şi bună-

stării. Hieroglifa ce simboliza faptul, numită ankh, era o sandá cu cele
două curele întinse lateral, aşa-numita „cruce egipteană”. În Cartea a II-
a a Istoriilor, Herodot ne informează despre enorma sandá a lui Perseu,
un semn de abundenţă. Cu excepţia cazului lui Moise pe Muntele Horeb,
celelalte situaţii sunt diferite. Dispărând probabil în craterul vulcanului
Etna, se spune că bogatul filosof Empedocles n-a mai lăsat în urmă decât
o sandá (cf. Diogenes Laërtios, op. cit.). Însă şi alte scrieri greceşti mai
relatează despre problemele deosebite ale piciorului.

Ca niciun alt zeu al Olympului, Dionysos se născuse din piciorul lui

Zeus. Aventurile sale au fost legate de India printr-o „etimologie ris-
cantă”, cum spunea M.P. Nilsson despre Platon şi dialogul Cratylos.
Legătura fonetică superficială cu Muntele Nyssa a creat această poveste

275
inutilă. Însă o legătură mai interesantă cu mitologia indiană s-ar putea
stabili între Muntele sacru indian Meru, un fel de axis mundi, şi numele
Sumerului, despre care am mai făcut menţiune, precum şi cu substan-
tivul grecesc meros, care înseamnă coapsă sau picior de animal, aspect
dezbătut și de Quintus Curtius Rufus în Viața și faptele lui Alexandru cel
Mare. Amintind că în latină merum însemna vin, istoricul spune chiar în
concret că de aici și-au luat grecii libertatea de a crea mitul nașterii lui
Dionysos. Pentru egipteni, constelaţia Ursa Mare se numea Constelaţia
Piciorului. În Istorii, Cartea II; 29 dedicată Egiptului, Herodot ne spune
că Meroe a fost prima cetate şi metropola tuturor cetăţilor etiopiene (de
fapt, tot ceea ce se afla la sud de Egipt era pentru grecii antici Etiopia,
inclusiv Nubia, Sudanul de azi). Acest Meroe prezintă însă interes
pentru posibila legătură cu particula indo-europeană mer, - probabil
împru-mutată şi altora, - legată cum am mai arătat, de mare şi de
măreţie.

Hefaistos, zeul faur al Olympului, avea un picior mai scurt decât celă-
lalt, zice-se de pe urma aruncării lui de pe Olymp de către Hera.

Reluăm: zeiţa Hekate avea conform descrierii lui Pindar, picioare roşii
(Paianul II, strofa 3; am subliniat anterior posibilitatea ca roşu să fi fost
echivalat cu mare ca adjectiv).

Din fragedă pruncie, Oedip avusese picioarele străpunse de tatăl său,

acesta pretextând că astfel se va asigura că-şi va recunoaşte oricând fiul
şi va evita să se lase ucis de el.

Personaje ce au intrigat pe mulţi, Sellii din Dodona Iliadei lui Homer,

obişnuiau să umble cu picioarele desculţe şi „în veci nelăute”, lucru cu
atât mai neverosimil pentru o „iernatică ţară”, după cum am obsevat
anterior la discuțiile despre Ahile Peleianul. Se pare că, numindu-i preoţi
pe selloi, cei care au făcut-o pentru prima dată au omis faptul că preoţii,
prin lustraţii sau alte proceduri similare, trebuie să fi fost printre primii
oameni din lume care să fi practicat şi să fi impus norme de igienă per-
sonală, deci nespălatul picioarelor, mai ales „în veci” şi într-un ţinut

276
„iernatic”, ori nu e nicidecum potrvit, ori conține poate o semnificație
deosebită, aparent obscură.
Destul de curios, Herodot aminteşte despre o femeie care, împreună cu
trei preotese, a stabilit cultul de la Dodona, fără a menţiona nominal pe
selloi, de la care aflase povestea, legată şi de doi „porumbei” negri,
probabil corbi, dacă avem în vedere corbii zeului Odin al scandinavilor
şi pe cel al lui Noe, precum şi legătura dintre Egipt şi pelasgi (Istorii, II).
Herodot afirma acolo că pelasgii numeau zeii cu termenul theoi, la fel ca
şi grecii, - theos la singular. Acest theos pare a nu avea o origine gre-
cească, după consideraţiile eleniştilor, fiind de provenienţă neclarificată,
legarea termenului de verbul grecesc thein=a alerga, așa cum făcuse So-
crate în Cratylos 397d nereușind să convingă pe greci și nicidecum ul-
terior pe eleniști. Unii ar afirma chiar că ar proveni din Mezoamerica (cf.
Victor Kernbach, Dicționar mitologic), unde teo se găsea din plin, cu
mult înainte de sosirea „oamenilor zeului Viracocha”, cum îi numeau
băştinaşii pe spaniolii primilor conquistadori. După toate aparenţele,
vikingii ajunseseră în America înaintea lui Columb cu circa două secole,
fiind posibil precedaţi la rândul lor de alţii.

Celebrul Socrate obişnuia să umble desculţ, probabil pentru a se afla

într-un contact mai intim cu energiile mamei Gea, şi putem presupune că
el era un bun cunoscător al tainelor religioase ale trecutului. Repetăm
aspectul legat de el: nu era tocmai nevoiaș; din moment ce se putuse
echipa de trei ori ca un hoplit, ar fi avut suficienţi bani şi pentru cel puţin
cinci perechi de sandale bune, însă umbla în picioarele goale pentru că
aşa voia el, hotărâre probabil comparabilă cu a majorităţii arienilor ce nu
vroiau în mod deliberat să înveţe scrisul şi cititul.

În secolul al V-lea Pitagora, renumitul filosof şi matematician din insula

Samos, obişnuia să-şi dezvăluie cu mândrie publicului pe stadioane
coapsa lui de aur (coapsa fiind o parte importantă a piciorului). O akous-
ma de-a lui sfătuia să nu sări niciodată din căruţă cu ambele picioare o
dată. Însă, după cum s-a remarcat, multe dintre perceptele pitagoreice n-
au însemnat mai mult decât superstiţii tradiţionale, cu o certă utilitate
etnografică, dar aproape nule pentru filosofie (posibil să fi avut un anu-
me rol în asigurarea unei comuniuni spirituale, pentru a se ajunge la un

277
limbaj şi la o unitate de gândire a sectei, dar nu mai mult). Nu este însă
exclus ca aceste akousmata şi symbola să fi fost ulterior mult dezvoltate,
la umbra amintirii „magistrului samian”, şi cu stimularea adăugată de
creduli. S-a făcut chiar comparaţie între el şi Hesiod (în special cu Munci
şi zile).

Un alt filosof grec, Empedocles (490-430 î.Hr.) din Agrigentum, - Ak-

ragas, - de data aceasta aparţinând şcolii din Eleea Magnei Graecia, - un
fel de urmaş al lui Pitagora, ultimul dintre filosofii greci care s-au mai
exprimat versificat, - Purificări s-a numit opus-ul lui, - a fost un extra-
vagant, iar când a ajuns la bătrâneţe adunase o avere însemnată, pe care
a lăsat-o femeilor „depravate”, deoarece şi el le iubise. Comparând şcoa-
la filosofică milesiană cu cea eleată, W.K.C. Guthrie remarca (op. cit.,
vol. 2), o diferenţă esenţială între ele: în timp ce ionienii gândeau de dra-
gul de a gândi, eleaţii erau mai înclinaţi spre practică (praxis). Nu putem
spune că Empedocles a fost neapărat un reprezentant al practicii, pre-
ocupările lui spirituale făcându-l unul din cei mai originali filosofi din
toate timpurile, extravaganţa în vestimentaţie şi comportament atrăgân-
du-l vizibil. A fost atât de îndrăgit că devenise o figură aproape legen-
dară. Una dintre cele mai cunoscute istorii despre el relata că a dispărut
în craterul vulcanului Etna, rămânând de pe urma lui o singură sandá, nu
ni se spune a cărui picior. (Diogenes Laërtios, op. cit., VIII; II, 69). Se
consemnează de altfel şi moartea lui departe de locurile natale, în Pelo-
ponezul spartanilor ce întemeiaseră mare parte din Magna Graecia, pre-
cum şi urcarea la cer, însoţită de lumină.

Cartea biblică a moabitencei Ruth ne informează că în acele timpuri în-

depărtate se obişnuia ca în Israel cei ce încheiau un contract să-şi întă-
rească legământul privitor la tranzacţii de bunuri prin schimbarea reci-
procă a sandalelor sau încălţărilor din picioare (Ruth, 4: 7), ceea ce ne
poate aminti de multe din elementele povestirii lui Diogenes despre
Empedocles. Probabil că şi pentru Ruth avem, ca în cazul lui Empedoc-
les, o situaţie în care sandala simbolizează bunăstarea, cel puţin prin
comparaţie cu hieroglifa egipteană ankh.
Dar ne atrage mai ales atenţia în povestea strămoaşei regelui David, ase-
mănarea dintre schimbul de sandale şi o expresie engleză, a cărei apariție

278
o putem presupune independentă de relatarea biblică: to walk into some-
body’s shoes=literal: a umbla în pantofii sau încălţările cuiva, echivalent
cu a fi în locul cuiva, prezumţie de multe ori retorică (cf.: dacă aş fi fost
în locul lui,...eu în locul lui aş fi făcut altfel, etc.). Ba mai mult, sub-
stantivul scoţian routh, apropiat de numele moabitencei, se traduce prin
abundenţă, plenitudine, prezentă în povestea lui Ruth. Iar numele lui
Obed, om pios şi supus lui Dumnezeu, se poate compara cu substantivul
englezesc obedience=ascultare, supuşenie, provenind de la verbul to
obey=a asculta (de cineva), a urma, a se supune cuiva. Nu vom exclude
nici posibilitatea ca Obed, ca nume, să fie cea mai veche înregistrare
scrisă a numelui Ovidiu (Ovid la englezi), reamintindu-ne relaţiile neutre
dintre b/v, sau e/i. Cât priveşte numele străbunicii lui David (regele era
cam roşcovan la ten și la păr în descrierea biblică), putem face aici de
asemenea referire la englezescul root=rădăcină, pentru că povestea în-
treagă nu înseamnă în esenţă decât un şir de genealogii, urmărind ră-
dăcinile lui David, un om deosebit, unul din regii Israelului cu cea mai
puternică personalitate. Când vom discuta despre Israel, vom sesiza și
acolo prezența unor alți termeni păstrați astăzi în limba engleză.

Prin urmare, fără a mai lungi lista exemplelor, ne putem pune acum
întrebarea: care este rostul piciorului din relatările anterioare, deoarece
ni se pare vizibil că în situaţiile expuse rolul acestui organ al corpului
omenesc nu se limitează la a susţine bustul şi a merge. Coapsele, talpa,
călcâiul, toate sunt în definitiv părţi ale piciorului. Despre călcâi credem
că am reuşit să subliniem anumite implicaţii inedite la momentul dis-
cuțiilor despre Ahile, dar cum vor fi stat lucrurile cu piciorul?
Înainte de a lămuri eventualele taine ale acestor noi implicaţii, vom fi
însă nevoiţi să ne întoarcem puţin la vremurile vechi ale nordicilor cei
foarte energici și activi.
În Islanda medievală, această insulă îndepărtată a Europei, administraţia
era împărţită în treizeci şi nouă de districte numite godord, fiecare dintre
ele aflându-se sub conducerea unui godi, iniţial un preot-sacrificator (ne
vom aminti de verbul englezesc to hack=a hăcui, legat de plug şi regali-
tate, dar și de celticele Brenos/brenin legate de att brän=a arde al sue-
dezilor). Urmând constatările anterioare, aceste substantive ne vor atrage
spre relaţiile din limba engleză god=zeu, şi good=bun, din care Platon

279
dezvoltase o întreagă teorie (Empedocles şi eleaţii ignoraseră această
preocupare). Şi, cum numeroasele motive de a vedea la greci „mâna”
tracilor asupra subiectului acesta se află presărate pe toată lungimea
eseului de faţă, nu vom insista cu reluarea lor.
În perioada anilor creştini 945-960, Suedia era condusă de regele Hakon
inn Godi, adică cel Bun (ne aminteşte de relaţia god/good la Platon). Ca
nume, l-am menţionat legat de problemele create de călcâiul (heel) Evei,
şi plugul (Hacke) lui Adam. Acum ne interesează mai mult relaţiile din-
tre englezeştile good, god şi lege, deoarece legiuitorul islandez al unui
godord era numit godi. Asemănarea dintre godi al islandezilor şi God al
englezilor ne poate impune reluarea celuilalt termen englez pentru
God=Dumnezeu, zeu, anterior menţionatul Lord, totodată numele unui
mare proprietar de moşii. Iar ideea în sine ne poate duce mult mai de-
parte în timp, când marele Lord, marele proprietar de moşii, asigura la
nevoie hrana supuşilor săi, urmând drumul strămoşilor primitivi, pentru
care un animal temut, dar şi furnizor de hrană, era considerat zeu. La
acestea vom adăuga şi concepţia că pământul are puterile sale imbata-
bile, transmise probabil şi proprietarului de moşii. În virtutea acestor pu-
teri htonice trebuie să cântărim mersul desculţ al lui Socrate, chiar şi prin
zăpezi grele, sau al selli-lor cu picioarele „nelăute” din „iernatica ţară” a
Dodonei.
La Althing-ul islandez, considerat cel mai vechi parlament din Europa,
logberg sau piatra legii, deţinea o semnificaţie specială. Numita piatră
se afla pe Thingvellir, Câmpiile Thing-ului, şi reprezenta garanţia pentru
jurăminte. Dacă de exemplu cineva trebuia să ia o decizie împotriva
cuiva, omul avea nevoie de trei locuri în care să pronunţe un jurământ:
prima dată pe locul unde se pornise disensiunea, a doua oară înaintea
uşii sau porţii acuzatului, apoi la logberg (piatra legii). Abia după împli-
nirea acestui adevărat ritual se considera hotărârea temeinic stabilită. (Ne
vom aminti de Broaştele lui Aristofan, unde Hermes îi cere lui Xanthias
să jure de trei ori; la fel, lui Petru i se cere de trei ori să se lepede de
dascălul ucenicilor, Dimitrie Cantemir spune în Prefața la Istoria crește-
rilor și a descreșterilor Curții Othmanice că și la turci avea importanță
cifra trei, cel puțin în stabilirea datelor Ramadanului și Bairamului în
funcție de apariția lunii pline, etc.).

280
 Verdictele Althing-ului se pronunţau de asemenea la logberg. Vom rea-
minti de omphalos-ul grecilor, plasat la răscrucea estului cu vestul (dong
=est; xi=vest, de unde va fi rezultat probabil doxa), desemnat de întâl-
nirea sacră a doi vulturi în zbor. Reamintim, chinezescul falú, probabil
detectabil în omphalos, înseamnă lege.
Drept urmare, putem presupune că pământul deţinea puteri deosebite,
inclusiv pe cea a înţelepciunii (cf. iniţierile din peşterile adânci şi tainice
sau ritualurile de pe înălţimi), iar piatra simboliza punctul forte şi durabil
al pământului.
Din vremuri foarte vechi, gânditorii au folosit termenul temei (ground la
englezi, Grund la germani, basis la greci, dar şi logos; pavod la ruşi,
unde este posibilă legătura cu apa, - ca element important, - voda=apă,
reamintindu-ne de bătrânul mării Nereu, un deţinător de adevăr la Ho-
mer, sau de sumerienii anunaki, bătrânii zei înțelepți ieșiți din mare),
pentru a desemna esenţialul unei raţiuni sau idei. Cu alte cuvinte, am pu-
tea prezenta raţionamentul nostru la modul succint, după cum urmează:
pământul deţine şi generează puteri speciale, inclusiv pe cea a înţelep-
ciunii şi adevărului (deşi niciodată „distrus” printr-o exprimare defini-
tivă, cum spunea Blaga); piatra este locul cel mai tare al puternicului pă-
mânt, iar punctul în care omul vine în contact cu temeiul pământului este
piciorul, la care cea mai proeminentă parte, totodată şi foarte apropiată
de pământ, este călcâiul, dar și talpa.
„Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!” avertiza Isus pe inamicii săi
farisei, care încercau să reducă la tăcere uralele intrării în Ierusalim.
Pietrele vor striga, nu cerul, cum se mai întâmplase (Luca, 3: 22), nici
altceva, ci pur şi simplu pietrele! (Luca, 19: 40). Apostolul Petru, cf. la-
tinescul petra=piatră, este numit astfel pentru a îndeplini misiunea de
temelie pentru viitoarea Biserică, revenindu-i şi rolul de a judeca binele
de rău şi adevărul de neadevăr (Matei, 16: 18-20). În Iliada, duelurile se
rezolvă ades prin aruncări de bolovani asupra oponentului, dar nu pe
temeiuri religioase, fără îndoială.
Substantivul englezesc leg, - din nou ajungem la limba aceasta atât de
folosită pe tot pământul, - provenind de la islandezul leggr (cf. Webster
Dictionary), înseamnă picior, şi este vizibil legat de islandezul log (lex/
legis în latină), pe care l-am comparat deja cu logos al grecilor când am
urmărit posibilitatea ca şi cuvintele suedeze să ateste prezenţa scandi-

281
navilor în lumea lui Homer. Am redat acolo şi posibilitatea ca logos să
fie sau să fi fost întrebuinţat inclusiv cu sensul de lege (și tot inclusiv și
pentru Isus ca Logos Universal).
Am arătat de asemenea cum călcâiul, o importantă parte a piciorului,
putea să fi avut implicaţii foarte complexe, fie în numele unui erou, al
regilor, sau al unui popor întreg. Vom adăuga acestor observaţii un alt
picior important, biblicul reghel, unde putem percepe prezenţa unui gel
(Gael al velşei), deşi limbile semite nu compun cuvintele din silabe ca
arienii, precum şi pe kerayim care, fără legături fonetice cu celelalte
picioare anterioare, a fost foarte probabil folosit în Amos, 3:12, cu
sensul de lege sau de judecată (cf. Dicţionarul biblic editat de J.D.
Douglas).
În zilele noastre, multe limbi spun despre o aserţiune, în funcţie de
valabilitatea ei, că stă sau nu în picioare. Pentru a conchide totuşi, vom
sublinia că toate exemplele enumerate deasupra şi incluzând diverse
„poziţii” ale picioarelor, s-ar putea foarte plauzibil elucida prin înlo-
cuirea lui leg=picior în engleză, prin log=lege în islandeză, în virtutea
relaţiilor istorice dintre cele două limbi, dar și a logicii susținută de e-
xemplificările de mai sus.
Astfel, Dionysos apare născut nu din piciorul, ci din legea lui Zeus,
amintindu-ne de importanţa vinului şi pentru alte neamuri, nu numai
pentru greci. „In vino veritas” spuneau latinii, marinarul Noe „desco-
peră” vinul imediat după Potop și după înălțarea unui altar, iar Isus se
foloseşte şi el de simboluri dionysiace: „vinul este noul legământ cu sân-
gele Meu”, spune el (Luca, 22: 20), şi: „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl
Meu este podgoreanul”, a rostit Hristos la Cina cea de taină (Ioan, 15:
1). La români, o zicală spune că vinul se urcă la cap, dar coboară în
picioare, însă nu putem decât presupune aici un eventual „ascunziş”
privitor la lege în intenţia celui ce a elaborat zicala (omul beat se clatină
pe picioare, acesta ar fi sensul imediat).
Despre celebrii selloi putem afirma acum, mult mai natural, că îşi păs-
trau legile nemodificate, neschimbate, dacă nu cumva implicaţia legii nu
i-ar putea face suspecţi şi de atribuţii legislative, aşa cum observase şi
notase Cezar despre druizii galilor (De bello Gallico, VI).
Mutilarea picioarelor lui Oedip, uciderea tatălui, căsătoria cu propria
mamă, sunt indicii că între tată şi fiu ar fi putut exista dispute acerbe,

282
însă teoria picioarelor expusă deasupra, nu ar concepe o vârstă infantilă
pentru viitorul rege condamnat. Despre numele lui Oedip vom remarca
raritatea lui în Grecia antică, dar şi apropierea de polivalentul odd=ieşit
din comun, bizar, neobişnuit, pentru limba engleză, iar despre numere,
odd numbers=numere impare. Verbul to play against the odds=a se
opune sorţii, a înota contra curentului. Ca urmare, ne putem imagina un
personaj (cu nume categoric necunoscut la vremea consemnării mitului),
care probabil a luptat pentru renunţarea la endogamie (este clar că orice
modificare stabilită de normele sociale era ca şi o luptă împotriva sorţii
(against the odds), orice deviere cerând chiar sacrificiul suprem, fără ga-
rantarea unui rezultat etern. Asemenea cazuri ne vor face probabil cu
mult mai plauzibilă antica mitologie, pentru lumea căreia în primul rând
etnologii s-au zbătut să releve o lume primitivă desigur mult diversă faţă
de cea modernă, un univers cu specificul său bine definit, însă în niciun
caz lipsit de raţiune, sau cu o raţiune diferită de a noastră. Pentru a mer-
ge „pe picioarele noastre”, putem afirma că acea lume „dansa pe alt
picior” faţă de noi, însă diferenţele sau de fapt stabilirea coordonatelor
reale ale acestor diferenţe, au fost enorm îngreunate de lingvistică în
primul rând, precum şi de abordarea eronată a problematicii: repetăm
aprobarea cooperării cu mitologia promovată de Eliade şi mulţi dintre
colegii săi, însă vom combate abordările obediente şi adesea supralici-
tante, cum am remarcat cazul poetului Ovidiu, - adorat de romani, - care
a dezvoltat în Metamorfoze o întreagă poveste pe tema minusculilor
myrmidoni, dar reieșind niște adevăraţi uriaşi ai mării în descrierea lui
Homer. Poate că asemenea atitudini se pot compara cu cerinţa, în speţă
inocentă a lui Petru, ca Isus să-i spele şi capul şi faţa, nu doar picioarele.
Deși Isus își explică altfel gestul (invitație la umilință), este posibil ca
acesta să fi avut în vedere și curățenia legii celei noi propovăduită de el.
Pentru a conchide dizertaţiile asupra lui Oedip ca oponent al endoga-
miei, vom insera câteva observaţii, antice sau moderne. În primul rând
ne atrage atenţia Seneca, cu o altă tragedie celebră pe tema endogamiei,
Phaedra: „Chiar şi animalele evită relaţiile incestuoase” (v. 913);
„Inces-tul aduce pe lume copii deformaţi” (v.172); „Cel ce se răsfaţă în
bogăţie va dori întotdeauna plăceri extreme” (v. 204-205); „Cei care au
de toate îşi doresc ceea ce nu pot avea” (v.215). Unele dintre aceste
versuri dacă nu chiar toată piesa, par a conţine aluzii la relaţiile fățișe

283
dintre Nero și Agrippina. În obscura Asie străbătută de falanga
macedonenilor, Quintus Curtius Rufus ne prezintă cazul satrapului
Sisimithres din Sogdiana, care avea doi copii cu propria mamă, lucru
normal la ei (Viața și faptele lui Alexandru cel Mare, VIII, 2) .
Platon nu vorbeşte decât despre pederastie, niciun grec nu menţionează
o relaţie interzisă, atestată de cuplul Zeus/Hera, sau şi mai înainte la e-
gipteni, unde zeul ihtifalic Min era adesea lăudat cu fraze ca „fecunda-
torul mamei sale”. În Austria începutului de secol XX, Sigmund Freud
este foarte interesat de subiect, revelând un (exagerat de generalizat)
„complex al lui Oedip”, iar mai târziu Adolf Hitler, compatriot de-al lui
Freud, numeşte Austria „ţară a incestului”. Nu credem ca George Enes-
cu, fost student la Viena, să fi întâmpinat asemenea dificultăţi compor-
tamentale dacă a compus opera Oedip rege, dar se pare că în corespon-
denţa dintre criticul literar Titu Maiorescu şi sora sa au rămas indicii că
marele om, tot cu studii la Viena, îi făcea acesteia avansuri insistente (cf.
Opere, vol. 3).
Poate că una dintre cele mai clare ilustrări ale unor cazuri de echivalare
a lui leg cu log, pentru a ne folosi în continuare de limbile nordice, ar fi
cazul apostolului Pavel, pe atunci încă Saul care, după o prigoană a
creştinilor ce devenise la el un fel de a doua natură, un fel de lege, n-ar
putea lovi prea uşor cu piciorul într-o ţepuşă (Fapte, 9: 5). Destul de
uimitor dar totuşi explicabil dacă avem în vedere monopolizarea Noului
Testament de către greci, Agamemnon, prima piesă a trilogiei eschyliene
Orestia, face uz de o expresie cât se poate de apropiată, „nu da cu picio-
rul în ţepuşă, spre propria-ţi îndurerare” (versurile 1909-1910; sunt vor-
bele lui Egist către corifeu, după moartea vărului său, regele Agamem-
non). Nu ar fi exclus ca asemănarea unei fraze dintr-o piesă păgână (sau
poate o expresie uzuală grecească) şi una din Noul Testament să fi ge-
nerat obiecţii şi dispute, sfârşind prin excluderea ei din unele versiuni
neo-testamentare. Să nu uităm că pentru lumea elenistică, teatrul
rămăsese încă foarte frecventat. La mult timp după instituţionalizarea
oficială a Creştinismului, oratorul de origine siriană Ioan Gură de Aur
perora încă împotriva spectatorilor, mai mult decât împotriva teatrului.
Se spune că sub Ierusalim se află o catacombă conţinând indicii arheo-
logice potrivit cărora aceasta ar fi găzduit întruniri ale sectei întemeiate

284
de Ioan Botezătorul, presupunându-se că urma tălpii unui picior în par-
doseala de piatră avea un rol special acolo.
Hefaistos, zeul muncii şi al muncitorilor, avea probabil un picior mai
scurt tocmai din acest motiv: răsplata pentru muncă nu era niciodată
echitabilă (să nu uităm că, la construirea Troiei, nici zeii co-participanţi
nu-şi primiseră cuvenita răsplată, ceea ce sugerează extinderea acestui
obicei ignobil, dar profitabil). Există dar şi evidenţe lingvistice pentru
echivalarea lui leggr=picior la islandezi, cu latinescul lex=log, lege la
islandezi; latinescul rex=rege de exemplu, poate fi comparat cu presu-
pusul *reg=rege al indo-europenilor, ceea ce ar justifica aici şi com-
paraţia leg=lex. Iar adjectivul legal ne indică o apropiere clară faţă de
leg (picior la englezi).
Mergând mai departe pe aceeaşi linie a supoziţiilor noastre, vom putea
susţine că, atunci când galii îşi îndreptau săbiile cu picioarele, dând
astfel ocazia lui Polybios de a critica injust „slaba calitate” a oţelului ga-
lic pentru armament, istoricul să fi interpretat un ritual drept un remediu
tehnologic, deoarece săbiile galilor au avut întotdeauna o bună calitate a
oţelului pentru standardele tehnologiilor metalurgice de atunci, Roma
însăşi importându-le, fără a-şi fi manifestat vreodată nemulţumirea, după
cum observase şi francezul Henri Hubert (op. cit., Partea a doua, Cap.
II; 2 - de fapt el aprobă aici observația anterioară a unui cercetător ger-
man).
Revenind la piciorul lui Zeus din care a purces Dionysos, cel care a dat
lumii adevărul din vin, ne vom aminti şi de picioarele metrice ale po-
eţilor: dacă Dionysos a fost trac, după cum s-a conchis până acum, un
număr remarcabil de poeţi traci au stârnit admiraţia constantă a grecilor.
Repetăm, deşi muzele beoţienilor au dat cel puţin doi poeţi inegalabili,
pe Hesiod şi Pindar, poeţii traci au fost proporţionali în număr cu cele
nouă muze ale lor: Orfeu, Linnos, Musaios, Marsyas, Tamyris sau, mult
mai târziu, frigianul Arion din Methymne. Şi credem că ar fi unele indi-
cii de a-l presupune chiar pe bonus Homerus drept rezultatul lumii trace
(cel puțin în anumite țesături ale întregului covor), mult mai profund
ataşată de religie decât raţionala „intelectualitate” ioniană, care nu o
singură dată pare a fi dat mai multe dovezi de a-l renega decât de a şi-l
asuma. Ionienii, cel puţin cei consideraţi mari gânditori ai începutului,
par să se fi ruşinat adesea cu Homer, nici urmă de mândrie “patriotică”

285
în privinţa lui. Nici un oraş mare nu intenţionează a şi-l revendica; oaie
neagră a elenimii, este alungat din insulă în insulă, ei nu au nevoie de un
asemenea „exemplar”.
Dacă Dionysos a fost trac, prin urmare dacă tracilor le plăcea vinul,
dacă limba lor a fost apropiată de engleză, atunci şi numele vinului, oiné
în greceşte, termen considerat de P. Lévêque pre-elenic (Aventura grea-
că, I), poate fi comparat cu englezescul wine=vin, destul de apropiat de
oiné. Având în vedere legătura dintre Dionysos şi piciorul/lege al lui
Zeus, vom relua observația că oinez este picior pentru basci (probabil
nimic mai mult decât o stranie și fericită coincidență).
Credem că nu ar fi lipsit de interes să prezentăm în continuare o veche
poveste deosebită dar mult mai aproape de zilele noastre, implicând pe
unul dintre cei mai religioşi oameni ai erei creştine, sanctificat pentru
pioşenia lui, deşi secta întemeiată de el, la început aprobată de Papali-
tate, a fost ulterior desfiinţată. Nefericitul Inigo de Loyola (1491-1556),
viitorul sfânt Ignaţiu de Loyola, după ce un proiectil de bombardă care
aterizase între tălpile lui îi mutilase ambele picioare în timpul asediului
Pamplonei de către armata regelui Francisc I al Franţei, (în anul 1521),
eveniment tragic ce urma să-i schimbe viaţa radical, trăieşte probabil o
experienţă pe care n-o relatează decât parţial, deşi promisese că va face
dezvăluiri importante ucenicilor săi.
Un brav cavaler al Armatei Spaniole se transformă în urma groaznicului
accident într-un pios gânditor al Oastei lui Hristos. Suferind sau mai
bine zis supravieţuind câtorva intervenţii chirurgicale la ambele picioare
(un „măcel”, cum s-a exprimat el), s-a resimţit tot restul vieţii de pe ur-
ma infirmităţii acesteia groaznic de dureroase.
În Călătoria unui pelerin, Ignaţiu de Loyola consemnează o întâmplare
stranie. Pe când se afla în vizită la Locurile Sfinte din Ierusalimul aflat în
mâinile turcilor în anul 1523, el a văzut o piatră, de pe care se spunea că
s-ar fi înălţat Hristos la ceruri, având imprimată pe ea urmele picioarelor
Lui. Plăteşte din nou o mită gardianului turc pentru a mai cerceta o dată
piatra cu urmele picioarelor lui Hristos. Ignaţiu ne spune că s-a reîntors
ca să vadă piatra pentru a doua oară, fără a ne lămuri ce gând neaşteptat
l-a făcut să revină, şi nici nu ne spune care anume a fost rezultatul celei
de-a doua vizionări, pentru care plătise turcului de pază un pumnal de
calitate. Din acel moment înainte, Ignaţiu ia decizia de a umbla aproape

286
în picioarele goale, spunându-ne în Capitolul V (55), că intenţionat îşi
străpunsese tălpile sandalelor, schimbându-şi acest obicei abia după ce
un oficial de seamă îi interzice să mai umble astfel. Însă pe atunci deja
împlinise doi ani de mers aproape desculţ. Deşi n-o spune, ne putem
imagina regretul lui de a umbla din nou încălţat. Acest lucru, împreună
cu dubla vizită la piatra de pe Muntele Măslinilor cu urma picioarelor lui
Hristos, trecute în jurnalul său sub titlul Misterul de la Ierusalim (Ca-
pitolul IV, 48-49), pot declanşa cel puţin câteva întrebări: cu tot titlul său
insidios, capitolul menţionat nu dezvăluie niciun mister, ba dimpotrivă,
pare a-l spori; dacă Ignaţiu a afirmat că a scris jurnalul acesta pentru
instruirea novicilor, de ce atâta „mister”?; dacă nu ratează nicio ocazie
de a aminti despre necazul picioarelor sale, - durere de care trebuie să
fim convinşi, şi care îi va fi solicitat o mare concentrare, - oare cunoştea
Ignaţiu anumite „taine” (posibil periculos de păgâne) privitoare la
picior? Dacă s-ar putea răspunde afirmativ, misterul încă ar rămâne fere-
cat într-un titlu promiţător, şi mai degrabă instigator la cercetare decât
rezolvitor.
Sperând că am reușit să atragem atenția asupra subiectului, încheiem
aici acest capitol.

287
 VIII. HOMER, BARDUL CASEI

O reîntoarcere la „rapsodul” Homer se cere acum, pentru că de la el s-a

pornit o anumită conştientizare a așa numitei primă civilizaţie europea-
nă, cu toate eresurile şi deformările ei inerente, datorate ori autorului, ori
intervenţiilor ulterioare, ori neînţelegerii unor aspecte la prima vedere
suportabile. Homer a însemnat categoric enorm pentru lumea greacă a
începuturilor: de la el a pornit mitologia, instrucţiuni militare, juridice
sau poetice se află la el, se consideră că şi germenii artei dramatice s-au
aflat tot în opera lui, inclusiv comedia (cf. Aristotel, Poetica, IV, 35).
După cum am mai menţionat, suntem obişnuiţi ca poeţii „naţionali” să-
şi slăvească în primul rând propriul neam. Homer pare însă afectat şi
atunci când pică în luptă vreun troian, caută în general să păstreze o anu-
mită echidistanţă, fapt apreciat de Aristotel la arta lui, recomandându-l şi
altora (Poetica, XXIV, 1466-67).
Homer pare un bun cunoscător al Epocii Bronzului şi al lumii anato-
liene, cu populaţiile, obiceiurile şi probabil ceva din limbile lor. Un cal-
cul matematic simplu ne va dovedi că, dintr-un conflict pe care îl putem

288
aprecia întins pe ani buni, Iliada alege numai câteva zile, şi nu toate
tocmai importante. Ba chiar lipsesc momente ce ar fi trebuit să pară cru-
ciale autorului, după observaţia profesorului Oliver Talpin (Oxford
History of the Classical World; Ch.2 - Homer): debarcarea aheilor, calul
troian, jefuirea şi incendierea Troiei, acestea lipsesc în mod deluzoriu.
Tot de acolo aflăm că Ahile ocupă prima jumătate a Iliadei, iar Hector
pe cea de-a doua. Ambii eroi prezintă însă probleme destul de acute:
Ahile/Diomede pare a fi făcut parte din Ahiliada, iar Hector a fost o
plăsmuire, după cum am citat anterior pe suedezul M.P. Nilsson (Homer
& Mycenae). Am mai arătat că, dacă ar fi trebuit să numească după
limbă vreo populaţie anatoliană barbarophonoi (vorbitori de limbă bar-
bară), probabil că nu numai carienii li se vor fi părut aheilor astfel, ci
mai mulţi alţii. Se poate deci presupune din asta că numai pentru un
troian un singur popor dintre atâtea, a cărui limbă probabil diferea de a
tracilor, puteau fi percepuţi astfel, pentru amestecul pan-european
invadator, aproape orice limbă anatoliană fiind de fapt diferită, în mod
sigur nu numai cariana. Poate că peste circa un mileniu de la conflagrația
troiano-ahee, memoria druizilor occidentali îi va fi îndemnat pe gali să
pornească spre Anatolia, dintr-un mare imperiu pe care şi-l propuseseră
atunci alegându-se totuşi cu Galatia, încă existentă pe vremea Apostolu-
lui (cf. Epistola către galateni).
Nu putem omite nici faptul că renumitul şi credibilul Lexicon Sudas
menţionează pe poetul troian Corinnus ca autorul Iliadei, pe care va fi
scris-o chiar în timpul războiului troian (apud Pierre Grimal, Dicţionar
de mitologie greacă şi romană). Ca în numeroase alte cazuri, şi aici pare
a se verifica vechea zicală: „nu iese fum fără foc”: un dram de realitate
s-ar cuprinde probabil şi în legenda lui Corinnus, altfel ne putem întreba
de unde, şi mai ales cu ce scop va fi apărut el, în eventualitatea că nu ne
aflăm în fața unei alte „plăsmuiri”. Pentru că nu deţinem indicii conform
cărora tracii să fi avut nevoie sau intenţia de a se fi străduit să arate vreo
superioritate faţă de greci, nici chiar cu motive atestate (deși am arătat că
unii chiar le-au fost parțial superiori, și tocmai în domeniul culturii).
Dacă, aşa cum am arătat anterior în diferite situaţii, influenţa tracă se
poate decela împletită fără conflicte în cultura greacă, nu vedem motive
de a nu aplica şi Iliadei criterii asemănătoare; nici unul din cele două
neamuri, care nu pot fi privite sub şablonul celto-germanilor înfrăţiţi, nu

289
şi-a putut revendica în realitate paternitatea asupra operei homerice: tra-
cii ori nu aveau nevoie, ori o transmiteau din memorie, iar grecii se sim-
ţeau în multe privinţe cu raţiunea lezată, detectând la Homer ceva străin
lor, deşi masele populare largi erau totuşi atrase de spiritul cuprinzător,
cunoscător, şi mai ales războinic al Iliadei. Ca realizare artistică, nici
Platon, nici Aristotel nu găsesc de regulă decât aprecieri elogioase la a-
dresa lui. După două milenii şi jumătate, măiestria aceasta a Iliadei nu a
dispărut încă, deşi de mult timp a încetat să mai fie un model de urmat,
ci doar de studiat şi invocat.
Dacă Homer nu va dispărea probabil aşa de uşor, credem că nici tocmai
peste noapte nu va fi apărut, opiniile fiind totuşi împărţite: unii spun că
ar fi fost rezultatul intensei vieţi culturale ioniene (W.K.C. Guthrie, op.
cit.), alţii spun că nu avem indicii care să susţină vreun fenomen poetic
pre-homeric (F.M. Cornford, De la religie la filosofie). Ceva similar
spusese şi englezul sir R.M. Hare (op. cit.), atât despre Platon, cât şi
despre Homer. Aceştia din urmă neglijează cam uşor afirmaţia lui Aris-
totel: „poeţi vor fi fost destui şi înainte de Homer” (Poetica, IV, 25). S-a
evidenţiat că potrivit unei tradiţii, Homer ar fi fost vărul lui Hesiod (cf.
M.I. Finley, Lumea lui Odiseu, cap. II), iar faptul că Ahile cântă lui Pat-
rocles epopei eroice (Il., 187) a trecut drept dovadă a preexistenţei
poeţilor în epoca eroică. Credem însă că faptul poate fi coroborat şi cu
problemele acute legate de numele eroului, inclusiv de dualismul Ahile/
Diomede: peleianul a fost o creaţie pur poetică, însă a aheilor sau a pe-
lasgilor, locuind încă în Anatolia ca și în Grecia continentală, adoptat
ulterior de Iliada finală. Dacă nu vom trece prea uşor, aşa cum s-a
întâmplat până acum, peste versuri ale Iliadei ca IX, 386 sq., XVI, 53,
ş.a., vom admite că eroul îndrăgit ulterior precum un zeu era foarte vi-
teaz, dar se afla departe de statutul unui mic rege măcar. În fond, pogo-
râtori din zei erau majoritatea protagoniştilor homerici, și am specificat
anterior posibilitatea ca denumirea zeiescul Ahile să fi avut intenția de a
releva apartenența lui la neamul glorios pe cale de a se stinge al pelas-
gilor.
Conform celor afirmate anterior despre apariţia Creştinismului, credem
că niciun fenomen din lumea aceasta, de la zei până la Einstein, nu s-a
putut sustrage unei legi de bază a evoluţiei umane, inclusiv spirituale:
totul se realizează cu efort intens şi îndelungat, oricât de spectaculos ar fi

290
rezultatul final; înaintea lui Einstein au fost Max Planck, Niels Bohr sau
alţii, înaintea lui Daimler au fost James Watt şi alţii, înainte de calcula-
toarele miniaturizate de azi au fost dulapurile-monştri interbelice care
ocupau câteva camere, sau maşina de socotit a lui Pascal, o posibilă re-
inventare a unui aparat de socotit antic grecesc, şi exemplele ar putea
continua foarte mult. Iar acestea sunt valabile şi pentru geniile literare,
poetice sau de alt fel.
Prin urmare, dacă nu ne-au rămas înregistrări ale unui singur fenomen,
de ce ar constitui acesta o excepţie de la apariţia celorlalte fenomene u-
mane, privite în ansamblu? Îi poate spori cuiva gloria numai faptul că nu
a avut predecesori? Descreieratului care a incendiat templul Artemidei
din Efes i-a rămas numele în istorie, - piromanul Hermostratos, - dar im-
portant e mai întâi de toate categoria la care participi la înregistrări, şi
mai ales calitatea operei tale (pozitivă ori negativă).
Cu alte cuvinte, dezbaterile asupra originalităţii celui pe care Istoria l-a
consemnat drept primul poet al Europei şi unul dintre cei mai de frunte
din Lume, în pofida mijloacelor de exprimare reduse, par a fi inutile şi
nu trebuiesc încurajate. Considerăm că a descoperi astăzi identitatea lui
Shakespeare nu ar influenţa numărul de spectatori la piesele lui, şi nici
nu ar scădea din valoarea artei şi ideilor sale perene.
Însă poate ar fi util să încercăm a aplica şi asupra sa metodele de des-
cifrare a numelor pierdute şi apoi refăcute, ştiind că trecuse mult timp de
la Războiul troian până la apariţia lui Homer, şi de atunci până la Pi-
sistrate, fără aportul căruia nu se ştie dacă ar fi rămas posterităţii măcar
numele său.
Biblia menţionează un urmaş de-al lui Iafet, de fapt întâiul lui născut
(Facerea, 10: 3), al cărui nume Gomer ne-ar atrage atenţia, mai ales a-
mintindu-ne că ruşii au h acolo unde alţii au g. Am putea obţine cu
certitudine numele lui Homer în acest mod, însă textul biblic nu ne va
duce cu nimic mai departe. În ceea ce a rămas din Istoria Britanilor
scrisă de Nennius, fragmentul 18, aflăm că galii erau urmaşii lui Gomer
după ce anterior aflasem că britanii fuseseră descendenţii lui Brutus!
(sec.VIII, d.Hr.)
Drept urmare presupunem că, având în vedere contextul istoric, tot re-
curgerea la limbile nordice ale vikingilor ne va fi de folos, cu atât mai
mult cu cât, fără să le cunoaştem muzele, poezia era la ei acasă. La citi-

291
rea Sagăi despre Njal imediat după Iliada, vom remarca uşor ceea ce
căuta Nilsson pentru epoca homerică: spiritul, comun ambelor opere în
multe privinţe. Unele nume din Iliada (Guneus, Sarpedon, Moris), par a
se găsi şi în Njala (Gunnar, Skarphedin,poate și Njal ar fi comparabil cu
Neleu; Moris e comparabil cu foarte răspânditul Morris al englezilor,
Maurice/Mauricius/Mauritius la alţi europeni).
Atât poetul grec (aiodos), cât şi cel islandez (bard sau skald), obişnuiau
să umble din casă în casă, delectându-şi numerosul auditoriu cu arta lor
măiestrită. Nu vom uita că aceşti aezi apăruseră în Era Miceniană, strâns
legată de lumea nordică a vechilor germani, așa cum observase Gordon
Childe. Şi în rândul galilor poeţii erau foarte respectaţi, numindu-se
barzi sau vates, preocuparea lor principală fiind profeţiile, pentru expri-
marea cărora se foloseau de formule elaborate, ceea ce ne aminteşte de
Apollo (probabil şi de opera primilor filosofi, care adesea gândeau în
versuri, sau de textele biblice scrise în versete; potrivit cărţii lui Laërtios,
devenise un obicei ca gânditorii de început să lase posterităţii un câtec).
Aproape tot englezul îşi numeşte căminul home („Home, sweet home;
there is no place like home”, sună o expresie destul de frecventă la ei,
moștenită probabil din lumea marinarilor vântură-lume.). Iar casa islan-
dezilor medievali, unde era aşteptat cu nerăbdare skald-ul să vină pentru
a aduce bucurii spirituale, se numea skali. Iată cum s-a creat o situaţie ce
se poate rezolva tot prin regula de trei simple (eventual patru, cum am
întâlnit anterior cazul Dedal/Talos/Calos/Perdix): ne aflăm în posesia a
trei termeni cunoscuţi și corelați, căutând traducerea celui de-al patrulea.
În concret, avem skali=casă şi skald=poet itinerant la islandezi pe de o
parte (cf. Régis Boyer – Islanda medievală. Vikingii), şi home=casă la
englezi, pe de altă parte. Termenul ce trebuie găsit este poet itinerant în
limba neamului căruia am presupus a fi aparţinut realmente autorul Ilia-
dei şi Odiseei, care va rezulta în mod logic din compararea celorlalţi trei:
Homer!
Fără îndoială, în caz de presupunere corectă, lipsa lui din vocabularul
galic sau englezesc nu poate indica decât intervenţia de atunci a unui
traducător, în vederea unor rezolvări momentane ad hoc. Poate Homer
nu era un termen care să fi existat efectiv, ci unul care servea eventual
de explicaţie sporadică improvizată, dovadă că numele a fost înregistrat

292
foarte rar, fără ca cineva să se întrebe dacă este traductibil sau nu (un caz
gen magister dixit ce scutea de întrebări).
Dacă însă aşa vor fi stat lucrurile, situaţia lui Homer va complica puţin
starea de fapt: ar fi posibil ca skald-ul originar, transformat apoi în
homer, să fi fost de neam frigian, opera fiindu-i transmisă la traci, abia
apoi la greci. Dacă nu ar fi stat astfel situaţia, ori am fi avut skald sau
bard pentru numele lui, ori homer ar fi fost frecvent găsit în lumea tra-
cilor, aparent insuficient cunoscută lui Homer, - Nilsson observase în
Homer & Mycenae că numele troienilor sunt luate din toponimia greacă,
- la care mai putem adăuga darurile regelui Priam primite de la traci, pre-
cum şi „câmpiile frigiene” prezente în Posthomerica lui Quintus Smyr-
naeus. Cunoscând problemele consoanei g la suedezi, precum şi h la ruşi
sau la alţii, transformat în g sau aspirat), vom insera verbul suedez att
gomma=a umbla, a rătăci, a hoinări, cum făceau barzii, aezii sau skal-
zii, traduşi probabil provizoriu prin homer, devenit cu timpul nume
propriu, dar nefolosit ulterior ca nume de „botez”, după cum am spus. În
Lumea lui Odiseu, Capitolul II, Finley afirma că Homer era un sub-
stantiv colectiv pentru a-i desemna pe autorii ciclului troian, omițând că
anterior afirmase, la Cap.I, că Homer era numele unei singure persoane.
În acelaşi loc el ne informează că, atunci când au lucrat la stabilirea unei
genealogii pentru Homer, grecii ajunseseră până la zece generaţii în
urmă, înrudindu-l cu tracul Orfeu (comparaţia s-a făcut deci cu un trac).
Este remarcabil faptul că, deşi se acceptă în general cu convingere
existenţa mai multor homeri, iar realitatea istorică a numiţilor „poeţi ho-
merizi”, a căror operă reuşită ce îi separă de „Homer cel Mare” numai
după analize minuţioase, poate aduce un surplus de greutate acestor
observaţii, - aproape că lipsesc cercetătorii care să raporteze anacronis-
mele, contradicţiile sau inadvertenţele Iliadei în această conjunctură. La
care contribuţie amalgamată putem adăuga şi „mâna a doua” a tradu-
cătorilor greci (poate chiar a treia, în cazul unui posibil original frigian,
tracii ocupând probabil locul al doilea). Ca poet ne-grec și itenerant prin
casele ionienilor, dar căutând probabil o realizare durabilă, Homer caută
o anumită echidistanță, așa cum am spus. El laudă pe victorioșii ahei, dar
suferă și pe când cad troienii în luptă, el devine chiar duios când cad pe-
lasgii ca frunzele toamna.

293
 Poate că la fel ar trebui procedat şi în privinţa moralităţii dubioase a
olympienilor, deşi mulţi şi-au dat mâna în a-l situa pe Hesiod înaintea lui
Homer în acţiunea de înstrăinare a grecilor de proprii zei. Aici afirmăm
că ne menţinem punctul de vedere anterior: poate că nu poetului originar
se datorează deformarea zeilor Iliadei, ci „prelucrătorilor” ei, greu de
spus dacă greci, meteci sau barbari, deoarece Homer a fost incontestabi
apreciat de grecul de rând, care l-a ridicat deasupra micimilor zeiești,
descrise probabil ca urmare a necesității de a lega acțiunile muritorilor și
rezultatele acestora de intervenția nelipsiților zei, iar deformările ce i-au
degenerat zeii nu au avut efectul scontat: spiritul religios al poporului,
care cunoştea neîndoielnic Iliada sau Odiseea, pare a nu fi fost afectat de
dezvăluirile şi criticile „uneltitorilor” antihomerici şi antiolympieni, situ-
ație din care putem conchide că de multe ori s-a exagerat rolul culturii
scrise față de cea orală. Avem oare dreptul de a judeca astăzi cultura o-
mului modern numai după publicațiile din mass-media? Am comite o
mare eroare, fără discuție.
Poeta nascitur, non fecit, poetul se naşte, nu devine (adică nu ajunge
poet prin studiu sau voinţă), - spunea latinul. Putem aduce acum com-
pletarea că Poeta nascitur, atque fecit! - poetul se naşte, dar se şi face,
pentru că nu homer ci skald-ul a fost de fapt poetul (născut, nu făcut). Iar
privitor la numele skald-ului grec, am putea observa că aiodos, din care
vom exclude terminaţia specific grecească -os, admite o comparaţie cu
edda a islandezilor, care însemna cântec, cântare. În acelaşi timp vom
nota că, dacă numele tragediei derivă din pielea de ţap a lui Dionysos
(tragos), şi aiodos ne poate trimite spre ied al limbii române, acesta fiind
puiul ţapului, (goat în engleză, nu departe de god=zeu), precum putem
de asemenea sesiza că poezia a fost de fapt inferioară tragediei (deoarece
tragedia include poezia).
Calliope, muza poeziei, din rândul celor nouă muze surori trace de pe
Muntele Pieirie, cere acum puţină atenţie: adjectivul grec kalos=frumos,
detectabil în numele ei, ne va aminti de românescul cal, pe care l-am
folosit în contextul nepotului lui Dedalos, - arhitectul de renume al
Cretei, - cel cu nepotul omonim și având patru nume identice dar foarte
probabil exprimate în limbi diferite: Dedalos, Talos, Calos şi Perdix. S-
au plăsmuit şi despre Calliope o mulţime de poveşti, - Orfeu şi Linnos
erau fiii ei, - însă credem că, din moment ce şi latina păstrează legătura -

294
cel puţin lingvistică, - dintre război şi poezie (reluăm: bellum=război, iar
bellor=poet), faptul că muza a avut o origine tracă la fel ca Ares, de la
care a avut câţiva fii eponimi de triburi trace, deşi se spune că speciali-
zările celor nouă muze s-au diferenţiat abia de către raționaliștii alexan-
drini (în parte traci, după cum am spus), - putem presupune o mult mai
veche relaţie Ares-Calliope-traci. La drept vorbind, Homer a fost în ulti-
mă instanță un poet al războiului, cu toată atitudinea lui pe alocuri paci-
fistă. Gospodarul Hesiod se află tocmai la polul opus – el nu cântă mili-
tarul ci plugarul, dar îl îndepărtează de zei, potrivit analiștilor.
În finalul acestui capitol succint pentru tematica sa, caracteristică de
altfel valabilă pentru întreaga lucrare de faţă, ale cărei implicaţii abun-
dente ne obligă să fim condensaţi precum şi aparent dezordonați, vom
alătura două opinii, una explicând probabil nedumerirea celeilalte: An-
dré Bonnard considera (op. cit.), că numerele şi cantităţile sunt exagerate
la Homer (despre posibilitatea ca efectivul armatei ahee să fi fost real,
contrar opiniei lui Thucydide, am discutat anterior); în Broaştele (Ranae,
v.1070-1071), Aristofan este de părere că ideile unui geniu au nevoie de
forme monumentale de expresie – de unde poate să fi rezultat și exage-
rarea cifrelor sau a dimensiunilor. Pe la începutul secolului XX, filosoful
matematician englez Bertrand Russell ne îndemna să contemplăm lucruri
grandioase (cf. Studiul matematicii, din volumul Misticism și logică).
Nu ne explică însă motivul și nici eventualul rezultat.
Ca rezultat al acestui ne-grandios capitol, vom conchide că dacă e greu
sau imposibil de stabilit cu certitudine apartenența autorului Iliadei la
neamul frigian ori trac, cum a fost și cazul Hekabei sau al lui Priam,
putem afirma cu siguranță că în niciun caz Poetul nu a aparținut aheilor,
concluzie susținută cu mult mai în urmă de Antoine Meillet, iar relația
vizibilă dintre home al englezilor și poetul Homer ce umbla din casă în
casă (from home to home), nu poate fi ușor trecută cu vederea, iar faptul
că bardului par a nu-i fi fost tocmai familiare antroponimele trace pot
înclina balanța apartenenței etnice spre frigieni, mai degrabă decât spre
traci, deși o concurență serioasă pot aduce și pelasgii, reamintind posi-
bilitatea ca neamul căruia îi va fi aparținut Ahile să dezvăluie conco-
mitent și neamul lui Homer, cel care suferea deopotrivă la doborârea
beligeranților din ambele tabere (pelasgii încă locuiau pe ambele conti-
nente). Per total, numele bardului pare a juca rolul heruvimilor biblici

295
postați cu săbii de foc vânturate în fața Pomului Cunoașterii – deși să-
biile luminează, ele totodată ascund, însă pare că avem motive să-l
considerăm pelasg mai degrabă decât frigian, trac sau grec. Pelasgii au
fost înrudiți cu neamurile vechi germanice, iar ca oameni ai mării, nu
trebuie neglijată apartenența la lumea maritimă a calului înaripat numit
Pegas, simbolul garantat al poeților și poeziei, fiul lui Poseidon, animal
nobil născut tocmai la capătul oceanului, deci în vestul Europei, după
atenționarea profesorului William Ridgeway în tratatul citat anterior
despre originea și influența calului de rasă apărută în 1905 la Cambridge.
.

IX . DIN INIMA AFRICII

Din punct de vedere semantic, aşa cum au fost prezentate, nici germanul
Gott, nici englezescul god nu par generatoare de discuţii foarte com-
plexe. Şi, la o comparaţie cu numele indo-europene arhaice Zeus, Jupiter
sau Diaus-Pitar al indienilor, nu vom percepe sensul de atotputernicie,
provenind foarte probabil de la patriarhatul ce tocmai înlocuise matriar-
hatul. Caracteristica de bază a unui zeu germanic este probabil aceea de
a fi „cel mai bun” (the best la englezi). Iar acest best vine de la good,
fiind comparativul său de superioritate. Despre adjectivul bun (bonus în
latină, lingua franca a universităţilor medievale europene), Abelard
observase că poate fi folosit în atât de variate situaţii, încât întâlnim pâ-
nă și expresii paradoxale, cum ar fi „un bun hoţ”, deşi hoţia nu va avea
niciodată nimic bun în ea (Dialog între un filosof, un iudeu și un cre-
știn). În acelaşi dialog neterminat, el reia o idee a anticilor (prezentă la
Platon & co.): în pofida faptului că toată lumea acceptă că, deşi nu este
bun, răul este necesar, fiind astfel bun în sinea lui. Speusip (ca. 408 -

296
339 î.Hr.), nepotul de soră al lui Platon şi urmaşul lui la conducerea
Academiei timp de opt ani, mersese și mai departe, susţinând că nu bi-
nele este principiul de bază ci cunoaşterea, cu care deosebim răul de
bine. Despre sindereză, capacitatea nativă a omului de a face conexiuni
şi de a selecta binele de rău vorbeşte şi Toma d’Aquino în primul tom
din renumita Summa theologiae.
Nu vom proceda acum la stabilirea exactă a momentului de cotitură în
care patriarhatul înlocuieşte matriarhatul, trecându-se desigur spre ceva
mai bun, - cum apreciase Ambrozie al Milanului creştinarea Romei, care
mai târziu fusese considerată cu reavoinţă un fel de „înşelătorie”, deci un
soi de „hoţie bună”, - dar vom sublinia că, în calitate de zeu al cerului,
Zeus trebuia să fi avut neapărat o soaţă de aceeaşi stirpe. Nu putem to-
tuşi afirma dacă, la o comparaţie cu celălalt mare cuplu de răscruce,
Uranos şi Gea, relaţiile noilor stăpâni s-ar fi putut numi „superioare”,
însă în linii mari vom remarca o posibilă imitație: dacă, aşa cum reiese
din Teogonia hesiodică, Gea îl pune pe Chronos să scape lumea de in-
suportabilul Uranos, tot bărbatul crează insuportabilitate femeii. Hera se
revoltă de numeroase ori, însă rezultatul este de fiecare dată nul, ba chiar
defavorabil ei.
Potrivit unui străvechi obicei (neperpetuat de greci), Hera era sora lui
Zeus. În copilărie, ea se aflase sub tutela cuplului Okeanos/Thetys (cf.
Iliada, XIV, 295-297). Nu încape îndoială, atmosfera pământului este
condiţionată de apă, observaţie aflată la îndemâna oricărui primitiv. Ev-
reii biblici menţionează că însuşi Spiritul lui Dumnezeu umbla la început
peste ape, observând probabil ceaţa ce pluteşte în zori pe câmpuri şi
peste ape, şi căutând o explicaţie a fenomenului de umezire a pământului
în absenţa ploii (Facerea, 2: 6). De multe ori, uitându-se că Hera era
totuşi o zeiţă a atmosferei, „puterea din aer” cum o numise Nilsson, unii
analişti s-au aventurat, în baza faptului că Hera pare a fi avut un cult bi-
ne dezvoltat înainte de sosirea elenilor în Balcani (de exemplu străve-
chiul heraion din Argos), s-o considere o reminiscenţă a cultelor matri-
arhale, poate chiar htonice, punct de abordare greu acceptabil. Hera este
imposibil de despărţit de Zeus, ambii aparţinând cerului, zeiţei „braţ-
albe” revenindu-i atmosfera, iar lui Zeus ceva cu mult mai mult de atât,
adică totul. Dar, dacă refuzăm Herei trecutul, nu ar fi absurd să-i
aprobăm un viitor (faţă de antichitate), apropiat de acceptarea Creştinis-

297
mului, cu o uriaşă Fecioară protectoare cu pruncul la piept sau în brațe,
dominând icoanele bisericilor la interior (Platytera ton Ouranon - mai
cuprinzătoare ca Cerul). Iar Fecioara a fost venerată în întreaga creştină-
tate, nu doar la ortodocşii primordiali ce au „înmormântat-o” la Efes, ad-
miţând totodată urcarea ei la Rai.
După relatarea homerilor, Hera tronează în cer, aşezată pe un scaun de
argint (Iliada, I; 526-527). După una din certurile domestice, Hera a fost
legată de către Zeus şi atârnată de nori (Iliada, XV; 18-21), însă a fost
ajutată să scape de către Boreas, vântul de nord (idem, XV; 26), şi atât
norii cât şi vântul sunt elemente de detaliu semnificativ. Homer o nu-
meşte pe Hera şi „furtunatică” - ibidem, XXI; 333-334.
Când Ixion a încercat să obţină „favorurile” Herei, Zeus a plăsmuit
pentru el un nor, Nephele, numele amintind de biblicii nephilyim, pre-
cum am mai spus. Aici, reamintindu-ne că limba chineză a putut par-
ticipa la formarea lumii greceşti timpurii, vom relua termenul chinez
yun=nor, ceea ce ne poate trimite desigur la numele latin al Herei, Juno
sau Junona. Putem alătura acum și substantivul german Nebel=ceață, iar
despre nebo=cer la ruși am mai amintit, legat de Gebeleizis, Nebeleizis
pentru Ion Horațiu Crișan. Anterior am menţionat legat de numele zeiței
termenii nord-germanici ära=renume, faimă, şi äregirig=ambiţios. Dar
acestor cuvinte, deşi caracteristice, pare să le scape esenţialul privitor la
brațalba Hera.
Dacă însă vom face apel la vocabularul idiomului swahili, deja utilizat
anterior de câteva ori, ştiind că lumea Africii poate să le fi fost cunoscută
grecilor imediat ce i-au detronat pe cretani din thalassocraţia lor est-me-
diteraneană, vom afla cu uşurinţă substantivul hewa, care înseamnă at-
mosferă, mult mai eficient decât suedezul ära=renume, reamintindu-ne
că Hera avea cultul său pre-uranic, Argosul în special fiind certificat ca
fiind foarte vechi în privinţa venerării ei. Repetăm însă necesitatea de a o
îndepărta pe Hera de imaginea abundenţei unei mame hrănitoare, aşa
cum ar fi unii tentaţi s-o considere, probabil în virtutea inerţiei analizării
grăbite a prezenţei Căii Lactee pe bolta cerească, cu atât mai mult cu cât
cel puţin două lucruri sunt clare asupra ei. Primo: Hera era zeiţa atmo-
sferei, iar Calea Lactee nu se afla desigur în aceeaşi zonă sublunară, şi
secundo, cel puțin comportamentul ei faţă de Hefaistos e departe de a
revela o mamă iubitoare a propriilor progenituri (se spune că grecii ne-

298
mulțumiți de defectele din naștere ale copiilor lor aveau dreptul să-i ex-
pună, scăpând astfel de prezențe nedorite). La acestea putem adăuga
reprezentările ei plastice, departe de steatopigie sau de sânii voluptuoşi
ai Marilor Zeiţe hrănitoare neolitice, precum şi permanenta supraveghere
a lui Zeus, pe ale cărui odrasle din flori le urmărea cu înverşunare. În
avântul său de a justifica cele mai diverse amănunte biblice, evreul Filon
din Alexandria (20 î.Hr.-50 d.Hr.) exagera vizibil afirmând numai pe
baza propriei convingeri şi a prestigiului său în faţa adepţilor, că aerul
conţine germeni ai vieţii (De gigantibus, - Despre uriaşi, II, 11).
În privinţa cunoaşterii vremelnice a Africii, putem aminti renumitul sar-
cofag pictat de la Hagia Triada din Creta, unde câteva figuri de choe-
phoroi - purtători de ofrande, - sunt indubitabil negroide, precum şi re-
prezentările de maimuţe, probabil şi de gazéle Thompson în frescele pa-
latale din Cnossos sau din câteva vile cretane. Dacă ar fi avut cunoștință
de termenul din swahili, căruia nu-i vom nega, ca de altfel majorității cu-
vintelor din acest idiom, - posibila apartenență la zestrea lexicală umană
comună, - probabil Socrate și-ar fi modificat aserțiunea privitoare la ana-
gramarea numelui considerat ca provenind din grecescul aér=aer. (cf.
Cratylos).
În această situaţie, având deci la dispoziţie doi termeni suedezi (ära şi
äregirig), plus unul din swahili (hewa), putem reveni la numele lui
Horus (herw), legat desigur în primul rând de soare, dar şi de cerurile
înalte și nesfârşite, şi ne putem orienta cu uşurinţă spre germanul Herr,
numele zeiţei însemnând în acest context conjectural doamna, cu atât
mai mult cu cât am mai întâlnit anterior o doamnă din Britania (lady=
lada=doamnă pentru lydieni, legat de Leda), şi una sumeriană, Belit,
soţia lui Bel. Dar numele egiptean al zeului Horus (herw) ne poate atrage
atenţia şi spre numele eretelui la egipteni, aceeaşi hieroglifă fiind folo-
sită în ambele cazuri: pentru pasărea stăpânitoare a aerului, hieroglifa în
cauză se citea byk, direcţionându-ne spre adjectivul englezesc big=mare,
ceea ce subliniază contextul logic al folosirii termenului pentru oameni
mari (se vor vedea aserţiunile anterioare despre măreţie, exprimată in-
clusiv prin recurgerea la cal, munţi, vârstă sau ape). Un substantiv
rusesc cu pronunţie apropiată, bîk=taur, ne va trimite chiar mult mai în
urmă, spre cel dintâi mare zeu al omenirii; ne vom reaminti că Bel și
soața lui Belit aveau chip de bovide. Arheologul olandez Henri Franfort,

299
renumit pentru săpăturile la Amarna, capitala lui Akhnaton şi Nefertiti,
considera în Kingship and Gods, Ch.1 (Regalitate şi zei), că lupta mito-
logică dintre Horus şi Seth reflectă unirea celor două Egipturi, de Jos şi
de Sus, cele două coroane, - albă şi roşie, culori a căror legătură cu mă-
reţia am prezentat-o mai înainte, - devenind una singură, mult mai mare,
cuprinzându-le intacte pe ambele. În aceeaşi lucrare Frankfort pledează
pentru anterioritatea regalităţii egiptene faţă de cea mesopotamiană.
Este binecunoscut faptul că cele mai rudimentare manifestări religioase
ale omului au fost strâns legate de acţiunile naturii, această relaţie persis-
tând în Africa până în vremurile moderne. În virtutea acestei observaţii
vom căuta să reconsiderăm un mit antic, probabil anterior intrării aheilor
în Balcani, dacă nu va fi fost preluat de la cretanii lui Minos, care poate
cunoşteau Africa mai profund decât Hinterland-ul european. Ne vom
îndrepta atenţia spre mitul lui Icar, cel în care mulţi n-au văzut altceva
decât prima încercare a omului de a zbura. Presupunerea a fost probabil
generată de implicaţia marelui Dedal (cf. dalai, talos, kalos, Pferd), de-
miurgul (secular) par excellence. Este surprinzător faptul că o legendă
apropiată a fost transmisă în Valahia, legată de bijuteria bisericilor româ-
neşti, cea a Mânăstirii Curtea de Argeş (chiar numele protagonistului
principal, arhitectul plin de har, meşterul Manole, - demiourgos la greci
însemna „meşter, artizan”, nume ce se dădea şi lui Dumnezeu Creatorul
de către primii creştini, - pare de origine greacă, sacrificarea soţiei fă-
când parte din ciclul miturilor care impun sacrificii ale apropiaţilor
pentru realizarea de planuri măreţe. Balada Meşterul Manole este alături
de Miorița, una din cele mai frumoase realizări ale literaturii populare
româneşti, inspirată de cea mai reuşită construcţie bisericească din Ţările
Române, acestea având desigur multe alte asemenea lăcaşuri, deşi nu
spaţioase sau grandioase, totuşi bine proporţionate şi primitoare, proba-
bil şi pe placul lui Dumnezeu, nu doar al oamenilor.
Revenind la nesăbuitul Icar, - la fel era considerat de către grecii cu spi-
rit de învingători şi Prometeu sau alt erou pedepsit pentru faptele sale,
abia târziu revoltându-se ei împotriva deciziilor considerate adesea abu-
zive, - vom găsi destule neajunsuri. Impresia ce şochează din capul locu-
lui este de incomplet, de nerealizare, de nedesăvârşire. Mitul este atât de
sărac în amănunte, că pare a nu furniza vreun „cârlig” de care să ne „a-
găţăm” supoziţiile pentru a merge regresiv pe urmele numelui său, pro-

300
babil de negăsit în vreo parte de vorbire a limbii greceşti. Asemeni celor
trei nume ale nepotului lui Dedal, - la care am avut totuşi norocul să
deţinem trei nume din patru pentru a-l lămuri pe ultimul, perdix=potâr-
niche deformată, - numai un cuvânt ales empiric potrivit ne-ar conduce
la descifrarea numelui, iar acest cuvânt nu poate fi presupus decât prin
analiza corectă a celor câteva elemente constituante, dintre care aripile
se remarcă la Icar în mod evident.
Pentru că am recurs până acum aproape constant la limba engleză, în-
totdeauna justificat, vom apela şi acum, justificarea urmând abia după.
În limba engleză, wing înseamnă aripă, pentru care ceara ar fi cea mai
aberantă alegere ca material de confecţionare, aceasta topindu-se la con-
tactul mâinilor sau al soarelui torid mediteranean, cu atât mai mult cu cât
apropierea de astrul zilei impunea precauţii de o minimă rațiune.
Sunt deci motive de a sesiza că şi aici este ceva „putred în Danemarca”,
ceea ce ne invită să ne apropiem. Unde este ceva ascuns, întotdeauna
există și provocarea de a încerca dezvăluiri. Căutând un echivalent pen-
tru wing=aripă, nu-l vom putea afla în idiomul swahili (=mrengo), însă
vom găsi substantivul wingu=nor, ceea ce ar putea furniza cheia unui
mit trunchiat conservat de-a lungul mileniilor, dintr-o limbă probabil
incomplet înţeleasă de cretanii al căror rege era păzit de africani, şi în
mod cert neînţeleasă de micenienii invadatori, din faţa cărora multe
informaţii se retrăgeau mai repede ca vinul lui Bombollini din Santa
Vittoria la apropierea trupelor germane. Adunând aceste elemente dis-
parate şi destul de avare în dezvăluiri, vom putea presupune acum, pro-
babil cu mai multă credibilitate decât ceea ce ne oferă naraţiunea despre
Icar, că prima şi avântata încercare a omului de a zbura, - istorisire cât se
poate de înălţătoare prin aspiraţii, dar tot la fel de absurdă prin alegerea
mijloacelor de a le realiza, - se reduce la banalul circuit al apei în natură,
din care nu s-a conservat decât o parte a traseului. Norul (wingu) se înal-
ţă într-un avânt nesăbuit spre Soare, care nu stă mult pe gânduri pentru
a-i topi aripile (wings) ca pe ceară. Realmente, norii iau uneori forme
dintre cele mai stranii, putând aprinde cu uşurinţă imaginaţia unui om
primitiv, ca de altfel şi pe cea a artiştilor din orice timp. Este posibil ca
faptul că Icar se prăbuşeşte în mare, - nu are importanţă în apropierea
cărei insule, - să fie semnificativ şi să ne aprobe supoziţiile. Vom obser-
va că, asemeni tabloului flamandului Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-

301
1569), moartea lui Icar nu este dramatică în mit şi nu are urmări drama-
tice decât foarte restrânse, În tabloul lui Bruegel, plugarului nu-i pasă
decât de munca lui, pescarul continuă pânda, ciobanul stă cu spatele la
plonjonul zburătorului, nimeni nu strigă „Om la apă!”, totul decurge
aparent normal însă, la o privire mai atentă, Bruegel pare a nu-şi fi ales
întâmplător elementele din care a constituit un tablou celebru: plugarul,
(oare întâmplător îmbrăcat cu o bluză de un roșu splendid?!), care nu-i
prezent în mit, are nevoie de ploaie pentru recolte, pescarul pescuieşte
mai cu folos pe timp înnorat sau ploios, corăbierul n-are cum să prefere
o vreme însorită care îi va pironi ambarcaţiunea ca în versurile roman-
ticului Colleridge (1772-1834 – The rhyme of the ancient mariner – As
idle as an idle ship/Upon an idle ocean), numai ciobanul pare puţin
îngrijorat, privind spre cer. După toate informaţiile noastre, Bruegel a
lucrat la acest tablou aproape cinci ani. Şi, cum scenele rurale au fost te-
matica lui favorită, nu vedem motivele pentru care această Cădere a lui
Icar, expusă acum la Muzeul de artă din Bruxelles, să fi însemnat o ex-
cepţie de la tematica lui favorită.
În limba ebraică, substantivul ikar înseamnă ţăran (cf. Alfred Hârlă-
uanu, Dicționar explicativ ebraic-român), ceea ce trebuie să recunoaş-
tem, n-ar fi tocmai potrivit pentru o rudă apropiată a lui Dedal, Marele
Arhitect şi demiourgos. Ca adjectiv, acelaşi cuvânt ebraic înseamnă
principal. Potrivit lui Martin P. Nilsson, - Greek Folk Religion, - un anu-
me Ikarios a fost răspunzător de introducerea viticulturii la greci, iar ta-
tăl Penelopei, răbdătoarea soţie a lui Ulise, era spartanul Ikaros; amin-
tindu-ne că mai ales evreii susţineau că sunt înrudiţi cu spartanii, pare
îndreptăţită cel puţin tangențial recurgerea la ebraicul ikar=ţăran (cf. 1
Maccabei, 12: 11, 21).
Despre dramatism, putem spune că acesta va fi probabil mai repede de
găsit în Norii (Nubes) lui Aristofan decât în tabloul lui Bruegel sau în
mitul de la care probabil s-a pornit. La Aristofan, emancipatul de acum
Strepsiade îşi încuie creditorul cu o întrebare din cele mai dificile, foarte
probabil însuşită în urma înaltei şcolarizări la gânditoriu: „Când dă Zeus
ploaie, este aceasta apă nouă, sau trasă din pământ?” Ceea ce ar putea
eventual dovedi că majoritatea grecilor cunoşteau circuitul natural al
apei, cu atât mai mult cu cât problema este dezbătută, - mult mai amplu
dar şi cu multe erori, - de dialogul lui Platon Timaios, 49 c. Biblia ne

302
arată acelaşi lucru pentru evrei, iar cartea lui Iov, 36: 27-28, ne infor-
mează că norii urmează „planul lui Dumnezeu”. După toate probabi-
lităţile, milesianul Anaximandru ar fi lansat primul dintre greci ideea că
ploaia se naşte în urma evaporărilor provocate de soare (cf. W.K.C.
Guthrie, op. cit., vol. 1, capitolul 3). Prin urmare, din ceea ce ne-a rămas
referitor la Icar, putem presupune că ne aflăm în faţa a ceea ce Arnold
van Gennep numea “legendă explicativă” (cf. Nașterea legendelor).
Citând pe Simonides poetul (556 - 468 î.Hr.), Athenaios ne informează
că începutul vinificaţiei a coincis cu începutul muzicii, iar starea de beţie
a dat startul pentru comedie cât şi pentru tragedie, acestea petrecându-se
în insula attică Ikaria, iar evenimentul a dat chiar numele comediei, ini-
ţial desemnată prin trygodia, venind de la recoltă=trygodia (cf. Deipno-
sophistai, II; 11). Dar nu putem fi siguri dacă Athenaios nu face o con-
fuzie cu tragedia, legată în mod cert de sărbătorile dionysiace. În Poeti-
ca, Aristotel susţine că megarienii se făleau cu născocirea comediei, iar
unii dorieni cu tragedia (III; 30-38, la care komazein=a merge în pro-
cesiune, diferă vizibil de trygodia lui Athenaios; oricum ar fi stat luc-
rurile, apropierea dintre grecescul komazein şi verbul englezesc to come
=a sosi, a veni, pare posibilă, reducând totodată din „înrudirea” evreilor
cu spartanii, la care făceau apel urmaşii lui Avraam către romani, în ve-
derea obţinerii de ajutor împotriva ocupanţilor greci - 1 Maccabei, 12:
11, 21).
Însă, cum posibilităţile de deviere de la tentativa noastră de a sublinia
participarea, sau cel puţin punctele lingvistice comune ale africanilor cu
europenii antichităţii par a fi destul de atractive, vom proceda acum la
expunerea unor termeni din limba swahili, la care am mai făcut deja re-
ferinţă anterior, apelând tot la Ghidul de conversație swahili-român al
autoarelor Iulia Georgescu, Elisabeta Șoșa, și Maria Buz, Editura Scri-
sul Românesc Craiova, 1982.
Akili - prezentat mai înainte la comentariile despre Ahile, substantiv ce
înseamnă minte, opinie, inteligenţă. Combinaţia a akili înseamnă isteţ,
inteligent. Vom observa aici apropierea de cuvinte englezeşti care se fo-
losesc de un a- prefixator, fără ca acesta să aibă totuşi rol de negaţie, fapt
remarcat și în Cratylos: alike, alive, aloft, etc.; în general adverbe. În
acelaşi context, vom reaminti că turcescul akil înseamnă creier.

303
 Amani - pace, calm, linişte. Vrând-nevrând, suntem atraşi aici de amen
şi Amenti al egiptenilor, pe care amani al africanilor mai sud-vestici pare
a-l completa. Toţi oamenii, o dată ajunşi în Amenti, echivalentul Eleusis-
ului grecesc, vor avea parte de calm şi de pace, idee ce poate întări pe
creştinescul amen (amin), ca având semnificaţia propusă de noi drept
superioară şi mai obiectivă decât traducerea sa ebraică de până acum:
bine, sau aşa să fie! Această din urmă variantă, încă în uz, pare mai ales
incomodă pentru rudele decedatului, la pronunţarea ca încheiere a sluj-
belor de înhumare. În rare cazuri se putea sau se mai poate spune bine,
așa să fie, majoritatea celor apropiați s-au simțit ori se simt neîmpăcați
cu răpirea unui cunoscut sau rude, trebuie să recunoaștem. Desigur, cum
observase şi Aristofan în Pacea (Pax), lipsa acesteia producea incon-
veniente, mai ales fabricanţilor de armament, dar omul gospodar în-
tâmpina ca pe o binecuvântare minimul răgaz dintre două războaie, care
părea că nu va mai veni vreodată pentru multe din femeile piesei Lysis-
trata, a aceluiaşi literat remarcabil.
Pentru că tot discutăm aici despre viaţă şi lumea de dincolo, vom insera
o vorbă antică, probabil celebră nu numai datorită înregistrării lui Aristo-
fan (Broaştele-Ranae, 1495): „cine ştie dacă viaţa nu este moarte?” A-
ceastă întrebare este adresată de Dionysos ca zeu al renaşterii către Eu-
ripide, parodiindu-i unul din versuri, însă putem fi convinşi că Aristofan
a folosit-o şi pentru că avea circulaţie printre greci. Ne aminteşte de La
vida es sueño al renascentistului spaniol Calderon de la Barca (1600-
1681). Şi, dacă tot am vorbit despre pace şi despre Dionysos, vom spune
că pentru ciudatul neam al bascilor, bake înseamnă pace, fără a susţine
însă cu certitudine că are legături cu Bakhos (alias Dionysos), deoarece
asemănarea cu italianul și românescul pace (b=p; ke=ce) ne poate tri-
mite la limba latină. Prin conţinutul lor intrinsec cât şi prin vechime,
amen, Amenti sau amani, par a avea legătură cu manes ai latinilor, ter-
men a cărui etimologie rămâne încă nesigură pentru latinişti (zeii stră-
moşilor, pe care i-am presupus apropiaţi şi de Manala finlandezilor,
unde observam că terminaţia -la înseamnă ţară).
Anga - cer, firmament. Pare foarte apropiat de numele zeului celest al
Sumerului, Babilonului sau al hittiţilor (provenind probabil de la hurriţi),
Anu sau An. Acesta stăpânea cerul până ce a fost detronat, după nouă ani
(de altfel obscuri). Numele înlocuitorului său diferă însă în zonele men-

304
ţionate, dar Ouranos al grecilor ne dezvăluie un -an final, la hittiți fiind
tocmai inițial, iar despre particula aceasta iniţială ur- am discutat deja la
dezbaterile despre prefixele din limba germană ce denotă începutul (Ur-
ahn=strămoş, Ursprung=primăvară, etc.).
Angaza - a lumina, a străluci. Cunoscute fiind relaţiile dintre lumină,
vedere şi înţelegere (cf. Republica, VII), putem menţiona aici verbul en-
glezesc to gaze=a aţinti cu privirea, a privi cercetător.
Barabara - cale, drum, stradă. Împreună cu substantivul abiria=trecă-
tor, călător, ne putem orienta spre anteriorul barbaros al greco-latinilor,
deşi nu toţi barbarii erau şi nomazi, realitate de care erau conştienţi atât
grecii cât şi latinii. Însă mult înaintea latinilor sau grecilor, egiptenii
numeau habiru sau hapiru pe nomazii care obţineau acordul temporar al
faraonului de a ocupa o anumită porţiune mănoasă a Egiptului, pentru a-
şi paşte acolo turmele (în general Goshen-ul li se acorda). Printre aceşti
nomazi se aflau şi evreii, iar savanţii în domeniu au căzut de acord în
considerarea lui habiru al egiptenilor ca bază pentru numele evreilor,
deşi se omite tocmai faptul că şi alţi nomazi erau cuprinşi printre numiţii
habiru. Nu putem combate punctul lor de vedere, dar credem că la ha-
biru s-ar mai putea adăuga şi alţi termeni, cu atât mai mult cu cât se ştie
că populaţia ce a ocupat Canaanul după sosirea oamenilor lui Moise mai
era desemnată şi prin câteva alte nume. Aşadar, şi alţi termeni pot con-
duce la numele evreilor, pentru desemnarea cărora s-au întrebuinţat de
fapt mai multe noţiuni. Vom aminti câteva în capitolul dedicat Israelului.
Dhani - a gândi, a crede. Atât verbul englez to think cât şi substantivul
thought=gând, gândire, precum şi germanul denken ori rădăcina ebraică
dan par a aparţine unui fond uman comun extins.
Elewa - a înţelege. Pare foarte apropiat de franţuzescul éléve=elev, pen-
tru care majoritatea dicţionarelor etimologice franceze dau ca origine
verbul élever=a creşte, a ridica. Nu se poate nega, un elev crește ori-
cum, dar poate ajunge un om elevat datorită capacității de înțelegere.
Despre w transformat în v se poate aminti cazul limbii arhaice latine,
unde vocala u se afla în locul consoanei v de mai târziu. Iar în ceea ce
priveşte relaţia elev/profesor, vom aminti sfatul spaniolului Julían Ma-
rías în această privinţă (op. cit., Cap. 1): un profesor nu va trebui să uite
niciodată că substantivul şcoală vine de la grecescul scholé, însemnând
răgaz, tihnă. Evident, lucrurile evoluează, de foarte multe ori şi spre rău.

305
De exemplu, exagerând desigur, Creştinismul care promisese Raiul, a
dat mai târziu prin Inchiziţie o mostră autentică de Iad.
Eusi - negru. Se poate lua în consideraţie la numele Pontos Euxeinos,
deoarece pentru majoritatea europenilor ne-greci, Marea Neagră a fost
menţionată sau conservată sub acest nume, implicând culoarea care,
după cum am văzut la indieni (kali=negru), poate sugera măreţia. Colhii
cei negri, - deşi Colhida sau mai târziu Lazica pentru Procopius din
Caesarea, Theophylact Simocatta revenind la denunirea Colhis, - nu pu-
teau da nicicum numele culorii lor unei mări cu un litoral indiscutabil
mult mai întins. O mică parte nu poate da numele întregului, cel puțin nu
în acest caz.
Nu trebuie să neglijăm nici numele valahi-lor, care va fi fost desigur
mult mai vechi decât primele lor consemnări din istoriile bizantine. În
afară de valahi (unde particula val este clar indo-europeană), românilor
din nordul Dunării (dar și din sud, inclusiv celor din Pind), li se mai spu-
nea şi vlahi/blahi, cum îi consemnase și Ana Comnena sau istoricii cru-
ciaților, nume ce ne poate conduce cu uşurinţă la englezescul black=
negru, diferența v/b nu necesită amănunte aici. Ca pe o curiozitate, vom
spune că la basci adjectivul beltza (de remarcat deja cunoscuta particulă
bel-) înseamnă negru. Mai mult chiar, dacă Marea Neagră era „nepri-
mitoare”, cum se spune că ar fi însemnat termenul iranian ce l-a generat
pe euxeinos al grecilor (akșaena=bleumarin închis), ne vom gândi că to-
tuşi pe litoralul ei au înfiinţat navigatorii eleni numeroase emporia (așa-
zise colonii). Dintre acestea, ne atrage atenţia Callatis, pe teritoriul ac-
tual al României, în al cărui nume este vizibilă particula cal-, pe care am
comparat-o cu gal- şi desemnând mărimea. La schimbarea numelui,
Mangalia a transformat pe cal în gal, ceea ce denotă că, dacă se va fi
schimbat populaţia fostei colonii în Evul Mediu, când a avut loc şi modi-
ficarea de nume, cred unii că acesta s-ar trage de la mangal, numele
turcesc al cărbunelui produs din pădurile învecinate, probabil susținuți și
de numele mai sudicei Cărvuna, acolo se va fi aflat foarte posibil tot o
populaţie îndeaproape înrudită cu tracii. În Ab urbe condita (IX, 2), Titus
Livius menţionează cetatea Calatia din Samnium. Chiar numele întregii
regiuni, Dobrogea, poate fi raportat la lumea celor pentru care particula
gal reprezintă un indiciu aproape sigur de revelare a neamului: numele
celtic Dubrogenos, tradus prin „născut de ape”; dubron=apă, genos=

306
născut (cf. John A. McCulloch - 1868-1950, Religion of ancient celts).
Se poate remarca apropierea lui genos de limba latină, dar şi a lui dubron
de rusescul dub=stejar. Cel puţin numele Dobrogei ar justifica posesia
regiunii de către români, alături de vechimea înrudirii cu galii şi prin
implicaţiile relaţiilor de rudenie cu tracii. Aici, chiar dacă vom invoca
fondul general umanitar de cuvinte, slavizații și turcizații bulgari nu pot
aduce mai multe argumente ca românii, Dobrotici legat de slavul dob-
rîi=bun fiind insuficient. Vom vedea mai târziu că legătura dintre apă şi
stejar există cel puţin şi în altă împrejurare.
Tot în contextul adjectivului eusi=negru, având şi posibilitatea de a re-
da măreţia, vom aminti că numele cu care bascii îşi desemnează pro-
priul neam de oameni bruneţi şi viguroşi, este euskadi, unde kadi final
poate invoca pe arabicul qadí=judecător, magistrat, preluat de jargonul
francez cu aceeaşi semnificaţie, amintindu-ne că nici godi-ul islandezilor
nu e departe.
Ilyo - care este, care există, se află. Apropierea de expresia franţuzească
il y a este evidentă, deşi nu putem afirma dacă a fost sau nu preluată de
la francezi – noi credem că nu; reversul pare posibil, filologii francezi
afirmând că provenienţa expresiei este nelămurită. Acest cuvânt-frază
din swahili ne poate re-atrage spre celebrul Yahweh al Bibliei, cu toate
implicaţiile prezentate anterior.
Jiké - femeie, parte femeiască; jina=nume; jino=dinte, măsea. Toţi a-
ceşti termeni împreună ne-ar da de gândit asupra unui alt mit grecesc ce
nu prea „stă în picioare”, anume mitul numiţilor spartoi, cei născuţi din
dinţii balaurului ucis de Cadmos. De fapt, întrucât spartoi înseamnă cei
semănaţi, din start apar inadvertenţele, sporind nedumiririle asupra mi-
turilor generate de false etimologii, cum am văzut şi în cazurile anteri-
oare. În fragmentul numărul 5, Lui Zeus, din partea tebanilor, Pindar
numeşte pe acei spartoi „cei plantaţi în ogor”, amintindu-ne de posibili-
tatea încadrării lor într-o eventuală relaţie cu aratul regal, însă nu cre-
dem ca menţiunea poetului teban să fie suficientă, deși aproape orice
înregistrare antică scrisă poate avea mare greutate, afirmațiile nerezis-
tând de-a lungul vremilor fără opoziție fermă sau chiar excludere promp-
tă de către contemporani, în caz de neadevăr. Evident, analizele au scos
la iveală și destule erori antice, prudența a fost permanent cea mai rațio-
nală poziție.

307
 Mashua - barcă. Barca cea sfântă a lui Ra, în care zeul naviga ritualic
spre vest, era amarată în portul ei special din est, punct cardinal numit
kad de către semiţi, mashariki în swahili, relaţiile şi implicaţiile lor reci-
proce părând destul de convingătoare pentru a nu mai insista asupra lor.
Mbele - adverb, însemnând înainte, în faţa. După o observaţie anteri-
oară, consoana m iniţială nu are niciun aport la sensul cuvântului pe care
îl prefixează. Excluzându-l, rămâne bele, comparabil cu bel şi implica-
ţiile sale. Putem observa aici că, în virtutea posibilităţii ca europenii să fi
fost în contact cu negroizii pe teritoriul Franţei, picturile cavernelor fiind
considerate opera lor ca şi în Spania, numele berbecului, atât de impor-
tant pentru arieni, ne-ar atrage atenţia în vederea unei comparaţii a fran-
ţuzescului bélier=berbec cu adverbul african mbele, deşi se spune că nu-
mele berbecului vine la francezi de la olandezi (cf. dicționarul Le Petit
Robert pe anul 2002).
Ridhika - a fi mulţumit, satisfăcut. Acţiunea verbului latin rideo=a râde
îşi are originea în mulţumire, în satisfacţie. Latinul Apuleius, poate sin-
gurul care afirmă aşa ceva (niciun dicționar nu-i divulgă numele), vor-
beşte de un zeu al râsului în Metamorfozele sale (sau Măgarul de aur,
Cartea a III-a), fără a-i dezvălui totuşi numele.
Sema - a vorbi. Semo=vorbire, exprimare verbală. Semantica se ocupă
cu sensul cuvintelor, ca termen fiind indubitabil preluat de restul europe-
nilor de la greci.
Tumbo - stomac; pântec; buric; de asemenea intestine. Vom menţiona
aici substantivul englezesc tomb=mormânt, al cărui echivalent grecesc
este tymbos. Mulţi istorici şi arheologi au considerat mormintele ca pe
unii din factorii cei mai importanţi pentru stabilirea cronologiilor cerute
de istorie. Germanul Walter Burkert constatase (ironic și în același timp
just), că în general cunoaştem mult mai multe despre morminte decât
despre cei ce trăiau în trecut. La generalizarea înhumărilor, primitivii
vopseau pe decedaţi cu ocru roşu, aşezându-i în morminte în poziţie
chircită, ca foetus-ul în pântecul mamei Glia, de unde credeau că se vor
renaşte. Ocrul roşu reprezenta sângele, şi trebuie să fi fost o culoare
sacră. Despre acest lucru la populaţiile maori putem citi la neozeelan-
dezul Antony Alpers (1919-1997) în Miturile maorilor, lucrare intere-
santă deoarece la populaţiile primitive au rămas vechile mituri şi religii
aproape nealterate, aşa cum observase Mircea Eliade.

308
 Căutând să obţină nemurirea, egiptenii au recurs la mumificare, degra-
dată într-un târziu într-o afacere nu tocmai morală. Şi, revenind la prob-
leme lingvistice, vom vedea încă o dată utilitatea limbii bascilor: sabel=
stomac, probabil de comparat cu numele sabellilor, străvechea populaţie
vorbitoare a unei limbi proto-indo-europene, înrudită cu osca, iar această
observaţie trebuie considerată ca un îndemn de abordare a unor limbi
europene vechi recurgând şi la limbile Africii, fie și la modul restrâns,
sau la singulara limbă bască. Particula iniţială sa- ar putea reprezenta o
formă arhaică a articolului englezesc the, cum am presupus în cazul
comparaţiilor dintre da şi za (a se vedea Da Ma/Za Ma a cretanilor).
Dacă vom avea dreptate, reamintindu-ne că uneori se echivala s cu h,
eventualul articol sa- din numele sabelli-lor s-ar putea compara cu arti-
colul hotărât ebraic ha. În acest caz, vom avea de comparat partea ră-
masă, belli cu englezescul belly care e și o denumire a pântecelui, dar şi
a buricului. Se cunoaşte importanţa buricului (omphalos, axis mundi,
pol, etc.), însă acest drum ne va readuce pe calea comparaţiilor cu bel/
bal, vel/val, uşor de găsit în numele unor popoare. Am văzut că şi nume-
le hittiţilor, al sciţilor sau valahilor, ne pot conduce (indirect) spre bel cu
implicaţiile sale.
Zamani - timpul trecut, antichitate. Se mai pot încă întări prin acest ter-
men observaţiile privitoare la strămoşii manes ai latinilor, precum şi im-
plicaţiile aferente, inclusiv amen.
Vom remarca în concluzia acestui capitol că şi limbile Africii trebuiesc
avute în vedere, acolo fiind de fapt „leagănul” omenirii, nu importă sub
ce deformare ni-i prezintă Biblia pe fiii lui Ham (cei dintâi preconizați
probabil cu forța a fi cei din urmă), amintindu-ne totodată că neamul chi-
nezilor este încă şi mai nedreptăţit, lipsind complet din Biblie până şi cea
mai fugitivă aluzie la adresa lor, deși îi putem presupune foarte numeroși
dintotdeauna, mai ales dacă ne reamintim consemnarea spătarului Nico-
lae Milescu aflat în slujba țarului Rusiei, uimit de aglomerația orașelor
din China vremilor sale.

309
 X. DACI ŞI ROMÂNI

Vom porni acum la elaborarea unor consideraţii asupra unui ţinut a

cărui populaţie vorbeşte în majoriratea ei covârşitoare o limbă neo-latină
conţinând, în raport cu limbile sale surori, cel mai mare procentaj de
cuvinte latine, inclusiv comparativ cu italiana, prezentând totodată una
din cele mai mari omogenități lingvistice în cadrul țărilor mijlocii ale
Europei. Este o situaţie foarte asemănătoare cu franceza, care a înlocuit
o limbă din grupa satem, analizarea celor două cazuri implicând rezol-
varea sau cel puţin considerarea raportului dintre gali şi traci, pentru că
înrudirea lor se poate presupune din scrieile antice.
Destul de surprinzător pentru cazul dacilor, ţara le-a fost ocupată parţial
de romani doar pe o scurtă perioadă, circa o sută şaptezeci de ani, iar
după invazii dintre cele mai diverse, germanice, mongoloide sau slave,
limba română a apărut ca o limbă neo-latină, fenomen incontestabil ce
nu poate fi urmărit pas cu pas, documentele scrise fiind foarte târzii,
dintr-o perioadă când slavona se făcea încă simţită, iar cazul nu este o
particularitate surprinzătoare, majoritatea europenilor păstrându-se înde-
lung departe de migala scrisului. Să nu mai amintim de metodele defi-

310
citare de învăţământ, când un profesor pricăjit avea ocazia să compen-
seze prin bătaie diferenţa de complexare fizică, ceea ce nu putea fi ac-
ceptabil, aspect la care mai putem adăuga şi desele războaie sau cerinţele
agricole, care necesitau energia indispensabilă a tineretului. Primum vi-
vere,...spuneau latinii.
După ocuparea Daciei, nici pe departe completă, mulţi daci au îngroşat
rândurile armatei legionarilor, şi au fost dislocați în alte zone, cu precă-
dere la Roma sau în Britania. Legăturile cu Roma, incapabilă să mai ga-
ranteze integritatea Daciei, au continuat totuşi şi după retragerea numită
„aureliană” (270-275 d.Hr.), potrivit numelui împăratului Aurelianus
(215-275). Dacă daco-geţii au fost populaţia care împreună cu latinii au
generat poporul român, chiar pentru acest moment de răscruce dispărând
documentele incredibil de repede şi metodic, vom accepta faptul că, din-
colo de daco-geţi vor fi existat desigur pe teritoriul Daciei şi alte popu-
laţii, despre care arheologia a relevat o mulţime de vestigii, originile
acestora fiind pierdute în negura timpului. Împăratul Constantin cel
Mare, probabil invidios pe faptele lui Traian Optimus Maximus, - sau
poate urmând cu prea mare uşurinţă sfaturile consilierilor, cum este po-
sibil să fi procedat şi când şi-a ucis soţia şi un fiu (se crede că mama lui
ar fi fost autorul moral, ceea ce nu-l disculpă – cf. Charles M. Odahl,
Constantin cel Mare), - şi-a împodobit arcul de triumf la Roma cu dacii
de pe arcul lui Traian, drept pentru care îl putem suspecta eventual şi de
distrugerea documentaţiei referitoare la războaiele dacice, care ne pri-
vează de o evaluare obiectivă a acelor vremi, şi mai ales asupra Daciei şi
a populaţiei sale.
Minunatele culturi pre-dacice, răspândite aproape uniform de la Marea
Neagră până la Tisa, de la Nistru până la Dunăre, indică bogăţia ţinutului
(repetăm: Guido Mansuelli afirma - Civilizaţiile Europei vechi, vol. 1, -
că bronzurile transilvănene au fost creaţii originale ale autohtonilor,
nicio influenţă străină neputând fi percepută în facies-urile acestora, iar
lituaniana Marija Gimbutas descrie spaţiul viitorilor daci ca pe un loc cu
civilizaţii foarte numeroase şi foarte vechi, în timp ce Istoria Transilva-
niei apărută recent la Editura Academiei Române în trei volume spune
că Ardealul a fost probabil cel mai important centru metalurgic al Euro-
pei preistorice). Cucuteni, Boian, Criş, Turdaş (Vinča-Turdaș), Haman-
gia, Gumelniţa sau Vădastra, - lista este incompletă, - au uimit nu numai

311
pe specialiştii din toată lumea, ci și pe amatorii de artă veche, iar farme-
cul lor estetic încă nu s-a epuizat.
În timpul dacilor, vechile îndeletniciri artistice şi tehnice ale autohto-
nilor nu au fost abandonate, acestora adăugându-li-se probabil războiul,
deoarece daco-geţii acordau o mare atenţie şi pregătirii militare, împreju-
rările istorice obligându-i la așa ceva. Pe o perioadă destul de îndelun-
gată, dacii se numărau printre puţinele popoare „barbare” ce porneau
doar cu trupele armate în expediţii militare de invazie, și nu însoţiţi de
convoaie de familii şi bunuri, ca migratorii. În timpul marelui rege Bo-
erebista, citit corect Burebista (cf. Ion Horațiu Crișan, Burebista și epoca
sa), - Buruista la Iordanes, - epoca de vârf a Daciei, ţara putea chema
uşor la arme un număr de 250 000 de ostaşi, pe câtă vreme bravul De-
cebal abia putea convoca o cincime din acest efectiv, nu la mare dis-
tanță temporală. Cu toate exagerările cifrice ale anticilor, raportul redu-
cerii se poate lua în seamă. Se pare că au existat motive serioase de a se
organiza eliminarea lui Burebista, în faţa forţei căruia nu se ştie ce ar fi
făcut nici inspiraţia sau tacticile lui Caesar. Pentru că există indicii,
oricât de secrete se vor fi ţinut, că Roma nu a fost străină de eliminarea
marelui rege dac prin crimă.
Ruine de cetăţi dacice s-au găsit aproape pe întregul teritoriu ocupat de
ei, ceea ce ne dă de gândit privitor la concluziile unor filologi, care au
impus dicţionarelor etimologice ale limbii române o origine maghiară
pentru substantivul oraş (varos la unguri). Putem fi absolut siguri că
dacii aveau de unde găsi un termen pentru o organizaţie civică destul de
remarcabilă şi, dacă ar fi să judecăm după realităţile istorice, împrumutul
ar fi fost mult mai credibil din direcţia opusă. Renumitul nostru istoric
P.P. Panaitescu afirmase în Introducere la istoria culturii românești că
nu trebuie confundat municipiul antic al romanilor cu burgul medieval,
dar la drept vorbind, nici orașul modern nu-i același lucru cu cel
medieval, deși între acestea din urmă n-a existat un hiatus la fel de
pronunțat ca între urbea antică și burgul Evului Mediu. După cum se
cunoaște, ungurii au fost atrași de Ardeal mult mai târziu după apariția
lor în Europa, germanii având asupra lor o mare influență civilizatoare,
iar dacă la nemți vor fi aflat ei de importanța burgului, cel puțin un
termen din limba lor ar fi trebuit să-i păstreze amintirea, fapt ce poate
susține presupunerea că varos ar fi de fapt un posibil împrumut de la

312
români. Romanii lăsaseră dacilor nu mai puțin de zece orașe ridicate de
ei (cf. Nicolae Branga, Urbanismul Daciei romane), la care putem adă-
uga pe cele daco-getice pre-existente cuceririi traiane. Unii istorici au
considerat că romanii nu obișnuiau să refacă cetățile distruse, preferând
să construiască altele complet noi, ceea ce arheologii au dezaprobat,
inclusiv pentru teritoriul Daciei. În legătură cu aprecierea dacilor de
către romani se pot aminti cele două poduri peste Danubiu ridicate de
Traian la Drubeta (probabil cel mai frumos din întregul imperiu), și de
Constantin cel Mare în apropiere de Corabia de azi (sigur cel mai lung
din Imperiu), dar poate în primul rând Trofeul de la Adamclisi, unde au
fost lăsați să se exprime artiști locali, acesta depășind în volum imperiala
Columnă traianică. Monumentul de la Adamclisi poate fi important
pentru istoria universală prin aceea că restaurarea lui a dat posibilitatea
de cunoaștere a edificiilor romane de acest tip, dar pentru români este
important pentru mostrele de artă locală, și pentru dimensiunile ce atestă
respectul Romei față de o țară deloc neglijabilă (ultima Istorie a Transil-
vaniei în trei volume aprobă estimarea lui Vasile Pârvan de un milion de
locuitori ai Daciei antice). Fiind ridicat pe teritoriul Dobrogei, trofeul e o
mărturie clară a prezenței daco-geților pe un tărâm consemnat în genere
de istoricii antici sub deumirea abuzivă și doar parțial justă de Scythia,
extindere preluată ulterior și de cei interesați de această porțiune însem-
nată a fostei Dacii. Scene emoționante arată tragedia suferită de daco-
geți, dar nu pot nega superioritatea romanilor, așa cum am arătat situația
similară a unui Homer presupus de origine tracă, frigiană sau pelagică.
După cum observase și istoricul român americanizat Radu Florescu (cf.
Adamclisi), în timp ce pe Columna lui Traian romanii sunt redați favo-
rabil de către sculptorii oficiali, la Trofeul de la Adamclisi ambele tabere
au chipuri urâte, sculptorii fiind foarte probabil de origine germană,
aduși de pe cursul mijlociu al Rinului. Același istoric citează autori care
nu au exclus simbolismul practicat de artiștii provinciali ce aveau să
continuie arta Romei, transformată așa cum o știm în Evul Mediu. În
acest context, metopa cu numărul VIII poate sugera un simbolism fie
legat de numele geților (get=capră în suedeză), fie de relația evidențiată
în capitolul anterior goat=capră, god=zeu. Se spune că la daci numele
cornutei era aig, amintindu-ne de Egeu și cele legate de numele lui, in-
clusiv de uriașul mitologiei germane Aegir, legat de mare. Este singura

313
metopă lipsită de oameni și în care apar alte animale în afara cailor. Să
ținem seama, numele Edessei, capitala macedoneană anterioară Pellei
era Aegae, iar fiul blondului Alexandru Macedon cu nobila persană
Roxana se numea Alexandru Aegos, fapte lingvistice neevidențiate încă
în alte scrieri. Numele râului legat de cea mai mare și mai perversă în-
frângere a flotei ateniene în fața celei spartane la 405 î.Hr., eveniment
grav ce a pus capăt Războiului Peloponesiac, era Aigos Potamos=Râul
Caprei, iar capra (goat în engleză) fusese după cum am mai arătat
animalul preferat al lui Dionysos, zeu adorat de Alexandru Macedon și
considerat reîntruparea acestuia. Celebrul râu din Chersonesul tracic se
numea în timpul turcilor Galata, unde vom sesiza că particula gal era
implicată în nume legate de cal, mare sau ape, și că echivalând pe aig=
capră, se poate presupune că aceasta din urmă era deopotrivă importantă
în situații similare ori apropiate.
În Poetica lui Aristotel (III; 34-37), citim că satele din jurul Spartei se
numeau komai, spre deosebire de demoi ale atenienilor. Această denu-
mire pare a-i apropia lingvistic la prima vedere pe geto-daci de spartani,
legăturile laconilor cu semiţii nefiind susţinute. Documentele istorice
romane menţionează pe comati daci ca fiind populaţia rurală a ţării, spre
deosebire de tarabostes, clasa proprietarilor de moşii. De la această în-
registrare s-a tras concluzia că numele ţăranului dac venea de la lati-
nescul comatus=cu coamă, pletos, deşi asemeni galilor, pletele nu erau
la daco-geţi un semn obligatoriu de distincţie socială, ignorându-se spar-
tanele komai=sate ale unei cetăţi, suburbii, probabil nu lipsite etimo-
logic de legătură cu comuna sau comunitatea. Nu o singură dată con-
semnează documentele greceşti diferenţe de vocabular la spartani (dori-
eni) faţă de ceilalţi greci. Am presupus anterior cuvinte englezeşti de
ambele părţi, şi la traci, şi la spartani, ceea ce ar admite o înrudire, fie şi
îndepărtată.
În privinţa discutaţilor tarabostes, credem că dacă nu direct terra al la-
tinilor va fi generat cuvântul, el provine dintr-un termen din aceeaşi fa-
milie, deoarece aceştia trebuie să fi fost latifundiari, cu toate referirile
documentare la stăpânirea și lucrul în comun al pământului. Iar limba
română populară mai spune şi ţărână la pământ, termen mult mai ap-
ropiat de tarabostes. Asemenea termeni, ţară, ţárină, ţărână sau ţăran, -
categorie ce nu trebuie subapreciată acum, fiind convinşi că au fost

314
îndelung stimaţi în istoria omenirii, - trebuie să-l fi generat pe ţar al
ruşilor mai degrabă decât Caesar, trebuie să repetăm, readăugând ca me-
canism comparativ, şi relaţia gwlad=moşie, lot de pământ, țară, şi gwle-
dic=proprietarul unui asemenea lot, menţionate de Henri Hubert (op.
cit.). Chiar dacă Ivan al IV-lea al ruşilor s-a intitulat primul ţar, putem fi
siguri că nu aprecierea culturii şi civilizaţiei romane l-au îndemnat să-şi
aleagă un nume necunoscut probabil nici de nobilimea Curţii lui, dar de
mujicii de jos; pe câtă vreme legătura cu pământul va fi avut desigur o
mare valoare în ochii tuturor (deseatinele de pământ şi sufletele de mu-
jici erau mândria boierului rus, cultura rămânea necunoscută, deci igno-
rată sau chiar persiflată, occidentalii pătrunzând la curtea rusă ceva mai
târziu, iar grecii le-ar fi putut ușor sugera un termen din istoria lor, ceea
ce nu s-a întâmplat). Au existat desigur momente din istoria rușilor când
aceștia au învățat de la popoare mai puțin numeroase ca al lor, și nu nu-
mai de la greci.
În vremea de glorie a regelui dac Burebista, Dacia se întindea până în
Cehia de azi, unde mai sunt rămăşiţe de valahi munteni şi unde curge
Vltava, redată splendid pe note de unul dintre cei trei mari compozitori
clasici produşi de un popor mic dar foarte capabil și creator, Bedřich
Smetana (1824 -1884). În numele romanticului râu se observă particula
vel, despre care am mai făcut menţiune. Germanii au Moldau pentru
Vltava, chiar cehii îi spun şi Molda (legenda întemeierii Moldovei ne po-
vesteşte despre o căţeluşă cu acest nume ce însoţea pe Dragoş la vâ-
nătoare, o evidentă fantezie târzie), amintindu-ne de Moldova româ-
nească, regiune mare, unde curge de asemenea o Moldovă pitorească.
Moldova a fost şi este sora Valahiei. Comparând aceste nume, particula
val- a valahilor ar putea fi probabil echivalată de mol- al moldovenilor,
şi ei oameni în general înalţi, locuind în zone preponderent muntoase. În
limba albaneză mal înseamnă munte, iar în galeza irlandezilor mala în-
seamnă deal. Mare cât malul, se spune în româneşte despre un om înalt
şi voinic. În ciudata limbă a bascilor, malda înseamnă povârniş al unui
deal sau al oricărei înălţimi (râpă), amintindu-ne de românescul maldăr,
dar şi de numele insulei Malta, raportată deobicei incredibil la grecescul
meli=miere, melitos=de miere, melifer, mieros (!) Mai mult chiar, în
muntoasa Norvegie, comparată pe alocuri de Nicolae Iorga cu România
în privința motivelor geometrizante de pe covoarele oltenești, se află

315
orăşelul Molde, în pitoreasca regiune Møre og Romsdal (particulele mor,
rom şi dal sunt interesante aici). Se crede că numele orăşelului
norvegian provine de la vechiul møldr=căpăţână, iar în județul Vâlcea
al Valahiei avem Masivul Căpăţânii, nume comparabil și cu Golgotha
Israelului (gol=căpăţână, knob la englezi, biblicul Nob fiind pe aproape,
fără a fi însă localizat până la ora actuală, conform Dicționarului biblic
al lui Douglas).
Nu vom uita că în Făgăraş, cel mai înalt masiv al Carpaţilor României,
piscul cel mai semeţ, foarte departe de Moldova, se numeşte Moldovea-
nu (2 544 m). În limba engleză verbul to fag up sau out înseamnă a
epuiza, a extenua, permiţând o comparaţie cu numele masivului, care
mai avea şi numele de Alpii Transilvaniei, deși nu putem trece ușor cu
vederea posibilitatea aportului fagului abundent la acordarea numelui.
Continuând comparaţia vel/mol, vom aminti că din vârful Moldoveanu al
Făgăraşului izbucneşte pârâul Vâlsan, ştiind că de multe ori apa echivala
muntele, folosindu-se adesea un termen apropiat ori chiar identic (am
menţionat atunci latinul altus=înalt/adânc; am vorbit de vârful Peleaga
din Retezat, dar şi de lacul cu aceeaşi denumire, sau de pârâul Peleş al
Bucegilor). În tot Ardealul, Moldovan (împreună cu variantele) este un
nume românesc foarte frecvent. Aproape de Turda (vechi nume dacic),
se află cea mai veche cetate feudală din Ardeal, la Moldovenești (cf. Kurt
Horedt, Contribuții la istoria Transilvaniei, secolele IV-XIII), presupusă
construcție a migratorilor, căci lipsesc din ea obișnuitele cruciulițe bi-
zantine, dar numele contează aici.
În concluzie, văzând că şi la cehi Moldova s-a transformat în Vltava, pu-
tem afirma că există situaţii în care un nume nou nu este decât o tradu-
cere a celui vechi, alteori o simplă şi minimă adaptare. Ca o extensie a
acestei observaţii, vom susţine că, acolo unde populaţiile invadatoare au
provenit din stepele nesfârşite ale Asiei, cu toate că vor fi fost nevoite să
traverseze destui munţi în drumul lor spre un visat Eldorado european,
acestea vor fi fost cu predilecţie atrase de aceeaşi formă de relief cu care
erau obişnuiţi acasă, prielnică pentru cabaline şi animalele mari, fiind
probabil inutil să căutăm în limbile lor nume de munţi şi piscuri din
România, cu atât mai mult cu cât se ştie că nu doar pentru români, în caz
de invazie, muntele constituia un adăpost favorit, permiţând deci perpe-
tuarea numelor originare, ceea ce a constituit pentru istoricii români unul

316
din puternicele argumente în afirmarea și susținerea continuității neamu-
lui în limitele vechii Dacii pre-romane. Până la descoperirea de așezări
stabile pe o lungă perioadă sau a dovezilor de conviețuire suficientă a
românilor alături de tătari sau a alte neamuri înrudite, probabil și numele
Caraimanului ar trebui ținut sub rezervă.
Am afirmat că dacii au fost precedaţi de alte populaţii, destul de dezvol-
tate material, social şi probabil spiritual. Dacă dacilor le-a lipsit predi-
lecţia pentru înregistrările cronicăreşti, mulţi istorici fiind de părere că
aveau o scriere a lor, (Iordanes redă cu însuflețire scene de instruire a da-
co-geților de către preoții lor), folosită însă numai rareori, în rândul aris-
tocraţiei, nu putem afla dacă unele denumiri geografice, munţi, ape,
regiuni, vor fi existat dinaintea dacilor, deoarece se presupune că aseme-
nea nume nu se pierd uşor, iar în eventualitatea că sunt înlocuite, ceva
din caracteristicile cuvântului anterior s-ar putea regăsi conservat în
noua denumire. Ca prim exemplu vom da numele unuia dintre foarte
vechile oraşe ale României, a cărui soartă va fi fost per total ascendentă,
nu neapărat spectaculoasă: Craiova, ale cărei origini merg până în re-
voluţionarul Neolitic, se numea, din negura vremilor, Pelendava. Se
spune că pelenii ar fi fost un trib dacic, dar remarcăm desigur particula
pel-, prezentă în denumiri geografice, - Peleaga, Peleş, etc., - desigur şi
în numele pelasgilor, particulă pe care am alăturat-o semiticului bel şi
indo-europeanului val/vel, desemnând măreţia. Numele actual al Craio-
vei este desigur slavon, kraĭ însemnând domn, prinţ, conducător. Însă
Craiova s-a numit şi încă i se mai spune Cetatea Băniei, fiind pe timpuri
condusă de un ban, funcție aproape sine qua non pentru viitorii domni-
tori ai Munteniei.
La o comparaţie cu numele slavon, vom observa cu uşurinţă un meca-
nism lingvistic grăitor: la sosirea unei noi populaţii mult mai numeroase,
aceasta a redenumit cetatea, păstrându-i totodată vechiul nume, însă tra-
dus. Trebuie totuşi adăugat că, deşi particula pel a fost comparată cu se-
miticul bel-, pe care nu-l putem plasa înaintea sau după indo-europeanul
val- sau vel-, prezenţa unei simple particule nu poate revela o populaţie,
iar dacă semiţii vor fi existat, ei nu pot fi presupuşi procentual mai nu-
meroşi decât oricare din autohtonii Europei, cum ar fi intenţionat Finley
să sugereze (Lumea lui Odiseu).

317
 Vom încerca acum să adăugăm amănunte numitului ban, binecunoscut
comandant de oaste oltenească. De o parte a fost Banatul românesc, de
alta cel sârbesc, două regiuni bogate şi întinse, conduse de un ban. În
munţii Banatului românesc presupun unii arheologi că ar fi fost Argi-
dava, capitala regelui Burebista, cel care din rândul neamurilor trace, -
considerându-i pe daci ca aparţinând acestor neamuri urmându-l pe
Herodot și nu numai, - a reuşit cea mai mare extindere a teritoriului
ocupat de ei. Regele trac Teres I este socotit primul unificator semnifi-
cativ al mai multor triburi trace (odryscii). E interesant de observat că,
deşi cele două banaturi trebuie să fi fost de asemenea conduse de bani,
numai Craiova a conservat denumirea de Bănie, însă numele Voivodina
(cf. slavonescul voievod), ne poate susține în presupunerea că și banul
era un fel de voievod, în orice caz un important personaj politic cu mare
autoritate.
Întrucât am considerat că cel puţin pentru o bună perioadă de timp în
Dacia se va fi vorbit o limbă înrudită cu engleza actuală, vom merge în
continuare pe aceeaşi linie, apelând la nume sau diverse alte împrejurări
care ne-ar permite sesizarea unor legături comune. În legendele medie-
vale despre controversatul rege Arthur - se spune despre numele său că
vine de la arat sau plugărit, amintindu-ne despre Ahile şi călcâiul său,
care în germană este aproape identic cu numele plugului, - găsim trei
termeni înrudiţi: Ban, Banin şi Benoïc (cf. Jacques Boulenger, 1879-
1944, Romanele mesei rotunde), toate admiţând o comparaţie cu Banatul
şi cu banii sau băniile lor. Ban era rege, el domnea peste regatul său nu-
mit Benoïc, iar Banin era nepotul regelui Ban.
Având în vedere imperfecţiunile legendelor, poate că aceștia erau ter-
meni ce desemnau pe rege, regat şi prinţ, însă principalul este că admit
comparația cu banii olteni şi cu Banatul. La fel, discuţia poate aduce în
primplan şi numele domnului polonez, pan, unde p nu crează probleme
faţă de b, după cum am mai specificat, dar şi numele Albaniei, unde ban
se află în poziţie finală. Reluând şi relaţia dintre b şi v numită betacism,
ne putem aminti de zeii vani ai nordicilor (vanir). Despre Albania am
menţionat anterior câţiva termeni apropiaţi de limbile germanice, deci
într-o oarecare măsură şi de limba dacilor. Ca urmare a acestei observa-
ţii, vom insera informaţia lui Beda Venerabilul (op. cit., cartea I-a, Cap.
XII), potrivit căruia la vechii scoţieni al însemna stâncă, piatră. Evident,

318
Albania este o mică ţară muntoasă, cu o istorie demnă de laude, de la
illirii ce au dat Romei împăraţi şi generali valoroşi - şi care, dacă Villa-
nova le va fi aparţinut, au avut un mare rol colonizator asupra Italiei, -
până la ocuparea turcă, ţinut numit de ei cu mândrie Ţara Vulturilor
(Shqipëria). În limba sumerienilor, care au putut probabil lăsa urme în
limbile europene, deci inclusiv bascilor, illuru însemna arc sau lance, şi
am văzut importanţa acestei arme, păstrată de exemplu în verbul grecesc
eidó sau în englezescul to bend. Nu ar fi deci exclus ca arcul sau lancea
să le fi dat illirilor numele. În Poetica 1461a, Aristotel remarca lancea
illirilor, care încă avea vârful înfipt în hampă și nu invers, ca la
majoritatea popoarelor războinice. Hark este numele albanez al arcului,
aproape ca în româneşte, dar şi ylber tot arc înseamnă (harku la basci; şi
în Moldova se mai poate auzi harc în loc de arc, dar tot mai rar, mai ales
în zonele muntoase, conservatoare de plăcute tradiții).
În afara Albaniei, ne vom aminti de muntele Alban din apropierea
Romei, precum şi de cetatea soră a Romei, Alba Longa, dar şi de regiu-
nea din apropierea Colhidei numită Albania, consemnată de istoricul
bizantin Theophylact Simocatta (op. cit., III; 6, etc.). Nu va fi omis nici
vechiul nume al Britaniei, Albion, ţinuturile adiacente purtând denumiri
apropiate: Alba=Scoţia, uneori şi Irlanda, Yr-Alban=Wales (Ţara Gali-
lor), atât pentru implicaţiile lui al=stâncă, piatră, cât şi pentru alb=mun-
te, de comparat cu particula similară alp (albanezul bri înseamnă corn,
potrivit lui Al. Rosetti (Istoria limbii române, II). În Italia antică se afla
muntele Alban, iar populaţia din jurul său era consemnată cu numele
albani, iar la irlandezi ban înseamnă alb.
Despre ban, pentru care benoïc poate implica şi forma ben, vom
observa că nu ar fi exclus ca numele zeiţei Bendis să-l conţină; deşi pare
mult mai la obiect verbul englezesc to bend=a încorda arcul, ne putem
aminti că Mircea Eliade observase conţinutul cel mai adesea vag,
nesemnifi-cativ, al epitetelor aplicate zeilor ca nume, acolo unde a fost
posibilă traducerea acestora. Totuşi, în cazul marii zeiţe a tracilor,
comparaţia cu Artemis (posibil arc+temis), ne-ar îndemna să optăm
pentru verbul en-glez. Implicarea în discuție a termenilor medievali
franțuzești ban, banin și benoïc ne poate îndrepta spre evul mediu
carolingian, care va fi avut și el banaturile și băniile lui. La români se
consideră de către istorici că băniile și-au avut originea prin Croația,

319
zonă cu posibile influențe caro-lingiene. Limba franceză păstrează și azi
o expresie-relicvă a acelor vre-muri. Când spun francezii că un anunț
trebuie cunoscut de ban et l’aprés ban nu înțeleg ca în românește de la
vlădică la opincă, ci mai degrabă în orice loc al neamului francez, oricât
de îndepărtat. Aproape ca și după moartea lui Alexandru Macedon, după
Charlemagne (cca. 750-814, supranumit Pater Europae) imperiul
carolingian s-a preluat divizat, fie-care fost conducător regional (dux)
devenind astfel un fel de mare duce, adeseori regelui legal fiindu-i greu
sau imposibil să-i conducă. Nu ar fi exclus ca în ceea ce privește băniile
de Severin, Strehaia sau Craiova să se fi organizat pe modelul
carolingian, cel puțin numele băniei și impor-tanța instituției ne
îndeamnă la asemenea supoziții. Diferența ar fi că băniile românești par
a fi fost mai puțin tentate de o deținere a puterii exagerate, ei căutând în
genere o unire „în suflet și-n simțiri” a româ-nilor, nicidecum o
acaparare a puterii, existând consemnări ce atestă cumpărarea de terenuri
de către puternicul neam al Craioveștilor, dar nu pentru propriul folos, ci
în genere pentru donații către mânăstiri (cf. Ion Donat – Domeniul
domnesc în Țara Românească). Regretatul arheolog sas Kurt Horedt cita
niște cronici vechi, care consemnau disensiunile dintre franci și bulgari
prin secolul IX pentru zonele de graniță ale ac-tualului Banat (cf. op.
cit.). Cronica Banatului de Nicolae Stoica de Hațeg face de asemenea
trimiteri la epoca francilor, amintind de eroicul Pipin (sic!).
Ca valoare monetară, ban poate fi comparat cu banul, emiţătorul şi pro-
babil garantul acestuia. În limba germană la bani se spune Geld, în care
se observă particula gel amintind de gali, precum şi de gwledic (un alt
caz al regulii de trei simple – au rămas consemnări istorice despre obice-
iul galilor de a împrumuta bani cu angajamentul ferm de a-i restitui pe
lumea cealaltă - cf. Pomponius Mela III, 2). Ca o curiozitate, vom spune
că în Evul Mediu cel puțin în Țara Românească se folosea sintagma her-
ghelie de bani pentru monetărie, deși termenul poate fi un jargon greu de
lămurit. Pentru a susţine vechimea şi răspândirea substantivului ban (po-
loneză pan), vom menţiona şi pe mbwana din limba swahili, însemnând
domn, şef, dar şi stăpân - un fel de echivalent pentru semiticul bal,
precum şi numeralul bana=unu în limba bascilor. Tot în euskara, bat
înseamnă la fel unu, amintindu-ne o consemnare a lui Athenaios (idem,
op. cit, VI; 25): leaderul galilor ce i-a condus spre Istru se numea Batha-

320
natus. La războinicul neam al illirilor se pot găsi doi regi Bato, cu rol
important în Marea Revoltă illiră împotriva Romei (6-9 d.Hr.). Faptul că
ei conduceau două triburi illire diferite, - desiatii şi breucii, - poate su-
gera un nume de funcție (rege), nu neapărat un nume propriu. Iliada
homerică a consemnat numele „zeiesc” al amazoanei Myriné, Batieia,
folosită și de Socrate în Cratylos (392a). Tot la basci burua înseamnă
cap, buruzagia înseamnă boss, șef, iar asemănarea parţială cu numele lui
Buruista/Burebista al daco-geţilor poate fi observată.
Vom continua acum cu unele aprecieri asupra lui Zalmoxis, care ase-
meni lui Gebeleizis, a stârnit numeroase dezbateri. Nu trebuie niciodată
ignorată concluzia exprimată de Mircea Eliade ca final pentru studiul său
renumit, De la Zalmoxis la Ginghis-han: câteva fraze din Herodot sunt
insuficiente pentru a lămuri definitiv problema lui Zalmoxis. Eliade nu
abordează prea des problemele lingvistice, însă ne avertizează în final
că, în eventualitatea în care-l vom considera iranian, situaţia lui Zal-
moxis s-ar modifica, scoţându-l din contextul analizat de el.
De la unii istorici de după Herodot avem înştiinţări privitoare la marele
sfetnic al regelui dac, în primul rând asupra lui Deceneu; despre Como-
sicus, care în final ia locul lui Burebista (Buruista) după decesul aces-
tuia, ne vorbeşte Iordanes în entuziasta lui Getică (XI; 67-73). Tot
Iordanes descrie cu avânt scene pitoreşti de viaţă dacică, unde preoţii, -
învăţaţi şi profesori totodată, - se străduiesc permanent cu ridicarea nive-
lului cunoştinţelor poporului lor, având aici o misiune întrucâtva apropi-
ată cu a druizilor la celţi. La grecul Cassius Dio Cocceianus (150 - 235
d.H.; stabilit la Roma), o citire mai grijulie ne-ar releva un Deceneu cu o
putere cel puţin egală cu a regelui. Cunoscutul indianist şi filosof francez
René Guénon (1886-1951) afirma că termenul indian dharma are o
origine comună cu druid, observaţie ce ne va aminti că în monumentala
Mahabharatta tatăl regelui Yudishthira era zeul Dharma, fiind din start
plasat deasupra regelui şi a instituţiei sale. Iar despre druizii galilor se
ştie că aveau realmente o asemenea putere asupra regelui, care nu lua
nicio hotărâre fără să-i consulte, ba chiar nu-i era permis nici să vor-
bească în prezenţa druizilor. Regii celţi abia dacă erau consideraţi „mi-
niştrii” druizilor (cf. John A. Mc Culloch, op. cit.), atât de mare era im-
portanţa acestei caste preoţeşti (mult mai târziu, prin secolul XII d.Hr.
episcopul englez Thomas á Becket avea să plătească cu viaţa concepţia

321
lui similară). Extinzând comparaţiile dezvoltate anterior între gali şi
traci, nu excludem posibilitatea ca şi la cel mai înalt nivel spiritual ase-
mănările să fi existat, iar numitul Zalmoxis să nu fi fost tocmai un nume
propriu, ci însăşi consemnarea unei funcţii sacerdotale, probabil cea mai
distinsă, foarte asemănătoare cu a druizilor, despre a căror legătură cu
doctrinele spirituale ale tracului Orfeu am vorbit anterior tangenţial.
Într-o atare situaţie, vom apela la alte limbi decât la cele germanice, de-
oarece apropierea lui Deceneu sau Comosicus de regii lor, precum şi
comparaţia cu druizii, îndrituită de similitidinile daco-geți/gali, ar per-
mite o referire la numele funcţiei regale, vom observa că -molx din fi-
nalul numelui, - în caz că Zamolxis ar fi înregistrarea corectă, - acceptă o
comparaţie cu malhos al asiaticilor, pe care l-am găsit deja la Marcelli-
nus Ammianus (Naarmalha=Canalul regal, şi Maozamalha=Oraşul re-
gelui). Am presupus anterior, la compararea numelui Da Ma cu Za Ma a
cretanilor, că da şi za pot fi două forme arhaice ale articolelor hotărâte,
za reprezentând probabil articolul englezesc the din zilele actuale. În e-
braică, ze este pronume demonstrativ de apropiere, de genul masculin:
acesta. În vechea limbă indo-europeană a luwiţilor, za însemna acelaşi
lucru. Unul din echivalentele basce ale pronumelui hotărât al limbii en-
gleze the este alde, care în româneşte este un articol nedefinit, implicând
fie un plural când precede un nume de familie, fie o comparaţie cu vagă
tentă depreciativă (alde tine, alde voi, etc.). Aceste amândouă cazuri pot
fi comparate cu situaţii apropiate în care engleza foloseşte articolul the.
Totuşi, amintindu-ne de vechimea limbii ruse şi de avantajele acesteia
ca atare, vom lua în consideraţie posibilitatea ca acest za iniţial să fi
reprezentat prepoziţia limbii ruse, unele dintre multiplele semnificaţii ale
lui za fiind pentru şi deasupra; ambele, puse înainte de posibilul malhos
(rege), pot fi luate în calcul pentru aproximarea numelui lui Zamolxis,
doar dacă am fi siguri de o echivalare a lui malhos cu molx. Va trebui în
acest caz să admitem că influenţele orientale asupra elementelor con-
semnate de Herodot privitoare la Zamolxis nu sunt neglijabile.
Pentru că am amintit de cetatea regală Maozamalha, vom spune că oza
însemna la persani cetate, iar observaţia ne poate atrage atenţia că pre-
existau termeni care să evite pe maghiarul varos=oraş, îndreptându-ne
spre Sarmizegetusa, capitala lui Decebal, unde terminaţia ar putea fi o
variantă a termenului persan. Poate că întregul nume al cetăţii ar accepta

322
o descompunere: sarmis+e+get+oza (cetatea sarmaţilor şi a geţilor),
deşi se pare că sarmaţii vor fi de găsit pe teritoriul Daciei ceva mai târziu
(cf. D.M. Pippidi, Dicționar de istorie veche a României ș.a.). Desigur,
atât pentru Zalmoxis cât şi pentru Sarmizegetusa, lucrurile nu vor fi cla-
rificate tocmai uşor, însă faptul că se percep în numele cetăţii cuvintele
sarmis, e, get şi oza (probabil alterat de istoricii romani în usa), ne pot
îndemna la o traducere a numelui, deoarece pare într-adevăr traductibil.
În relativa apropiere a capitalei dacilor se află masivul muntos Godea-
nu, iar istoricii antici ne informează despre muntele sacru Kogaion. În
numele Godeanu pare vizibilă particula god=zeu a limbii engleze (plus
implicațiile scandinave), pe care am găsit-o deja prezentă în mai multe
cuvinte tracice. Godeanu are peste douăzeci de piscuri ce depăşesc două
mii de metri, cel mai înalt fiind vârful Gugu (2 291m), al cărui nume i-a
tentat pe istorici să-l presupună a fi fost renumitul Kogaion (sau Koga-
ionon). Numele actual Gugu poate aminti de biblicii Gog şi Magog
(exclusiv amplasarea), dovedind vechimea denumirii sale. Nu prea de-
parte de masivul Godeanu, masivul Căpăţânii ne atrage atenţia, prin
comparaţia cu Golgotha biblică ce s-a tradus la fel, prin Muntele Căpă-
ţânii (sau Colina Calvarului, de la calva=cap pleşuv, căpăţână în lati-
neşte; cu timpul, termenul calvar a luat sensul dramatic pe care-l cunoaş-
tem, imprimat de crucificare). Însă acestă comparaţie nu ne va direcţiona
spre o populaţie semitică, ci mai degrabă am putea sesiza în Golgotha
particula gol, apropiată de Gaul=gal, prezentă şi la numele lui Goliath,
şi în numele celebrului Golem. Iar asemenea observaţii anticipează deja
dezbaterile capitolulului următor, unde vom încerca unele abordări le-
gate de lumea foarte interesantă a anticului Israel. Referitor la uriaşul
Goliath, vom aminti aici că au rămas înscrisuri care certifică obiceiul
războinic al galilor de a tranşa expeditiv rezultatul unei bătălii printr-o
confruntare în doi, aceştia bazându-se adesea prematur pe statura superi-
oară a celui desemnat să-i reprezinte (apud Titus Livius, Ab urbe con-
dita, VII, 9, 11, 26; et alia). Iliada lui Homer prezintă și ea câteva due-
luri, Diodor Siculus la fel, și încă foarte disproporționate. Asemenea
confruntări au atras atenția și celtologului francez D’Arbois de Jubain-
ville. La români, poate cea mai celebră confruntare în doi a fost duelul
viteazului Stroe Buzescu, învingător în fața ginerelui hanului tătărăsc la
Ogretin, în județul Prahova la 1602, ocazie cu care își pierde și el viața

323
în urma rănilor căpătate la cap, drumul prea lent și prea lung până la me-
dicii brașoveni aducându-i regretatul deces.
Coborând acum de la munte la şes, vom încerca unele consideraţii pri-
vitoare la cea mai întinsă şi mai mănoasă câmpie a României, care îi
conferise renumele de grânar al Europei. Acest grâu a adus prosperitate
porturilor dunărene Galaţi şi Brăila, astăzi cu o activitate simţitor redusă.
Bărăganul a existat desigur cu mult înaintea dacilor, însă cultivarea lui
nu a fost constantă. Herodot ni-l prezintă ca pe un pustiu plin de tufişuri
şi albine sălbatice dar, după cum observase şi istoricul englez J.B. Bury
(Istoria Greciei), părintele istoriei nu prea cunoştea ţinutul nord-dună-
rean, ceea ce se întindea la nord şi la est de Istru fiind pentru el Sciţia.
De fapt, deşi călătorise suficient pentru timpul său, se ştie că Herodot a
folosit cu mult mai mult informaţiile indirecte, de aceea le prezintă sau
le prelucrează destul de prudent.
Ca şi cum condamnarea dispariţiei documentare sau deformarea a
urmărit România cu regularitate de-a lungul timpurilor, după pustiul lui
Herodot urmează „minunea” lui Flavius Arrianus (95- 175 d.Hr.): Bără-
ganul este atât de productiv încât armatele lui Alexandru Macedon ce
trec Dunărea în Dacia sunt nevoite a-şi croi drum cu lăncile prin grâul
des şi atât de înalt că nici călăreţul înşeuat nu se mai vedea din lanuri
(Anabasis, I; 4; 1-2). Probabil că, dacă mai avansau circa o sută de ki-
lometri ar fi dat de dealurile subcarpatice cu vii în care un ciorchine abia
de l-ar fi putut duce doi ostaşi pe o prăjină (cf. expediția cercetașilor
evrei în Canaan).
Pornind de la aprobarea lui Herodot, - majoritatea anticilor nu prea se
speteau cu agricultura, războiul, meşteşugurile sau negoţul fiind mult
mai rentabile, - şi presupunând în acest context că metodele limitate de
fertilizare a solului implicau fie arderea resturilor de plantaţii pentru
îngrăşarea cu cenuşă, fie abandonarea terenului pentru a se reface, aşa
cum preconizase şi Moise pentru invadatorii Canaanului, - vom observa
că numele Bărăganului va accepta o traducere germanică, limba suedeză
ajutându-ne din nou: bar=gol, ne va putea valida descrierea lui Herodot;
el sau un informator de-al său va fi văzut Bărăganul într-un moment de
repaus. Asemeni primei silabe, e posibil ca şi restul să fie raportat tot la
limba suedeză, unde verbul att raka înseamnă a rade. Imediat ce ajungea
odinioară în armata română, recrutul era tuns complet sau ras în cap: el

324
se numea răcan, şi trebuie să recunoaştem apropierea termenului de
verbul suedez. Bărăgan este foarte probabil un nume vechi, el este în
acelaşi timp un substantiv comun, nu o dată auzindu-se în România ob-
servaţii la adresa unuia care strigă exagerat, să vorbească mai încet că nu
se află pe bărăgan, sau comparaţia unui spaţiu întins cu „un bărăgan”.
Faptul că termenul este traductibil ne justifică presupunerea că substan-
tivul comun l-a generat pe cel propriu. Istoricul Petre D. Popescu citează
Bărăganul și Burnasul în rândul numelor rămase de la cumano-pece-
negi, probabil în baza unor aserțiuni anterioare (cf. Basarabii, cap. II).
Cel mai important obiectiv geografic al Bărăganului este Bucureştiul,
cel mai mare oraş al României şi capitala ţării. În privinţa numelui,
celebrul istoric Constantin C.Giurescu s-a opus interpretării acestuia pe
baza verbului a (se) bucura, probabil dezagreînd ideea că originea lui ar
putea fi astfel dedusă drept bulgărească. Nu trebuie însă urmărită ideea
de bulgăresc, ci valoarea semantică a verbului.
Am amintit anterior despre Apollo Lykaios, care fusese în general ra-
portat la lykos=lup, dar pentru care am considerat mai potrivită com-
paraţia cu suedezul lyk (lykke la norvegieni), însemnând norocos, bu-
curos, fericit. Una din concluzii a fost că numai zeii puteau fi fericiţi în
concepţia anticilor, de unde s-a obţinut cealaltă rezultantă: kad=norocos
la semiţi, se poate compara cu god al englezilor, pronunţia fiind apro-
piată (gad). În Greek Folk Religion, Ch. I, suedezul Martin P. Nilsson
arată că şi lui Zeus i se aplica epitetul lykaios. Încă de la Heraclit din
Efes, prin Apollo se înţelegea zeul, ca în cazul lui Zeus. Dar nu numai
atât se poate spune despre fericire. Pentru limbajul foarte limitat al celor
din vechime, chiar şi fericirea însemna un sentiment mare și implicit o
cantitate mare, aşa că se poate recurge şi la drumul invers în vederea lă-
muririi unor denumiri: un fluviu mare precum Nilul a primit cu succes
numele Api, amintind de englezescul happy=bucuros, fericit. Prin Con-
stantinopolul medieval curgea râul Lykos, care se varsă în Marea Mar-
mara, iar despre nordicul lyk/lykke am discutat mai sus. În Grecia antică
exista și Muntele Lykaion dedicat lui Apollo. Pentru a arăta că nu avem
de a face cu coincidenţe şi nici cu cazuri singulare, vom dezvălui situaţia
unui alt mare şi important fluviu, Eufratul. Ambrozie, episcopul Mila-
nului, afirma că numele marelui fluviu mesopotamian derivă de la verbul
grecesc euphranaistai=a se bucura, a fi fericit (De Paradiso - Despre

325
Rai, 18). Istoricul bizantin Theophylact Simocatta a consemnat o tra-
ducere similară, fără îndoială independent de Ambrozie (op. cit., IV; 16,
15), dar latinul Quintus Curtius Rufus apelează la o altă explicație –
ufratu însemna la persani foarte larg (cf. Viața și faptele lui Alexandru
cel Mare, III, 1). Cu toate că situaţia Eufratului pare mai complicată
(dincolo de eu- iniţial, prefix grecesc al abundenţei, putem sesiza că ceea
ce rămâne este pretabil la o comparaţie cu latinescul frater=frate sau cu
bratĭ al ruşilor (a se compara şi cu Lacul Brateş de lângă Galaţi, dar şi
cu râul Bratia din jud. Argeş sau cu pasul Bratocea de pe Valea
Teleajenului; poate şi numele Braşovului să aibă legătură cu bratĭ, dar
nu trebuie uitat că tracicul bria/bra însemna fortăreaţă (cf. Iliada, X,
416, unde Thymbra, în apropierea căreia se presupunea că fusese
doborât Ahile, poate sugera chiar și legătura cu muntele Tâmpa de lângă
Brașov, deși o comparație cu galezul twmpath - pronunțat tumpath și
însemnând colină, - pare și mai potrivită, știind că Macedonia era
despărțită de Thessalia prin trecătoarea muntoasă Tempe, străbătută de
râul omonim). Pasajul citat din Iliada implică pe tracul Dolon ucis de
Diomede şi Ulise, un posibil dac dacă ne gândim la cojocul lui din blană
de lup şi la căciula de dihor, probabil de vulpe, cum obişnuiau dacii să se
echipeze de luptă.
În ebraică, Prat este numele Eufratului, iar la frate se spune more, - ca şi
numelui Mării Roşii, şi al trestiei din Delta Nilului, care s-a confundat
cu Marea Roşie la traducerea textului despre trecerea lui Moise în Sinai,
- dar tot frate înseamnă şi ah, care ne trimite spre Aheloos, ahei şi ce-
lelalte implicaţii deja discutate). Nu vom uita particulele mar/mor/mer,
comune limbilor indo-europene cu referinţă la mare. Un cuvânt intere-
sant pentru acest context ar fi adjectivul englezesc merry=bucuros, ve-
sel, chiar fericit. Pentru egipteni, meri însemna drag, care ne poate amin-
ti de cuvinte indo-europene, iar mai târziu vom întâlni la ei pe ah foarte
des, legat de apă (sau navigaţie), asemeni germanului ach (cf. Aachen,
Eisenach, etc.). Asemenea coincidențe sau evidențe pot întări convinge-
rea existenței unui străvechi fond lexical uman comun, repetăm această
convingere.
Revenind acum la numele Bucureştiului, vom remarca dificultatea de a
alege dintre numeroasele limbi ce s-au vorbit pe teritoriul României pe
cea care va fi furnizat oraşului cea dintâi „bucurie” zeiască. Ne-ar face

326
desigur plăcere dacă s-ar descoperi că adjectivul englezesc glad=bucu-
ros ar fi stat la originea numelui, mai ales gândindu-ne la viteazul voie-
vod Glad al bănățenilor, deși ultima ediție a Istoriei Transilvaniei îl con-
sideră ca și pe Menumorut, de origine slavă. De multe ori ne este la în-
demână să combatem slavismul din istoria românilor, dar se pare că forța
gravitațională ne atrage spre el tot la fel de des. Drept urmare, luând în
calcul termenul rada prin care ucrainenii desemnau sfatul lor, deși nordi-
cul Roerick s-a considerat numai o legendă, influența germanicilor scan-
dinavi în formarea primelor state rusești pare incontestabilă, și am pre-
zentat anterior (cap. II –Nordicii în Balcani), verbul sudez att råda care
înseamnă a sfătui, iar numele Rădăuților ne atrage desigur și el atenția.
Cea mai mare parte a Bucureştiului este urmarea extinderilor periodice
moderne, ocazii cu care arheologii au descoperit o mulţime de aşezări
străvechi, datând chiar din Paleolitic, capitala României fiind rezultatul
unificării acestor sătucuri. Nu încape îndoială, dacă verbul a (se) bucura
din limba română va fi provenit din bulgară, putem fi convinşi că nu
slavii au dat numele capitalei, - categoric mai veche cu mult decât prima
menţiune a bulgarilor în Europa sau a lui Vlad Ţepeş, care a atestat-o
pentru prima dată, - ci că, la adoptarea verbului nu importă al cărei
limbi, care a produs şi adjectivul bucuros, vechiul nume se va fi adaptat.
La fel se va fi întâmplat probabil şi cu lacul Bucura din Retezat, cel mai
mare circ glaciar al Carpaţilor. Arheologia a relevat existența în jurul
Bucureștiului a numeroase așezări umane constant locuite din cele mai
vechi timpuri. Numele inițial nu mai poate fi reconstituit ci doar pre-
supus, legat fie de lyk, glad, happy, merry, fie de rad (sesizabil de
exemplu în numele micului dar frumosului și importantului Rădăuți).
Pentru că am deschis discuţia despre veselie, bucurie şi fericire, vom
atrage atenţia şi asupra precedentului cuvânt celtic gwlad, pe care l-am
suspectat a avea legături cu gladius şi gladiatorii, etrusci la origine. În
limba engleză adjectivul glad este aproape sinonim cu happy, cantitatea
semantică cuprinsă de el fiind superioară lui merry, pentru care vesel
pare cea mai bună traducere, amintindu-ne de titlul piesei lui Shake-
speare cu nevestele din Windsor. Dicţionarele englezeşti care dau expli-
caţii etimologice nu fac nicio referire la celticul gwlad, ca şi cum numai
limbile germanice nordice ar trebui analizate, unde strălucirea este
principala caracteristică, mergându-se chiar la implicarea sticlei (glass),

327
ceea ce nu pare o concluzie tocmai „strălucită”. Când am mai întâlnit pe
gwlad şi gwledic am menţionat că Lord (stăpân, dar şi Dumnezeu), vine
de la proprietarul de pământ; Dumnezeu însuşi, ca zeu unic şi suprem,
poate fi considerat fericit (este totodată, stăpânul Pământului).
Din nou ne vedem nevoiţi să ne abatem, deoarece am menţionat adjec-
tivul englez glad, pe care l-am propus mai apropiat de galicul gwlad
decât de cuvintele germanice inserate de dicţionarele etimologice ale
limbii engleze. Nu excludem ca numele eroicului voievod Glad din Ar-
deal (sfântul Glad, cum îl numește o cronică bănățeană târzie), să fie ra-
portat la galicul gwlad, cu atât mai mult cu cât şi ceilalţi doi cnezi au nu-
me ce se pot analiza prin prisma abordărilor noastre anterioare. Gelou
(notat de Anonymus în limba latină, unde ge se citea ghe), ne va trimite
spre Gael=gal, iar în numele lui Menumoruth vom distinge men=oa-
meni, u- fiind o posibilă particulă genitivală ca în limba rusă, unde este
plasată adesea diferit, adică nu în mijlocul unui cuvânt, precum şi aproa-
pe omniprezenta particulă mor, referitoare la mare sau măreţie. În nord-
vestul Transilvaniei, locuitorii judeţului Maramureş îşi mai spun şi mo-
roşeni. Partea finală din numele lui Menumoruth ar putea conţine chiar
silaba ruth, despre care vom mai discuta la rădăcinile regelui David
(root=rădăcină; erau cu alte cuvinte, posibili băştinaşi, deși nemții înțe-
legeau prin ruteni pe rușii deja prezenți pe acolo, foarte probabil însă in-
feriori numeric românilor). Din toate acestea ar putea reieşi că, din
moment ce aceste trei nume sunt traductibile, niciunul nu a fost de fapt
nume de persoană, însă mai ales numele ultimului presupus cneaz ar
indica un Ardeal destul de aglomerat, nicidecum golit de populaţie, cum
a fost istoricul irlandez J.B. Bury tentat să afirme (eronat, foarte probabil
sub influența propagandei maghiare, întrucât a fost un istoric valoros),
despre Dacia post-romană (The invasion of Europe by the barbarians,
ed. W.W. Norton & Co, N.Y. 2000). O singură expresie ar trebui să fie
probabil de ajuns pentru a convinge pe mulţi asupra existenţei în Dacia
post-romană a unui număr considerabil de daco-geţi: get-beget post-
fixează adjective ca român sau care indică regiunea sau localitatea, pen-
tru a arăta provenienţa de baştină a unei persoane (etimologiile dicţiona-
relor românești ne contrazic, fără a fi totuşi convingătoare în privinţa ori-
ginii turce pe care acestea o susţin, probabil ca în cazul particulei bre).

328
 Numele galilor (Gaul, Gael) ne va aminti de portul Galaţi, cel mai mare
port al Dunării, precum şi de numeroase alte denumiri care să-l conţină
(a nu se omite că particula gal pe care am mai întâlnit-o era caracteris-
tică tracilor, până să apară celţii în istoriile grecilor; reamintim însă că
lu-gal însemna la sumerieni „om mare”, gal fiind mare, nu foarte înde-
părtat de adjectivul chinez gao): Gălăneşti, - jud. Suceava, Gălăteni, -
Teleorman, Gălăţui - jud. Călăraşi, etc., ca să nu mai continuăm cu cele
care încep cu particula gâl-, gel- sau ghel-; Gălăşescu este unul din cele
mai proeminente vârfuri ale Făgăraşului, cu 2 471m ai săi. Poate s-ar
cuveni să amintim în acest context și numele Mangaliei, conferit în Evul
Mediu și rămas până astăzi același, în Antichitate numită Callatis. Cal
din Callatis ne amintește de unul din cele trei nume problematice legate
de nepotul marelui Dedal, iar gal din Mangalia ne poate sugera legătura
cu calul germanic Gaul, dar și cu marea lui Poseidon, al cărui animal era
calul, inclusiv năzdrăvanul Pegas al poeților, iar aceste observații ne pot
îndemna să credem că numele medieval al Mangaliei trebuie legat mai
degrabă de mare decât de mangalul pregătit din lemnul pădurii Delior-
manului, după cum propusese Sergiu Iosipescu (cf. Balica, Dobrotiță,
Ioancu). Pădurea, deși încă prezentă în sudul Dobrogei, mult diminuată,
este și va fi fost indubitabil mult mai departe de Callatis decât a fost și
este marea cea mare.
Acum, dacă tot am vorbit despre Bucureşti şi Galaţi, un alt nume de
oraş mare al României ne va atrage atenţia, anume „oraşul aurului ne-
gru”, mult mai nedreptăţit de legile economice decât Galaţiul sau Brăila
care, de pe urma tranzitării grâului de Bărăgan și a activității Comisiei
Dunărene au moştenit câteva clădiri foarte plăcute vederii. Ploieştiul
însă, după o dezvoltare industrială vertiginoasă ce nu s-a reflectat în ur-
banism, a suferit enorm de pe urma bombardamentelor, care i-au avariat
rafinăriile cu care se mândrea. Însă a vorbi despre Ploieşti, un oraş re-
marcabil dar destul de poluat, înseamnă a-l despărţi de Prahova, un judeţ
încă fruntaş al ţării, în ciuda suprafeţei destul de reduse. Judeţul are
printre cele mai numeroase populaţii din țară (aproape un milion de oa-
meni), implicit densitatea cea mai mare, are cele mai multe oraşe
(Câmpina este municipiu, Vălenii de Munte, Sinaia, Mizil, Urlaţi, Slănic
fiind orăşele plăcute de oameni gospodari), Valea Prahovei, Valea Te-
leajenului sau Valea Doftanei sunt zone pitorești deosebit de atractive,

329
dar poate că mândria judeţului nu stă în numeroasele zone urbane (în
general concepute ca nişte comune ceva mai mari), mândria Prahovei
constă mai mult în satele sale, relativ bine îngrijite de oameni harnici,
întâlnite destul de des faţă de alte judeţe, unde distanţele dintre comune
sunt mult mai mari.
Însă nu aspectul judeţului sau economia sa ne preocupă aici, ci numele
Ploieştiului, legat de o altă „plăsmuire” legendară. Se spune că târgul
Ploieştiului a fost „întemeiat” de Mihai Viteazul, localnicii trăind chi-
purile pe moşia unui oarecare Moş Ploaie. Bravul şi corectul domnitor,
de neam din Cetatea Băniei, a plătit lui Moş Ploaie pentru a pune la
dispoziţia armatelor terenul său, acordându-i pe deasupra moşiile Băico-
iului, unde să se stabilească împreună cu moşnenii lui.
Nimic de obiectat, atâta timp cât povestea nu are exagerări sau deni-
grări, nu sunt motive presante de a o revizui. Dar, dacă acceptarea nu-
melui Bucureştiului ca provenind din bucuros va desfiinţa mitul cioba-
nului Bucur (desigur, apărut ca oriunde în lumea asta, în zone şi în tim-
puri de păstorit rodnic), găsirea unui nume potrivit şi credibil pentru al
nouălea oraş ca populaţie din România, va pune probabil capăt şi vene-
rabilului Moş Ploaie, o nouă „victimă a modernizării”.
Pentru a afla numele real al Ploieştiului sau cel puţin provenienţa sa, fie
şi la modul prezumptiv, nu vom apela desigur la ploi, oraşul fiind relativ
bine protejat de inundaţii sau precipitaţii abundente. Am afirmat anterior
că satul este mândria judeţului Prahova. Din moment ce consemnările
documentare aproape lipsesc în privinţa Ploieştiului, ni-l putem imagina
ca pe un sătuc (care treptat a depășit în importanță mai vechile orășele
prahovene Gherghița și Târgșor, existente încă și azi), favorizat totuşi de
aşezarea aproape de Bucureşti şi nu prea departe nici de Braşov, deci pe
un bun drum comercial ce unea sudul Dunării de Ardeal (actualmente,
Ploieştiul este cel mai puternic nod de cale ferată al României, având
patru gări de cale ferată, cum puține alte orașe românești se pot mândri).
Zona fiind bogată, - apa Teleajenului aproape, Dealul Mare cu viile sale
la fel, sarea ocnelor de la Telega şi Slănic de asemenea, lemnul de pe
Valea Prahovei, plus mănoasa Câmpie a Ploieştilor, furnizoare de grâne
în surplus, încă şi azi foarte îngrijită şi avansată de edili drept motiv de
păstrare a oraşului în limite relativ restrânse, - toate acestea sunt motive
de a presupune un sătuc devenit târg cu destulă iuţeală, petrolul aducân-

330
du-i abia târziu „păguboasa” avere (majoritatea românilor bogați ai ora-
șului agonisindu-și averile de pe urma comerțului cu cherestea, var sau
alte materiale de construcție, dar și din cărăușie). Și, dacă am vorbit
despre limbile nordice aplicabile Balcanilor şi Daciei, nu vedem de ce
binecuvântata Câmpie a Ploieştilor n-ar accepta o referire la aceste idi-
omuri. Verbul suedez att plöja (á pløye la norvegieni), înseamnă a ara.
În plus, nu trebuie să uităm substantivele româneşti plai şi plăieş. Plaiul
este zona de la poalele unui munte, putea fi şi capitala unui plai (judeţ
medieval), iar plăieşul era un fel de strajă a unei zone de munte
(probabil dintre Muntenia şi Ardeal, deoarece drumul Giurgiu-
Bucureşti-Ploieşti- Braşov era de mare importanţă; dar şi drumurile
Moldovei şi cel al Târ-goviştei – spre Pitești și Oltenia, - sunt legate de
Ploieşti). Considerăm inutil a insista asupra faptului că cele două
variante, att plöja/pløye şi plai, dacă nu sunt neapărat complementare,
ele nu se contrazic. Vom prefera totuși raportarea la arătură, deoarece
plaiuri apărate de plăieși existau destule și în alte părți ale României,
aratul se putea practica folo-sitor doar într-o câmpie fertilă, ca cea a
Ploieștilor.
Prahovenii s-au distins în mod constant prin faptele lor de arme (steagul
unei importante redute turcești a fost capturat la 1877 de un sergent mi-
zilean – cf. Monografia orașului Ploiești de Mihail Sevastos, - și în ge-
nere erau scutiți de dări către Domnie pe motive de vitejie în luptă, si-
tuație recunoscută până în timpul nedrepților și lacomilor fanarioți). Iată
cum s-ar putea găsi motive de a ne apropia de realitate, fără ca îndepăr-
tarea poeticelor elemente de legendă predate şi copiilor la şcoală (căţe-
luşa Molda, ciobanul Bucur, sau Moş Ploaie), să constituie un scop în
sine. Mai puţin poetic decât o legendă, desigur deformatoare, realitatea
pare o datorie mai acută decât învăţarea sau analizarea unor istorioare.
Am arătat anterior cum distorsionările suferite de textul Iliadei au dus la
critici sau ironii la adresa zeilor şi la blamarea lui Homer, spre indig-
narea restauratorului Platon.
Am văzut situaţii dăunătoare în mitologia greacă, unde unii autori - de
exemplu Ovidiu, care e mai la îndemână cu plăsmuirea justificatoare a
mitului myrmidonilor, - în loc să-şi pună întrebări asupra unor probleme
ambigue, au căutat să înseileze chiar mai mult decât permitea tradiţia.
Acestea deja se pot numi adausuri care, dacă vor fi existat din vremuri

331
imemorabile, aşa cum putem presupune, vor fi degenerat în deformări ce
au sfârşit prin a revolta minţi raţionale, precum Anaximandru sau Xeno-
phan din Colophon. Pentru cei interesaţi de probleme lingvistice, situa-
ţiile ambigue sau chiar contradictorii vor trebui să declanşeze un semnal
de alarmă, deoarece în spatele lor se pot ascunde de multe ori o cu totul
altă motivaţie, ducând la concluzii diferite. Însă deficienţele lingvisticii
antice aveau să persiste mult timp după Cratylos al lui Platon, iar impor-
tanta contribuție a lui Descartes în istoria filosofiei abia mai târziu a avut
influențe reale.
Acum, pentru că ne-am întâlnit din nou cu mitologia greacă şi proble-
mele ei, după ce am adunat suficiente elemente lingvistice, chiar sub
formă de supoziţii, vom încerca să dăm curs promisiunii de a supune
discuţiei epitetul bulversant smintheus (ucigaşul de şoarici), acordat ma-
relui zeu Apollo, nu spre ruşinea, - cum ne-am fi aşteptat, - ci spre lauda
lui, deoarece s-a căutat a i se justifica (re)numele de ucigaş al şoaricilor.
Foarte probabil, aici s-a aflat originea molimei pe care zeul o abate
asupra aheilor la începutul Iliadei. Mult timp, probabil până la Des-
cartes, misiunea cercetătorilor pare a se fi cantonat în dezvoltarea unor
idei primite de-a gata, departe de ei ideea vreunei îndoieli ori contra-
ziceri, la apariția Bibliei în Europa această abordare având deja statut de
tradiție. Unii ionieni par a fi fost pionieri pe drumul cartezian, dar exem-
plul lor nu a avut darul de a se impune urmașilor pentru a-l dezvolta,
aceștia l-au abandonat destul de repede.
Verbul românesc a sminti are destul de multe semnificaţii, din care vom
recenza aici doar patru: 1) a înnebuni (inclusiv tranzitiv; ne vom aminti
de Cassandra, preoteasa lui Apollo, sau de transele pythiilor profetese;
nu numai la greci dar şi la romani, nebunia era considerată ca venind de
la zei, iar un nebun trecea drept un fel de sol al zeilor, fiind mai mult
decât protejatul lor de vază, inclusiv al lui Apollo); 2) a strica, a dis-
truge (Apollo aduce aheilor numeroase stricăciuni și distrugeri, inclusiv
molima); 3) a dizloca (de multe ori fără motiv); 4) a se înşela, a înţelege
greşit (prin glasul Pythiei vorbea Apollo, fiind rareori corect interpretat).
Iată deci cum limba română, aşa cum am mai observat cu altă ocazie,
poate fi utilă atât prin oferta de variante latine, cât mai ales prin micul
procent de cuvinte prelatine (sau ne-latine), pe care evidențele ne obligă
a-l accepta ca fiind încă existent. Munca mare va fi însă uneori cu deta-

332
şarea de unele etimologii pripite ale dicţionarelor de limbă română; ver-
bul a sminti figurează ca având o origine slavă, ceea ce nu putem ac-
cepta. Apollo Smintheus nu ne permite să-i înţelegem acţiunile în mod
smintit. În plus, trebuie recunoscut că verbul românesc are prea multe
semnificaţii pentru a nu-i aproba vechimea şi, dacă vom fi de acord în
privinţa limbii engleze prezentă în vorbirea tracilor, cu care dacii erau
înrudiţi, vom constata apropierea dintre verbul românesc şi englezescul
to smite=a lovi cu forţă, a doborî, a ucide, verbul românesc fiind însă
mult mai bogat în sensuri. Dicţionarele etimologice engleze spun că ver-
bul are legătură şi cu olandezul smijten, cu aceeaşi semnificaţie.
Dacă am menţionat limba olandezilor, vom presupune acum o apropiere
între ei şi daci. O similitudine istorică ne atrage în primul rând aici: He-
rodot spunea că geţii ce se cred nemuritori sunt cei mai viteji dintre traci;
aproape acelaşi lucru afirma istoricul latin Tacitus despre batavi (olan-
dezii de azi; pentru basci, bat=unu, ca şi bana), referindu-se la neamul
germanic. Se spune că numele dacilor, repetăm informaţia, ar veni de la
dawos=lup în sanscrită, iar stindardul lor de luptă o poate confirma;
corpul de şarpe cu solzi ar desemna probabil relativa lor înrudire cu
sciţii, a căror mamă mitică avea şerpi în loc de picioare (am sugerat
anterior posibilitatea unei semnificaţii deosebite a piciorului/lege; sciţii
și mai ales sarmații purtau în luptă un soi de zale ce imitau solzii şar-
pelui; trebuie specificat că, după Dicţionarul de simboluri citat anterior,
şarpele avea cele mai multe reprezentări, - pe locul doi fiind calul, - şi
șarpele nu era nici pe departe „blestematul” biblic). Însă, având în ve-
dere apartenenţa dacilor la neamurile germanice, ne putem totuşi gândi
şi la posibilitatea ca numele lor să fie o variantă a adjectivului şi sub-
stantivului german Deutsch=german, deşi târziu atestat de scrieri (Cae-
sar i-a menționat pentru prima dată în De bello Gallico, VI, 25;2, abia pe
la mijlocul secolului I î.Hr. Olandezii se autointitulează duits, ceea ce la
englezi este Dutch, pronunţat exact datʃ (daci). În idiomul african swa-
hili folosit anterior - credem convingător - în legătură limitată cu termeni
arieni, limbă pentru care am arătat particularitatea că m sau ki, puse îna-
intea unei rădăcini nu-i modifică sensul, adjectivul kidachi, citit kidaci,
înseamnă german. Ceea ce ar putea constitui o bază de revizuire a pro-
nunţiei originare a numelui lui Cicero şi în general a grupului ci în limba
latină. Vom observa că, în cazul în care aşa vor fi stat lucrurile privitor la

333
numele dacilor, singularul dac (dacus) nu va fi existat sub această formă
în Dacia, ci doar în scrierile istoricilor greco-latini, vizibil eronat, con-
tras dintr-un plural presupus, ori poate identic cu singularul. Reamintim,
numele geților l-am presupus într-un capitol precedent a suporta o com-
parație cu suedezul get=capră, și nu-l mai reluăm. Poate că unul din cele
mai puternice argumente care să afirme germanismul nordic al limbii
dace, - susținut în lume pentru prima oară de lingvistul german Jacob
Grimm (unul dintre celebrii frați Grimm), iar la noi de către profesorul
ardelean Ion Maiorescu, tatăl renumitului om al culturii românești Titu
Maiorescu, - și care se va fi păstrat parţial în limba română, ar fi infi-
nitivul verbelor româneşti, cu o origine foarte posibil germanică, fapt ig-
norat de cele mai pertinente gramatici, inclusiv ale Academiei Române.
Acest infinitiv este precedat de particula a, identic cu limba norvegiană
(á) şi în daneză (at, unde consoana finală nu se citeşte). Comparând
acest at al danezilor (att la suedezi), cu particula englezească a infi-
nitivului to (të la albanezi), vom constata că ambele sunt identice cu
prepoziţia românească la, care la francezi este á, asemeni particulei
verbului românesc la infinitiv, ignorată de gramatici (norvegienii au de
asemenea á înaintea infinitivului, la fel și celticii irlandezi). Tot din
punct de vedere gramatical vom observa și obiceiul în genere ardelenesc
de a întrebuința pentru dativ nu terminațiile specifice acestui caz folosite
în restul românimii, ci prepoziția la, exact ca to pentru dativul limbii
engleze (to+ nominativul), precum și ambele poziționări ale adjectivului
față de substantiv.
Mai devreme am pus în discuţie etimologia necunoscută a substan-
tivului românesc erete, când am atins probleme legate de Egipt şi de ma-
rele lor zeu Horus (herw în original). Acolo am inserat nume care încep
cu particula her, echivalentă cu sir al englezilor.
Şi în România întâlnim denumiri geografice, desigur că foarte vechi,
care să conţină particula her-, deşi h iniţial pare a fi fost aspirat din nu-
mele eretelui (sunt totuşi zone unde se spune „eronat” herete – sau chiar
harete). Ca şi pentru uciderea pisicii, uciderea unui ibis (cf. akh), sau a
unui erete (byk, herw), se pedepsea în Egipt cu moartea, atât erau de
venerate aceste animale (mai uşor se ucidea un om).
Marele lac Herăstrău din apropierea Bucureştiului, cu o suprafaţă de 77
hectare, Hierassus (Gerassus sau Pyretos pentru latini, Vroutos la greci),

334
numele marelui râu Prut (a se revedea Prat, numele Eufratului la evrei;
În condensata lui Istorie a românilor, cap. II, renumitul istoric P.P.
Panaitescu opina că numele multor râuri românești, cum ar fi Prutul și
Siretul, sunt denumiri scitice, lucru ce ni se pare greu de admis, având
asemenea denumiri foarte probabil anterioare prezenței sciților în Dacia,
Siriu de exemplu putând fi comparat cu Siret), graniţa dintre România şi
Basarabia (azi Republica Moldova), ne amintesc şi de numele ţinutului
nordic muntos Herţa, actualmente pe teritoriul ucrainean, nume ce se
poate compara cu masivul Harz din Germania centrală, dar şi cu mai
vechii noştri munţi Hercinici, din lanţul cărora au rămas în România
Munţii Măcinului din Dobrogea; nu excludem posibilitatea ca numele
vârfului Ţuţuiatu să aibă o origine asiatică, la japonezi adjectivul tsu în-
seamnă mare, amintindu-ne de îngrozitoarele tsu nami=val mare). În ţi-
nutul Almaşului, conducătorul român lua denumirea săsească de Herzog
(un Herzog nu putea fi în același timp și voievod, cf. Pavel Chihaia,
Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească; denu-
mirea se poate raporta la munţii Hercinici). În Bucovina de Nord actu-
almente înstrăinată, ținutul Galiției (Haliciul slavon), sugerează o pre-
zență a particulei gal, atât de des întâlnită.
Cu ocazia discuţiilor despre Horus, am dezbătut posibilitatea ca numele
Egiptului să fi provenit de la expresia germană impersonală es/er gibt=
este, se află. Am arătat acolo că numele miticului Er din Republica lui
Platon (X; 614-621), ar putea fi comparat cu impersonalul pronume Er
al limbii germane. Încă două nume ar merita menţionate alături de el:
biblicul Er, întâiul născut al lui Iuda, mort prematur şi din motive ne-
clare (Facerea, 38: 3-10; 46: 12; Numeri, 26: 19, etc.; el fusese un „stri-
cat în faţa lui Dumnezeu”), al treilea nume fiind Erebos al mitologiei
grecești, fiul Haosului hesiodic primordial şi al Geei, de fapt perso-
nificarea tenebrelor infernale, explicând probabil şi legătura celorlalţi
doi cu lumea de dincolo (Egiptul acorda o atenție deosebită lumii de
dincolo). Cât despre originea armeană a lui Er, vom spune că vecinii ar-
menilor, kurzii de pildă, numesc Ermenistan ţara platonicului Er. În
ebraică, er înseamnă vioi, viguros, săritor, dar şi sensibil. (toți termenii
ebraici sunt folosiți potrivit dicționarului explicativ al lui Alfred Hârlă-
uanu, după cum am menționat anterior). Totuşi faptul că la sumerieni de
exemplu, zeul Nergal care a ucis omenirea cu potopul se mai numea şi

335
Ergal (Er+gal, gal=mare la sumerieni, deși e posibilă și varianta ner+
gal), aşa cum apare în Epopeea lui Ghilgameş, ne îndeamnă să evităm
referinţele la termenul ebraic, care ar fi putut totuşi contribui la prezen-
tarea numitului Er ca soldat în mitul lui Platon. Despre Iuda, asupra
căruia vom reveni în capitolul următor, vom remarca apropierea numelui
său de Iudith, una din nevestele hittite ale lui Esau (numele fratelui lui
Iacob îl vom mai regăsi, se poate apropia şi el de Es gibt al germanilor).
Am specificat anterior că există situaţii în care limba română poate pre-
zenta indicii de vechimea ei (cal şi Calos, a sminti şi Smintheus, etc.).
Ca pe una din ciudăţeniile limbii române, incomparabilă aici cu alte
limbi neolatine, expresia „om cu scaun la cap” cu varianta „a avea/a fi
cu scaun la cap”, ne poate trimite la marea zeiţă Isis a egiptenilor, al că-
rei nume original era Iset, redat în scris printr-o siluetă feminină având
un scaun pe cap, în formă de câteva trepte (cf. Guy Rachet – Dicționar
Larousse de civilizație egipteană, Constantin Daniel – Cultura spirituală
a Egiptului antic). Când soţul ei Osiris era plecat în războaie, Isis con-
ducea ţara, dând supuşilor legi drepte (deci se poate afirma că era o zeiţă
cu scaun la cap). Guy Rachet spune că numele ei se traduce prin jilţ,
tron, iar sărbătoarea sed (sau hebsed), are desigur legătură etimologică
cu iset (tron, jilţ, la fel cu ebraicul neset). Sed era cea mai mare sărbă-
toare a regilor egipteni, marcând treizeci de ani de la întronare. Numele
sărbătorii sed poate desigur avea legătură cu verbul latin sedere=a sta,
deşi latina apare ca limbă mult mai târziu, inutil să insistăm (în engleză,
to sit este apropiat de latinul sedere, însă celelalte două forme ale sale,
sat, sat, par aproape de numele Iset al zeiţei; engleza are și verbul to set).
Verbul latin, cât şi caracteristicile zeiţei de mamă iubitoare şi bună
conducătoare a ţării în lipsa lui Osiris, ne trimit spre o altă sintagmă
românească - om aşezat, care poate însemna om cuminte, cu minte, dar şi
gospodar. Verbul englez to set înseamnă a pune, a aşeza, dar şi a se
instala, a se stabili. Urmat de prepoziţii, îşi modifică sensibil sensul,
asemeni marii majorități a verbelor limbii engleze.
Un om cuminte şi cu minte au găsit arheologii în România la Hamangia,
într-o cultură ce datează de prin mileniul al IV-lea î.Hr. Gânditorul de la
Hamangia, cum este cunoscută mica statuetă de lut ars nu are scaun pe
cap ca hieroglifa Isidei, ci sub şezut; pentru vechimea lui, este remar-
cabil că foloseşte un taburet, deci o piesă de mobilier, nu un bolovan sau

336
o buturugă, iar această piesă nu e unică în glyptica neolitică decoperită
în România. Faptul că i s-a găsit tot acolo perechea, precum şi nota ge-
nerală de bunăstare ce reiese din majoritatea siturilor arheologice de pe
teritoriul României neolitice, ne duc spre constatarea lui Aristotel, - care
se gândise probabil la Miletul bogat al ionienilor, - că filosofia a avut
nevoie de bunăstare pentru a apărea în lume, infirmând concepţia pro-
verbială că nevoia învaţă pe om. Perechea „gânditorului” nu stă pe
scaun, iar mâinile împreunate după un genunchi dau de înţeles că îl as-
cultă cu atenţie, dar relaxată. Probabil că cei doi hamangieni au fost sur-
prinşi într-un moment de respiro, după ce-şi vor fi asigurat stocul de
provizii pentru anul următor. Indiscutabil, muncile agricole trebuie să fi
fost foarte solicitante pe atunci, cu toată supoziția că se ajutau între ei ca
și dacii ori românii de mai târziu, dar oamenii „cu scaun la cap”, precum
şi cei „aşezaţi” trebuie să fi cunoscut şi bucuriile, deşi poetul Ovidiu se
plângea mult mai târziu, peste câteva milenii, că în Dobrogea exilului
său nu sunt nici grâne, nici vii, şi că zăpezile pot dura chiar şi doi ani
(Tristele, III, Elegia X). Tot el însă regreta nespus că nu poate ara din
cauza raidurilor războinice traco-scite, ceea ce pare desigur contradicto-
riu. Atât de mult se obișnuise Ovidiu a exagera, încât pierduse probabil
simțul proporțiilor realiste, cu toate că realizase desigur inutilitatea plân-
setelor sale de Ieremie roman. Ne grăbim totuși a spune că, așa cum ob-
servase M. Cary în Istoria Romei, a fost un poet mare, adulat în Cetatea
Eternă. La circa două milenii de la moartea sa, românii l-au considerat
primul poet național (scrisese versuri și în limba geților), iar Eusebiu
Camilar a dat frumoase versiuni rimate în românește, deși poeții latini nu
căutau frumusețile rimei, lor ajungându-le frumusețea limbii, asemeni
multor barzi, antici sau moderni. Oricum ar sta lucrurile cu exagerările
jalei lui, Ovidiu a lăsat în versurile scrise la Tomis câteva mărturii scrise
de preț pentru istoricii Dobrogei antice, folosite judicios.
Evident, nici Cucutenii, nici Hamangia sau vreo altă cultură neolitică
uimitoare pentru zilele noastre, nu puteau atinge stadiul de dezvoltare a
dacilor, care adeseori treceau Istrul fără complexe, ceramica de la Di-
mini în Thessalia fiind cu certitudine opera sau influenţa geţilor (cf.
Walter Burkert, Greek Religion, Ch.I). Reamintim, Thessalia a fost re-
numită pentru caii ei (mai ales albi), acolo au apărut miturile centaurilor,
al lui Ixion şi al vrăjitoarelor capabile să aducă luna pe pământ, punând-

337
o să danseze, iar Aristotel o considera chiar cel mai vechi ținut al Eladei.
Numele precedent al Thessaliei fusese Eolia, repetăm. Eol era zeul vân-
tului, iar Troia era şi ea o cetate „vântoasă” (vezi suedezul il=uragan,
vârtej legat de legendarul rege troian Ilos), prin urmare subiectul acestor
relaţii s-ar cere cercetat mai atent, cu atât mai mult cu cât acolo trăiau și
o mulțime de vlahi munteni, renumiți până în epoca bizantină.
Între secolele XIII-XIV, se spune că numărul ciobanilor valahi ce au
sosit în sudul Dunării din Valahia a fost atât de mare încât regiunea s-a
numit Megale Vlachia (Marea Valahie). Acestea ar putea fi atestări
vechi ale numelui valahilor sau vlahilor, însă nu trebuie uitat faptul că
încă din vremea lui Platon Xenophon menţiona (Anabasis), cartierul
Vla-herne - nume neschimbat cel puţin până la istoricii căderii
Constanti-nopolului, - cunoscut district al Bizanţului, cetate probabil
tracă la ori-gine, unde se aflau şi renumitele Porţi Trace. Însuşi numele
Byzantion aminteşte de Byzas, Byzes, Bysos etc., antice denumiri păstrate
în scrieri pentru Buzăul românesc (cf. Al. Rosetti – Istoria limbii
române, II – Ro-setti spune acolo că byzes era nume de rege la anumiți
traci).
În ţara Traciei curgea râul Strymon, al cărui nume ne trimite categoric la
substantivil englez stream=pârâu, râu. Dacă potrivit afirmației lui A.D.
Xenopol (Istoria românilor, vol. I), acest nume de râu ar putea sluji de
motiv doveditor oricărei rase ariene de a și-i revendica pe traci; în Ro-
mânia, observăm noi, pentru a vedea cât de „radicală” a fost slavizarea
cu atâta plăcere menţionată de răuvoitori, numele pârâului Cricov din
judeţul Prahova nu-şi ascunde originile: creek=pârâu în limba engleză,
numai terminaţia fiind slavă. Xenopol dă apoi exemplu pe lingvistul
Miklosich, „un slav, dar unul cu cap”, care critica exagerările slavo-
niștilor sau slavizanților limbii române sau chiar anterioare ei în Dacia –
“cu asemenea etimologii, spunea Miklosich, s-ar putea slaviza și Mecca
și Medina”. Cerna este un alt nume de râu (negru în limbile slave), dar e
de fapt o slavizare a numelui dacic Dierna, așa cum arată Xenopol.
Pentru a denumi un curs de apă curgătoare, limba engleză are o mulţime
de termeni, printre cei mai mulți din Europa.
Întrucât am făcut anterior apel la câţiva termeni ebraici (ah, more= fra-
te, muntele Căpăţânii comparat cu Golgotha, Er, fiul lui Iuda, etc.),
pentru care am avertizat evitarea oricărei grabe de a le considera indicii

338
ale unei populaţii semite pe teritoriul Daciei, vom compara aici numele
generalului Lysimah, căzut prizonier la dacii nord-dunăreni, cu verbul
ebraic lishmoah, care înseamnă a (se) bucura, ale cărui implicaţii seman-
tice nu le vom mai repeta. Vom remarca însă faptul că, dacă evreii bib-
lici invocau pe Abraham ca strămoş comun şi pentru spartani, despre
vreo eventuală înrudire cu macedonenii nu ni se spune nimic (desigur,
nici legătura Lisimah/lishmoah nu e concludentă, deși aparent existentă).
Şi tot la această rubrică putem observa că, dacă lupul era animalul tote-
mic în general pentru arieni, - şi, după cum am specificat anterior şi al
turcilor, - ne va surprinde binecuvântarea dată de Iacob fiului său mezin,
pe care l-a comparat cu un lup (Facerea, 49: 27). În capitolul următor al
studiului nostru vom mai găsi şi alte curiozităţi legate de Beniaminiţi,
dar şi de restul neamului lor.
În finalul acestui capitol concis, unde s-a urmărit mai mult ceea ce s-a
neglijat până acum în alte cărţi sau manuale decât dezvoltarea vreunei
idei luate de-a gata, ne vom exprima nemulţumirea pentru două etimo-
logii insuficiente ale dicţionarelor de limbă română ce şi-au propus
elucidarea originii cât mai multor cuvinte din spaţiul carpato-danubi-
ano-pontic: pământ şi lume credem că au primit două etimologii eronate,
probabil din teama de a nu spori cantitativ termenii în dreptul cărora s-a
consemnat în dicţionare, ca pe un monument al soldaţilor anonimi căzuţi
eroic: „etimologie necunoscută”. Această indicaţie este desigur prefera-
bilă uneia complet eronate, - avem destule asemenea cazuri, - cel puţin
prin faptul că incită la cercetare, etimologiile în jurul cărora s-a cimentat
de mult zidul de cazemată elaborat de nume celebre fiind în genere evi-
tate (quandoque bonus dormitat Homerus - uneori mai doarme şi bunul
Homer - dicton latin ce pare uneori încă valabil).
În mod cât se poate de incredibil, pentru substantivul pământ primim
din majoritatea dicţionarelor de limba română etimologia latină pavi-
mentum, ca şi cum romanii, după spolierea indubitabilă a Daciei, simţind
remuşcările normale unor „civilizaţi” faţă de inferiorii „barbari”, au aco-
perit pământul Daciei cu drumuri şi pieţe atât de multe, încât abia de se
mai putea zări un petic din el. Nici cel mai ambiţios oraş al lumii, să
zicem Las Vegas, Dubai ori Abu Dhabi, nu s-a acoperit într-atât cu piat-
ră sau asfalt încât să se uite numele pământului, ceea ce nu se va petrece
vreodată în lume. Chiar presupunând prin absurd o asemenea situaţie, -

339
susmenționata Istorie a Transilvaniei în trei volume dă cifra de unspre-
zece milioane metri cubi de piatră extrasă din munții ardeleni pentru
drumuri, în timp ce pentru forturile auxiliare s-a folosit o cantitate ceva
mai mare decât jumătatea acestei cifre (circa 600 000 metri cubi), - a fi
denumit pământul prin pavaj ar echivala cu numirea unui automobil prin
caroseria sa în vremurile moderne. Din păcate, atât la P.P. Panaitescu
(op. cit.) cât și în ultima ediție a Istoriei Transilvaniei se acceptă pro-
veniența pământului din latinescul pavimentum.
Chiar dacă nu pretindem rezolvarea situaţiei ambarasante, încercarea
noastră de a găsi o soluţie trebuie privită mai degrabă sub unghiul ne-
mulţumirii sau al indignării, fiindu-ne greu să acceptăm o etimologie
justificată doar de prezenţa limbii latine în Dacia, o limbă care în niciun
caz nu excludea logica, ba dimpotrivă, a fost îndelung apreciată şi folo-
sită, tocmai pentru capacitatea de a servi cu acurateţe exprimarea rațio-
nală. E probabil suficientă constatarea că circa 50% din vocabularul ro-
mânesc este de origine latină, pentru a ne strădui să ne subliniem supra-
licitant latinitatea cu etimologii deviante, a trecut de mult vremea Școlii
Ardelene, totuși utilă la timpul său.
Rezolvarea, sau mai corect spus propunerea de rezolvare avută de noi în
vedere este lipsită de argumente solide, însă nu şi de logică. Am văzut
anterior că limba swahili a africanilor ar permite o raportare la unele
cuvinte indo-europene, având unele puncte comune, deşi prezenţa lor pe
continentul european nu mai era de mult perceptibilă. Se consideră că
splendidele picturi rupestre din Spania şi Franţa au fost opera africanilor
(pentru Tassili din nordul Algeriei, francezul André Lhote implică pe
arieni – cf. Frescele din Tassili). În România se presupune că cea mai
veche relicvă umană ar fi o mandibulă negroidă feminină. Dar nu neapă-
rat prezenţa unei populaţii negroide sau conservarea unui termen foarte
vechi şi greu modificabil ca pământul trebuie luată aici exclusiv în cal-
cul, ci se poate apela şi la circulaţia liberă a cuvintelor, de multe ori
păstrate aiurea şi uitate sau modificate în epicentru, în caz că nu vrem să
acceptăm o prea mare extindere a deja invocatului tezaur lexical comun.
Amintindu-ne posibilitatea unei legături între tumbo, însemnând pân-
tece în swahili şi englezescul tomb=mormânt (tymbos pentru greci), rea-
mintindu-ne şi că amani înseamnă pace la acei africani vorbitori de
swahili (ceea ce ne-ar sugera o legătură şi cu amen sau Amenti al egip-

340
tenilor; Pace vouă, urează Hristos ucenicilor săi după Înviere), dar pu-
tem încă adăuga noi elemente din aceeaşi limbă: verbul -pa înseamnă a
da (la fel ca -patia). Combinaţia celor două cuvinte, -pa (a da) şi amani
(pace), la care am putea eventual să adăugăm ca terminaţie şi substan-
tivul din swahili mtu=om, persoană, ne-ar conduce foarte bine spre
numele pământului în româneşte, deşi acesta este kiwanja pentru af-
ricanii în discuție. Nu vom uita că, într-o lume în care sufletul celest re-
prezenta partea principală a fiinţei umane, dacii strigau spre ceruri Gebe
leizis! (dă-i pace, un posibil echivalent al lui -pa amani, dar adresat
pământului), sacrificând şi pe unul din ei, aruncându-l în aer pentru a fi
străpuns la cădere de suliţele înfipte în pământ, cu vârful spre cer.
Referindu-se la religia dacilor, nu doar arheologul Ion Horațiu Crișan a
remarcat legătura bivalentă a lui Zalmoxis atât cu cerul cât și cu pămân-
tul (cf. Civilizația daco-geților, etc.). Am dat anterior câteva exemple de
cuvinte vechi pe care „înlocuitorii” unor populaţii sedentare n-au făcut
altceva decât să le traducă, astfel oferind serviciul de conservatori.
Repetăm, nu se poate demonstra provenienţa acestor cuvinte în Dacia,
nu se poate nici măcar susţine existenţa lor certă însă, la o comparaţie cu
pavimentum, unde posibilitatea prezenţei sale în limba dacilor este foarte
ridicată, lipsind însă motivul folosirii sale în conjunctura dată, pare că
drumul propus de noi aici ar fi mai adecvat unui context mult anterior,
cunoscută fiind reticenţa la nou şi conservatorismul lumii sacerdotale,
care va fi aprobat şi apoi va fi conservat expresia, posibil sub forma
„Gebe leizis!” (simplă supoziție, desigur, dar să nu uităm că și legătura
cu pavimentum e prezumptivă, ba în plus și ilogică, iar noi nu inten-
ționăm mai mult decât o presupunere, nu se poate înlocui o presupunere
aberantă cu alta).
La prezentarea fugitivă a câtorva denumiri geografice am arătat că, în
cazul când invadatorii erau nevoiţi să schimbe o denumire, de cele mai
multe ori ei traduceau aceste nume, metoda fiind probabil impusă de
anumite norme magice: după cum ne dă de înţeles Pausanias (op. cit.),
galii au pierdut în Grecia pentru că nu au luat în seamă mantica locală
(Pausanias, Călătorie în Grecia, 10, 19;4, 23;9). Este totodată adevărat
că nu s-au descoperit morminte negroide pe teritoriul fostei Dacii, iar la
sosirea dacilor în Dacia, dacă vor fi existat vreodată negri aici, aceştia
vor fi dispărut deja de mult. Nu ne rămâne decât să presupunem că ex-

341
presia prelungită spre cerurile dacilor va fi fost preluată de la o populaţie
anterioară, care şi-o însuşise la rându-i de la alţi „moştenitori”, poate
neolitici sau chiar şi mai vechi. Să nu uităm observaţia că, fără preluarea
şi eventual prelucrarea multor cutume păgâne, Creştinismul n-ar fi ajuns
o credinţă tocmai „universală”, dar de fapt toate religiile înlocuitoare au
preluat câte ceva de la predecesorii înlocuiți. De fapt, deși o mare religie
nu rezolvă complet problematica altei mari religii, nu se pot contesta nu-
meroasele și temeinicele lor puncte comune.
Vom trece aşadar la următorul cuvânt a cărui etimologie pare incon-
gruentă cu conţinutul său semantic: lume, spun dicţionarele, ar veni de la
„lumină”. De la Heraclit din Efes până la Augustin din Hippo şi chiar
mai încoace, lumea nu s-a arătat tocmai „luminată”, Hristos zbătându-se
din greu să-şi convingă auditoriul că El este lumina, şi ucenicii lui la fel
(Matei, 5: 14 ). S-au găsit însă şi analişti care, asemeni cazului Ovidiu
cu myrmidonii homerici (Metamorfoze, VII, 615-658), în loc să-şi pună
întrebări asupra chestiunii, au slăvit „poezia” şi profunzimea expresiei
româneşti, etc. Dacă lumea ar fi fost zămislită nu de lumină, ci măcar în
lumină, puţin sânge de profeţi, „iluminaţi” sau dascăli s-ar fi vărsat în
lume. „Omule, din ţărână te-ai născut, în ţărână te vei întoarce!” este
omenirea avertizată (Facerea, 3: 19). Majoritatea mitologiilor au con-
statat nașterea omului din neagra țărână pământească. Iar trimişii lui
Dumnezeu lovesc pe sodomiţi cu lumină, şi exemple care să contrazică
egalitatea dintre lume şi lumină ar putea continua, până ce ar reieşi poate
tocmai contrariul: ostilitatea înnăscută a omului faţă de lumină (Osiris e
ucis, Hristos răstignit, etc.). Poate că „luminaţii” care au ajuns la con-
cluzia „strălucită” că românescul lume se trage din lumină ar fi trebuit ca
mai întâi de toate să se întrebe în care limbă neolatină ori germanică se
găseşte un minim de motive de a apropia lumea de lumină. Lumea fuge
în general de lumină, deşi are nevoie de ea, marile înfăptuiri, inclusiv
Omul, s-au „copt” mai întâi la întuneric. Lumea nu suportă fulgerele sau
lumina prea puternică, și e posibil ca grecii (de altfel ca toţi indo-eu-
ropenii), să fi sesizat acest lucru, din moment ce au refuzat să pună
soarele în fruntea Panteonului lor, dominat de un zeu al zilei şi al ce-
rului, nu al strălucirii orbitoare şi adesea dăunătoare. Dacă „fiii luminii”
esenieni preaslăveau fenomenul, - nota bene: într-un Israel cu un soare
în marea parte a anului stânjenitor, - trebuie să fim convinşi că faptul se

342
datora dorinţei de a înlătura ignoranţa, adesea redată prin întuneric sau
beznă.
Prin urmare, vom avansa noi supziţii, implicând poate cuvinte ale unor
populaţii care ar fi putut avea de-a face cu indo-europenii sau aparţinând
chiar acestui mare grup rasial.
Am făcut apel anterior în câteva rânduri la limba sumerienilor, unde am
menţionat un termen compus, ades folosit pentru desemnarea unui deţi-
nător al unei funcţii sociale înalte: lu-gal=om mare, compus din lu=om
şi gal=mare. Despre adjectivul gal am discutat mai devreme, acum e
rândul substantivului să intre în acţiune. Acesta poate fi presupus, - cre-
dem noi cu succes, - ca fiind identic cu prima silabă a substantivului
românesc aflat în cercetare. Nu putem fi tocmai siguri, însă n-ar fi exclus
ca articolul hotărât masculin (enclitic) -l, comparabil cu le la francezi, il
la italieni sau el la spanioli, să fie de fapt înrudit cu lu- al sumerienilor,
ale căror „capete negre” le-am pus anterior în legătură cu Marea Neagră.
În Oxford History of Classical World, medievistul Henry Chadwick
afirmă că articolele hotărâte (de data aceasta proclitice) lo, la, li, sunt
atestate în Galia secolului al VIII-lea, fără a detalia procesul în urma
căruia au apărut. În ceea ce priveşte silaba rămasă, putem presupune
englezescul men=oameni, (l-am folosit deja în cazul supoziților despre
Menumorut și ai săi), precum putem recurge şi la o altă comparaţie cu
idiomul swahili, unde adjectivul kiume înseamnă bărbătesc (repetăm:
particula iniţială ki nu modifică sensul rădăcinii; se va observa apropi-
erea relativă de latineştile homo/humanus). Prin urmare, sumerianul lu
plus (ki)ume din swahili combinat cu englezescul men, ar avea şanse de
a proteja lumea de o „lumină” supărătoare. Dacă se va obiecta că reiese
un substantiv ce reflectă aproape exclusiv componenta masculină a lumii
în care trăim, vom observa că şi în engleză (mankind; dar şi humankind),
de asemenea în germană (Menschen), situaţia este asemănătoare. Ca o
observație probabil nu inutilă, vom sublinia că substantivul svet al limbii
ruse înseamnă atât lumină cât și lume, conjectură ce ar putea eventual să
„lumineze” întrucâtva cel puțin nu atât originea cuvântului românesc,
sau originea lingvistului care a „rezolvat” cazul etimologiei sale, cât mai
ales direcția ce l-a influențat, probabil coroborată cu rezonanța latines-
cului lumen=lumină, confirmând observația noastră anterioară că pentru
mulți lingviști români, ceea ce nu era latin în lexicul limbii române tre-

343
buia invariabil și obligatoriu să se raporteze imediat la slavonă, apoi la
bulgară, maghiară, turcă sau greacă. Tot în rusă, iar limbile înrudite nu
sunt departe, adjectivul sviatoĭ înseamnă sfânt, și dacă se poate corela
lumina cu sfințenia, nu va fi nevoie de vreo demonstrație sofisticată
pentru afirmația că lumea este tot pe atât de sfântă pe cât este de lumi-
nată, și fără a vedea în această afirmație echivalarea lumii cu bezna.
Ca încheiere la acest capitol, repetăm observaţia că şi limba română ar
putea prezenta interes la dezvăluirea unor cuvinte foarte vechi. Dacă
limba lui Chaucer nu mai poate fi complet înţeleasă azi iar Shakespeare
nu poate fi citit fără bogate note lingvistice, credem că nu exclusiv evo-
luţia spectaculoasă a unei limbi, - fenomen natural şi dictat de necesitate,
- ci foarte folositoare filologului este şi spectaculoasa conservare a unor
termeni vechi, inclusiv regionalisme, care trebuiesc cel puţin tezaurizate
în dicţionare pertinente, cum se dă de înţeles a se proceda astăzi şi la noi,
cel puţin prin publicarea destul de recentă a Micului Dicţionar al Acade-
miei (M.D.A.) în patru volume substanţiale, (respectiv două la ultima
ediție), elaborat de profesorii Academiei de filologie „Iorgu Iordan” din
Bucureşti, pe care l-am citat deja de câteva ori. Din păcate însă, etimo-
logiile luminii şi pământului persistă încă şi acolo, şi par a ne sfida cu
îndrăzneală și încăpățânare. Asupra problemelor legate de limba și is-
toria românilor vom reveni însă pe finalul acestui eseu, reînnoind
observația că problemele lingvistice sunt importante prin dezvăluirile
posibile, dar pot în acelși timp să dăuneze în cazul ignorării lor, cu tim-
pul o deformare poate șterge urma influențelor și chiar a sensului inițial.

344
 XI. ISRAEL - NAŞTEREA UNEI NAŢIUNI

a) Abram şi Geneza

Potrivit Facerii, evreii au purces din strămoşul lor Sem, cel mai mare
dintre cei trei fii ai lui Noe, salvatorul şi regeneratorul. Mitul Marelui
Potop a fost larg răspândit pe aproape toată suprafaţa Pământului. După
cum remarcase şi Mircea Eliade în volumul întâi din Istoria credinţelor
şi a ideilor religioase, nu putem pune la îndoială faptul că evreii erau cu-
noscători ai marilor mituri ale omenirii, însă au păstrat din ele selectiv,
(foarte probabil în funcţie de interesele lor dogmatice și sociale –n.n.).
Ca un popor aflat într-una din cele mai vaste peregrinări din istoria
lumii, evreii au avut nevoie să fie uniţi, neclintiţi în credinţa că zeul lor e
cel mai mare, cel mai drept, cel mai moral dintre toţi zeii, şi într-o bună
zi El va pune capăt nesfârşitelor călătorii nomade, „aşezându-i” o dată
pentru totdeauna într-o ţară a lor, un ţinut în care „laptele şi mierea” să
curgă la discreție. Le fusese dat să străbată drum lung până să se găseas-

345
că la adăpost de vânturi sau uragane, sub aripa protectoare a Zeului lor.
Însă multaşteptata şi multdorita pace nu le-a fost accesibilă decât cu
greu, şi pentru foarte scurte intervale de timp.
Dar ce putem spune mai întâi despre primele cărţi ale Bibliei? În primul
rând asemeni lui Eliade, vom remarca specificul lor eterogen, condiţiile
nomadismului impunându-le să împartă cu conlocuitorii printre care îşi
duceau viaţa, atât modul de trai, cât şi concepţiile. Apariţia şi evoluţia
Creştinismului ne indică o oarecare indispoziţie în acceptarea ideilor
străine, iar când se putea întâmpla şi aşa ceva, influenţa asupra lor era
numai superficială. Istoria a demonstrat că, în timp ce mari, puternice şi
chiar fioroase neamuri au dispărut ori s-au contopit, evreii au rămas, ală-
turi de greci şi chinezi, printre puţinii care au străbătut mileniile, indi-
ferent cu ce preț, păstrându-și în linii mari caracteristicile de bază. În
privinţa modificării grecilor au existat la un moment dat reţineri, gene-
rate de un profesor german de liceu de pe la sfârşitul secolului al XIX-
lea, care se indignase la ajutorul dat de Occident grecilor în disensiunile
cu turcii, pretextând „slavizarea” urmaşilor lui Homer (cf. A.A. Vasiliev,
op. cit.).
Şi totuşi, o citire a textelor biblice ne va arăta că influenţe au existat și
în neamul lui Israel, poate chiar întrepătrunderi etnice, spun unii că chiar
mai mult decât la orice neam. Dacă naţionaliştii extremişti aveau motive
de a-i da pe evrei ca exemplu de rasă „impură”, putem fi siguri că mode-
lul cel mai edificator nu-l putea constitui decât un popor care şi-a con-
tinuat permanent periplul, la mult timp după ce scăpaseră de cruzimile
absurde ale Orientului, iar în cele din urmă numita „rasă pursânge” la
antiopozii căreia se situau evreii, s-a dovedit a fi o himeră, dacă nu un
simplu pretext. S-a afirmat uneori că acolo unde nu există contradicție,
aceasta trebuie produsă. Dacă anterior am găsit elemente semitice printre
europeni, dar nu atâtea încât să confirme trecerea de la ne-grec la grec
sugerată de Finley ca având implicaţii semitice, vom vedea că în revanşă
şi Biblia, principala literatură a evreilor antici, conţine dovezi ale exis-
tenţei arienilor în Israel. Poate că, pentru a pune capăt disputelor inutile
şi mai ales dăunătoare, ar trebui considerat Israelul dintru început drept
rezultatul unui amestec semito-arian, aşa cum ar fi greu să delimităm cu
stricteţe ceea ce este semitic de european în doctrina creştină. De fapt,
realitatea istorică a confirmat din cele mai vechi momente frăţia dintre

346
Sem şi Iafet, acest real „cuplu divin”, cum a fost denumit (cf. Maurice
Hollender, Limbile Paradisului).
Asemeni majorităţii popoarelor, şi Israel va fi avut oameni buni dar şi
răi, „capre” ce vor fi încercat să ducă în rătăcire turma de miei credin-
cioşi ai unei morale stricte şi de multe ori absurd de neînduplecate.
Foarte alerţi la deviaţii, profeţii îşi făceau imediat simţite atitudinile
corectoare, mulţi fiind conştienţi că drumul lor înseamnă ori predică în
pustiu, ori sacrificiu. Putem afirma că, aşa cum reiese din primele cărţi
biblice, comportamentul moral decent, justiţia şi credinţa au fost jaloa-
nele de bază ale formării Israelului. Paradoxal însă, prin însăşi tendinţa
de autoseparare în „neamul ales”, evreii par a fi generat antisemitismul,
nu o singură dată afirmându-se că mai întâi a fost semitismul şi abia
după aceea a venit reacţiunea antisemitismului. Nu ne putem îndoi, mo-
ralitatea le va fi adus evreilor mulţi duşmani, însă tot normele ei le-a
asigurat stindardul luptelor ce urmau să-i ducă spre gloria (dar şi opro-
biul) viitorului. La această conduită morală trebuie să adăugăm logica şi
echilibrul raţional, care îi vor fi dus fără îndoială spre o normală atitu-
dine concesivă, glasul amenințător al proorocilor stingându-se treptat.
Un moment crucial pentru ei dar şi pentru greci a fost acela în care cele
două cultúri diferite au intrat în contact. Primul pas important l-au făcut
grecii din Egipt, regele elen al ţării Nilului, Ptolemeu al doilea Phila-
delphos (circa. 308-246 î.Hr.), - căsătorit cu sora sa Arsinoe, probabil ca
o concesie făcută tradiţiilor vechii lumi egiptene, - comandând unui grup
de şaptezeci de savanţi evrei traducerea Septuagintei (notată LXX în scri-
eri), eveniment generator de adevărate legende, foarte probabil produse
de evrei (potrivit elvețianului André Bonnard, op. cit., cifra e legendară,
în realitate vor fi lucrat la traducerea cărții mai mult de șaptezeci de
evrei cultivați). Iar dacă se ajunsese la traducerea Septuagintei, trebuie să
ne imaginăm că această acţiune reprezentase punctul culminant al unor
relaţii bilaterale destul de disproporţionate, filosofia şi foarte probabil
mare parte din cultura greacă rămânând în continuare necunoscute Is-
raelului, deşi opera lui Platon, - despre care s-a afirmat la începutul Creş-
tinismului că ar fi fost influenţat de Vechiul Testament, - depășise răs-
pândirea școlilor de tip academic, era probabil de mult cunoscut lumii
cosmopolite elene, permanent ținând pasul cu mersul ideilor, grecii fiind

347
printre primii europeni care să adere la noua religie. Se pare că și tracii
țineau aproape, așa cum am arătat.
Ptolemeu Philadelphos este renumit pentru încheierea lucrărilor la Farul
din Alexandria, pentru construirea Mousaion-ului şi a renumitei Biblio-
teci, pentru stocul căreia se spune că ar fi cumpărat de la Theophrast căr-
ţile preluate de elev de la „magistrul” Aristotel (Biblioteca se află azi
într-o remarcabilă clădire foarte modernă, după ce a fost reconstruită de
nenumărate ori de-a lungul epocilor tulburi).
Vom urmări însă drumul evreilor, plecaţi probabil în câteva grupuri
semnificative din Ur al Chaldeei, din moment ce Nahor e o bună peri-
oadă alături de Abram, iar patriarhul susţinut de aliaţii lui e capabil să
înfrângă cinci regi. Am văzut anterior că ur avea la sumerieni, împreună
cu uru, o mulţime de sensuri: cetate, potop, apă, rădăcină, etc. Nu ex-
cludem posibilitatea ca de la acest ur al Sumerului, adăugându-i un
ash=unu tot sumerian, să fi provenit oraşul românilor, nu de la maghia-
rul varos, cum susţin dicţionarele, nu pierdem ocazia de a repeta. În
treacăt fie spus, renumitul critic de artă clujean Virgil Vătășianu (1902-
1993) observase just că dacă românii ar fi venit din sudul Dunării pe un
teritoriu deja aparținând ungurilor, maghiarismele prezente în limba
română ar fi fost inexistente (cf. Istoria artei feudale în țările române,
vol. I). Vom remarca aici că pentru români, deşi termenul pare foarte
vechi, oraşul a însemnat poate dintotdeauna mult mai mult decât cetatea
pentru occidentali, această organizare umană incluzând o eventuală ceta-
te-nucleu central defensiv (pergamon la vechii greci). Am adăugat nu-
meralul unu ca final în virtutea terminaţiei trace bria=cetate, fortificaţie,
care poate conduce cu uşurinţă la bri=bir=unu la turci, despre care am
vorbit anterior. Aceste observaţii ne pot atrage şi spre numele regelui
Priam, - Priamos în original, - amintindu-ne de relaţia p/b, într-o zonă de
influenţă hittită, precum şi de semnificaţia termenului mos=taur, rege,
şef: ne aflăm din nou în faţa unui nume produs de inepuizabila lingvis-
tică. Bria=cetate+ mos=şef poate fi o combinaţie din care poate să fi
provenit celebrul Priam, - Iliada, XXIV, 566 ne spune că după Patrocles,
myrmidonul cel mai îndrăgit de Ahile era Alchimos, tracii homerici
aveau un luptător Rigmos (ibidem, XX, 468-469), tracii triballi avuseseră
un rege Syrmos, iar rolul lui mos în aceste poziţii poate pune într-o
oarecare lumină pe răpitorul Europei, taurul Zeus (un rege dar şi un

348
fecundator; a se revedea suedezul kön=sex, König=rege la germani, etc.;
aşadar, dacă regele e nevinovat, teoretic şi poporul ar fi nevinovat, nobil
şi liber. Zeus este numit în Iliada (XI, 181; XXII, 166) „tatăl zeilor şi al
omenirii”, însuşi fratele său Poseidon îl numeşte părinte (VII, 434), Hera
la fel (XIX, 118), şi el deplânge soarta oamenilor (XVII, 422-423). Va
trebui totuși să facem observația că dacă epoca myceniană sau eroică
(ori homerică) a mai fost denumită și Evul Mediu al Antichității, în
feudalismul propriu-zis prin “tată” se subînțelegea un termen de respect
al vasalului față de un prezumptiv senior, Petru al II-lea al Moldovei
numindu-l astfel cu respect pe Iancu de Hunedoara, deși nu-i depusese
vreun jurământ de vasalitate, mai târziu Matei Basarab numea la fel pe
omologul său ardelean, deși acesta era mai tânăr și nu-i jurase nicio
supunere.
Toţi termenii vechi sumerieni de mai sus sunt legaţi într-un fel sau altul
de povestea venerabilului Abram, pe care Donald B. Redford îl consi-
deră, împreună cu Isaac drept personaje locale, doi dintre eroii Epocii
Bronzului, „împrumutaţi” de israeliţi de la autohtoni. Totuşi, având în
vedere felul de a fi „conservator” al evreilor, ne putem îndoi că la ei, - a
căror istorie a invaziei glorioase a Canaanului ni-i arată într-un avânt
victorios de parcă ar mai fi avut puţin de înaintat spre est până să cu-
cerească şi Babilonul, - ar fi putut rezista un singur personaj dintre
goyim (străini), căruia să-i fi acordat respectul de a-l considera tată
(abba) doar din motive diplomatice. Politica se aplică doar până la re-
alizarea scopului propus şi, cel puţin după ieşirea din Egipt, ţară unde
vor fi avut ocazia să vadă martelările chipurilor de pe basoreliefurile
celor căzuţi în dizgraţie, evreii ar fi renunţat fără remuşcări la un tată
„adoptat” sau eventual impus din exterior, cum de altfel ne putem ima-
gina că s-ar fi petrecut lucrurile și în cazul în care Moise ar fi fost egip-
tean, potrivit aserțiunilor lui Freud (cf. Moise omul) .
Credem că, asemeni lui Herodot, Biblia nu minte însă, diferit de Istoric,
are pasaje mai obscure, iar acestea nu trebuiesc rezolvate prin metoda
Ovidiu/myrmidoni sau a altor cazuri forţate din mitologia greacă, „dez-
voltate” ulterior până la distorsionarea faptelor sau numelor originare.
Acolo unde sunt lucruri suspecte, inadvertenţe sau ambiguităţi, acolo
trebuie căutat adevărul, pentru că acolo îl vom afla, desigur că nu tocmai

349
uşor, o sumedenie de elemente fiind necesare a se corela în vederea re-
alizării acestui obiectiv dificil.
Până la rezolvarea cazului Abram (transformat în Abraham în mod ne-
justificat, fără a-i adăuga importanţei sale mai mult decât o vocală inuti-
lă), credem că interesant pare cu certitudine cazul primului „marinar” al
Lumii, străbunul omenirii, Noe Salvatorul (Noah în original). Repetăm
punctul general de abordare a problematicii acestui capitol, nu tocmai
îndepărtat de unghiul din care am privit şi dezbaterile anterioare: rele-
varea prezenţei indo-europenilor în lumea antică evreiască, deoarece
considerăm deplasat a vorbi de un „cuplu divin” Sem/Iafet, izolându-i
totodată pe evrei într-o lume a lor, orientală, misterioasă, diferită, erme-
tică, de cele mai multe ori acuzată de subminarea a tot ce stă în calea
realizării visului lor (de a stăpâni lumea, cum au fost acuzaţi).
În lumina celor expuse anterior, anume că multe cuvinte ale actualelor
limbi engleză şi germană nordică s-ar putea regăsi aproape nemodificate
în limbile vechi, nu neapărat „moarte”, putem observa că numele lui
Noe, adică Noah, admite comparaţia cu noa al nordicilor timpurii (noa=
corabie, ambarcaţiune, în limba islandeză a edde-lor, unde noa-tun se
numea curtea navelor, şantierul naval al zeilor; tun=curte, echivalentul
englezescului yard). Arheologul francez care a lucrat intens în Valea In-
dusului, Jean-Marie Casal (op. cit.), afirma asemeni multor altor cer-
cetători, că în Mesopotamia și în toată Lumea sunt vestigii ce denotă
existenţa reală a mai multor potopuri, însă ar fi imposibil de indicat care
anume dintre ele a fost Marele Potop, cel care a marcat atât de profund
omenirea încât l-a înregistrat în legende, mituri sau doar în poveşti, ca
mărturie a teribilelor momente trăite de colectivitatea umană. Poate că
unul din efectele benefice ale acestui cataclism de proporţii a fost arde-
rea și consumarea unei mari cantităţi de frică şi groază în faţa altor cata-
clisme: “fie ce-or vrea să ne dea zeii, numai potop să nu fie, căci vom
muri cu toţii” (cf. Epopeea lui Ghilgameș - poemul a circulat în Meso-
potamia în limba sumeriană, mult timp după ce Sumerul nu mai exista,
limba sa devenind o lingua sacra, asemeni latinei după căderea Romei).
Potopul biblic șterge această groază prin legământul curcubeului, deși e
interesant de observat că pentru grecii antici acest fenomen era consi-
derat prevestitor de rele.

350
 După patruzeci de zile de ploi intense şi uriaşe inundaţii (englezescul
flood le subînţelege pe amândouă), potopul încetează (la soróc=termen
prestabilit în româneşte, dar şi 40 în ruseşte, unde srok este denumirea
sorócului, din care a dispărut prima vocală a numeralului). Trimiterea
corbului în solie (Facerea, 8: 7), ne va aminti de venerabilul sumerian
Utnapiştim, de corbii lui Odin, renumiţii Huginn (gânditorul) şi Muninn
(amintitorul); Apollo se folosea de asemenea de un corb, numele său
fiindu-ne deocamdată necunoscut, iar Herodot ne arată că oracolul de la
Dodona a fost ridicat după indicaţiile unui porumbel negru, pe care am
putea avea motive să-l presupunem corb. Prin urmare, se pot discerne
anumite paralele între evreii şi arienii erelor mitologice. Iar elemente co-
mune celor doi „fraţi divini” se vor mai aduna treptat, aproape în fiecare
pagină următoare.
După încetarea potopului şi închiderea stăvilarelor cerului (amintind de
realitatea mesopotamiană a irigaţiilor), Noe acostează pe Muntele Ara-
rat, a cărui silabă finală -rat aminteşte, printr-o comparaţie cu Olympul
grecesc, - unde avea loc „sfatul zeilor”, - de substantivul german Rat=
consiliu, sfat; Rathaus=clădirea sfatului care, alături de catedrală, con-
stituia mândria pieței centrale a unui burg medieval.
În poemul sumerian Ghilgameş, bătrânul înţelept Utnapiştim, echiva-
lentul lui Noe, ajunge până la Sfatul zeilor în căutarea vieţii veșnice, iar
faptul acesta poate fie să denote că şi sumerienii cunoşteau probabil Ara-
tatul, fie să diminueze legătura semeţului munte cu “biblicul” Noe. Pri-
mul lucru pe care aflăm că-l face Noe când acostează pe Ararat este să
înalţe un templu (ara=templu la romani, apropiat şi el de numele Ararat-
ului, constituind poate chiar semnificaţia primei silabe; deci: Ararat=
ara+Rat, sau poate și invers, cele două substantive implicate au creat
numele). În vechile texte biblice, din care se ştie că lipseau vocalele,
Ararat-ul era transcris sub forma consonantică rrt, putându-se citi şi
urartu, abia europenii Evului Mediu sugerând evreilor notarea vocalelor
prin puncte marcate sub consoane. Până atunci, pronunţia reală a unui
cuvânt era cunoscută numai din tradiţia orală. Europenii memoraseră
cuvintele pe o durată mult mai îndelungată decât orientalii, refuzând
deprinderea scrisului din motive de exersare a memoriei, însă la adop-
tarea scrisului au tratat noua „memorie” cu un surplus de profesionalism.
Comparând însă Urartu cu Armenia, reamintindu-ne că Abram plecase

351
din Ur, care nu va fi însemnat în mod obligatoriu cetatea Ur, despre care
nu primim chiar nici un amănunt, putem lua în calcul posibilitatea reală
ca Abram să fi pornit în lume nu tocmai din cetatea Ur, nici din Arme-
nia, ci din rândul arienilor (ur=ar, ca în Urartu=Armenia). Iar cazul său
poate fi prevestit, - după cum începusem a susţine, - chiar din capitolele
precedente ale Bibliei, - inclusiv de bătrânul Noe.
După ce construieşte un templu pe Ararat (Facerea, 8: 20), Noe se dedă
lucrărilor agricole şi sădeşte vie (idem, 9: 20). Probabil că, în vederea
obţinerii hranei, Noe a trebuit să are mai întâi pământul (arare terram
pentru latini, la care am văzut importanţa rituală a aratului regal), însă nu
se insistă decât asupra viei, de la care porneşte prima separare a oame-
nilor după rase: semiţi, hamiţi şi iapetiți. Putem remarca aici că, din mo-
ment ce lipsesc mongoloizii din textele biblice, restul neamurilor cunos-
cute evreilor pe atunci fiind numite „fraţi” (ah sau more în ebraică), asi-
aticii mai îndepărtaţi erau probabil doar „vecini” sau chiar goyim (stră-
ini), lipsiți de orice importanță.
Însă trebuie remarcată aici importanţa ce se acordă vinului, implicat în
evenimente majore, asemeni lui Dionysos al grecilor, zeul ce reînnoia
anual natura. Prin fiii săi, Noe este de asemenea un înnoitor, un regene-
rator al întregii vieţi, inclusiv umane, lipsindu-i totuși larma exuberantă
a Zeului. Trebuie observat că, deşi spiritul lui Dumnezeu luase hotărârea
de a nu mai întârzia în trupul omenesc mai mult de 120 de ani, majori-
tatea oamenilor trăind înainte de Potop până la vârste întrecute probabil
doar de cronologiile regilor sumerieni, mulţi dintre venerabilii patriarhi
antediluvieni au fost distruşi de-a valma cu restul păcătoşilor, cu toate că
în urma unui simplu calcul aritmetic, din moment ce ei au trăit un număr
(cunoscut și specificat) de ani, reiese că Potopul îi va fi prins în viaţă pe
mulți dintre ei; dacă însă vor fi trăit atât cât se spune, desigur respectând
coordonatele exagerărilor epocii privitoare la vârsta primilor oameni,
atunci vom deduce că trebuie revizuită vârsta lui Noe şi ai săi în timpul
dezastrului.
Dincolo de aceste scăpări în fond minore, ne atrage atenţia dansul lui
Noe dezbrăcat, - deşi trebuie să fi fost de domeniul trecutului bucuria de
a fi reuşit salvarea şi reînnoirea universului, viaţa urmaşilor fiindu-i ga-
rantată prin legământul curcubeului, - un dans foarte ciudat deci, şi care
este comparabil cu dansul nud al regelui David (Samuel, 6: 12 sq.), care

352
la rândul său a fost considerat un dans ritualic, potrivit descoperirilor
arheologice din lumea hittită (apud Dicţionarul biblic al lui Douglas).
Deşi ne-am putea întreba de unde provine indignarea soţiei lui David,
singura care protestează, celorlalţi fiindu-le probabil familiar dansul şi
semnificaţia sa. Probabil Mical era o străină.
Dacă evreilor antici le vor fi fost cunoscute miturile greceşti, în niciun
caz nu putem spune că le-au şi plăcut, cartea a doua a Maccabeilor, 6: 7,
ne arată opoziţia lor nu atât faţă de modul de a li se impune cu forţa o
credinţă străină, cât mai ales conţinutul acestui cult, probabil cu destule
elemente imorale faţă de concepţiile etice evreieşti de atunci. În mod re-
marcabil, dacă Dumnezeu supraveghează şi conduce aproape orice miş-
care a lui Noe, ca într-un experiment pe care nu-şi poate permite să-l ra-
teze după Potop, - deşi episodul vinului şi beţiei este foarte important, -
pe tot parcursul desfăşurării acestor acţiuni, Dumnezeu tace.
Dar putem decela în povestea lui Noe trei etape (importante) ale episo-
dului post-diluvian: 1) aratul pământului - nu se insistă asupra amă-
nuntelor legate de el, însă verbul ebraic hakter=a încorona, - amintindu-
ne de germanul Hacke=brăzdar de lemn, ce poate însemna şi călcâi, cu
implicaţiile discutate în cazul lui Ahile Peleianul, - ne atrage totuşi
atenţia asupra observaţiei lui Eliade privitor la cunoaşterea miturilor
universale de către evrei; 2) cultivarea viţei de vie, implicit obţinerea
vinului; 3) dansul ritualic urmat apoi de crucialul blestem asupra lui
Ham şi de binecuvântarea celorlalţi doi fraţi. Iată detalierea câtorva
etape importante din evoluţia omenirii, în care Dumezeu nu-şi face sim-
ţită în vreun fel prezenţa (reamintim că la greci Dionysos – dio (=zeu)
+nys (=înnoire), - fusese născut din piciorul lui Zeus - picior=leg=
log=lege; dar ne vom aminti şi de bascul oinez=picior, pe care l-am
comparat cu grecescul oiné=vin la discuțiile despre Dionysos).
Ne-am putea imagina că într-o ţară cu media anuală a temperaturii ceva
mai ridicată decât în Grecia, nu se putea face o prea mare propagandă
băuturilor alcoolice, după cum se renunţase probabil şi la carnea de porc,
asemeni Egiptului. Însă profetul Isaia tună şi fulgeră împotriva celor ce
amestecă băuturile - 5: 22, de unde se poate presupune existenţa disti-
latelor alcoolice, întrucât vedem menţionarea băuturilor tari distincte faţă
de vin, atât de timpuriu că şi Deuteronomul le inserează - 14: 26, - la fel
cu alte texte biblice vechi. Grecilor din vremea lui Platon li se părea aşa

353
de tare vinul de Phaleron, chiar şi îndoit cu apă, însă abuzurile n-au ri-
dicat glasul niciunui profet sau filosof, de unde rezultă că Dionysos nu
îndemna tocmai la excese. Când se ţinea sărbătoarea numită pythoigia
(desfundarea butoaielor), prin ianuarie-februarie, grecii se înveseleau pe
cinste. Bassilina, soţia numitului archon-bassileios, avea obligaţia unei
hierogamii cu dublura lui Dionysos, - ales de către arhonte, - în prezenţa
a paisprezece martore, iar o asemenea abatere exagerată nu era probabil
pe placul evreilor. Vor fi fost multe motivele de respingere a cultului
dionisiac, foarte probabil cu frumoase elemente etnografice, păstrate
îndelung în zona balcanică, mai ales la culesul viilor. În România de
exemplu, se tocmeau lăutari la cules şi se încingeau renumitele hore, a
căror frumuseţe şi vioiciune au imortalizat-o şi meşterii olari neolitici ai
Cucutenilor. Iliada „homerică” (XVIII, 578-579), ne arată că şi vechilor
cretani le era cunoscut acest dans, considerat azi ca fiind generat de cul-
tele solare. Hora este menționată și de Vechiul Testament, cf. episodul
căutării de soții de către beniaminiți, după tragedia generată la Ghibea.
Înaintea patriarhului Noe am amintit în trecere câteva amănunte privi-
toare la Peleg şi Eber, amândouă numele fiind legate de apă, primul prin
particula pel despre care s-a spus, legat de numele lui, că face o trimitere
bifurcată, spre ape (canal) şi spre diviziune, al doilea fiind de notat în
câteva nume de râuri remarcabile, ca Tibrul italic (Tiber), Ebrul spaniol
(Iber la antici, Ebro azi – istoricul ltin Quintus Curtius Rufus spunea că
de la acest râu au denumit grecii Hibernia, teritoriul spaniol, în Viața și
faptele lui Alexandru cel Mare), sau Ebrul trac (azi Evros la greci,
Mariţa la bulgari, cu particula mar ce traduce semnificaţia inclusă în
numele pe care îl înlocuieşte, potrivit procedurii uzuale). Am afirmat
anterior că pentru numele Tibrului italic este „posibilă” reconstituirea
ti+iber, dar nu avem certitudine; Iberul însă a dat numele Iberiei şi
locuitorilor săi, drumul invers fiind de asemenea posibil, iar Mariţa
bulgarilor, Ebros la greci, ne atrage atenţia prin perspectivele ce le oferă.
Reamintind că o parte dintre mediteraneni rostesc v în loc de b, numele
se pronunţă Evros, trimiţându-ne rapid la Evrope, numele grecesc al
Europei, ceea ce ar însemna că putem renunţa clar la strădaniile ante-
rioare sau viitoare de a lega numele continentului de vreo „întunecime”.
Mai mult chiar, având în vedere „frăţia” divinilor Sem/Iafet, precum şi
unul dintre numele israeliţilor, evreu poate veni chiar din aceeaşi sursă

354
cu european, iar principala caracteristică, deşi comună la un anumit
moment, nu trebuie căutată atât în nomadismul atestat de hapiru, habiru,
abiria sau barabara (chiar numele lui Eber a primit traducerea emigrant
prin recurgerea la ebraică), ci în măreţie, atestată de termeni precum
iber=cal la egipteni, Gaul la germani, talan la români, ori mar/mer/mor,
cu apropiatele val/ vel, bal/bel. Poate nu strică să amintim și pe
germanul űber=sus, dea-supra. Mitologia Irlandei menţionează doi fraţi
cu nume semnificative, care şi-au împărţit insula între ei, după
înfrângerea local-nicilor De Dannan, amintind de numele danailor
homerici: Eremon şi Eber erau numele eroilor, primul invocând numele
lui Er. Anterior, ambii fuseseră regii Spaniei. Primul a dat numele
Irlandei (Eire), al doi-lea nume e legat de Iberia. Pentru olandezi,
vorbitori ai unei limbi germanice, er/ere înseamnă primul/prima.
Mitologia a avut mecanismele şi utilitatea sa, chiar şi atunci când s-a
elaborat post factum, şi la mare distanţă spaţio-temporală, însă aici ne
vedem din nou deviaţi spre alte implicaţii: pentru basci, erresuman
înseamnă regat, errege este rege, iar adjectivul erret înseamnă regal (a
se revedea eretele egiptean şi nasurile acviline la Platon). La evrei, eretz
înseamnă ţară, iar corobararea acestor termeni poate retrimite spre
rusescul ţar ca provenind de la ţară, mai degrabă decât de la Caesar,
trebuie eliminată această obsesie.
Vom trece acum la o altă importantă figură din genealogia evreilor, la
venerabilul Abram, despre care pornisem deja unele consideraţii la în-
ceputul acestui capitol, cu el întâlnindu-ne sporadic şi anterior, în capi-
tolele precedente. În cartea mai sus invocată a arheologului canadian
Donald B. Redford, acesta afirmă că nu Adam a servit evreilor ca reper
cronologic uzual, ci Avraam şi Moise, deşi exista şi calendarul ce mer-
gea până la Facerea Lumii, moment evident eronat calculat (ori poate ne-
îţeles de noi). Spusesem deja că numele Ur (al Caldeei), de unde se
autoexilase şi pornise Abram pribeag, putea avea numeroase semnificaţii
în limba „capetelor negre” sumeriene (de reamintit black al englezilor,
implicat în numele Mării Negre şi al valahilor, precum şi lu-gal=om
mare). Vom repeta câteva sensuri: ur=cetate, regiune; uru, însemna
potop teribil, furtună (ne vom aminti de uragan, dar vom repeta şi bas-
cul ur=apă); ca adjectiv, un alt uru sumerian se poate compara cu latinul
altus=înalt, dar şi adânc. Un uru altfel scris în cuneiforme înseamnă

355
curajos, puternic, dar şi înţelept (reluăm numele străvechiului zeu egip-
tean numit wr, care se traduce prin adjectivul mare). Alţi trei ur, diferit
accentuaţi însemnau: câine, animal carnivor; fundaţie, bază, parter,
amintindu-ne de prefixul ur- al germanilor, la care Urahn înseamnă stră-
moş, calitate de bază a lui Abram; dar acesta însemna la sumerieni şi
picior, rădăcină, ca verb însemnând a tremura; ca adjectiv însemna
umil. Pentru circa şapte cuvinte ur sau uru, uşor diferenţiate prin ac-
centuare, vom găsi în sumeriană mai mult de treizeci de echivalenţe,
majoritatea aplicabile în vreun fel caracteristicilor, acţiunilor sau situa-
ţiilor legate de Abram, cel plecat din Ur. Ne oprim aici, fiind de ase-
menea de găsit la sumerieni destui termeni apropiaţi, - uru, uri sau urum,
- dar credem a fi suficienţi cei expuşi deasupra, pentru a atrage cel puţin
atenţia asupra posibilităţii ca Ur, în privinţa semnificaţiei „cimentate” de
cetate mare a Caldeei (zonă în care particula cal ne atrage atenţia), des-
pre care nu primim niciun amănunt din care să reiasă cu exactitate că
despre Marele Ur ar fi vorba, mai ales gândindu-ne la aspectul şi impli-
caţiile sale sociale, sociologice sau de acest fel: fie doar pentru a obţine
bani sau mărfuri, un nomad va fi atras chiar şi temporar de oraş, însă ca
un orăşean să fugă dintr-o cetate ale cărei ziduri în ruină uimesc şi astăzi,
pentru a reveni la un posibil nomadism deja desuet în zonă la vremea
aceea, pare destul de improbabil, trebuie să recunoaștem, la care putem
adăuga specificațiile că Abram era bogat, nu un vântură-lume fără niciun
căpătâi.
Dacă Terah, tatăl său (Facerea, 11: 24-26), va fi avut legătură cu ter=
prinţ la armeni (să nu uităm de Muntele Ararat), sau cu Teres al tracilor
odrysci (pe care l-am amintit ca unificator de triburi trace înaintea lui
Burebista), poate şi cu latinescul terra, care ne va duce la dualitatea
galică gwlad/gwledic (moşie/domn), - atunci am fi îndrituiţi să conside-
răm menţiunea biblică problematică și deficitară, Ur al Caldeei fiind în
realitate o regiune a Caldeei, în care Terah deţinea o oarecare putere pre-
zumptivă, dată în general de posesiuni, fiind apoi obligat s-o părăsească,
dar în condiţii decente, din moment ce suntem clar informaţi că Abram, -
căruia nu-i plăceau situaţiile ambigue, nu întârzia să-şi plătească tran-
zacţiile, - era un om bogat, nu doar în turme, dar şi în aur şi argint (Face-
rea, 13: 2). Poezia biblică trebuie privită realist, rolul ei a fost probabil
de a uni tineretul şi de a impregna povestirea nu doar în minţi ci şi în

356
suflete, iar realitatea se poate percepe la tot pasul, trebuie doar „atent
citită”, şi oricine va descoperi lucruri noi, cum sfătuia Origen pe ucenicii
săi, parcă prevestind intenţia lui Kant, care urmărea deschis să-şi înveţe
elevii filosofarea, nu filosofia.
Întrucât s-au întreprins şi analize ale limbajului ocult-simbolistic al tex-
telor biblice, referitor la Caldeea vom invoca verbul islandez halda=a
crede, apropiat de suedezul att tro, deja menţionat şi cu aceeaşi sem-
nificaţie. Evident, Abram avea o credinţă nestrămutată, transmisă şi ur-
maşilor, asupra căreia nu deţinem amănunte tocmai detaliate, ni se
vorbește doar de Dumnezeul lui Avraam. Dacă ar fi fost caldeean al Ur-
ului, trebuia să ne fi lăsat cel puţin câteva indicii despre astronomie, care
pe atunci se reducea mai mult la astrologie, domeniu în care caldeenii
excelau, potrivit înregistrărilor rămase de la ei sau despre ei. Profeţiile
lor atestate de inscripţiile tabletelor de lut au ajuns până la Roma, şi s-a
afirmat (cf. M.P. Nilsson, History of Greek Religion, Ch. 2), că zodiacul
cu semnele sale a fost introdus în Grecia de la babilonieni, prin secolul al
VI-lea î.Hr. În Mari iniţiaţi totuşi, francezul Edouard Schuré vorbeşte
despre zodiacul european ca despre o moştenire lăsată de Rama, eroul
poemului sanscrit Ramayana. Primul semn al acestuia era berbecul, be-
liér la francezi (cu particula bel), aries pentru latini (care a dat probabil
numele arienilor), şi ram pentru germanici, pe care l-am amintit anterior
ca fiind posibil legat de numele lui Abram, Avraam fiind o schimbare
care filologilor nu le-a dezvăluit deocamdată nimic, după cum am spus
anterior.
Nu vom uita că atunci când e pe punctul de a-şi sacrifica fiul, Abram
găseşte un substitut: încurcat cu coarnele într-un tufiş se află nu un ibex
sau altă sălbăticiune a înălţimilor israeliene, ci un berbec (ram la germa-
nici). Pentru egipteni, ab era numele cornului de cornute (interesant:
pentru albanezi, corn este bri, pe care l-am mai întâlnit; brit înseamnă la
evrei legământ, amintindu-ne de coarnele puse pe capul lui Moise în
statuia lui Michelangelo). Prin urmare, făcând din nou abstracţie de
provenienţa cuvintelor, numele patriarhului s-ar traduce fie prin rapor-
tarea la prepoziţia latină ab=de la (la 1Samuel, 14: 51 găsim o infor-
maţie care ne-ar putea susţine: Abner este fiul lui Ner, deci avem foarte
probabil de a face cu ab+Ner, amintindu-ne de mitologicul Nereu), fie
de la egipteanul ab=corn, în ambele cazuri rădăcina ram rămânând ace-

357
eaşi. Nu trebuie uitată aici uluitoarea descoperire a arheologului englez
Leonard Woolley prin anii 1930 în Cimitirul Regal din Ur: acesta a
dezvelit acolo doi berbeci cabraţi pe câte o tufă, numindu-i „berbecul din
tufiş”, după izbitoarea asemănare cu scena biblică legată de sacrificiul
lui Isaac. Între coarne, aceştia aveau un fel de tub, probabil un locaş
pentru tămâie sau alte mirodenii. Nu se ştie exact la ce serveau numiţii
berbeci parţial auriţi, însă referirea la sacrificiul lui Isaac poate instiga la
paralelisme. În Cartea a II-a dedicată Egiptului, Istoriile lui Herodot ne
informează că preoţii de la Theba obişnuiau să sacrifice un berbec o
singură dată pe an, deobicei aceştia sacrificând capre (de asemenea
folosite de evrei la indicaţiile lui Moise, dar mai puţin decât oile sau
mieii, şi doar în scopuri speciale – pare că în mod predilect legate de
sacrificii dedicate de oamenii de arme).
Dacă numele Abram ar fi fost alcătuit iniţial din ab=de la, prepoziţie la-
tină cu implicaţii importante şi în prefixarea multor cuvinte germane (en-
glezescul of este identic ca funcţie şi se pronunţă [əv], aproape ca în Av-
ram), plus germanicul ram=berbec, am avea cel mai solid motiv de a-l
considera pe Abram drept un strămoş arian al evreilor, la care ei nu au
renunţat, deşi în independenţa peregrinărilor lor incognito faptul le-ar fi
fost cu putinţă, fără urmări prea grave. În dialogul lui Platon Republica,
II, 359 d - 360 d, Glaucon susţinea prin mitul lui Gyges, că omul e moral
numai din jenă sau teamă faţă de semeni şi, dacă s-ar putea face invi-
zibil, orice om ar fi un depravat pervers, ceea ce nu a fost cazul evreilor
faţă de Abram. Ca nume evreiesc, un Ram apare în 1 Cronici, 2: 9 -10,
însă nu este relevant; pe de altă parte, lucidul Elihu din Cartea lui Iov,
32: 2, se trage din familia lui Ram. În cazul lui Abram, putem spune că
evreii au dovedit o înaltă moralitate, ca în multe alte situaţii din înce-
putul istoriei lor. Apariţia şi nemulţumirile exprimate vehement de către
prooroci nu ne permit însă a extinde prea mult această incontestabilă
preocupare a lor pentru problemele etice. Povestea dramatică a Dinei la
Sichem ne indică reticenţa evreilor de a se „înfrăţi” cu străinii, iar despre
locuitorii Sichemului, - prima capitală a lui Israel, - oameni de altfel des-
chişi la fire, comunicativi şi cosmopoliţi, - potrivit textului biblic, - se
spune că au fost arieni.
Prin urmare, dacă pe Abram l-au acceptat ca tată şi nu l-au şters din
cărţile lor, ni-l vom imagina ca pe un om virtuos şi de valoare. Mulţi

358
lingvişti i-au tradus numele prin „tatăl unei mulţimi”; a-i accepta numele
drept „cel ce provine din Ram” înseamnă a-l transforma dintr-un tată (al
unei mulţimi), într-un fiu (al lui Ram). La începutul romanului Iosif şi
fraţii săi, renumitul prozator iudeo-germano-american Thomas Mann
(1875-1955), remarcase posibilitatea ca Abramii mai multor generaţii să
fi fost menţionaţi de Biblie sub un singur nume, iar activităţile intense şi
spaţiul incredibil parcurs de patriarh l-ar putea aproba, în timp ce cana-
dianul Redford (op. cit.), îl consideră pe Iosif deopotrivă cu Moise, drept
ficţiuni („personaje de legendă”, spune el). Fiecare are dreptul la opinia
sa însă dacă un arheolog, deci un reprezentant al unei discipline fruntaşe
a istoriei, nu a găsit potirul dat de Iosif lui Beniamin ori sandua lui Moi-
se pe Horebul în flăcări, nu înseamnă că cei doi n-au existat. Ar fi ca în
anticul dicton fals: „ceea ce eu nu cunosc, nu există”, deși circumspecția
e necesară oricând.
Sub stejarii lui Mamre (Mambre pentru Septuaginta, păstrându-se par-
ticula bre- comparabilă cu bri- sau cu bir şi însemnând unu, - corn
pentru abanezi), Abram participă la un summit crucial. Atragem atenţia
asupra importanţei stejarilor la indo-europeni, ce nu-i lipsesc nici lui Ab-
ram „caldeeanul”. Din Facere, 13: 18, aflăm că numiţii stejari se aflau la
Hebron, iar aici patriarhul înalţă un altar (Hebron este apropiat de Eber
şi celelalte nume de râuri, iar aici se adună pentru mult timp „statul
major” al lui Abram). Aici află perechea Abram/Sara că-l vor primi pe
Isaac. După Dicţionarul biblic editat de J.D. Douglas şi utilizat anterior,
numele acesta ar veni de la ebraicul ishaq=a râs; ca substantiv, cuvântul
înseamnă râs, ceea ce ar explica atitudinea Sarei. Iar situaţia a pus în
încurcătură pe mulţi lingvişti. Dacă ebraica duce aici, ca şi în alte cazuri,
la o fundătură (aporia grecilor ori deadlock-ul englezilor), poate că re-
curgerea la limbile indo-europene ar fi mai fructuoasă. Verbul acţiunii
râsului este în latină rideo. În româneşte sună foarte apropiat, însă forma
persoanei I singular şi a III-a plural râd ne poate aminti de rusescul
rad=bucuros, vesel, fericit, echivalat în engleză prin happy, glad sau
joyful, parţial şi de nordicul lykke (glücklich în germană), reluăm aceste
comparații, dar poate că o exemplificare mai adecvată ne-ar oferi-o nu-
mele propriu românesc Radu (numeroşi domnitori valahi au purtat acest
nume, precum şi Vlad sau Mircea; femininul Rada e tot mai rar, aproape
s-a renunțat la el; de fapt invazia a tot felul de nume exotice a redus mult

359
frecvenţa vechilor nume româneşti. În cronicile hittite figurează un con-
troversat Piyama-Radu, nume care s-a comparat cu Priam din Wilusa
(Ilion sau Troia), pe câtă vreme radu (sau aradu) s-a admis că înseamnă
zeu binevoitor şi binefăcător. Aşadar Isaac/Radu/Lykaios este un nume
folosit după tipicul indo-europenilor pe când, căutând rezolvarea prin
apelarea exclusiv la ebraică, vom ajunge într-un impas greu de depăşit.
De fapt, a recurge la indo-europeni înseamnă a întrebuinţa un material
lingvistic mult mai divers și bogat, adeverindu-se vechea zicală: „unde-s
mulţi puterea creşte”. Despre râs şi fericire vom specifica observaţia
elveţianului André Bonnard (op.cit., vol. I, Cap. 8), că la Homer râsul
aparţine zeilor, „aventurile” lor se încheie cu râsete. „Fericirea este a zei-
lor”, conchiseseră mulţi filosofi greci. Cu alte cuvinte, există motive ce
pot extinde indo-europenismul, - mai vag la „tata” Noe însă perceptibil
mai accentuat la Abram, - şi asupra lui Isaac. Totuşi, deoarece am mai
utilizat strania și singulara limbă a bascilor (euskara), vom menţiona
acum şi substantivul izaki=fiinţă.
În Omilia a VII-a la Facere, Origen observa, cu stilul său inconfun-
dabil: „dacă ai în tine rodul Sfântului Duh, care este bucurie (gaudium în
latină, godere=a se bucura în italiană, invocând pe englezescul god=
zeu), - dragoste şi pace, şi tu poţi fi Isaac”. Evident, aici spusele sunt la
locul lor însă, la fel ca în cazul scholiilor la Homer, nici literatura omi-
letică, în genere tot grecească la origine, nu s-a ostenit cu abordările cri-
tice, urmărind cu precădere explicarea sau dezvoltarea ideilor gata pri-
mite din textele biblice. De fapt, aveau să treacă mulţi ani până la con-
siderarea Bibliei cu ochi critic, moment ce nu a rămas fără urmări dra-
matice. Crede şi nu cerceta a fost la putere foarte multă vreme, iar lansa-
rea dictonului poate dovedi greutăţile întâmpinate de reprezentanţii
Bisericii personal în elucidarea multor pasaje biblice, asemeni scholiaş-
tilor în faţa textelor homerice. Încă din timpul şcolii ioniene de filosofie
Heraclit afirma, după cum am mai spus, că din cauza necredinţei noastre
nu putem avansa pe drumul cunoaşterii celor privitoare la zei. Iar ne-
credinţa poate fi stimulată sau chiar amplificată de neconcordanţe de
traducere. În Pagan & Christian in an Age of Anxiety, Ch. IV, renumitul
profesor elenist irlandez E.R. Dodds afirma că arta de a forţa textele spre
un mod de interpretare alegorică a pornit din Alexandria, ca un mijloc de
a demonstra la Homer cele mai profunde gânduri. Evreii au aplicat me-

360
toda asupra Vechiului Testament, Scrisoarea sfântului Barabas fiind
poate primul exemplu de acest fel, continuarea făcând-o Filon şi alţii.
Gnosticii au procedat ulterior la fel cu Noul Testament. Ar fi interesant
de arătat, referitor la cultivatul Origen, că acelaşi E.R. Dodds ne in-
formează în acelaşi loc asupra faptului ce a determinat ca totuşi lui Au-
gustin din Hippo şi nu alexandrinului să-i fie dat a modela spiritualitatea
viitoare a Europei occidentale: un edict emis în anul 543 de împăratul
bizantin Iustinian a condamnat toate inovaţiile lui Origen (dacă el a
tăcut, au strigat apoi pietrele, Augustin venind cu o voce şi o diversitate
mult superioare). Dar aportul lui Origen rămâne încă în picioare.
Acum, după ce am sesizat indicii care să ne permită cel puţin bănuiala
că evreii arhaici au avut legături cât se poate de strânse cu iafetiţii,
numiţi şi arieni sau indo-europeni, numele lui Abram amintindu-ne de
eroul mitic al Indiei ariene Ram, slăvit în poemul sanscrit Ramayana,
vom aminti trecător câteva momente legate de câteva personaje ale Ma-
habharatei, din care am prezentat anterior refuzul lui Arjuna de a lupta
împotriva celor de un neam cu el, la fel cum avea să procedeze cu mult
mai târziu Ahile Peleianul faţă de pelasgii lui.
În renumita sa lucrare despre începuturile filosofiei, De la religie la filo-
sofie, profesorul englez F.M. Cornford observa în Interbelic că ideea
unei naturi morale, concepţie a cărei provenienţă la greci nu se cunoaşte,
a dus la consideraţia că încălcarea legilor morale duce la degradarea na-
turii; prin urmare, puterea ce domină ordinea fizică este morală (Cap.I;
3). Dar concepţii asemănătoare găsim în Orientul Apropiat, inclusiv la
evrei, - pentru care aproape orice eveniment istoric, ce nu putea fi decât
dăunător pentru un stat mic şi destul de disociat, într-o lume înconju-
rătoare de mari imperii acaparatoare, - era pedeapsa lui Dumnezeu pen-
tru faptele imorale. Am remarcat anterior că morala a constituit una din
temeliile Israelului, sursă de necazuri şi totodată stindard de glorii. În
poemul indian Mahabharata, la care au contribuit mai multe generaţii şi
care poate fi comparat din multe puncte de vedere cu Iliada, ne atrage
atenţia numele marelui rege războinic Yudishthira, al cărui tată era zeul
Dharma (morala, dreptatea, după René Guénon provenind din aceeași
rădăcină sanscrită cu druid al galilor, repetăm).
Ceea ce vrem să subliniem acum este modul de abordare a numelui ma-
relui poem sanscrit, precum şi al regelui războinic, ignorându-se cel mai

361
ades constatarea lui Georges Dumézil privitoare la faptul că germanicii
au fost mai buni „conservatori” ai mitului principal indo-european decât
indienii înşişi. Ca urmare a acestui fapt ştiut, nu vedem de ce nu s-a cău-
tat şi raportarea numelor la limbile germanice, care nu neapărat ar duce
la răsturnări spectaculoase de esenţă, însă ar putea extinde orizontul lă-
muririlor. De exemplu, Mahabharata s-a tradus din sanscrită drept Lupta
(războiul) lui Bharat. Având totuşi în vedere că islandeza este o limbă
germanică veche, putem observa că numai referirea la baratta=luptă,
război, şi e de ajuns pentru a pune la îndoială faptul că acţiunile de bază
sunt ale regelui Bharat, care trăise cu mult înaintea principalilor eroi, cei
cinci fraţi Pandu, aflaţi în luptă cu regele Dhitarashtra, pentru imperiul
cucerit anterior de Bharat. Regele Yudishtira era într-adevăr descenden-
tul lui Bharat, însă pare un amănunt greu de acceptat ca titlu pentru un
poem de zece ori mai lung decât Iliada şi Odiseea puse la un loc. Luând
în consideraţie limba nordicilor islandezi, ai căror strămoşi vor fi parti-
cipat la luptele descrise de Mahabharata, implicând în procesul de
elucidare a titlului substantivul baratta=luptă, război, vom obţine Ma-
rele Război, maha (megas la greci), fiind echivalat cu mare. La fel nu-
miseră şi europenii Primul Război Mondial (The Great War sau La
grande guerre), peste multe milenii. Despre numele regelui Yudishthira
vom observa că verbul sanscrit yud înseamnă a lupta. Yuddha înseamnă
luptă, iar yudh=luptător, conjuncturi ce ne pot trimite către numele lui
Iuda, cel de-al patrulea fiu al lui Iacob, de la care urmau să-şi ia evreii
unul din nume, acela de iudei. În strania limbă a bascilor (euskara), guda
înseamnă război, destul de asemănător cu sanscritul yud ori cu ebricul
Iuda. Alături de autori ca Augustin din Hippo, vom remarca importanţa
lui Iuda, deşi era cel de-al patrulea născut al lui Iacob (Cetatea lui
Dumnezeu, XV; 8), iar la Ruben, primul născut, de departe mai păcătos
decât Ham faţă de Noe, vom nota că el nu este blestemat ci pierde doar
locul de frunte; nici Levi, din care se vor alege preoţii timp de secole la
rând nu primeşte întâietatea, ci abia Iuda, leul (ari în ebraică), din care
ies luptători de frunte, cum a fost generalul Caleb, cel care se achită cu
bravură de toate misiunile şi care ajută pe Iosif şi nu pierde o clipă din
ochi pe Beniamin, Iuda, cel care este ocolit de blestemul de la Cades
(Numeri, 14: 24). Iuda este numit de tatăl său „pui de leu”, iar simbolul
leului este încă păstrat pe emblema Israelului (dar şi a Etiopiei). Dic-

362
ţionarul biblic editat de J.D. Douglas observa just că teritoriul lui Iuda
nu e obţinut prin tragere la sorţi, şi nici nu aflăm alte amănunte despre
acest lucru. Referitor la poziţia fruntaşă de care se bucură în Biblie un al
patrulea născut (cifră nesemnificativă la evrei și de altfel în general), un
adevărat bărbat războinic, poate că unele „potriviri” lingvistice ar fi in-
teresante: vier (citit fir) în germană înseamnă patru, însă vir al latinilor
înseamnă bărbat. Revenind la corelaţia v=b, ne putem totodată îndrepta
spre bir=unu în limba turcă, zărind astfel un posibil traseu de la patru la
unu. Dacă pare o simplă coincidenţă, nu ne rămâne decât să ne expri-
măm uimirea faţă de frecvența acestora. Considerăm totuși că avem din
nou la mijloc un rezultat al neînțelegerii lingvistice.
Am afirmat anterior şi nu ne dezicem, că numele arienilor poate fi
comparat cu substantivul aries=berbec la latini, percepând în beliér,
numele berbecului la francezi, particula bel-. Dar acum observăm că şi
yudh= luptător, - împreună cu termenii apropiaţi admite comparaţia cu
bellum=luptă la latini, şi cu termenii înrudiţi, deci prefixaţi de particula
bel, - caracterizează numerosul neam al războinicilor arieni, aprobându-
ne supoziţia că evreii au fost foarte apropiaţi de arieni, „frăţia” lor fiind
atestată de cuplul „divin” Sem/Iafet, continuând temporar până la Isaac,
cel comparat de noi cu Radu în privinţa numelui. Ca nume legat de yudh,
ceva asemănător găsim la Appian şi la alţi istorici: samnitul Caius Iuda-
cilius din Asculum pierde confruntarea cu trupele superioare numeric ale
Romei, şi se sinucide (asemeni evreilor blocaţi la Massada – Iliada nu
înregistrează sinucideri). Cu privire la sabini şi la samniţii înrudiţi, o
inscripţie veche pe piatră îi menţionează cu forma saphinim, terminaţia
im fiind aparent un plural specific semitic. Dacă este adevărată o le-
gătură a samniților cu semiții, răpirea sabinelor semite ar urma modelul
răpirii Europei de către Zeus-Taurul, din palatul tatălui ei fenician. Tau-
rii europeni apreciau fetele semite, fapt reflectat şi de drama Dinei la
Sichem. Ceea ce vom consemna că s-ar opune unei afirmări ferme a
semitismului sabelilor ar fi în primul rând observaţia că și albanezii au
terminaţia -im pentru singularul unor substantive (e.g.: sikim=vedere,
privire), iar paelignii, marsii şi marrucinii (particulele pel- şi mar- ale
indo-europenilor), făceau parte din marea familie a sabinilor (Titus Li-
vius, Ab urbe condita, VIII, 6). Tot acolo aflăm numele unor samniţi de
vază, - Herennius Pontius (IX, 3), Gellius Egnatius (X, 18, sq. - de notat

363
particulele her, gel, dar şi un posibil eg), precum şi regiunea Imbrinium
(VIII, 30; particula bri-, ca şi în numele umbrilor din Umbria; la IX, 2,
sq. ni se spune că samniţii erau înarmaţi, organizați și instruiţi la fel ca
romanii - amănuntele îi diferenţiază totuşi. Un Imbros este o insulă stân-
coasă, altul e un erou troian în Iliada, XIII).
Iată că „bucurosul” Isaac, cel scăpat de la sacrificiu de către un berbec
devine la rândul său băiat de însurătoare. În mod uimitor și incredibil
tatăl său, care potrivit textului plecase „bucuros” la vremea lui din tenta-
cularul Ur al Caldeei, îşi trimite servitorul tot spre aceeaşi direcţie,
pentru a-i aduce fiului o soţie din rândul celor pe care-i părăsise, în vede-
rea întemeierii unui neam nou (pentru a păstra limbajul biblic, „punea un
petic vechi la sac nou”, ceea ce pare cel puţin incongruent). Avraam cere
servitorului să jure cu o mână „pe coapsa sa” (din nou vedem piciorul
pus în aplicaţie într-un moment grav), că nu-i va aduce fiului o femeie
canaanită (oare nu se puteau deosebi acestea de către un om „umblat” ca
el, fără a mai fi nevoie de jurământ? (Se pregăteşte probabil terenul
pentru viitoarea confuzie dintre Esau şi Iacob). Avraam chiar ordonă cu
severitate să nu i se ducă fiul de unde plecase el cu circa un secol în
urmă. Se poate presupune pregătirea unei anomalii. În primul rând vom
observa că numele Rebekkah înseamnă „oaie”(echivalentul românescului
Mioara, care nu este la origine un diminutiv pentru Maria, deși așa se
crede și se folosește), iar Nahor apare - în mod nemaiîntâlnit până acum,
- de două ori, şi legat de fiecare dată de numele lui Abram (cel provenit
din berbec). Deoarece Abram este legat de berbec, Rebecca de oaie, iar
Nahor, - nume de bunic şi totodată de frate al aceluiaşi „purces din ber-
bec”, ne putem întreba, reamintindu-ne că şi numele tatălui lui Abram
prezenta anomalii (Terah; ter=prinţ la armeni), dacă nu cumva numele
lui Nahor, bunic, frate şi acum unchi prin alianţă al unei „oiţe”, se poate
compara cu nahyur (Pseudoïs nayaur), capra înălţimilor tibetane, indi-
ferent când sau pe ce filieră necunoscută va fi ajuns ea în acest episod.
Evident, aşa cum observa italianul Julius Evola în Revolta împotriva
lumii moderne, totemismul animalier nu are neapărat legătură cu zoo-
latria. Reamintim cazul similar al troianului Ilos, o dată el fiind tatăl lui
Tros, acest nume fiind apoi purtat de fiul lui Tros, după cum am spe-
cificat în capitolul despre implicațiile nordicilor în Balcani. În ebraică
naor înseamnă luminat, cult, dar nu primim nicio informaţie asupra unor

364
asemenea aptitutini la vreunul din cei doi Nahori. Am văzut anterior cum
capridele, îmblânzite cam o dată cu oaia, având o mare importanţă pen-
tru crescătorii de animale, care asigurau hrana mai din belşug şi mai con-
stant decât vânătorii (care n-au renunţat nicidecum la îndeletnicirea Ar-
temidei), avuseseră probabil la un anumit moment statutul de zeu; engle-
zescul goat=capră, este aproape de god=zeu, capra fiind unul din sim-
bolurile lui Dionysos, zeul par excellence. Nu putem insera toate mo-
mentele în care vom găsi capra ca fiind foarte importantă, inclusiv în
legende despre Potop; vom reaminti însă că tragedia greacă a primit nu-
mele de la tragos=piele de capră, iar scutul (egida, aegis) lui Zeus era
învelit în acelaşi fel de piele. Herodot consemnează în apropierea popu-
laţiei agripeilor raşi în cap, la care vin vecinii după dreptate, un lanţ de
munţi insurmontabili, unde trăieşte un neam cu picioare de capră (Is-
torii, IV; 24); iar în Orientul Apropiat ritualul ţapului ispăşitor era foarte
important. Pentru egipteni, o piele de capră (care se citea hen) însemna
a vâsli, amintindu-ne că djehenu (unde dje poate fi un articol hotărît,
deoarece îl putem compara cu numele marelui faraon Djeser, la care ser
poate fi sir al englezilor, ca la User=Osiris), însemna popoarele mării
sau pelesetu, iar o altă hieroglifă ce reprezenta o capră se citea sahé şi
însemna domn, nobil, apropiat de arabicul sahib=domn (Abram era un
prinţ puternic printre hittiţi, probabil cum fusese şi tatăl său Terah, deci
un domn). În prescripţiile sale, Moise interzice a se fierbe iedul „în
laptele mamei lui” (Exod, 34: 26, Deuteronom, 14: 21) şi, dacă pentru
ispăşirea păcatelor civililor se cere un miel, o oaie sau un berbec, pentru
iertarea păcatelor unui comandant militar se cere în mod expres sacri-
ficat un ied sau un ţap (Levitic, 4: 22-23). Şi vom mai întâlni situaţii care
să sublinieze importanţa capriciosului animal, foarte cinstit de traci. O
înregistrare a sectei orfice privitoare la iniţierea novicilor (mystoi) în
cultul lui Dionysos cuprindea fraza importantă: „Iedule, am căzut în
lapte!” De unde am putea cel puţin presupune că iedul a jucat probabil
înaintea mielului un rol semnificativ în cultele religioase de seamă.
Hristos avertizase că lumea se va despărţi în două tabere în vederea ju-
decării, una de oiţe, alta de capre (Matei, 25: 33).
Reîntorcându-ne la vechea Dacie, fără a părăsi totuși subiectul, vom
observa într-o tangențială paranteză o ciudățenie imortalizată de scul-
ptorii provinciali, posibil inclusiv locali, mai rudimentari decât cei ofici-

365
ali ai Romei, dar nu lipsiți de vigoare și talent. O metopă singulară din
cele rămase la monumentul de la Adamclisi, cea numerotată cu VIII, -
unica din care lipsesc personajele umane, - înfățișează o scenă intrigantă,
care trebuie să fi avut simbolismul ei, mai ales că artiștii au fost barbari,
posibil și geți, al căror nume l-am legat de suedezul get= capră. Trei
berbeci cuminți trec agale spre dreapta, în timp ce pe fundal doi țapi
cabrați afrontați se înfruntă cu hotărâre.
Oița Rebecca ajunge în sfârşit mamă, nu înainte ca bătrânul Avraam să
se recăsătorească, luând de soţie pe Chetura (s-ar putea percepe particula
chet-, o posibilă trimitere spre hittiţi, ket=het, amintindu-ne de chitos=
balenă, după cum am observat anterior). Iar maternitatea Rebecăi ridică
din nou probleme, ce se vor amplifica: iniţial infertilă, doi gemeni i se
zbat acum de zor în pântece! Este avertizată că, de unde Abram sperase
să întemeieze măcar un neam, două neamuri se vor naşte din ea, iar
acestea nu se vor avea tocmai ca fraţii. Aici este chiar un punct vizibil de
răscruce pe care, deşi expus mai voalat, Biblia nu-l ascunde. Prevestite
încă din pântecele Rebecăi, încep în mod paradoxal problemele rasiale
chiar în sânul lui Israel. Cei doi fii sunt din capul locului complet di-
feriţi: cel dintâi născut, predestinat a-l sluji pe cel de-al doilea „geamăn”
(contrar cutumelor), era roşcovan (ni se spune că din naştere) şi, ca o
anomalie genetică menită probabil să ne facă a înţelege că trebuia să
dispară (grecii ori îşi abandonau ori îşi ucideau pruncii născuţi cu ano-
malii), - tot corpul îi era acoperit de păr roşu, „ca o blăniţă”. Din acest
motiv l-au „botezat” Esau, însă vom vedea cât de diferite au fost mo-
tivele în realitate. Origen se întreba în mod judicios, probabil cu toată
seriozitatea – greu de presupus vreo urmă de ironie: dacă bietul prunc
ieşise atât de urât, oare cine păcătuise, el, sau părinţii lui? (Omilia XII la
Facere) E o parafrază la o întrebare pusă cu perfidie lui Isus referitor la
paralitic, însă putem observa cu uşurinţă efectul nefast al unei enormi-
tăţi: groaza de a avea un asemenea fiu la uşă sau cel puţin de a-l întâlni
sustrage atenţia de la imposibilitatea genetică a unei asemenea creaturi.
Se pare că frica biblică pătrunsese temeinic printre adepţii ei europeni,
care evitau să raţioneze întru lumina ce nu se ascunde sub obroc.
După aceea a apărut pe lume şi cel de-al doilea frate, ţinând pe primul
cu mâna de călcâi! Aşadar, după Ahile Peleianul, apare un alt călcâi
eminent! Un alt călcâi cu tâlc: în ebraică, - fapt omis intenţionat când am

366
expus problematicile piciorului, - expresia a ţine pe cineva de călcâi în-
seamnă a-l înlocui. La vechii greci astragalul (probabil as+tra+gal),
important os al călcâiului, era folosit pentru tragerile la sorţi, prin aceas-
tă metodă îşi obţinuseră fiecare partea sa cei trei chronizi, Zeus, Pose-
idon şi Hades. Prin urmare, ne aflăm la începutul unui moment foarte
important, dincolo de observațiile lui Frazer asupra ultimogeniturilor (cf.
Folclorul în Vechiul Testament) : dacă iniţial Abram se zbătuse să scape
dintr-o zonă în care se anunţau „înlocuitori” semiţi, - pentru că babilo-
nienii au ocupat Sumerul cam în timpul „fugii” sale, - tradiţionalul Zo-
har ne spune că el fugise de condamnarea lui Nimrod, care intenţiona
să-l ardă de viu într-un cuptor de cărămidă, - nu i-ar fi fost dat să vadă
ieşind din coapsele lui poporul pe care probabil şi l-ar fi dorit, semiţii
urmând în curând să-i umple casa. Întreg Capitolul 26 al Facerii ne arată
că fiul său Isaac, asemeni lui mai înainte, se afla în relaţii foarte bune cu
filistenii, aceştia fiind, după majoritatea cercetătorilor (inclusiv francezul
Paul Faure), arieni de origine; şi cu hittiţii se înţelesese bine Avraam,
numit de ei „un prinţ puternic printre noi”, Facerea, 23: 6, amintind de
comparaţia cu numele tatălui său, Terah; ter=prinţ, tradus prin domn sau
voievod al lui Dumnezeu în multe Biblii româneşti. Se pare că şi Sara,
numele soţiei lui Abram, însemna prinţesă (sarah). Numai „mioriţa”
Rebeca nu suporta prezenţa nurorilor hittite, şi am fi îndreptăţiţi să bă-
nuim că de fapt ea era cea care le făcea lor „zile negre” şi nu invers. În
toată amărăciunea cultivată între ea şi soţiile hittite ale lui Esau, - ne
atrage aici atenţia numele Iuditei, trimiţându-ne spre Iuda „luptătorul”, -
deşi femeile nu se bucurau de un statut tocmai favorabil în vechiul Is-
rael, - numai Rebeca are mereu ceva de obiectat şi de pus la cale, iar
Isaac tace, încât parcă ne vine să ne şi mirăm cum de binecuvântează el
copiii, şi nu ea. Aceste pasaje stârnesc ascuţirea perspicacității, întrucât
nepotrivirile sunt evidente şi disproporţionat tratate faţă de importanţa
momentului. Nu se ascunde participarea a două neamuri distincte la
formarea celor dintîi celule ebraice, ceea ce pare o notă demnă de apre-
ciere, dar modul de prezentare a evenimentului pare inconstant tratat.
Totuşi, pentru a mai atenua din nota de descriere generală a unei femei
mână în mână cu „Ispititorul” pe care călcâiul ei l-ar fi putut anihila,
mamei gemenilor i s-a dat numele Mioriţa, ca un apel la bunăvoinţa citi-
torilor, pentru care pe atunci comparaţia unei femei cu o „oiţă” nu era

367
nicidecum o aluzie răutăcioasă la intelectul ei (cum se mai întâmplă azi
la comparația cu oaia și cu gâsca). Poate că nu exista o comparaţie mai
încălzitoare a inimii pentru un bărbat, şi de flatare pentru o femeie (a se
vedea de exemplu Cântarea Cântărilor a regelui Solomon, 4: 2 sau 6:
6). Astfel vom percepe probabil mai bine aserţiunile anterioare privitoare
la Hekabe căţeaua (Priam – priam+mos era probabil taur).
Să ne apropiem totuşi de „maimuţa păroasă” numită Esau, pentru că
„plăsmuirile” din jurul său par a ascunde ceva, deci ar putea totodată şi
să ne dezvăluie ceva. Intenţionat am rezervat Bibliei un loc mai codaş,
pentru a aduna elemente care, luate ca atare din textele ei, nu ne pot
spune tot ce ar trebui, creând situaţii dezamăgitoare, ducând la reacţii de
respingere, ca în cazul lui Homer cel trecut din mână în mână, sporindu-
şi inadvertențele și necunoscutele o dată cu fiecare trecere.
Am prezentat anterior importanţa culorii roşu, pentru care repetăm
punctul ce ni se pare cel mai grăitor: rosh=cap, şef în ebraică, şi forma
populară a culorii la români (tot roş). Am prezentat de asemenea ca-
racteristica galilor şi tracilor de a fi roşcovani la păr, primul indiciu al
arheologilor de a realiza că se află în faţa unui mormânt galic în Anglia.
Am vorbit şi de călcâiul regilor plugari, am vorbit în treacăt şi despre
principalul zeu al galilor, Esus, presupus a fi fost stăpânul naturii (rea-
mintim, nu se ştiu cu certitudine relaţiile dintre el şi ceilalţi doi zei ma-
jori ai galilor, Teutates şi Tarranis, pentru a afirma cu siguranţă existenţa
unei treimi de care s-a făcut atâta uz, mai ales ca justificare a relativei
uşurinţe cu care galii au acceptat Creştinismul). Dacă luăm în seamă
pasiunea lui Esau pentru vânătoare şi natură, caracteristici asupra cărora
textul este de-a dreptul insistent, Cap. 25: 27, - el are până şi mirosul na-
turii, Cap. 27: 27-29, iar binecuvântarea lui Isaac, cu belşug de grâne şi
de vin nu aminteşte tocmai de Edomul cel sărăcăcios, - atunci numele
Esau trebuie să fi luat inițial în consideraţie pe Esus, ceea ce ridică
destule probleme: dacă Ţara Făgăduinţei fusese anterior locuită de nu-
meroase populaţii diferite, numai hittiţii (arieni desigur, mai ales aristo-
craţia lor), ar fi putut teoretic furniza indicii pentru „elaborarea” lui Esau
cel roşcovan şi păros de se putea confunda cu iezii înfăşuraţi pe mâinile
lui Iacob pentru a-şi induce tatăl în eroare. Am spus anterior că la traci
se găseau elemente comune cu galii (păr roşu, putere fizică, termeni en-
glezeşti). Dacă tracii au furnizat amănuntele necesare, ne vom întreba

368
desigur în ce împrejurări s-a petrecut aceasta. Ni se pare clar și dincolo
de orice dubiu că nu părul abundent sau fiertura roşie i-au dat lui Esau
numele, ci că la o mare diferență temporală până la înregistrarea scrisă,
drumul parcurs va fi fost invers. Aceste observaţii ni se par întemeiate,
credem că „stau în picioare”, însă rămân deschise problemele populaţii-
lor Edomului, cărora se spune că Esau le-a fost tată, dar pare-se că ideea
care l-a făcut roşcovan s-a extins şi asupra lui Edom, şi a generat şi fier-
tura roşie, care-i va fi adus acuzaţia de lăcomie, iniţiată probabil de Ma-
leachi, 1: 2-4, prezentă și la Augustin sau Ambrozie al Milanului. Dacă
ar fi să acordăm importanţă fierturii de linte, atunci ne-am putea gândi la
verbe legate de mâncare, dar şi de numele lui Esau: în latină a fi se
spune esse, a mânca se spune esere; în germană a mânca se spune essen
(Zeus homeric mănâncă în Iliada, I, 598, porţie egală cu suma tuturor
celorlalţi zei), iar limba turcă ne poate furniza de asemenea câteva cu-
vinte interesante: esas=bază, temei; eser=creaţie, lucrare; o posibilă ap-
robare a numelui tatălui Isaac am avea prin prisma bascului izaki=fiinţă,
precum am spus. Pentru Esau, eski=vechi, bătrân, tot la turci, iar eski-
mé=învechire, perimare, că doar venise înlocuitorul. Grecescul aisos=
fericit, bucuros, poate fi util, ca şi câteva alte nume proprii: Esquilin, cea
mai înaltă dintre cele şapte coline ale Romei, Eştanu, zeul hittit al
soarelui, Esmun sau Eşmun, zeul fenician al sănătăţii, echivalentul gre-
cului Asclepios. Acestea nu pot fi decât contrazise de observaţiile asupra
prezumptivului arianism al lui Esau, fără ca semitismul edomiţilor, -
cronologic ulterior arianismului lui Esau, care va avea deci câştig de
cauză, - să poată fi un obstacol pentru apartenenţa lui Esau. În Egypt,
Canaan and Israel in Ancient Times, Ch. 14, arheologul canadian D.B.
Redford îl consideră pe Iacob un leader canaanean autentic, „împrumu-
tat” de Biblie. Iar dacă, aşa cum a fost Rebeca încunoştiinţată, ne aflăm
în faţa problemei a două neamuri diferite, pare a fi prima şi poate unica
dată când un ne-evreu, un roşcovan (gen de oameni pe care şi Egiptul îl
recunoscuse ca fiind „prima rasă” a lumii dar pe care nu-i suferea), nu
permite unui semit să se declare fără echivoc și în mod absolut, anterior
unui iafetit (fratele Sem fusese doar întâiul născut). Cât despre înfrăţirea
lor, întreaga Biblie, după cum am arătat, e toată o frăţie, exceptând pe
chino-mongoloizii cei total ignoraţi. Nu interesează aici disputele asupra
vechimii textului Facerii, contează că ele sunt suficient de vechi pentru a

369
stârni îndoieli privitoare la prezenţa galilor în zonă la acea dată, singurii
rămaşi în discuţie ca neamuri importante şi roşcovane ar fi tracii, hittiţii
şi hurriţii, însă despre traci, care ar corespunde elementelor înregistrate
de text, cu greu ne-am putea pronunţa, iar hittiţii par a fi fost bruneţi
(Hector e tot brunet, la fel e și Zeus), inclusiv presupusa lor aristocraţie,
de o certificată provenienţă ariană. Am putea deci bănui pe misterioşii
hurriţi, pe care îi găsim în zonă, ei făcând parte din rândul populaţiilor
ocupante ale Canaanului, însă în Biblie îi găsim abia în timpul lui Moise.
Redford subliniază deficienţele cauzate de lipsa simţului cronologic la
cărturarii biblici, care nici nu şi-au putut imagina câte probleme au creat
istoricilor (parcă numai scribii Bibliei? Anticii nu prevăzuseră defel ce
ne va interesa pe noi referitor la evenimentele contemporane lor).
Fără să mai insistăm, vom recenza prin Esau încă un personaj important
pentru începuturile Bibliei, ce se adaugă supoziţiilor de arianism, alături
de Noe „marinarul”, Peleg „pelasgul”, Eber „ibericul”, Abram „berbe-
cul” şi Isaac Radu. Ca pe una din concluziile la dialogul Cratylos, en-
glezul A.E. Taylor (op. cit., Ch. V), spunea că Platon ne învaţă aici că
“limba nu este o inutilitate totală, dar nici o explicaţie completă”.
După creșterea lui Iacob „ţinătorul de călcâi”, se poate vorbi de un Isra-
el semitic, deşi nu pe de-a-ntregul: „leul”(ari) lui Iuda deţine încă o
poziţie semnificativă, iar apropierea lui de Beniamin, mai ales ca teri-
toriu ocupat în noua Ţară a Făgăduinţei, ridică semne de întrebare şi
asupra acestuia, ca o invitaţie la cercetare. Redford observase (op. cit.,
ch. XIV) că, la intrarea în Egipt, baby Beniamin era deja „binecuvântat”
cu zece copii. Până la Beniamin mai avem însă de urmărit alte câteva
probleme. Ca și Iliada, cărțile biblice nu pot fi folosite decât foarte li-
mitat ca documente istorice, textele lor necesitînd confirmare de la isto-
rici și nu invers, este lucru știut.
După decesul neutrului Isaac, evenimentele se precipită deoarece, de
când a aflat de complotul dintre Iacob şi Rebeca în vederea uzurpării
dreptului de întâi născut, Esau e ferm hotărât să-şi elimine fratele. Ne
putem imagina cu uşurinţă că, în sărăcia deşertică şi în lumea mitologică
în care se aflau, binecuvântarea unui tată reprezenta cea mai mare avere
posibilă, era efectiv o problemă de viaţă şi de moarte. Dacă egiptenii ve-
deau în „botezul” copiilor lor un act de maximă importanţă în modelarea
viitorului progeniturilor, la fel ca grecii, evreii trebuie să-şi fi pus o

370
maximă speranţă în binecuvântarea paternă irevocabilă, probabil cu
efecte verificate empiric. Faptul că aceasta sosea foarte târziu poate
furniza un indiciu al marii autorităţi a numitului pater familias.
Iacob se vede prin urmare obligat să fugă în Mesopotamia la unchiul
său Laban. Numele acestuia a fost tradus prin alb, apelându-se la eb-
raică, însă vom observa particula finală ban, pe care am menţionat-o la
banii Craiovei sau la Banat (Ban, Banin şi Benoïc ale galilor au fost
implicate şi ele în acea discuţie). Reamintim de lituanianul labai=alb,
dar acest alb se poate de asemenea compara cu bere=alb al munţilor
cretani, care ne va conduce spre românescul bre=nene, unchi, preluat de
la turci, după cum susţin dicţionarele. Nu vom evita nici numele Li-
banului, Lebanon în original, unde particula ban pare uşor detectabilă.
„Copilul lui mama” cum pare a fi fost crescut, lui Iacob trebuie să-i fi
venit foarte greu a se acomoda cu greutăţile vieţii de fermă, iar relaţiile
cu rudele lipsite de cuvânt pot servi de sugerare a motivelor ce l-au de-
terminat anterior şi pe Abram să-i părăsească, iar comportamentul lui Ia-
cob ar putea servi ca model pentru averea cinstită a bunicului său pre-
ocupat să nu se laude cineva că „a îmbogăţit” pe Abram. O scurtă pa-
ranteză asupra bogăţiei, privitor la care am sesizat deja suedezele att
bo=a trăi şi bo=avere, bogăţie, ne va arăta importanţa vitală a acestei
(bună)stări materiale, susţinută şi de alte limbi: germanul reich=bogat se
poate compara cu Reich=regat, iar rusescul bogatnîi=bogat, cu bog=
zeu, Dumnezeu. Nu se exclude însă nici posibilitatea ca suedezul bo=
avere, combinat cu englezescul got (participiul trecut de la to get=a po-
seda, a obţine, să fi produs acest cuvânt rusesc, poate chiar şi pe ro-
mânescul bogat, independent de slavi. În acest context putem insera și
posibilitatea ca numele geților să fie comparat cu slavonul bogatnîi/bog,
nu o singură dată invocând Homer neamul zeiesc, citând și din cuvintele
lor. Agamemnon este numit în Iliada (I, 120), cel mai slăvit între oameni
şi mai ahtiat după avere. Abram, probabil ca şi tatăl său Terah, nu erau
regi ci doar prinţi, primul numit astfel direct textual, celălalt doar presu-
pus prin nume. Iar istoricii au sesizat prezenţa efectivă a numeroşilor
prinţi sumerieni ai unui mare oraș-stat sumerian (uru), mai mult sau mai
puţin supuşi regelui (lu-gal patesi).
Vom remarca o posibilă diferenţă, sesizată de istorici: lu-gal era regele
oraşului-stat sumerian, iar patesi era un fel de prinţ-pontif; Abram este

371
numit prinţ puternic de către hittiţi, iar întâlnirea cu Melchizedec impli-
că sacerdoţiul ambilor.
După ce se descurcă nesperat de bine pentru un „birocrat” (Facerea, 25:
27), Iacob „se îmbogăţeşte” şi trebuie să revină „acasă” (dacă nu cumva
abia în acest moment apare semitul, adevăratul „înlocuitor”). Înainte de a
intra în ţară, el îşi separă oamenii şi turmele, şi poate n-ar fi tocmai in-
utilă observaţia că, întrucât caprele au fost implicate în povestea lui
Esau încă de la bun început, Iacob trimite fratelui său în dar o turmă
fruntaşă de două sute de capre şi douăzeci de ţapi, urmată de două sute
de oi, însoţite de douăzeci de berbeci. Aici ne putem întreba: este acesta
un nou semn al diferenţei dintre cele două neamuri ce „se războiau” în
pântecul Rebecăi? Sau va fi fost o indicaţie transpusă în limbaj mitolo-
gic, de a arăta respect faţă de viitoarele capre printre care urma să-şi
ducă de acum înainte traiul, berbecii bunicului Abram trecând astfel într-
un plan secund? La drept vorbind, cât timp robotise la ferma unchiaşului
Laban, pe primul plan se aflaseră oile, capridele nu apar prea concludent.
În aceeaşi noapte, - parcă ni se descrie o precaută acţiune militară, ase-
mănătoare comandoului condus de Ulise când cade victimă regele trac
Rhesus şi i se însuşesc caii, - Iacob traversează prin vadul pârâului
Iaboc, Rubiconul său (idem, 34: 22-23). Nu este exclus să percepem în
acest oronim substantivul german Bock, buck la englezi, însemnând
mascul de capră sălbatică. Tot în acea noapte, Iacob va umbla şchiop de
un picior (leg/legis/log/lege, care în ebraică se mai numeşte şi reghel,
unde găsim particula gael, cunoscută deja, cu toate că aici Iacob este
rănit la coapsă, pentru care în original se foloseşte alt cuvânt), şi, după ce
traversează Iabocul (apa a fost întotdeauna importantă pentru mitologiile
şi religiile lumii, mai ales în începuturi de acţiuni; aici pare un ritual de
trecere, ca şi Paştele instituit de Moise – cf. Arnold van Gennep, Rituri
de trecere), el primeşte un nou nume: Israel. După reconcilierea fraţilor,
amândoi varsă cascade de lacrimi, probabil mai mult sub influenţa lin-
gvisticii: iakeb=plânset, bocet în ebraică, folosit la traducerea numelui
lui Iacob (pe câtă vreme tatăl său avusese legătură cu râsul). De acum
înainte el se va numi Israel dar după observaţia justă a lui Origen, numai
în anumite ocazii speciale va fi numit astfel în Biblie.
La traversarea Iabocului, Iacob avea deja doisprezece fii, Dina fiind
ultimul născut din noul neam, ce pare deja întregit. Ne atrage atenţia

372
faptul că Beniamin se va naşte în Israel, mama lui trebuind să părăsească
scena. Cu alte cuvinte, un întreg neam mesopotamian intră în acel mo-
ment în ţara lui Israel, posibil fără mari legături cu foştii arieni ai lui
Abram, Isaac sau Esau, în afara unei „frăţii” care este şchioapă de un
picior şi ţinută de un călcâi. Esau dispare în Seir, prin care Biblia înţe-
lege deopotrivă un munte, un ţinut şi un popor, amintindu-ne de engle-
zescul sir, presupus anterior ca prezent în numele pârâului şi muntelui
Siriu din România (judeţul Buzău), și într-o mulțime de alți termeni.
Despre Esau nu mai auzim, însă din noul lui neam apare ulterior Iov,
apreciat de Augustin ca un exemplu de ne-evreu şi ne-prozelit, îndrăgit
de Dumnezeu şi iubitor al Lui (Cetatea lui Dumnezeu, XVIII, 47).
Încă o observaţie interesantă asupra caprelor se cuvine acum făcută, tot
din partea lui Origen. În Omilia II la Levitic, alexandrinul spune că dacă
un comandant de oşti comite vreun păcat, el trebuie să aducă jertfă un
ţap impecabil (Levitic, 4: 22-26), spre a se purifica. Pentru acelaşi lucru,
şi „oamenii pământului” aduc acelaşi sacrificiu propiţiator un verset mai
apoi, iar Origen confundă populo terrae (referitor la oamenii pămân-
tului, ceea ce majoritatea Bibliilor româneşti redau prin oamenii de
rând), cu Pământul întreg! Putem fi siguri că Moise, după enormele
dificultăţi întâmpinate ce păreau interminabile, nu se putea gândi pe a-
tunci cu prea multă certitudine la Ţara Făgăduinţei, pe care abia dacă o
zăreşte de la distanţă, nicidecum la întreg Pământul (dar greco-romanul
imperialist Origen putea gândi astfel, mai ales că Moise era considerat şi
profet). Observaţia noastră ar fi totuşi că, deşi mai realiste, traducerile
care au optat pentru oamenii de rând s-ar fi putut gândi şi la posibilitatea
ca expresia oamenii pământului, în fond inutilă deoarece nu-i dife-
renţiază de căpeteniile de oşti în privinţa datoriei de sacrificatori, să fi
semnificat în realitate autohtonii (aceasta este traducerea greacă pentru
oamenii pământului), adică iudeii, oamenii luptătorului Iuda (yuddha=
luptă, repetăm), pentru care, acceptând „tracismul” lor, capra era sim-
bolul primordial, împreună cu măreţul cal totemic, pe care ar fi greu să
ne imaginăm că-şi permiteau a-l sacrifica în săracul pe atunci Israel. De
fapt, nu avem dovezi că tracii sacrificau cai nici măcar la înhumări - (în-
mormântarea lui Patrocles nu e o dovadă, e probabil o eroare), - ca ve-
cinii lor sciţi, iar la evrei calul trebuie să fi ajuns cam o dată cu venirea
sa la egipteni, eventual puţin mai devreme.

373
 Înainte de naşterea mezinului Beniamin, cu Dina se întâmplă o tragedie
(cf. tragos=piele de capră). Fire deschisă, Dina iese să cunoască pe
fetele pământului (de comparat cu expresia de mai sus, care l-a indus pe
Origen în eroare – locuitorii Sichemului erau arieni). Este sedusă (un
mod de a spune, deoarece inculpatul este dispus a se însura cu ea, con-
form promisiunilor), însă fraţii ei se opun, pentru că se întâmplase „ceea
ce nu trebuia să se întâmple”(?!). Sichem e un nume mai rar, însă nume-
le tatălui său Hemor conţine particula ariană mor. Regele Hemor pro-
pune recompense şi căsătorii mixte, refuzate categoric de neamul nou-
întemeiat, probabil în virtutea inerţiei strămoşeşti, deşi endogamia nu
pare tocmai prezentă în rândul urmaşilor direcţi ai lui Israel. Pasul în-
drăzneţ al Dinei ar fi însemnat mai mult decât o exogamie, un cosmo-
politism pentru care evreii nu vor fi pregătiţi decât cu mult mai târziu,
după îndelungate diaspore. Dina nu are absolut niciun cuvânt de spus, iar
fraţii nu caută decât provocarea şi extinderea absurdă şi necivilizată a
conflictului aproape „inventat” de ei. Fraţii întind o cursă oamenilor lui
Hemor, după care îi masacrează ca la abator, amintindu-ne de evidenta
contrazicere a cuvintelor lui Abelard din Dialogul menţionat anterior:
„păcatul unui om este desigur un rău mai mare decât pedepsirea lui”.
Mult mai târziu, Moise urma să-i educe: „purtaţi-vă omeneşte cu străinii
din ţara voastră, nu uitaţi că şi voi aţi fost străini în Egipt”, şi asta tocmai
aproape de reintrarea în Canaan, ca şi cum s-ar fi temut de viitoarele
atrocități. După „masacrul” de la Sichem nu mai auzim nici un singur
cuvânt despre Dina, deşi fraţii săi păreau să o fi iubit foarte mult. Cu
această idee se încheie Capitolul 34 al Facerii, ce pare că nu prea „stă în
picioare”.
În Rituri de trecere, de care ne-am mai folosit anterior, etnologul fran-
cez Arnold van Gennep observase că circumcizia este inhibitorie şi că
evreii i-au acordat o importanţă exagerată. Dar să sperăm că probabil tot
lingvistica ne va dezvălui ascunzişurile acestor fapte revoltătoare, sau cel
puţin le va aproxima.
Numele Dinei înseamnă judecată, şi pare foarte apropiat de numele
Atenei a grecilor (nume pronunţat de ei aθina, iar prefixul a- nu va fi
privit ca modificator al legăturii ei cu judecata trebuie să ne reamintim
afirmația lui Socrate în Cratylos, 405a particula a poate însemna și
unirea, nu neapărat așa cum am arătat în cazul lui Ahile, disocierea,

374
lipsa, negația), zeiţa veşnic Partenos (fecioară, ca şi Artemis, Dike, sau
Britomartis a cretanilor). Asemenea Atenei, povestea Dinei este însoţită
de dramă (ambele destul de „fabricate”). Athena apare pe lume gata înar-
mată, (şi în jurul Dinei zornăie armele), după ce Hefaistos sparge capul
lui Zeus cu o secure (şi în povestea Dinei curge mult sânge), plus că nu-
mele lor sunt foarte apropiate. Dialogul Critias, 110 c, ne arată că Platon
socotea că armura şi armele Atenei datează din vremurile când pregă-
tirea militară se cerea şi fetelor deopotrivă (afirmaţie bazată probabil pe
situaţia de la spartani sau pe legendele despre amazoane, frescele cre-
tane redau fete luptându-se, dar nu cu arme). Iliada (XIV, 177; XVIII,
195, etc.), pare a veni de asemenea în sprijinul unei Athene de sorginte
sau influență orientală: scutul şi brâul ei sunt împodobite cu ciucuri,
îndrăgiţi de hittiţi, dar şi de evrei. Asemeni biblicului Iosif, ea are un
strai pestriţ (V, 722 la George Murnu, la Dan Slușanschi straiul e doar
măiastru și frumos, v. 734-735).
Aşadar, la compararea Dinei cu Athena, emblema judecăţii, - legată
permanent de şarpe, unul din simbolurile ei, - putem conchide că ju-
decata evreilor avea să suporte modificări esenţiale, prevestite în limbaj
simbolistico-mitologic prin rănirea coapsei lui Iacob, înainte de intrarea
în Canaan. Intransigenţa lor iniţială faţă de căsătoriile mixte dispare a-
poi, de nici nu se mai aude de ea. Dina fusese cel de-al unsprezecelea co-
pil al lui Iacob, Iosif împlinind cifra semnificativă de 12; după dispariţia
Dinei, Beniamin trebuia să păstreze cifra constantă. Este de asemenea
interesant că el apare pe lume după ce se înmormântează Debora, doica
Rachelei, sub un stejar din apropierea Betelului, şi după ce Iacob este re-
botezat Israel.
Cu privire la numele Dinei (de la rădăcina ebraică din=a judeca), vom
reaminti germanul denken, dhani din swahili, la care vom adăuga sub-
stantivul albanez dënim=judecată (un singular ce seamănă cu un plural
semitic; revenind aici asupra anteriorului saphinim=sabin, putem oscila
între semiţi şi illiri, aceştia din urmă având şanse superioare), şi verbul të
dini=a şti, a cunoaşte, tot din albaneză. Legat de numele lui Sichem,
seducătorul Dinei, - nu are importanţă numele lui original, - vom obser-
va că albanezul sikim=vedere, privire, are legătură cu judecata. De la
enigmaticul Heraclit, care spusese că ochiul este un martor mai bun
decât urechea, sau Platon cu renumitul pasaj din Republica, VII, până la

375
Heidegger (Fiinţă şi timp, unde aminteşte de Augustin în privinţa subi-
ectului), numeroşi filosofi au remarcat importanţa ochiului şi a vederii
legate de procesul judecăţii umane. În numeroase limbi se substituie ver-
bul a realiza, a înţelege, cu a vedea. (Mult timp, gânditori greci presoc-
ratici, cum a fost eleatul Empedocles din Akagras, considerau că ochiul
emite, nu receptează unde de lumină; homericul Zeus are ochii lumi-
noşi). Am menţionat deja anterior danezul at wist, pronunţat a vest, pe
care l-am legat de ideea vestului aşa cum îl percepeau egiptenii. Acest
mod de a vedea lucrurile ne poate conduce la numele uriaşului Og, re-
gele Basanului sirian, care se poate compara cu substantivul german Au-
ge=privire, amintindu-ne de ciclopii mitologiei greceşti, cei cu un singur
ochi. Dar poate că substantivul albanez sy=ochi, va contribui şi el cu
iluminări, întrucât pluralul syri evocă numele Siriei (raportată anterior la
sir=domn în engleză), ţară în al cărei ţinut Basan domnea marele Og, cu
care ne vom mai întâlni în subcapitolul dedicat lui Moise.
Ca încheiere a dezbaterii numelui Dinei, vom menţiona faptul că, după
cum observase M.P. Nilsson în A History of Greek Religion, Ch. 3, pen-
tru primitivi, deci inclusiv pentru grecii arhaici, puterea, forţa în sine era
o entitate de sine stătătoare, indiferent cine sau ce o produsese. Pentru ei,
o asemenea forţă se numea dynamis şi era o putere magică (inscripţia
dynamis apare adeseori în vechile biserici ortodoxe greceşti deasupra
capului unui înger, alături de care se află un altul, identificat potrivit în-
scrisului aferent drept arché=principiu, început; ambii au o importanţă
deosebită). În plus, Rotaţia Universală, primum mobile al gânditorilor
medievali, se numea la greci dinos. Acest termen era totuşi relativ nou,
Aristotel întrebuinţând în locul lui energeia. Cu alte cuvinte, impulsi-
vitatea fraţilor Dinei au prejudiciat atât judecata, cât şi energeia.
Despre numele zeiţei Atena a grecilor, M.P. Nilsson îşi manifestase
scepticismul că originea lui va fi stabilită vreodată. Despre fecioria ei
vom remarca observaţia elenistului francez Robert Flacelière (op. cit.,
cap. VIII): ţăranii greci obişnuiau să-i aducă Atenei drept ofrande pri-
mele roade ale recoltelor şi animalelor, pârga la români, ceea ce latinii
numeau primitia, prescrise şi de Moise în Legile sale. Francezul Pierre-
Maxime Schuhl (1902-1984 – Eseu asupra formării filosofiei grecești)
menţionează că existase o zeiţă numită Mycene, fapt ce deschide posi-
bilitatea unei comparaţii cu zeiţa Athena şi cetatea ei, spunea acest gân-

376
ditor francez academician, urmașul renumitului Léon Robin (1866-1947)
la șefia Academiei Franceze. Un motiv în plus de a se revizui legătura
dintre numele cetății Mycene și presupusa ciupercă (mykes), zeița fiind
probabil anterioară cetății, și fără legătură cu ciupercile. Nici cu cetatea
nu avea legături, din câte știm. Am dezbătut totuși anterior despre acest
subiect, așa că nu mai credem necesar a se insista.

b) Moise, cu şi fără Egipt

Încă din timpul patriarhului Abram - îi vom păstra acest nume nu numai
pentru semnificaţia sa, dar mai ales pentru a evita neclaritatea legată de
cel de-al doilea, - Egiptul era cunoscut evreilor şi-i cunoscuse la rândul
său, o importantă parte a istoriei Israelului antic fiind legată de fericita
ţară (happy în engleză), cadorisită oamenilor de către imensul Nil (Api
pe limba egipteană, apropiat de happy). Am menţionat deja de câteva ori
implicarea a trei rase la formarea egiptenilor, semiţii, hamiţii şi arienii,
rezultatul fiind un neam despre care se afirmă că din punct de vedere
genetic, în ciuda arabizării masive, a reuşit să păstreze un uimitor pro-
cent de 80% din rasa faraonilor, iar limba coptă care încă se mai vor-
beşte, continuă să ajute la îmbunătăţirea cunoştinţelor despre hieroglife
şi pronunţia în limba apusă a anticului Egipt.
Componenţa etnică iniţială pare a fi fost cunoscută autorilor cărţii Face-
rii, aşa cum atestă cel puţin episodul lui Noe şi al fiilor lui, risipiţi apoi
în lume, pentru a împânzi Pământul cu necazuri şi nevoi. Emil Cioran
observa sarcastic ca de obicei că, dacă ar fi ştiut pe ce drumuri va merge
omenirea, cu propriile-i mâini ar fi scufundat el arca (Silogismele amă-
răciunii). Filosoful român Constantin Noica observase că un basm româ-
nesc includea și salvarea lui Satan pe arca lui Noe (cf. Cuvânt împreună
despre rostirea românească).
Abram a fost legat de Egipt, Moise la fel, - Sigmund Freud chiar l-a
considerat unul şi acelaşi cu faraonul eretic Akhnaton, în renumita sa
carte Moise omul, - cf. Opere I, Bucureşti 1992, Editura Ştiinţifică, -
Sfânta Familie, păstrând probabil un curs al tradiţiei, a vizitat şi ea „da-
rul Nilului” (renumita și obscura „fugă în Egipt”).
Neîndoielnic, Egiptul a însemnat o mare speranţă şi tentaţie pentru po-
poarele sărace din jur, ceea ce ar putea explica bunăvoinţa faraonilor de

377
a le acorda pe un timp anumit un spaţiu limitat pentru păscut turmele,
aşa cum se spune că a fost Goşenul, menţionat şi de episodul lui Iosif şi
al fraţilor săi, un capitol printre cele mai reuşite din întreaga Biblie, o re-
alizare artistică ce i-a atras atenţia canadianului D.B. Redford pentru a-l
considera pe acest motiv lipsit de veridicitate istorică (op. cit., cap. 14).
Numele Goşen-ului ne atrage atenţia prin posibilitatea ca particula gosh
să facă parte din grupul celor de tipul goth, gat, şi altele similare, care
pot exprima înălţimea, dar şi o mare cantitate pe orizontală (în cazul de
față păşuni). Ocazional, păşunile Goşenului erau folosite şi de beduini,
oameni relativ paşnici pe atunci, apoi de către păstorii arieni sau semiţi,
care vor fi avut posibilitatea de a intra în contact unii cu alţii, dar şi cu
egiptenii, luând astfel „pulsul” ţării. Acest amestec de arieni (în majo-
ritate hurriţi) şi semiţi (majoritarii erau israeliţi sau viitori israeliţi), a
fost înregistrat de cronicarii egipteni cu numele generic de hyksos, de la
heqa khasut în egipteană, care însemna prinţii ţărilor străine, utili farao-
nului şi pe motiv că puteau constitui sporadic un posibil tampon împo-
triva beduinilor.
După timida lor infiltrare, aceşti prinţi (şi Abram era numit cu acelaşi
termen de către amicii săi hittiţi), sesizând probabil viitoarea şansă ca cei
de pe urmă să ajungă cei dintâi, hicsoşii cuceresc în cele din urmă
Egiptul, având predilecţie pentru zona bogată a Deltei Nilului, unde îşi
construiesc Avaris, capitala lor, prin 1630 î.Hr., adică la circa douăzeci
de ani de la ocuparea ţării, stăpânind pământul faraonilor pe timpul aşa-
numitei dinastii hyksose, timp de aproape un secol. Ei au adus în Egipt
calul (numit în papirusuri iber, pe care l-am comparat cu gal, etc.), cre-
deau într-un zeu atmosferic, ca majoritatea arienilor (comparat de egip-
teni cu odiosul Suteh sau Seth, ucigaşul lui Osiris – motiv pentru care ne
vom convinge de venerarea unui zeu cu precădere necesar, restul fiind
dii otiosi), iar faraonii dinastiei lor s-au străduit cât au putut să imite
rafinamentul şi stilul de viaţă al faraonilor băştinaşi mult mai vechi și
deci mai experimentați în toate, fără a reuși însă depăşirea stadiului de
imitaţie superficială, deci falsă.
Suportând situaţia cu greu, după aproape o sută de ani, conduşi de fraţii
războinici Kames şi Ahmosé, egiptenii alungă în mai puţin de un an pe
hicsoşi acolo de unde veniseră, urmărindu-i, - cu carele de luptă deprinse

378
de la foştii uzurpatori, - adânc în teritoriul lor canaanean. Acestea se pet-
receau prin anul 1539 î.Hr.
Egiptenii îşi numeau ţara Kemet, adjectiv ce se traduce prin cel negru,
fiind raportat de cercetători la culoarea pământului fertil, dar poate că şi
pentru ei culoarea aceasta avea inclusiv sensul de mare, cum am văzut
că au existat situaţii, la fel şi cu roşu (a se revedea numele indian Kali,
finlandezul Kaleva, sau Marea Neagră). Marele pământ roşu, deşertul
(desheret), aparţinea tot lui Kemet (negru). Evreii numeau Egiptul msr,
termen ce s-a descifrat cu greu, vocalele ebraice fiind o uzanţă târzie,
abia în Evul Mediu lăsându-se convinşi savanţii evrei de către europenii
- interesaţi să-i redescopere, - să folosească o minimă notaţie a vocalelor
prin puncte (cf. Murice Ollender, op. cit.). Au rămas în final variantele
meser şi misir, evreii folosind şi pluralul Misrayim. Oricum ar fi, în am-
bele se poate recunoaşte ser/sir al limbii engleze, presupus de asemenea
în numele marelui User (deformat Osiris la greci). Pentru greci ca de-
obicei, a intrat fără ezitare în funcţiune celebrul deus ex machina: eroul
eponim. Regele Aigyptos, fiul lui Belos, inutil de atestat pe la alte po-
poare, (inclusiv la egipteni), a fost întemeietorul ţării Nilului. Regele
Danaos şi fiicele sale danaidele ar fi de asemenea de negăsit, cu toată
strădania lui Nilsson de a le explica prezenţa mitologică prin posibilele
soţii ale oamenilor mării, captive în Egipt, care au reuşi să-i ucidă pe
paznicii egipteni, fugind glorioase în Grecia natală.
Pe scurt, numele Egiptului aşa cum îl cunoaşte Europa de mult timp,
credem că nu are deocamdată o mai bună justificare decât prin formula
propusă anterior: Es sau Er gibt=este, există, se află, amintindu-ne că
egiptenii îşi mai supranumeau ţara şi „ţara zeilor”, iar Moise va fi găsit
tot în Egipt expresia Cel care este (Yahweh), şi nu ar fi exclus, la fel cum
observase şi Sigmund Freud, ca tot aici să fi reapărut monoteismul, ur-
mare a muncii intelectuale a lui Akhnaton, pe care clasicul psihanalist
austriac îl socotea drept Moise în persoană (în eseul Moise omul). A-
mericanul de origine scoţiană Robert Wenley (op. cit., cap. VIII), obser-
vase că Dumnezeul evreilor este mai degrabă o chestiune de filosofie
decât de religie. Nu vom intra în amănunte interminabile, însă ni se pare
logică aprecierea lui René Guénon în studiul Monoteism şi angelologie,
prin care susţinea că monoteismul a fost prima religie a omenirii, deoa-
rece drumul logic este de la unu la multiplu. Desigur, observaţia lui Gué-

379
non va implica o modificare de aspect: văzuţi astfel, evreii nu vor mai
apărea ca nişte novatori ce au bulversat concepţiile religioase, ci drept
conservatori constanţi ai unei idei vechi de când lumea, - Vechiul
Testament dă de înțeles asta, chiar prin versetele și capitolele dedicate
șederii evreilor în Egipt, - dar ar fi greu de spus ceva referitor la meritele
lor indiscutabile, dacă aceasta poate fi considerată o laudă în plus sau o
scădere, întrucât nu se poate nega politeismului cerinţa unei structuri
mentale şi spirituale complexe, aportul acestuia contribuind enorm la
dezvoltarea filosofică a unui Creştinism esenţialmente simplu (nu doar
pentru lumea de azi). Dacă, amintindu-ne traseul gândirii umane pe care
l-am inserat în introducerea acestui eseu, religia ar fi simplificată doar la
o etapă pe drumul cunoaşterii, atunci vom putea afirma că monoteismul
a generat politeismul, etapă probabil superioară, în mod paradoxal. Cu
circa două secole înaintea lui Guénon, cunoscutul iluminist scoţian care
l-a influenţat pe Immanuel Kant, David Hume (1711-1776), urmând
căile bătătorite, afirma că politeismul a fost prima religie de pe pământ,
„religia primitivă a omului incult”. Tracul Antisthenes, considerat înte-
meietorul școlii cinice, afirmase că de fapt pentheonul grecilor nu-i decât
o convenție, Zeul fiind în realitate unul singur (cf. Diogenes Laërtios, op.
cit.).
Reîntorcându-ne la Moise, vom aminti opinia categorică a lui K.R.
Popper (op. cit.) că folosirea istoriologiei în tentativa de a îmbunătăţi
societăţile se dovedeşte inutilă, ceea ce nu este totodată un sfat de a se
renunţa la istorie, și vom încerca unele abordări ale problemei, pentru a
vedea în ce măsură ar putea Moise reprezenta un personaj istoric sau mai
bine zis real, recurgând doar la textul biblic, un material foarte limitat şi
incert, căruia îi vom acorda credit „eliadian”, însă nu pe de-a-ntregul ci
nuanţat, în funcţie de afirmaţiile sau sugestiile autorului biblic, ale cărui
aprecieri personale sunt cel mai adesea de evitat.
Dacă Iliada - „biblia” grecilor - a greşit, nimeni nu a avut de suferit şi
nu a trecut mai mult de un sfert de secol până să apară săgețile critice.
Dacă însă Biblia evreiască va fi comis erori, urmau să treacă multe se-
cole de la descoperirea şi răspândirea cunoştinţelor ei în lume până la
apariţia unor semne de întrebare fireşti, cu rezultate radical diferite faţă
de o doctrină eminamente umană, nu o singură dată fiind ea responsabilă
pentru excesele disproporţionate faţă de întrebările fireşti, generate în

380
primul rând de ambiguităţi, un cler slab pregătit, incult şi adept mai mult
al lui Mamon şi Polemon decât al Celui care este (drept este că şi Ma-
mon şi Polemon existau, cerând drepturile lor). Se solicita clerului
răspuns la nişte întrebări pe care în comoditatea sau ignoranţa sa nici
măcar nu şi le pusese vreodată. Riposta nu a însemnat nicidecum o
revizuire a materialului disputat, ci aplicarea „argumentului celui mai
puternic”, dovedind că, asemeni multor doctrine ce se doreau „uni-
versale”, natura umană era încă în afara propriilor „frâie”. După secole
lungi de chinuri, căutări, dezbateri şi sacrificii, omul încă se arăta „un
animal neîmblânzit”, ca în aprecierea academicianului Platon (Legi, VI,
777 b). Evident, credinţa nu avea să dispară, confirmând probabil faptul
că Immanuel Kant avea dreptate în afirmaţia că biserica „adevărată”
(naturală), nu e cea din cărămidă, piatră sau din dogmele preoţeşti, ci
aceea din sufletul oamenilor (care au totuşi nevoie de un păstor, trebuie
să recunoaştem, iar aici intră desigur în joc probitatea morală și spe-
cializarea acestuia).
În ceea ce-l priveşte pe Moise, în ciuda necunoscutelor şi polemicilor
din jurul lui, de cel puţin un lucru putem fi siguri: nimic n-a fost mai
solid construit în sufletul evreilor decât personalitatea şi opera acestui
personaj excepţional care, deşi vorbeşte greu în faţa faraonului, având
nevoie de intermedierea lui Aaron, deşi s-a zbătut din răsputeri să-şi co-
recteze şi să-şi „formeze” poporul, a fost în mod eronat presupus ca
având o origine nobilă, egipteană. Dăm aici crezare textului biblic ad lit-
teram - în caz că va fi fost un personaj real, originea evreiască a lui
Moise trebuie acceptată.
Mult timp originea nobilă a popoarelor a constituit o atracţie de-a drep-
tul magnetică, iar după răspândirea Iliadei în Europa, aproape că nu era
neam care să nu-şi fi regăsit strămoşii în versurile eposului homeric,
atitudine care poate implica şi o vagă amintire a coaliţiei pan-europene
împotriva bazinului est-mediteranean, dar și în același timp însemnând
ambiția de a găsi o origine superioară vecinilor. O idee similară de ra-
portare la trecutul homeric va fi îndemnat probabil pe mulţi cercetători
să-l respingă pe Moise din lumea realităţii.
Se uită însă că a face abstracţie de textul biblic sau a-l utiliza doar frag-
mentar nu poate duce la rezultate rezonabile. Pentru că nici nu ni se spu-
ne că Moise, - deşi a fost scos din ape asemeni regelui Sargon (Sha-

381
rukkin) al babilonienilor, (specificăm că verbul masha al limbii ebraice
înseamnă a trage), - a avut vreo rudă egipteană. Pentru că s-a invocat
substantivul egiptean mosé=fiu, care a devenit o particulă caracteristică
a numelor de faraoni, dintre care am amintit deja anterior câţiva: Ah-
mosé, Kamosé, Ramosé, etc. Cu un astfel de mosé a fost comparat nu-
mele lui Moise, primul pas fiind astfel făcut spre ungerea lui ca fiu de
faraon, fără a se ţine cont că Móshe - care este numele ebraic original, -
conţine siflanta ş în loc de s a egiptenilor, schimbată nejustificat, fiind pe
deasupra diferit accentuat. Limba egipteană îl avea pe ș. Pe lângă aces-
tea, trebuie neapărat observat că dacă Moise ar fi primit un nume de la
substantivul egiptean care desemnează un fiu, el ar fi trebuit neapărat să
fie implicit fiul tatălui său, adică desinenţa egipteană mosé ar fi fost în
mod necesar precedată de numele acestuia, or el este numit exclusiv prin
ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un determinant, ca şi cum am căuta vre-
un nume propriu islandez ori scandinav Son=fiu, în mod uzual pus în
finalul unui nume, sau la români doar Escu. Simpla observaţie că lui
Moise îi lipseşte tatăl în relatarea „pescuirii” sale din coşul de papură nu
poate fi suficientă pentru a-i justifica numele ca având o origine egip-
teană. Moise ucide un soldat al faraonului cu propria-i mână, acţiune
exclusă din partea unui civil egiptean, mai ales dacă la mijloc ar fi fost
un nedreptăţit străin, nu neapărat evreu. Cât despre varianta că ar fi fost
un leader egiptean cu misiunea de a scăpa ţara de neamul şi de plăgile
evreieşti, putem fi siguri că, imediat ce i-ar fi văzut pe „robi” duşi din-
colo de Marea Roşie, orice militar egiptean s-ar fi întors de urgenţă la
datorie, pentru a rezolva şi alte probleme majore, misiunea sa însemnând
un real succes. Nici măcar urmărirea cu carele de luptă n-ar mai fi avut
sens, ca să nu mai adăugăm însoţirea mulțimii timp de câteva decenii
crunte prin deşert. Multe nu stau în picioare în episodul Moise.
Dacă se vor invoca similitudinile dintre legile faraonice sau mesopota-
miene cu cele emise de Moise, putem reaminti că la constituirea nea-
mului egiptean contribuiseră şi evreii, aceştia fiind de felul lor foarte po-
sibil devotaţi lui Dharma, tatăl regelui Yudishthira, păstrând coordo-
natele spațiale și temporale de rigoare. În limba sumerienilor vom găsi
substantivul mush=şarpe, destul de aproape de ebraicul Moshé, care mai
are sensul de figură, faţă, apariţie, amintindu-ne de şarpele înălţat de
Moise în deşert (pe o „prăjină”), trasnsmis apoi prin tradiţie sub numele

382
Nehuştan, iar faţa, figura sau apariţia sunt de asemenea legate de Moise,
Peniel sau Yahweh, amintindu-ne și de renumita scenă neotestamentară a
schimbării la față. Un verset din Matei, 10: 16-17, ne arată şarpele ca
fiind respectat chiar şi de Hristos, alăturându-l inocentului porumbel.
Titus Livius ne relatează în a sa Ab urbe condita (VII, 17) cum tarquinii
înaintau spre romani în timpul unei confruntări armate precedaţi de pre-
oţi purtători de torţe aprinse şi înfăşuraţi în şerpi vii, imagine înspăi-
mântătoare la prima vedere pentru tinerii ostaşi ai Romei, care se retrag
în tranşee după şocul vizual îndurat.
Apelând la limba africană swahili, putem observa că a mosi înseamnă
primul, moja=unu, moshi=abur, ceaţă (duhul lui Dumnezeu umbla peste
ape, Moise fusese scos din ape, el desparte apele și scoate apă din piatră
seacă), iar aceşti termeni pot avea legătură cu numele şi povestea lui
Moise, îndemnându-ne să presupunem că şi lui, - asemeni lui Ahile Pe-
leianul, atunci când evreii vor fi fost nevoiţi a da o formă scrisă pro-
priului trecut, - căutând un nume pentru „eroul” lor, i-au aplicat principii
similare: numele trebuie să-i reflecte faptele sau să fie cel puţin legat de
caracteristicile de bază ale acestuia.
Dacă l-am considera pe Moise egiptean, în afară de mosé=fiu nu vom
găsi termeni apropiaţi care să ne ofere indicaţii că într-adevăr aşa au stat
lucrurile ca în textul biblic, iar dacă am afla vreunul (am arătat mai sus
inconvenientele lui mosé), textul ne-ar contrazice presupunerile. Nu
trebuie să uităm că Aaron, un foarte posibil nume arian, este frate „bun”
cu Moise, ceea ce ar fi puţin probabil că s-ar fi întâmplat cu un „frate”
egiptean (ah sau more în ebraică). Egiptul avea relaţii cu Creta, însă de
vasalitate, frescele faraonice înfăţişându-i pe cretani aducându-şi tributul
la Curtea fiului lui Ra, în caz că am căuta vreo echivalare simbolică a
înrudirii celor doi, diferiți după nume.
Prin urmare, tot cu limba ebraică va trebui să începem compararea nu-
melui celei mai marcante personalităţi din Istoria vechiului Israel dina-
inte de Creştinism însă, reamintind relaţia dintre „fraţii divini”, vom
implica şi cuvinte indo-europene, precum şi alţi termeni ai altor popoare,
străine de ambele neamuri, dar cu care vor fi fost în contact. Cuvintele
ebraice nu sunt tocmai multe nici ele, oricum mai numeroase decât sin-
gularul mosé al Egiptului. Şi ne grăbim să avertizăm asupra incertitudinii
lor, subiectul cercetat fiind de o vechime substanţială; deşi cantitatea de

383
material privitoare la Moise este superioară Iliadei ce-l descrie pe Ahile
în grabă, textele despre fratele lui Aaron şi Miriam nu-şi propun deloc o
dezvăluire a personajului, dorind parcă din contră, să-l facă destul de
ambiguu, pentru ca în final Dumnezeu şi vrerea Lui să iasă în evidenţă,
reuşindu-se parcă opusul celor propuse. În această privinţă, ca de altfel
în multe alte chestiuni biblice, Creştinismul nu aduce alt aport decât al
elevului silitor ce aplică o mulţime de cunoştinţe de logică, menite însă a
consolida şi cimenta o tradiţie urmată de la bun început sub semnul fricii
ce nu îndeamnă la raţiune ci la supunere necondiţionată (Napoleon câşti-
gase mari bătălii inclusiv datorită „ştiinţei” de a-şi face poprii generali să
gândească la fel ca el, deşi sfârşise prin dictatură, asemeni lui Cesar în
politică la Roma).
Sfântul Grigorie din Nyssa de exemplu, credea că disputele dintre Moi-
se şi Faraon reprezintă lupta dintre adevărata religie şi idolatrie. De fapt,
zăbovind puţin între reperele fricii şi ale strădaniei de a o impune, dacă
citim cu atenţie, nu numai în Levitic şi nu numai o singură dată spune
Moise răspicat: „Eu sunt Dumnezeu!”, de parcă tocmai aşa ceva se luptă
el din greu să demonstreze predicând în deşert, şi la propriu şi oricum ar
fi, interesându-l parcă nu atât rezultatul predicilor cât numărul celor
terifiaţi sau al “victimelor” ce s-au sustras fricii. În asemenea pasaje este
greu să te îndoieşti de existenţa lui, deoarece este bine portretizat ca
leader ambiţios, un tiran “luminat” al epocii, dar limitat totuşi de canoa-
nele vremii (să nu uităm cât timp şi câte victime i-au trebuit omenirii
până ce revoluţiile burgheze sau Napoleon să poată duce la înlocuirea
sau cel puţin la amendarea regalităţii, iar aici ne aflăm la peste trei mile-
nii înaintea „micuţului caporal”, probabil claritatea și calitatea textului
biblic ne face să uităm cu ușurință imensa diferență de timp).
În ebraică moshel înseamnă conducător, guvernator. Moshia înseamnă
salvator, aproape de Mesia. Mosad=bază, temelie, dar şi instituţie; mu-
sar=etică, morală. Desigur, am selectat toţi aceşti termeni (cf. Dic-
ționarul explicativ al aceluiași Hârlăoanu) pentru posibila lor legătură cu
numele lui Moise şi cu implicaţiile sale. La rudele lui mesopotamiene
vom găsi mash-mashu, numele vraciului, probabil preluat de la sume-
rieni, pentru care mash-mash era numele preotului şi al marelui exorcist.
Este interesant de subliniat, pentru urmărirea persistenţei şi implicaţiilor
lexicale, că mash-mash înseamnă şi păstor de capre iar luat separat,

384
mash înseamnă capră, cândva un mare zeu (cf. goat=god, etc.; nu vom
omite nici grecescul moschos=tăuraş). În poemul sumerian Ghilgameş
găsim muntele Mashu păzit de oamenii-scorpion, de unde începe călă-
toria lui Ghilgameş în căutarea vieţii veşnice. La tracii triballi din nordul
Istrului existase un rege cu numele Syrmos (sir+mos?), menționat și de
Arrianus și de Strabon (cf. Vasile Pârvan – Getica, II).
Nu vom uita că Moise a compus două importante cântări (Ieşirea, 15: 1-
19 şi Deuteronom, 32: 1-43), aşa că nu trebuie să evităm o raportare a
numelui său la mousa (muza) grecilor, Muza fiind numele armean al lui
Moise (pentru că tot am menţionat Ararat-ul, pe miticul Er şi pe Terah
legat de ter=prinţ la armeni). Belgianul Marcel Detienne (op.cit., II),
arată că substantivul comun mousa avea o dublă semnificaţie la grecii
antici: cuvânt cântat, ritmat, dar şi putere divină, ambele apropiindu-se
de Moise, fără a-i surprinde însă esenţialul. Dar oare ce cuprinde poves-
tea şi întregul său „tufiş înflăcărat” care să poată fi lăsate deoparte ca ne-
esenţiale? Întreaga poveste a lui Moise degajă efervescenţă, are vigoare
şi naturaleţe generală, indiferent de elementele legendare ce par a se afla
şi în alte clişee. Dacă povestea lui Iosif poate fi numită cea mai reuşită
din punct de vedere artistic din întregul Vechi Testament, pe care cana-
dianul D.B. Redford aproape că o desfiinţează, episodul Moise, respins
ca personaj istoric de acelaşi arheolog ca și de alții, reprezintă forţa
aripilor de vultur. Latinescul musculus ne poate permite o comparaţie cu
numele şi forţa unui personaj ce doar cu greu ar putea fi rodul unei
ficţiuni. Moschophoros al grecilor ne vorbeşte despre moschos=viţel,
trimiţându-ne direct spre faimosul viţel de aur al discordiei biblice. Aici
ar fi de remarcat faptul că, întorcându-se în tabără şi auzind larmă, lui
Iosua i se pare a auzi ritmuri războinice, iar lui Moise complet diferit -
cântece de distracţie (Ieşire, 33: 17-19), incitând la întrebări înregistrate
sau sugerate de scribul biblic: Iosua, un apropiat al lui Moise, care pri-
mise anterior misiuni de luptă, oare chiar nu distingea un vacarm pro-
vocat de muzica războinică de un ritm al muzicii distractive? Credem că
în jurul lui Iosua, - personaj de altfel destul de şters până la cartea ce-i
poartă numele, şi în care imită unele din faptele de glorie ale lui Moise
minus legislaţia, - se ţes destule indicii pentru a-l considera un „intrus”
în preajma lui Moise, în vederea pregătirii pentru recitalul „solo”.

385
 Arheologii (inclusiv Redford, op. cit.) au depistat două direcţii de inva-
dare a Canaanului: una dinspre sud-vest, reprezentată de acţiunile lui
Moise „egipteanul”, cealaltă dinspre nord-est, redată în Cartea lui Iosua
(parţial). După cum ne informează textele despre episodul Moise, o dată
cu evreii săi au ieşit din Egipt o mulţime de alte neamuri, adică raţionali
fiind, la fel precum intraseră, acţiune al cărei început e redat sugestiv de
frumoasa poveste a lui Iosif şi a fraţilor săi (condsiderată de Redford
fictivă tocmai pe acest motiv). Prin urmare, putem uşor presupune că
amestecul celor intraţi nu se schimbase prea mult faţă de cei care au
ieşit, ca într-o balanţă contabilă. Din aceasta ar rezulta că, dacă hyksoşi
au intrat, acelaşi amestec iudeo-hurrit va fi fost de găsit şi la ieşire, sub
conducerea „mâinii de fier” a lui Moise, permiţându-ne presupunerea că,
având mai ales în vedere reluctanţa consacrată a evreilor antici de a se
lăsa conduşi, la care vom adăuga celelalte detalii ale textului privitoare
la o masivă mişcare de mase din Egipt spre Canaan, Moise nu poate fi
considerat decât memoria ultimului faraon hyksos, ceea ce i-ar modifica
sensibil certificatul de naştere. Repetăm variantele: sub nicio formă nu
putea fi egiptean, iar un anonim ne-evreu (goyim) n-ar fi rezistat prea
mult în veneraţia evreilor. Să nu uităm, când au adoptat regalitatea,
probabil la presiuni externe, instituția s-a impus cu greu, și pe o scurtă
durată. Ne vom reaminti aici rolul lui mos=rege în numele lui Priam/
Briamos. Însă mai existau nume proprii care să-l conţină pe mos: tracul
Rigmos (Iliada, XX, 468-469), sau Alchimos (ibidem, XXIV, 566) ucis de
Patrocles, aheul cel mai drag lui Ahile, repetăm.
Desigur, ideea nu este originală, „stâlpul de foc” ce călăuzea tabăra în
marş a fost raportat la erupţia vulcanului din insula Santorini, care s-a
întâmplat cam prin vremea exodului spre Canaaan, deci pe la 1560 î.Hr.,
iar dacă Ierihonul n-ar fi putut cădea în mâinile invadatorilor imediat
după invazia „popoarelor mării”, aşa cum presupun totuşi majoritatea
istoricilor, el fiind deja distrus pe la 1200 î.Hr., nici o mantie domnească
sumeriană n-ar mai fi fost de găsit prin Canaan pe timpul invaziei pan-
europene, iar viaţa lui Acan şi a celor implicaţi n-ar mai fi fost periclitată
de acest vestmânt de lux pe care aparent însuşi Iosua pusese ochii.
S-ar spune că în privinţa lui Moise avem de ales între aceste două vari-
ante la îndemână: ori îl considerăm un om foarte mare, după cum îl
prezintă textele şi după efectul persistent al întreprinderilor sale, ori îl

386
menţinem într-un anonimat „glorios”, perpetuând totodată şi supărătoa-
rele necunoscute legate de el. Iar dacă îl considerăm un om mare, cum
merită de iure, atunci el nu putea fi alt personaj decât un faraon hyksos,
foarte probabil ultimul, explicând astfel aroganţa lui, multcriticata şi în-
doielnica „robie”, precum şi plânsetele evreilor în pustiu, la amintirea
unei vieţi de îndestulare, cel puţin în privinţa hranei. Dacă evreii ar fi
fost realmente „robi” - nu stăpâni, cum ar reieşi din varianta prezumptivă
a dominării hyksose, - exodul ar fi fost cu adevărat o reuşită indiscu-
tabilă, însoţită de urale de bucurie, iar „spălarea ruşinii Egiptului” ar
apărea ca o frază îndoielnică și inutilă, exprimată cu mare întârziere,
abia după prima victorie militară (luarea Ierihonului, dubioasă pentru
arheologi şi istorici). O victorie armată nu poate „spăla” decât „ruşinea”
unei înfrângeri militare, insucces ce s-a întâmplat în mod atestat arheo-
logic, hyksoşii pierzând în faţa avântului patriotic egiptean, groaza faţă
de carele de luptă eficient folosite păstrându-se mult timp în Biblie, după
ce carele faraonului fuseseră „mistuite” de apele Mării Roşii (cf. Jude-
cători, 4: 3 şi 13). În privinţa tonului inadecvat al relatării, vom observa
că egiptenii şi uneori hittiţii obişnuiau să deformeze rezultatele unei
bătălii, transformând cu uşurinţă în înscrisuri o înfrângere într-o victorie,
aşa cum s-a petrecut cu lupta Qadeşului. Spiritul războinic şi optimismul
trupelor pentru viitor trebuiau menţinute şi totodată stimulate. Poate că
la o asemenea minciună “îngăduită suveranului” se gândise Platon în
Republica, stârnind mult mai târziu indignarea injustă a lui Popper (op.
cit.; în schimb, uciderea pruncilor deformaţi şi ascunderea monstruoa-
selor pruncucideri, cu mult mai revoltătoare decât minciuna regelui, sunt
trecute cu vederea de minuţioasa perspicacitate a lui Popper, în mod
inexplicabil).
Însă probabil cea mai mare problemă, - în ceea ce priveşte considerarea
puhoiului de evrei şi alte neamuri, numai evreii fiind, - potrivit textului
biblic, care-i omite pe străinii menţionaţi anterior, - cam şase sute de mii
de suflete, - fapt ce nu pare să fi atras atenţia nimănui timp de milenii, -
ar fi tocmai armata, baza succesului militar în cucerirea Canaanului. Dat
fiind statutul unui rob în Egipt, - mai ales străin, - întrebarea ce s-ar fi
cuvenit pusă, cu precădere în cazul victoriilor „care spală ruşinea Egip-
tului” ar fi trebuit să se refere în primul rând la înarmarea şi instruirea
trupelor, cu îngăduinţă abramică în fața îngerilor executori ai Sodomei

387
socotindu-i nu o zecime, nu o sutime, ci abia o miime (sau doar un plu-
ton) din numărul consemnat. De unde-şi puteau ei procura arme în
deşer-tul Sinaiului, jefuirea armatei egiptene sau trucul cu „împrumutul”
ca în cazul bunurilor casnice sau alimentelor pentru drum fiind excluse
ca ireale. Puteau oare pâlcurile de beduini prost înarmaţi să le vândă pro-
priile arme insufciente, preţioase şi necesare în primul rând lor? Puteau
nişte robi să-şi confecţioneze arme la cuptoare şi fierării artizanale, cum
ni se spune că au procedat cu unele podoabe ale Cortului Întâlnirii (Ta-
bernacolul)? În eventualitatea că trecem cu vederea şi acest obstacol de-
loc neglijabil, ştiind clar de la toţi egiptologii (cf. Pierre Montet, op. cit.)
că unui rob nu-i era îngăduit nici măcar să mimeze scene de luptă, cum
se vor fi instruit fizic temuţii luptători ai lui Israel? Cu toate calităţile mi-
litare ale „iudeului” Caleb, presupunând că ar mai fi fost şi alţii, neîn-
registraţi de text, unde şi când se vor fi instruit ei? - pentru că li se im-
punea un minim de pregătire, atât ca rezistenţă fizică sau cooperare între
diversele corpuri de armată, dar şi în ceea ce priveşte asediile de cetăţi,
trompetele Ierihonului nefiind desigur eficiente oricând (mai mult ca
sigur niciodată). Singurul lucru pe care se îngrijeşte autorul biblic să-l
prezinte drept un mare neajuns este logistica şi uneori, rezistenţa psihică
la un drum interminabil. În rest, niciun fel de preocupare pentru prob-
lemele militare, deşi interesul pentru unele conflicte cu inamicul, interes
ce pare uneori existent, ar fi impus şi astfel de amănunte. Tratatul despre
Arta războiului al chinezului Sun Tzu a apărut târziu şi departe, în China
(sec. al II-lea î.Hr.), însă putem fi convinşi că şi Orientul Apropiat avea
aşa ceva, inclusiv Egiptul, foarte probabil secrete sau la fel de absconse
ca multe pasaje din renumitul și mult mai târziul Strategycon al regelui
bizantin Mauricius. Dacă Spartacus îşi va fi adunat armamentul pe mă-
sură ce obţinea victoriile, având aşadar „acte justificative”, în ceea ce
privește proveniența lor, problema necunoscutelor nu este el sau ceva
legat de el, adevărata problemă este armata romană cu militari de cari-
eră, învinşi de tracul pentru al cărui neam Ares a demonstrat că „aleşii”
săi au mare valoare.
În cazul lui Moise, reuşitele militare sunt de multe ori legate de Iuda şi
tribul său, Caleb fiind unul dintre asemenea oameni viteji (repetăm: yud-
dha=luptă, război, pentru limba Mahabharatei, amintindu-ne de regele
Yudishthira; despre el, Georges Dumézil nota în Mit şi epopee că, în po-

388
fida numelui, nu acesta este luptătorul par excellence al marelui poem
sanscrit).
Dacă problema armamentului este o evidentă lacună a întocmitorului
textului sau a vreunui consiliu ad hoc, când este vorba despre odoarele
Cortului Întâlnirii, inerţia face ca problema obţinerii metalelor, - pre-
ţioase cu toatele în deşert, mai ales pentru nişte sclave, la care se adaugă
problemele de transport şi prelucrare, - să sporească semnele de între-
bare, şi aşa destul de numeroase. De multe ori autorul caută parcă să
treacă o cămilă prin urechile acului, - o altă eroare lingvistică greu de
strămutat e această trecere a cămilei prin urechile acului, remarcată la
noi de regretatul profesor George Pruteanu: dictonul se referă la kami-
los=odgon, nu la kamelos=cămilă, - însă în privinţa armamentului şi a
metalelor furnizate în cea mai mare parte de către femei, - pare a încerca
să treacă de-a dreptul un elefant prin urechile aceluiaşi ac.
În scurtele momente de repaus, Moise are timp să elaboreze legi. Dar şi
în acest domeniu are un „învăţător”, pe socrul său Ietro madianitul, redat
de Septuaginta prin Iothor (vol. II în ediția română). Ietro aminteşte de
particula tro, întâlnită în numele Troiei tracice, sau în verbul suedez att
tro, iar în cazul în care numele real ar fi fost Iothor, thor final ne va
aminti de zeul nordic Thor, sau de alte situaţii ce indică prezenţa indo-
europenilor. Contribuţia socrului madianit nu este esenţială, însă în
economia textului simpla lui apariţie poate fi semnificativă. Majoritatea
legilor lui Moise sunt interdicţii sau ordine restrictive. Verbul folosit este
altul, dar probabil că pentru traducerile în engleză forma negativă a
modalului must (în loc de do not, ca să ne referim la importanta limbă
engleză, luată permanent în calcul la reactualizarea textelor biblice), ar fi
fost cea mai adecvată, iar pentru versiunile germane, verbul müssen ar fi
redat cel mai bine imperativul impus de Moise, de obicei transpus în
româneşte prin forma negativă a modului conjunctiv, cu toate că și
această formă poate implica o comandă („să nu faci...”, etc.). Aceste
verbe sunt apropiate de numele lui Moise, iar albaneza, pentru care am
văzut că ar exista unele motive de comparaţie cu galica sau chiar engle-
za, are un imperativ verbal la forma negativă uimitor dar și grăitor: mos!
Este echivalent cu forma auxiliară negativă do not a limbii engleze.
Pentru situaţii obligatorii, ardelenii folosesc adesea musai, o rămăşiţă
„românizată” a germanului müssen.

389
 Biblia spune că Moise a stabilit ziua de repaus duminical, - Ieşirea, 31:
12-18, - care a însemnat la începutul creştinismului unul dintre motivele
de atracţie a poporului către noua religie, după cum a remarcat ameri-
canul Robert Wenley (op. cit.), omiţând vreo apreciere la adresa roma-
nilor, care îngăduiau totuşi robilor lor să ţină acest obicei cu reale im-
plicaţii economice defavorabile. Însă ceea ce ne interesează acum nu
este respectarea acestei zile, - aproape trecută în desuetitudine de mer-
cantilismul lumii moderne, însuşi fostul papă de origine germană Joseph
Ratzinger atrăgând atenţia asupra necesităţii revenirii la ea, - ci numele
său german: Müssetag, care înseamnă duminică, totodată şi zi de odihnă.
Un alt cuvânt care se cere inserat referitor la numele lui Moise poate fi
Moschophor-ul grecilor, unde moschos înseamnă taur, după cum am mai
spus în rândurile anterioare. Tot acolo am afirmat că taurul a fost, după
stadiul actual al cercetărilor, cel mai vechi mare zeu al omenirii. Iar
moschos al grecilor poate fi desigur legat de „viţelul de aur” (Ieşire, 32).
Pentru sumerieni, numele taurului este gud (este pentru că în inscripţii
încă mai există, deşi limba a încetat de milenii a mai fi folosită), amin-
tindu-ne de perechea engleză good/god, probabil şi de numele marelui
rege-arhitect Gudea. Pentru limba bascilor, guda înseamnă război, însă
acesta ar găsi o mai bună comparaţie cu sanscritul yud=a lupta, şi cu
Iuda al iudeilor, după cum am arătat mai sus. Este uimitor pentru unele
cuvinte cât de apropiate puteau fi, realitate observată şi înregistrată pro-
babil și de autorul biblic al textului despre puternicul și intransigentul
rege Nimrod şi Turnul Babel.
Moise n-a lăsat generaţiilor următoare nicio construcţie ca moştenire,
cum era obiceiul marilor șefi de nații, însă el trebuie considerat autorul
Tabernacolului, deşi au lucrat la realizarea acestuia meşteri de seamă,
din tribul lui Iuda. Ne atrage atenţia numele lui Uri, amintind de Urie
hittitul, dar şi de Iuri al ruşilor, un nume foarte răspândit la ei, în genere
xenofobi; acest Uri era fiul lui Hur, de unde putem lega pe Iuda mai clar
de hurriţii cei foarte importanţi, înrudiţi cu hittiţii şi cu tracii, hurriţi a
căror capitală Wasugani rămâne încă nedescoperită, neam despre care
Sabatino Moscati presupunea (Vechi imperii ale orientului, Partea II,
cap. V), că ar fi contribuit foarte substanţial la mitologia multor arieni,
nu numai a grecilor. Ceea ce ne atrage atenţia la Cortul Întâlnirii, într-o
lume în care orice detaliu aparent nesemnificativ avea rostul său bine

390
stabilit, este acoperişul cortului, care ne-am fi aşteptat să simbolizeze
cerul, având deci o culoare potrivită. Dar nu, - acoperişul, - după opiniile
multora dintre primii scriitori omiletici trebuind să reprezinte cerul, -
este confecţionat din unsprezece covoare din păr de capră (Ieşirea, 26:
7), peste care se vor aşterne un număr (secret?!) de piei de berbec,
vopsite în roşu, peste care va veni un ultim acoperiş din piei de viţel de
mare (?), termen încă aflat în dispute. Se remarcă importanţa caprei şi
berbecului, precum şi a culorii roşu, asupra căreia nu mai insistăm.
Asemeni lui Ioan Chrysostomul, Grigorie din Nyssa (Viaţa lui Moise),
văzuse aici culoarea sângelui. Este adevărat, zeul lui Moise era un zeu
războinic, vremurile erau sângeroase, însă din moment ce se căzuse de
acord că acoperişul cortului reprezenta cerul, sângele vremurilor acelora
trebuia să se fi considerat trecător, pe când cortul trebuia să reprezinte
ceva quasi etern, chiar dacă se va fi prorocit şi o vreme în care se va
renunţa la cort, pentru a se face Domnului o casă de piatră. Credem că
intenţia simbolisticii acoperişului era de a reflecta şi probabil a menţine
o anumită ierarhie, capra fiind sub nivelul berbecului cel roşu, stratul
final fiindu-i rezervat viţelului (moschos), deşi viţelul de aur se aruncase
de mult pe foc. Dacă intuim bine aceste lucruri, înseamnă că discordanţii
„viţei de mare” (cf. Dicționarul biblic al lui Douglas) vor trebui reduşi la
dimensiunile unor bovine terestre obişnuite. Să nu uităm că evreii s-au
deprins târziu cu marea, niciodată ei nu s-au remarcat în navigaţie,
versetele despre corăbiile nemişcate ale lui Dan punând cercetătorilor
anumite întrebări, greu de soluționat (Judecători, 5: 17, unde şi Aşer,
personaj de altfel destul de şters, este pus în legătură cu marea şi os-
troavele, în mod uimitor. Iona rămâne o legendă, destul de ciudată cel
puțin pentru nişte neiubitori de mare, care uneori îndrăzneau totuşi a-şi
încredinţa viaţa pe mâinile renumiţilor mateloţi fenicieni, greci, apoi ro-
mani).
Nu o singură dată ni se vorbeşte în episodul Moise despre Israel, Ţara
Făgăduinţei, ca despre o „moştenire”, iar acest cuvânt apare în Vechiul
Testament aproximativ de două sute patruzeci de ori. Verbul a moşteni
apare doar de şase ori, iar moşie, - cuvânt românesc care s-ar putea ra-
porta de asemenea la numele lui Moshé, - apare ceva mai mult de cinci-
zeci de ori. Verbul a moşi, folosit cu predilecţie de Socrate, că doar

391
mama sa Phainarete fusese moaşă, poate fi la fel considerat ca util în
acest context (Ieşire, 1: 15, sq., unde apar mai multe moaşe).
Tot în limba română, moş se numeşte omul vârstnic, în unele regiuni (de
exemplu în Moldova), moşul este fratele mai vârstnic, iar prin moşi se
înţeleg strămoşii. Moşii (de câteva ori pe an sâmbăta) sunt în România
sărbători religioase importante, în care se comemorează strămoşii fiecă-
rei familii, mai ales la ţară, unde aproape oricine a primit de la ei câte
ceva drept moştenire. Nu numai în România dar şi în alte ţări europene
(în Franţa medievală sau renascentistă de exemplu), exista obiceiul ca
fiul cel mai mic să nu preia nimic, fiul cel mare moştenind cea mai con-
sistentă parte a averii, de unde i s-a tras probabil denumirea de moş. În
Cartea lui Iosua, 1: 15, moştenirea apare cel mai aproape de numele lui
Moise: „Şi vă veţi îndrepta fiecare spre moştenirea sa, pe care Moise v-a
dat-o...”
Legat de aceste observaţii vom repeta vechiul raport bătrân/om mare
sau uriaş (cf. germanul alt=bătrân faţă de latinul altus=înalt, poate şi
preteritul verbal rusesc bîl=a fost, comparat cu adjectivul balşoi=mare).
Când s-au văzut puşi în situaţia de a vorbi despre personalitatea celui ce
le lăsase o însemnată moştenire, evreii îl vor fi numit probabil Moşul,
numele real fiindu-i uitat, dar nu şi contribuţiile. Se pare că, în oricât de
mică măsură, limba română ne ajută din nou la unele probleme lingvis-
tice vechi. Vom remarca totuşi greutatea cuvântului moştenire, amintin-
du-ne că după consemnarea lui Herodot, persanii revendicau Ionia ca
fiind „moştenirea” lor, fără a primi din partea grecilor raționali și politi-
cieni altă replică decât pe cea a armelor.
Mergând mai departe pe această linie a termenilor ce ar fi putut contri-
bui la alegerea numelui lui Moise, vom observa că mos majorum era
pentru latini tradiţia, „moştenirea” spirituală cu putere de lege, iar su-
poziţia poate fi întărită de anticul termen grec pentru lege, nomos (un
mos final, ca în demos=popor), care avea acelaşi sens: tradiţie, datul
strămoşesc. Pluralul pentru latinescul mos este mores=moravuri, unde
sesizăm particula mor a indo-europenilor, ce echivalează o cantitate ap-
reciabilă, concretă sau abstractă. Cu alte cuvinte, aceste din urmă cone-
xiuni ne-ar putea îndemna şi spre o a treia variantă privitoare la el: opera
lui Moise a fost anonimă, legile adunându-se treptat și modernizându-se,
dar foarte puţin; am dat anterior credit lui René Guénon în privinţa mo-

392
noteismului ca religie iniţială a omenirii, evreii apărând astfel nu înte-
meietorii ci conservatorii lui, ceea ce se va fi putut întâmpla şi cu Legile
mozaiste, numeroase şi detaliate. În Moise omul, Sigmund Freud obser-
vase că povestea lui Moise conține numeroase elemente mitice, la care
putem adăuga și comparația cu legiuitorul cretan Minos, ambii primind
legile direct de la Zeul lor suprem.
Totuşi, dincolo de amănuntele necesare unei figuri legendare, cum ar fi
naşterea obscură, pescuirea din ape sau moartea la maximul vârstei îngă-
duite omului după „afacerea uriaşilor” ce erau dedaţi doar plăcerilor tru-
peşti (Facerea, 6: 3), credem că povestea lui Moise conţine prea multă
realitate pentru a fi o invenţie. Un Golem s-ar putea plăsmui, e însă mai
greu să-l faci să şi funcţioneze. Minunata istorie a lui Iosif este foarte
reuşită, pentru unii chiar incredibilă pe acest motiv (cf. Redford), având
un număr redus de elemente incredibile ori dubioase, şi redând un episod
nici pe departe la fel de semnificativ ca faptele şi conjunctura amplă în
care este încadrat Moise.
Dacă vom citi „cu atenţie” episoadele consacrate lui Moise aşa cum
sfătuia Origen, vom depista o evoluţie gradată şi cât se poate de inte-
resantă a relaţiilor celor două tabere, - evrei şi arieni, - pe măsură ce se
apropie de ţara Canaanului, unde aveau să întâlnească un amestec de
aceeaşi componenţă. Cu această ocazie vom observa că, în situaţia ac-
ceptării apariţiei lui Moise în Canaan în vremea „popoarelor mării”,
hurriţii nu puteau cronologic să fie prezenţi în zonă şi, dacă nici
considerându-l pe Moise hyksos nu vor mai fi fost o mare putere, cel
puţin şansa de a le fi rămas amintirea este mai ridicată decât pe timpul
eroilor homerici, care nici aceștia nu mai păstrau din hittiţi urma vreunei
amintiri.
Am spus că Aaron are probabil nume arian. Sora lui, Miriam, are un nu-
me comparabil cu al myrmidonilor, adică prezintă particula mir, tran-
sformată mai târziu de europeni în mar (Maria sau Mariana). În cazul
lor vom observa hotărârea târzie a autorului de a-i înfrăţi, și asta abia
după ce aflăm o sumedenie de lucruri despre Moise (la a cărui naştere s-
ar fi cuvenit să primim totodată un minim de informații şi despre Aaron,
presupunând că femeile erau marginalizate iar Miriam fusese uitată).
Încă departe de Canaan, are loc cearta deschisă între Aaron şi Miriam pe
de o parte, şi „fratele” Moise pe de alta (Numeri, 12: 1-3). Miriam era

393
profetesă, iar Aaron are dexteritate în mânuirea toiagului făcător de mi-
nuni. Acest toiag se numeşte în engleză rod, şi îl găsim ca terminaţie a
numelui lui Nimrod, probabil primul împărat al lumii în viziunea biblică.
Rå şi råda (citite ro/roda), sunt două nume ce se aplicau frecvent zâne-
lor din folclorul suedez (cf. M.P. Nilsson, A History of Greek Religion,
Ch. 5), iar observaţia lui ne trimite la renumitul J.G. Frazer, care ne arată
că din magicieni şi vrăjitori s-au ales regii, vrăjitorul rămânând în final
doar rege, magicianul evoluând separat (Creanga de aur, ediţia prescur-
tată, Cap. VII), fără şanse de a uzurpa autoritatea celui dintâi. Anterior
am amintit câţiva termeni care-l desemnează pe magicianul mesopota-
mian (semit): mashmashu, iar mash-mash însemna preot, mare exorcist
la sumerieni, la care putem adăuga chinezescul moshushi=vrăjitor, mo-
shu=vrajă, iar mushi înseamnă preot. Poate că o asemenea situaţie ni se
prezintă şi în cazul disputelor dintre Moise şi Aaron, „regele” ieşind în
cele din urmă victorios (revenim la Priam/Briamos, bria+mos). În tra-
ducerea unei Istorii universale, eruditul logofăt de taină al lui Șerban
Cantacuzino, prahoveanul Vlad Boțulescu de Mălăiești (sec. XVII-
XVIII), numește atât pe Moise cât și pe Iosua „voievozi” ai Israelului
(cf. Asia. Istoriia pământului făgăduinței).
Acestea pot fi indicii asupra vechimii celor relatate, amintindu-ne că
Iliada, cu un conţinut contemporan „popoarelor mării”, nu excelează în
elemente fantastice, cu excepţia transformării apelor în eroi, dar cu două
sau trei generaţii în urmă, tot acolo supraomenescul este incomparabil
supradimensionat.
Cearta dintre Aaron şi Moise reprezintă probabil tentativa arienilor de a
prelua conducerea (se poate interpreta şi astfel). „Fratele” cel mare Moi-
se nu se arată deloc un frate bun, cu toate că de câteva ori intervenţia
directă dăunătoare a autorului (posibil diferit), ni-l prezintă ca pe un om
„milos” (crezut a priori de mulţi exegeţi, Origen printre ei). Nu sunt rare
cazurile când el este de-a dreptul barbar, asemeni unui tiran neîndup-
lecat, ce nu admite nici cea mai neînsemnată opoziţie, cu atât mai puţin
în faţa plebei (cf. interesanta revoltă a lui Core - Numeri, 16: 1-50).
După „masacrul” sălbatic al poporului, ce trebuia considerat în mod
normal şi el „ales”, dar căruia îi trebuia desigur nişte conducători (unul
rege, altul preot), aparent pentru a-l atrage pe Aaron de partea sa, Moise
îl „unge” mare preot (idem, 17: 1-13, şi 18: 1-32). Dacă Moise n-ar fi

394
fost deja rege (nu contează că învins şi alungat), ci un biet „iluminat”,
bucuros că şi-a văzut cioporul de credincioşi în afara Egiptului tiranic ce
le sporea permanent norma de cărămizi de lut (folosite cu precădere în
Mesopotamia și nu în Egipt, inadvertenţă sancţionată just de canadianul
D.B. Redford), ne-am putea imagina cu uşurinţă că Moise şi-ar fi re-
zervat sieşi înalta funcţie acordată lui Aaron, căruia are efectiv puterea
de a i-o conferi. Pare evident că dacă Moise n-ar fi fost nimic altcineva
decât „eliberatorul” dintr-o robie pe care o regretau, adăugând mâna lui
de fier inflexibilă şi cruzimile de om „milos”, el ar fi fost uitat complet,
maxim după o generaţie sau două. O oarecare uitare s-a aşternut totuşi
peste el, numele trebuind a i se reconstitui, potrivit normelor aplicate
unui asemenea caz (contrar afirmației din Critias, 109d, susținem din
nou că faptele au dat nume personajelor la momentul așternerii uitării).
Am prezentat unele motive grele care atârnă împotriva unui Moise
anonim, salvatorul lui Israel din robia cruntă a unor fabrici de cărămizi
imaginare. În finalul acestui subcapitol, din nou succint pentru un su-
biect vast, vom da numele marelui zeu al Moabului, de unde urma să
apară un alt mare salvator al Israelului, regele David. Acest zeu se nu-
mea Kemosh, apropiat de numele şi de măreţia lui Moshé. Nu rare sunt
cazurile când fraza „Eu sunt Dumnezeu!” pare a veni direct din partea
lui Moise, asemeni unei imitaţii ambiţioase de faraon autentic, care era
totuşi în realitate ceva mai modest, comparativ cu biblicul Moise: fara-
onul egiptean pur se considera doar „fiul” și urmașul lui Ra, nicidecum
Ra în persoană. Dincolo de această modestie, egiptenii erau totuşi un
popor foarte mândru, iar faptul că înfruntau adeseori cele mai crunte
pedepse şi comiteau „sacrilegiul” de a jefui un mormânt al vreunui Ho-
rus întruchipat, dovedeşte că nu erau tocmai aşa creduli cum îi presu-
punea uneori Herodot (probabil şi faraonii cu preoţii lor), cărora le re-
cunoaşte totuşi înţelepciunea. Egiptenii trebuie să fi fost foarte comu-
nicativi între ei, iar diferenţele mari dintre zei promovate de preoțime
separat pe nome, precum şi fraudele grosolane de a li se da pietre sau
alte umpluturi învelite în pânză în loc de ibişi mumificaţi sau alte ani-
male ce treceau drept sacre, pot să fi contribuit la întărirea convingerii că
a jefui un mormânt de faraon nu va fi judecat de Anubis sau Toth ca o
faptă mai condamnabilă decât a unui preot dedicat adevărului (Maat) şi
celor sfinte. Nu rare au fost mumiile în care în loc de necesarii ibiși s-a

395
găsit umplutură de bolovani Se spune că în străvechiul Sumer, una din
cele mai aspre pedepse se aplica celui ce făcea un orb să se rătăcească
dându-i indicaţii false, lege care pare să fi rămas fără ecou extern. La
urma urmei, dacă știm ce reprezenta Maat pentru un preot egiptean, nu
avem siguranța că vreunul dintre ei ar fi fost capabil a da un răspuns
coerent la întrebarea lui Nicodim Ce este adevărul? Ori poate nu aveau
niciun interes să se lase seduși de asemenea întrebări, cărora în eventu-
alitatea că le-ar fi cunoscut soluția, ne putem îndoi că le-ar fi popularizat
răspunsul.
Dincolo de posibilele influențe egiptene sesizate și de Constantin Daniel
(cf. Gândirea egipteană în texte), dincolo de orice alte neajunsuri și exa-
gerări, putem aprecia Legile lui Moise ca fiind totuși superioare altor
legiferări presupuse sau aproximate ca fiind contemporane. Să nu uităm,
mult timp, chiar până la greci sau romani, Antichitatea n-a considerat
plagiatul drept o fraudă, și probabil adesea a procedat just, important
pentru ei era rezultatul unei opere, nicidecum proveniența acesteia.
Nu putem încheia acest important capitol pentru Vechiul Testament fără
o scurtă observație. S-a remarcat adeseori (cf. Giovanni Reale, Istoria
filosofiei antice, vol. 3), că civilzația greacă și apoi cea europeană, au
acordat vizualului o importanță deosebită, pe când cea ebraică pusese
accent pe auditiv. Credem că nu trebuie exagerată această distincție, din
moment ce Moise are grijă să topească în public vițelul de aur, înalță în
pustiu șarpele vindecător numai când este privit, vrea să arate personal
armatei sale tablele legilor, are grijă de culorile tabernacolului, și exem-
plele pot continua, suntem deci abilitați a afirma că, deși aparent la un
nivel mai redus decât grecii, și evreii acordau atenție vizualului și scon-
tau pe rolul său.

c) Iosua, fiul lui Nun

După Moise, un alt episod interesant urmează în Israel. Ca şi cum şi-ar

fi dorit şi ar fi avut nevoie o viață mult mai lungă pentru Moise, deşi nu
credeau în reîncarnare, evreii au făcut din Iosua o copie (nereuşită) a ins-
tructorului său. Iosua continuă misiunea lui Moise de a da poporului ales
o ţară proprie, punând capăt peregrinărilor şi neajunsurilor nomadis-
mului. Cucerind cu sabia în mâini (mano ad ferrum) o ţară „făgăduită”

396
n-a pus decât pentru un moment capăt peregrinărilor, iar neajunsurile n-
au fost întrerupte decât de scurtele răgazuri marcate de domniile regelui
David şi a urmaşului său Solomon. Dar nici regalitatea lor nu a fost lip-
sită de necazuri şi mari tulburări.
Asemeni lui Aaron şi surorii acestuia Miriam, Iosua intră în scenă tot
relativ târziu, prezenţa lui în apropierea lui Moise pare neconvingătoare,
nu prevesteşte cu nimic marile fapte de după Moise, care de la bun
început este legat de importante acţiuni înlănţuite. Numele său, - Ioshua
în original, la fel ca al lui Hristos, - nu pune probleme în privinţa evreis-
mului său, fiind un nume foarte comun.
Şi Iosua înfăptuieşte minuni, dar este departe de forța și strălucirea
faptelor lui Moise. Sesizând probabil neajunsul, autorul îl „decorează”
cu incredibila şi unica încremenire a soareui pe bolta cerească. Uimit şi
stimulat în avântul său spre un creştinism tot mai victorios, Origen, -
după ce afirmase că urmaşul lui Moise l-a prevestit pe Hristos însuşi, -
mult mai târziu, Gustav Jung văzuse în Iov prototipul lui Hristos, -
afirmă în Omilia I la Iosua, că acesta l-a întrecut pe Moise prin măreţia
faptelor sale, ignorând cel puţin o comparaţie între minuni: Iosua des-
parte apele firave ale Iordanului, (3: 11-17), comparativ cu Marea Roşie
la Moise (Ieşirea, 13: 17 şi 14: 29; credința necondiționată a sfântului
mistic Grigore din Nyssa îl îndeamnă să afirme în Viața lui Moise, ca și
când ar fi fost martor ocular, că Marea Roșie s-a spart ca o sticlă!). Moi-
se trăieşte o sută douăzeci de ani, maximum aprobat de Dumnezeu
pentru un om, lui Iosua îngăduindu-i-se abia o sută zece ani, şi nici nu
ştim cum stătea cu văzul sau auzul. Ca grec cultivat al Alexandriei şi ca
bun cunoscător al Bibliei, Origen s-ar fi cuvenit să-şi amintească cel
puţin zicerea lui Hristos: „solul nu poate fi mai mare decât cel care l-a
trimis” (Ioan, 13: 18). Probabil că, dacă ar fi vrut să primească un
răspuns pertinent la legătura dintre Iosua şi Isus, orice evreu cult, de care
era plină Alexandria, i-ar fi spus fără multă ezitare că doar esența fapte-
lor îi ţinea aproape, însă este foarte posibil ca Origen să nu-şi fi dorit
vreun răspuns la o convingere care era pe placul stării lui exuberante de
tânăr adept la o religie abia ieşită şi ea în lume.
Şi tot ca un grec educat al Alexandriei, încă foarte ataşat de foarte atrac-
tiva cultură păgână (să nu uităm că chiar mai târziu sfântul Ieronim, ce
urma să traducă Biblia în latină, - renumita şi îndelung folosita Vulgata,

397
încă utilă cercetătorilor biblici, - când s-a hotărât să ia calea sihăstriei şi-
a luat cu el şi toate cărţile păgâne, deşi ulterior avea să devină Doctor al
Bisericii catolice, sanctificat nu numai de aceasta, ci şi de ortodocşi),
Origen ar fi trebuit să-şi amintească de Istoriile lui Herodot, care ne spun
că în Egipt se mai întâmplaseră anomalii ale soarelui, chiar de patru ori:
de două ori a răsărit de unde apunea deobicei, şi de două ori a apus unde
trebuia să răsară (Istorii, II). Ba mai mult, mitul despre disputa între
Atreu şi fratele său Tiestes pentru tronul Mycenei implică de asemenea
un curs în revers al soarelui pe bolta cerească (cf. Pierre Grimal, Dicțio-
nar de mitologie greco-romană). Foarte probabil, grecii lui compromişi
nu mai erau credibili, pe când Biblia putea sau trebuia să fie crezută
orbeşte (deocamdată nu întâmpinase probleme majore, abia târziu apar
îndoielile).
Dacă numele lui Iosua (sub forma Iisus la traducătorii Septuagintei, vol.
2, apărut la Iaşi în 2004, editura Polirom), nu ridică chestiuni asupra
neamului căruia aparţinea purtătorul său, numele tatălui acestuia poate fi
problematic. Nun pentru unele versiuni, este Navi la altele, iar numele
apare în Vechiul Testament de treizeci de ori, toate referindu-se la una şi
aceeaşi persoană: tatăl lui Iosua (i se mai spune în original şi Iehoshua).
Germanul Martin Heidegger spunea că o întrebare bine formulată îţi
oferă jumătate din răspuns (cf. Repere pe drumul gândirii). Aşadar ştiind
că, după cum ni-l arată Biblia, Iosua fusese alături de Moise în Egipt, se
pune întrebarea: cine a fost Nun, tatăl său?
Pentru mitologia egipteană, Nun era Oceanul primordial, din care a apă-
rut viaţa. În ebraică, la un popor nu prea amator de mare în antichitate,
desemnarea oceanului se face printr-un termen grecesc: okeanus. Iar
acest fapt ne îndeamnă să ne referim mai mult la repere greceşti decât
ebraice. Dacă Moise a fost un om mare, probabil că se intenţiona o mă-
reţie superioară pentru Iosua, care nu se poate explica decât într-un
singur mod logic: dacă Moise, cel pescuit din apele fluviului Nil, care a
început cucerirea Israelului dinspre Egipt cu o armată scăpătată, dăduse
dovadă de vitejie şi cucerise o bună parte din Israel, lui Iosua, cu armata
lui mai numeroasă şi probabil superior dotată, cuceritor al unei suprafeţe
mult mai întinse, trebuia să i se găsească un tată cu mult superior.
Celălalt nume al tatălui său, Nave, - iată cum, faţă de lipsa informaţiilor
referitoare la tatăl lui Moise, despre tatăl lui Iosua ni se oferă posibi-

398
litatea alegerii între două variante, - adjectivul ebraic nave are patru sem-
nificaţii: frumos, plăcut; decent, cuviincios. Pe lângă acestea, ne putem
gândi şi la navele de marină, - având în vedere relația Nun/ocean la
egipteni, - ca în cazul „salvatorului” Noe, ca şi la arienii cei frumoşi (yo-
phé, mbele, bellus), renumiţi navigatori şi oameni mari, consemnaţi ca
Iafetiţi.
Dar nu putem neglija nici renumita „frăţie” biblică, exprimată la evrei
prin două substantive care au legătură cu marea la iafetiţii ostroavelor
(yophé=frumos, de comparat cu nave=frumos, plăcut), iar acestea au
mai fost utilizate anterior: ach (cf. ahei, etc.), şi more (mare la ruşi, pre-
cum şi particulele mar/mor/mer). În consecinţă, trecând în coordonatele
rudeniilor, putem presupune că Iosua aparţinea unui neam cu mult mai
numeros, deşi se evită exprimarea concretă. Repetăm afirmaţiile prece-
dente: în episodul Moise, Iosua pare strecurat ulterior, parcă neconvin-
gător. Scena nepriceperii la muzica de război poate fi grăitoare pentru un
autor ce vrea să împace şi capra şi varza, făcându-l pe Iosua apropiatul
lui Moise, sugerând pe de altă parte că el ar reprezenta invazia Israelului
dinspre nord-est (Marea Mediterană este numită „marea dinaintea ta”,
ceea ce nu putea fi aplicabil în cazul lui Moise, care mărşăluia spre nord-
est - Iosua, 1: 5), deci intra în Hinterland-ul asiatic, el nu ieşea spre una
din extremităţile acestuia. Pare că episodul biblic foarte important ce
relatează faptele celor doi, deși sunt concepute cu intenția unei distincții
temporale și evenimențiale, tocmai prin străduința aceasta atrag atenția
că de fapt avem de a face cu două evenimente independente, mult de-
calate temporar, înregistrate și contopite la un interval suficient de mare
pentru ca uitarea așternută să permită autorului o înregistrare amalga-
mată, iar cititorilor consolarea că în loc de un gol e preferabil să primești
și o asemenea expunere, altfel putem fi siguri că ar fi avut loc modificări
sau cel puțin adausuri.
Am specificat anterior că Moise plecase din Egipt cu o mixtură etnică
similară celei ce intrase cu mult în urmă, - povestea lui Iosif sugerând
parţial şi destul de neclar infiltrarea de început în ţara lui Faraon, - iar la
drumul înapoi în Canaan, el şi ai săi vor fi întâlnit o populaţie cam de
aceeaşi structură. În Omilii la Iosua, III, XVI şi XXVI, Origen observă că
acesta găsise în Israel triburi ale celor „din vechime”, ceea ce este just şi
ne interesează aici, însă despre aceştia nu putem spune că erau tocmai

399
păstrători ai legilor lui Moise. Mai plauzibil ar fi să-i considerăm cete
rămase acasă, probabil stagnate sub nivelul de dezvoltare al „noilor ru-
de”, veniţi acum cu posibile pretenţii de leaderi autoritari emancipați de
șederea în Egipt, ceea ce nu putea duce decât la conflicte armate. Deşi
autorul poate fi considerat evreu, putem concomitent observa că nu în-
totdeauna prezintă favorabil „vitejia” sângereoasă a neamului căruia îi
aparţinea. Însă principala deficienţă a Cărţii lui Iosua pare a sta în lipsa
de sistematizare, în tendinţa de a contopi acţiunile lui Moise cu ale
urmaşului său, dovadă certă a timpului trecut de la evenimente la înre-
gistrare. După ce se „înmoştenesc” unele seminţii spre nord sau nord-est,
se face întoarcerea spre sud-vest, apoi din nou spre nord, îngreunând
mult percepția cititorului. În fond, chiar povestea lui Moise creează
probleme de acest gen, Basanul fiind prea departe (spre Siria) pentru a fi
„rezolvat” atât de repede şi înaintea unor regiuni apropiate de Egipt, din
care ieșise cu hoinarii lui răzvrătiți. Logic vorbind, prin poziţia sa
Basanul putea fi mai degrabă cucerit de invazia nord-estică decât de cea
a lui Moise, presupusul „faraon”.
Regele Og ni se arată interesant pentru noi aici întrucât numele său,
după cum am specificat mai devreme, pare apropiat de substantivul ger-
man Auge=ochi, privire, amintindu-ne de ciclopii mitologiei greceşti,
cei cu un singur ochi. Ca nume apropiate, putem face apel tot la mitolo-
gia grecilor, unde vom afla pe Auge, mama lui Telephos (particula
tel/tall=înalt), Augias, regele din Elis (toponimul Elis se găseşte şi în Is-
landa Njalei), dar poate cel mai potrivit ar fi hekatonhirul (cu o sută de
braţe) Egeon, Aigaion în original, totodată numit şi Briareu (particula
bri). Despre acest bri am susţinut anterior că se poate compara cu tur-
cescul bir=unu, care a suferit o posibilă metateză, dar bre (brae) al
galezilor înseamnă colină, înălțime. Aceste observaţii ne pot reîntoarce
spre disputatul epitet homeric acordat Herei: boopis. În maghiară, limbă
înrudită cu turca şi foarte îndepărtată de greacă, egy înseamnă unu. Re-
feritor la prezenţa neamurilor germanice implicate în paginile de început
ale Israelului, vom menţiona faptul că istoricul bizantin Procopius din
Caesarea a înregistrat pe un anume Ochos, rege al „depravaţilor” heruli,
executat de supuşii săi, dar şi Iliada (V, 828) cu mult antemergătoare,
unde găsim pe Ohes, tatăl etolianului Perifas. În Creanga de aur, Frazer

400
ne spune că suedezii aveau obiceiul de a-şi ucide uneori regii, iar herulii
erau originari din Thule (Scandinavia).
Luând în consideraţie legătura inseparabilă dintre ochi (privire) şi cu-
noaştere (încă Heraclit consemnase că “ochiul e un martor mai bun de-
cât urechea”), legătură prezentată de mulţi gânditori, inclusiv de Martin
Heidegger, ultimul mare filosof descendent din Platon, vom insera aici
substantivul maghiar agy=creier. Mai mult încă, dacă egy înseamnă unu,
tot la maghiari hegy înseamnă deal (a se vedea mai sus brae al galilor și
aserţiunile despre Ahile, unde hill=deal). Referitor la privire (Auge la
germani), legată de numele lui Og al Basanului sirian, putem remarca
echivalentul maghiar al substantivului, szem - ocazie cu care vom putea
presupune că biblicul Sem pare a fi fost corect înregistrat lingvistic ca
fiind fratele cel dintâi. În vederea evidenţierii legăturilor maghiarilor
vechi cu Europa străveche, vom sublinia pluralul substantivelor maghia-
re, aproape identic cu al ciudatei limbi basce (-ak, -ek). Apropierea
dintre Auge, egy şi szem ne poate direcţiona spre miticul Briareu/Egeon,
uriaşul folositor lui Zeus, iar egia=adevăr şi adevărat la basci, ne poate
sugera o legătură cu englezescul true/truth, ambele legate de druizi. Tot
în euskara, cu foarte mari şanse de legătură biunivocă, aritz/haritz
înseamnă stejar, invocând numele renumitei Aricia italică din Creanga
de aur a lui J.G. Frazer.
Pentru limba rusă vom prezenta pe ogonĭ=foc, amintindu-ne de marele
zeu indian al focului şi al soarelui Agni, cel care a stabilit instituţia rega-
lităţii, precum şi verbul rus ogliadâvatĭ=a privi; din limbile slave pare a
proveni şi românescul oglindă. Ogor, tot cuvânt slav la origine, cu unele
derogări ne poate trimite la galezele gwlad/gwledic, pe care le-am rapor-
tat deja la glad=bucuros, cu implicaţiile aferente la lumea zeilor fericiţi.
Revenind la limba bascilor, verbul erre=a arde (cf. ogoni=foc la ruşi),
erresuman=regat, erret=regal, vom restrânge destul de substanțial sfera
lexicală din care putem obține lămuriri asupra iluzoriului Og, rege al
Basanului.
Pentru limba latină vom alătura verbul augeo=a spori, a creşte, cu tri-
mitere la augmentare, augmentum în aceeași limbă, prezent acum ca un
neologism deja încorporat în majoritatea limbilor europene.
Menţionat şi descris de Lucian din Samosata, confirmat de arheologie,
zeul celt Ogmios este apropiat ca nume de regele Og al Basanului prin

401
nume şi statură, el fiind însă un zeu al vorbirii, prin urmare legat de auz
şi vorbire, nu de văz.
Limba turcă vine de asemenea cu un verb util, görünmek=a vedea, la
care se poate alătura gorunul limbii române, stejarul falnic şi viguros,
important pentru vechii prezicători ai Dodonei sau pentru druizi. Iar
faptul poate pune sub semnul întrebării concluzia dicţionarelor ce dau
pentru englezescul oak o origine latină (deşi danezul eg este mult mai
învecinat, saxonii și vikingii invadaseră Anglia), el fiind destul de ap-
ropiat de numele uriaşului Og. Primul nume folosit de evrei pentru
prooroci, pe care foarte probabil îl preluaseră de la autohtonii în
limbajul cărora am evidenţiat cuvinte galice, probabil chiar englezeşti, a
fost văzători. Repetăm aserţiunea francezului Jean-Louis Brunaux: nu-
mele druizilor, oricât ar fi de apropiat de cel al stejarului (drys), vine în
realitate de la două cuvinte: dru+uid/vid (cel care vede adevărul). Iată
cum avalanşa despre care vorbisem în introducerea acestui eseu ne aduce
împreună pe Briareu/Egeon al grecilor (nici zeul german maritim Aegir
nu poate fi neglijat), un nume de zeu uriaş al galilor, şi pe văzătorii le-
gaţi de stejar, deja prezenți în Israel încă din timpul lui Abram la
Mambre (care de fapt nu e un nume propriu ci înseamnă stejar; acesta
conţine particula brae=bri=colină, respectiv primul). Pentru a completa
caracteristicile lumii galilor - sau ale posibilelor rude, traci, hittiţi sau
hurriţi, - nici calul nu putea lipsi: Capitolul 11 din Iosua ne arată cum
israeliţii îi sacrifică nu doar barbar ci şi în mod inexplicabil, oferindu-i
lui Origen prilejul unui comentariu din nou pripit (Septuaginta vol. II, cf.
note la pag. 59 – suntem informați acolo că asinii nu au fost sacrificați ci
caii, deoarece sunt animale mult mai senzuale!). Caii Sodomei şi Gomo-
rei, prezenţi de două ori în Capitolul 14 al Genezei, în versetul 11 deci
foarte aproape și repetându-se la versetul 16, ne-ar putea sugera că în
realitate ar fi fost vorba de iepele regilor „sodomiţi” ai galilor, folosite la
încoronări, explicând astfel uciderea lor, căci nu se menţionează niciun
fel de sacrificare sau motiv de măcelărire. Repetăm fondul pe care se
desfăşoară acţiunea: Canaanul nu era locuit doar de semiţi ci şi de arieni,
pe care Biblia nu-i trece sub tăcere, filologii sau istoricii neglijându-i
însă adesea. Caii canaanenilor şi călăreţii lor sunt foarte buni, probabil
că au terorizat pe evreii care erau în general pedestraşi, şi ei au nevoie de
încurajări din partea conducerii supreme (Iosua, 17: 18). Nici piatra,

402
despre care am vorbit la picior=lege nu lipseşte (cap. 4: 20-24; plus 24:
27).
Ca nume proprii ne-semite în zonă, - evident ariene, - vom spune că a-
cestea se găsesc suficiente în Iosua: Astaroth, Caleb, Gad, Galim, Gala-
ad, Gella, Ghilgal, Esebon, Roghel, Membra, (amintind, alături de Ga-
bra, de terminaţia bria=fortăreaţă la traci, invocând Braşovul, un foarte
posibil nume dac la origine, reamintim de velșul tympath=colină, astăzi
ridicată la rangul de munte, Tâmpa), sau Magadagada. În Capitolul 8
versetul 29 avem descrierea unui fel de gurgan străvechi, păstrat cu
teamă mult timp după îngroparea regelui din Ai (să aibă acest nume vreo
relaţie cu substantivul englez eye=ochi, pentru că tot am comparat nu-
mele lui Og cu germanul Augen=ochi şi albanezul sy/syri cu numele
Siriei, fără a exclude nici prezența substantivului englezesc sir=domn?).
Legat de englezescul eye şi celelalte, vom aminti island=insulă sau da-
nezul eiland cu acelaşi sens. La danezi eg înseamnă stejar, repetăm.
Neamul lui Iafet era de la malul mării şi din ostroave, cum spune
Facerea (10: 5), iar stejarul le era sfânt, reamintindu-ne de legătura sesi-
zată anterior între stejar (dub la ruşi), şi apă (dubron la gali cf. John A.
McCulloch, op. cit.).
Nu putem trece cu vederea faptul că, dacă mulţi dintre apropiaţii lui
Moise erau neîndoielnic arieni, asemeni foarte multora dintre cei rămaşi
de peste o sută de ani acasă, Beniamin este primul care trage la sorţi
ţinutul ce-i revine, după ce se fac măsurătorile, iar Galiloth, Ierihon,
Rama, Bethleem (numit anterior Efrata), erau ale lui, ca şi Iebus
(viitorul Ierusalim, numit Salem după ce s-a numit Iebus, deci primul
nume al Ierusalimului este legat de iebusiţi, dar şi de Beniamin). Iuda,
favorizat de o binecuvântare parcă acum uitată, se află în imediata
apropiere a lui Beniamin, deşi logic ar fi fost ca el să beneficieze în
primul rând de drepturile sale de binecuvântat de frunte, leu viteaz căruia
i se menise că sceptrul de rege şi nici vinul (plăcut tracilor), nu se vor
îndepărta de la el (Facerea, 49: 10). Ceea ce era probabil o realitate a
ţării, pe care „man-tica locului” cerea să fie respectată, ni se prezintă
drept consecinţă a ac-ţiunilor de moment. Astfel se poate explica şi
construirea templului măreţ de către fiii lui Gad, Ruben (cf. verbul latin
rubeo=a fi roșu, a se înroși) şi Manase (Iosua, 22: 10, sq.), care se
temeau să nu fie trataţi mai târziu drept străini în propria ţară de către

403
urmaşii invadatorilor, care văzuseră în acţiunea lor o sfidare (hybris la
greci). Putem presupune că acel templu al discordiei, ridicat în
apropierea celorlalţi fraţi, proslăvea nişte zei diferiţi de cei ai
invadatorilor lui Moise, aşa cum se stârnise vrajbă la construirea turnului
Babel, între toate neamurile pământului, de unde ne putem explica teama
constructorilor de a nu-şi sfida „fraţii”. Biblia nu trebuie desigur luată
drept document istoric pentru că nu poate fi considerată asfel, însă
fragmentar își poate aduce aportul în descifrarea unor probleme cel puțin
a celor legate de zona în care a fost elaborată.

c) Beniamin şi oamenii lui, înalţi cât prăjina

Aşa cum am arătat în discuţiile despre peşterile Cretei, acestea puteau fi

folosite ca ascunzători, dar şi ca morminte. Peştera din Makeda a servit
mai întâi drept ascunzătoare celor cinci regi, apoi ca mormânt. Însă as-
cunzătoare sau mormânt, ceea ce ne interesează aici este faptul că toţi
cei cinci regi confederaţi ai Ierusalimului, Hebronului, Iarmuthului sau
Eglonului, sunt numiţ amoriţi. Conform majorităţii informaţiilor istorice
pertinente, amoriţii erau semiţi, cu toată genealogia biblică (din nou
eronată), care îi consideră fii ai lui Ham (hittiţilor din aceeași ramură li
se atribuie o origine similară, despre ei ştiindu-se clar că au fost indo-
europeni). Însă şi despre amoriţi au existat teorii care i-au considerat
arieni blonzi, înalţi şi cu ochi albaştri, aşa cum par a-i înfăţişa frescele
egiptene. Tot majoritatea istoricilor ne spun că originea lor ar fi fost siri-
ană, ei extinzându-se ulterior spre sud-vestul Mesopotamiei, devenind o
importantă putere (a se revedea asocierile dintre albanezele sy/syri=ochi
şi Og/Auge=priviri la germani). Dar dacă perioada în care se poate vorbi
despre existenţa amoriţilor este cuprinsă cam între fuga lui Abram din
Ur şi 1600 î.Hr., rezultă că Moise şi Iosua s-au luptat cu ei, posibilitatea
ca Moise să fi reprezentat pe ultimul faraon hyksos crescând astfel sub-
stanţial. Ultimul rege al „prinţilor ţărilor străine” se numea Khamudi, iar
faraonul egiptean care l-a alungat din ţară s-a numit Ahmosé, dar nu
putem raporta aceste nume la istoria lui Moise, care bulversează o mul-
ţime de fapte, după cum am remarcat mai sus.

404
 Ierusalimul şi Hebronul aparţinuseră amoriţilor, descrişi în Cartea lui
Iosua ca având cetăţi puternice şi, dacă îi vom considera complet semiţi,
ne putem întreba ce legătură aveau ei cu filistenii, din moment ce
anachimii (urmaşii uriaşului Anac) sunt la Gaza, Gath şi Aşdod (Iosua,
8: 22). Nu ar fi exclus ca amoriţilor să li se poată aplica, mai mult decât
grecilor şi popoarelor mării, supoziţia lui Finley din Lumea lui Odiseu,
puţin modificată: ei erau pe punctul de a se desprinde în indo-europenii
ce fuseseră un timp amestecaţi cu semiţii, deoarece nu numai particula
mor- din numele lor poate susţine sau atrage atenţia spre arianismul
acestora. Asemenea particule atrag atenția întotdeauna, dar nu pot fi în-
totdeauna o demonstrație, și nicidecum singurele repere, fără îndoială.
Dacă Paul Faure era sigur de arianismul filistenilor, pentru care face apel
la Biblie, el ar fi trebuit probabil să-şi pună întrebări şi asupra amoriţilor,
deoarece sunt prezentaţi destul de clar în Iosua ca locuind în cetăţile
seren-ilor (nu senir-ilor, presupuneam noi), confruntările ulterioare ale
evreilor cu filistenii scoţându-le înainte destui „uriaşi”. În mod curios,
deşi filistenii au fost un ghimpe continuu pentru evrei, amoriţii par a fi
înfrânţi în mod uzual de invadatorii lui Iosua. Totuşi, după cum ne arată
Judecătorii, evreii ajung să fie în cele din urmă aproape asimilaţi de
canaaneni şi celelalte câteva neamuri pe care se milostiviseră să-i cruţe.
Dina/Athena lor dispărând, căsătoriile mixte nu mai aprind revolta nici-
unui frate, care se însoară fără probleme cu fetele locului (Judecători, 3:
6-7). Din aceste căsătorii bietnice rezultă copíi care, indiferent de cre-
dinţa tatălui, ajung să slujească în mod inexplicabil Baalilor şi dumbră-
vilor sacre, pe care le-am găsit anterior la loc de cinste în lumea celto-
germanică, numele lui Baal putând să reprezinte foarte bine traducerea
semitică a unui mare zeu celt, iar prezenţa acestuia alături de dumbrăvile
sacre ale neamurilor germanice, aflate în discuţie destul de des anterior,
nu poate decât să ne provoace regretul de a nu primi şi numele original
al zeului celt numărul unu, numai supoziţiile îndreptându-ne spre Esus
(zeu al naturii, legat de Esau ori de expresia germană Es gibt, bifurcată
spre Yahveh şi numele Egiptului). La aceste două direcţii putem adăuga
chiar o a treia posibilitate de implicare a numelui unui mare zeu: echiva-
lentul basc al expresiei germane impersonale este dago/dagoen, cu tri-
mitere spre controversatul Dagon al filistenilor, nume tradus fie prin
peşte, fie prin ziuă (suedezul dag sau germanul Tag, specificate mai sus

405
în Capitolul IV). Destul de curios, expresia impersonală aflată acum în
discuţie este ka la albanezi, amintind de una din cele trei părţi ale sufle-
tului pentru egipteni, dublul omului, partea sa nemuritoare, comună
oamenilor și zeilor (cf. Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului
antic), amintită de noi la numele lui Ahile (akh, ka şi ba). Am presupus
acolo implicarea arienilor în formarea neamului egiptean, alături de
semiţi şi africani (Cap. III). Aceste lucruri pot rectifica într-o bună
măsură presupusa originalitate a lui Yahweh, considerată de mulţi drept
o mare realizare filosofico-religioasă.
Faţă de Tarranis (spre care ne-ar putea ghida numele lui Terah, tara-
bostes ai dacilor sau ţarul ruşilor), ori faţă de Teutates, zeu al triburilor
(Israelul iniţial este o poveste a triburilor ţării), credem că şansele de a
afla care dintre cei trei membri ai presupusei „treimi” celte deţinea locul
fruntaş înclină spre Esus. Este totuşi dezarmant să constaţi cum un popor
atât de mare, renumit şi deci amănunţit cunoscut, - care a furnizat un bo-
gat material etnografic nu numai vecinilor latini, îndeaproape interesaţi
de gali, dar şi grecilor, care aveau un simţ al cercetării în genere superior
latinilor, - şi-a putut ascunde atât de bine semnificaţia numelui princi-
palului lor zeu, precum şi relaţiile dintre primii lor trei zei de frunte. Nu
ar fi exclus ca anumite norme religioase să fi impus galilor restricţii
respectate de intruşi, sau chiar propriile canoane greco-latine să-i fi oprit
pe cercetătorii antici de la prea multă insistenţă, deşi atât grecii cât şi
latinii aveau o atitudine indubitabil deschisă faţă de mitologia şi religia
altor popoare, rămânând chiar dovezi de adopţiune a unor zei, dacă nu
chiar a unor religii străine.
Nu putem trece cu vederea faptul că, ceea ce apărea la început doar o
coincidenţă ori simple consemnări trecătoare, - stejarii lui Mambre,
berbecul, etc., - în Judecători încep a se condensa şi solidifica. Mici par-
ticule aparent insignifiante (mar-, gal-, etc.) primesc sprijin concret, ca-
nalizându-ne atenţia spre neamul numit de Homer „zeiesc”, vorbitor de
„proto-engleză”, însă pentru textul biblic ei fiind doar „îngeri”, chiar
dacă sunt uneori asociaţi celor căzuţi, adică suntem atrași spre neamul
uriaşilor, prezenți nu numai în Biblie ci în majoritatea mitologiilor lu-
mii, iar acestora le vom dedica spre final un capitol separat.
Un asemenea uriaş a fost şi Samson, născut în condiţii obscure, foarte
strâns legat de lumea filistenilor indo-europeni cei înalţi, - cel puțin

406
comparativ cu evreii, - locuind pe malul mării, cu cetăţi inexpugnabile,
printre care se aciuaseră amoriţii, rămăşiţele anachimilor obsedantului
Og. Acestea ar putea fi motive de a-l raporta pe Samson la arieni mai de-
grabă decât la semiţi, din lexicul cărora s-a căutat traducerea numelui
său. Ignorând faptul că Judecătorii ne arată fără echivoc un semitism al
evreilor cam ameninţat de o canaanizare destul de ariană, s-a ales ade-
sea, - pentru elucidarea numelui „duşmanului” filistenilor, de fetele
cărora Samson se îndrăgosteşte de două ori, - o comparaţie cu numele lui
Şamaş, zeul babilonian al soarelui. Dacă ar fi fost cu adevărat aşa, atunci
se impunea necesitatea prezentării unor antecedente cât de minore, care
să ateste cel puţin o neînsemnată legătură a evreilor cu vreun alt zeu de-
cât al lor, cum s-au petrecut lucrurile cu plauzibilul Nehuştan, şarpele
înălţat de Moise în deşert. Având însă în vedere că am găsit deja semne
lingvistice de prezenţă a arienilor în zona Israelului, nu trebuie exclusă
posibilitatea ca terminaţia -son să ne trimită spre lumea islandezilor,
unde această desinenţă este una din caracteristicile numelor proprii
masculine (-dater sau -dotir pentru fiice; echivalentul englezesc este
daughter (nefolosit ca final în numele fiicelor), iar son ca terminație a
antroponimelor englezești denotă influența nord-germanică). În privinţa
primei părţi a numelui, găsim în Njala câinele Sam=negru, iar despre
culoarea neagră echivalată cu adjectivul mare vom relua aici numai pe
zeiţa indiană Kali şi Marea Neagră.
Nu trebuie să recitim de multe ori povestea lui Samson pentru a realiza
prezenţa redusă a evreimii în text, şi mult mai substanţiala legătură cu
filistenii, cei mai constanţi „inamici” ai lui Israel. Numai povestea lui
Samson, să nu spunem de cartea Judecătorilor în întregime, consem-
nează iedul de trei ori. În întregul Vechi Testament, ţapul apare de circa
90 de ori, calul apărând de aproximativ 130 de ori. Dacă facem apel la
limba suedeză şi pentru numele Dalilei, - Delilah în original, - vom
putea presupune implicarea adjectivulului lila (little la englezi)=mică,
numele odioasei fiind deci compus din articolul hotărât de+lila=mititica.
Am avea prin urmare de a face în episodul Samson cu o porţie preţioasă
de folclor filistean, înrudit cu „spiritul” nordic şi al Iliadei, căutat dar ne-
evidențiat suficient de M.P. Nilsson. Desigur, ca în cazul multor texte
biblice, canadianul D.B. Redford respinge cartea Judecătorilor pentru
anacronismele ei (op. cit., cap. 10, etc.).

407
 Poate că cea mai directă dovadă de implicare a lexicului pe care l-am
numit proto-englez în lipsa altui termen, este numele cetăţii Luz, care ne
îndreaptă în mod concret spre hittiţi. Ulterior, cetatea urma să se nu-
mească Bethel, şi avea să fie importantă. Când au cucerit cetatea Luz
(Judecători, 1: 23-26), gărzile evreilor capturează un inamic, cu ajutorul
căruia pătrund în incintă. Neîndoielnic, omul a fost în tot acest timp
prizonierul lor. După ce ocupă oraşul, individul este eliberat, fuge în
ţara hittiţilor şi întemeiază o cetate cu acelaşi nume (Luz!). Din nou ne
întâlnim cu limba engleză: lăsând la o parte mita bănească ce o putea
primi un prizonier de război de la inamici pentru orice fel de serviciu, cu
care în niciun caz nu-şi putea permite să ctitorească o nouă aşezare la
hittiţi, - vom atăta că verbul englezesc to loose [tǝ lu:z], înseamnă tocmai
a dezlega, a elibera, ceea ce se va fi întâmplat cu prizonierul delator.
Făcând abstracţie de intriga povestirii, ne putem gândi că exista şi la
hittiţi o cetate cu acelaşi nume, autorul legându-le intenţionat, căutând să
le dea o explicaţie. Iar faptul ne îndreptăţeşte în presupunerile privitoare
la folosirea limbii engleze în zonă, dacă nu chiar de către hittiţi, probabil
de „frigienii” Troadei, posibil înrudiţi cu hittiţii, dar şi cu tracii. Pentru
un cititor nefamiliarizat cu Biblia, pare intrigant faptul că încă din pri-
mele capitole întâlneşte paranteze uimitoare ce traduc nume inexpli-
cabile, întrebându-se în mod justificat pentru ce sau pentru cine sunt ele
puse acolo. Unui cititor preocupat însă de lectura „dincolo de text”,
acestea îi vor părea o înlesnire şi un îndemn la o cercetare mai apropiată,
care nu are ce dăuna dogmei în sine, dar poate ajuta unei mai bune
cunoașteri.
Dacă, - pentru a recurge la o comparaţie cu lumea actuală, apropiindu-
ne de o maşină modernă uimitoare pentru a-i cerceta subansamblele,
vom constata că farmecul nu i-a dispărut, dragostea şi priceperea cu care
a fost concepută iradiind din fiecare componentă minoră, vom urca la
volan şi vom constata că totodată funcţionează ireproşabil, aprecierile nu
pot decât să crească. Evident, lumea spirituală este mult mai complicată
decât cea a tehnicii, fără o evoluţie spirituală adecvată (spiritualitatea
cuprindea pentru Platon de exemplu, şi judecata mentală după cum am
spus – noesis), poate că nimic nu s-ar fi realizat nici în domeniul tehnic.
Majoritatea gânditorilor de seamă moderni, deşi s-a demonstrat că filo-
sofia nu poate concura cu ştiinţa în zilele noastre, au recunoscut şi res-

408
pectat un Dumnezeu, denigrat de mulţi „rătăciţi”. Şi totuşi lucrurile nu
par nicidecum a evolua conform aşteptărilor sau promisiunilor: la o
ştiinţă ce promitea, asemeni Creştinismului o viaţă mai bună, multora
realitatea pare tocmai o înrăutăţire. Pentru a explica aceasta, - despre o a-
meliorare nu par a fi deocamdată speranţe, - majoritatea analizelor con-
verg spre lipsuri: de raţiune, de măsură, de dreptate, etc. Cu alte cuvinte,
ştiinţa victorioasă pare a fi a rupt ombilicul lumii cu cerul (deci cu etica),
asemeni oamenilor din religia Bon a tibetanilor, creând discontinuitate.
Nu încape îndoială, aşa cum observase şi Karl Raimund Popper cu câte-
va decenii în urmă (Societăţile deschise şi duşmanii lor, vol. 1), nu re-
nunţarea la civilizaţie ar fi rezolvarea impasurilor societăţii, ci unirea
eforturilor pentru depăşirea problemelor, prin găsirea de soluţii viabile şi
durabile. Probabil, credem noi, cel mai greu de învins ar fi spiritul mer-
cantil, pentru care drumul banilor spre propriul buzunar reprezintă cheia
universală a succesului, transformând astfel orice viziune, reducând-o la
bani și expulzând restul ca nul și inutil, poate chiar periculos. Altfel
spus, problemele împotriva cărora perorau profeţii şi Hristos se perpe-
tuează, într-o progresie pentru majoritatea nedorită. Adăugăm totuşi
observarea unei situaţii contradictorii: nu putem reveni la o viaţă buco-
lică din etapa de avansare la care s-a ajuns; avansare în rău, dar şi în
bine.
Vom relua totuşi firul cercetărilor noastre asupra unor lucruri petrecute
cu foarte mult timp în urmă, când nu tehnica sau lăcomia materială gene-
rau probleme, ci un petic de pământ pentru locuit, care nici azi nu şi-a
găsit pacea, deşi s-a afirmat că numele Ierusalimului ar veni de la pace
(=shalom; în vremea sultanului Soliman Magnificul, Bagdadul persan
era și el numit oraș al păcii, cf. André Clot, Soliman Magnificul).
Ca şi cum ar intenţiona să justifice anomaliile, autorul Judecătorilor
susţine că vechea generaţie condusă de Moise dispăruse, - aşa ceva se
mai spusese şi pe parcursul călătoriei lui Moise prin Pustiu, - iar „oa-
menii noi” nu mai cunoşteau pe Dumnezeul celor dinaintea lor (2:16). Şi
mai incredibil încă pentru un popor care cu o generaţie sau două în urmă
răvăşise Israelul şi neamurile sale, aflăm că, dacă mai rămăseseră încă
străini în ţară (Judecători, 3: 1-2), aceştia existau acolo numai „ca să
înveţe pe Israel războiul” (se profeţea oare rapidul „război de şase zile”
al secolului trecut?). După cum în Dacia post-romană apar vorbitori de

409
limbă (neo)latină, aproape la fel de miraculos apare în Israel un neam
neo-semitic, prezentat de Judecători, 3: 5, într-o inferioritate numerică
bine definită. Primul judecător, Otniel (Gothoniel în Septuaginta, 3: 8-9,
unde se observă un goth, ceea ce ne îndeamnă să presupunem de ase-
menea o formă Gael pentru numele vitezei Iael, Jael în versiunile en-
gleze ale Bibliei), este din neamul iudeului Caleb (românescul cal,
despre care am discutat în capitolele anterioare), unde apare în sfârşit un
alt iudeu important (yudh=război, luptă), care învinge un rege mesopo-
tamian. Pentru relaţia Iael/Gael se poate urmări comparaţia yuddha/guda
al sanscritei, respectiv al bascilor. Grecii au avut şi ei probleme cu g-ul,
pronunţat graseiat (la fel e şi azi).
Stejarul nu apare nici o singură dată în Noul Testament, însă în cel vechi
este înregistrat, cu variantele de număr sau declinare, de treizeci şi trei
de ori, din care cinci se pot număra în Judecători. În Capitolul 4: 11 gă-
sim stejarul „odihnei” (cf. LXX), sau dumbrava de lângă Ţaanaim, după
alte versiuni moderne, iar la 9: 37 întâlnim un incredibil stejar al văzăto-
rilor. La 4: 16 găsim dumbrava străinilor (textual: Haroşet ha-goyim;
amintindu-ne de verbul harosh=a ara, putem să ne imaginăm de aici
cum se amenajau dumbrăvile sacre - erau defrişate sau arse, apoi arate în
vederea scopului urmărit, aceste locuri fiind prototipurile viitoarelor
temple zidite, arborii din jur fiind apoi imitaţi de coloane - afirmaţie ce
se poate găsi şi la Pindar - Către Apollo, pe câtă vreme Apostolul predică
în Fapte, 17:24, că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâna
omului), iar la 9: 6, Abimelec este uns rege sub stejarul din Sichem. În
treacăt fie spus, Dicţionarul biblic editat de J.D. Douglas şi pe care l-am
mai folosit, evită orice intrare ca rubrică independentă a termenilor
stejar, dumbravă sau văzători. Cel mai important stejar din Judecători
pare însă cel din Efrata (6:13), unde un înger îl alege pe Ghedeon drept
salvator momentan (judecător) al Israelului (nu trebuie să uităm că dru-
izii celţilor, - apropiaţi ca nume de văzătorii transformaţi ulterior în
prooroci (nabi), - puteau îndeplini, cel puţin după consemnarea lui Cae-
sar din De bello gallico, şi funcţia de judecători). În afara curajului său
ne-evreiesc de a critica pe Dumnezeu în faţa îngerului (i.e. hybris), şi în
afara faptelor de arme, vom remarca faptul că finalul -deon al numelui
poate fi, din punct de vedere lingvistic, o formă a grecescului theos=zeu.
La 7: 1 primim traducerea numelui Ghedeon=Ierubaal, unde baal final

410
îl poate justifica pe presupusul deon/theos, prima parte (Ier-) fiind un
posibil Er. De asemenea, ne atrage atenţia animalul pe care-l sacrifică el
îngerului: un ied, despre care am discutat, o dată cu caprele (goat=god),
precum şi numele altarului ridicat de el: Yahvé Shalom, Pacea lui Dum-
nezeu (şi despre pace am mai vorbit, împreună cu vestul la egipteni, sau
cu pământul la români). Pentru a sacrifica însă iedul, Ierubaal trebuie „să
sacrifice” în mod incredibil o dumbravă sacră (idem, 6: 25-26), când
poate ar fi fost mai firesc ca acolo să-şi fi adus ofranda şi să se roage,
dacă nu cumva era vorba despre o incendiere deliberată. Repetăm aici
apropierea ce am făcut-o anterior între substantivul românesc crâng şi
verbul englezesc to cringe=a se prosterna, a se închina, deşi rugile
adresate zeilor se făceau încă din Neolitic ridicând ambele mâini spre
cer. În ebraică, gadi=ied, iar gadol=mare ca adjectiv, amintindu-ne de
relaţia similară goat=capră şi god=zeu, la suedezi get fiind numele
caprei, presupus de noi a avea legătură cu numele geților.
O altă curiozitate pare modul intrigant de alegere a celor trei sute de
luptători din rândul oastei sale incredibil de numeroase, împotriva unui
inamic ireal de numeros, deşi compus din două etnii (idem, 7: 6). Trei
sute de „lipăitori de apă asemeni câinilor”- acesta fusese ciudatul test de
alegere a celor trei sute, - nu au probleme în anihilarea oştirii „ca lă-
custele” de madianiţi şi amaleciţi. La sfatul nemijlocit al Domnului,
Ghedeon îşi alege „elita” celor trei sute după ce-şi pune întreaga armie
să bea apă din pumni limpăind-o asemenea câinilor, ceea ce ne vine greu
de crezut că făceau nişte neanderthalieni, cu atât mai puţin nişte luptători
cu mult mai evoluaţi din epoca fierului. Totuşi, deşi întrucâtva abscons,
textul probabil că nu expune tocmai o minciună. Amintindu-ne de
„legăturile speciale” dintre batalionul de elită cel invincibil al tebanilor
lui Epaminonda, victorioşi în două rânduri chiar şi asupra redutabililor
spartani („batalionul sacru” al lui Epaminonda era format din 150 de os-
taşi homosexuali, jumătate din numărul celor 300 de aleşi de Ghedeon),
credem în posibilitatea ca şi învingătorii, „aleşi de Domnul” personal,
erau „uniţi” prin relaţii “speciale”, expres condamnate de Legile lui Moi-
se, care spun că templului lui Dumnezeu nu-i trebuiesc „banii câinelui”,
prin câini înţelegându-se practicanţii prostituţiei masculine (Deutero-
nom, 23: 18). Despre Ghedeon putem să adăugăm că versetul 35 al Ca-
pitolului 8 din Judecători poate fi un indiciu al condamnării lui Moise la

411
uitare dacă acesta n-ar fi existat, iar despre homosexualitatea disimulată
a „limpăitorilor de apă” putem observa că, după distrugerea Sodomei şi
Gomorei, neamul „fratelui” Beniamin duce cu încăpăţânare mai departe
obiceiurile cetăţilor lovite cu „ploaie de foc şi pucioasă”, în jurul acestui
trib planând la prima vedere numeroase ambiguităţi.
Beniamin, după cum am menţionat în treacăt la povestea Dinei (Atena
evreilor), s-a născut în condiţii deosebite. El se naşte în Israel, singurul
fiu al lui Iacob care comite această „ispravă”. Mama lui îl numeşte mai
întâi Benoni, adică „fiul durerii” pentru că îl născuse greu, cu puţin îna-
inte de a muri (Facerea, 35: 18-19), iar tatăl Iacob l-a numit, caz sin-
gular, Benyamin (idem, 18). Iată cum din start reîncep problemele, pre-
zente anterior în cazul Esau/Isaac. Ben-oni „Fiul durerii” se transformă
în „fiul mâinii drepte”, deşi urmaşii lui sunt deobicei descrişi ca fiind
redutabili stângaci. Dacă vom lua în consideraţie cele menţionate ante-
rior despre Ban, Banin şi Benoïc din mitologia cavalerilor Mesei Ro-
tunde (fără să uităm nici de numeralul bascilor bana=unu, sau de mbwa-
na=domn în swahili), ultimul termen ar putea fi un substitut pentru pri-
ma parte a numelui, ben=fiu. Ceea ce a rămas ne poate conduce spre
substantivul yam=mare, cu pluralul yamyin. Cu alte cuvinte, am obţine
un om al „popoarelor mării”, numai astfel explicându-se „înstrăinarea”
periculoasă a fiilor lui Israel, descrisă destul de inadecvat de Judecători,
prezenţa stejarilor, a dumbrăvilor sacre şi a iezilor, precum şi comporta-
mentul revoltător al fraţilor din tribul Benyamin la Ghibea. Nu vom uita
nici posibilitatea traducerii numelui lui Samson prin islandeză, nici indi-
caţia că el aparţinea tribului lui Dan, care în mod incredibil nu-şi primise
încă moştenirea printre fiii lui Israel (idem, 18: 1-2). Numai privind
situaţia în acest mod ne-am putea imagina zicerea Deborei cu privire la
întârzierile lui Dan la corăbii (ibidem, 5: 17), şi chiar ne putem întreba
dacă numele lui Dan nu vrea să-i înregistreze pe danaii homerici. Mai
mult, nu numai Dan, dar şi Aşer pare a ne induce îndoiala unui număr
„consacrat” de 12 triburi, foarte probabil artificial alcătuite post factum.
Pentru a ieşi la socoteală, şi tribul lui Iosif se divide în două (Manase şi
Efraim), în mod destul de puţin credibil. Trecerea unor astfel de situaţii
sub tăcere credem a reprezenta un mai mare deserviciu decât dezbaterea
lor critică. Dimpotrivă, a le ignora cu o pioşenie „ocrotitoare” ar părea
un act de necredinţă: dacă plasăm Biblia în coordonatele juste, esența ei

412
va rezista probabil şi celor mai lucide analize deoarece, asemeni tuturor
marilor cărţi religioase ale lumii, imboldurile ce au produs-o nu puteau
izvorî decât din cele mai nobile intenţii.
Benyaminiţii erau oameni cu precădere înalţi, de obicei iscusiţi prăştieri
(Judecători, 20: 16 - nimereau firul de păr), folosindu-se cu succes de
mâna stângă. Statura şi comportamentul lor ne pot trimite spre uriaşii cei
păcătoşi, deşi atracţia predilectă a lui Benyamin nu erau femeile, ca la
nephilimi, ci bărbaţii (cf. cazul Ghibea).
Dacă aşa vor fi stat lucrurile, - să ne aducem aminte că Benyamin este
singurul născut în Canaan, deci în viitorul Israel, şi că Ierusalimul,
Hebronul sau Rama au fost ale lui, - şi drept urmare „fiul mâinii drepte”
ar putea implica noţiunea de dreptate, el fiind de iure şi de facto un fiu
al ţării, pentru care se arată de multe ori mai mult respect decât teamă.
Din Biblie avem indicii că tribul lui Benyamin ar fi putut avea înrudire
cu amoriţii, pe care inscripţiile din Mari, cetate ce a supravieţuit
Sumerului, îi înregistra sub numele binu-yamina sau maru-yamina, cam
prin secolul 18 î.Hr. (cf. Dicţionar biblic editat de J.D. Douglas). Se
observă cu uşu-rinţă raportul binu=maru=fiu, comparabil cu
substantivele ebraice more =ah=frate. Tot în ebraică, substantivul mar
înseamnă domn, marom= înălţime, iar More=învăţător, toate având
particula mar/mor, ca şi more=frate, ca semn de respect pentru cineva
mare sau apropiat. Dacă dan, menţionat la numele Dinei sau la tribul lui
Dan, reprezintă forma de bază a verbului judecăţii (a judecat), vom
observa şi alte verbe intere-sante: ban=a înţeles (banim este pluralul
pentru ben=fiu), iar gaul= eliberat, ne poate conecta cu numele şi
povestea cetăţii Luz (cf. verbul to loose=a elibera). Specificăm din nou:
pentru limba ebraică am utilizat Dicţionarul explicativ ebraic-român al
editurii Nemira, Dicţionarul bib-lic editat de J.D. Douglas, precum şi
site-urile English-Hebrew Dicti-onary online de pe Internet, prin urmare
nu ne asumăm eventualele erori. La fel putem afirma despre limbile
islandeză, albaneză, sumeriană, lituaniană şi bască, ce se găsesc pe
Internet.
În concluzie, putem presupune pe Benyamin prezent în Israel anterior
intrării lui Iacob cel „speriat” de Esau, el fiind singurul dintre fiii lui Ia-
cob născut în Israel (foarte probabil, potrivit indiciilor, înrudit cu amo-
riţii), însă Benyamin al Judecătorilor pare o înregistrare istorică á la

413
Biblie a invaziei „popoarelor mării”, afirmaţie pentru care deja am tra-
sat unele repere, urmând acum a le nuanţa. Pentru aceasta, suntem nevo-
iţi a reitera eposul lui baby Benjamin, cum îl numea peiorativ canadianul
D.B. Redford.
Istoria din Ghibea sugerează probabil aproape totul despre Benyamin-ii
acelei perioade. Asemeni sodomiţilor, ei cer afară pe bărbaţi. Primesc o
femeie de care, pentru a sublinia indignarea autorului şi pentru a o in-
sufla tuturor, aceştia abuzează până o ucid. Urmează conflicte armate
înverşunate, din care vedem că se puneau probleme de logistică pentru
un conflict aparent minor (Judecători, 20: 16), preocupări ce lipsesc sau
se disimulează în certuri de nemulțumire la acţiunile de anvergură con-
duse de Moise. Împotriva unei cetăţui ca Ghibea se mobilizează nu mai
puţin de patru sute de mii de ostaşi israeliţi (20: 17), şi nu ne gândim că
nu prea aveau ei de unde concentra sub arme atâţia oameni într-un timp
când erau în vizibilă inferioritate numerică printre străini (3: 5 – nici
peste câteva milenii puhoaiele turcești n-au numărat atât buluc), ci ne
gândim mai degrabă că numărul lor exagerat nu putea fi justificat în in-
tenţia autorului, decât de prezenţa unui inamic mult mai numeros, care
deja îi învinge de vreo două ori (Judecători, 20: 21; 25). Este remarcabil
faptul că Ghibea se cucereşte în final cu cooperarea gărzilor cetăţii (20:
38), de unde rezultă că aceasta fusese cucerită de benyaminiţi, dar
gărzile erau autohtone şi dispuse a trăda pe străini. Ca şi cum nu ar fi
fost suficient să ne lămurească asupra situaţiei de intruşi a benyamini-
ţilor cruzi şi sălbatici, suntem informaţi despre necesitatea inocenţilor
bebeluşi înalţi cât prăjina de a se însura, pentru a ajunge nişte „oameni
aşezaţi” şi cu „scaun la cap”. După câteva încercări de a li se da soţíi, se
constată că necesarul nu poate fi satisfăcut de stoc, aşa că sunt trimişi să-
şi ia singuri neveste din vii la Şilo, un loc important pentru întregul Is-
rael, unde avea loc anual „sărbătoarea Domnului la Şilo, care se află la
nord de Betel şi la răsărit de drumul care duce de la Betel la Sichem, şi
la sud de Lebona”. Cam multe indicaţii date unui „frate” bun, care are
nevoie de atâtea amănunte pentru a găsi un loc arhicunoscut întregului
neam, că doar acolo se ţinea anual „sărbătoarea Domnului”. Ba chiar
mai mult, li se dau indicaţii strategice cum să captureze pe fetele dansa-
toare la horă prin vii (21: 20-21). Despre culesul viilor s-a povestit ante-
rior, - Judecători, 9: 27, - unde aflăm de Gaal, care face praznic cu ai săi

414
după ce culeg viile şi tescuiesc strugurii, beau şi mănâncă la „casa dum-
nezeului lor”. Ceva mai târziu, profetul Isaiia, unul dintre profeţii
majori, trăind cam prin secolul lui Homer, consemnează prezenţa satyr-
ilor, un foarte probabil „împrumut” de la greci (Isaiia, 13: 21; 34: 14).
Ne vom abate acum spre o curiozitate istorică. Diodor Siculus (Biblio-
teca istorică, V, XVII-XVIII), şi Strabon (Geografia, III, 5; 1) ne rela-
tează despre celebrii prăştieri ai insulelor Baliare (Baleare), temeinic
antrenaţi din copilărie, altfel nu-şi primeau porţia de pâine de la mamele
lor. Dar ceea ce pare mai interesant din toate relatările despre ei este ati-
tudinea faţă de femei. Angajaţi ca mercenari, ei obişnuiau să-şi cheltu-
iască solda pe vin şi pe femei. La însurătoare aveau obiceiul ca în noap-
tea nunţii să-şi invite toţi prietenii în patul viitoarei soţii, abia după aceea
intrând şi ei (Diodor, op.cit., V; XVIII). În povestea benyaminiţilor de la
Ghibea găsim majoritatea acestor elemente, deşi probabil adaptate. Re-
petăm afirmaţiile anterioare: numitele „popoare ale mării” reprezentau o
coaliţie pan-europeană, la care ar fi putut participa şi prăştierii din nu-
mitele Insule Gymnice (Baliares: bal+i+ares). În intenţia autorului, ei
umblă după femei în viile de la Şilo, căutând probabil şi puţină băutură.
Pentru această perioadă în care prezenţa aheilor pare foarte posibilă,
vom remarca înregistrarea unui nou nume al muntelui Hermon, nume pe
care l-am mai întâlnit şi sub forma Sirion. De data aceasta, muntele se
numeşte Selmon în Septuaginta (9: 48), amintindu-ne de homericii sel-
loi. La 11: 1, sq. aflăm de Iephta galaaditul, al cărui nume ne poate a-
minti de egipteanul Ptah sau de Phtiotis a Iliadei, „ţinutul femeilor
mândre”. Asemeni lui Agamemnon, deşi circumstanţele diferă, el trebuie
să-şi sacrifice fiica. Numele judecătorului Esebon ne trimite spre Esus al
galilor, despre care nu vom relua discuţia; bon din final poate fi com-
parat cu ban sau cu bonus al latinilor, chiar dacă Roma nu se întemeiase
încă. Tot în Judecători găsim, la 12: 6, disputata parolă shiboleth, pro-
nunţată corect de evrei şi de nordici, dar nu şi de greci. Lipsa siflantei ş
din fonetica elenă nu va însemna însă că exclusiv grecii puteau fi im-
plicaţi în episod, prezentând această particularitate (nici spaniolii nu-l au
pe ş, iar Balearele sunt aproape).
Numele cetăţii Ziklag atrage atenţia prin terminaţia lag=lege la suedezi,
Ţiclag pentru majoritatea traducerilor româneşti moderne, care ignoră că
ceea ce o Biblie englezească transcrie prin z poate să fi fost chiar această

415
consoană, care nu trebuie să fie obligatoriu echivalată cu ţ, ca în germa-
nă sau italiană; în această privinţă vom remarca superioritatea textului
tradus de Şerban Cantacuzino (spun unii că de fapt Nicolae Milescu-
Spătarul a tradus-o) în renumita Biblie de la Bucureşti: Sehiileg în Iosua
15: 31, însă Sichelag în faza următoare - 1 Samuel, 30: 1. Deşi diferite
pentru acelaşi nume, niciuna dintre denumiri nu-l are totuși pe ț. Coro-
borând aceasta cu textul ce ne spune că cetatea a rămas pentru mult timp
în stăpânirea evreilor, putem presupune ca silabă iniţială substantivul
german Sieg=victorie, rezultând de aici semnarea unui „pact” privitor la
statutul cetăţii, despre care textul biblic oscilează. În Iosua, 15: 31 ceta-
tea e a lui Iuda, iar la 19: 5 a lui Simeon, pentru ca 1 Samuel, 30 să ni se
spună că în timpul regelui David aparţinea filistenilor.
După ce Abimelec a fost ales rege sub stejarul din Sichem, ni se rela-
tează fabula plantelor ce vor să-şi aleagă un rege peste ele. În afară de
faptul că „mustul înveseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni”, amintind iar
de Dionysos, vedem aici pregătirea terenului pentru instaurarea regali-
tăţii în Israel, primul rege remarcabil - Saul, - aparţinând și el de neamul
lui Benyamin, desigur posterior invadatorilor de la Ghibea. Judecătorii
(21: 25) se încheie cu o constatare semnificativă pentru timpul respectiv:
„În acele zile nu era rege în Israel, fiecare făcea ce este drept în proprii
lui ochi.” Dacă, aşa cum am arătat, aceste elemente indică într-adevăr e-
poca „popoarelor mării” invadatoare în bazinul est-mediteranean, deși în
ambiguitatea narațiunii putem percepe prin numele lor și pe amoriții
anteriori, vom vedea fără dubiu cum Moise se situează în timp înaintea
lor, Judecătorii putând astfel servi foarte bine aici şi ca reper cronologic.
Dintre benyaminiţii celebri ai Bibliei vom enunţa pe vărul Esterei, Mor-
dechai, Marducheu în traduceri, căruia autorul nu ratează ocazia de a-i
specifica originea (Esthera, 2: 5), om care a contribuit la salvarea Is-
raelului, întotdeauna aflat pe muchie de cuţit, întotdeauna nevoitor de
salvatori. Vom observa că, deşi vorbeşte cam răstit cu verişoara sa, ca
benyaminit misogin din neam, numitul Marducheu este ceva mai îngă-
duitor cu femeile; este remarcabilă particula mor/mar din numele său, şi
un posibil es+ter la verișoara lui. Profetul Ieremia aparţinea aceluiaşi
trib (Ieremia, 1: 1), precum şi cel mai important gânditor al începutului
Creştinismului, Apostolul. Deşi fervent oponent al noii religii, Pavel a
făcut probabil pentru Creştinism mai mult decât toţi apostolii docili care

416
l-au cunoscut nemijlocit pe Hristos luaţi împreună. Până la apariţia lui,
Petru părea a anunţa un viitor strălucit; totul până la un punct, după care
descreşte în mod incredibil, probând varianta „celor dintâi” ajunși co-
daşi. În această privinţă, sugerata „rivalitate” dintre ucenici pentru
ocuparea unui loc fruntaş pare similară cu O scrisoare pierdută a lui
Caragiale: alesul este „numit de la Centru”. Vom sublinia totuşi că Noul
Testament a fost scris de la început în greceşte, putând suferi deformări.
Apostolul Ioan a trăit un timp în Pathmos, unde a scris Apocalipsa şi
unde şi-a încheiat zilele, iar „picajul” lui Petru şi mai ales „rivalitatea”
cu cel mai îndrăgit dintre apostoli sunt redate numai de el. De remarcat
că activitatea de început a lui Pavel este foarte strâns legată de Siria, care
urma să dea Creştinismului şi apoi numai Ortodoxiei oameni remar-
cabili, deşi în esență destul de „orientali”.

d) Saul, David şi liniştea dinaintea altor furtuni

Puternicul conflict dintre regele Saul şi ciobănaşul David, - dramatic şi

inegal în evoluţia sa, - pare a dezvălui o dată în plus diferende etnice.
Om înalt şi chipeş, Saul este uns rege la Ghilgal, dar această decizie pare
cumva împotriva voinţei poporului, văzătorul Samuel prezentând public
neajunsurile regalităţii, însoţite de vizibile exagerări. Pe de altă parte,
alegerea lui David rege la Hebron, - numit odinioară Arboc (probabil de
la aries=berbec+bock=ţap), - nu întâmpină nicio opoziţie. Ambele rega-
lităţi au abundat însă în contradicţii şi conflicte semnificative. Augustin
din Hippo numise perioada de la Noe la Abraham copilăria lui Israel, iar
vremea cuprinsă între Abraham şi David - adolescenţa acestuia (Cetatea
lui Dumnezeu, XVI; 43).
Saul era înalt, „întrecea pe toţi în Israel de la umăr în sus”, avea o înfăţi-
şare plăcută, era bun luptător cu sabia, probabil şi cu suliţa, - despre ce-
lebrele praştii benyaminite nu ni se apune nimic legat de el, însă David,
fără să fie benyaminit, este, potrivit celebrului text, un bun prăştier, Go-
liat s-a convins pe propria-i piele.
Dacă îl vom considera pe Saul arian, ne vom aminti că Istoriile lui He-
rodot menţionează un rege scit numit Saulios, care s-a opus reînnoirii
obiceiurilor neamului său, nu prea îndrăgit de greci (Istorii, IV; 76). El-
veţianul André Bonnard spunea (op.cit., vol. 2, Cap.6), că Herodot pare

417
să fi fost bine informat asupra sciţilor, datorită strânselor relaţii cu ei în
porturile din nordul Mării Negre, de unde-şi încărcau grecii corăbiile cu
grâu. Ceea ce nu înţelegea Herodot când sublinia xenofobia sciţilor, -
deşi îi arată şi pe egipteni refractari la influenţele neapărat „superioare”
ale elenilor, - este că şi alte popoare puteau avea personalitatea lor, fiind
de asemenea capabile de a crea lucruri frumoase şi utile. La drept vor-
bind, mult mai târziu, nici Creştinismul nu s-a străduit să accepte alte
idei şi cultùri de pe o poziţie superioară de înţelegere, sabia lor fiind la
fel de ascuţită ca iataganele sciţilor faţă de străini, în foarte multe cazuri
recurgând la brutalităţi nedemne nu de înaltele idealuri propovăduite, dar
mult sub orice standarde „barbare”. Distrugerea Eleusisului, uciderea
mârşavă şi absurdă a Hypatiei, iar mai târziu masacrele din coloniile cu-
cerite de europeni în Lume, în care s-au pierdut vestigii inestimabile de
cultură precolumbiană de exemplu, sunt fapte greu de trecut cu vederea.
Desigur, pe atunci se judeca într-alt fel (oare?).
Poate că şi numele lui Saul ascunde semnificaţii nebănuite, şi el fiind de
domeniul trecutului, al unui trecut nu tocmai favorabil unui benyaminit
(păstrăm y-ul pentru amintirea lui yam=mare), deci din capul locului nu
ne putem aştepta la o concentraţie abundentă de sensuri, rolul de rege
par excellence deţinându-l David, pornit de la strămoşeştile oi ale „celor
de pe urmă”.
În afară de regele scit Saulios, vom mai afla numele anterior al Apos-
tolului, înainte de a fi el „ales” pe drumul Damascului. Saul din Tars era
un prigonitor al oamenilor diferiţi de convingerile sale, probabil com-
parabil scitului Saulios din acest punct de vedere. Însă, potrivit infor-
maţiei din Faptele apostolilor, 23: 6, el a strigat odată: „Fraţilor, eu sunt
fariseu,...pentru nădejdea şi învierea morţilor sunt eu judecat!” Aceste
sublinieri, coroborate cu versetul 9 al aceluiaşi capitol, ne pot atrage a-
tenţia spre problemele spirituale. Regele Saul al Israelului era şi el fră-
mântat de astfel de chestiuni, încercând să readucă printre cei vii sufletul
profetului Samuel pentru a-i solicita sfatul, cu ajutorul „ilegal” al vrăji-
toarei din Endor (I Samuel, 28: 8-25, o adevărată scenă shakespeariană).
Aşa cum observase suedezul M.P. Nilsson în Greek Folk Religion, Ch.
6, Platon prescrisese cele mai severe pedepse pentru cei ce pretindeau a
chema morţii, în Legi, XI, 933 a, iar latinul Apuleius ne informa în Mă-
garul de aur (Metamorfoze), că vrăjitoarele thessaliene puteau chema şi

418
ele morţii la viaţă. În privinţa scitului Saulios Herodot nu ne informează,
dar se cunoaşte la sciţi importanţa şamanilor ce-şi puteau teleporta suf-
letul. Acestea ar fi motive de a lua în calcul posibilitatea unei implicaţii a
substantivului englez soul=suflet la elaborarea numelui celor trei perso-
nalităţi. Deasemeni, având în vedere măreţia lor şi predilecţia anticilor
în această direcţie, vom considera şi acest aspect, de loc neglijabil: sub-
stantivul limbii germane Säule înseamnă coloană, stâlp, prăjină; când se
vorbeşte despre stâlpii societăţii, acelaşi Säule este folosit. Despre înăl-
ţimea lui Saul avem date, despre Saulios nu cunoaştem nimic dar, în
ceea ce-l priveşte pe cel convertit la Creștinism, numele lui cel nou, Paul
(citit în genere pol, Pavel la slavi), ne poate trimite spre englezescul
pole, echivalentul substantivului german Säule, dar având totodată şi
sensul de „fruntaş” (în sport, pole position înseamnă „locul întâi” la
start; la fel de bine putem lua în calcul polul, acel punct al nemişcării,
asemănător stelei polare - Polaris). În definitiv, încă sunt dispute în jurul
ultimului său nume, venindu-ne greu să credem că un creştin, fie el şi
nou convertit, ar fi avut motive să schimbe un nume păgân cu altul, tot
păgân. Sergius Paulus, guvernatorul Ciprului, de la care se presupune a-
şi fi luat Pavel numele, ar fi fost primul oficial roman convertit de el, dar
de obicei naşul numeşte, nu primeşte nume de la finul botezat, aşa cum
regele putea numi un preot, de exemplu. Oricum ar fi stat lucrurile,
numele Paulus se găsea prezent la romani cu mult înaintea Creştinis-
mului, deci poate fi tratat potrivit normelor păgâne, adică i se pot găsi
echivalenţe anterioare în afara lumii creştine.
Având în vedere poziţia de oameni unici în felul lor, ne putem gândi şi
la adjectivul latin solus=singur, unic, de unde considera Macrobius că
vine epitetul lui Apollo şi al soarelui (sol). Mircea Eliade ne informează
în Istoria credinţelor, vol. III, cap. XXXI, 249, că populaţiile baltice ari-
ene aveau o zeiţă a soarelui numită Saula. Pentru limba germană, - fără
multe legături cu lituaniana, - soare este şi azi un substantiv de genul fe-
minin (ca la germani), iar lituanienii numesc astrul zilei saulé (aproape
de italianul sole).
În afara faptului că a fost un personaj plin de viaţă, ambiţii şi frământări,
regele Saul este important ca prim suveran de vază al Israelului, dar şi ca
figură de benyaminit, nu dintre ahei ci dintre amoriţi, deoarece aceştia
erau foarte înalţi şi destul de imprevizibili. Istoria universală Larousse îi

419
numeşte analfabeţi, dar calificativul nu poate fi neapărat o jignire pentru
acele timpuri (Partea a II-a, cap. III), şi nu dă niciun indiciu clar asupra
indo-europenismului lor (se spune că erau foarte probabil blonzi).
David e o problemă mult diferită de Saul dar, aflându-se un timp relativ
îndelungat în contact cu el, îi va fi împrumutat din irascibilitate. În orice
caz, pare unul dintre cele mai captivante personaje ale Vechiului Tes-
tament, iar epoca lui a fost considerată de poporul lui Israel ca cea a unui
leader de vârf.
Povestea arborelui genealogic al lui David ridică destule probleme. Am
specificat anterior cuvinte englezeşti legate de bunicul său Obed (to
obey=a asculta; obedient=supus, ascultător), şi de străbunica Ruth
(ruth=milă, dar şi tandreţe, şi durere). Scoţianul routh, citit raut dar şi
ruth, înseamnă bogăţie, abundenţă, iar despre root=rădăcină poate fi
suficient un citat din cuvintele lui Isus: „Eu sunt rădăcina şi sămânţa lui
David” (Apocalipsa, 22: 16). Dacă nu ne va contraria prea tare să găsim
cuvinte „englezeşti” printre moabiteni (am presupus pentru numele lor
un alt substantiv englezesc, mob=mulţime), vom fi mai puţin surprinşi să
aflăm că David era roşcovan (1 Samuel, 16: 12-13), caracteristică recog-
noscibilă la gali sau la tracii antici, dar foarte puţin probabilă pentru o
naţie a deşertului, cum erau moabitenii. Fiii lui Esau, edomiţii cei pur-
ceşi din „roşcovanul” lor tată, erau într-o situaţe de vecinătate. În
Broaştele (Ranae, 724-725), Aristofan vorbeşte despre nişte „roşcovani”
ce au ajuns puternici la Atena, deşi altădată nu ar fi fost consideraţi buni
nici măcar de ars pe rug. Amintindu-ne de informaţia lui J.G. Frazer
despre oamenii „roşii” responsabili de uciderea lui Osiris şi sacrificaţi
apoi peste mormintele marelui zeu (erau destule morminte ale lui Osiris
în Egipt), şi ţinând cont că frescele egiptene indicau „rasa roşie” ca fi-
ind cea dintâi de pe pământ (probabil coroana roşie a Egiptului de Jos pe
ei îi reprezenta), putem presupune o dată în plus că Aristofan era un con-
noisseur al multor lucruri din vechime (amintindu-ne de cocoş=gallus
pentru latini, şi eretele din capitolele anterioare - herw=Horus la egip-
teni).
După ce a aflat de la văzătorul Samuel că fiul său urma să ajungă rege,
tatăl lui David, Iesei (Jesse în engleză, Isai sai Yishai în ebraică; a se
vedea Esus şi cele legate de el), îl trimite pe chipeșul ciobănaş la regele
Saul cu un dar de vin, pâine, şi un ied (1 Samuel sau 1 Regi, 16: 20).

420
Este interesant de observat cum prezenţa iedului domină pe cea a mielu-
lui, care aproape lipseşte în acea perioadă, când se putea cel puţin stre-
cura în text în astfel de situaţii reprezentative, în caz că invadatorii
impuneau ritualuri diferite, atrăgându-ne atenţia că nu avem de-a face cu
o pură întâmplare. Tot legat de David mai târziu, când el se vede obligat
să fugă pentru a scăpa cu zile, vedem cum soţia lui îl salvează cu o stra-
tagemă teatrală: Mical (un cal final, amintind de Hippodamia, alt nume
feminin cu implicaţii ecvestre), acoperă capul unui idol întins pe patul
fugarului cu o „perucă” din blăniţă de capră (probabil roşcată), pentru a
înşela pe „vigilenţii” urmăritori (idem, 19: 13), metodă nu foarte departe
de trucul prin care şi-a obţinut Iacob drepturile de „moştenitor” înaintea
lui Esau. Despre Mical se cuvine să evidențiem un amănunt: când ea se
revoltă împotriva dansului nud al lui David, ceea ce arheologii par să fi
descifrat că va fi fost de fapt un dans ritualic practicat de hittiţi, ea este
condamnată să nu mai aibă copii, iar mai târziu ajunge în posesia lui
Palti din Galim (de notat particulele pal- şi gal-; din Iliada, III, 299, am
putea presupune existenţa unui blestem soldăţesc antic ce „ura” duşma-
nului ca soţia să-i ajungă pe mâini străine). Se pare că acele canoane pă-
gâne, - dispărute şi neînţelese de cele mai multe ori nici chiar în vre-
murile contemporane (probabil se interzicea popularizarea lor, rezultatul
aleator considerându-se „mâna zeilor”), - aveau uneori un incontestabil
efect real, altfel ar fi dispărut chiar și din scrieri. În mod implicit, este
posibil ca cei ce doreau să pătrundă astfel de taine să fi purtat o luptă
secretă, asemeni spionilor industriali moderni, ceea ce cunoaştem azi, -
destul de fragmentat şi distorsionat, - fiind probabil rezultatul muncii lor
supuse stresului.
După ungerea lui David ca rege, - (nu ni se spune dacă cornul cu mirt
folosit la asemenea ceremonii era de berbec, de taur sau de ţap, pe când
anterior, la căderea Ierihonului, trâmbiţele vestitoare de dezastru erau
din corn de berbec şi în număr de şapte - cf. Iosua, 6: 4), - fostul general
al armatei lui Saul, Abner, fiul lui Ner - a se revedea Abram, fiul lui
Ram, - şi unchiul lui Saul, îl numeşte pe Işboşet, fiul lui Saul, rege peste
Ghilead, la împlinirea semnificativei vârste de patruzeci de ani, peste
seminţiile lui Galaad, Aşer, Iezreel, Efrem, Beniamin şi peste tot Is-
raelul. În mod inexplicabil, David domneşte peste Iuda, care de obicei
era apropiat de Beniamin. Asemeni cărţii lui Iosua, şi Samuel conţine

421
pasaje ezitante, de multe ori inutile şirului povestirii, însă cu o anumită
cantitate de informaţie valoroasă. Sunt în ele pasaje de luptă ce amintesc
de Iliada. Ca exemplu se poate invoca 2 Samuel, 2: 14, sq., unde autorul
pare a începe descrierea unor jocuri la moartea lui Saul (similare celor
descrise de Homer la funeraliile lui Patrocles), după care se răzgândeşte
şi spune că cei 12 beniaminiţi s-au războit cu furie cu cei 12 oameni ai
lui David, despre care aflăm doar că erau „slugile” lui. Abner pare ur-
mărit ca Hector de către Ahile, iar discursul pacifist al fostului general al
lui Saul (idem, 2: 26), pare de asemenea desprins din Iliada. Însuşi
duelul lui David în doi cu Goliat - specific unor antici arieni pentru
rezolvarea distributivă și „economică” a confruntărilor armate, - poate
aminti de duelul propus de Apollo dintre Menelau şi Paris din Cântul III
al Iliadei, urmat de altele câteva. Diodor Sicullus (Biblioteca istorică, V,
29; 39) spune că obiceiul e galic, iar Quintus Curtius Rufus descrie și el
confruntarea dintre abilul războinic macedonean Horratas complet
echipat ca pentru o luptă cu mai mulți războinici și aparent orientalizatul
boxer atenian Dioxippus, echipat cu o blană și înarmat doar cu o mă-
ciucă, asemeni lui Hercule (cf. Viața și faptele lui Alexandru cel Mare,
IX, 7 – cum era de așteptat, Dioxippus biruie pe Horratas, iar Alexandru
renunță pe viitor la astfel de spectacole în fața asiaticilor înrolați deja în
armata lui). În astfel de imitaţii, - autorul sau autorii biblici, pentru că
prezentarea este sincopată, - pierde din vigoarea şi autenticitatea textelor
anterioare, foarte succinte şi parcă mai credibile, cu toate adausurile de
fantastic. De altfel, majoritatea analiştilor artei literare biblice au remar-
cat (pripit) lipsa de preocupare pentru prezentarea estetică, principalul
scop fiind redarea faptelor sau dogma. Se uită însă adesea şi cu destulă
uşurinţă de frumuseţea înaltă a Psalmilor, de Ecleziastul tânguitor pe
vioara lui pesimistă, de Pildele lui Solomon, sau de numeroşi Prooroci,
cărţi pentru traducerea cărora versiuni ale Bibliei, cum ar fi cea numită a
regelui englez James, cunoscută cu iniţialele K.J.V. în lumea engleză,
sau Biblia lui Şerban în româneşte, sunt încă atractive pentru minunatul
limbaj arhaic şi dăruirea cu care s-a lucrat la ele.
După numeroase confruntări şi răsturnări de situaţii, David rămâne în
cele din urmă singurul rege al ţării, aducând poporului său glorie mili-
tară, un răgaz de pace şi bunăstare, promisiunile cereşti ce întârziaseră
până la exasperare, dând semn că în sfârşit îşi vor face apariţia.

422
 Evident, prezentarea succeselor sale nicidecum miraculoase, sunt puse
pe seama Dumnezeului lui Israel, în care „autohtonul” David credea cu
tărie, deşi s-au aflat împrejurări contradictorii, ce n-au fost pe placul
supuşilor săi, şi nici al Dumnezeului lor. Dar nu o singură dată este
prezentat „roşcovanul” David ca un om inteligent şi foarte şiret. Aceste
două calităţi i-au adus răsunătorul succes asupra lui Goliat şi probabil tot
datorită lor a reuşit să întemeieze un stat unitar, demn de a fi luat în sea-
mă în zonă. În Omilia la David şi Saul (III), Ioan Gură de Aur considera
convertirea lui Saul de către David, prin cruţarea vieţii regelui benya-
minit, drept o mai mare victorie decât cea împotriva lui Goliat. Din nou
ne amintim, ca în cazul vrăjitoarei din Endor, de o scenă shakespeariană
de virtuozitate: incredibila convertire a lady-ei Ann de către ambiţiosul
Richard al III-lea (actul I, scena II). Calitatea aceasta a lui David de a fi
înţelept şi la nevoie şiret ne poate sugera o apropiere a numelui său de
substantivul englez wit=înţelepciune, spirit, iar adjectivul witty înseam-
nă inteligent, spiritual, dar şi comic (David joacă perfect rolul nebunului-
bufon la curtea filistenilor - 1 Samuel, 21: 13-15). Da sau de poate fi
considerat articol hotărât, cum am mai întâlnit în situaţii anterioare. În
vechea limbă ge’ez folosită de etiopieni în ceremoniile religioase, regele
în discuție se numește Dawit.
Poate cea mai reprobabilă faptă a lui David, odioasă în faţa lumii, a lui
Dumnezeu şi a propriilor ochi (Psalmul 51 are urme de regret), a fost
povestea cu Bathsheba, soţia unuia dintre cei mai capabili „căpitani” ai
lui, renumitul Urie hittitul. Supărat de abuzul lui David, Urie nu vrea să
se mai întoarcă acasă, drept pentru care David îi aranjează o misiune
aproape imposibilă, în care viteazul Urie îşi pierde viaţa. Două lucruri
par deosebite în această relatare: 1) spălatul picioarelor lui Urie, şi 2)
numele Bathşeba, pe care regele o vede îmbăindu-se aproape în văzul
lumii (2 Samuel, Regi, 11: 2-27). Nu s-au descoperit în Israel şi nici la
hittiţi canalizările și nici băile cretanilor, însă putem presupune că un
general ca Urie era suficient de bine plătit pentru a-şi permite o încăpere
separată, dacă nu pentru spălatul propriilor picioare, cel puţin pentru
intimitatea îmbăierilor soţiei. Putem fi siguri că nici hittiţii nu neglijau
higiena (celebra aşezare neolitică de la situl pre-hittit Čatal Hüyuk nu
avea baie, dar evidențiază una din cele mai dezvoltate civilizaţii neolitice
timpurii, și nu numai ale Anatoliei ocupate ulterior de hittiţi). Pentru

423
aceste motive, referitor la numele Bathshebei atragem atenţia asupra
substantivului englez bath=baie, şi a verbului to bathe=a (se) îmbăia.
Trebuie să remarcăm lipsa de cursivitate şi inadvertenţele textului biblic
(Urie apare când protejat de David, când persecutat), asemenea situaţii
dovedind cel mai ades a disimula ceva. Despre numele său Biblia ne
spune fără echivoc că Urie era hittit; în Războiul cu goţii, II, 12; 37, Pro-
copius din Caesarea ne furnizează un nume germanic, cât se poate de
apropiat de cel al generalului lui David, Urias, nepotul regelui Vitigis.
Probabil că asemănarea de nume a produs pe atunci o poveste despre
soţia acestuia, apropiată de cea a Bathshebei (Urias al lui Procopius este
ucis în baie, soţia lui fiind implicată în certuri cu regina).
După recâştigarea puterii, David e înconjurat de numeroşi oameni de
seamă cu nume străine, cum ar fi: Benaia, comandantul gărzii, care ne
aduce aminte de benyaminiţi şi, împreună cu ei de ban, benin, benoïc,
banat, etc. Urmaşul lui David, Solomon, fiul ce i l-a născut Bathsheba ca
moştenitor, era înconjurat la Curtea sa de 12 oameni de frunte, dintre
care cinci aveau nume ce încep cu particula ben: Ben Hur, Ben Decher,
Ben Hased, Ben Abinadab şi Ben Gheber. Aceasta ne poate trimite la
ben-amurru, cum figurau amoriţii în cronicile asiriene, şi ne atrage tot-
odată atenţia spre o sumedenie de nume ce conţin particula ah, - pre-
zente şi în timpul lui Moise, dar într-un număr mult mai redus (Ahiram,
fiul unui benyaminit, - Numeri, 26: 38), - numeroase în jurul lui David,
însă şi după el (reamintim considerentele anterioare, potrivit cărora éra
Judecătorilor pare a descrie succint invaziile aheene): Ahia, Ahab, Ahi-
cam, Ahimaaz, Ahimelec, Ahitophel, Ahitub, Ahazia, Ahaz, nume dintre
care unele se repetă în Vechiul Testament, pentru persoane diferite. Po-
sibil ca diferenţele de neam să fi dus în final la scindarea Ţării Sfinte în
regatul Iudeei, cu capitala la Samaria, şi regatul Israel cu capitala la Ieru-
salim, ambele acaparate de Babilon. În De res publica lui Cicero, aflăm
numele unei foarte vechi familii romane: Ahala (I; 6), care a dat chiar un
rege (Titus Livius, Ab urbe condita, etc.), şi numeroşi luptători celebri.
Dar, întrucât de regele David, ajutat deseori şi înconjurat de străini este
legată cucerirea Ierusalimului de la iebusiţii ce nu fuseseră alungaţi de
Benyamin (motiv plauzibil: erau înrudiţi), se cuvin câteva cuvinte asupra
„oraşului sfânt”. Ne putem întreba, - într-o „ţară sfântă”, de care se mi-
nunau „înlocuitorii”, păstrându-i ulterior specificul, posibil constrânşi de

424
„mantica locului” menţionată de Pausanias la invazia galilor în Grecia, -
care cetate sau loc nu erau sfinte?
Cea mai veche denumire cunoscută a Ierusalimului a fost Salem, cetatea
cârmuită de misteriosul rege Melchisedec, preotul Dumnezeului cel
Prea-Înalt (Facerea, 14: 18). Dacă baza (rădăcina) numelui actual este
Salem, după cum toată lumea a acceptat, credem că rămâne de discutat
prefixul adăugat ulterior, afirmându-se că sub forma Urusalim sau Uri-
salimu se găseşte în scrierile cuneiforme asiriene, în arhiva de la Ebla
fiind înregistrat astfel încă de prin anul 2500 î.Hr. Repetăm, - cu atât mai
mult cu cât credem că am evidenţiat prezenţa arienilor în regiune, - că
utilizarea exclusivă a termenilor semitici la descifrarea numelor din
Vechiul Testament nu va fi alegerea cea mai potrivită. Prin urmare, am fi
tentaţi să căutăm altceva în locul semiticului pace=shalom, mai ales că
sunt nepotriviri fonetice vizibile. E drept, soarta oraşului poate justifica
până la un punct referirea numelui la pace însă, pentru a avea pace tre-
buie să aibă cine sau ce s-o asigure. Din toate constatările arheologice,
configuraţia geografică a reliefului a fost cea care a garantat Ierusali-
mului o anumită siguranţă. Oraşul este relativ bine protejat de colinele şi
văile sale ce par a-l despărţi în două, de unde s-a presupus un termen
dual pentru denumirea lui. Când am discutat despre selii homerici ai
Dodonei (selloi), am legat numele lor de înălţimi. Faţă de Dicţionarul
biblic al lui J.D. Douglas, considerăm indicat a se reduce sau chiar eli-
mina raportarea cuvintelor ebraice la consemnările acestora în scrierile
greceşti. Greaca este o limbă particulară în cadrul destul de larg al lim-
bilor indo-europene şi, dacă există dubii la transpunerea altor cuvinte
indo-europene în textele elene, reamintim cazurile Isis, Osiris, etc.,
destul de deformate la greci, situaţii nicidecum singulare. De asemenea,
atâta vreme cât numitul dicţionar, de altfel util şi cuprinzător, ne aver-
tizează că numele Ierusalimului este pre-semit, nu vedem motivele pen-
tru care am apela exclusiv la semiticul shalom=pace. Pe scurt, conside-
răm justificată abordarea numelui, a cărui bază anterioară (Salem) s-a
păstrat, evitând pacea ebraică (oraşul a fost cucerit cu arma în mână -
mano ad ferrum), precum şi referirea la greceştile Hierosolyma şi Hie-
rousalem, ambele denumiri implicând sfinţenia (hieros=sfânt), amân-
două apărând la mică distanţă unul faţă de celălalt în Evanghelia lui
Matei, deci la o dată la care existau suficiente înregistrări mult mai vechi

425
de care să facem uz. Spunându-ne însă că în vechea denumire Urusalim
sau Urusalimmu - de găsit în arhivele asiriene, precum şi la sumerianul
Ebla (de unde ar fi putut proveni o manta de Şinear pe gustul lui Acan
sau Iosua), - prima parte s-a raportat la temelie sau întemeiere, dicţio-
narul procedează destul de logic, însă ignoră comparaţia cu sumerianul
uru=cetate, citadelă, oprindu-se la ur=temelie, fundaţie, cum am mai
văzut anterior la discuţiile despre Ur al Caldeei. Ţinând cont că evreii
avuseseră contacte cu Egiptul încă din vremuri străvechi, redate în perip-
lul lui Abram, şi coroborând substantivul egiptean ir=cetate cu uru al
sumerienilor, având acelaşi sens (se pare că şi ir era folosit de sumerieni
deopotrivă cu ur; la basci, hiria= oraş, cetate), credem că ne apropiem
de realitate. Astăzi încă, avem suficiente nume de oraşe denumite de co-
loniştii britanici care au ca adaos terminaţia specifică city=oraş. Sume-
rienii foloseau determinantul după determinat ca şi egiptenii, la fel îl
puneau şi evreii, ca şi în timpurile noastre. Aşadar, numele Ierusalimu-
lui, - prima parte fiind o combinaţie între uru al sumerienilor şi ir al
egiptenilor, iar Salem trimiţându-ne spre înălţime sau măreţie, des întâl-
nită la indo-europeni, - ar însemna în viziunea noastră Oraşul celor
mari. Dacă dorim totuşi o implicare a păcii, aceasta nu va fi cea ebraică
(pax iudaica=shalom) ci mir=pace în limba rusă, unde mai are totodată
semnificaţia de lume (să revenim cu memoria şi la uriaşul Mimyr sau
Ymir al mitologiei Edde-lor vikinge, primul om din Lume. În islandeză,
adjectivul sæl înseamnă fericit, şi nu mai reluăm implicaţiile sale „ze-
ieşti”).
Sal- este deci rădăcina de dezbătut pentru elucidarea numelui Salem-
ului. Verbul latin saltare se traduce prin a dansa, a ţopăi, a sălta, şi
conţine particula sal, care se poate compara cu bal din verbul italian
ballare de exemplu. De altfel, un nume aproape identic ne transmite Pro-
copius din Caesarea, - Războaiele cu goţii, II; 16, 24, etc. - anume Ur-
bisalia, de asemenea cunoscut ca Urbs Salvia, sau Pollentia. Prima
parte, urbs sau urbis se poate compara cu ier din Ierusalim, ir=cetate la
egipteni şi evrei sau cu uru al sumerienilor, cu aceeaşi semnificaţie, iar
la Pollentia vom sesiza particula pol-, comparabilă cu sal/sel dar și cu
polis al grecilor. Având în vedere că diferenţa dintre vocalele a şi e nu
pune probleme (de cele mai multe ori, a se citeşte æ în engleză), ne vom
aminti de Sela evreilor, cetate disputată al cărei nume înseamnă stâncă,

426
aceeaşi situaţie fiind notabilă şi în cazul renumitei cetăţi trace Selymbria
sau Selybria (azi Silivri, în Turcia, unde s-au „turcizat” numeroase denu-
miri ale populaţiilor anterioare), care a fost de fapt o stâncă fortificată.
În Wales (Ţara Galilor), găsim foarte vechea formaţiune muntoasă a
Preselli-lor, de unde se spune că s-a transportat piatra albastră cea grea a
cercului principal de la Stonehenge. Ca nume de personalităţi cunoscute
vom găsi pe Seled (1 Cronici, 2: 30), însă numele ce conţin particula sal-
sunt mai numeroase: Salu, fiul lui Benyamin (Numeri, 25: 14). Se cu-
noaşte faptul că Ierusalimul fusese „moştenirea” lui Benyamin, el locu-
ind acolo împreună cu iebusiţii, cu care era probabil mai „frate” decât cu
seminţiile născute înainte de intrarea lui Iacob în Canaan; în acelaşi loc
aflăm că fiul său avea un nume sumerian, Zimri, amintindu-ne de Zimri-
lin, rege (lu-gal patesi) al cetăţii Mari, al cărui palat a fost adus la lumină
de expediţia franceză condusă de strălucitul arheolog André Parrot. În 1
Cronici, 9: 17, aflăm pe Salum, căpetenie a anachimilor peste Talmon,
Ahiman şi fraţii lor; dar poate că cel mai important pentru istorie a fost
Salitis, primul rege hyksos, după cum ne informează Josephus Flavius în
Contra Apion, dând curs preotului egiptean Maneton. Pentru lingvistică
însă, cel mai important nume aici ni se pare a fi cel al Amphitritei, nu-
mită de latini Salacia, zeiţa mării. Amintindu-ne afirmaţia anterioară
privitoare la relaţia s/h, unde am comparat pe englezescul sir cu Herr al
germanilor, la care putem adăuga maghiarul solyom=uliu, şoim, unde sol
se poate compara cu germanul Herr datorită egipteanului herw=Horus,
având acum la îndemână şi pe maritima Salacia, vom compara particula
sal cu Hals a grecilor legată de mare, dar şi - indirect, - de gal. Repetăm,
particula gal, ca şi bri-, nu va implica pe gali sau briţi decât lexical,
tracii, hurriţii sau hittiţii folosindu-le şi ei. Substantivul grec thalassa=
mare poate atrage aici de asemenea atenţia prin prima silabă thal=tall=
sal=hal=gal. Cu alte cuvinte, dacă aserţiunea noastră îşi va arăta valabi-
litatea, indignarea profetului împotriva unei cetăţi cu un tată amorit şi o
mamă hittită se va dovedi o realitate istorică, păstrată timp de câteva
secole şi proiectată viitorimii peste câteva milenii (Ezekiel, 16: 3 şi 45 –
în astfel de situații este Biblia utilă, ca și multe alte vechi creații literare).
Reamintindu-ne complicaţiile ce au contribuit la elaborarea numelor
antice, deci şi la descifrarea lor, vom menţiona pe zeiţa latină Salus
(=sănătate, mântuire), fără a omite nici mitul lui Salmoneus, urmaş al

427
lui Deucalion şi întemeietorul cetăţii Salmone. Deşi Deucalion fusese
apreciat de Zeus, acesta a vrut să fie la fel de mare ca Dodonaeus, imi-
tându-i fulgerele şi tunetele într-un mod ridicol, drept pentru care a fost
nimicit, împreună cu cetatea ctitorită de el (cf. Pierre Grimal- Dicționar
de mitologie greacă și romană). Vrem a sublinia prin aceste exemple
posibilitatea reală a unui Ierusalim preponderent arian la origine. Cât
priveşte particula sal/sel legată de mărime/măreţie, considerăm că reca-
pitularea termenilor Geld=bani la germani, amintind de Gael, sau româ-
nescul ban ca mare conducător de banat sau bănie, ar putea determina o
revizuire a originii cuvântului latinesc sal/salis=sare, ca generator al lui
salariu sau soldă. Bietul soldat antic, după ce că trebuia să lupte din
greu, mai era condamnat şi să-şi facă depozite de sare, sau să plimbe
după el la cumpărături șiruri întregi de care încărcate cu droburi de sare,
ori în cazul în care era nevoit să le vândă, putea întârzia atât încât să-l
prindă încă la piață următorul război!
Revenind acum la numele ce se disting prin particula ah, considerăm
posibil ca ele să fi aparţinut chiar aheilor, deoarece se ştie că principala
lor bază din care controlau cu uşurinţă estul bazinului mediteranean se
afla în Rhodos, presupusa Ahhijawa a cronicarilor hittiţi şi asirieni. Se
cunosc numele a doi echivalenţi ai lui Agamemnon, Marele Rege, unul
se numea Tavagalas (din nou particula gal), celălalt era Attarissijas,
potrivit înregistrărilor cronicarilor hittiţi, presupus de istorici a fi fost
însuşi măreţul rege micenian Atreus, tatăl lui Agamemnon.
În astfel de condiţii, ne putem pune în mod justificat întrebarea: de unde
veneau cei doisprezece tauri pe care se sprijinea marea din celebrul
templu al regelui Solomon? Cartea lui Enoh (LXIX: 18), spune că
nisipul e temeiul legământului dintre Dumnezeu şi mare, pe care aceasta
nu va îndrăzni în veci să-l încalce, amintindu-ne că şi Heraclit din Efes
proferase ceva similar despre mărimea Soarelui, vegheată de erinyi.
Desigur, Moise nu ar fi acceptat aceşti tauri nici în apropierea Cortului
său învelit cu piei, deşi la III Regi, 12: 28, sq., regele Roboam face doi
viţei de aur, unul pentru Betel, celălalt pentru Dan (nu ni se spune locali-
tatea unde a fost amplasat), acesta din urmă foarte îndrăgit de „poporul
rătăcit” (potrivnic lui Moise, probabil şi nabi-lor de mai târziu). O altă
observaţie ar fi privitoare la palatul lui Solomon, un alt rege aparent
îndrăgit în Israel, dar nu întotdeauna şi de Dumnezeu. Potrivit datelor

428
biblice, Palatul lui Solomon (I Regi, capitolele 5 şi 6, depăşeşte în
dimensiuni multdorita Casă a lui Dumnezeu (idem, 7: 1-12), după cum
s-a întâmplat mai totdeauna în ţările unde se impusese regalitatea. Isto-
ricul și arheologul englez A.M. Snodgrass (op. cit.), nu este singurul
care să ne informeze asupra datei târzii a apariţiei primelor temple
greceşti: aproximativ secolul al VII-lea î.Hr., iar faptul poate indica, în
vâltoarea acelor vremuri frământate, că Israel şi-a văzut totuşi de
propriul drum original, doar rareori făcând concesii, ori invadaţilor, ori
invadatorilor. Dacă, aşa cum ar reieşi lucrurile, Israelul s-a „înmoştenit”
cu arma în mână de la „îngerii” locului, aşadar şi-a smuls „legământul”
cu Dum-nezeu sub teroarea ameninţărilor, mare parte din vicisitudinile
ce le-au fost hărăzite pe parcursul erelor şi-ar găsi o explicaţia mai
plauzibilă decât păcatele invocate de conservatorismul profeților. „Când
e silit de soartă, oricine are scuză” – afirma Seneca cel tânăr în tragedia
Phaedra (versul 440). Privită sub acest unghi, „convenţia” cu Dumnezeu
ar fi de înţeles (acelaşi Seneca spunea în tragedia Oedipus, versul 529:
„Nu-i osândită vorba ce-a fost smulsă cu forţa”), dar asigurarea unui
„legă-mânt” pentru „veacul vecilor” poate părea întrucâtva o exagerare,
cel puţin dacă ne vom aminti peste multe secole de cantitatea
insuportabilă a daunelor impuse Germaniei de către învingătorii ei în
Marele Război, pe o perioadă ce a părut populaţiei o veşnicie. Deși la
urma-urmei, nici ei nu fuseseră mai înțelegători, și nu numai cu românii.
Pe de altă parte, nu putem nega evreilor marile lor calităţi, care le-au
permis, - cu toate cri-ticile ce li s-au adus, - să joace un rol unic în istoria
lumii, puţine po-poare fiind capabile de realizările (dar şi de sacrificiile)
lor. Paul Faure îi numea un eficient „ferment” în cartea dedicată Cretei
regelui Minos. Evident, când fermentul depăşeşte materialul de
fermentat rezultatul este nedorit. În timp ce spartanii trimiteau urgent
acasă şi pe un ton sever pe cei ce căutau să-i convingă a se îndepărta de
Laconia mai mult de câteva zile de marş, evreii au reuşit să împânzească
Pământul ca niciun alt popor aflat în cele mai depline perioade ale
expansiunilor sale.
S-a observat adesea că numărul de stele ce pot fi percepute pe cer cu
ochiul liber este relativ redus. Dumnezeu şi-a depăşit cu mult promisi-
unea de a da lui Avraam urmaşi cât mulţimea stelelor de pe boltă. Evi-
dent, forţa armată nu putea fi mai eficientă decât calea finală pe care şi-

429
au ales-o: finanţele, pentru care vom remarca termenul comun folosit de
limba ebraică modernă pentru bani şi pentru sânge - damim, parcă
amintindu-ne de criticile Republicii aristoteliene (Politica) la adresa
banilor ca mijloc „ne-natural” de îmbogăţire (A 10). În loc să facă bani
pentru a trăi, omul trăieşte exclusiv pentru a-i face şi înmulţi, observase
stagiritul, dar uneltele sau armele erau oare naturale?
Despre următoarea perioadă din Israel, cea a profeţilor, americanul Ro-
bert M. Wenley (op. cit.), observa că cele mai înalte gânduri despre
spiritualitate din întreaga Antichitate au fost rostite de către profeţii
biblici. Lăsând acest subiect în seama cărţii lui Wenley, nu ne putem
totuşi sustrage unei întrebări: oiţele „obediente” au dus Israelul mai de-
parte, sau caprele şi iezii cei neastâmpăraţi, împotriva cărora au perorat
în mod constant și intens profeţii (nu văzătorii stejarilor şi dumbrăvilor
sacre, ci numiţii nabi)? Avem convingerea că ambele „turme” au avut o
contribuţie la fel de importantă. Dacă „proto-englezii” (fie aceştia traci,
hittiţi, hurriţi sau gali), au pus umărul la formarea unei naţii per total de
succes (ceea ce noi numim Testament, - vechi sau nou, - este la evrei ha-
brit=legământ). Reîntâlnindu-ne cu deosebita particulă bri, nu putem
evita avalanşa de conexiuni prevestită în introducerea acestui eseu: în
limba engleză, vocabula este prezentă şi în numele podului, - bridge, la
albanezi foarte apropiat, brixh - iar despre Marele preot Bryses al Troiei
am mai discutat când am arătat că dublura sa Chryses este o invenţie,
probabil şi fiicele amândurora. Dar funcţia numitului Bryses şi podul
englezesc (bridge) ne pot conduce spre podul latinilor, pontus, con-
strucţie care l-a intrigat justificat pe Pierre Grimal (cf. Civilizaţia ro-
mană) cu privire la extinderea unei realități ne-reprezentative pentru ar-
hitectura romană de oricând, spre denumirea preotului pontifex. Coro-
borând aceste date cu podul Bifrost (curcubeul) din mitologia nordicilor,
fenomen ce reprezintă în Biblie „legământul” lui Dumnezeu cu Lumea
(Facerea, 9: 12-14), se poate „lumina” oarcum problema pontifex-ului
latin şi legătura acestuia cu podul, după cum am sugerat anterior mai pe
scurt.
Dacă vom accepta că etruscii şi illirii aveau în vocabular cuvinte apro-
piate de engleză, vom presupune mai cu îndrepățire că unii dintre ei vor
fi transmis latinilor termenul tradus prin pontifex, şi nu mult mai tardivii
gali. Dacă limba latină are pentru curcubeu arcus coelestis, rusa are ra-

430
duga, și am arătat anterior semnificația rădăcinii rad=bucuros, și nu mai
reluăm implicațiile zeiești ale bucurie sau fericirii.
Revenind la discuţia relaţiilor anglo-evreieşti mai noi, nu vom uita să
observăm că pentru timpurile moderne, feldmareşalul britanic Edmund
Allenby (1861-1936) este în Israel aproape un erou naţional, iar în tim-
pul şi imediat după cel de-al doilea Război Mondial, Marea Britanie a
ajutat substanțial la înfiinţarea Israelului modern.
În România, evreilor li se mai spune rar şi jidani, foarte probabil un ter-
men de origine slavă, cel mai adesea respins ca un peiorativ, considerat
în genere nerecomandabil. De altfel, exceptând pe nemţi (termen mult
mai des folosit decât germani), aproape orice cuvânt ce desemnează o
populaţie conlocuitoare din România este perceput la fel, de unde s-a
ajuns la denigrarea făţişă a românilor în propria lor ţară, - în mod total
nejustificat, ei fiind toleranţi şi, dacă nu tocmai xenofili, în niciun caz nu
pot fi acuzaţi de xenofobie, mai ales faţă de minorităţile (?) conlo-
cuitoare (vorbesc unii glumeți sarcastici de „comunități înlocuitoare”).
Slavii la rândul lor vor fi preluat foarte probabil cuvântul de la chinezi,
deşi relaţiile chino-evreieşti nu par tocmai antice. În limba chineză,
verbul zhi-dao înseamnă a conduce, a da directive, ceea ce li se potri-
veşte în mare măsură, şi ei recunosc faptul exceptând erorile, care de
obicei sunt ale oricui numai ale lor nu; zhuzuó=a scrie; ca substantiv=
carte, scriere; zhú =a arăta, a dovedi, dar şi a scrie, precum şi carte.
Majoritatea sensurilor exemplelor date se referă deci la scriere şi carte.
Arabii au numit aproape întotdeauna pe evrei „oamenii cărţii” (ai Bi-
bliei desigur). Legat de zhi-dao cu sensul de a conduce, vom menţiona şi
verbul yú-ding, apropiat ca pronunţie de iudeu, care înseamnă a da or-
din. Iată cum o citire atentă a datelor problemei va transforma, - asemeni
procesului zeiţei Atena asupra erinyilor, - o expresie adesea percepută ca
o denigrare, într-o laudă greu de aplicat multor altor popoare. Se poate
remarca, - vorbind despre Atena ca zeiţă a judecăţii şi totodată redu-
tabilă războinică, - apropierea numelui iudeilor de anterior menţionatul
sanskrit yud=a lupta, şi latinul iudicare=a judeca. În concluzie, vom
afirma că cel puțin textele biblice ne pun la dispoziție indicii de prezență
ariană în zonă și nu exclusiv de apartenență filisteană, după cum s-au
lăsat tentați destui cercetători să susțină.

431
 XII. URIAȘII ATLANȚI

O veche anectotă preluată de André Maurois (Istoria Angliei), poves-

teşte cum ilustrul papă Grigore cel Mare (540-604), considerat inclusiv
de mulţi protestanţi a fi fost un papă „bun”, pe când vizita o piaţă de
sclavi ce încă se vindeau în public pe vremea lui, a văzut câţiva tineri
blonzi, înalţi şi chipeşi, a întrebat de unde sunt şi i s-a răspuns că sunt
englezi (angli în latină). Non angli sed angeli, a replicat papa cu uimire
şi admiraţie (nu englezi, ci îngeri).
Despre numiţii angli, popor germanic ivadator al insulelor britanice la
începutul Evului Mediu, istoricul danez Saxo Grammaticus (sec. VIII)
spunea, urmând foarte probabil şablonul consacrat al eroului eponim in-
ventat de greci, că strămoşul lor a fost Angul (Gesta danorum, cartea I).
Spre sfârşitul Istoriei Angliei, scrisă în pragul izbucnirii celui de-al

432
doilea Război Mondial, când Franţa prevedea necesitatea unui nou ajutor
britanic în faţa unui iminent atac german, Maurois afirma că poporul
englez este una din marile realizări genetice umane, faptul datorându-se
unei proporţii ideale de contribuţii ale popoarelor ce s-au combinat
pentru a rezulta un neam cât se poate de reuşit, meritul de bază spunea
el, revenindu-le germanicilor normanzi. Evident că Maurois se grăbise în
aprecieri, iar englezii, fără vreo propagandă a superiorităţii propriului
neam (omul de Piltdown a apărut doar ca o acţiune individuală, probabil
ca replică la teoriile rasiste germane), aveau deja cel mai vast imperiu
colonial văzut vreodată, datorat spiritului lor întreprinzător, dar şi dex-
terităţii politice, domeniu în care multe ţări occidentale rămăseseră mult
sub „specializarea” Angliei. Primul pas important l-au făcut englezii
foarte devreme, căutând să găsească şi să aplice cu seriozitate cele mai
eficiente metode politice, uneori foarte dure, părând chiar antipopulare.
Din aceste durităţi a rezultat un popor aproape de oţelirea spartană,
capabil să înfrunte deşertul şi căldura Africii sau Indiei, la fel de stoic
faţă de gerurile nordului canadian. Dacă vom adăuga la acestea înde-
lungatul şi extinsul aport al celţilor (sau tracilor), cu strămoşi până la
primul Ierusalim, în general uitaţi de istoricii Angliei dar şi de ai fran-
cezilor, putem spune că dacă grecii antici vor fi fost un experiment pre-
gătitor al gândirii europene, celţii vor fi reprezentat prefigurarea vii-
toarelor expansiuni teritoriale europene, aceştia ocupând deja din an-
tichitate vaste suprafeţe, tracii, dacii, illirii, hittiţii sau hurriţii fiind
posibile rude ale lor. Poate că toţi aceştia, sau cel puţin marea lor ma-
joritate, îl vor fi determinat pe Herodot să-şi arate uimirea faţă de numă-
rul tracilor, numai indienii întrecându-i în număr.
În plus, amintindu-ne că şi sciţii erau un popor foarte numeros, probabil
mai numeros decât pre-englezii, aceştia şi tracii având relaţii de strânsă
apropiere, - potrivit relatării Venerabilului Beda (op. cit., I, cap. I), - pic-
ţii cei acoperiţi de tatuaje fuseseră urmaşii sciţilor sosiţi în câteva co-
răbii, debarcaţi mai întâi în Irlanda, obligaţi de împrejurări să-şi schimbe
traseul spre Scoţia, unde s-au stabilit. Aportul scoţian de curaj, rezistenţă
fizică şi mai târziu de cultură la istoria Angliei a fost nepreţuit.
Însă asemenea atitudine ar însemna prinderea în plasa “alchimiei” lui
Maurois. Cu aproape jumătate de secol după literatul francez, ameri-
canul Carl Sagan (1934-1996), arăta în faţa întregii lumi, prin inter-

433
mediul serialului TV conceput şi prezentat de el - Călătorie în Univers
că, luând cantităţile de materiale din care este alcătuit un om, - apă,
cărbune (carbon), un cui de fier şi un rest de puţine alte substanţe, -
acţionând asupra lor prin orice metodă cunoscută, nu vom obţine
nicicând un om. Maurois nu avusese desigur şansa să urmărească o
asemenea lecţie, ce se putea extinde la naşterea oricărei naţiuni, dar ar fi
trebuit să şi-o imagineze (foarte „politic”, despre apariţia omului pe
Pământ, comentatorii comuniştii se refereau la „anumite condiţii favo-
rabile şi irepetabile”, ceea ce părea arhisuficient de lămuritor).
Numele Angliei a fost pentru un timp Albion şi, după cum am mai
arătat, acest termen se aplica deopotrivă şi celorlalte regiuni britanice:
Wales (Ţara Galilor), Irlanda şi Scoţia. Revenind însă la anglii intruşi în
Anglia, Istoria venerabilului Beda ne aduce la cunoştinţă că britanicii i-
au alungat pe aceştia, fiind organizaţi şi conduşi de un veteran roman pe
nume Ambrosius, iar acestea nu sunt singurele informaţii valoroase fur-
nizate de opera lui Beda. Vedem în Istoria lui un popor britanic foarte
capabil, - încă dinaintea sosirii lui Wilhelm Cuceritorul, - poate cam
dezbinat, caracteristică prezentă şi la popoarele denumite ad hoc „proto-
engleze”, însă buni luptători, rezistenţi şi curajoşi. Să nu uităm că totuşi,
după căderea Romei, - care se extinsese inclusiv profitând de pe urma
dezbinării pe care chiar o stimula (divide et impera era un dicton pro-
venit din realitatea istorică), - aveau să mai treacă secole bune până la
depăşirea viziunii rudimentare şi înguste a polis-ului grecesc, provenit
din cel asiatic oriental, unirile marilor state europene înfăptuindu-se cu
mari opoziţii şi lupte sângeroase, abia în urmă cu câteva secole.
Se spune că numele Angliei vine de la germanicii angli, pentru invazia
căreia romanii l-au suspectat un timp pe Stilicho, generalul lor numărul
unu, şi el având tot o origine germanică.
Dar aici ne interesează mai ales faptul că papa Grigore cel Mare a ob-
servat apropierea dintre numele lor şi substantivul înger (angel în en-
gleza actuală). În Apocalipsa, 2-3, deşi nu întotdeauna lăudaţi, capii
primelor biserici sunt numiţi îngeri, ceea ce ne permite să presupunem
că termenul putea să fi avut inclusiv o semnificaţie seculară. Deoarece
Apocalipsa a fost scrisă în greceşte, vom menţiona acum termenul
angelos (citit anghelos) căruia, dacă îi vom îndepărta prefixul an- (foarte
frecvent şi în germană), vom rămâne cu ghel (gael la galezi, etc.). Iar

434
aceasta este chiar particula implicată în numeroasele ipostaze prezentate
până acum (cal, mare, înălţime, gali sau celţi). Şi vom repeta constatarea
anterioară: dacă zona microasiatică a eroilor homerici e plină de zei,
Israelul le mai reduce din rang: aici se găsesc cu precădere îngeri,
îndeobşte soli ai lui Dumnezeu. Aceşti îngeri cer jertfe de iezi, capre, oi
sau miei, după care dispar mistuiţi de focul altarului de jertfă spre
uimirea, teama şi înmulţirea credinţei martorilor, dar mai există şi îngeri
mult mai materiali, cu care efectiv te poţi războí, pe care îi poţi chiar
înfrânge fără a-ţi pierde viaţa, ba din contră, te poţi numi Israel, „răz-
boinicul lui Dumnezeu”, contrar puternicei convingeri că cel ce a văzut
fața Domnului e sortit pierzaniei aproape instantaneu. Desigur, nu ori-
cine a fost numit Israel, dar pentru un popor temător să privească cel
puţin faţa lui Dumnezeu, a înfrânge un înger fără repercusiuni nefaste,
putea însemna enorm, ceea ce pare desigur surprinzător.
Marea curiozitate este că aceşti îngeri, cu concentraţie maximă la hectar
în Israel, apar foarte des în condiţii de război, însă după ce s-a pregătit
terenul şi ni s-a prezentat un Dumnezeu al oştirilor, imediat după scoa-
terea din „robia” Egiptului. Acest „Dumnezeu al oştilor” pare însă in-
consecvent, îl lasă până şi pe leul Iuda să piardă de două ori în faţa lui
Benyamin, iar când Israel „se dă cu ţara”, vrând să cunoască şi reversul
medaliei, apar profeţii, care le strigă cu disperare că au păcătuit. Nebu-
loasă situaţie, mult mai explicabilă dacă vom considera pe numiţii
„îngeri” drept fiinţe umane, oameni ai armatei, învinşi de multe ori în
împrejurări şi cu mijloace neclare, de unde necesitatea stringentă de a
avea un „Dumnezeu al oştirilor”, pe seama căruia se pot pune uşor
victoriile, păstrând realitatea stratagemelor ascunsă pentru mai târziu, în
caz de repetare a “metodei de lucru”. Pe scurt şi la obiect, cei cu care se
războise Israel, îngerii unui Dumnezeu al crângurilor, dumbrăvilor şi
stejarilor, al caprelor şi iezilor, toate administrate de „văzători”, aparţi-
neau unui popor roşcovan, „ţinut de călcâi” de urmaşii lui Iacob, dintre
care primul născut fusese păcătosul Ruben (cf. latinescul rubeo și familia
sa de cuvinte). Comparaţia dintre gael (de găsit în Gaelic, limba ga-
lezilor), şi Welsh (galez, inclusiv limba), poate echivala pe Gael (Gaul
sau gal) cu well (val/vel/bal/bel). Evident, well ne duce la good cu im-
plicaţiile sale zeieşti, pe care nu le mai reluăm. Referitor la numele
ebraic al îngerilor, cherub (pl.: cherubyim, preluat impropriu ca singular,

435
inclusiv de limba română, drept heruvim; heruvi ar fi fost probabil un
plural redat cu mai multă acurateţe), vom observa prezenţa particulei her
(domn în germană, dar folosită şi pentru înălţimi, cum am văzut cazul lui
Hermon/Sirion/Seren/Baal, deși există și posibilitatea unei legături cu
rubeo al latinilor). În general, îngerii apar ca „soli” vestitori de lucruri
bune; pentru cele rele, după observaţia ascuţită a lui Cioran, Dumnezeu
folosea profeţii. Dar, dacă între Dumnezeu şi oameni nu existau (pe
atunci) decât îngerii, vom realiza că şi oamenii puteau fi destul de uşor
numiţi cu acelaşi termen. Uriaşii din vechime, cei care au avut un
(re)nume, au fost şi ei numiţi tot îngeri. Căzuţi, depravaţi, dar tot îngeri.
În albia râului Orontes, după cum relatează „reporterul” Pausanias (op.
cit., VIII, 29; 3), se găsise odinioară un schelet uriaş, pentru care el ne dă
o explicaţie ce ascunde o mostră de „strălucită” logică grecească antică:
oasele aparţinuseră unui indian, deoarece numai în India se pot găsi cele
mai mari animale, cum ar fi elefanţii (!). Am văzut anterior că numele
„ochiosului” rege Og cel uriaş, rege al Basanului, se poate compara cu
germanul Auge=ochi, cu verbul latin augeo=a spori, a mări, sau cu
islandezul ogn=o mulţime de, ori cu bascul agure=bătrân, amintind în
acelaşi timp de ochii limbii albaneze: syri, evocând numele Siriei (sin-
gular: sy), precum şi de maghiarul szem=privire. În Grecii de peste mări
(cap. 3), John Boardman arată că fratele mai mare al poetului grec Alceu
(cca. 620 - începutul secolului al VI-lea î.Hr.), luptase ca mercenar în
Palestina, unde doborâse un uriaş.
Toate aceste conjuncturi ne vor purta spre Cartea lui Enoh (apocrifă),
păstrată de ortodocşii etiopieni şi slavoni, deşi a fost repudiată dintre
cărţile biblice sacre. Evident, este posibil ca textul să fi fost alterat de in-
tervenţii ulterioare, multe fragmente lipsesc, însă poate induce o părere
despre anumite concepţii vechi, destul de expeditiv prezentate în Biblie.
Găsim aici Pomul Vieţii şi Pomul Cunoaşterii, găsim amănunte despre
Noe şi cei dinaintea lui, despre Îngerii Căzuţi, ale căror fapte sunt în Bib-
lie învăluite în ambiguitate.
Vom remarca amplasarea Pomului Vieţii în nord-vest, unde se află şi un
tron al lui Dumnezeu, amintind de regalitate. În suedeză, kön înseamnă
sex. Acelaşi lucru înseamnă şi norvegianul kjön, kone fiind soţie; în
greacă, koiné înseamnă obşte, frăţie; pentru germani, numele regelui
este ca şi pe vremuri, König, - konge la norvegieni, - de unde a derivat

436
proba-bil şi englezescul king (kinsmen=rude). Fără aparentă legătură sau
poate totuși legat de acest context, amintindu-ne de ceea ce reprezenta
puter-nicul şi nobilul animal pentru gali, vom nota că substantivul rusesc
konĭ înseamnă cal, și nu mai reluăm “sacra” împreunare a viitorului rege
galic cu o iapă la fel de sacră (dar probabil sodomită în fața noilor intrați
în Is-rael, necunoscători ai „oribilelor” tradiții locale).
Pentru Ghilgameş, ctitorul şi regele Urukului, se stipulează în mod des-
luşit: faţă de soţul unei femei, Ghilgameş are prioritate, conduită ce se
poate urmări până dincolo de Evul Mediu, extinsă şi la nobili. Evident,
sexualitatea reprezenta un fapt intim iar regalitatea unul obştesc, aşa că
la extinderea regalităţii, termenii pentru sexualitate n-au suferit influenţe
„de import”, de unde diferenţele lingvistice între una şi cealaltă în cadrul
diferitelor idiomuri, la care originea unuia dintre termeni nu implică ap-
ropierea de celălalt.
Nu este exclus ca „fecundarea mamei sale”, pentru care era slăvit zeul
Min al egiptenilor, să fi făcut parte din „baremele” regalităţii incipiente,
ceea ce ar da o altă semnificaţie străvechiului mit oedipian, unde tânărul
rege se însoară cu propria-i mamă. Tragedia reflectă probabil luptele
dintre taberele pro sau contra conceptului arhaic. După observaţia lui
Julius Evola, - om intens preocupat de aspectele tradiţionalismului pe
care arată nedisimulat că-l regretă, nefiind singurul cercetător modern
foarte atras de captivanta Antichitate, - faraonul egiptean era supranumit
Horus Aha,, Horus de aur, Horus războinicul, dar şi „fecundatorul ma-
mei sale” (cf. Julius Evola – Revoltă împotriva lumii moderne). Se poate
remarca în același timp că au foat consemnate, inclusiv în Scriptură,
cazuri de fecundare a fiicelor de către tați, însă asupra cauzelor sau con-
secințelor nu se insistă. În privința concubinelor, Ruben este însă pe-
depsit (Facerea, 35: 22). Și legat de el avem destule ambiguități.
Din nou remarcabil, Pomul Vieţii este prezentat novicelui Enoch de căt-
re arhanghelul Mihael (Cap. XXIV-XXV), înainte ca vizitatorul să vadă
Pomul Cunoaşterii, amintindu-ne de dictonul latin primum vivere, dein-
de philosophare, pe care ni-l putem imagina ca fiind foarte vechi. Dacă
vom lua în consideraţie faptul că h poate fi uneori g, ceea ce se constată
şi în Miguel, numele spaniol al arhanghelului Mihael, vom observa om-
niprezenta particulă -gael (una din formele lui gal, expusă anterior ală-
turi de hals=mare; în limba velșă, verbul i gael se poate echivala cu

437
englezescul to get=a obșine, a avea). Nu se poate nega galilor sau nea-
murilor înrudite (traci, hittiţi, hurriţi), atracţia deosebită pentru Pomul
Vieţii, de unde putem fi siguri că Esus, unul din zeii lor principali, era un
zeu al existenței și al naturii; la traci la fel, Dionysos ocupa un loc frun-
taş, fiind tot un complex zeu al vieții și al naturii.
Spre răsărit, Enoh primeşte lămuriri de la arhanghelul Raphael asupra
Pomului Cunoaşterii (cap. XXXII), însă ne surprinde poziţionarea estică
a acestuia, mai ales dacă vom face o comparaţie cu ament=vest al egip-
tenilor, pentru care vestul echivala maturitatea gândirii. Biblia con-
damnă fără echivoc nu Pomul Cunoaşterii, ci furtul din fructele acestuia.
Acoperindu-şi goliciunea, un vânt al nemulţumirii porneşte a adia prin
Eden (Facerea, 3: 8). Cu alte cuvinte, se pot observa din capul locului
începuturile antagonismului Creaţie/Cunoaştere, şi putem realiza cu uşu-
rinţă relaţia dintre soarele aflat la asfinţit, reprezentând maturitatea gân-
dirii la egipteni, (ament), şi „răcoarea serii” din Biblie, după ce Eva cu
soţul ei gustă din fructele tabú ale Pomului Cunoaşterii.
Despre „cunoaşterea” posedată de îngerii căzuţi, Cartea lui Enoh ne
spune că ei nu deţineau toate tainele, ci numai pe cele neînsemnate, iar
prin acestea femeile şi bărbaţii au adus răul pe pământ (XVI: 2), ceea ce
pare a acuza inclusiv pe oamenii cei suferinzi, în calitate de victime ale
uriaşilor. În cea mai mare parte a acestui capitol, discuțiile purtate stau
sub semnul îndemnului lui Eliade de a acorda credit mitologiei, în
vederea obținerii de rezultate optime. Cartea lui Enoch are desigur multe
inadvertenţe, datorate probabil în primul rând intervenţiilor pe parcursul
vremii, însă nu-i putem nega marea cantitate de elemente tradiţionale
chiar dacă, aşa cum susţin cercetătorii, lucrarea (o vizibilă compilație de
tip „rapsodie homerică”) a pornit din necesitatea de a amănunţi chestiuni
de început ale Facerii, incitante tocmai prin graba sau laconismul cu
care s-au tratat probleme grave şi de răscruce pentru evoluţia spiritu-
alităţii umane (ba chiar, - având în vedere „contribuţia” uriaşilor la apa-
riţia unei adevărate rase de eroi, precum şi dispariţia omenirii provocată
de Potop urmată de o lume nouă, - putem invoca şi importanţa genetică a
momentului). Pentru greci, problema cea mai îndelungată, constantă şi
stringentă pare a fi fost strădania de a imprima tuturor convingerea că
sufletul este nemuritor, alcătuit dintr-o „materie” zeiască, mult superior
trupului care îl ţine încarcerat şi căruia totuşi în mod paradoxal îi

438
comandă orice acţiune. Marele filosof Plotin, - considerat de Copleston
drept cel mai mare gânditor al Europei de la Aristotel până la Descartes
(cf. op. cit., vol. 1), - se simţea de-a dreptul jenat de „condamnarea” de a
avea un trup material. Porphyrios (de fapt sirian de origine, numit
Malhus), care i-a fost îndelung în apropiere ne mărturisește aceasta,
precum şi transele mistice în care intra adeseori (Viața lui Plotin).
În ciuda aparenţelor, sau poate a propagandei bărbăteşti pline de ură îm-
potriva unor fiinţe ce transformaseră pe soţii femeilor aproape în nişte
apendice inutile, numiţii uriaşi au avut şi contribuţii lăudabile la civili-
zarea omenirii, iar „sălbăticia” lor pare a nu fi fost completă; la vorbele
transmise uriaşilor prin Enoch, ei sunt cuprinşi de un cutremur (XIII: 3)
amintindu-ne cum la dezlănţuirea Potopului şi zeii din epopeea lui Ghil-
gameş se ghemuiseră la porţile cetăţii, asemeni unor căţeluşi înfricoşaţi
(se ştie că majoritatea covârşitoare a zeilor mesopotamieni erau în speţă
fiinţe absolut înfricoşătoare, nicidecum înfricoşate – ceea ce arta hittită
nu a vrut ori n-a știut să-și însușească). Asemenea aspecte nu pot face
inevitabile întrebările asupra originii reale a abominabilior uriaşi, con-
damnaţi a nu se mai putea reîntoarce la cer, rămânând veşnic înlănţuiţi
de pământ (XIV: 5). Or, din pământ se născuseră şi oamenii, lingvistica
dovedind că ideea creaţiei omului din lut nu aparţinea exclusiv Orien-
tului Apropiat sau Mijlociu. Humus al latinilor de exemplu, este înrudit
cu homo/humanus. În indignarea generală a omenirii, Enoch pare a re-
proşa lui Dumnezeu (IX: 11): „Tu cunoşti toate fără ca acestea să se fi
întâmplat, şi nu ne spui ce să facem împotriva acestor uriaşi”. Puţin mai
înainte, la IX: 5, ni se spune că „nimic nu este ascuns privirilor lui
Dumnezeu”, amintindu-ne că la greci, deşi nu se afla în fruntea Pante-
onului, Helios/soarele era la fel, atoatevăzător. Am legat anterior numele
uriașului Og și de vedere, inclusiv de oglindă.
Trebuie sau putem subînţelege că și naşterea uriaşilor a fost prestabilită,
deoarece se încearcă ulterior o „dregere”: Dumnezeu nu le-a cadorisit de
la început soţíi (XV: 7), întrucât ei au ales să coboare din cer pe pământ,
iar lui Enoh îi este dat să vadă tainiţele cereşti ale vânturilor, din care a
făcut Dumnezeu întreaga creaţie şi temeliile neclintite ale Pământului
(XVIII: 1). Prin urmare, omul era o creaţie premergătoare uriaşilor, dar
metoda de a crea fiinţe umane mai întâi din lut, peste care să sufle apoi
Duhul Sfânt, se inversase. Uriaşii sunt mai întâi duhuri, - VI: 2, - însă la

439
un moment dat aflăm intrigaţi că ei, asemeni zeilor Iliadei și totuși
diferiți, „nu mănâncă mâncare, dar vor fi înfometaţi” (XV: 11).
„Voi eraţi mai înainte nişte duhuri trăind veşnic,... sălaşul duhurilor
cerului fiind cerul”, ni se spune la XV: 6. Am menţionat anterior despre
ideea lui Filon că aerul conţine germenii creaţiei. De la alexandrinul
Philo Judaeus la sfântul Augustin din Hippo şi chiar până la lombardul
Toma d’Aquino, toţi cei preocupaţi de problemele angelologiei ajunse-
seră la concluzia necorporalităţii îngerilor. Este foarte probabil ca scri-
erea lui Enoch să nu le fi fost cunoscută multora dintre cei dedicaţi unor
asemenea studii, deşi varianta etiopiană conţine influenţe elenistice indu-
bitabile.
Fără un contact atestat cu Biblia, Platon afirma în dialogul Timaios, 40
a, că zeii şi fiinţele cereşti sunt făcute din foc, iar la paragrafele urmă-
toare, 40 b şi c, spune că stelele sunt „ființe divine”, idee ce se regăseşte
şi în Cartea lui Enoch, care vede stele chinuindu-se în flăcări, condam-
nate pentru că au încălcat porunca de la început de a răsări atunci când
le-a fost hărăzit (XVIII: 13, sq.).
Medioplatonistul Filon din Alexandria, care a avut un mare rol în
reapropierea evreilor de arieni, constata (De gigantibus, II; 6), că ceea ce
alţi gânditori numesc demoni, Moise numea în mod curent îngeri. Au-
gustin spune că îngerii sunt fiinţe de lumină (De civitate Dei, cărţile IX-
XII sau XV). Ne putem imagina cu uşurinţă că toţi cei care s-au pre-
ocupat de problema îngerilor erau buni cunoscători ai tradiţiilor ante-
rioare. La fel vom spune şi despre Tertulian, un remarcabil începător de
drumuri, care a ezitat între ortodoxie şi secta montanistă: când spune că
Dumnezeu este corporal, el se îndatorează tradiţiilor păgâne (şi aici nu a
fost singura lui deviaţie). În ceea ce priveşte creştinismul, repetăm con-
statarea lui Mircea Eliade că angelologia creştină a primit mult de la
persani (a se revedea cazul vizionarei Golinduha din Babilon, prezentat
de Theophylact Simocatta), iar faptul că problemei „obţinerii” unui trup
de către uriaşii depravaţi nu se dă în Cartea lui Enoch nicio soluţie,
poate constitui un indiciu al vechimii cel puţin a nucleului de bază al
lucrării, peste care nimeni nu s-a străduit să revină cu vreun adaos
lămuritor, fie acesta şi imaginar. La fel se întâmplă şi cu cele trei porţi
cereşti dinspre vest, egale ca număr cu cele din est, cărora totuşi nu le
aflăm rostul (cap. XXXV; posibil însă din cauza textului lacunar, dar nici

440
în rest vestul nu apare ca important, deşi ocazii de digresiune în această
direcție ar fi fost), în timp ce Iliada lui Homer ne dă destule sugestii, cel
puțin prin amplasarea stejarului în faţa Porţii Scheiene (de vest) a Troiei.
Un lucru pare cert pentru autorii Cărţii lui Enoch: dacă prezentarea
atribuţiilor arhanghelilor este ezitantă, cu responsabilităţile lui Mihael şi
Rafael lucrurile par relativ clare. Mihael, bun cunoscător al Pomului
Vieţii (XXIV-XXV), caracterizat prin răbdare şi milostenie, arhanghel
peste ce-i mai bun în lume şi peste haos - lumea cealaltă (XX: 1-2),
ocupă poziţia numărul unu; după el urmează Rafael (XD: 9), responsabil
cu bolile (o posibilă imixtiune elenă exagerată), veghetor peste sufletele
oamenilor, cel ce se răzbună pe lumea luminătorilor (XX: 1-2), cel ce
arată lui Enoch Pomul Cunoaşterii (XXXII: 3), aflat dincolo de Grădina
Dreptăţii. Se va putea remarca în text (XXXII: 3), că Pomul Cunoaşterii
are fructe frumoase „ca strugurii”, îndreptându-ne spre dictonul latin in
vino veritas şi spre zeul Dionysos. Însă în Cartea lui Noe (DXI), Mihael
îi arată lui Enoch toate tainele dreptăţii, sugerând că, dincolo de atri-
buţiile de bază, cunoaşterea reciprocă era necesară. S-a conchis uneori că
tocmai ierarhizarea arhanghelilor va fi dus la excluderea textului despre
uriași din Scriptură.
Mihael primeşte misiunea de a-l arunca în foc pe Semiaza, şeful înge-
rilor ce s-au împreunat cu femeile (X: 11. Deşi un geniu al răului, tot un
Sem este fruntaş; în limba rusă, semĭ=şapte, iar la basci seme/semea=
fiu; szem=privire în maghiară). Prin urmare lui Miguel, bunul cunos-
cător al Pomului Vieţii îi revine misiunea de a pedepsi pe infractorii
împotriva legilor vieţii, deşi în unele variante Rafael este iniţiatorul
pedepsirii uriaşilor; Mihael ia apărarea lor într-o primă fază, pentru a
declara apoi că nu se opune. Evident, se constată în Cartea lui Enoch
operaţiunea de ajustare a neamului omenesc, probabil percepută mai
ales de către bărbaţi drept o injustiţie, fără a se spune lucrurilor pe nume,
foarte posibil pentru motivul temeinic de a nu considera pe Dumnezeu
imperfect. Docil potrivit obiceiului creștinesc, Augustin din Hippo se ra-
liază acuzatorilor uriaşilor, spunând că pentru om nici nu este sănătoasă
o statură exagerat de înaltă (De civitate Dei, - Cetatea lui Dumnezeu, III;
10 – de aici am putea bănui că primii creștini ai Romei vor fi cunoscut
foarte probabil Cartea lui Enoch).

441
 Nu vom trece cu vederea faptul că, deşi femeia este ca de obicei acuzată
(ca genetrix nu putea fi totuşi exterminată, abia mai târziu s-a ajuns la
răsplătirea ei - cf. cazul Iuda-Tamar, din Facere, 38: 6-14, - sau la „evo-
luata” lapidare ce a durat cel puţin până la Noul Testament). Ca dovadă a
unei relative înţelegeri a situaţiei iniţiate la nivel foarte înalt, textul eti-
opian ne informează la XIX: 2 că femeile ce s-au rătăcit cu uriaşii vor
deveni sirene (acelaşi termen etiopian este folosit deopotrivă pentru
satyri), ceea pare a fi mai degrabă o recompensă decât o pedeapsă pentru
fapte groaznice, aşa cum sunt descrise. În plus, având în vedere
observaţia justă a lui Julius Evola în Metafizica sexului §28, potrivit
căruia apsarele din mitologia Indiei erau strâns legate de ape (ca şi sy-
renele), misiunea lor fiind de a ademeni asceţii, periculoşi prin posibi-
litatea de a submina poziţia marilor zei, - din moment ce pentru ele nu se
stipulează nicio pedeapsă în Cartea lui Enoch, compararea lor cu syre-
nele poate induce ideea că femeia, veşnica vinovată, a fost cea care a
iniţiat acţiunea de seducere a uriaşilor. Lipsa unei porniri a bărbaţilor
împotriva ei, cel puţin egale celei împotriva uriaşilor, cum s-ar fi aşteptat
probabil mulţi dintre cititori, poate releva necesitatea femeilor în conti-
nuare; doar soții „intruşi” trebuiau eliminaţi. După îndeplinirea misiunii,
uriaşii puteau foarte bine să dispară, „materialul genetic” fusese asigurat,
deşi se lansase o condamnare profetică ce se va imagina, conform unor
indicii biblice (Ieşirea, 20: 5, 34: 7), şi chiar hittite (rugile regelui Mur-
shilis - cf. M. Riemschneider, Lumea hittiţilor), extinsă şi la urmaşi:
„Pace nu veţi afla!”- XVI: 4.
Dar, fiindcă tot am deschis această discuţie ce se poate dezvolta incre-
dibil de mult, am avea aici posibilitatea de a remarca atitudinea „pă-
rosului” Enkidu, - prietenul lui Ghilgameş, - faţă de apsara lui, care îl
ademeneşte, dar şi contribuie la civilizarea acestuia: el o blestemă dar, la
apostrofarea zeilor, revine şi o binecuvântează. Zeiţa Iştar, echivalenta
mesopotamiană a Afroditei greceşti sau a Venerei romane (planeta Ve-
nus aparţinea lui Inana, Iştar la mesopotamieni), era patroana înteme-
ietoare a cetăţii lui Ghilgameş, măreţul Uruk (Erech în Biblie, astăzi
Warka în Irak). În timpul creştinismului incipient (orice „timpurii” au
fost sortiţi „bâjbâielilor”), se punea foarte serios problema dacă femeia,
dedusă fiind ea din coasta lui Adam, poate fi considerată creaţie dumne-
zeiască, mergându-se până la absurditatea îndoielii dacă se poate numi

442
ea fiinţă umană. În Despre geneză în sens literal (IX, 5), conform obi-
ceiului multor antici, Augustin atribuie femeii exclusiv rolul procreator.
Am folosit anterior numele spaniol al arhanghelului Mihael (Miguel),
tocmai pentru a evidenţia particula guel=gael=gal, despre care am dis-
cutat la capitolul despre înrudirea tracilor şi galilor. În 1 Samuel, 25: 44,
ca şi în Isaia, 10: 30, găsim cetatea Galim, menţionată exclusiv în aceste
două locuri din întreaga Biblie. Putem desigur compara numele ei cu
Galaţii României, nu doar cel mai mare port dunărean purtând acest
nume printre localităţile româneşti. Se presupune, deşi nu se aprobă în
unanimitate, că denumirea provine de la gali. Cei care se opun uită pro-
babil cam uşor că la puțin mai mult de o sută de kilometri spre Delta
Dunării, cetatea presupus galică mai ales în baza numelui Aegyssus (azi
Tulcea; particula aeg) era destul de importantă pentru Dunăre şi Marea
Neagră, ea fiind mult timp cea mai importantă așezare din întreaga
Dobroge, fiind abia târziu depășită de Constanța. Noi am putea folosi
termenul Galim pentru a distinge două tipuri de uriaşi, pe de o parte cei
interesaţi de Pomul Vieţii, aflat sub tutela arhanghelului numit de noi
Miguel, şi pe cei caracterizaţi de preocupările lui Raphael, numiţi de noi
rephayim, notaţi uneori şi ca raphayim (de fapt, Facerea şi mitologia
feniciană îi denumesc pe toţi cu acest termen: rephayim; la evrei, uriaşii
mai apar şi sub numele nephilyim, amintind de grecescul nephele=nor,
dar totodată şi de oamenii mării (cf. nor=lac pentru mongoli, ceea ce ar
putea modifica denumirea normanzilor din oamenii nordului în oamenii
mării; la urma urmei ştim că nu li se spunea nord-men ci nor-men). Ne
vom aminti totodată că şi mitologia grecilor, şi cea a nordicilor expunea
două rase diferite de uriaşi aflate în conflict vital, titanii şi giganţii,
cărora li se poate adăuga clasa specială a ciclopilor, deşi despre pre-
ocupările şi „calificările” lor nu suntem lămuriţi în amănunt. Nordicii
aveau şi ei pe zeii aesir şi vanir, aflaţi adesea în conflict. Pentru Biblie,
unde referirea la uriaşii de orice fel este iritant de succintă, numai
comparaţia cu mitologiile exterioare (posibil familiare evreilor, după
observația lui Eliade), ne pot determina să presupunem, ajutaţi de Cartea
lui Enoch, două tipuri de uriaşi inclusiv pentru mitologia ebraică, numite
de noi ad hoc Galim şi Rephaim. Evident, tipul rephaim biruie în genere
pe galimi, ceea ce poate fi îmbucurător până la un anumit punct: raţiunea
trebuie să se impună deobicei instinctelor, însă şi aceasta la rându-i

443
trebuie să ţină cont de necesităţile „cărnii”, pe care şi Hristos o aşezase,
asemeni grecilor (sau poate asemeni tracilor lui Orfeu), sub nivelul spiri-
tului (Matei, 26: 41, etc.).
Ca implicare ariană, unele nume din Cartea lui Enoch par sugestive:
Mihael (gael sau hel- arhanghelul răspunde şi de iad, - hell în engleză),
Gabriel (de notat particula bri-), Gadriel (god=zeu), Uriel (cunoscutul
prefix german ur-, cunoscut din exemplificări anterioare). În privinţa
numelui arhanghelului Raphael, vom găsi suficienţi termeni legaţi de
înălţime, românescul râpă fiind printre ele, gully în engleză, apropiat de
frecventul gal. Athenaios (op. cit. VI; 23), citează pe renumitul istoric
grec Poseidonios din Apameea, supranumit Atletul (135 - 51 î.Hr.), care
afirma că înainte de a se numi Alpi, cei mai înalţi munţi ai Europei se
numiseră Olbia, iar înainte de Olbia numele lor fusese Rapaia. Ne vom
aminti că Nicolae Stoica de Hațeg numea Dacia Ripensis în Cronica
Banatului Dacia Râpărea. Latinescul ripa însemna mal, și probabil ne
poate direcționa spre discuțiile numele Moldovei, care în rusă se nu-
mește încă și azi Maldova. Rapa-nui este numele autohton al Insulei
Paştelui, descoperită în anul 1722 de olandezul Jakob Roggeven, care a
aproximat la 3000 numărul de locuitori, unde se pare că trăiau oameni
foarte înalţi, puţinii locuitori de astăzi ai insulei având cu câţiva centi-
metri sub doi metri înălţime. În acest nume, vom nota că nui=mare. Des-
coperitorul olandez al insulei consemnase că acolo se aflau şi oameni
roşcovani, şi vom fi uimiţi să aflăm, cunoscând importanţa culorii roşu,
că unii dintre uriaşii moai de piatră ce străjuiesc insula au capul acoperit
cu un fel de potcap (numit pukao) cât o piatră de moară, confecţionat din
rocă vulcanică roşie. Postamentul pe care se așezaseră statuile se numea
ahu, termen întâlnit anterior legat de lumea mării, dar și de importanța
socială (măreție). Repetăm, având în vedere afirmaţiile despre picior din
capitolul dedicat exemplificărilor în această direcţie, putem acum să
privim altfel picioarele purpurii ale zeiţei Hekate, aşa cum apar în versul
originalului Pindar (cf. op. cit.); ca zeiță a subteranelor, reamintim că la
celți culoarea roșu era culoarea morții.
Am arătat însă că îngerii au putut fi pe alocuri şi învinşi. Evident, doar
de către cei „aleşi”. Cu o noapte înainte de a intra în Canaan, unde avea
să se lupte cu un înger, Iacob a trebuit să se odihnească, iar la Betel,
altădată numit Luz, nu are decât o piatră care să-i ţină loc de pernă. Din

444
nou regăsim piatra. Ceea ce pare inedit este însă visul său: o scară de
lemn, ca cele pe care se urcă în podul caselor de la ţară, cum se foloseau
probabil şi în marile oraşe de atunci pentru a urca la etaj sau pe acope-
rişul plat ce servea şi ca terasă. Evident, omul nu-şi poate interzice sau
comanda visele, însă numita scară este foarte aglomerată, datorită tra-
ficului intens al îngerilor. Despre îngeri am văzut legătura cu limba en-
gleză (an+gael). Cât priveşte scara, numele ei englez este ladder. Lad
înseamnă în engleză puşti, flăcău, odraslă. Echivalentul ebraic al cu-
vântului acesta englezesc este yeled, aparent apropiat fonetic de albane-
zul vëla=frate. Destul de interesant pentru acest context, yeled din
ebraică este echivalentul englezescului kid, care se foloseşte deopotrivă
pentru ied, odrasla caprei. Judecând la rece, observăm că după această
revelaţie de mare impact, Iacob „înlocuitorul” acordă mare atenţie
pietrei, scara nu mai este menţionată, nici chiar Dumnezeu nu face re-
ferinţă la ea atunci când i se arată lui Iacob şi-i vorbeşte; de obicei, când
apare în Biblie o imagine cu greutate, numele acesteia este aproape
imediat pomenit în explicaţia ce urmează, ceea ce nu se întâmplă în ca-
zul aglomeratei scări. Abia târziu în Creştinism, scara este utilă sfân-
tului Ioan Klimakos (Scărarul), pentru a produce în secolul al şaptelea
Scara Raiului, una din cele mai citite cărţi religioase ale ortodoxiei, carte
foarte dificilă, dar în Vechiul Testament nu-i putem susține importanța.
Când apare Dumnezeu, acesta îi vorbeşte lui Iacob despre promisiunile
viitorului, iar acest „legământ” justifică prezenţa pietrei, dar şi tratamen-
tul deosebit la care o supune Iacob (Facere, 28: 13-15). El „sfinţeşte”
simbolica piatră şi o „înalţă” pe un stâlp, ca cele numite ulterior „pietre
de aducere aminte”. Pentru a fi credibili, vom adăuga că zona putea fi
încă sub o oarecare influenţă sumeriană (singulara Mari era încă puter-
nică), iar galam însemna în limba „capetelor negre” scară, trepte, şi ca
adjectiv, cuvântul însemna înalt (gal=mare la sumerieni), dar şi inteli-
gent. Prin urmare, scara de la Bethel pare o foarte posibilă „invenţie”
lingvistică asemeni multor altora, cum am presupus de câteva ori și la
Iliada grecilori.
Abram este chemat de Dumnezeu pe nume în câteva situaţii importante
şi ne-am fi aşteptat ca şi cu Iacob să se întâmple aceasta cel puţin o sin-
gură dată, dar nu se petrece aşa ceva. E drept, nici Moise nu este chemat
pe nume, după presupunerile expuse deasupra, însă trebuie să admitem

445
că momentul Betel are o importanţă istorică superioară ieşirii din Egipt,
cel puțin prin anterioritate.
Am văzut că în privinţa denumirii anterioare a Betelului există prob-
leme, Luz neputând să-şi capete o copie hittită ca o ctitorie a fugarului
eliberat din prizonierat. Deşi Biblia ne spune că şi un număr imposibil de
mic de oameni puteau întemeia o cetate (Facerea, 4: 17) repetăm, ne
este peste putinţă a crede că se putea ctitori pe atunci o cetate de unul
singur, acestuia îi ajungea o casă, eventual extinsă pentru odrasle, cu atât
mai puțin de către un anonim fără relevanţă socială. Am spus atunci că
numele Luz poate fi comparat, în virtutea contextului biblic, cu verbul
englez to loose=a elibera. Având în vedere episodul scării la cer a lui
Iacob, într-o zonă de îngeri (=uriaşi), credem că nu trebuie neglijat nici
adjectivul basc luze=lung; înalt, şi povestea cu prizonierul trădător
eliberat fiind de asemenea foarte probabil rodul unor combinaţii lingvis-
tice ulterioare. În Celtiberia, ţinut al oamenilor renumiți ca înalţi, cel
puţin după relatările istoricilor ce ni-i arată în calitate de vajnici aliaţi ai
lui Hannibal dar și ai Romei, s-a consemnat în antichitate Lusitania, Por-
tugalia de azi, iar Tolosa, actualul Toulouse al francezilor, (cf. to loose al
englezilor) fostă capitală a vizigoţilor, legată anterior de basci (Aqui-
tania) şi de gali, - era cel mai bogat oraş al Galiei, - ne pot de asemenea
aminti de Luz cel anterior Betelului. Revenind asupra limbii bascilor
(euskara), vom specifica echivalentul verbului englez to loose (a eli-
bera): galdu sau galduko, ambele având comună frecventa şi semnifi-
cativa particulă gal- .
Pe de altă parte, discuţia se poate ramifica şi spre lumea greco-romană,
unde vom găsi nume apropiate, dar diferite ca sens: cetatea Lusioi, men-
ţionată de Pausanias (Călătorie în Grecia, VIII, 18; 3, din care abia dacă
se mai distingeau ruinele pe vremea lui), pârâul Lusios tot din Arcadia,
numit astfel deoarece în el se îmbăiase Zeus (idem, VIII, 28; 2), Lusia
era un epitet conferit de greci zeiţei Demetra, deoarece se îmbăiase în
râul Ladon din aceeaşi zeiască Arcadie (ibidem, VIII, 25; 4. Ne putem
întreba aici dacă Lusitania, celălalt nume al Portugaliei scăldată de apele
Atlanticului, nu se poate încadra în acest context). Aceste nume sunt le-
gate de verbul grecesc luò=a (se) îmbăia, a (se) scălda, de unde a pro-
venit foarte probabil şi substantivul latin lustrum=lustraţie.

446
 Prin urmare, revenind la numele nevestei „furate” de regele David,
Bathsheba, asociată anterior cu verbul englez to bathe, echivalent cu gre-
cescul luò, putem presupune pentru ea un nume de genul Lusia sau Lu-
cia, ca apelativ feminin Bathsheba fiind destul de incredibil. În Vechiul
Testament, acest nume apare înregistrat de zece ori, toate fiind referiri la
una şi aceeaşi femeie, soţia lui Urie hittitul apoi a lui David, şi mama lui
Solomon. Evident, repetarea sau raritatea unui nume în Vechiul Tes-
tament nu poate spune totul despre el, dar prezenţa părţii finale -
sheba=izvor în ebraică, precedată de bath=baie în engleză, ne poate da
de gândit asupra numelui real al viitoarei mame a regelui Solomon. Cân-
tarea cântărilor, compusă de Solomon menţionează bazinele de apă de
la poarta Bath Rabbim a Ierusalimului, îndreptăţindu-ne în presupunerea
că numele Bathshebei a fost legat de baie (bath), de unde a rezultat
povestea neverosimilei sale îmbăieri sub ochii ageri ai lui David. Un alt
nume prefixat de englezescul bath este Bathshua, mama nefericiţilor Er
şi Onan, soţia lui Iuda (cf. Facerea, 38: 12, reluat de 1 Cronici, 2: 3). Se
pare că Bathshua a fost totodată o variantă pentru Bathsheba, încă o
ocazie de a compara numele lui Iuda leul, cu al Iuditei, una dintre cele
două soţii hittite ale lui Esau cel roşcovan, deoarece ştim că soţia lui
David, cea răpită lui Urie, fusese hittită şi ea. La o analiză atentă vom
vedea că şi celelalte şapte soţii ale psalmistului erau sau aveau posibile
rude ariene: Mical, Ahinoam, Abigail, Maachah, Haggit, Abital, Eglah.
Cât priveşte povestea ei şi implicarea apei, cu greu putem evita o aluzie
la apsarele indiene, poate că nici numele Sarei lui Abram nu a fost străin
(up=sus+sarah=prinţesă), dar poate fi cale lungă până la certitudine.
Nu trebuie totuşi să ne surprindă nicidecum folosirea a două limbi
pentru unul şi acelaşi nume, bath+sheba. În româneşte de exemplu, nu-
mele lui Dumnezeu este format din latinescul dominus=domn, plus zeu, -
foarte posibil al dacilor, - întrucât avem încă şi astăzi expresia româ-
nească „Zău!”, care poate sprijini numele zeului dacilor pre-creştini, dar
poate primi totodată sprijin de la acesta. Anticii păgâni obişnuiau să se
jure pe zeul lor principal, obicei pe care Hristos vroia să-l elimine atunci
când recomanda evitarea jurămintelor: „da să fie da, nu să fie nu; ce
trece peste ele, vine de la Satana” (Matei, 5: 37). Obiecţiunea ce s-ar
putea aduce modului de compunere a numelor în împrejurări de intruzi-
une ar fi că poziţia întâi în cazul unor asemenea cuvinte aparţinea deo-

447
bicei intrusului şi nu invers ca în cazul Bathsheba, unde „înlocuitorii”
lasă în continuare locul fruntaş „băii” englezeşti, rezervându-şi un loc
modest cu sheba/shua al lor (semitic; mult timp, inclusiv târziu printre
romani, evreii antici aveau renumele că dușmănesc apa și igiena).
Deobicei, nu uriaşii biblici atrag atenţia şi nu sunt în niciun caz cei mai
activi. Cartea lui Enoch redă unele aspecte, umple propriu-zis un gol de
informaţii ce va fi frământat minţile, frustrate de sărăcia de date a textu-
lui biblic, dealtfel foarte important ca moment de răscruce al omenirii.
Se observă cu uşurinţă mâna unui grec inteligent şi speculant care, adu-
nând doar câteva date esenţiale, a putut „plăsmui” o epocă fascinantă şi
incitantă. Este drept, intervenţiile externe sunt vizibile (un alt motiv de a
compara cu mecanismele de compunere a Iliadei), însă putem fi siguri că
se află conţinută în relatarea despre uriaşi o cantitate suficientă de tradi-
ţie a Orientului Apropiat, pentru a refuza grecilor paternitatea esenței
Cărţii lui Enoch. Relatările mitologiei greceşti sunt desigur mai generoa-
se în amănunte şi nume de uriaşi, însă prezenţa lui Atlas, atât în mi-
tologia greacă, - e drept că ceva mai îndepărtată, spre nord-vestul Africii,
unde există munţii semeţi care şi azi poartă numele titanului ce sprijinea
cerul pe umeri, - cât şi în nebuloasa insulă Atlantida, ne pot atrage
atenţia spre mitul lui Platon, care pare a nu fi fost unica relatare despre
un continent transoceanic, deşi dialogurile Timaios şi Critias, cu toate
lipsurile lor frustrante, rămân încă cele mai bogate în informaţii.
Vom aduce unele corecţii faţă de câteva erori de supoziţii, care sunt în
genere datorate abaterilor de la textul platonic. În primul rând se pierde
uşor din vedere menţiunea clară a lui Platon referitoare la amplasarea
Atlantidei: insula, mare cât Lybia şi Africa la un loc, se afla dincolo de
Coloanele lui Hercule, spre vest. Prin urmare nu ar fi motive, în even-
tualitatea că luăm de bun mitul lui Platon, să căutăm în Mediterana o
insuliţă ca Thera, deşi ciuntită de o erupţie probabil mai puternică decât
a vulcanului Krakatoa, cea mai puternică pe care a cunoscut-o lumea
modernă. Nici în jurul Ciprului nu se poate găsi o suprafaţă convenabilă
pentru textul platonic. Acum douăsprezece mii de ani Antartica poate să
fi avut o climă mai blândă, însă ne putem îndoi de abundenţa bogăţiilor
faunei ei. Nici ca suprafaţă nu aprobă Antarctica informaţiile platonice.
Oricâte concesii am face, oricât ne-am forța creierul, tot America pare a
îndeplini cerinţele mitului: cele două Americi sunt destul de mari ca sup-

448
rafaţă, deși nu cât Asia și Africa la un loc, sunt așezate dincolo de Co-
loanele lui Hercule, sunt înconjurate de ape, au insule în apropiere, sunt
foarte bogate şi, cel mai uluitor și probabil relevant, au vestigii auto-
htone pre-columbiene, care au produs europenilor o adevărată stupoare.
Canale, unele funcţionale şi astăzi, deşi nu expuse circular ca în mitul lui
Platon, poduri şi oraşe traversate de canale, au stârnit admiraţia primilor
europeni, care nu s-au lăsat deturnaţi de la scopul lor expres de a-şi
potoli „boala” incurabilă de a aduna aurul disponibil din câteva tran-
sporturi cu cele câteva caravele. Mitul lui Eldorado depăşise cu mult pe
cel al Atlantidei pentru antici, care probabil nu l-au considerat altceva
decât un simplu basm, o poveste marinărească gogonată, asemeni nenu-
măratelor altora. Evident, nu s-au găsit ziduri acoperite cu metal, nu s-au
descoperit zăcăminte de orichalc mai preţios ca aurul, acestea se pot
înscrie cu succes în clasa poveștilor marinărești rămase tradiționale până
nu de mult în timpurile moderne, însă cantitatea de aur din mine sau
trezorerii a depăşit orice aşteptare.
În privinţa comportamentului raţional, autohtonii mezo-americani s-au
dovedit superiori creştinilor dispuşi să uite instantaneu orice restricţie re-
ligioasă, numai să acapareze cât mai mult aur. Nu putem acuza inefi-
cienţa creştinismului pentru comportamentul abuziv al conquistadorilor
care, ca o ironie a soartei, nu aveau să se bucure prea îndelung de jafurile
la care s-au dedat. La rândul lor, alţi jefuitori, încă şi mai norocoşi -
englezii, - aveau să-l captureze gata adunat şi stocat pe corăbii. Ceea ce
ajungea acasă încăpea pe mâna constructorilor italieni sau francezi,
astfel încât Spania se putea compara, cum a făcut Marcelin Defourneaux
și cum am mai spus - (ibidem, op. cit.), - cu o imensă gură ce înghiţea
aurul Americii, fără a se alege cu mare lucru din asta. Dar autorul ignora
probabil locul ocupat de Spania ca ţară turistică, aflată pe timpul când
scria el pe locul întâi în Europa, atracţia principală fiind tocmai arhitec-
tura sa originală, idei spaniole ori mauro-spaniole transpuse în realitate
de meşterii italieni sau francezi, pe aurul aztec topit în lingouri (unul
dintre cele mai mari sacrilegii spaniole, numeroase artefacte prețioase
ale lumii precolumbiene dispărând pentru totdeauna).
Poate că zadarnic vom observa prezenţa piramidelor în lumea pre-co-
lumbiană, zadarnic vom constata un nivel ridicat al civilizaţiei, Atlantida
nu va apărea din rămăşiţele Mezoamericii, şi nu pentru că se va fi scu-

449
fundat. În orice caz, după descrierea lui Platon, avem de a face cu un
fenomen mult mai extins şi uimitor prin realizări decât Persia şi Egiptul
luate împreună, ţări care, deşi de multe ori criticate de greci, erau neîn-
doielnic demne de aprecieri. Suntem departe de insuliţele presupunerilor
de azi ca de exemplu Santorini, credem că suntem în America incompa-
rabil mai aproape de mitul lui Platon. Pare că ne aflăm în faţa unui para-
dox cronologic: conquistadorii au avut ocazia să întâlnească şi să vadă
cu proprii ochi realităţi ce depăşeau orice poveste marinărească (acestea
erau fantastice şi fascinante, dar nepalpabile şi, mai ales, neprofitabile),
iar navigatorii spanioli văzuseră destule minunăţii ale lumii.
Dacă realizările materiale încurcă socotelile istoricilor, analizarea voca-
bularului sau numelor acelor popoare va ridica noi semne de întrebare
întrucât, - deja uimindu-ne de prezenţa timpurie a cuvintelor indo-eu-
ropene în Egipt, ca şi a celor galice sau englezeşti înainte de a avea vreo
consemnare scrisă despre gali sau englezi, vom găsi în Mezoamerica
nume şi cuvinte ariene, pe care vulcanii sau cutremurele nu le-au putut
distruge de-a lungul mileniilor, şi nu „într-o zi şi o noapte”, cum se în-
tâmplase imensului continent. Pentru că din fericire au rămas lucrări
scrise, iar pictogramele lor au fost descifrate în mare măsură. Spre noro-
cul lumii de azi, au rămas câteva manuscrise ale celebrei Popol vuh,
numită în traducere Cartea sfatului (sau Cartea rogojinii, pentru că pe
rogojină se ţineau sfaturile).
Dacă am găsi în cel mai neaşteptat colţ al lumii cuvinte care se schimbă
greu sau chiar deloc, cum ar fi cer, apă, soare, pământ, animale sau părţi
ale corpului omenesc de exemplu, poate că nu am fi extraordinar de
surprinşi, însă a da în Lumea Nouă peste un cuvânt ca popol=popor pare
un lucru cel puţin bizar. Mai mult încă, găsind pentru popol circumstanţe
eventual atenuante, nu ne vom reţine uimirea decât cu cea mai mare
greutate în faţa unui cuvânt relativ nou şi sofisticat, cum este vuh=carte.
Ne vom aminti că b se poate muia în v, iar k poate deveni h, conform
aceluiaşi proces, obţinând astfel englezescul book=carte! (Buch la ger-
mani). În vremea conquistadorilor, dintre care mulţi au fost analfabeţi
(probabil însuşi renumitul Francesco Pizarro), puţine ţări ale Europei se
puteau lăuda cu tipăritul sau chiar importul cărţilor, şi a găsi o carte (nu
contează formatul său pliabil ca de acordeon) tocmai de cealaltă parte a
Atlanticului, la nişte popoare ce practicau sacrificii umane sângeroase,

450
canibalismul, consumul de droguri şi homosexualitatea ca principii vi-
tale, pare dincolo de orice imaginaţie. Este aproape ca şi cum am găsi pe
Lună cutii de Cola, datate cu mult înaintea inventării acestui tip de
produse. (Sau ca şi cum am găsi cuvinte pur englezeşti într-o vreme când
lui Wilhelm Cuceritorul îi mai trebuiau vreo două-trei milenii până să se
nască).
Conţinutul textului este interesant şi are umor (se pare că muzica lor era
plăcută, dar nu tocmai veselă, (cf. Lewis Spence, Mituri precolumbiene –
dacă ne amintim de frumusețea sobră a melodiei El condor pasa, l-am
putea aproba), însă noi vom acorda câteva momente problemelor ling-
vistice care ar putea avea legătură cu prezenţa arienilor şi semiţilor în
America pre-columbiană, ceea ce ne-ar da posibilitatea de a accepta cel
puţin parţial mitul lui Platon despre Atlantida. Evident că nu va fi o mi-
siune uşoară, atâta timp cât suntem avertizaţi din start că numele proprii
originale au fost mai întâi traduse de egipteni, apoi de către greci. Cu
alte cuvinte, numele proprii legate de Atlantida înregistrate în dialogurile
Timaios şi Critias s-ar putea să nu ofere o bază tocmai sigură de cerce-
tare, deja traducerile greceşti ale numelor proprii străine ridicând semne
de întrebare, cum am prezentat cazurile zeilor Isis şi Osiris (Iset şi res-
pectiv User), care ne sunt la îndemână dar nu sunt nici pe departe
exemple singulare.
În limba greacă, atlatos şi atlethos înseamnă irezistibil, copleşitor; theos
înseamnă zeu, iar originea acestor cuvinte nu a fost încă elucidată. În
Istoriile sale (cartea a II-a, dedicată Egiptului), Herodot ne informează
că pelasgii de la Dodona numeau zeii theoi, la fel ca şi grecii. Vom im-
plica aici ca pe o curiozitate utilă echivalentul irlandez al articolului ho-
tărât englezesc the, acesta fiind an, pe care l-am mai găsit în numele
marelui zeu primordial Anu sau în finalul grecului Ouranus. Or, sur-
prinzător sau nu, aceste cuvinte se găsesc în vocabularul mezoamerican.
Atl sau atzl sunt particule des întrebuinţate ca terminaţii pentru numele
unor zei, Atlas la greci în mitul Atlantidei, şi Quetzalcoatl (Marele Şarpe
cu pene) fiind doar două exemple, destul de edificatoare. Particula a-
ceasta terminală atl sau atzl înseamnă zeu sau apă în limba quiché a ma-
yaşilor care au scris Popol vuh. Teotihuacan este un nume ce conţine
particula teo, comparabilă cu theos al grecilor, şi nu este un nume ocazi-
onal. Credem a fi suficientă reamintirea aserţiunilor anterioare despre

451
apă (ex.: ah legat la egipteni de apă și nume de faraoni, voda=apă pentru
limba rusă, voditĭ=a conduce; vodă şi voievod la românii medievali),
toate raportate la Atlantida lui Platon, supercontinent unde domnea Po-
seidon, zeul mării, şi atenţia ne va fi îndreptată în mod justificat spre
posibilitatea ca „basmul” lui Platon să fi conţinut nişte realităţi greu de
acceptat (dar tot greu şi de respins). Cele două dialoguri implică la uni-
son Egiptul, unde ah sau aha aveau semnificaţii apropiate de contextul
apelor „conducătoare”, dezbătute mai amănunţit la capitolul despre Ahile
legat de Aheloos şi ahei: wah înseamnă la egipteni inundaţie; aceeaşi
hieroglifă, - un buchet de muguri de papirus aplecaţi, - desemnează E-
giptul de Jos; aheaw înseamnă barcă, ahea=catarg; ahé=a pescui;
ahéa=a lupta; ahi=a zbura; ahéaw=mulţime, grămadă. Ahéu era nu-
mele egiptean al obeliscului, monument foarte important şi pentru pre-
columbieni. Îl întâlnim de asemenea în Biblie, ca stâlp de aducere amin-
te. Însă un alt termen pentru acelaşi stâlp era la egipteni tehen, amin-
tindu-ne de numele „popoarelor mării”, djehenu sau tehenu în cronicile
egiptene. Ar rezulta că putem compara bel din grecescul obeliskos cu
hen al Egiptului, şi putem merge chiar mai departe. Când am dezbătut
problema cocoşului (inclusiv galic), gallus în latină, am observat că, deşi
relativ nou în Europa, această „pasăre persană” fără cămilă, cum adă-
ugase Aristofan în Păsările (Aves), primise un nume care să reflecte
admiraţia şi bucuria, conţinând particula gal. În acest context, obser-
vând relaţia hen/bel, vom adăuga traducerea engleză pentru hen=gal-
lina=găină, care ne va trimite spre Muntele Găina (1 486m) din judeţul
Bihor, care este o posibilă deformare, numai parţial eronată. Evident, se
exclude categoric orice legătură a originii numelui cu frumoasele par-
ticipante la Târgul de Fete de moți ce se ţine acolo anual (posibil ase-
mănător cu Şilo?), deşi „puiculiţă” sau „puicuţă” adresate unei fete nu
sunt deloc jignitoare la români, precum nici oiță nu era în Vechiul
Testament, ori probabil cățea pentru o regină ca Hecuba. Din nou sur-
prinzător, în limba bască gaina este unul din termenii folosiţi pentru
culme, pisc. La numele muntelui Găina, adăugăm o altă ciudăţenie, încă
şi mai mare: vârful Găinaţu Mare (altitudine 1 813 m), din Masivul
Iezer-Păpuşa, judeţul Vâlcea (particula val/vel, sesizabilă în numele ju-
dețului, ca la Vltava sau Vâlsan). Dacă, aşa cum presupunem, numele
acestor munţi din România despărţiţi de sute de kilometri, au persistat de

452
pe urma iberilor, - în genere consideraţi înrudiţi ori identici cu bascii, nu
putem fi decât impresionaţi de durata şi acurateţea cu care au fost con-
servaţi, dacii locuind şi prin munţi, nedespărțiți de ei ca vlahii de mai
târziu, şi având o limbă înrudită cu germana. Pentru cei ce nu ar dori o
populaţie traco-daco-getă aborigenă în Dacia, aspectul ar trebui să dea
de gândit. Întrucât am specificat posibila legătură a bascilor cu asiaticii,
nu excludem eventuala implicare a chino-japonezului tsu=mare în fina-
lul vârfului Găinaţu, aşa cum l-am presupus în cazul vârfului Ţuţuiatu
din Măcinul dobrogean (la muntele Taiget putem presupune pe chine-
zescul tai=mare, într-o posibilă combinaţie tai+get). Cât privește lumea
galică, putem observa că pentru irlandezi adjectivul hen este echivalentul
englezescului old=bătrân, ceea ce implică legătura anterioară dintre alt
la germani și altus=înalt pentru latini.
La persanii cei nedreptăţiţi de obicei de grecii ce li se considerau supe-
riori, probabil din cauza poligamiei ce repugna elenilor, vom găsi câţiva
termeni interesanţi legaţi de discuţia actuală (cf. Cânturile divine ale lui
Zarathustra). Ahu=maestru spiritual; Ahura-Mazda (dar Ormuzd la
greci!) era Fiinţa Supremă, ahun-war=Marele Preot al zoroastrismului.
Numele regelui persan Kshayarsha apare din nou deformat, atât la greci
- Xerxes, cât şi la evrei, - Ahashwerosh (unde putem percepe un aha şi
probabil un rosh=cap, şef. Pentru persani, la care apa era de o impor-
tanţă incontestabilă, aban era termenul folosit, unde observăm un posibil
bana (unu la basci, cu trimitere la Ban, Banin, Benoïc, bănie, fără a uita
de biblicul Benyamin, ori de posibilitatea unei legături între zeița tracilor
Bendis și irlandezul bandia=zeiță), dar care poate admite şi comparaţia
cu mbwana=domn în swahili. Ambele ne trimit spre voda=apă şi voditĭ
=a conduce din limba rusă.
Revenirea la discuţia numeralului basc unu=bana implicat în contextul
ban, banat, bănie, etc., ne atrage atenţia asupra posibilităţii ca egipteanul
tehen=obelisc, legat de englezescul hen=gallina pentru latini, dar și de
irlandezul hen=bătrân, să se compare totodată şi cu numeralul grecesc
henos=unu, echivalentul turcescului bir, a cărui apropiere de bri am evi-
denţiat-o anterior, precum şi legătura cu particula gal. Desigur, nu putem
vorbi de gali, irlandezi sau de britanici în acele vremuri, însă compararea
acestor termeni credem a fi grăitoare în ceea ce priveşte o anumită uni-
tate în gândirea şi exprimarea umană a unor timpuri străvechi, observată

453
și consemnată de scribii biblici în episodul Babel şi Nimrod despre răs-
pândirea oamenilor pe pământ, după ce dintru început toţi vorbiseră o
singură limbă.
Tot la persani, ram însemna bucurie, fericire, amintindu-ne de ebraicul
ram=înălţime, precum şi de aserţiunile privitoare la măreţia şi fericirea
rezervate exclusiv zeilor, şi deopotrivă de totemicul ram=berbec, presu-
pus ca participant la formarea numelui biblicului Abram. Ratu însemna
judecător la persanii antici, ceea ce ne poate direcţiona uşor spre germa-
nicul Rat=sfat, şi spre numele Ararat, repetăm.
Întrucât ne-am întâlnit în acest pasaj cu particula ach legată de apă şi
conducere, vom relua numele faraonului întemeietor al Egiptului, Aha -
cunoscut şi sub numele Narmer, la care putem adăuga observaţia că, deşi
s-a convenit că aha înseamnă războinic, întrucât am prezentat mai sus
situaţii în care egipteanul ah este implicat în cuvinte legate de apă şi na-
vigaţie, - şi Narmer poate fi tratat într-o perspectivă similară: nar+mer,
ambii termeni fiind conectaţi cu apa, după referinţele anterioare.
Substantivul spaniol pelear înseamnă luptă, iar despre pel legat de lumea
apelor (pelasgi și insule), se știe. Fie coincidenţă sau nu, satul unde s-au
găsit poate cele mai semnificative relicve egiptene predinastice, Nagada
(Nagadeh pentru arabi), acceptă o abordare din punct de vedere
lingvistic, raportată la limba galilor: na este o particulă ce indică posesia
sau apartenenţa, gad poate fi un god=zeu, iar pentru final, comparaţia cu
numele arab ne poate îndritui la supoziţia unui ah. Acest gad ne trimite
spre Gadeiros, fratele geamăn al lui Atlas, cu care formá prima pereche
de gemeni „regali” ai Atlantidei. Nu este nicio îndoială, numărul coinci-
denţelor nu va constitui o demonstraţie, însă prea multe coincidenţe
adunate în jurul unei dileme pot dizloca problema spre un stadiu cu mult
superior situaţiei de beznă absolută. Despre „gemenii” atlanţilor vom
observa că cifra doi se percepe şi în Europa antică: spartanii aveau doi
regi, posibil imitaţii ale dioscurilor, licienii homerici aveau doi regi
(Sarpedon şi Glaucos; Iliada, XVI; XVII), iar expediţia antitroiană e
condusă de doi fraţi atrizi, Agamemnon și Menelau. Roma avea doi con-
suli, probabil inspiraţi de etruscii lari, fiii gemeni ai lui Mercur, etc.
Pentru Biblie vom aminti cuplurile Sem-Iafet, Esau-Isaac, Moise-Aaron,
sau apostolii Ioan-Iacob, Andrei-Petru în Noul Testament, etc.

454
 Cărţi precum De la Zalmoxis la Gengis-han a lui Eliade, - deşi acolo se
conchide că puţinele informaţii herodotiene asupra lui Zalmoxis şi o
etimologie presupusă nu pot lămuri pe deplin cazul zeului dac, însă nu
putem nega utilitatea studiului său şi a altora asemeni lui, - sunt o bună
exemplificare a opiniei heideggeriene că de multe ori drumul spre adevăr
poate fi mai folositor decât adevărul în sine.
Dacă însă nu putem pune semnul unei perfecte egalităţi între ah, - im-
plicat în apă şi navigaţie la egipteni şi în Europa timpurie, - şi atzl al
mezoamericanilor însemnând zeu şi apă, confirmând într-o anumită
măsură mitul platonic al Atlantidei şi amintindu-ne că Thales, conside-
rat primul filosof al lumii, afirmase că toate sunt pline de zei, deoarece
toate sunt pătrunse de principiul (arché) - apă, echivalând deci pe zeu cu
apă. Nu ne putem sustrage acum unei întrebări justificate: dacă mitul a
fost preluat de Solon de la egipteni, ar fi avut oare Aha/Narmer o origine
atlantică? De aici vor fi provenit oare termenii arieni din vocabularul
egiptean? Dacă va fi fost astfel, de unde au provenit indo-europenii în
numita Atlantida? În secolul al XVII-lea, profesorul suedez Olof Rud-
beck (1630-1702) de la universitatea din Upsala, a numit Atlantida Alt-
land, adică „patria strămoşilor”, procedând totodată la unele etimologii
foarte criticate, din care rezulta că suedeza ar fi fost limba adamică. În
orice caz, nu putem evita comparaţia dintre atl şi germanul alt, unul
părând metateza celuilalt. Alt din germană a fost comparat de noi în câte-
va rânduri cu latinul altus=înalt. Se spune că și sașii ardeleni numeau
Altland regiunea transilvană a Sibiului, unde fuseseră prima dată colo-
nizați (cf. Adolf Armbruster, Dacoromano-Saxonica).
Situaţii apropiate se găsesc înregistrate şi cu privire la pelasgi, o reali-
tate etnică de necombătut, însă cu numeroase necunoscute. Numele lor
este legat indiscutabil de mare („myrmidoni, pelasgi, eleni deopotrivă”
la Homer), de insulă (pelagos=insulă; Atlantida era şi ea o uriaşă in-
sulă; peleigò înseamnă la greci imens, uriaş), şi de uriaşi (zidurile cic-
lopice numite şi pelasgice, dintre care numele străvechiului zid al A-
tenei numit pelargicon a fost tradus chiar de grecii antici implicând
barza - pelargos, - şi nu pelasgii, cum s-ar fi cuvenit – cf. Thucydides).
În limba spaniolă avem verbul pelear=a lupta, pelea=luptă, peleon=ar-
ţăgos, certăreţ. Credem că nu mai este necesar a repeta termenii latini ai
contextului similar, dar vom insera adjectivul din limba quiché, paló=

455
mare. Cu alte cuvinte, aceste puncte comune ar sugera afinităţi între
atlanţi şi pelasgi, atlanţii părând a fi, conform datelor sumare pe care le
putem deduce din rămăşiţele mitului platonic, strămoşii pelasgilor, din
care scrierile greceşti ne informează că au provenit elenii (renunţarea la
h-ul iniţial în limba română, prezent la greci, - hellenoi - este abuzivă,
dispărând astfel legătura vizibilă a acestui nume cu marea, hals). Ex-
tinzând supoziţiile acestea spre amoriţi, cei care s-au amestecat la un
moment dat cu filistenii (raportaţi ades la pelasgi), putem realiza ima-
ginea unui popor remarcabil ca statură, număr şi participare la istoria
Orientului european, dar şi a celui mijlociu.
Potrivit textului renumitului Popol Vuh, piramida, o altă latură comună
cu Egiptul şi Mesopotamia, se numea Marea Casă Roşie, şi nu vom re-
lua implicaţiile acestei culori „mărețe”. Nepotrivirile cronologice nu pot
fi acum rezolvate, însă vom remarca un fapt lingvistic incontestabil: în
limba quiché în care s-a scris Popol Vuh, adjectivul mare era nim (ca şi
paló), şi el ne poate furniza indicii atât asupra unor nume, - Nimrod fiind
primul dintre ele, - cât şi privitor la dispariţia radicală a Atlantidei, ver-
bul a nimici conţinând particula nim, prezentă şi în nimic (amintindu-ne
de constatarea justă a lui Heidegger privitoare la absurdul întrebării „Ce
este nimicul?” de unde porneşte el a clădi minuţios viziunea asupra me-
tafizicii; destui gânditori greci antici spuneau însă că nimicul există. Pro-
babil asemenea discuții au dus la livrarea lui Democrit pe mâna doc-
torilor). Acest nimic ne trimite de asemenea către homericul Polyphem
al Odiseei, pe care îl orbise Nimeni (!)
Cu alte cuvinte, Atlantida fusese nimicită „într-o singură zi şi o noapte”
- nu de imposibilele cataclisme care, dacă ar fi avut forţa de a scufunda o
insulă „cât Lybia şi Asia la un loc” - cf. Timaios, 22 d, - ar fi distrus în-
tregul Pământ, - ci de aplicarea superficială a regulilor lingvisticii. De
altfel, chiar expresia platonică „într-o singură zi şi o noapte” - Timaios,
25 d sau Critias, 112 a, unde se menţionează doar noaptea, - se găseşte
în Popol Vuh foarte puțin schimbată, iar faptul că o regăsim acolo în
două situaţii diferite ne poate sugera ideea că reprezenta un clişeu verbal
(sau literar?) al mezoamericanilor, moştenit de la moşi-strămoşii lor at-
lanţi. Probabil că fraza le era cunoscută şi autorilor biblici care, de mult
ce o îndrăgiseră, o repetă de şase ori în Facere, deşi alterată: „şi a fost o
noapte şi o dimineaţă”, prezenţă ce nu poate avea la prima vedere multă

456
justificare (ne vine greu să credem că va fi fost un mesaj de viitor al at-
lanţilor!). Henri Hubert, a cărui lucrare am mai folosit-o până acum de
câteva ori (ibidem, op. cit., Cartea a II-a, Partea a III-a, Cap. IV, 2) ne
informează că celţii măsurau timpul după lună şi după numărul nopţilor.
În Saturnalia, Macrobius atribuie romanilor prioritatea acestui mod de
măsurare a timpului. Nu ar fi exclus ca romanii să fi preluat metoda de
socotire a zilelor de la misterioşii etrusci, la care am presupus anterior
câţiva termeni pre-englezi.
Despre nim vom observa pe scurt unele situaţii deosebite. Latinescul
nimbus înseamnă aură (teozoful Rudolf Steiner credea că oricine o po-
sedă, însă demult se considera că numai anumiţi oameni „aleşi” o au).
Nympha grecilor, legată de ape conţine de asemenea un nim. Sub diverse
forme, nim apare legat de nume importante, fie că este vorba de nin
(regele Ninos care a întemeiat Ninive, echivalat uneori cu Nimrod al
Bibliei; nin înseamnă domn, stăpân, pentru sumerieni, dar şi zeu. În plus,
nimin însemna patruzeci în Sumer, iar prin nimur se definea leopardul
sau pantera). La japonezi, nami înseamnă val (legătura acestuia cu bel
este vizibilă). Originea japonezilor este încă un subiect disputat. Numele
zeului Ningi no mikoto, care înseamnă Prinţul spicului de orez copt,
ningi fiind prinţ, conţine particula nin, dar şi particula genitivală no,
comparabilă cu galicul na, cu funcţie echivalentă. În Italia antică aflăm
numele lacului Nemi, îndrăgit de Frazer, iar latinescul nemus desemna
crângul sacru al arienilor. Aici vom aminti de asemenea de Aricia, un-
de zeiţa Diana a vânătorii avea un mare templu, lângă lacul Nemi, pe
pantele muntelui Alban, prezenţă vie a imaginaţiei retrospective a lui
Frazer (Creanga de aur), locul din preajma Romei unde urma să se
ucidă precedentul rege al pădurii sacre (nemus). În limba bascilor repe-
tăm, aritz sau haritz (aproape de Aricia latinilor), înseamnă stejar, ceea
ce instigă la cercetarea mai apropiată a bascilor şi a legăturilor lor cu ari-
enii străvechi.
În judeţul Neamţ din România găsim Munţii Nemira (nem este alături
de mir). Această stare alotropică a lui nim ne va retrimite spre maghia-
rele nemes=nobil, şi nemec=german, neamţ. Nicolae Stoica de Hațeg
spunea că slovenii i-au numit primii pe germani neameț, adică muți, ne-
putându-se înțelege cu ei, o explicație din categoria barbarilor condam-
nați la bâlbâială (cf. Cronica Banatului, - Intrare). Sub forma nam (na-

457
mi=val la japonezi), găsim implicaţii şi în câteva cuvinte româneşti:
namilă, care înseamnă cu precădere om uriaş, implicând şi o notă de in-
suficienţă mentală sau inerţie fizică. În ebraică, namer desemnează atât
leopardul cât şi tigrul, însă ar fi greu de precizat dacă ne putem referi la
nam sau la mer; raportarea la leopard când s-a încercat lămurirea nu-
melui cetăţii Beth-Nimrah (Numeri, 32: 36), ne îndeamnă totuşi spre
nam ca particulă a măreţiei. Nămete desemnează la români o grămadă
de zăpadă, iar acestea ne determină la presupunerea că românescul tro-
ian, echivalent cu nămete, ar fi putut avea legătură cu numele troienilor
şi al Troiei, pentru care strămoşul eponim Tros nu poate fi considerat
mai mult decât un deus ex machina (eternul erou eponim). Inutil a
preciza că zăpada e ignorabilă, cantitatea ei contează. Din câte vedem,
particula nim cu variantele poate să fi îndeplinit rolul particulelor mar/
mor, val/vel, însă aparent precedându-le. Istoricul Dumitru Berciu (pro-
babil un aromân dintre cei de vază), spunea că la irlandezi numele ce-
rului este nem, iar nemeton însemna la celți sanctuar (cf. Lumea celți-
lor). Tot Berciu ne spune acolo că rădăcina bel însemna a străluci.
Dacă s-a putut decela mâna grecilor în Cartea lui Enoch sau a evreilor
în opera lui Platon, oare cum putem defini o relaţie logică şi realistă între
dialogurile „atlantice” ale lui Platon şi indiciile (inclusiv lingvistice) din
Popol Vuh?
Dacă, asemeni sfatului lui Mircea Eliade, vom da crezare mitologiei
pentru a-i aborda tainele, vom accepta existenţa in illo tempore a atlan-
ţilor, dispăruţi într-un târziu în Europa sau Asia, poate chiar şi în nordul
Africii, nu putem decât să admirăm modul în care cei rămaşi acasă, - să-i
presupunem autohtoni, s-au străduit și în parte au reușit, să păstreze
incredibil de mult tradițiile anterioare, în primul rând în domeniul orga-
nizării sociale și al construcțiilor, pentru care indispensabila roată, utilul
cal sau necesarul mortar erau niște necunoscute care nu puteau decât să
sporească uimirea celor ce i-au redescoperit, ca și a celor de astăzi.
Platon ne informează că, înainte de intervenţia lui Poseidon, autohtonii
existau pe insulă.
Pentru majoritatea limbilor indo-europene, cap înseamnă de asemenea
şef. La incaşi de exemplu, capac însemna şef, căpetenie războinică (cf.
John Murra – Civilizația inca), dar mayaşii par totuşi a prezenta mai
multe afinităţi cu limbile ariene, deşi existenţa numitului capac ne poate

458
îndemna şi la o abordare inedită a numelui marelui lor zeu Viracocha,
pentru care etnologul John Murra propunea vira=lavă, cocha=lac. Dar
unirea acestor două elemente destul de diferite ar putea oare caracteriza
pe cel mai important zeu al incaşilor, echivalentul lui Quetzalcoatl? Greu
de acceptat. În ceea ce ne priveşte, luând seama la anteriorul capac, vom
propune spre comparaţie pe iniţialul vir cu acelaşi cuvânt latin, însem-
nând bărbat; pentru partea finală, credem că limba română, despre ale
cărei foloase restrânse am mai vorbit, ar furniza cu succes adjectivul
gogeá sau gogeamite, numai gogeá apărând de obicei în dicţionare, cu
explicaţia „bulgăre de sare” - deci substantiv comun, - ignorându-se de
exemplu că în perioada interbelică România a dat lumii pe unul din cei
mai înalţi boxeri ai tuturor timpurilor, poreclit Gógea Mitu. Se va obser-
va accentuarea diferită a celor doi termeni, dar şi faptul că Gogu Şte-
fănescu pe numele său real, a primit în adaos pe Mitu, tocmai pentru a i
se apropia numele de substantivul gogeamite, şi nu invers (întrucât s-a
susţinut aberaţia că de la numele său a provenit adjectivul gogeamite -
cf. Wikipedia). Termenul exista fără îndoială cu mult înainte de a se naş-
te cel mai înalt boxer din lume, şi numele i se poate de asemenea com-
para cu biblicii Gog şi Magog.
Dacă nu toate mitologiile lumii au avut un trickster, personajul comic şi
deţinător de puteri magice, care adesea încurcă lucrurile şi se dedă chiar
la „ilegalităţi” pentru a-şi ajunge scopul, poziţia aceasta pare a fi deţinută
în Popol Vuh de Xbalanque, ajutat uneori de fratele său mai mic Hun
Ahpu (sau Hun Ahaw), deşi unele pasaje ni-i prezintă ca gemeni (At-
lantida lui Platon era condusă de regi gemeni). Aceşti doi fraţi se află
într-un permanent conflict cu lumea subterană a demonilor, care decide
să-i ucidă în cele din urmă, convocându-i la un joc cu mingea pe viaţă şi
pe moarte, ceea ce poate constitui un indiciu că acel gen de „fotbal”
primitiv se juca realmente mizând pe viaţa învinşilor, iar faptul n-a fost o
pură „invenţie” a unui oarecare ghid turistic, după afirmaţia america-
nului Cotie Burland (cf. Popoarele soarelui). S-a considerat de multe ori
că aceasta a fost cea mai veche înregistrare scrisă a vreunui joc „stră-
moş” al fotbalului însă, dacă nu luăm în consideraţie problemele
cronologice legate de Atlantida, ar trebui să avem în vedere că Appianus
(op. cit., III, XXVI), relata despre un joc la fel de macabru, practicat la
Smyrna, Izmirul turcesc de azi, între mai mulţi soldaţi romani, cu capul

459
lui Trebonius, unul dintre asasinii lui Cezar, decapitat de răzbunătorii
acestuia. De obicei, oroarea unor asemenea scene determină pe autori să
contribuie cu o remarcă personală. Faptul că Appian nu reacţionează de-
loc poate induce concluzia că asemenea jocuri se practicau ocazional
printre soldaţii ne-barbarei Rome, lui Appian fiindu-i probabil cunoscută
joaca aceasta „nevinovată” de soldaţi. În Iliada, XIII, 193-194, Aias
Oilidul retează capul lui Imbros şi îl aruncă la piciorele lui Hector. În
partea a III-a din Popol Vuh, se joacă fotbalul specific zonei, dar nu cu
mingea, ci cu capul lui Hun Ahpu.
Totuşi nu problemele istoriei fotbalului ne interesează acum, dar nu
vom abandona subiectul înainte de a evidenţia aici unele stranii coinci-
denţe lingvistice. Jucând pe miza vieţii şi a morţii, nu ne putem îndoi că
se vărsa cu aceste ocazii mult sânge. În limba quiché a mayaşilor, sânge
se spunea kik. Verbul englezei moderne to kick nu înseamnă altceva de-
cât a lovi mingea (cu piciorul), a şuta, iar etimologia sa e momentan
doar presupusă. O asemenea lovitură era însă interzisă pe terenul de joc
al pre-columbienilor, executarea „penalty”-ului (penalty kick în engleză)
fiind chiar execuţia efectivă a vinovatului. Ar putea fi desigur un ac-
cident, însă acesta se poate prelungi într-o altă „coincidenţă”: numele ci-
clopilor (kyklopoi) permite stabilirea unei legături cu kik al mayaşilor,
sau va amplifica situaţia piciorului/lege, amintindu-ne că Xbalanque
joacă fotbalul lor având capul fratelui Hun-Ahpu în loc de minge (aşadar
am putea imagina aici disimularea unor probleme sociale, capii unei ţări
fiind forţaţi la adoptarea unor noi legi, de către o populaţie îndeaproape
înrudită).
Ciclopii erau o creaţie a Mamei Gea, iar materia primă folosită în acest
scop fusese sângele lui Uranos. În orice caz, vom accepta sau nu această
variantă, va trebui să-i recunoaştem un realism superior ochiului unic
pus în fruntea lor din motive pur lingvistice, cu toate consemnările lui
Herodot despre „ochioşii” arimaspi din imensa Sciţie. S-a căutat a se
justifica în primul rând provenienţa cuvântului kyklopos (kyklos=cerc în
greceşte), scopul o dată atins nu s-a mai pus probabil în discuţie dacă
această aproximare va fi suficientă, cu atât mai puţin cu cât legendele şi
Herodot susţineau concluzia. Repetăm, nu pretindem a da nicăieri o re-
zolvare ne varietur a vreuneia dintre aserţiunile acestei lucrări, susţinem
însă a fi încercat o abordare ceva mai realistă decât aprobările docile an-

460
terioare, în care pare a se fi urmărit mai degrabă dezvoltarea unei teme
impuse decât o analiză care să studieze şi reversul, sau cel puţin să facă
un mic pas în afara căilor bătătorite, mai înguste sau mai largi.
Despre numele zvăpăiaţilor fraţi putem lansa unele observaţii utile şi in-
teresante. Vioara numărul unu, Xbalanque, ne atrage atenţia la prima
citire prin particula bal, pe care o vom regăsi şi în numele principalei
zeităţi a mezoamericanilor, echivalentul taurului euro-asiatic, însă de da-
ta aceasta un prădător - jaguarul, - balam, balay sau bolay pe limba nu-
mită quiché.
Privitor la „micuţul” Hun Ahpu (sau Ahaw), observăm prezenţa lui ah=
frate în ebraică (era fratele lui Xbalanque) şi apă (sau implicaţiile
acesteia) la egipteni. Despre prima parte Hun, putem aminti numele
hunilor, asupra originii căruia nu s-a mai revenit probabil de când a fost
comparat cu chinezescul xiung-nu. În islandeză de exemplu, substantivul
hunn înseamnă gâlmă, colină, amintindu-ne de biblicul Nob, neidenti-
ficat încă însă indubitabil o înălţime, pe care anterior l-am comparat cu
englezescul knob, echivalentul islandezului hunn. Este foarte posibil ca
numele hunilor (mici de statură dar foarte vânjoşi), să le fi fost dat de eu-
ropeni, a căror civilizaţie superioară mongoloizii invadatori o apreciau
atât de mult încât îşi luau chiar nume europene (cf. J.B. Bury - Invasion
of Europe by the Barbarians, lecture IX). Mai mult chiar, potrivit infor-
maţiei primului istoric francez Gregoire de Tours, primul războinic
dintre vandali ce s-a numit „rege al vandalilor şi al alanilor” a fost Hune-
ric (477- 484), aceasta fiind o foarte posibilă poreclă (ric sau rich=rege),
el domnind după ce hunii fuseseră reduşi la insignifianţă pentru Europa,
singura lui fală fiind exterminarea creştinilor ne-ariani (care nu aderaseră
la ereziile alexandrinului Arie).
Am afirmat că numele marelui Viracocha s-ar putea traduce prin rapor-
tarea la termeni europeni (vir+a+gogea), însă probabil că s-ar mai găsi
şi alţi zei care să ne atragă atenţia. Zeul aztec al soarelui de exemplu, se
numea Nanahuatzin (un posibil mixaj nan+ahu, amintindu-ne de Nun,
misteriosul tată al lui Iosua, sau de Nan Madol, complexul de insule
artificiale din Pacific, având indescifrabil structuri megalitice), iar la ma-
yaşi Mundo era zeul Pământului (mundus=lume pentru latini, tot mundo
la spanioli, care nu-l vor fi împrumutat din Americi, desigur). În mito-
logia mayasă, pentru care cerul şi cunoaşterea lui se aflau la loc de

461
cinste, - exactitatea calendarului lor dând o eroare anuală faţă de cea mo-
dernă aproape neglijabilă, - constelaţia Pleiadelor, - numită „cei 400 de
băieţi”, - avea o importanţă aparte. Pentru mitologia greacă, pleiadele
erau cele şapte fiice ale titanului Atlas. Cifra şapte apare de câteva ori în
Popol Vuh ca fiind foarte importantă, însă vom adăuga aici o altă „coin-
cidenţă”: una dintre cele şapte fiice ale lui Atlas, susţinătorul cerului
(legat numai prin nume de fratele geamăn al lui Gadeiros din Atlantida;
gad=god?), era pleiada Maia. Interesant este faptul că această nimfă
Maia era mama lui Hermes, zeul negustorilor şi însoţitorul morţilor la
greci, două domenii cărora mayaşii le acordau o atenţie deosebită (în
Columbia sau în Peru de exemplu, s-au găsit mumii bine conservate, fără
adjuvanţi chimici, mult mai vechi ca cele egiptene – cf. R. Waisbard –
Mumiile din Peru). Pentru romani deşi existentă, zeiţa Maia nu avea o
poveste ai ei însă era legată de Vulcan, zeul fierarilor şi al meşteşu-
garilor (cf. Pierre Grimal, Dicţionar de mitologie greacă şi romană),
două clase apreciate în America Centrală pre-columbiană, la fel şi în
Atlantida platonică. Legătura dintre zeița Maia şi numele mayaşilor ne
poate da de gândit.
În privinţa cerului, marele zeu Hurracan (de la care vine numele uraga-
nului), ne poate trimite spre numele hurriţilor, al căror panteon era pre-
zidat de un puternic zeu al cerului şi furtunilor, numit de egipteni Suteh
(Seth). Am amintit anterior străvechea Thessalie a grecilor, numită mai
întâi Eolia, cu locuitori buni crescători şi dresori de cai, cei dintâi din
Grecia. Herodot spune că eolienii erau pelasgi (Istorii, VII, 95). Eol era
zeul vânturilor, fiind aproape de funcţiile de bază ale lui Hurracan.
Tot la mayaşi, tepetl însemna munte. În zona Guyana-Venezuela, tepui
înseamnă masiv muntos asemănător ca formă unei mese uriaşe din piat-
ră. La egipteni tep=cap (a se revedea la români Muntele Căpăţânii şi
Golgota evreilor), pe câtă vreme la turci tepé înseamnă munte, ambele
prezenţe trimiţându-ne la numele vulcanului activ Popocatepetl din Me-
xic (având 5 426 m. altitudine). Englezescul top=vârf, parte superioară,
se poate menţiona şi el în acest context.
Ca toponim, ne atrage atenţia Tiahuanaco, unde pare să se fi aflat sediul
celei mai vechi civilizaţii a întregii Americi pre-columbiene, considerată
de mulţi a fi apus cam în jurul anului căderii Troiei homerice (ca. 1200
î.Hr). Scoţianul Lewis Spence (op. cit.) ne informează că aici s-au dez-

462
velit urme şi ruine de structuri ciclopice. Din câte cunoaştem, nu s-a
elaborat o traducere a numelui; credem că, în virtutea constatărilor ante-
rioare, putem defalca denumirea în trei părţi: ti+ahu+anaco. Ti se poate
compara cu chinezescul di=unu, primul dintr-o mulţime (cf. Împăratul
Huang-di), sau cu un presupus articol germanic arhaic (da, de, poate
chiar articolul englezesc the citit înaintea unei vocale - ði; oricum, cre-
dem a fi vorba despre un determinant de acest fel), asupra lui ahu nu mai
insistăm, iar referitor la rest, anaco poate aminti surprinzător de bine nu-
mele uriaşului Anac al Bibliei, regele anachimilor (Numeri, 13: 22, sq.;
în Deuteronom 9: 2 găsim fraza de referinţă pentru ei: „cine poate sta în
faţa fiilor lui Anac?” iar Iosua 11: 22 ne arată că anachimii aveau pre-
dilecţie pentru munţi, retrăgându-se apoi în cetăţile filistene). Ca o para-
lelă lingvistică, vom remarca asemănarea dintre numele lui Anac şi cei
şapte uriaşi înţelepţi anunaki ai mitologiei sumeriene, veniţi pe pământ
din mare, creatorii Lumii. Reamintim pe bătrânul Nereu, om al mării şi
deţinător al adevărului, şi atragem totodată atenţia asupra posibilei legă-
turi a adjectivului maghiar nagy=mare, cu numele anunaki-lor sume-
rieni, prima parte anu trimiţându-ne spre zeul primordial Anu, de unde
poate să fi derivat Uranos al grecilor. În plus, adjectivul basc onak în-
seamnă bun, amintindu-ne de relaţia platoniciană zeu=bun.
Din întregul Tiahuanaco cel măreţ a rămas doar o frumoasă poartă
gigantică, ornamentată cu basoreliefuri animaliere, pe lintoul ei aflându-
se în centru capul presupus al lui Quetzalcoatl, un bun exemplu de artă
atlantă, frumoasă dar numită de Platon ne-elenă cum apare la tradu-
cătorii englezi, termen redat în româneşte prin „barbară” în traducerea
dialogului Critias. Interesant este că printre animale figurează elefanţi şi
cămile, dispărute cu mult înainte de a se fi construit poarta, ceea ce poate
sugera că artiştii au executat lucrarea după desenele unor marinari sau
negustori care le vor fi văzut la faţa locului, fie în Africa, fie în Asia.
Dialogul Critias, 114 e, consemnează abundenţa elefanţilor, iar la 119 a
ni se spune că existau cai şi care de luptă, o parte din ele reprezentând
contribuţia leaderilor, deşi la 110 c-d se afirmase că nu exista proprie-
tate; la 119 b satele muntenilor erau totuşi deosebit de bogate, iar regele
Atlantidei ajunsese la o avere inegalabilă; la 114 e aflăm de bogăţia
minelor, iar la 119 e ni se spune că fierul, mult timp tabú în Egipt şi Is-

463
rael, era interzis în Atlantida la ritualurile de sacrificare a taurilor consa-
craţi lui Poseidon.
Neozeelandezul Te Rangi Hiroa, alias sir Peter H. Buck (Vikingii de la
soare-răsare) a încercat să demonstreze că polinezienii, buni navigatori,
ar fi putut ajunge în America cu mult înaintea lui Columb, iar celebrul
explorator norvegian Thor Heyerdahl a demonstrat prin două trasee ma-
ritime diferite, cu ambarcaţiuni confecţionate după metode locale şi
folosind materiale locale, că polinezienii ar fi putut naviga cu succes
spre America şi înapoi. Un alt nume foarte interesant ni se pare a fi Te-
nochtitlan-ul aztecilor, Mexico-City de azi, care ar putea prezenta nu-
mele lui Enoch, destul de rar în Biblie (purtat de renumitul fiu al lui
Iared - un red final, roşu în engleză, - şi mult înainte, de fiul lui Cain).
Bernal Diaz del Castillo a făcut parte din expediţia lui Cortez şi a avut
norocul de a vedea şi a se uimi la faţa locului de Tenochtitlan, pe care îl
apreciase ca fiind mai mare decât Veneţia sau Istanbulul!
Despre călătorii vom admite că ne trimit spre unele evenimente mito-
logice ce pot avea concordanţa lor cu realitatea. Un vechi mit, probabil
toltec (cf. Cotie Burland, op. cit.), povesteşte cum marele Quetzalcoatl,
după ce a fost îmbătat de vrăjitorul Tezcatlipoca, s-a căsătorit cu sora
acestuia, după care s-a îmbarcat pe o plută şi a pornit pe ocean, dându-şi
în final foc, nu înainte de a promite că se va reîntoarce. Acesta a fost
unul din motivele temeinice ale regelui Moctezuma de a nu opune prea
mare rezistenţă conquistadorilor: toate semnele indicau că Viracocha/
Quetzalcoatl urma să se întoarcă dintr-o zi în alta.
Un alt mit referitor la drumurile pe mare ne spune că acelaşi mare
Quetzalcoatl se îndrăgostise de cele două soţii ale unei căpetenii răz-
boinice. De remarcat mai întâi că şi Abram avusese la fel două soţii,
Esau şi alte personaje biblice importante fuseseră la fel bigami, chiar şi
despre Adam spune Zoharul că fusese mai întâi însurat cu Lilith care, re-
fuzând ea să se aşeze „în genunchi” în faţa lui, a luat-o apoi pe Eva, mult
mai ascultătoare; şi Michelangelo a pictat-o aşa pe Eva în Capela Six-
tină. Însă petrecăreţul Şarpe cu pene nu a avut noroc de astă-dată: pe
când distracţia lui cu cele două femei era în toi (cum o fi fost fără apa-
ratură muzicală? Vor fi avut cel puţin un ukulele? Băuturi sau alte
„droguri” trebuie să fi avut), căpetenia războinică revine acasă ruinându-

464
le tot cheful. Marele Şef războinic îl aruncă pe infractor în oceanul de
vest.
Dacă va fi ajuns el sau nu în Polinezia nu ni se spune, dar ştim că acolo
femeile sunt și azi încântătoare, iar bărbaţii şi familiile foarte toleranţi
faţă de relaţiile lor amoroase. Dincolo de comicul de situaţie, această re-
latare ne atrage atenţia către implicaţiile sexuale ale şarpelui, ispititorul
Evei. În Popol Vuh al mayaşilor, şarpele se numea can, îndreptându-ne
privirea spre posibila lui participare la numele Canaanului (can+a+
an=şarpele lui An), pământul uriaşilor proveniţi din ademenirea feme-
ilor.
Unul dintre timpuriii europeni sosiţi în Tahiti, impresionistul francez
Paul Gauguin, descrie reveria sa în acest adevărat rai al Pacificului, în
Noa-noa şi alte scriei. În afara observaţiei ironice că fie şi în cel mai în-
depărtat loc al Pământului unde s-ar afla două persoane se va găsi ime-
diat şi al treilea, evreul care să le vândă celor doi plicuri şi timbre
poştale, Gauguin ne furnizează şi câteva informaţii filologice. Vahiné de
exemplu, înseamnă femeie la polinezieni, amintind desigur de latinul va-
gina (h=g); numele muntelui Arorai se poate compara cu rai din ro-
mâneşte. În plus, noa de exemplu, denotă permisiunea în cel mai înalt
grad, este libertatea absolută de comportament, opusul tabú-ului (cf. Sig-
mund Freud - Totem şi tabu).
Şi din nou nu ne putem sustrage unei supoziţii: având în vedere nudis-
mul lui Noe (cam greu de imaginat pe Araratul înzăpezit), - un posibil
dans ritual, asemeni celui executat de regele David cu mult mai târziu,
când se pare că semnificaţia îi va fi fost uitată de multă lume, inclusiv de
soția sa Mical, - oare nu s-ar putea raporta numele primului navigator al
lumii (Noah în original), la tahitianul noa? Fără îndoială, această posi-
bilitate nu ar anula obligatoriu comparaţia cu nordicul noa=navă.
Pentru că am revenit la comparaţii lingvistice, vom observa că şi
numele unuia dintre cele mai vizitate situri arheologice din lume, Machu
Pichu din Peru ar accepta o traducere indo-europeană. Despre adverbul
englezesc much=mult, pe al cărui derivat more=mai mult l-am mai dis-
cutat cu alte ocazii, vom evidenţia că moch al mayaşilor nu este identic
cu much al englezilor, însă este foarte apropiat şi ca semnificaţie, nu
doar ca pronunţie: moch echivalează sintagma engleză a lot of=o mul-
ţime de, o grămadă. În aceste condiții putem reaminti numele Mycenei

465
atrizilor raportat la suedezul mycket=mult, dar și la străvechile relicve
geologice dobrogene numite Munții Măcin. Cât priveşte restul - Pichu, -
ne vom referi tot la limba engleză, pentru care substantivul pitch are nu-
meroase înţelesuri, dintre care vom remarca pantă, râpă, - în jurul ui-
mitoarei aşezări sunt pante şi râpe, prezenţa clădirilor la o asemenea
înălţime intrigându-ne cu atât mai mult la un popor ce nu cunoştea roata
şi nici calul; pitch mai poate desemna o coamă de acoperiş, iar acope-
rişurile în două „ape” abrupte par caracteristice micii așezări; un alt sens
care ne atrage atenţia este punct culminant, culme. Această ultimă sem-
nificaţie ne îndreaptă atenţia spre substantivul peak=vârf în engleză.
Machu Pichu are una dintre cele mai splendide amplasări din lume; în
imediata sa apropiere se înalţă două piscuri, Machupicchu şi Wayna-
picchu, primul întrucâtva asemănător cu Corcovado din Rio de Janeiro.
Poate că cea mai izbitoare corespondenţă a lumii mezo-americane cu
cele dezbătute de noi anterior este denumirea râului Urubamba, spre
care priveşte Machu Pichu de la înălţimea munţilor pe care stă, şi cea-
laltă denumire a sa, Vilcanota, unde se poate compara wr (adjectivul
mare la egipteni, dar și zeu) cu vil (val/vel, bal/bel), care s-ar putea com-
para la rândul său cu latinescul vir=bărbat (deja presupus la Viracocha,
apropiat de wr), această turnură ar putea atrage atenţia şi spre posibili-
tatea ca machu să fie interconectat cu spaniolul macho=bărbat, întrucât
s-a presupus și că așezarea fusese de fapt o garnizoană la vremea ei.
Pe când se afla alături de Cortez printre azteci, conquistadorul Bernal
Diaz del Castillo a notat că populaţiile întâlnite aveau în fiecare regiune
sau oraş numeroşi idoli, dar un zeu slăvit într-o parte nu avea valoare în
alta, situaţie ce invocă Egiptul, numit în antichitate „ţara zeilor”. Hero-
dot ne informează (Istorii, II), că Isis şi Osiris erau veneraţi deopotrivă
în tot Egiptul, pe câtă vreme ceilalţi zei erau apreciaţi în mod diferit în
regiuni diferite. După opinia multor specialişti în domeniu, inclusiv Fra-
zer, cel mai reuşit stat teocratic vechi fusese Peru (am comparat atunci
birú cu turcescul bir=unu, dar putem adăuga și posibilitatea subliniată
anterior ca b=v, implicând latinescul vir=bărbat, dar nu putem exclude
nici o eventuală posibilitate de a ajunge astfel la englezescul very, legat
de much, sau la vera=adevăr în limba rusă, verdad în spaniolă, veritas în
latină).

466
 Pentru că am revenit la Egipt cu referire la Lumea Nouă (cât de nouă?),
aprobând posibilitatea ca între ele să fi existat relaţii comerciale strânse,
probabil şi o oarecare rudenie, Thor Heyerdahl demonstrând prin expe-
diţia Ra II că mezo-americanii puteau ajunge în Egipt pe corăbii de tres-
tie recoltată de pe malurile lacului Titicaca, vom reaminti o descoperire
şocantă la timpul ei, legată de mumiile egiptene: analizele chimice au
relevat că în stomacul unor faraoni se găseau urme de frunze de coca şi
de tutun, ce nu puteau proveni decât din America. Ammianus Marcelli-
nus atestă faptul că antichitatea greacă era convinsă că atlanţii nu aveau
vise (Istorie romană, XV; 3: 6), însă această simplă observaţie ne în-
dreaptă spre problema drogurilor originare din America şi probabil
depistate la mumiile egiptene. Se spune totuşi că rezultatul analizelor nu
este încă definitiv. Dacă ar fi însă un rezultat pozitiv, ştiind că egiptenii
nu erau marinari consacraţi, ar însemna că „atlanţii” erau de fapt vizita-
torii, egiptenii limitându-se la rolul de gazde. Pe de altă parte ne putem
întreba, cunoscând apetitul artiştilor egipteni, - şi al faraonilor ce le co-
mandau în genere lucrările, - de a reda cele mai variate imagini din viaţă,
- cum de lipsesc „atlanţii” din arta Egiptului? În plus, dacă aceştia erau
înrudiţi cu africanii nordici, consemnaţi de cronicarii egipteni ca lybieni,
precum şi cu uriaşii lui Anac ce găsiseră un adăpost „frăţesc” prin cetă-
ţile filistene, de ce vor fi atacat ei Egiptul, cu care se aflau în bune relaţii
comerciale? Ne întrebăm aceasta pentru că, din moment ce filistenii au
fost „atestaţi” de patriarhul Abram în primul lui drum spre Egipt, în-
seamnă că vor fi putut ajunge în Filistia în împrejurări similare invaziei
„popoarelor mării”. Evident, pretenţiile ştiinţei nu se limitează la între-
bări, este nevoie de dovezi materiale pentru ca abia atunci să se porneas-
că analizele amănunţite dar, având la dispoziţie aşa-zisele „izvoare scri-
se”, credem că în cazul în care sunt indicii privitoare la existenţa At-
lantidei, - un supercontinent aflat la capătul Atlanticului, indiferent ce
nume va fi avut el, - cele mai vechi artefacte ale populaţiilor pre-colum-
biene ar putea servi ca dovezi celor ce doresc neapărat aşa ceva şi pro-
babil nimic mai mult.
Am văzut că numai două dialoguri platonice sunt suficiente pentru a de-
clanşa paralelisme cu lumea istorică, Popol Vuh fiind un real „noroc” ze-
iesc (cf. lykke la suedezi, lykaios la greci pentru Apollo), permiţându-ne

467
parțiale comparaţii cu lumea prezentată succint de Platon, precum şi cu
unele pasaje biblice.
Totodată am afirmat anterior că nu numai Platon a consemnat Atlantida
în atractivele sale scrieri. În Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia
(Cartea a 5-a, cap. XIX şi mai ales XX), ni se dă de înţeles că binecu-
vântata şi misterioasa insulă de dincolo de Atlantic mai exista încă, deşi
egiptenii lui Solon o declaraseră „nimicită” (Platon, - Critias). Insula, - e
drept că numele Atlantida apare numai în dialogurile Timaios şi Critias,
- era cunoscută de fenicieni, - ne dă de înțeles Diodor, - însă datorită
motivelor strategice, poziţia ei era ţinută la secret. Diodor nu divulgă
nici el taina insulei transatlantice, sau poate că nici n-o ştia, deoarece ar
fi greu de conceput ca el, grec de origine, să nu fi fost familiarizat cu di-
alogurile lui Platon, cunoscute de mult oamenilor de cultură romani. În
capitolele menţionate mai sus din Cartea a cincea a Bibliotecii istorice,
Diodor ne informează că locuitorii insulei de la capătul Atlanticului nu
făceau nimic toată ziua, stăteau doar şi beau. Or, o situaţie aproape iden-
tică se descrie şi în Popol Vuh, incluzând şi explicaţia faptului: bărbaţii
zonei avuseseră momente foarte fericite în viaţă, când obţinuseră „pre-
ţuri bune” pentru fetele sau surorile lor, afacerea permiţându-le să le-
nevească toată ziua şi să chefuiască („beau şi îşi mâncau porumbul feri-
ciţi în palatele lor”, după cum arată Cartea a V-a, care menţionează şi
Locul cu Barbă (în general precolumbienii erau spâni). Tot aici aflăm că
nu existau certuri şi nici războaie, ca în nişte adevărate Insule ale Ferici-
ţilor, aflate față de Grecia la vest, similar locului unde fusese “deportat”
Chronos după mutilarea tatălui său intempestiv).
Potrivit acordului general, grosul populaţiei pre-columbiene era la înce-
putul contactului cu conquistadorii, - de origine asiatică, deşi apar printre
ei dolichocefali şi nasuri „regale”. Una dintre cele mai evidente trăsături
ale acestor oameni era lipsa pilozităţii faciale, în ciuda abundenţei plete-
lor creştetului, calviţia fiind aproape inexistentă. Pe această linie, sur-
prinzător ne pare faptul că unele vechi sculpturi portretizează feţe de
bărboşi, care dispar la un anumit moment. Profeţia lui Chilam Balam
vorbeşte despre conquistadori ca despre „oaspeţii voştri bărboşi din cer”
(cf. Popol Vuh sau Cartea maya a zorilor vieții). Evident, arienii şi se-
miţii sunt păroşi, însă ne putem întreba dacă nu aceşti bărboşi au fost cei
despre care spunea Platon că depăşiseră măsura şi au adus pierzania At-

468
lantidei, ei fiind de fapt alungaţi de către autohtoni, oameni inteligenţi şi
muncitori, deşi nu excesiv de creativi, care au preluat structurile politice
şi religioase, conservând modul de viaţă al „bărboşilor” (să fi fost un caz
de „revoluţie reuşită”? Există oare acest termen?). De altfel, Popol Vuh
descrie momentul separării fiinţelor zeieşti de oameni, care întreprind
acţiuni deliberate de ademenire a zeilor, folosindu-se de femeile lor
(Cartea a IV-a). Nu se va exclude posibilitatea ca numiţii „bărboşi” să fi
pornit spre Africa şi apoi spre Europa o parte din ei, altă parte îndrep-
tându-se către Asia (cf. Popol Vuh, Cartea a V-a).
Când a trebuit să traverseze Oceanul Atlantic dinspre America spre
Africa pentru prima dată cu avionul în anul 1930, pilotul francez Jean
Mermoz (1901-1936) a ales Senegalul ca loc al aterizării finale (cf. Jo-
seph Kessel - Mermoz). Dând credit mitologiei în ceea ce priveşte dru-
mul spre est al atlanţilor, prezenţa unui gal în acest nume (la fel ca în
numele râului care-l traversează, amintindu-ne că şi gal putea fi legat de
ape, mare sau măreţie), putem presupune că atlanţii se folosiseră şi ei de
Senegal ca de o escală, poate chiar în vremuri mult mai apropiate de cei
circa 9 000 de ani consemnaţi de Platon. Alte câteva nume de ţări afri-
cane, vecine sau destul de apropiate de Senegal, ar putea atrage atenţia în
această direcţie: Maroc (mar/mor plus un posibil og, dar şi munţii Atlas),
Mauretania (mor), sau Mali (mal, comparabil cu Moldova/Vltava, ori cu
albanezul mal=munte; în Mali trăiesc spiritualii dogoni – legaţi de Da-
gon al filistenilor?). Mult mai departe şi mai în urmă, sahar însemna la
sumerieni pământ, praf, sediment, dar şi nisip, de unde ne putem imagi-
na o răspândire a cuvintelor, dar şi o remarcabilă conservare a lor, deoa-
rece numele Saharei se poate compara cu sumerianul sahar (praf, nisip).
Cronicile egiptene au înregistrat pe un anume Meriai, regele unificator
al lybienilor; şi, tot privitor la particula mar/mer pictorul Gauguin con-
semnează pe bătrânul rege Pomaré şi consoarta lui, regina Marau, ambii
din Tahiti (cf. op. cit.).
În Istoria Greciei, G.B. Burry relatează că battos era numele prin care
desemnau lybienii aliaţi „popoarelor mării” pe regele lor, amintindu-ne
de Batanatos, conducătorul galilor ce porniseră spre sud-estul Europei
(cf. Athenaios, op. cit.), de regina Batieia a amazoanelor, dar şi de nu-
meralul bat=unu în limba bascilor, un posibil echivalent al lui bir al
turcilor, pe care l-am raportat la bri al briţilor. Dacă aceste legături ar fi

469
reale în implicațiile sesizate de noi, am constata că probabil galii, în
afară de Brennos discutat anterior, ar mai fi folosit şi pe batanatos pen-
tru a-şi denumi comandantul militar suprem. Repetăm numele celor doi
regi illiri ai unor triburi diferite: Bato I şi Bato II. Tot din textele croni-
carilor egipteni aflăm numele poporului canaanean Tjekel (cf. D.B.
Redford, op. cit.), amintindu-ne de numele Kelt (celţi), tje fiind o po-
sibilă formă a lui dje, pe care l-am presupua un fel de articol hotărât ger-
manic arhaic (cf. Djeser= dje+ser, sau djehenu/tehenu). Abundența ter-
menilor comparați pe tot parcursul lucrării noastre ne obligă să reluăm
adeseori termeni și conjuncturi deja prezentate anterior, pentru a ne
asigura în primul rând că astfel vor fi reținute mai bine, cititul solicitant
ducând de cele mai multe ori la scăderea interesului, a atenției sau a
memoriei. O lectură nu poate fi plăcută atâta timp cât cere notarea afir-
mațiilor separat de textul citit, pentru o consultare în orice clipă.
Pentru că am revenit puţin asupra Egiptului, vom remarca similitudinea
dintre panaşul coifurilor filistenilor, aşa cum este reprezentat pe basore-
liefurile ce-i înfăţişau pe aceşti redutabili războinici, şi acelaşi tip de pă-
mătuf de pene folosit de trupele de elită ale Romei, Gărzile Pretoriene.
Marii Şefi de Trib amerindieni, asemeni mai sudicilor americani pre-co-
lumbieni, purtau şi ei cu mândrie coroane de pene multicolore, iar
Bernal Diaz del Castillo a avut ocazia să admire aceste ornamente răz-
boinice pentru coifurile iscusit lucrate din os sau piele, la muzeul militar
al regelui Moctezuma.
Regele Moctezuma stârneşte admiraţia prin comportamentul său înţelept
şi lucid în faţa conquistadorilor: când i se cere încetarea oribilelor ritua-
luri sângeroase ale sacrificiilor umane sau canibalistice (unde aflăm că în
orice caz nu foamea constrângea la asemenea orori), tânărul rege ordonă
imediat sistarea lor însă, despre relaţiile homosexuale nu aflăm ce hotă-
râre luaseră prelaţii spanioli. Ne vom aduce aminte aici de Sodoma şi de
Gomora, de Ghibea, dar şi de prăştierii beniaminiţi, care preferau băr-
baţii. Tot în preajma lui Moctezuma, del Castillo mai are ocazia de a
constata un obicei ce ne frapează: mantiile erau pentru azteci un vest-
mânt de înaltă distincţie şi mândrie. Când erau însă nevoiţi să se prezinte
în faţa regelui, până şi cei mai mari demnitari trebuiau să renunţe la ele,
îmbrăcându-se cât mai modest. Să nu uităm că în Biblie, Acan se face
vinovat de furtul şi tăinuirea unei mantale preţioase de Senaar (Sumer),

470
textul dându-ne cumva de înţeles că leaderul Iosua şi-ar fi dorit-o pentru
sine (Iosua, 7). În orice caz, este un caz deosebit pentru o carte sfântă: o
manta banală la urma urmei, şi un pumn de arginţi, declanşează în Biblie
un imens măcel fratricid. Asemeni Iliadei, şi Biblia are uneori pasaje de
critică, directă sau indirectă, a Celor de Sus, episodul Acan fiind un posi-
bil exemplu, nicidecum singular – “voltairianul” Lucian din Samosata ar
fi găsit un material de prelucrat abundent.
În Oamenii de la soare-răsare, Cotie Burland afirma că puternica cetate
Quito fusese cucerită de incaşi datorită asaltului prăştierilor. În privinţa
acestui gen de războinici vom arăta posibilitatea ca numele celebrului
corp de armată numit de greci peltaşti (peltastoi) să fi venit tocmai de la
prăştieri şi alţi „aruncători” de la distanţă, verbul englez to pelt având
chiar acest sens (a împroşca). Numele catapultei romane vine de la gre-
cii care au inventat numita aruncătoare de pietre, spunându-i katapeltai.
În Legi, VIII, 843a, Platon face descrierea unor festivaluri ce trebuie să
conţină demonstraţii militare, incuzând printre ele şi întrecerile de pel-
taşti, pe care le detaliază cu majoritatea armelor ce presupun aruncarea
(to pelt): arcaşi, prăştieri, aruncători de pietre cu mâna. Acum, pentru că
a venit vorba despre probleme militare, vom face o scurtă deviere:
pentru mayaşi, Popul vuh ne spune că Nouă Cerb era un domn dregător
dintr-a noua generaţie, un om foarte puternic şi important. Nu vom intra
în amănunte legate de el, însă vom observa importanţa cer-bului la
vechii europeni, despre cifra nouă ştind că era importantă pentru traci,
hittiţi şi alte “rubedenii”. Eneida ne povesteşte despre uciderea nefastă a
unui falnic cerb sacru. Englezescul fawn=cerb aminteşte de faunii vechii
mitologii greceşti (influenţate desigur şi de traci), care mai păstrau coar-
nele, dar nu şi aspectul general. Se pare că printre cele mai vechi
stindarde militare au fost cele hittite, arheologii descoperind un antic
simbol de acest fel, confecţionat din fier forjat şi având în mijloc o
frumoasă statuetă reprezentând un cerb. În engleză, posibil parțial înru-
dită cu limba hittiţilor, hurriţilor, frigienilor şi tracilor, unul din numele
cerbului este stag (stæg), exact ca steag din româneşte, deşi dicţionarele
îi dau o origine slavă!
Când i se prezintă Biblia ce cuprindea tainele zeului invadatorilor, Moc-
tezuma o aruncă pe jos după ce o dusese la ureche şi o scuturase, spu-
nând că zeul albilor nu se aude vorbind, pe când zeul lor tună, fulgeră şi

471
vorbeşte deschis tuturor. Spaniolii, însoţiţi de preoţi de un nivel intelec-
tual similar cu al întregii armate, considerară sacrilegiul drept intolerabil,
pronunţând verdictul capital împotriva unui rege dispus să înţeleagă pe
invadatori, calculele specialiştilor asigurându-l că se afla în faţa înalţilor
ambasadori ai lui Quetzalcoatl care, după executarea autodafé-ului pe
pluta cu care dispăruse pe ocean, promisese că se va reîntoarce.
Este remarcabil faptul că, ajungând în Canaan în misiune de spionaj,
oamenii lui Caleb afirmă că „ţara pe care au spionat-o (unde trăiesc ne-
philimii sau anachimii), îşi devorează oamenii”, ceea ce putea fi o rea-
litate, nu doar rezultatul unei spaime de nedescris (Numeri, 13: 22-23).
Canibalismul printre uriaşi apare în Cartea lui Enoch, dar şi în mitologia
grecilor, Chronos și Polyphem al Odiseei nu sunt singurii, iar cani-
balismul (nu știm dacă neapărat ritualic, cert e că nu din foame), se
practica la pre-columbieni, Moctezuma interzicându-l cu promptitudine
la protestele creștinilor.
Punem capăt acestui capitol cu speranţa că se vor găsi şi mai multe si-
militudini care să întărească ideea unei cercetări comparative a acestui
adevărat triunghi de surse: Platon cu dialogurile sale incomplete, Biblia
cu invadarea Israelului, Popol Vuh şi civilizaţiile pre-columbiene,
deoarece indicii care să permită stabilirea de locuri comune par a exista.
Asemeni Bibliei, şi Popol Vuh (Cartea a IV-a), vorbeşte despre ames-
tecul limbilor, strâns legat în Scripturi de numele lui Nimrod, cons-
tructorul turnului Babel. Am găsit în Popol Vuh adjectivul nim, de com-
parat cu prima parte a numelui regelui Nimrod. La fel ca Mahabharatta,
şi Popol Vuh (Cartea a IV-a), ne informează că lumea se înmulţise peste
măsură (încă înainte de apariţia Soarelui, amănunt indicând probabil un
cataclism ce ar fi putut obtura astrul zilei). În aceeaşi Carte a IV-a aflăm
despre un interminabil cortegiu aflat în marş ca zdrenţăroşii lui Moise,
ajungând la un munte pe care l-au numit Locul Sfatului (asemeni com-
paraţiei noastre dintre Ararat, Olymp şi Sfatul zeilor; Rat=sfat în ger-
mană, coincidență greu de evitat sau de explicat). La fel ca în mitologia
greacă, lumea mezoamericană dă atenţie mării şi zeilor (atzl=mare=zeu;
tot în Cartea a IV-a, Popul Vuh ne spune că înainte de apariţia Soarelui,
Pământul era îmbibat de apă şi mlăştinos), iar Platon descrie mlaştini în
jurul Atlantidei şi subliniază rolul lui Poseidon în formarea populaţiei
autohtone şi a civilizării ei. Evident, chiar dacă am descoperi existenţa

472
Atlantidei, încă ar rămâne o mulţime de necunoscute, presupunerile
însemnând în ultimă instanţă tot atâtea probleme rămase de rezolvat.
Vom observa tentaţia posibilităţii de a numi America, în eventualitatea
că se va accepta aceasta drept străvechea Atlantidă, nu Lumea Nouă ca
până acum, cipoate mai tentant Lumea Veche (atl=alt, la care adăugăm
land, așa cum preconizase suedezul Olaf Rudbeck), însă renumita
cultură Clovis, descoperită în Mexic şi considerată de mulţi a fi de ori-
gine europeană, precum şi indicaţia din Popol Vuh (Cartea a V-a), că un
anumit număr de inşi („nu chiar cu totul pământeni”), pornesc pe ocean
spre est, de unde le-a venit neamul, ne constrâng să ne abţinem, în aştep-
tarea unor mai ample descoperiri. Dacă o dată şi o dată şi misterele
acestea se vor rezolva, Sisif sau alt condamnat de mitologie la dubiu, ne
vor transmite imediat un nou stei de urcat în vârf de munte, certificând
dictonul biblic (şi nu numai), că înţelepciunea aparţine Fiinţei Supreme.
Pentru greci de exemplu, Atena era zeiţa fecioară (impenetrabilă).
Nu pledăm aici în favoarea agnosticismului, însă putem constata că toa-
te realizările gândirii omeneşti nu au făcut decât să aducă pe Pământ
unele rezolvări momentane, - utile, necesare, dar generatoare de nenu-
mărate alte probleme. Asemeni roţilor din faţă ale unui autovehicul, -
roţile „creaţiei”, - nu vor fi duse decât înainte de roţile posterioare, ale
gândirii. La ora actuală, problema numărul unu a planetei pare a fi ace-
eaşi înmulţire demografică de care se lamentau Mahabharatta şi Popol
Vuh, Pomul Vieţii dând de furcă Pomului Cunoaşterii, mult mai con-
ştient acum că distrugerea nu reprezintă nicidecum o rezolvare. Repetăm
observaţia lui Emil M. Cioran: dacă sunt rivali sau uneori duşmani,
Dumnezeu şi Satan cad de acord cel puţin asupra unui singur punct,
anume asupra faptului că lumea nu trebuie distrusă. Întrebat ce va alege
dintre viaţă şi neant, cel mai nefericit om al lumii va alege fără ezitare
viaţa, excluzând desigur pe rătăciţii pentru care unghiurile de abordare
diferă radical. Pentru cine nu contează propria viaţă, nici a altuia nu are
valoare. Pe de altă parte, s-a dovedit periculoasă şi neavenită punerea la
încercare a limitei de toleranţă a unei vieţi lipsite de calitate. Dacă ar-
hanghelul Mihail reprezintă Arborele Vieţii, deci viaţa însăşi, Rafael
reprezintă calitatea ei, prin urmare cele două personalităţi „arhanghelice”
trebuie să conlucreze, iar omul nu trebuie să se afle niciodată între cei
doi pomi ca un condamnat între ciocan şi nicovală. Nu trebuie să uităm

473
nicicând dorinţa zeilor, aşa cum nu exclusiv Homer ne-a arătat, de a trăi
printre oameni, precum oamenii (păstrându-și totodată superioritatea,
dacă se poate). Manu al hinduismului, Mannus al nordicilor, provin din
zei; italianul Giovanni Reale (op. cit., vol.3), atrage atenţia că, prin boli,
necazuri sau lucruri imposibil de realizat, trebuie să ne dăm seama că
lumea nu a fost făcută pentru noi. Ce se va spune însă despre erorile
zeilor? Ionienii şi critica lui Homer au spus destule pentru a nu ne pune
întrebări asupra lor.
Man=om, în limbile germanice însă Adam, cu o naştere mai mult decât
modestă, pare a da curs dictonului despre cei din urmă şi cei dintâi (pro-
babil o dovadă în plus că evreii tindeau la o poziţie superioară. Dictonul
„omule, din ţărână te-ai născut, în ţărână te vei întoarece” ar putea fi vă-
zut schimbat, în lumina „celui de pe urmă ajuns fruntaş”: „omule, ai pur-
ces din ţărână şi ai ajuns acum în Cosmos”). Ne-am putea îngrozi la
gândul că, astfel încadrând lucrurile, cineva ne-ar putea prevesti sfâr-
şitul, însă ne putem linişti la constatarea că prea puţini dintre noi au
zburat deocamdată în spaţiul cosmic, iar populaţia Terrei este permanent
în creştere.
Creştinismul nu combate ci susţine aceste puncte de vedere. Dumnezeu
şi-a sacrificat Fiul din dragoste pentru oameni, dacă nu vor fi fost şi mai
profunde motivaţiile acestui act. Probabil că doctrina sfântului Pavel
(sau Paul, cel din pole position, un fost outsider), nu ar admite o mai
mare forţă în Lume decât Dragostea. Foarte juste, foarte frumoase şi an-
gajante sunt constatările şi îndemnurile sale, dar parcă un colţ infim de
raţiune nu strică nici celei mai înflăcărate iubiri. Hristos, Fiul Omului
(Manu, Mannus, etc.), nu blamează tocmai radical Pomul Cunoaşterii (a
se vedea îndemnul lui la un comportament înţelept, comparabil cu al
şerpilor), dar nici nu condamnă necesităţile Pomului Vieţii (a se vedea
îndemnul la lapidarea desfrânatei-syrene-apsare aduse la judecata lui
infailibilă). A ne lăsa exclusiv pe seama simţurilor, a gândi cu inima, -
care oricum poate face minuni, - precum anticii, ar fi cumva o recon-
stituire a Paradisului pierdut, dar nu putem să evităm, dacă nu întrebările
asupra consecinţelor, cel puţin asupra viabilităţii unei asemenea lumi,
drumul pe care s-a umblat şi stadiul la care s-a ajuns creând dubii asupra
unei eventuale reîntoarceri. Dar să nu uităm totuşi că evoluţia Lumii a
fost de cele mai multe ori imprevizibilă, omului fiindu-i dat periodic să

474
regrete căile anterioare, împotriva cărora poate că a luptat cu hotărâre,
asemeni lui Saul din Tars înainte de a ajunge Paul, situaţie în care doar
puţini „inimoşi” ar conchide că pentru a reuşi trebuie ca mai întâi să te
opui cu o hotărâre absurdă la propunerile noului. Oare nu se opusese şi
Iacob lui Dumnezeu şi a reuşit în final să întemeieze un neam şi o ţară
demne de a fi luate în seamă? Iată o cale eronată, contrazisă de realitate,
mai ales dacă se extinde spre generalizare, readucându-ne la anticul gno-
thi séauton al grecilor. Să nu mai punem în discuție ce fel de matemtică
ne-ar putea preda judecata inimii, că fără matematica prezentă în toate ca
la Thales sau Pitagora nu putem realiza mare lucru, și doar cu religie,
artă sau poezie nu se poate trăi, trebuie să recunoaștem. Punem aici capăt
acestui capitol, pregătindu-ne totodată să dezbatem câteva controverse
lingvistice finale, pentru a ajunge la istoria românilor pe scurt, apoi la
aprecierile noastre referitoare la numele Basarabilor. Se poate remarca
totodată în acest capitol cum sfatul lui Russell de a contempla lucruri
mărețe, - în cazul nostru uriașii vechilor scrieri antice, - poate fi benefic,
în ciuda observației lui Constantin Noica privitor la refuzul gigan-
tismului de către români sau francezi (cf. Cuvânt împreună despre ros-
tirea românească). Multe basme românești prezintă pe uriași nu neapărat
la modul ironic sau critic, iar Thessalia cea generatoare de giganți a fost
și țara valahilor (Megale Vlahia), de unde putem “închide un ochi” la
aserțiunile uneori exagerate ale lui Nicolae Densusianu (cf. Dacia preis-
torică). Se pare că în ultimul timp opiniile s-au mai modificat,
avansându-se chiar posibilitatea ca grecilor să nu le fi fost permisă
stabilirea pe teritoriul străvechii Dacii tocmai de către imbatabilii pe-
lasgi, prezenți acolo. Dar și traco-daco-geții aveu acest renume.

475
 XIII. NOI SUPOZIŢII ŞI APRECIERI

Aşa cum am arătat, se spune că unele triburi trace obişnuiau să-şi tatu-
eze pe frunte un cerc (kyklos în greceşte), de unde s-a considerat că a
provenit numele ciclopilor. În capitolul precedent am susţinut că rea-
litatea ar putea să difere, iar aici vom căuta să repetăm datele înregistrate
de mitologia greacă legate de originea lor. Aceşti uriaşi aflaţi în slujba
Geei s-au născut în peninsula tracă Pellene, nume ce conţine un pel
iniţial pe care l-am mai întâlnit, în primul rând legat de alţi uriaşi, mai
apropiaţi de timpurile istorice, pelasgii cei „ţinuţi de călcâi” de către
greci (ahei, myrmidoni sau helleni). Nu putem lega numele pelasgilor
constructori de obiective megalitice direct de Atlantida, însă nici nu pu-
tem evita să remarcăm faptul că insula-continent dispărută „într-o sin-

476
gură noapte”, era o astfel de unitate de relief (pelagos, constant asociat
cu pelasgos), peste care domnea maritimul Poseidon, iar atzl pentru
mezoamericanii pre-columbieni însemna atât apă, cât şi zeu. Acesta ni
se pare a fi un punct forte primordial pe linia acordării de credibilitate
mi-tologiei, conform sfatului eliadian. Dacă vom adăuga materia din
care au fost ei alcătuiţi, sângele (kik la mayaşi), adăugând relaţia dintre
Gea a grecilor şi Mundo al aceloraşi mayaşi, desemnând pe „zeul”
pământului (deci un zeu, ca la egipteni şi orfici, nu zeiţă), precum şi pe
Maya, ple-iada fiică a titanului Atlas (numele ambilor ne interesează),
atunci vom avea suficiente motive de a compara şi descrierea Atlantidei
de către Platon cu America pre-columbiană. Arheologia nu ne duce
deocamdată cu hotărâre în această direcţie, - cultura Clovis poate
însemna totuşi un semn de întrebare, - dar arheologia cuvintelor, cum
considera Vasile Pârvan lingvistica, vine cu un oarecare aport
semnificativ de cuvinte care, prin relaţiile lor cu limbile indo-europene,
coroborate cu supoziţiile privitoare la originea solutreană a culturii
Clovis din Mexic, atrag atenţia asupra unei alte surprinzătoare confirmări
a mitologiei: Partea a V-a din Popol Vuh, după cum am arătat în
capitolul precedent, dă de înţeles că semizeii, pornind pe mare spre est,
de unde veniseră strămoşii lor, ne indică un traseu deja cunoscut
atlanţilor, care sunt menţionaţi apoi de Critias al lui Platon ca invadatorii
şi stăpânitorii bazinului vestic medi-teranean. Aceste observaţii nu pot fi
o demonstraţie deplină însă, aşa cum remarcase italianul Sabatino
Moscati, mulţimea coincidenţelor convergente ce nu pot fi negate sau
contrazise nu înseamnă o demon-straţie, dar acestea nu pot fi nicidecum
ignorate, constituind o bază so-lidă de cercetare. Dacă cele menţionate
acum vor fi acceptate ca „bază solidă” (solid ground), rezultă că direcţia
cea mai justă spre care tre-buiesc îndreptate strădaniile cercetării nu va fi
Mediterana sau vreun abis subacvatic, ci „doar” cele mai vechi sit-uri ale
Americii Centrale preco-lumbiene, unde s-a descoperit mult, rămânând
încă destul şi pentru vii-torii cercetători.
În exordiul acestui eseu am menţionat numele lui Nimrod, personaj
biblic din păcate mult prea rapid şi succint tratat de Scriptură. Atât
Biblia cât şi tradiţia cuprinsă în Zohar şi în alte scrieri vechi îl leagă de
prima regalitate de pe Pământ (poate chiar de imperialism, după unele
viziuni), de construirea trufaşului Turn Babel, şi de vorbire (amestecul

477
limbilor). Renumitul James G. Frazer observase un neajuns al pasajului
biblic despre Nimrod, turnul Babel și amestecul limbilor (cf. Folclorul în
Vechiul Testament, vol I): deși episodul prezintă interes, totuși nu pri-
mim informații asupra unui moment mult mai important pentru om, care
l-a detașat radical de lumea animalelor, anume despre apariția limbajului
uman. Nu credem că se poate sesiza intenția de reproș în observația lui
J.G. Frazer și dacă, oricât de trecător noi ne-am străduit să abordăm
asemenea subiecte, nu exhaustiv, nu separat, ci în întrepătrunderea lor,
nu din spirit competitiv am făcut-o.
Am încercat o descifrare a numelui lui Nimrod, o misiune îngreunată de
distanţa în timp şi de insuficiența indiciilor asupra lui. Am presupus pri-
ma silabă nim ca fiind echivalentă cu mar/mor/mer a indo-europenilor,
cea cu rol adjectival. Latinescul nimium înseamnă foarte mare, nemă-
surat. În limba engleză, folosită în acest eseu destul de abundent, verbul
to nim=a lua, a fura, ne poate sugera o critică relativ modernă la adresa
„imperialistului” Nimrod, dar ne poate aminti şi de observaţia lui Corn-
ford (cf. De la religie la filosofie), potrivit căreia pentru ionianul Ana-
ximandru, creşterea (vezi legătura dintre nim şi mărire) însemna un furt,
pentru care se va da socoteală. În limbile nordice se poate compara
verbul norvegian á rappe=a fura, to rape la englezi, cu raphayim/repha-
yim, uriaşii biblici. Adjectivul nimious=excesiv, extravagant, folosit cu
precădere în Scoţia, poate fi încadrat în contextul latinescului nimium.
Raportat la originea sa latină, extravagant însemna nomad, care depă-
şeşte graniţele (extra+vagare), amintindu-ne de abiria din swahili, legat
anterior de numele evreilor nomazi (habiru din scriptele egiptene), însă
am văzut că nomazi nu erau numai evreii, al căror nume poate fi raportat
şi la alţi termeni, iar construcţiile şi organizarea socială nu făceau parte
din preocupările majore ale nomazilor, indiferent de etnia lor. Prin ur-
mare, deși am susținut conservatorismul evreilor în păstrarea unui Zeu
unic primordial și nu „inventarea” lui, repetăm dezacordul față de aser-
țiunea lui Paul Zumthor că nomazii semiți au fost cei cărora li se poate
imputa dărâmarea turnului Babel, văzând în acesta o tulburare a Naturii,
de genul revoltelor împotriva introducerii tehnicii într-o lume mult prea
obișnuită cu naturalul pentru a nu se îngrijora de viitor (cf. Babel sau ne-
desăvârșirea). Vânătoarea constituia însă o „necesitate” şi, cu toate că
vechilor semiţi le plăcea acest „sport”, după cum arată splendidele lor

478
basoreliefuri, zeiţa Artemis/Diana a arienilor precum şi adevăratul cult al
vânătorii nutrit de regii sau împăraţii arienilor l-ar putea revendica pe
Nimrod, „puternic vânător înaintea Domnului” (Facerea, 10: 9), deşi în
texte și cronici expresia antică Ţara lui Nimrod se referea la Assiria (pu-
tem percepe un sir sau Syria alături de as=zeu la nordici).
Pentru a ajunge aici a trebuit să parcurgem un drum lung şi sinuos în
demersul nostru. „Căutătorii de aur sapă mult şi găsesc puţin”, spusese
Heraclit cu bună dreptate. A găsi un singur cuvânt vechi de milenii în-
seamnă aur pentru lingvistică. A găsi un continent la locul său după o
„dispariţie” de milenii întregi înseamnă mult pentru geologie şi geogra-
fie, în cazul Atlantidei poate că înseamnă ceva pentru etnologie. Evident,
aici nu s-au pus aceste probleme pentru prima dată, însă multe dintre
sesizările, direcţionările şi conexiunile prezentate în acest eseu ne apar-
ţin, în măsura în care ne permite aprecierea lui Toma d’Aquino: sinde-
reza (capacitatea nativă de a distinge binele de rău, dar şi de a face co-
nexiuni) vine de la Divinitate (Summa theologiae, I, 79; 12 - ar fi și
aceasta o cale de a ne eschiva de răspundere). Până la viitoarele verdicte,
în caz că cele susţinute anterior vor primi aprobare, vom continua cu
câteva rămăşiţe ce ne îndeamnă la un ultim efort susținut.
În primul rând a rămas de apreciat silaba finală a numelui Marelui Nim-
rod. Vom continua să aplicăm criterii indo-europene într-o zonă se-
mitică, şi nu mai repetăm motivele. Tot în continuare, menţinem locul
fruntaş pentru limba engleză, unde rod are, ca nenumărate alte cuvinte
britanice, nu doar un singur sens. În funcţie de dicţionar, poate ajunge pe
la 14, chiar 15 sensuri. Cel mai adecvat subiectului ni se pare a fi toiag,
termenul fiind folosit alături de Moise în Biblie, dar şi legat de Aaron
(ambii fac minuni cu toaigul lor; bagheta magică a vrăjitorului tot rod se
cheamă, şi ne vom aduce aminte de zânele suedeze numite rå şi råda),
dar poate fi şi sceptru (regal sau împărătesc). Şi, întrucât mai înseamnă
şi lăstar sau vlăstar (inclusiv referitor la rude), unde pare foarte aproape
de rusescul rod=neam, cu numeroase înrudiri (roditĭ=a procrea; ro-
diteli=părinţi, rodina=patrie. Am arătat anterior că pentru a traduce nu-
mele Atlantidei s-a folosit şi versiunea suedeză ţara strămoşilor (Alt-
land; identic numeau și sașii zona ardelenească ocupată de ei la înce-
putul colonizării lor – Sibiu, Nocrich și Cincu, după cum am mai spus,
cf. Kurt Horedt, Contribuții la istoria Transilvaniei); credem că, din

479
moment ce două limbi vechi conduc spre un punct aproape comun,
presupunerea că Nimrod va fi însemnat cel din neamul celor mari, ar fi
cea mai nimerită. Reamintindu-ne de aserţiunile privitoare la roşu şi
mare sau cap, conducător (rosh în ebraică, raportat la roşu din română),
vom observa că acest rod final al numelui „celui puternic pe pământ”
pare apropiat de englezescul red=roşu, dar şi de omologul său german
rot, iar egiptenii desemnaseră rasa roşie ca fiind, asemeni lui Nimrod,
„prima rasă puternică pe pământ”. Se pare că pentru celți roșu era culoa-
rea morții, echivalenta negrului pentru doliul de mai târziu.
Textul biblic ne arată că numitul Nimrod fusese fiul lui Cuş (Facerea,
10: 15), însă ştim din aceeaşi sursă că neamul cuşiţilor aparţinea lui
Ham. Putem detecta aici o altă eroare biblică, posibil de transcriere:
Kushar fusese mai vechea capitală a hittiţilor înainte de Hattuşaş, a cărei
refacere fusese interzisă după incendiere (cf. Margarete Riemschneider –
Lumea hitiților). De la acest Kushar ar putea să fi provenit biblicul Cuş,
tatăl lui Nimrod, deoarece ar fi inadmisibil ca un hamit să fi atins o ase-
menea apreciere din partea Bibliei și să-l fi întâlnit într-o zonă atât de
estică. Nu vom mai insista asupra limbii engleze aplicată la lumea
hittiţilor sau hurriţilor, însă vom remarca faptul că anterior menţionatul
Peleg, - al cărui nume a fost comparat de lingvişti cu apa, peleg=canal
în ebraică (a se revedea voda=apă şi vo-ditĭ=a conduce la ruşi, precum
şi particula pel raportată la ape sau înălţimi), - este menţionat de Facere
(10: 25) legat de „împărţirea pă-mântului”. Ar putea fi vorba de una şi
aceeaşi persoană, înregistrată însă de autori biblici diferiţi, cel care l-a
inserat pe Nimrod deţinând probabil date ceva mai avansate decât în
privinţa lui Peleg. Pentru acesta din urmă, cunoscuta particulă maritimo-
grandioasă pel+egy (=unu al maghiarilor, etc.), ar putea reprezenta o
variantă, mai ales dacă-l vom raporta la analiza informaţiilor despre
Nimrod. Vom remarca deci încă un caz ce infirmă cele susținute de
Socrate în Critias, faptele au fost cele care au dus la numele eroilor și nu
invers.
Vom observa însă pradoxalul situaţiei: aproximăm cele două silabe ale
numelui „vânătorului” Nimrod, dar totodată nu punem punctul pe i ci
amplificăm în mod dezamăgitor problema. Deocamdată putem observa,
în privinţa acestui prototip că, dacă despre Agamemnon Horaţiu a putut
afirma că au mai fost oameni puternici înaintea lui dar nu a existat un

480
Homer care să-i cânte, despre Nimrod nimeni nu a susținut că a avut pre-
decesori.
Nu este exclus ca numele lui să fie tot un ecou al lumii Atlantidei, ase-
meni pleiadei Maya sau altor nume mitologice, transmise şi perpetuate
ulterior, în cazul său uitându-se mare parte din fapte, rămânând un nume
care poate reda parţial din caracteristicile sale. Ca fapte, ştim că Nimrod
a ridicat Turnul Babel, a ctitorit câteva cetăţi, şi a fost un neîntrecut
vânător (în fața Domnului). Dintre cetăţile sale, Ninive se pare că a
generat varianta Ninos pentru a-i reda numele. Calah şi Calne conţin
particula cal, pe care am comparat-o în mod util cu gal; Resen, despre
care se subliniază că „aceasta e cetate mare” (Facerea, 10: 12), Uruk, cu
prefixul german Ur amintind de Ur al Caldeei dar şi de Urahn=strămoş
în germană. Repetăm ideea, Resen atrage atenţia pentru sublinierea
textuală de „cetate mare”, de parcă Ninive nu ar fi fost cel puţin la fel, -
de fapt cu mult mai mare; Resen era însă şi numele cu care Siria era
numită de către autohtonii ei, acesta din urmă asociat cu muntele Sirion,
dar şi cu Hermon sau sir/her, însemnând domn la englezi, respectiv la
germani (baal la semiţi şi senir la filisteni, amendat de noi cu prezum-
ptivul seren).
A găsi asemenea legături lingvistice logice poate însemna un îndemn la
a proceda extensiv, în virtutea inerţiei, nu însă şi fără prudenţă, deoarece
nimic nu pare mai înşelător decât folosirea cuvintelor. Să nu uităm, o
mare parte din timpul necesar întocmirii unei legi este cerut de adoptarea
şi ordonarea cuvintelor în modul cel mai logic şi inechivoc posibil.
Nenumărate mitologii ale lumii arată că omul a primit darul vorbirii de
la zei. Biblia nu ne redă acest moment (spre regretul lui Frazer - Fol-
clorul în Vechiul Testament), însă multiplicarea limbilor este pusă tot în
legătură cu Dumnezeu. Concluzia la care au ajuns antropologii la ora
actuală este că omul vorbeşte cam de două sute de mii de ani, ceea ce nu
pare mult în comparație cu timpul scurs de la apariţia lui până la acel
moment, iar primul limbaj uman nu a fost nici suedeza, cum credea Olaf
Rudbeck, nici ebraica, după convingerile primilor creştini ne-evrei, dis-
puşi a da curs afirmaţiilor biblice mai mult decât s-ar fi cuvenit. Dacă
din Biblie aflăm că Sem a fost primul născut al lui Noe, nu ni se spune
că şi Dumezeu, Şarpele, Adam şi Eva au vorbit tot evreieşte, - omul din-
tâi a comunicat cu semenii lui printr-un soi de şuierat, potrivit studiului

481
antropologic. Cu alte cuvinte, a ne raporta la istoria lui Noe (respectiv
Sem), când dezbatem asupra vorbirii, înseamnă a ne plasa deja într-un
moment foarte tardiv al omenirii. Timpul exact şi limba ce s-a vorbit
pentru prima dată pe pământ nu vor putea fi vreodată stabilite deoarece
lipsesc desigur înregistrările grafice, primele semne scrise apărând în
zona Indusului, arheologul francez Jean-Marie Casal considerând că me-
toda consemnărilor scriptice a apărut din necesitatea evidenţelor ţinute
de temple (Civilizaţiile Indusului şi misterele lor; chiar dacă nu au fost
descifrate, tot scriere se pot considera însemnările pe tăbliţele de lut din
zona Mohenjo Daro-Harappa). În ceea ce ne priveşte, vom remarca legă-
tura dintre unele verbe ale limbii engleze şi înălţime, dacă vom aplica
asupra lor unele operaţiuni minore. Astfel, to tell=a spune, aminteşte
movilele numite de arheologi tel-uri, iar prin forma preteritului told, ne
invocă şi pe tall=înalt. To speak=a vorbi, la îndepărtarea consoanei
iniţiale s va dezvălui un peak= vârf de munte, pisc. În irlandeza ce a
conservat mare parte din limba galilor, acest peak este brig, pe care l-am
întâlnit deja. În dialogul Critias-109d, Platon insistă asupra muntenilor
înalți, păstrători ai limbajului şi numelor pierdute la dezlănţuirea cata-
clismelor. Mai mult chiar, se spune că numele grecilor le-a fost dat de
romani, ei înşişi numindu-se hellenoi (eleni). Se spune că numele con-
sacrat de romani în restul Europei a fost luat de la grai, o populaţie de
munteni şi, având în vedere legătura limbii române cu pre-engleza prin
stră-moşii daci, ne vom aminti că grai înseamnă în româneşte limbă,
vorbire, noţiune asociată în engleză cu înălţimea, oferindu-ne astfel un
traseu invers, de la înălţime - graii erau munteni, spre limbaj; Iliada, II,
493 menţionează Graia, dar n-o localizează şi n-o descrie, - spre vorbire
în general (grai). În multe zone ale Angliei, mare [great] se spune grait
în locul formei academice [greit], apropiat de grai, cel moştenit de la
latini. Istoria romană a lui Ammianus Marcellinus (XV; 10: 9) ne spune
însă că Alpii Graici au fost denumiţi astfel de către Hercules thebanul.
Asemenea situaţii nu s-ar fi putut evidenţia sau susţine fără a fi urmat
calea relativ sinuoasă din acest eseu, în care se poate confirma poziţia
mediană aristotelică şi-şi, mai degrabă decât tranşantul ori-ori.
Am arătat de câteva ori anterior că Platon a folosit intens dihotomia bun
(good)=zeu (god), pentru a dezvolta o adevărată teorie religioasă cu
intenţii reformatoare. Am afirmat atunci că engleza serveşte cel mai bine

482
scopului pe care şi-l propusese Platon. Coroborând aceasta cu obser-
vaţiile despre Critias, înălţimi şi limba engleză presupusă a fi fost vor-
bită și de traci într-o oarecare măsură, ştiind totodată marea influenţă
religioasă exercitată de Pitagora şi pitagoricieni, în primul rând asupra
concepţiilor religioase ale lui Platon, ne putem întreba dacă n-ar fi putut
avea şi Pitagora tot o origine tracă, asemeni numeroşilor oameni de
seamă nord-balcanici care i-au îndatorat pe greci foarte mult şi nu o sin-
gură dată evidenţiaţi în Dialoguri. Evreul Josephus Flavius (Contra Api-
on I, 22), îl considera pe Pitagora drept cel mai credincios bărbat, spu-
nând că a trăit în vremuri foarte îndepărtate (urmând probabil pe Hero-
dot).
Nu ne întrebăm acum ce origine va fi avut Pitagora în virtutea inerţiei
produse de supoziţia tracismului lui Homer, ci în primul rând datorită
ezitărilor privitoare la obârşia sa. Inclusiv Diogenes Laërtios reflectă o
asemenea nesiguranţă (op. cit.). În plus, există la greci o sumedenie de
antroponime ce prezintă terminaţia agora, care înseamnă piaţă: Ana-
xagoras, Athenagoras, Aristagoras, Protagoras, probabil şi alţii, ceea ce
ne îndeamnă a crede că şi prima parte a unor asemenea nume ar fi tra-
ductibilă. În privinţa ciudăţeniei de a se folosi piaţa (agora) la com-
punerea de nume proprii, ne vom permite o scurtă divagaţie. La compa-
raţia cu echivalentul latinesc al agorei, - forum, - reamintindu-ne că f
poate fi b, ca în comparaţiile frater/brother, frygian/brygi, ne putem
imagina în loc de agora un posibil forum, însă cu f-ul iniţial transformat
în b, obţinând un alterat dar foarte posibil born=dus, purtat, născut în
limba engleză, deformat de greci (sau alţii) mai întâi în forum, tradus
prin agora. Ar putea fi o explicație, deși complicată și nu tocmai exactă.
Am mai specificat anterior părerea pertinentă a latiniştilor: limba Romei
antice are mult mai multe afinități cu galica decât cu greaca. Nu vom o-
mite nici formarea de antroponime în limbile nordice, inclusiv în en-
gleză: son (fiu) sau dotir/datter=fiică se puneau ca desinenţă la numele
tatălui, aceste amănunte distinctive survenind probabil după ce born pre-
supus de noi (sau vreo formă similară), va fi dat loc la confuzii. Numele
Deborei, despre al cărei cântec se spune că ar fi cea mai veche scriere
autentică a Bibliei, poate fi reconsiderat prin perspectiva propusă de noi:
de (articol)+bora=băştinaşă, localnică. Evident, este o posibilitate, dar

483
se poate lua drept certitudine nemulţumirea produsă de prezenţa stranie a
pieţei în componenţa unor nume proprii grecești renumite și consacrate?
Având drept dată certă influenţa tracului Orfeu asupra lui Pitagora şi
presupunând că bulgarii, care au preluat teritoriul tracilor vor fi păstrat în
limba lor ceva din vocabularul înlocuiţilor, asemeni limbii române în
privinţa limbii dacilor din care s-a tras, deşi rapoartele şi condiţiile diferă
considerabil, vom presupune că prima parte a numelui filosofului cu o
contribuţie însemnată la gândirea greacă vine de la pita=pâine în bulgă-
reşte. Ca dovadă că acest substantiv se putea folosi la formarea numelor
proprii, vom aminti pe cunoscutul sfânt Gleb al ruşilor, o posibilă formă
a lui hleb=pâine. Mama fraţilor Boris şi Gleb, doi dintre cei mai re-
marcabili sfinţi ai slavilor, era bulgăroaică. Ea ar fi putut aduce din Bul-
garia la Kiev un nume care să conţină un termen de maximă importanţă
pentru religie, nu exclusiv cea creştină (pita bulgarilor este de fapt lipia
românilor, iar corpus Christi, euharistia catolică, subiect de mari di-
sensiuni cu Constantinopolul aflat în prag de dezastru, este o lipie/pită
miniaturizată). Trupul lui Osiris erau cerealele, evreii aveau cetatea
Bethlehem, al cărei nume se traduce prin Casa Pâinii, Dionysos era un
mare zeu al vegetaţiei, Demetra era legată de grâul re- sau de-mistificat
la Eleusis, Cybele a frigienilor ajunsese să fie venerată şi la Roma, tot ca
Marea Zeiţă agrară, iar Pitagora însuşi pare a fi acordat o deosebită aten-
ţie şi veneraţie acestui produs alimentar vital. Se spune că prefera temp-
lul din Delos, de fapt singurul pe care-l frecventa, deoarece acolo zeul
Apollo primea ofrande de făină şi pâine (pita în bulgăreşte, nu obli-
gatoriu transmis românilor cum susţin dicţionarele, e foarte posibilă
păstrarea lui în limba română de la daci, înrudiţi cu tracii care îl vor fi
împrumutat bulgarilor).
Despre Pitagora ne-au parvenit destule amănunte, ca despre majoritatea
oamenilor celebri, unele adevărate, altele pure invenţii.
În Vieţile şi doctrinele filosofilor (I; III), Diogene Laërtios ne spune că
Pitagora avea o sete de învăţătură cum rar se pomenise. Asemenea avidi-
tate de a cunoaște am menționat și la tracul Democrit din Abdera, și la
alți traci prezentați la începutul lucrării noastre drept renumiți și nu ano-
nimi. La urma urmei, dacă Pitagora poate fi considerat un restaurator și
inovator al orfismului, îi putem categoric presupune substanțiale afinități
spirituale cu tracul Orfeu. Revenind la limba bulgară, ce nu trebuie pri-

484
vită ca o totală variantă a limbii ruse, lexicul ei păstrând foarte probabil
şi elemente precedente ale populaţiei ocupate, cum vor fi făcut toți in-
vadatorii migratori ai Evului Mediu, verbul pitam înseamnă a pune în-
trebări. Pentru ruşi, adjectivul pîtlivîi înseamnă dornic de cunoaştere,
însetat de învăţătură. În aceeaşi rusă, pitomeţ înseamnă elev, discipol.
Credem totuşi că, deşi potriviți cu activitatea lui Pitagora, nu aceşti
termeni au contribuit la formarea numelui gânditorului, ci mult mai
probabil pâinea, pita la bulgari, deoarece faza precedentă a filosofiei era
religia, şi aceasta nu doar în metoda de predare a strălucitului „maestru”.
Nu trebuie să uităm aici nici povestea legăturii cu dacul Zalmoxis, legat
în mod cert de cer dar şi de pământ, considerat de mulţi, nu numai de
Herodot, ca fiind anterior lui Pitagora. Evident, aşa cum Canaan nu pu-
tea fi decât un „blestemat” pentru scribii biblici ai evreilor, nici Zal-
moxis nu putuse fi decât „sclavul” lui Pitagora, din motive pur politice
(Aristotel spunea în Politica, probabil o altă conivenţă de-a lui ce se
poate corela unor concesii făcute epocii sale, că sclavii nu pot fi decât
conduşi, ignorând multe situaţii ce l-ar fi contrazis; totuşi nu o dată a
sfă-tuit stagiritul ca sclavii să fie trataţi omeneşte).
De asemenea în limba rusă, hlebosol înseamnă ospitalier (hleb=pâine,
solĭ=sare; obiceiul de a întâmpina oaspeţii cu pâine, sare şi un pahar cu
vin, încă se mai păstrează în estul Europei). În România există expresii
pe care le putem presupune foarte vechi: este pâinea lui Dumezeu, se
spune despre un om foarte cumsecade, sau bun ca o pâine caldă, se
vinde ca pâinea caldă, iar faptul ne poate direcţiona spre vechiul nume
al Bethleemului, aşa cum ni-l prezintă Facerea, 35: 19: Efrata, unde a
fost înmormântată Rahila (lângă Drumul Cailor, în mod eronat hipo-
drom pentru Septuaginta). Am menţionat anterior, la discuţiile despre
numele fluviului Eufrat, substantivul rus bratĭ=frate. Primii creştini
obişnuiau să se numească frate unul pe celălalt, iar frângerea pâinii lao-
laltă constituia un ritual „frăţesc”, totuşi evitat de pitagorici („să nu rupi
pâinea”, magister dixit; probabil că pâinea acelor vremi, asemănătoare
unei lipii coapte pe plită sau pe jar, trebuia doar muşcată, după sfatul
maestrului, care mai cerea şi să nu te aşezi cu fundul pe o baniţă pentru
cereale. Este posibil ca interdicţia impusă primilor creştini să fi fost
consecinţa cerinţelor referitoare la cuţitul de fier (în orice caz, romanii în

485
mod sigur nu l-ar fi putut urma aici, mult timp pâinea lor fiind pe atunci
un soi de terci (cf. M. Cary & H.H. Scullard, op. cit.).
În privinţa traductibilităţii numelui filosofului „samian”, vom atrage
atenţia asupra faptului că şi Diogenes Laërtios constatase această posi-
bilitate, din moment ce afirmă că Pythia fusese punctul de origine pentru
„botezul” său (op. cit., XIX, 22), iar alte două persoane importante din
viaţa lui conţineau în nume particula pyth: Pythais, mama lui, şi Pytho-
nax, socrul său. Două nume aparent înrudite legate de un al treilea, tot
apropiat, par mai mult decât o coincidenţă, în special găsite grupate în
cercul rudelor. Eminentul savant suedez M.P. Nilsson, de a cărui speci-
alizare ne-am folosit ades în momente dificile, considera că numele lui
Pitagora însemna „purtătorul de cuvânt al Pythiei”, iar faptul ne atrage în
primul rând atenţia prin convingerea suedezului că numele este tra-
ductibil. O situaţie similară ni se pare a fi oferită de Broaştele lui Aris-
tofan (Ranae, 86), unde ni se vorbeşte despre un obscur dramaturg Py-
thangelos care, dincolo de vocabula pyth ne poate sugera că disputatul
angelos (an+gael despre care am dezbătut la numele anglilor legat de
îngeri şi la îngerii Canaanului), avea desigur o anumită vechime la data
când s-a folosit în Apocalipsă pentru a desemna pe capii bisericilor de
început. Vom remarca faptul că în limba bascilor, pe care am mai întâl-
nit-o raportată la termeni din Europa, aingeru este foarte puţin diferit de
românescul înger. Despre un alt Pythangelos, boetarch la Theba, ne vor-
beşte şi Thucydides în Războiul peloponeziac (II; 2, unde aflăm şi de
Pythodoros, arhonte la Atena, însă nu excludem aici nici legătura cu
pythos=butoi, vas mare de lut). Referitor la piaţa din finalul numelui său
(agora) vom spune că pentru sumerieni, deşi ar fi destul de greu (dar nu
complet imposibil) de acceptat vreo rămăşiţă a limbii lor prin Anatolia
vremurilor lui Pitagora, sam (amintind de insula Samos), însemna marfă,
preţ, dar şi a vinde sau a cumpăra, acţiuni strâns legate de piaţă, iar kar
(amintind de Caria, aproape de insula Samos), era chiar numele sume-
rian al pieţei. Apelând la „barbarofonii” basci, vom observa că numele
pieţei este la ei herri, amintind de Herr=domn al germanilor. A.D. Xe-
nopol spunea în a sa Istorie a românilor (vol. I) că potrivit lui Hekateu
din Milet numele Someșului era Samus, un trib (popor) trac se numea
samaioi, iar prin sama/samus unii traci desemnau pe principele lor. Evi-
dent aici, ca în numeroase alte locuri, atragem numai atenţia asupra unor

486
cuvinte care ar putea fi mai adecvate pentru elucidarea unor nume, nu
definitivăm o interpretare, și nu din dorința de adăugare a unui fruntaș la
nedreptățiții traci, lista lor este destul de bogată. Reluând totuși posibili-
tatea ca regula de trei simple să poată rezolva unele cazuri obscure,
suntem tentați să comparăm pe tracii (atestați ca atare) Orfeu și Zal-
moxis cu doctrine înrudite, cu mai noul și mai elenizatul Pitagora, a
cărui legătură dogmatică nu poate fi separată de ceilalți predecesori ai
lui, despre anterioritatea lui Zalmoxis față de samian asigurândui-ne cel
puțin Herodot, despre care e greu de presupus că întrebuința afirmații
lipsite în genere de răspândire în lumea cultă și cosmopolită a grecilor.
Discuţiile despre pâinea lui Pitagora, a Bethleemului şi a primilor creş-
tini ne vor îndrepta desigur şi spre prima menţiune biblică a pâinii, în
celebrul pasaj al întâlnirii dintre Melchisedec, regele Salemului, - viito-
rul Ierusalim, - şi „cavalerul” Abram, care îi oferă zeciuială ca un vasal,
deşi el salvase Salemul, inclusiv pe Melchisedec, o scenă şi un compor-
tament de-a dreptul medievale (Facerea, 15: 18-20). Dar nu comparaţia
cu Evul Mediu sau cu Era Miceniană a lui Agamemnon ne interesează în
acest episod, ci prezenţa pâinii şi a vinului, legate totodată de Dumnezeu
ziditorul, Cel Prea Înalt, căruia îi slujea Melchisedec.
Supranumele lui Dumnezeu ne trimite la aserţiunile precedente despre
măreţia celor din vechime, deci inclusiv la străvechea lume a galilor, cu
stejarii şi dumbrăvile lor sacre. Reluând discuţiile asupra stejarului
(drew la galezi), adăugând verbul suedez att tro=a crede, pronunţat at
tru, conectat cu englezescul truth=adevăr, acestea din urmă părând mult
mai lămuritoare pentru druizi decât exclusiv stejarul, care era în fond
doar un instrument al practicilor lor sacerdotale. Adevărul şi credinţa au
desigur un rol real în orice religie, însă observaţia că ambele paricipă la
denumirea druidului şi implicit a druidismului, unul dintre cele mai re-
marcabile fenomene religioase ale lumii, din nefericire doar parțial
cunoscut astăzi, alături de prezenţa arienilor pre-englezi în zone extinse
şi importante ale Orientului Apropiat, ne vor conduce spre numele orto-
doxiei, religie foarte tolerantă, care n-a urmărit cu orice preţ o impunere
a supremaţiei prin această denumire (orthos=adevărat+doxa=cunoaş-
tere), ci mai degrabă s-ar spune că a căutat afirmarea continuităţii unei
credinţe cu mult anterioare Creştinismului. O mulţime de locuri comune
creştinismului şi păgânismului arian (a se revedea numele Testamentului

487
la evrei, ha-brit), care au dus pe mulţi la rătăcirea constatării şi „demas-
cării” cu trâmbiţe a unui creştinism „de imitaţie” sau „de sinteză”, trebu-
iesc poate privite ca etape ale unui acelaşi drum ascendent. „Să nu
credeţi că am venit să desfiinţez Legea şi Profeţii; nu am venit să stric ci
să împlinesc”, afirmase cu dreptate Hristos la începutul Predicii de pe
Munte (Matei, 5: 17). A împlini a fost în general echivalat cu a desăvâr-
şi, deci nu se poate pune un egal absolut între druidism şi creştinismul
ortodox. Este însă suficient că ele se pot compara, pentru a justifica un
drum care, în general recunoscut filosofiei sau mitologiei universale,
este cel mai adesea refuzat religiei europene, mergându-se cu exagerările
atât de departe într-o superficialitate absurdă, încât s-a considerat că ci-
vilizaţia şi spiritualitatea Europei moderne au fost generate (prin creș-
tinism) de către evrei.
Tertulian întreba, însă în alt context şi nu retoric: ce are a face Atena cu
Ierusalimul? (De prescriptione hereticorum). Conştienţa unor influenţe
reciproce va fi generat probabil şi povestea lui Apollonios din Tyana
(filosof neopitagorician, cca. 15 î.Hr.- cca. 100 d.Hr.). Aceste idei ne pot
duce însă cu mult mai în urmă, când simbolul crucii creştine a fost
revelat ca prezent în lumea Paleoliticului. Ba chiar mai mult, potrivit
însemnărilor din jurnalul lui Pigafetta, Fernando Magellan a întâlnit în
Ţara de Foc uriaşi paşnici tatuaţi în roşu (galbenul era folosit pentru
zona din jurul ochilor), pentru care zeul principal (numit demon de către
Pigafetta) era Setebos (un Set este prezent în Facere, altul – Seth la
greci, Suteh în original, - prezent în mitologia egipteană; despre bos am
mai discutat), iar simbolul lui era crucea. Relatarea lui Pigafetta a părut
totuşi multora îndoielnică, datorită militantismului său religios (catolic)
evident.
Problema importantă la urma urmei nu este stabilirea cu exactitate
matematică cine cu ce sau cât a contribuit la stadiul actual al civilizaţiei
umane, - punct ce ar genera disensiuni aberante şi categoric inutile, - ci
modul în care se acordează fiecare civilizaţie în concertul universal,
măsura în care se păstrează un specific etnic şi cultural fără a se simţi
lezat şi fără a leza la rându-i bunul mers al lucrurilor. Cu bunul mers e de
acord toată lumea, - Augustin observase în Confesiuni că toată lumea se
emoţionează în mod plăcut numai când aude rostindu-se numele fericirii,
ca şi când toţi ar fi cunoscut-o, afirmație în care putem percepe influența

488
Paradisului biblic pierdut - însă ezitarea şi confuzia vin când ne vom
întreba încotro ne îndreptăm, spunem noi. Aceasta ar fi o problemă de
spaţiu. Putem afirma că până acum am urmărit goana omului după
spaţiu, care pentru mulţi a fost uimitoare la momentul marilor descope-
riri geografice dar, acceptând o Atlantidă ca rezultat al Solutreanului, am
avea o atitudine încă şi mai uimită, la care se va adăuga revenirea atlan-
ţilor în Europa (pelasgi, tyrrhenieni sau de alt nume). Poate că tocmai
această „imposibilitate” a ţinut Atlantida încontinuu pe domeniul strict
mitologic.
Obligat de vânătoarea ce-i asigura traiul, omul se va fi trezit vrând-ne-
vrând constrâns la popularea grabnică a întregului Pământ. După ce hra-
na aceasta aleatorie se va fi epuizat (caii fuseseră prezenți în Atlantida
însă dispăruseră de mult la sosirea conquistadorilor), populaţia fiind în
creştere iar pretenţiile civilizaţiei la fel, spaţiul i-a constrâns la descrierea
unui cerc (est-vest-est), presupuşii solutreeni sud-americani fiind obligaţi
să revină la locul lor de origine, însă mai evoluaţi decât ceea ce lăsaseră
în urmă. În ziua de azi, lipsa de spaţiu pare a pune din nou probleme,
timpul fiind în mare măsură ignorat, deşi vieţuim într-o grabă ascen-
dentă, adesea distructivă.
Despre timp, în privinţa căruia acelaşi eminent african Augustin pre-
zentase o teorie originală, aplaudată de Bertrand Russell dar nu şi apro-
bată (A History of Western Philosophy; în eseul Misticism şi logică el
recunoaşte cele trei forme ale Timplui, însă subliniază subiectivitatea
lor), majoritatea filosofilor s-au străduit să elaboreze o teorie, fără a cău-
ta originalitatea cu orice preţ. Unii au afirmat că numai prezentul este
realmente Timp, cum a considerat cu exagerare Augustin. El, care a fost
atât de preocupat de Biblia creştină, pare a fi ignorat astfel rolul indubi-
tabil al celor trei timpuri pentru Scripturi: proorocii menţionau de exem-
plu păcatele trecute şi prezente, urmate de viitoarele pedepse, ca să ne
limităm la un exemplu sumar, însă teama prezentă pe care o insuflau in-
vocând păcatele trecute implica neapărat viitorul, când urmau conse-
cințele. Alţii, - ca Martin Heidegger în Fiinţă şi Timp, - au acordat aten-
ţie timpului viitor, în vederea căruia se petrec toate acţiunile noastre. Să
nu uităm că memoria, atât de necesară, înseamnă trecut; uitarea, la fel
necesară, tot asupra trecutului acţionează în primul rând, dar poate afecta
prezentul și viitorul. Scrierea poate cuprinde toate cele trei faze ale

489
Timpului. Poate că, la ora actuală nu ar strica să ne amintim versurile
juste ale poetului americano-britanic T.S. Eliot, din care multe rânduri
sunt deja citate consacrate:
„If all time is eternally present,
All time is unredeemable.”
Într-o traducere aproximativă, aceste rânduri ar însema:
Dacă Timpul este un prezent permanent,
Atunci tot Timpul este irecuperabil. (Burnt Norton).
Dar, cum nihil novi sub sole, Vergiliu se lamentase cu mult mai înainte:
„Fugit irreparabile tempus” (aprox.: se duce timpul şi în veci e dus –
Georgice, III).
Pentru a nu abuza de timpul cititorului sau de spaţiul acestui eseu, vom
încheia cu alte câteva propuneri, nu atât importante cât interesante.
Reamintindu-ne de Benyamin, cel apropiat de Iuda, vom atrage atenţia
spre o posibilă similitudine. Mezinul primeşte o binecuvântare şi din
partea lui Moise (Deuteronom, 33: 12): „Iubitul Domnului va sta lângă
El fără primejdie şi Dumnezeu îl va ocroti în toată vremea şi se va odihni
pe umerii lui”. Cartea a doua a Istoriilor lui Herodot, dedicată Egiptului
ne încunoştiinţează că el personal a citit în Anatolia o inscripţie pe o
columnă egipteană, aparţinând probabil faraonului Memnon: „Prin pute-
rea umerilor mei (nu a brațelor) am cucerit această ţară”. Ar putea să
pară un lucru minor, sau poate o explicaţie a unui canon artistic (egipte-
nii prezentau oamenii văzuţi din lateral, bustul - deci şi umerii, - fiind
priviţi din faţă), însă acest mic detaliu s-ar adăuga poate cu folos la re-
liefarea unui Moise veridic, legat de un Egipt binecunoscut evreilor.
Vorbind despre evrei, acelaşi Herodot ne arată că, aflaţi spre graniţele
unor neamuri care nu practicau circumcizia, ei erau dispuşi a renunţa la
acest ritual neapreciat de nimeni (câţiva împăraţi romani de renume s-au
străduit să-i convingă să renunţe, fără alt rezultat decât o opoziţie cate-
gorică, deși unii istorici greci observaseră că evreii mai îndepărtați de
granițele Palestinei renunțaseră la odiosul obicei). Părintele istoriei ne
arată că reprobabilul rit fusese „împrumutat” de israeliţi de la lybieni,
ceea ce nu i-ar fi dăunat lui Finley să aibă în vedere când vorbea despre
trecerea de la ne-grec la grec. Prin urmare, putem constata o lume
cosmopolită de foarte timpuriu, iar faptul nu trebuie să ne surprindă sub
nicio formă: Martin P. Nilsson menţionează pe armeni printre scheletele

490
miceniene (Homer & Mycenae), germanul Friedrich Matz spunea că
negrii constituiseră gărzile palatine la Cnossosul regelui Minos (Creta,
Micene, Troia), iar francezul Jean-Marie Casal susţinea că în îndepărta-
tul Mohenjo-Daro se găsise un schelet al unui locuitor al Alpilor, ajuns
mult mai departe ca “modernul” Otzi cel mumificat natural de gheţuri
(Civilizaţiile Indusului şi misterele sale). Biblia ne arată de asemenea o
lume destul de deschisă şi aproape lipsită de prejudecăţi naţionaliste, mai
ales după dispariţia Dinei (nu putem şti în ce măsură acționa pe atunci
teoria „neamului ales”; cert este că Scriptura depune mărturie pentru o
foarte timpurie diasporă evreiască. În romanul Demonii, Dostoievski
sugerează că atitudinea evreilor de a se considera aleşi a păstrat vie con-
ştiinţa misiunii lor religioase, renunţarea la ea însemnând probabil pier-
derea neamului).
Apropiindu-ne acum de capătul acestui eseu pornit iniţial către descif-
rarea unor nume vechi și străvechi, vom spune că, asemeni lui Mircea
Eliade în De la Zalmoxis la Gengis-Han sau francezului Jean Tourniac
(1919-1995) în Melchisedec sau tradiţia primordială, n-am putut în
multe etape scoate mai mult dintr-un subiect din care nu ni s-au păstrat
decât cele câteva indicii furnizate de puţinele versete vetero-testamen-
tatare, dar având momentan în vedere că de numele lui Nimrod de exem-
plu se leagă înălţarea Turnului Babel şi amestecul limbilor, apoi răspân-
direa oamenilor pe pământ, acestea fiind poate principalele semnificaţii
ale numelui său rămase peste milenii lumii de azi, considerăm a fi reuşit
să atragem atenţia spre unele direcţii inedite de studiu, cum ar fi utili-
zarea limbilor rusă, chineză, bască, albaneză, română sau a unor idio-
muri africane, raportate la lumea antică. De asemenea, sperăm să fi atras
atenţia asupra limbii engleze legată de lumea vechilor traci, hittiţi, hurriţi
sau evrei preisraeliţi, care ne va revela un numeros neam proto-englez
(ce s-ar putea numi ad hoc vor-Englisch), căruia i-ar fi putut aparţine și
Homer, şi care să fi participat efectiv la constituirea neamului „ales”.
Evident, ne exprimăm iar conştienţa că orice afirmaţie a acestei lucrări
poate suferi amendamente, orice fruct al Pomului Cunoaşterii îndepăr-
tându-se imediat de Pomul Vieţii (ne referim la propria-i viaţă), fiind
repede supus transformării sau chiar dispariţiei. Pe acest picior (leg=log
=lege) se află orice creaţie a gândirii, iar exemplele Pomului Vieţii ne
servesc realmente lecţia cea mai concretă: animalele care se află pe post

491
de vânat nu încetează a procrea, ba dimpotrivă. Nu este o constatare
pesimistă ci o evidenţiere a unei normalităţi. Pentru că intervenția cri-
ticilor poate scurta viaţa unei lucrări şi, stimulându-se astfel noi apariţii,
progresul benefic va supraînălţa edificiul necesar al Cunoaşterii. Târziu,
când se va fi ajuns la faza finală a Turnului Babel, cărămizile temeliei
erau deja vechi, dar nimeni nu a pornit nici cel mai mic demers de a le
înlocui cu absurditate. Dacă a apărut Aristotel, Platon nu a fost dat
uitării, cu toate disputele interminabile asupra superiorității unuia sau a
celuilalt, persistente și în timpul lui Toma d’Aquino sau chiar după.
Dacă a apărut Kant, Hume şi-a câştigat desigur o nouă apreciere. Cre-
dem inutil a sublinia că nu orice lucrare, - inclusiv cea de faţă, - este sau
va fi comparabilă cu marile creaţii ale oamenilor citaţi aici, do ut des n-a
constituit nicidem scopul acestei lucrări.
Însă exemplele acestea sunt din domeniul filosofiei, situaţia celor ce s-
au zbătut din greu pe tărâmul interpretărilor culturale fiind cu mult mai
precară; până la apariţia Internet-ului, oameni cu contribuţii deosebite în
elucidarea controverselor istorice sau culturale erau greu sau adesea im-
posibil de găsit în dicţionare şi enciclopedii. Lipseau complet chiar cele
mai sumare menţiuni. A fost fără îndoială o nedreptate condamnabilă,
întrucât Antichitatea pare a fi avut aici o atitudine superioară, apreciind
până şi cea mai măruntă contribuţie, obișnuind să conserve neprețuita
lume a ideilor, abia mai târziu având loc masacrul ce a fost etichetat une-
ori drept selecție naturală, când numai așa ceva n-a făcut Ceștinismul.
La urma urmelor, interesul pentru gândire nu trebuie să fie stânjenit de
vreun Pom, reamintindu-ne dictonul lansat de latinul Terentius: Homo
sum, humani a mi nihil alienum puto (sunt om şi nimic din cele omeneşti
nu-mi este străin). În ciuda condamnabilelor dispariţii, căci se întâmplă
şi situaţia de scripta volant, - să nu dăm uitării incendierea Bibliotecii
din Alexandria de căre Caesar pentru a-şi salva zilele, un exemplu gră-
itor de sacrificare a Pomului Cunoaşterii atunci când Pomul Vieţii o im-
pune, - după ezitări, bâjbâieli şi întârzieri, Cunoaşterea nu doar că a re-
cuperat terenul pierdut, dar a păşit pe trepte noi, superioare. Pe de altă
parte, ştiind că fizicul unui Voltaire sau unui Kant de exemplu ar fi
privite azi ca nişte curiozităţi biologice de către ochii încântaţi de mus-
culatura culturiștilor (mai puțin ale reprezentantelor sexului feminin),
vom constata că nici Pomul Vieţii nu a stat pe loc. În Roma antică aflată

492
în criză, Ammianus Marcellinus ne povesteşte că au fost expulzaţi străini
cu miile, însă de circa trei mii de dansatoare/syrene/apsare nu se atin-
sese nimeni (op. cit., XIV; 6, 19). Uneori, Ammianus pare a expune ele-
gant și frumos destule fapte urâte, ca majoritatea istoricilor antici, însă
are şi multă imparţialitate.
În ceea ce priveşte strădania noastră în acest eseu, vom sublinia că am
căutat să refacem cumva drumul invers al epocii lui Nimrod, când s-au
amestecat limbile şi, dacă metoda va părea unora abuzivă, vom sublinia
că am prezentat cuvintele într-o credibilă şi posibilă consonanţă seman-
tică, nu am comparat de exemplu un erete cu o roşie, iar unde compa-
raţiile vor fi fost mai puţin credibile, am căutat justificarea lor. Ca re-
alizări, considerăm că am reuşit să aducem alături spre dezbatere destul
de multe limbi, problemele urmând a fi preluate separat de specialiştii
fiecărui domeniu, fiind convinşi că, în ciuda aparentei abordări haotice,
se pot obţine rezultate valabile. Aceste probleme vor fi mai multe sau
mai puţine decât credem noi, însă vom trece în revistă câteva din cele
pentru care ne susţinem convingerea: myrmidonii nu şi-au luat numele
de la furnici ci de la mare, Egiptul nu a avut niciun erou-eponim, Europa
n-a fost numele unei fete, Apollo nu de la şoarici era numit smintheus şi
nu de la lup căpătase numele lykaios, barbarii erau nişte străini mai
puţin civilizaţi și nu nişte „bâlbâiţi”, oraşul românesc nu este nicidecum
de origine maghiară și nici uriaşii, limba engleză poate fi decelată cu
foarte mult timp în urmă, de la hurriţi, hittiţi (poate chiar sumerieni ori
chinezi) în est, până la traci, etrusci şi gali în vest, constatare în urma
căreia s-ar găsi motive de a presupune un Homer protogermanic, a cărui
traducere greacă poate să fi generat cel puţin parţial dezaprobarea citi-
torilor sau ascultătorilor eleni faţă de genialul autor, precum şi faţă de
zei. Limba rusă, limba română, limba bască şi unele limbi asiatice pot fi
de folos la descifrarea unor termeni controversaţi, şi nu mai reluăm
moti-vele. Însă putem remarca faptul că neamul misterios al bascilor,
consi-derat uneori înrudit cu iberii, dacă nu chiar identic, au avut în
preistorie rolul germanilor sau al galilor, ocupând un vast teritoriu
european, - din Balcani, unde se pot presupune cuvinte basce, conservate
inclusiv de limba română, - şi până în Insulele Britanice. A-i considera
înrudiţi cu pelasgii sau amoriţii ar însemna să ne hazardăm, datele
nefiind sufici-ente, dar posibilitatea aceasta realmente există. Într-o

493
situaţie similară se află şi raportul dintre traci, (cu ramura daco-geţilor
foarte mulți și foarte importanți) şi pelasgi, raport despre care niciun
istoric antic nu face menţiune. Românii pot număra printre strămoşii lor
populaţii foarte vechi, însă a afirma că pe teritoriul cuprins între Nistru,
Tisa, Dunăre şi Carpaţi s-a format nucleul aproape întregii Omeniri, pare
totuşi o exage-rare greu de susţinut.
În privinţa ajutorului primit de etnologie din partea lingvisticii, vom
menţiona noile implicaţii (legale) ale piciorului, pontiful roman legat de
pod prin intermediul lingvisticii, ţarul rus, mai mult ţăran decât Caesar,
precum şi ale fruntaşului ajuns codaş. De asemenea, credem a fi sesizat
unele aspecte seculare ale îngerilor biblici, apartenenţa cărţii Judecă-
torilor la lumea miceniană, scurtarea renumitei „scări a Raiului”, precum
şi posibila legătură dintre liniştea celestă (leizis) şi cea htonică anteri-
oară, detectabilă în denumirea românească a pământului (pa+amani+
mtu din idiomul swahili). Dacă prima jumătate a numelui lui Nimrod am
găsit-o tocmai de cealaltă parte a Atlanticului în Popol Vuh, credem că
posibilitatea de a imagina Atlantida ca fiind antemergătoare Americii
pre-columbiene este foarte ridicată, cu atât mai mult cu cât şi alte indicii
- în primul rând biblice, - par să susţină această supoziţie.
În orice caz, dacă în multe privinţe ne vom fi putut înşela, asupra unui
lucru ne putem exprima cu fermitate certitudiea: limbile lumii, inclusiv
cele actuale, de amestecul cărora s-au legat turnul Babel şi Nimrod, au
multe puncte comune. Ceea ce ar echivala cu constatarea că apa de mun-
te e incoloră sau rece şi inodoră; aceste puncte comune pot fi însă puse la
lucru, rezultatele ulterioare fiind aproape garantate. Deocamdată, obser-
vând că multe nume și cuvinte din vechime pot primi corecturi, obser-
vând vechimea și implicarea mai multor neamuri (deci și limbi) de-a
lungul spațiului și timpului, spațiul ocupat în Antichitate de traco-daco-
geți nefiind o excepție, înainte de a purcede la considerațiile finale asup-
ra intrigantului nume al Basarabilor, vom încerca o foarte sumară pre-
zentare a interesantei istorii a românilor care, deși puțin numeroși, au re-
ușit anumite fapte mari, păstrând mult din caracteristicile eroice ale stră-
moșilor lor daco-romani. Dacă ne-am străduit ades să punctăm unele
concluzii ale celor susținute mai sus, nu am făcut-o nicidecum îndemnați
de afirmația unui vechi critic de artă, o prezență obișnuită a televiziunii
de acum câteva decenii, actualmente aproape dat uitării, care spunea că e

494
meritul comunismului (sau socialismului) că ne-a deprins cu utilele
bilanțurile retrospective (!). Nu îndemnați de asemenea convingeri am
recurs destul de des la expunerea unor concluzii, ci constrânși de can-
titatea materialului dezbătut, care îngreunează evident drumul până la
acestea. Iar dacă aparent am îngreunat acest drum și prin menționarea cu
promptitudine a materialului folosit, am procedat în acest mod numai
pentru a evita discuțiile tot mai dese legate de plagiatură, într-o vreme ăn
care tot mai mulți autori ezită și evită să-și specifice sursele de infor-
mație.

XIV. MIC REZUMAT AL ISTORIEI ROMÂNILOR

Istoria românilor (ca și a strămoșilor lor) a însemnat o interminabilă

lup-tă pentru un teritoriu aparent bogat și cu certitudine frumos, pentru a
cărui descriere s-ar fi cerut nu numai talentul literarar al marelui istoric
Nicolae Bălcescu ci a mai multora ca el, Vlahuță, Hogaș sau Odobescu.
Se pare că începând cu Neoliticul, popoarele ce s-au perindat pe teri-
toriul fostei Dacii și actualei Românii au găsit cele trebuincioase și s-au
simțit bine în acest spațiu, dovadă fiind artefactele lăsate în urmă. Ca în
nenumărate alte cazuri, cei mai vechi locuitori ai acestui frumos teritoriu
vor fi lăsat nu numai urme estetice de artefacte, confirmare a tihnei adu-
se de bunăstare, ci și un minim de urme genetice, valurile ulterioare

495
nereușind și în fond neintenționând să extermine pe băștinașii necesari
cel puțin pentru munci imposibil de susținut de popoare consacrate
războiului. Ideea distrugerii complete a populațiilor ocupate de vreun
invadator, pe cât e de nouă, tot pe atât este de absurdă. Renumitul
arheolog Vladimir Dumitrescu (1909-1991) se obișnuise atât de mult cu
înalta calitate artistică și tehnică a artefactelor preistorice descoperite
(inclusiv personal), că numise cultura bronzului Sărata Monteoru de un
nivel mediocru (cf. Arta neolitică în România), cultură cu care multe țări
s-ar mândri. Ca o caacteristică generală, s-a remarcat la locuitorii fostei
Dacii sedentarismul, termen cu înțeles diferit față de limbajul modern.
Cu excepția câtorva cazuri de traversare a Istrului sau de atac asupra
illirilor provocatori, daco-geții s-au luptat curajoși pentru protejarea pro-
priului neam și a propriului rai (dar oare care dintre țările Europei nu-i
frumoasă?). O altă caracteristică evidentă încă din Neolitic pe acest
teritoriu a fost relativa unitate culturală, poate chiar etnică, marile și
renumitele cultúri fiind de găsit de către arheologi aproape pe întreaga
suprafață locuită în epoca neolitică, a Bronzului și Fierului, de către
geto-dacii din marele neam al tracilor, încă din Neolitic punându-se
problema prezenței simbolurilor specific indo-europene, sesizabile și pe
artefactele din vastul teritoriu cucutenian. Mulți istorici au pus pe seama
excepționalei unități și armonii de relief (fenomen de formare încheiat în
Pleistocen) însăși închegarea de societăți omogene pe spațiul carpato-
danubiano-pontic. Cert este că relieful a fost de mare ajutor daco-geților
și mai târziu românilor, asemeni tuturor popoarelor ocupante de spațiu
prezentând forme de relief variate și armonios distribuite.
Istoria Daciei se poate clasifica în mai multe perioade distincte, ceea ce
nu presupune nicidecum vreo divizare, deoarece s-a văzut fără dubiu
păstrarea și perpetuarea legăturilor românilor indiferent de teritoriul în
care trăiau, indiferent de ocupanții cărora au trebuit sporadic să se su-
pună. Fără îndoială, o clasificare a istoriei nu poate fi decât o constatare
convențională, deci subiectivă. Convenția era considerată de Socrate “un
mijloc grosolan”, fără a da explicații (cf. Cratylos, 435c). Vom trece
sumar în revistă fazele proeminente ale istoriei românilor, cu toate că
nici cele unsprezece volume substanțiale dedicate de Academia Română
acestui subiect n-au putut cuprinde în amănunt totul, fiecare regiune
locuită de români, de la fiecare zonă până la cel mai mic și aparent

496
neînsemnat cătun, au avut istoria lor bogată în evenimente, situație ce nu
putea rămâne fără urmări asupra mândriei românilor, atât unul față de
celălalt, cît și față de străini.
S-a reproșat istoriei românilor sărăcia documentelor și a dovezilor arhe-
ologice, dar ultima ediție a Istoriei românilor editată de Academia ro-
mână face remarca justă că aceste dovezi, cu toată sărăcia lor, sunt totuși
suficiente pentru a valida susținerile raționale ale istoricilor români,
afirmație deloc inedită. De multe ori, după încheierea luptelor efective
cu arma în mână, mai târziu a venit rândul intelectualilor români să lupte
împotriva unor atacuri la fel de absurde ca cele suportate cu greu din
partea unor invadatori superiori numeric și ca dotare militară, însă în
privința superiorității culturale, poate doar despre Roma ar fi cazul să
vorbim de un avans, la mijloc fiind de fapt o civilizație mai degrabă de
alt tip, și nu completamente superioară. Romanii au cucerit o parte din
Dacia, dar puține au fost locurile din lume care să-i fi atras pentru a se
stabili și formá popoare neo-latine. Să începem însă cu începutul (pe cât
posibil).
Cele mai vechi urme de prezență umană pe teritoriul actualei Românii
datează din Paleoliticul inferior sau mijlociu, deci cu circa un milion de
ani în urmă. Uneltele de piatră sau os ale acestor oameni nu sunt deose-
bite, ba chiar mai slab reprezentate ca în alte zone europene. Desco-
perirea focului în urmă cu circa șase-șapte sute de mii de ani în Europa a
dus la popularea intensă a peșterilor, primele adăposturi artificiale (de
formă semiovală) apărând în Paleoliticul mijlociu, având în genere meni-
rea de a proteja pe om contra vânturilor, numitele improvizații ridicân-
du-se din lut, bolovani și lemn, foarte probabil acoperindu-se cu piei de
animale. S-au descoperit chiar urme de vetre într-unele din ele.
Mezoliticul se remarcă la noi prin cultura numită Schela Cladovei, cu-
prinzând un număr de circa nouă așezări din preajma Dunării, economia
lor bazându-se pe vânat, pescuit, câinele fiind pe atunci singurul animal
domesticit.
Neoliticul, această așa-zisă revoluție cum îl numise Gordon Vere Childe
(cf. Făurirea civilizației), trebuie acceptat ca rezultatul unor acumulări
lente, nicidecum ca o explozie sau un dar zeiesc, cum apărea în străve-
chile scrieri mesopotamiene. Dacă Paleoliticul a fost perioada cu cea mai
lungă durată în viața omenirii, realizările Neoliticului au accelerat suc-

497
cesiunea etapelor dezvoltării tehnico-economice și spirituale omenești,
în numita perioadă trecându-se de la societățile seminomade de vânători-
culegători la cele sedentare de crescători-cultivatori. Populațiile cresc și
se dezvoltă, se trece de la organizarea matriarhală la cea patriarhală cu
urmări semnificative, inegalabile până atunci. Spre sfârșit, nevoia de u-
nelte duce la apariția metalurgiei, arama fiind primul metal descoperit și
prelucrat. Dintre cultúrile de seamă ale Neoliticului pe teritoriul nostru
vom menționa în reluare Starčevo-Criș, Vinča-Turdaș, Vădastra, Boian,
Gumelnița – din care a derivat minunata cultură Cucuteni, - și altele,
toate foarte plăcute și azi unui ochi amator de artă. Calitatea lutului, cu-
noașterea proporției optime a amestecului de lut cu nisip, arta modelării
și decorării vaselor, știința realizării vopselurilor, știința arderii în două
etape în cuptoare refractare, au făcut din cultura Cucuteni un vârf al
Neoliticului universal, iar originea sa nu a putut fi deocamdată stabilită
cu maximă certitudine, cultura chinezească Yangshao având puncte co-
mune cu Cucutenii, și tocmai imensa distanță ce desparte România de
China ridică probleme, la fel cum am arătat în cazul cuvintelor europene
susceptibile a avea o origine chinezească. Artefacte cucuteniene s-au gă-
sit pe suprafețe depărtate de epicentru, ca de altfel și la alte cultúri neo-
litice din România de azi, dovadă a schimburilor existente pe un spațiu
aproape comun. Neoliticul a durat pe teritoriul fostei Dacii și actualei
Românii circa patru milenii, de prin mileniul 7 pînă în mileniul 3 î.Hr.
Împărțirea convențională a Preistoriei în epoci potrivit materialului cel
mai des folosit – piatră sau metale, – a aparținut celebrului muzeograf
danez Cristian Jürgensen Thomsen în a doua jumătate a secolului XIX,
deși se pare că a fost precedat în secolul anterior de un francez, dat astăzi
uitării.
Dacă în Neolitic se pusese problema simbolurilor indo-europene în arta
de pe teritoriul fostei Dacii, epoca bronzului (cca. 2000-cca. 1200 î.Hr.)
atestă indiscutabil prezența populațiilor nord-tracice, adică a daco-geți-
lor, într-un timp în care Roma nici nu se întemeiase. A fost considerată o
perioadă de o relativă stabilitate culturală, dar nu mulți cercetători s-au
străduit să remarce originalitatea bronzurilor transilvănene, și vom nota
aici câteva dintre excepții – Guido Mansuelli în Civilizațiile Europei
vechi, vol. I, Sebastian Morintz – Contribuții arheologice la istoria tra-
cilor timpurii, Mircea Petrescu-Dâmbovița – Scurtă istorie a Daciei pre-

498
romane, Istoria Transilvaniei sub coordonarea profesorilor ardeleni
Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler și Magyari András). Ultima carte consi-
deră Ardealul ca cel mai prolific centru metalurgic european al Preis-
toriei, fapt atestat de numărul obiectelor găsite de arheologi.
Revenind la anterior menționata Viață de zi cu zi în Creta lui Minos,
vom insera opinia lui Paul Faure că peste jumătate din cele 93 de nume
de cetăți cretane preelenice s-au transmis până în timpurile moderne,
ceea ce ne îndrituiește să credem că un mare număr de toponime, hidro-
sau oronime prezente încă în Creta, coboară direct din epoca bronzului
sau a pietrei șlefuite, și dacă s-ar putea stabili lista lor, s-ar mai desluși
ceva din problema limbilor folosite în Creta preelenică și, prin compa-
rație s-ar mai putea aproxima originea acestui amalgam de populații
(Cadrul uman, citat aproximativ, esența se păstrează). În același capitol
dedicat cadrului uman, Paul Faure dă un tabel cu numele preelenice și
actuale ale cetăților cretane, listă din care ne atrag atenția Akharna (cf.
ach, etc.), Araden (poate că numele Aradului românesc nu ar fi prea
departe, o cetate Arad figurând și în Canaanul biblic preisraelit, plin de
nume ariene, după cum am evidențiat, – Numeri, 21:1; reamintim adjec-
tivul rusesc rad=bucuros și implicațiile sale, inclusiv referitor la măreție
și la numele Rădăuțiului sau al Bucureștiului, respins adesea ca prove-
nind de la verbul a (se) bucura, considerat de proveniență bulgară, dar
readucem totodată în discuție posibilitatea ca particula a din numele
Aradului să reprezinte și apartenența, așa cum remarcase Socrate în Cra-
tylos, nu numai discordanța, iar rad să fie considerat în contextul dis-
cuțiilor despre rod și red, la analiza numelui biblicului Nimrod); Arbis,
Astale (astăzi Bali), Bene (astăzi Panaghia), Dragmos (am vorbit despre
mos și despre legenda lui Dragoș și posibilitatea românismului acestui
nume), Elyros (azi Radovani – de comparat ros final cu rad inițial),
Hyrtaioi și Hyrtakos, ambele având un posibil her sau hur/ur, Lamon
(azi Damoni, de comparat la cu da, posibile articole hotărâte, cum am
discutat în cazul lui Laban), Priansos (cf. Priam, particula bri, etc.),
Pyranthos (pyros=foc, dar cu trimitere și la roșcovan), Sybrita (cf.
tracicul bria=fortăreață, și la mult prezenta particulă bri/bir), Syrinthos
(sir a fost des pus în discuție anterior), Welaia (pe capul Trakhilas, wel și
trakhilas amintind primul de valahi , poate și de adverbul englez well=
bine, bun, și cel de-al doilea de traci; repetăm – sperăm cu folos – am

499
comparat numele Romei cu ram, care a fost legat de berbecul totemic,
de stâncă, de cetăți situate pe înălțimi, sau cu verbul englez to roam =a
umbla, a călători fără un scop anume, asemeni păstorilor munteni de
oriunde). Același capitol din cartea lui Faure evidențiază particule ca alp
pentru munți, de găsit aproape în tot nordul mediteranean (dar și alb de
găsit în ținuturi muntoase ca Albania sau Albion; în România, poate că ar
fi edificatoare o comparație a numelui latin al renumitul Alburnus Ma-
ior cu românescul Roșia Montană); tal, tar, taur pentru chei și torente,
car, cal, gar, gal pentru stânci, mar, mal, lac pentru depresiuni, lat pen-
tru mlaștini (posibilă apropiere de numele latinilor, știind că indo-eu-
ropenii denumeau la început marea prin numele bălților sau mlaștinilor,
cum am discutat la cazul celebrilor myrmidoni (myr=mare la nordici,
inițial mlaștină); populația italică etruscă anterioară lor purta și denu-
mirea de tyrrhenieni și despre tyr=sir/ser am discutat anterior; în Evul
Mediu, italienii erau numiți de străini (mai ales de polonezi), aproape la
fel cu valahii – cf. P.P. Panaitescu, Interpretări românești, - iar când am
dezbătut despre particula tal=tall=înalt la englezi, am menționat posibi-
litatea implicării ei în numele mării la greci – thalassa, precum și al
Italiei). Tot în Cadrul uman spune Faure sigur pe afirmație, că pelasgii
din Marea Egee și Tessalia sunt cei care au populat primii Creta, zona
munților Asterousia cu populațiile ei agricole și harnice fiind cea răs-
punzătoare de apariția bronzului cretan. Despre particula sal=înălțime
din numele Tessaliei am mai discutat când am dezbătut numele arian al
Ierusalimului, iar despre rousia din numele munților Asterousia putem
reveni asupra posibilității ca numele rușilor să fie mult mai vechi și legat
de culoarea roșu ce avea inclusiv semnificația adjectivului mare, fără a
omite că tracii erau și blonzi, dar mai ales roșcovani, iar despre oarecari
legături de rudenie ale tracilor cu sciții am discutat mai devreme. În
același studiu din Interpretări românești, P.P. Panaitescu, alături de Ion
Bogdan cel mai mare slavonist dintre istoricii români, oameni la fel de
mari pe cât a fost necesară contribuția lor la elucidarea multor confuzii
din rândul istoricilor susținători exagerați ai slavismului Țărilor Române,
pune numele rușilor pe seama culorii părului lor roșcovan, dar fără vreo
raportare la roșu=mare. Tracii, sciții, galii și germanii au fost cu toții în-
rudiți în anumite proporții, dar ei au fost populații foarte vechi și foarte
durabile pe parcursul mileniilor, constituind foarte posibil baza amalga-

500
mului de populații consemnat de istorici sub numele generic de pelasgi.
Prin urmare, istoricul Nicolae Densușeanu (1846-1911) a fost frământat
de problema nu tocmai fictivă a pelasgilor pe teritoriul Daciei atunci
când a adunat date pentru alcătuirea Daciei preistorice, carte ce nu
trebuie tocmai aruncată la coșul de gunoi, cu toate că împotriva ei s-au
pronunțat nume ca A.D. Xenopol sau B.P. Hasdeu, primul ca un bun
istoric, al doilea ca un renumit filolog, ambii având la rândul lor erori
incontestabile. Nu lăudăm aici pe Densușeanu în mod abuziv, - și nici
greșelile unui critic nu pot șterge greșelile celui criticat, - atragem doar
atenția asupra unor părți ce ar merita reconsiderate, trecerea anilor
permițând azi o evaluare eliberată de sub acuzațiile de șovinism din
partea lui Xenopol și de etimologii fanteziste din partea lui Hasdeu,
epoca începutului de veac XX fiind caracterizată de personaliăți puter-
nice, ambițioase, și cu o atitudine critică adeseori inexplicabil de exce-
sivă (i.e. lupta lui Don Quijote cu propria imaginație). Tot marele B.P.
Hasdeu s-a arătat injust față de capodoperele dramatice caragialiene,
opunându-se chiar și ministrului culturii Titu Maiorescu de a i se acorda
premiul Academiei Române pentru opera sa dramatică nemuritoare,
considerând probabil că toată activitatea literară românească trebuie în
mod obligatoriu axată pe subiecte istorice, asemeni dramaturgiei lui.
Cazuri similare s-au mai întâlnit în cultura românească, poetul Mace-
donski, de altfel un mare talent poetic, a încercat să desființeze opera
geniului național al poeziei românești, neîmpăcatul Eminescu critica tot
ce-i cădea la îndemână, chiar dacă de multe ori avea dreptate, el nu înțe-
legea că o societate abia în formare nu poate fi raportată la una avansată
unde ai studiat, arhitectul modernist Horia Creangă (1846-1943) ig-
norase valoroasa creație populară românească și chiar o denigrase, foarte
probabil ca urmare a studiilor vieneze, George Călinescu a uitat adesea
că misiunea onorabilă a criticului literar este în primul rând aceea de a
evidenția calitățile și nu de a critica sau a fi atras de cancanuri mărunte,
și probabil exemplele ar putea continua (inutil și irelevant, cazuri si-
milare fiind prezente și în lumea în genere considerată mult mai dez-
voltată a occidentului european).
Revenind la stimații daci, vom afirma în primul rând că neamul lor nu
putea fi stins nici de invazia romană (parțială și de scurtă durată, cu toată
intensitatea șocului), nici de haosul și dezorganizarea migratorilor, iar

501
prima observație ce se impune aici este că romanii invadau deobicei un
teritoriu cu trupe provenind din ținuturile învecinate, așadar ostilii sus-
ținători ai teoriei că Dacia a fost repopulată de romanii luați din alte
regiuni, în general asiatice nu are temei, mai ales că cercetarea intensă a
influențelor cúlturilor orientale în Dacia postromană a dovedit fără echi-
voc că acestea au existat, însă ponderea lor a fost aproape neglijabilă (cf.
Silviu Sanie, Cúlturile orientale în Dacia). Nu putem uita aici zicerea
patriotului pașoptist de origine basarabeană Alecu Russo: “...în orice
inimă rămâne un loc ascuns, un loc unde sămânța încolțește...popoarele
își pierd sfaturile și rătăcesc din calea cea dreaptă sau adorm în durere,
dar nu pier” (Cântarea României, 25), cuvinte valabile și pentru Dacia
cucerită cu greu de latini. Aceeași Istorie a Transilvaniei deja folosită
anterior aprobă (I, cap. 2) estimarea lui Vasile Pârvan de un million de
daci în epoca războaielor cu romanii, cifră remarcabilă, deși la un
moment dat numai Roma avea un număr aproape dublu de locuitori. Cât
despre victoria romană de scurtă durată, rămân aparent valabile apostro-
fările la adresa uriașilor din Cartea lui Enoch – “pace nu veți avea”, -
deoarece la un interval nu tocmai distanțat în timp, - toată ocupația
romană a Daciei a durat 165 de ani, - dacii liberi (mai ales carpii aliați cu
bastarnii apoi cu goții), n-au dat mare răgaz Romei să împlinească ce-și
propusese, îm-păratul Aurelian constatând că soluția optimă e să ordone
retragerea ar-matei și a aparatului administrativ roman din teritoriul
nord-dunărean ținut căpătat destul de greu (nu insistăm asupra aberațiilor
că romanii s-au retras complet și cu desăvârșire, de aceeași factură și
probabil pro-veniență cu afirmația pustiirii sălbatice a Daciei în timpul
războaielor lui Traian cu Decebal, lucru nemaiîntâlnit în istoria lumii,
pentru a lăsa terenul liber unor invadatori care de fapt obișnuiau aseme-
nea cruzimi, sau cel puțin regretau că nu exterminaseră complet o popu-
lație ce urma să le dea o mare bătaie de cap, mai ales în vremurile mo-
derne, când istoricii și rațiunea ajunseseră să aibă un cuvânt de spus (ra-
țiunea forței făcuse loc forței rațiunii).
Referitor la numele numeroșilor și neîmpăcaților carpi, vom menționa
afirmația arheologului Gheorghe Bichir că nu putem spune dacă numele
Carpaților se trage de la ei, însă putem afirma cu certitudine că aceștia au
locuit și în Carpați (cf. Cultura carpică). În ceea ce ne privește, putem
atrage atenția asupra pre-existenței numelui muntoasei insule Karpathos

502
din Dodecanez (fostele Sporade de sud), arhipelag unde mai întâlnim și
insula Rhodos ca și Kos, prima de comparat cu cele dezbătute la numele
biblicului Nimrod, cea de-a doua un posibil goth (soldații turci din vre-
mea lui Mahomed al II-lea sau Soliman Magnificul aveau o vorbă, pro-
babil tradițională: “Dacă trebuie, vom merge și până la Muntele Kas”),
acesta ffiind de fapt un munte imaginar. Pentru Karpathos legat de
numele Carpaților, vom face observația că particula car a fost conside-
rată de Paul Faure (cf. op. cit.) împreună cu cal, gar și gal ca fiind legate
în Creta minoică de nume de stânci, și având în vedere ușurința și plă-
cerea cu care valahii străbăteau munții din moși-strămoși, comparația
celei de-a doua silabe din numele aflat acum în discuție cu englezescul
path=potecă, nu ni se pare din nou o demonstrație, dar ni se pare adec-
vată. Vom face aici observația că dacă la unguri se găsește numele Gal
mult mai frecvent ca în Franța, nu se poate trece ușor cu vederea posibila
contribuție a românilor la acest fenomen. În fostele Sporade trace găsim
insula Samothrake, renumită pentru vinul ei, prezentă și în Iliada lui Ho-
mer, iar în regiunea italiană Emilia-Romagna găsim localitatea Carpi, nu
tocmai departe de etrusca Bologna. Prin urmare, dacă nu putem afirma
cu certitudine o populație tracă drept autoarea cultúrilor egeene, cel pu-
țin lingvistica ne ajută să detectăm urme ale co-participării acestui neam
la străvechile realizări egeene, și nu mai credem necesar să reluăm discu-
țiile despre uriașul Egeon alias Briareu și implicațiile numelui său.
Acestui neam au aparținut și daco-geții, deși nu putem spune că civi-
lizația lor a parcurs un drum constant ascendent de la punctul de plecare
până la atestarea lor; cert este că daco-geții n-au compromis memoria
străbunilor lor, după cum nici românii n-au făcut de râs vitejia daco-ge-
ilor, cel mai ades fiind obligați să cedeze în fața populațiilor copleșitoare
numeric, nicidecum superioare intelectual, Pomul Vieții dovedindu-se o
dată mai mult drept favorit în asemenea confruntări radicale. Istoria a
păstrat câteva nume de daco-geți importanți, pe care se cuvine să-i amin-
tim, numele lui Burebista și Decebal fiind de departe cele mai remarca-
bile.
Cronologic vorbind, Dacus e consemnat drept primul rege dac, însă e
foarte posibil să fi fost mai degrabă un personaj mitic creat după șab-
lonul eroului eponim al grecilor, izvoarele medievale menționându-l ca
rege got sau danez (Danus era alt nume al acestuia, eroarea nejustificată

503
dintre numele dacilor și al danezilor fiind persistentă în Evul Mediu).
Dacă francezii medievali considerau că se trag din Paris, fiul regelui
Priam al Troiei numai pe baza rezonanței numelui eroului homeric com-
parat cu numele capitalei lor, asocierea danezilor cu numele dacilor pare
și mai nepotrivită. Într-o categorie similară dar ceva mai bogată în in-
formații se află Zalmoxis, probabil un rege zeificat (cf. Herodot, Istorii,
etc). Fascinația cultului legat de el a generat multe supoziții, vom reține
totuși vechimea lui mai mare decât a lui Pitagora, și nu neapărat pe baza
opiniei lui Herodot, foarte probabil nu singulară printre greci. Repetând
apropierea doctrinelor celor doi, nu putem trece cu vederea mica apre-
ciere a grecilor față de ambii, ceea ce ar fi un motiv de a-i presupune lui
Pitagora un anumit tracism.
O mențiune fulgurantă din piesa pierdută Triptolemos a marelui tra-
gedian Sofocle ne încunoștiințează că prin secolul V î.Hr. domnea prin-
tre geții nord-dunăreni regele Charnabon, în numele căruia par prezente
două particule amintite anterior – char și bon.
Dromichaites a fost renumit prin lecția serviă unuia dintre urmașii lui
Alexandru Macedon (sec. III î.Hr.) trufașul Lysimachos, al cărui fiu
Agatokles căzuse și el anterior prizonier lui Dromichaites. Se cunoaște
numele capitalei sale Helis, posibil legată de hel/helios despre care am
discutat, iar în privința numelui regelui get putem atrage atenția asupra
particulei dro (att tro în suedeză înseamnă a crede, amintit în cazul drui-
zilor), iar haites poate sugera o apropiere de englezescul height=înălți-
me, știind că termenul highness, echivalent cu altețe, era întrebuințat și
la titluri regale sau nobile, după cum am evidențiat în capitolul IV. Prin
urmare, ca și în cazul numelui regelui Decebal, din moment ce pare tra-
ductibil, putem presupune un alt nume ca fiind cel real (deocamdată ne-
cunoscut).
Rhemaxos stăpânea prin secolul III î.Hr. un teritoriu dobrogean pe
stânga Istrului, asigurând protecția militară a polis-urilor pontice grecești
mai ales împotriva atacurilor regelui Zoltes al tracilor. Se pare că Rhe-
maxos a domnit și asupra sudului Moldovei și Basarabiei, dar și asupra
unei părți estice a Munteniei de mai târziu. Tot prin aceeași zonă și tot
prin secolul III î.Hr. a domnit regele get Moskon (un posibil mos), și el
susținător al polis-urilor pontice. Au rămas de la el monede de tip mos-
kon, descoperite la Aegyssus, Tulcea actuală, mult timp cea mai mare

504
cetate a Dobrogei. Tot din Dobrogea ne-a parvenit și numele căpeteniei
geto-dace din secolul III î.Hr. Zalmodegikos, care primea tribut de la po-
lis-urile grecești, asigurându-le protecție armată, probabil mult mai fidel
decât erau în genere seniorii medievali față de vasalii lor (sau poate mai
capabili economicește).
Contemporan cu regele macedonean Filip al V-lea, regele dac Rubobos-
tes marchează deplasarea centrului economico-militar spre Ardeal (cca.
221-179 î.Hr.). Enigmaticul Quintus Curtius Rufus amintește elogios de
regele get Atheas, înfrânt de Filip printr-o șiretenie neprofitabilă, deoa-
rece geții nu aveau pasiunea averilor, ceea ce nu era în ochii lor o rușine,
ca pentru greci sau macedoneni (cf. Viața și faptele lui Alexandru cel
Mare, I, 4). Din această expediție regele Filip, care avusese și soții de
neam getic, abia scapă cu viață, datorită intervenției curajoase și ocro-
titoare a lui Alexandru.
Din secolul II î.Hr. cunoaștem numele regelui Oroles, cel care și-a pe-
depsit exemplar soldații după ce i-au înfrânt bastarnii – i-a pus să doar-
mă la picioarele soțiilor și să facă ei treburile lor, până în momentul în
care și-au luat revanșa, după cum a consemnat istoricul latin de origine
galică Trogus Pompeius, preluat de Justin. Despre bastarnii ce locuiau la
nord-vest de carpi, putem observa în numele lor prezența particulelor
bas=șef, boss la englezi, plus tarn în final, de comparat cu numele râului
Tarn din Franța, cu Târnavele românești, dar și cu fosta capitală a Asă-
neștilor din Bulgaria, uimtorul Târnovo, confundată pe la începutul se-
colului al XIII-lea de cruciați la primul impact vizual cu însuși Cons-
tantinopolul (cf. Geoffroi de Villehardouin – Căderea Constantinopo-
lului). Și în Cehia medievală se găsea Tarnovia, în Polonia se află la
poalele Carpaților orășelul Tarnow, iar asemenea nume din ținuturi ma-
joritar slave au fost puse în legătură cu spinii sau plantele spinoase,
omițându-se că în zonele muntoase unde se află acestea asemenea buru-
ieni sunt ori foarte rare, ori inexistente, ori nu prezintă (ca pretutindeni)
atîta interes încât să dea o denumire de localitate, ei fiind ușor defri-
șabili. Și în fond, știind că celții i-au precedat pe slavi în Europa, de ce
să nu credem că mai degrabă thorn=spin al limbii engleze va fi stat la
baza numelui, acesta putând desemna eventual și un nume de vârf mun-
tos, la o comparație cu pic al francezilor, care poate însemna șpiț, dar și
vârf de munte (peack la englezi); substantivul german Tarn este echi-

505
valentul românescului tău, micul lac de munte. Prin urmare, luând în
considerație legăturile lingvistice specificate anterior, șansele ca bastar-
nii să fi fost triburi celtice par mai mari decât motivele de a le atribui o
origine germanică, mai ales dacă ne reamintim conflictele dintre ei și
carpi, în genere câștigate de carpi...
Între anii 88 î.Hr. și 44 î.Hr. strălucitul și capabilul rege daco-get Bu-
rebista, “acest rege extraordinar”, cum îl clasifică renumita Istorie a Ro-
mei de M. Cary și H.H. Scullard, - crează din Dacia un stat cu o întin-
dere mai mare decât a avut România vreodată, cuprinzând sub autori-
tatea sa ținutul de la Olbia (gurile Niprului) la Carpații Cehiei și Polo-
niei, până la sud de fostul Cadrilater românesc (cf. Ion Horațiu Crișan –
Burebista și epoca sa). Particula cal din numele cetății sud-dunărene
Caliacra poate fi comparată cu actualul cal, sesizat ca nume propriu la
discuțiile despre Callos, Talos ori Perdix, nepotul lui Dedal, sau la em-
porionul Callatis, actuala Mangalie. Paradoxul domniei sale a constat în
realizarea unui stat atât de puternic încât pusese Roma pe gânduri, mai
ales de teama unei posibile alianțe cu viteazul leader Ariovist al germa-
nilor, scenariu ce n-a avut totuși loc (cf. Philip Matyszak – Dușmanii
Romei de la Hannibal la Attila), - situație incredibilă, atâta timp cât
daco-geții n-au cunoscut scavagismul decât într-o formă aparent inci-
pientă, la fel ca și triburile germanice, despre care s-a observat per-
manent că au ajuns la feudalism fără a trece prin sclavagism. Spre
deosebire însă de triburile germanice, realizările daco-geților sub con-
ducerea lui Burebista denotă o excelentă organizare, prezența unui stat
bine organizat, factorul economic fiind, după opinia arheologului Ion
Horațiu Crișan (op. cit.) principalul mijloc de a-și duce planul la în-
deplinire, deși Crișan presupunea un anumit grad de sclavagism în
vremea lui Burebista. Prosperitatea și avântul economic al Daciei preced
expansiunea teritorială, și asta nu putea scăpa unui arheolog precum
Crișan, format la școala lui Pârvan. Putem numi statul daco-get al lui
Burebista o mostră de adevărată pax dacica interna, cum vom mai găsi
cu mult mai târziu la câțiva domnitori români de seamă. Probabil la ui-
mitoarele realizări burebistane va fi contribuit și gradul înalt de educație
pe care marii preoți ai geto-dacilor se străduiau să-l insufle, setea de în-
vățătură a acestora fiind de netăgăduit.

506
 Evident, Roma nu putea rămâne indiferentă la ascensiunea unui aseme-
nea stat ce ajunsese nu numai să se învecineze cu ea, încălcându-i gra-
nițele fără nicio urmă de complexe, dar să aibă și insolența de a se ames-
teca în politica ei internă (posibil ca în aceasta să fi avut un anumit rol și
grecul Acornion, renumitul consilier al lui Burebista). Ca și după cuce-
rirea Constantinopolului de către Mahomed II, putem presupune că și
după cucerirea imperiului lor de către romani grecii n-au încetat să
comploteze împotriva spoliatorilor lor străini, pe care nu-i mai puteau
înfrunta cu arma în mână. Caesar își propusese pedepsirea lui Burebista
pentru ajutorul militar efectiv acordat lui Pompei, fiind astăzi greu de
stabilit dacă el plănuia cucerirea Daciei sau numai detronarea și pedep-
sirea regelui celui periculos ca puțini alți barbari până la el. Cert este că
dacă Roma nu va fi fost străină de complotul asasinării lui Burebista,
nici oamenii lui nu vor fi stat cu mâna în sân la eliminarea lui Caesar,
fapt ce a amânat cu câteva decenii cucerirea Daciei. Dacă îl înscriem pe
Burebista printre marile personalități ale istoriei românești – și nu putem
face altfel, - atunci el va trebui probabil menționat și ca primul mare
unificator al țării, cu mult înaintea lui Mihai Viteazul, Alexandru Ioan
Cuza sau Ferdinand I de Hohenzolern. După cum observă Istoria Tran-
silvaniei în 3 volume, Cassius Dio redă în câteva rânduri ceea ce s-a pe-
trecut în aproape întreaga viață a lui Burebista (caracteristică a aproape
întregii istoriografii antice).
Lui Burebista i-a urmat marele preot Deceneu (44-27 î.Hr.), despre
care se spune că ar fi dispus tăierea viilor dacilor, acțiune contrazisă to-
tuși de arheologie, dar și că a acordat o atenție deosebită culturii și
instruirii neamului său daco-get, activitate de care putem fi siguri și în
timpul lui Burebista. Comosicus a fost urmașul direct la tronul lui Dece-
neu, între 44-28 î.Hr. Coson a fost și el rege imediat după asasinarea lui
Burebista, atentat de care se spune că nu ar fi fost străin. Banii de aur ce
i-au purtat numele l-au făcut totuși mai renumit. În secolul întâi î.Hr. se
cunosc trei regi dobrogeni, Dapyx, Roles și Zyraxes, prezenți în zonă în
jurul anilor treizeci ai secolului. După anul 27 î.Hr. este cunoscut în zona
Banatului și Olteniei regele Cotiso, care a produs Romei tulburări prin
incursiunile dese la sud de Dunăre, fapt ce a dus în final la prinderea și
decapitarea lui, pe timpul lui Octavian Augustus. Numele i-a fost con-
semnat de istoricii Florus și Suetonius, și de poetul Horațiu. Plutarh (cf.

507
Antonius, 63; 4) menționează pe Dicomes, rege get care l-a susținut pe
Marc Antoniu împotriva lui Octavian. Tot în timpul lui Octavian, când
Roma era tulburată de disensiunile ce au urmat asasinării lui Caesar, în
Dacia domnește regele Scorillo (27-14 d.Hr.). Deși numele lui pare ap-
ropiat de adjectivul englez scurillous=injurios, obscen, dar și abuziv,
Scorillo a dat dovadă de înțelepciune refuzând îndemnurile de a profita
de situația confuză de la Roma pentru a o ataca, rămânând pe seama lui
pilda esopică a câinilor ce întrerup lupta dintre ei la apariția unui lup,
pornind împreună contra intrusului (asemenea parabole constituiau pre-
dilecția intelectuală a multor greci, nu ne mirăm de abundența lor).
Prin 85-87 d.Hr., când la Roma domnea Domițian, Duras Diurpaneus
trona asupra dacilor, rege viteaz ce înfrânge expediția romanilor pe Va-
lea Oltului condusă de semețul și imprudentul Fuscus, care plătește cu
viața desconsiderarea față de capacitățile militare ale daco-geților. În
anul 87 d.Hr. regele Diurpaneus (un posibil pan cuprins în acest nume),
cedează tronul lui Decebal, pentru care istoricii Cassius Dio și Strabon
au multe cuvinte de laudă. Istoria Romei de M. Cury și H.H. Scullard îl
numește „un demn urmaș al lui Burebista”. Se pare că Decebal se afir-
mase anterior în luptele contra romanilor, iar după preluarea puterii el
menține alături pe anteriorul Diurpaneus în calitate de prețios consilier.
A căuta în numele lui particula –bal prezentă ades la nume semite antice
(e.g. Hasdrubal, Hannibal, etc.) e muncă în zadar, numele însemnând de
fapt la daci cel curajos. Acest amănunt pare neglijat de istoricul Sergiu
Iosipescu la analiza numelui renumitului despot dobrogean Balica (cf.
Balica, Dobrotiță, Ioancu). Cassius Dio păstrează în Istoria sa numele
regelui get Roles, care a domnit în Scythia Minor (Dobrogea) cam în
vremea lui Decebal, fiind aliatul Romei. Istoria Transilvaniei sub coor-
donarea celor trei profesori ardeleni despre care am făcut referire an-
terior, ne spune că Duras și Diurpaneus au fost două personaje dis-
tincte, iar Diurpaneus va fi fost numele real al eroului dacilor învingători
inițial în fața romanilor lui Fuscus pe Valea Oltului, viteaz care urma să
primească pentru faptele sale incredibile supranumele ce l-a consacrat în
istorie, Decebal (cel curajos).
Viteazului și abilului Decebal i-a revenit înalta, dificila și tragica misi-
une de a înfrunta măreția Romei, pornită împotriva Daciei cu o armată
imensă de circa 150 – 200 000 de oameni, deci cam de trei ori pe cât pu-

508
tea regele dacilor să convoace, iar comportamentul său a fost la înăl-
țimea renumelui și al neamului acestuia, Roma nereușind să cucerească
Dacia decât parțial și doar după două războaie problematice, primul între
101-102 d.Hr., iar al doilea între 105-106 d.Hr. (Istoria Transilvaniei
ridică la patru numărul războaielor daco-romane, incluzând și anterioa-
rele expediții ale Romei în Dacia). Împăratul Traian, de numele căruia se
leagă înfrângerea viteazului Decebal (Diurpaneus) și cucerirea Daciei,
avea cea mai înaltă titulatură acordată vreodată de romani - Imperator
Optimus Maximus, iar averile bogatei provincii nu numai că au refăcut
bugetul Romei secătuit de războaiele civile, dar au dus la repunerea în
scenă a sărbătorilor triumfale urmate de luptele spectaculoase din
arenele de gladiatori, inclusiv bătălii navale simulate în arena Colosse-
umului special amenajată, dar mai ales au dat cetății eterne o nouă înfă-
țișare, prin zvelta Columnă a lui Traian și prin cel mai mare for construit
vreodată la Roma, pentru care au trebuit excavate cantități considerabile
de pământ, unii istorici opinând că și canalul egiptea dintre Nil și Marea
Roșie a fost finanțat din banii Daciei. Numărul și conținutul carelor cu
averi în aur și argint scoase din Dacia a fost desigur exagerat însă, așa
cum observa istoricul american Julian Benett (Traian), chiar dacă am
împărți la 10 cantitatea de bogății, tot ar rezulta o cifră impresionantă. La
care putem adăuga exploatarea minelor de aur din Transilvania timp de
peste un secol și jumătate. Cu alte cuvinte, Dacia a plătit din greu apari-
ția noului neam daco-roman sau român, să nu mai vorbim de escamo-
tarea celor mai edificatoare documente asupra originii noului popor,
situație care pe de o parte a prejudiciat substanțial cercetările istoricilor
de orice naționalitate, partea compensatorie venind totuși prin posibilită-
țile oferite istoricilor români de a-și afirma strălucitele capacități. Roma
a cunoscut după această târzie cucerire o perioadă de mari și incomode
tulburări, urmând epoca amplelor invazii asiatice, fenomen grandios ce
avea să tulbure desigur și viața din Dacia, în care romanii se străduiseră
să implanteze propriul stil și mod de viață. Dacia s-a transformat mult
sub ocupația romană, apar vreo zece orașe noi, Apullum (azi Alba Iulia)
devine port la Mureș (bine ar fi dacă s-ar reconstitui, cel puțin pentru
turism), fostele colonii pontice Histria, Tomis și Callatis se dezvoltă, au
loc câteva restructurări administrative, se dezvoltă meșteșugurile și co-
merțul, dar viața băștinașilor devine tot mai grea, constituind probabil

509
una din cauzele atacurilor venite din partea dacilor liberi. În mod para-
doxal, deși Roma era de o toleranță religioasă și etnică recunoscute,
templele dacilor, sacerdoțiul și religia lor dispar sub noua ocupație. Do-
cumente scrise ne-au păstrat numele câtorva guvernatori romani, primul
fiind Decimus Terentius Scaurianus (cf. D. Tudor, Oltenia romană, la
fel și Istoria românilor vol. 2 din 2010, Editura Academiei Române;
Istoria Transilvaniei dă totuși aici numele lui Iulius Sabinus). Vorbind
despre orașele întemeiate sau dezvoltate de romani, reluăm convingerea
că nu puteau invadatorii maghiari să aducă în Dacia numele orașului
(varos), poate că procesul va fi fost mult mai credibil invers, cum s-a
întâmplat ades în cazul împrumuturilor și maghiarizării de termeni
românești la origine. Pe de altă parte, nu putem accepta nici substantivul
latin fossatum=șanț ca generator al satului din limba română, idee in-
spirată probabil din supoziția că numele burg-ului medieval ar fi pro-
venit din borboros=șanț la grecii antici. Unul din foarte bunii cunos-
cători ai limbii române și unul din cei mai de vârf filosofi români,
aromânul Constantin Noica, evidențiase prezența termenului fsat în lim-
ba albaneză, dar poate că n-a fost tocmai convingător (Cuvânt împreună
despre rostirea românească - cu mult realism, istoricul P.P.Panaitescu
reușește să aducă cu picioarele pe pământ pe înfrigurații adepți ai
albanismului limbii române, subliniind în Introducere la istoria civili-
zației românești prezența unui număr de circa 20 de cuvinte comune al-
banezei și românei!). Când am discutat despre posibila legătură dintre
numele zeiței egiptene Isis (Uset în original), am apelat la limba engleză
pe motiv că marea zeiță era reprezentată cu un scaun pe cap, iar verbul
englez to sit - cu formele de preterit și participiu sat, sat – înseamnă a
ședea, și am menționat pe omul cu scaun la cap și pe cel așezat, adică cu
minte, dar și cuminte, om gospodar la casa lui. De ce am uita că prin
așezare (omenească) lexicul românesc desemnează și un grup de mai
multe case, fie acesta cătun, fie sat, fie oraș?! Și la urma urmei, convinși
fiind că vicus=sat în latină va fi dispărut din limba română (ca și din
cele neolatine), de ce să fi rămas mai îndepărtatul și mai nesemnifi-
cativul fossatum?! Despre germanicul burg, uneori borough la englezi,
dicționarele etimologice de limbă engleză menționează și pe irlandezul
medieval bri (întâlnit adesea până acum în prezenta lucrare, bria=fort la
traci), și pe velșul brae=deal. Să nu omitem aserțiunile precedente, alba-

510
neza poate dezvălui unele conexiuni cu engleza, așa cum am evidențiat
cel puțin în cazul particulei infinitivului të, deci credem că legătura cu
sat al englezilor este acceptabilă.
Din viforul de migratori ce a vânturat Dacia începând cu bastarnii și go-
ții, vom aminti pe cei mai importanți, atrăgând imediat atenția că dacă
aceștia au apărut uneori în cronicile istoricilor ca stăpâni peste Dacia,
faptul nu trebuie să ne intrige și nicidecum să ne ducă la concluzia ira-
țională că locuitorii Daciei dispăruseră din moment ce lipseau din scri-
erile istorice. Aproape dintotdeauna cronicarii și istoricii antici erau pre-
ocupați de evenimentele militare, probabil începând cu epoca myceni-
ană, numită ades Evul Mediu al Antichității grecești, apariția cavalerului
nobil reducând la tăcere sau anihilând sfaturile cuminți și așezate ale
gospodarului Hesiod (poetul țăran cum era numit, adică așezat, cf. en-
glezescului sat=așezat, stabilit, pentru a fi în ton cu cele propuse la con-
tracararea latinului fossatum). Comparativ cu menționările faptelor cava-
lerești, navale sau militare, gospodarul cuminte și așezat apare tot mai
palid în documentele istorice, însă el nu dispăruse nicidecum vreodată
din Grecia, deci într-o țară mult mai aridă ca mănoasa Dacie, precum
nici din războinica Romă, după cum au rămas frumoase versuri din marii
poeți latini. De ce să fi dispărut el exterminat de invadatori, când oricărui
războinic îi era absolut necesară logistica?! Prima grijă pe care au avut-o
spartanii (dorienii) la stabilirea lor în Peloponez a fost subjugarea mult
mai pașnicilor messenieni, de la care pretindeau jumătate din produsele
lor materiale, pretenție similară cu a invadatorilor cumani sau pecenegi,
ambele neamuri de origine turanică. Dacă mesenienii nu s-au împăcat
niciodată cu starea lor jenant de înjositoare, căutând cu orice ocazie să-și
scuture jugul, nici mult mai numeroșilor daco-romani nu le va fi con-
venit ocuparea lor, însă fiind copleșiți numeric de asiaticii cărora nu li se
putea opune pe atunci niciun stat european, ca nici turcilor mai târziu, tot
ce au putut face a fost să-și mențină legăturile de neam și să aștepte un
moment mai propice.
Dar să trecem în revistă principalele hoarde invadatoare, multe din ele
lăsând prea puțin în urmă pentru a considera asaltul lor european altceva
decât căutarea de bunăstare prin intermediul armelor, deși au existat mo-
mente în care au realizat că modul de viață european presupune și creația
de bunuri, nu doar mânuirea armelor, unii căutând sedentarizarea. Au

511
fost acestea momente ce au întărit zicala că nu le poți avea pe toate: in-
vadatorii aveau armate dar nu aveau cunoștințe agricole și meșteșu-
gărești, iar sedentarilor le lipseau oamenii și timpul de a se ocupa și de
cele gospodărești, și de armată.
Acestea se petreceau pe fondul deplasării puterii romane dinspre vest
spre est, la 330 d.Hr. Constantinopolul – fostul Byzantion trac la origine
devenind a doua Romă, de fapt mult mai puternică. Principala armă a
bizantinilor a fost în realitate politica și diplomația, prea puțini dintre
împărații săi fiind greci, marea majoritate fiind orientali (cf. A.A. Vasi-
liev- Istoria imperiului bizantin). Deși datori să-și protejeze supușii, nu o
singură dată permiteau bizantinii invadatorilor să jefuiască o regiune sau
alta pentru a-și asigura liniștea, și în fond chiar existența. Pe de altă par-
te, nici Roma nu dădea dovadă de mai multă noblețe, de cele mai multe
ori încreștinarea reprezentând metoda standard de a obține siguranța, ba
chiar întărirea cu forțe noi. Desigur că în condițiile în care Bizanțul era
mult mai aproape decât instabila Romă, românii au fost mai previzibil
atrași de ortodoxie decât de catolicism, mai ales că strămoșii lor traci
preocupați de filosofie au putut insufla probabil rudelor lor nord-du-
nărene o apreciere a părților comune dintre creștinism și platonism (de
reamintit cele susținute la sesizarea unei linii ideologice religioase Or-
feu-Pitagora-Platon-Creștinism, coroborat cu analiza aportului operei
platonice la Giovanni Reale, op. cit. vol. 3). Ca popor pe jumătate latin,
cei mai mulți și mai importanți termeni religioși din limba română sunt
indiscutabil de origine latină, fapt diferit la greci, ce se autodenumeau
romei, adică romani. Amalgamul de neamuri ce copleșiseră pe greci fă-
cuse deja un efort intelectual prea mare și extenuant la învățarea limbii
grecești spre a se deda și latinei, deși la mijloc poate să fi fost în primul
rând vorba de tradiționalism. În privința termenilor religioși latini con-
servați de vocabularul românesc, reluăm observația importantă a istori-
cului P.P.Panaitescu – deși liturghia era slavonă la noi, totuși daco-ro-
manii au contribuit la creștinarea slavilor și nu invers (cf. Introducere).
După goți și ostrogoți vin temuții huni ai lui Attila, apoi gepizii, avarii,
slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, uzii, cumanii și în sfârșit mongolii.
Dacia mai cunoscuse anterior neamuri străine ce se stabiliseră printre
autohtoni, precum iranienii (sarmați, roxolani, yazigi sau agatârși), pe
care nu îi putem ignora ca prezență, dar nici nu le putem exagera partici-

512
parea la istoria țării (cf. Victor Vasiliev, Sciții agatârși pe teritoriul Ro-
mâniei), mai numeroși și mai importanți fiind celții, absorbiți în final în
massa dacică, nu însă fără a lăsa urme (cf. Ion Horațiu Crișan, Origini).
Chiar dacă putem presupune prezența remarcabilă a sarmaților din nu-
mele Sarmizegetusei lui Decebal așa cum am arătat (probabil sarmis+e+
get+oza), dacii erau numeric superiori, nu e greu de demonstrat. Pe
parcursul avalanșei de invadatori asupra Daciei, nu mult înainte de seco-
lul zece apare poporul român, “o minune dar nu un miracol” (cf. Gheor-
ghe I. Brătianu – Poporul român, o minune și un miracol, ca răspuns la o
lucrare nu tocmai binevoitoare a unui medievist francez, Ferdinand Lot,
fostul său profesor, de altfel cât se poate de documentat în feudalismul
european, probabil mai puțin al Țărilor Române; istoricul francez insistă
aparent iritat asupra faptului că „și românii trebuie să fi venit și ei de
undeva”, iar Brătianu pare a nu-l combate cu strictețe cum s-ar fi cuvenit
– romanii au venit în Dacia “de undeva”, dar românii tot autohtoni se
pot numi, ca și dacii dinaintea lor). Sasul brașovean Johanes Filstich
(1684-1743) era uimit în a sa Încercare de istorie a românilor că ro-
mânii au o limbă vie cu reguli bine întemeiate, de unde putem bănui
neîncrederea lui anterioară față de realitățile poporului apărut după
scurta posesie a romanilor asupra Daciei. La rândul său, istoricul român
Adolf Armbruster, sas sibian, consemnează în Dacoromano-saxonica
convingerea eronată dar fermă a vechilor sași de a susține că ei sunt
strămoși ai dacilor alungați în Germania de invazia romanilor (adevărat
fiind doar faptul că dacii aparțineau popoarelor germano-celtice, credem
noi).
Ajunși în acest punct, nu ne putem renunța la o digresiune referitoare la
ceea ce unii istorici au considerat înregistrarea celor mai vechi cuvinte
românești, celebra observație „torna, torna fratre” lansată de Istoria bi-
zantină a lui Teofilact Simocata (II, 15: 9 - de fapt numai torna, la care
Teofan Spoveditorul adăugase ceva mai târziu pe familiarul fratre, în re-
alitate frater în vocabularul latin). Istoricul grec născut în Egipt fusese
contemporan cu împăratul Mauriciu, al cărui Strategycon trebuie să fi
fost deja cunoscut întregii lumi militare bizantine, inclusiv oamenilor
locului, și inclusiv lui Teofilact. Din textul istoricului reiese că celebrele
cuvinte generatoare de confuzie și debandată au fost folosite în cadrul
unui dialog între doi traci, care fiind renumiți războinici, trebuie să fi

513
cunoscut la rândul lor prevederile Strategycon-ului maurician. Acesta
stipula ferm, ca pe o vitală prudență, deplasarea în tăcere desăvârșită pe
timpul nopții, ceea ce pare a nu se respecta în aproape tot contingentul,
strigătul torna, torna! răsunând cu vacarm prin pădure, peste munți și
văi! În plus, tot Strategycon-ul ne informează că în situația descrisă, nu
torna ar fi fost comanda militară ce ar fi putut duce la schimbarea fron-
tului, comandă de altfel existentă, ci transfurma! Istoricul Gh. I. Brăti-
anu considera cu dreptate că adausul târziu al familiarului fratre exclude
calificarea vorbelor drept o comandă militară, iar George Călinescu in-
sista asupra lui fratre, latinii folosind atunci pe frater. Având acestea în
vedere, credem că nu diferența dintre frater și fratre este atât de pro-
blematică, ci mai degrabă verbul, prezent printre comenzile militare
bizantine, dar inadecvat situației. Dacă la mijloc va fi fost vreo confuzie
de termeni, credem că nu torna ca ordin de executarea a unei manevre de
întoarcere ar fi la mijloc ci, analizând mai meticulos împrejurările ce au
declanșat eroarea, punctul forte al discuției se focalizează în fond pe
greutatea dusă de asin și răsturnată, prin urmare nu vom exclude posibi-
litatea deloc neglijabilă ca verbul să fi fost de fapt un substantiv, la Si-
mocatta fiind dublat, tocmai în vederea sublinierii. Printre bagajele nece-
sare soldaților, Strategycon-ul menționează desagii purtați de animalele
de povară, dar și coșurile de nuiele, prezente din abundență atât în
frumoasele mozaicuri bisericești cât și în anluminurile miniate ce redau
scene agricole din manuscrisele bizantine, nu mai puțin reușite. Din
moment ce textul lui Teofilact nu ne informează ce fel de povară ducea
asinul buclucaș, desăgi sau coșuri de nuiele, mai greu de fixat decât de-
sagii, considerăm posibil ca eroarea să se afle tocmai între verbul torna
și substantivul târnă, oricât ar părea de incredibil și banal la prima
vedere, mai ales dacă vom lua în calcul originea bulgărească în
dicționarele etimologice românești. Textul lui Teofilact exclude orice
referire la bulgari în situația dată, iar târna atât de folosită de țăranul
român din orice zonă geogra-fică, poate fi de origine tracică, fiind
ulterior împrumutat de bulgari. Privite astfel, amendamentele noastre nu
schimbă esențialmente fondul discuției asupra românismului cuvintelor
implicate, ci le corectează doar întrebuințarea, credem că ceva mai
plauzibil. Nu pretindem în mod ab-surd că târna e o demonstrație, dar
susținem că torna e o înregistrare eronată, care a provocat nemulțumire

514
în rândul multor lingviști. Ca și în cazul anterioarelor pământ și lume,
credem că propunerea noastră pare mai plauzibilă decât susținerile
anterioare generatoare de multe comentarii contradictorii.
După observația istoricului latin Florus, contemporan cu Traian și Ha-
drianus, dacii trăiau „nedezlipiți de munții lor”, iar munții au însemnat
un important și permanent aliat de vital ajutor populației Daciei, și chiar
mai târziu a României. Când am pus în discuție numele geților am po-
menit de numele caprei la suedezi (get), implicații fiind de găsit și în
goat al englezilor, evidențiind posibilitatea ca god=zeu, dumnezeu, să
aibă legătură etimologică dar și ideatică cu animalul totemic îmblânzit
aproape concomitent cu oaia. Am arătat în acel capitol legăturile ambe-
lor animale cu înălțimile, get fiind comparat acolo cu munții Ghați de est
și de vest ai Indiei, goat/god a fost comparat cu Godeanu din România,
iar ram=berbec a fost prezent în nume biblice de cetăți aflate pe înăl-
țimi. Am vorbit acolo despre numele românilor menționat ca vlahi/va-
lahi, atrăgând atenția asupra posibilei implicații a particulei val/vel spe-
cific indo-europeană însemnând mare, asemeni particulelor mar/mor,
ambele evidențiate de francezul Henri Hubert (Civilizația celților). Prin
urmare, cunoscând atașamentul românilor față de munții ce le asigurau
loc de pășunat pentru turmele lor prețioase dar și adăpost în fața inami-
cilor, putem lega numele valahilor și Valahiei de numitele particule
val/vel cu sensul menționat de Henri Hubert (rusescul velikii înseamnă
mare ca adjectiv, determinând cu precădere termeni abstracți). Dar și
celelalte două mari regiuni erau tot niște Valahii, după cum arătase și
Dimitrie Cantemir, primul istoric român, numele fiind efectiv folosit
pentru a desemna fiecare regiune în parte, deși toți se numeau între ei
români, și nu valahi (Descriptio Moldaviae). Am arătat anterior că cel
mai vechi nume cunoscut al Traciei fusese Perké, și l-am raportat la al-
banezul pirg=munte și la germanul berg cu același sens, Gebirge fiind
probabil și mai edificator (munte, zonă muntoasă – prefixul ge- este
neglijabil, despre interschimbabilitatea b/p și g/k nu mai reluăm, dar
putem aminti despre orașele muntoase Perga din antica Pamphilie, de
alpinul Bergamo italian, lombard la origine, sau de norvegianul Bergen,
fără a omite că citadela colinară de salvare a orașelor antice se numea
pergamon). Tot la discuțiile despre țările române am comparat numele
râului ceh Vltava cu cel german Moldau, menționând o altă denumire a

515
muntelui la albanezi, anume mal (malda la basci; probabil într-un con-
text similar trebuie abordat și numele muntoasei insule Malta, legătura
cu mierea părând superficială și deci nesatisfăcătoare). Aflându-ne din
nou în fața unei reguli de trei simple, ne putem întreba pentru care motiv
misterios cea de-a treia mare regiune românească - Ardealul, - să-și fi
obținut numele de la ungurescul Erdely, știut fiind că românii și-au
numit dintotdeauna ținuturile cu termeni proprii, fără a fi nevoiți să
apeleze la ajutorul invadatorilor, știind de asemenea că ungurii obișnuiau
să maghiarizeze denumiri românești și nu invers, cum dealtfel s-a în-
tâmplat și cu slavii (cf. pârâul prahovean Cricov provenit din slavizarea
englezescului creek=pârâu, reluăm exemplul). Ei bine, luând în calcul
aceste considerente, putem recurge la câteva referiri la lumea galo-fran-
ceză, unde găsim cu ușurință Ardenii la granița cu Belgia, Luxemburg și
Germania, ținut prin care curg râurile Sambre (sam, prezent în numele
antic al Someșului – Samus)+brae, sau în numele Samosului lui Pi-
tagora; în limba islandezilor Njalei, reamintim că sam= negru, iar negru
avea și semnificația adjectivului mare, după cum observase și Gheorghe
I. Brătianu în Marea Neagră), sau tot în douce France numele râului
Sŭre - în județul Buzău avem muntele și lacul Siriu, în Dacia romană
găsim atestată marea zeiță orientală Syria, în lumea spaniolă avem șiru-
rile muntoase numite sierras, etc., - dar și regiunea muntoasă Ardéche,
iar galicul arduenna înseamnă podiș. Greu se poate nega prezența efec-
tivă a podișului sau a munților în Ardeal, trebuie să recunoaștem! Deja
citată de câteva ori, ultima ediție a Istoriei Transilvaniei (vol. I)
menționează maghiarul Erdely (Ultrasilvania, Transilvania), ca stând la
baza Ardealului românesc, însă subliniază faptul că termenul ungar era
deja generalizat în momentul în care invadatorii asiatici nu ocupau mai
mult decât Valea Mureșului (înainte de 1068), iar vechile lor treceri prin
zonă fuseseră date de mult uitării, deci ne apropiem de presupunerea
noastră privitoare la direcția influențelor și în chestiunea numelui ro-
mânesc al Ardealului.
Maghiarizarea denumirilor românești seamănă oarecum cu gluma căpra-
rului dintr-o schiță a umoristului ieșean interbelic Gheorghe Brăescu,
care apostrofează soldatul ce acuza dureri de stomac că stomac are el și
gradații ori ofițerii, „răcanul” are burtă! (culegerea Toasturi cazone, ed.
Junimea, 1985). Numai că specifica dificultate a limbii maghiare de a

516
accepta două sau mai multe consoane laolaltă i-a obligat să intercaleze
vocale, trădând originea cuvintelor, deși uneori au tradus românismele
fără a se mai strădui să le „cosmetizeze” după tipícul lor. Și mai gravă
însă a fost strădania ungurilor de a studia istoria românilor, - fapt lău-
dabil la prima vedere, - dar aproape exclusiv cu intenția – condamnabilă
și reprobabilă, – de a scormoni amănunte minore pentru a le îndrepta
contra românilor, și acestea folosite cât se poate de trunchiat, haotic și
irațional. Dar cum poți susține în mod rațional că ai invadat și supus un
teritoriu pe care și istoricii propriului tău neam au consemnat străvechi
organizații statale care s-au opus invaziei cum mano ad ferrum? Sau cum
poți susține formarea românilor în sudul Dunării spre Albania când, așa
cum observase lucidul Dimitre Onciul (1856-1923), dacă neamul româ-
nesc s-ar fi format la sud de Dunăre așa cum susțineau cei interesați poli-
ticește, înainte de a-și “însuși” Ardealul aceștia ar fi trebuit să-și sta-
bilească cel puțin o capitală la nord de Dunăre ori în apropierea ei, pe
câtă vreme toate vechile capitale românești s-au întemeiat în preajma
munților ce despart Ardealul de celelalte regiuni românești (cf. Teoria
lui Roesler. Studiu asupra stăruinței românilor în Dacia traiană de A.D.
Xenopol. Dare de seamă). Referitor la această etapă, istoricul Gheorghe
I. Brătianu riposta ironic că dacă românii ar fi invadat Ardealul și fosta
Dacie dinspre sud fiind în stare, - la nivelul lor de păstori nomazi cum îi
considerau ungurii, - să-și formeze state consistente în afara Carpaților
după un raid extenuant de circa două secole, atunci ei pot fi numiți fără
nicio reținere recordmanii migratorilor! Deși plină de contradicții intrin-
seci, cu promptitudine remarcate și anihilate de minți lucide cum au fost
D. Onciul și A.D. Xenopol, „strălucita” teorie a lui Roesler s-a bucurat
de succes la vremea ei, dar nicidecum din cauza justeții acesteia sau a
insuficientei cunoașteri a românilor și a istoriei lor, ci pur și simplu din
meschine interese politice. De fapt, fără vreo reținere, maghiarii au
falsificat înaintea lui documente importante, și cu adevărat ne putem
întreba dacă s-a mai întâmplat în lume vreodată o situație asemănătoare,
sau dacă e posibil ca vreun istoric să evidențieze procesele de conștiință
ale unui invadator care să se comporte ca și cum țara pe care și-a însușit-
o (parțial și neconcludent) i-ar fi aparținut de când lumea și pământul,
străduindu-se cu falsitate a susține că autohtonii sunt invadatori nedoriți.

517
 Precum se vede, ungurii și austriecii dezinteresați (de adevărul istoric,
nu și de teritoriile abuziv însușite), transformaseră pe români exact în
ceea ce fuseseră ei înșiși altădată – migratori (în speță primii) și aca-
paratori de teritorii străine (ambii). Italianul Mario Ruffini (1896-1980),
profesor de istorie la Universitatea clujeană în interbelic, făcuse obser-
vația că enclavizarea maghiarilor în Ardeal dovedește că ținutul nu fu-
sese de fapt niciodată complet ocupat de ei (Istoria românilor din Tran-
silvania). Dacă se invocă dreptul aprobat al feudalismului ca un teritoriu
ocupat prin forță armată, pare a se da cu ușurință uitării că și Imperiul
hittit s-a destrămat, e drept că tot prin violență, precum și mândria impe-
rialismului numită Roma.
Pe cât este de clară formarea neamului românesc din romani și daci sau
traci la nord și la sud de Dunăre aproape concomitent, tot atât de clară
este și apariția primelor state românești în sudul Dunării, cele nordice
trebuind să mai aștepte circa două secole. Viteazul neam al Asăneștilor,
mânat de dorința de eliberare de sub împovărătoarea fiscalitate bizantină,
reușește să se impună și să elibereze Bulgaria de abuzivii regi (orientali
mai mult decât romani) ai Constantinopolului, deși susțineau cu trufașă
dar totodată falsă mândrie că ei sunt urmași ai Romei. Cu mult mai mare
îndreptățire cer Asăneștii de la papă ungerea lor ca împărați ai Impe-
riului Roman de răsărit, ceea ce desigur nu obțin, posibil și de teama
unui rival prea puternic, decis și prea puțin dispus a se implica în hăți-
șurile corupției orientale. Tot teama făcuse pe unguri să restrângă și să
spolieze treptat avuția românilor, încetul cu încetul dar în mod sigur ei
trezindu-se nu doar străini în propria țară, dar chiar robi. Această
intolerabilă situație a avut un efect dramatic, dar și parțial binefăcător
(tot răul spre bine, repetăm dictonul consolant): mulți ardeleni se văd
nevoiți a trece Carpații, fie la răsărit, fie la miazăzi, păstorii ardeleni
ajungând chiar până la rudele lor dobrogene. Ultima ediție a Istoriei ro-
mânilor sub egida Academiei Române în 11 volume spune că probabil
niciun alt teritoriu românesc n-a fost mai dator Ardealului ca Dobrogea
din punct de vedere al aportului demografic. Și când te gândești cu ce
furie se repeziseră bulgarii să dărâme statuia lui Ovidiu pentru a o arun-
ca în mare în Primul Război, pentru a șterge urmele românilor din Dob-
rogea!...De altfel nici bulgarii n-au reacționat față de români prea mult
diferit față de parțialele lor rubedenii ungurii, ei negând românilor tot

518
neamul Asănesc (spun și azi că ei erau cumani, deși toți istoricii bi-
zantini spun fără echivoc că aceștia erau vlahi, să nu mai vorbim de
Dobrotici care după vrerea lor a fost bulgar, având în mod inexplicabil
ca frate pe românul Balica, nume incontestabil prezent și azi la nord de
Dunăre, dar lipsind la slavi!) Gheorghe Brătianu (Marea Neagră) per-
sifla pe bulgari pentru că inventaseră lui Balica o etimologie slavonă sau
cumană absolut imaginară (pește), iar când am atins în fugă subiectul am
spus că Dobrogea apărea în unele texte istorice bizantine și sub denu-
mirea Mesopotamia, ca de altfel și alte ținuturi înconjurate de ape, iar
pastorul scoțian A. Mc Culloch spusese că Dubrogenos era un nume le-
gat de ape în lumea mitică a celților. Și la urma urmelor, nu este neapărat
necesară raportarea denumirii unui ținut la numele celui ce s-a afirmat
temporar acolo. Istoria ne arată că de fapt fenomenul a fost mai degrabă
invers, eroul eponim a urmat teoretic numele ținutului, iar unde nu s-a
străduit nimeni să plăsmuiască un asemenea erou, toponimele au prove-
nit din domeniul formelor geografice caracteristice zonei, iar Dobrotici a
fost un voievod relativ nou, Creștinismul înlăturase desigur o dată cu
miturile și multe din obiceiurile mitografilor, ne referim aici la plăs-
muirea de eroi-eponimi. Nu este exclus ca istoricii bulgari să fi crezut
prea mult că dacă Stalin dăduse numele său Varnei sau Brașovului,
modalitatea aceasta va fi provenit din străfundurile Istoriei, ușor de mo-
delat după bunul plac al unui învingător al ultimului război, indiferent
care. Istoricul francez André Clot spunea în Soliman Magnificul că bul-
garii au fost neamul cel mai turcizat din Balcani, ceea ce poate explica
multe.
Probabil că și numele splendidului Dubrovnik croat (fosta și glorioasa
Raguza) ar trebui legat mai degrabă de ape decât de stejari, cu atât mai
mult cu cât în numele cantonului din care face parte Dubrovnik - Dub-
rov-Neretva - găsim particula ner legată de ape, așa cum am arătat ante-
rior (cf. Nereu, Nera, Naarmalha, etc.). Se spune că numele marelui râu
Neretva unde s-au purtat lupte grele între partizanii iugoslavi și nemți în
al doilea război ar fi de origine celtă, deci ar fi motive de luat în calcul și
posibila implicare celtică pentru Dubrovnik, ei fiind prezenți în mod
incontestabil în Europa înaintea slavilor. La cealaltă extremitate a Croa-
ției găsim peninsula Istria - amintind de fluviul Istros, - unde se află is-

519
tro-românii, ale căror legături cu lumea celtică nu le vom relua, iar pa-
tronul Dubrovnikului este sfântul Blasius, în limba croată sviati Vlaho!
Dar nu numai Dobrogea a fost îndatorată Ardealului pentru sporirea
populației de români, prin contribuția la formarea statelor medievale
Țara Românească și Moldova, populația acestora s-a putut apăra și or-
ganiza mai bine, deși ar fi absurd să credem o invadare a Munteniei și
apoi a Moldovei de către trupe ardelenești mai bine înarmate și cu o con-
cepție superioară de organizare. Ceva mai târziu totuși, când situația ro-
mânilor ardeleni a devenit critică din cauza abuzurilor feudalilor ma-
ghiari, destui români au trecut munții dinspre Ardeal, și în est și în sud,
pentru o viață mai bună. Dacă ar fi să procedăm la o comparație, pro-
babil fenomenul acesta inițial s-ar raporta mai just la aprecierea dată de
Paul Faure (op. cit.) semiților prezenți în Creta, care nu puteau fi nume-
roși dar puteau constitui un puternic ferment, cu deosebirea că ardelenii
medievali erau ca și azi, tot buni români, poate cei mai buni. Consi-
derând că cei mai valoroși și ambițioși ardeleni au trecut indignați
Carpații pentru a evita nedreptățile și abuzurile grofilor pe care nu le mai
puteau combate, și eventual a spera la o mai bună organizare pentru a re-
veni, cei mulți rămași acasă n-au încetat nicicând să susțină pe românii
de oriunde, entuziasmându-se realmente la orice faptă de arme reușită de
frații lor extra-carpatici, ocazii ce le renășteau speranțele de eliberare, și
foarte probabil de unire.

a)Țara Românească

Primul domnitor al Munteniei (Țara Românească sau Valahia, totuna), a

fost renumitul Ioan Basarab I (1310-1352), deși tradiția confuză a dat
naștere și lui Negru-Vodă, și lui Radu-Negru. Dincolo de orice confuzie
și dubiu, descălecătorii au purces în Valahia de sub Carpați dinspre Ar-
deal însoțiți de trupe nu prea numeroase, iar înainte de a obține indepen-
dența față de unguri, măreția lui Basarab I se va fi manifestat cu precă-
dere într-o bună organizare (cf. Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșan – Ioan
Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești), dar poate că
în primul rând a fost un bun orator și politician, el reușind să convingă
pe muntenii sud-carpatici de necesitatea unei organizări statale superi-
oare pre-existentelor cnezate de origine slavă (de reamintit pentru nume-

520
le cneazului cele menționate la ebraicul kneseth=parlament, egipteanul
neset=tron regal, respectiv minoicul Knossos, reședința zeiescului jude
Minos. Cneazul avea și funcția de jude. Dacă ar fi totuși să analizăm la
rece timpul necesar realizării acestui plan măreț până la obținerea ne-
atârnării față de unguri după lupta de la Posada, cu toată acceptarea unor
relații apropiate și constante dintre românii ardeleni și cei sudici conduși
de cnezi slavi dar probabil pe jumătate românizați, poate că ar trebui să
acceptăm cel puțin existența unuia din anteriorii legendari Negru-Vodă
sau Radu-Negru, atât de controversați și poate prea în grabă negați.
Crearea unei adevărate oști naționale pare o realizare ce necesita un timp
premergător mult mai mare decât o generație...Nu par deci surprinză-
toare cronicile care coboară data descălecatului pe la 1290, deși istoricul
ploieștean P.D. Popescu considera în Basarabii că în afara banului, pri-
mul domn Basarab, Întemeietorul, va fi avut alături cam întreaga suită
de demnitari, iar anterior menționata Istorie a Transilvaniei în 3 volume
afirmă realist că ardelenii ce au trecut Carpații doar au impulsionat for-
marea statelor românești, nu le-au putu crea ei cu mica lor armată, și nici
așa de repede.
Ca deobicei în istoria română, încă de la primii domni apar problemele
dilematice. Nu numai că despre cei doi precedenți lui Ioan Basarab nu
știm decât fragmente de legende tradiționale, dar nici locul exact al bă-
tăliei de la Posada nu se cunoaște, posada fiind un termen de origine la-
tină destul de imprecis, desemnând o trecătoare prin munți, de care sunt
plini Carpații de oriunde, situație ce a generat o mulțime de presupuneri
și propuneri. S-au ales pe rând Bucegii, Valea Oltului ori trecătorile din
Munții Banatului, pe unde de fapt pătrunsese în țară trufașul angevin. În
astfel de cazuri incerte intervine de regulă numita și renumita logică is-
torică, argumentele fiecărui susținător fiind în genere acceptabile asupra
Posadei. În ceea ce ne privește, înclinăm spre opiniile mai noului istoric
Alex Mihai Stoenescu (cf. Istoria Olteniei), care e mai atent ca alții a-
supra unui detaliu mic, dar cât se poate de important: Cronica ilustrată
vieneză spune că regele angevin rănit se grăbise să ajungă urgent în Un-
garia pentru a se pune la adăpost și a se îngriji, oprindu-se câteva zile în
cetatea Timișoarei pentru tratarea rănilor căpătate la Posada, de unde cu
greu scăpase viu. Or, dacă intervenția medicală salvatoare nu permitea
categoric nici cea mai mică întârziere, nu drumul prin Valea Oltului i-ar

521
fi permis răgazul necesar la Timișoara ci la Arad sau Oradea, el s-ar fi
oprit acolo doar dacă s-ar fi întors pe drumul pe care sosise, anume prin
Munții Banatului. Pare o variantă cât se poate de logică și validabilă,
deși la prima vedere Posada scrisă de Nicolae Stoicescu – un bun medi-
evist, – și Florian Tucă pare și ea convingătoare asupra trecerii în Ar-
deal prin Valea Oltului. O altă dilemă mai puțin complicată decât lo-
calizarea Posadei e plata în continuare a tributului către regele angevin,
în contradicție cu obținerea neatârnării Țării Românești. La acest punct
se omite cu ușurință semnificația vasalității medievale. Vasalul plătea
seniorului o sumă pentru a-și asigura protecția, dar nu era o dovadă a de-
pendenței politice. Se spune de exemplu că un vasal german avea la un
moment dat circa 20 de seniori, toți plătiți, dar fără a-l jena în acțiuni (cf.
Istoria românilor, ed. Academiei române, ultima ediție). De foarte multe
ori pe parcursul istoriei, deși vasalul își plătea conștiincios datoriile de
supus statornic, atunci când el avea nevoie de protecția seniorială, ori o
primea cu mare întârziere, ori n-o primea deloc. Iancu de Hunedoara de
exemplu, fidel papei și Vaticanului, primește ajutor unguresc la vreo doi
ani după ce se încheiaseră problemele (cf. Camil Mureșan, Iancu de Hu-
nedoara). Plata tributului față de turci era de altă natură, fără îndoială.
Vorbind despre originea domniei, profesorul de istorie Mihail M. An-
dreescu pune în discuție legat de aceasta durabila tradiție rămasă după
retragerea aureliană (jus valachorum), alterată regional de influențele in-
vadatorilor, evidențiind totodată și rolul Bisericii Ortodoxe, singura ca-
pabilă de a ține strânse legăturile dintre românii timpurii (cf. Puterea
domniei în Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVI).
Trecând la alți domnitori români, vom menționa pe cei mai remarcabili
deși, dată fiind poziția incomodă a Țărilor Române, îi putem numi re-
marcabili pe oricare dintre ei, fiecare având contribuția sa concretă în is-
toria țării și neamului. A-i numi pe toți ar însemna ocuparea unui spațiu
mult prea extins, așa că-i vom prezenta succint pe cei mai proeminenți.
A pune acum în discuție numele Basarab ar însemna fragmentarea
expo-zeului, așa că vom rezerva acestui subiect ultimul capitol. Vom
observa că asemeni regelui Decebal de pe columna traiană, nici domnii
români nu obișnuiau să poarte coroană, decât probabil la anumite rare
ocazii, cu toate că potrivit lui Dimitrie Cantemir aceștia nu difereau cu
absolut ni-mic de regii autocrați ai lumii (Descrierea Moldovei).

522
Căciulile domnilor români au declanșat adevărate teorii referitoare la
importanța lor față de simbolica coroană regală, însă e greu de tras
concluzii în această direc-ție, deși se poate presupune o legătură cu
boneta frigiană a lui Decebal și cu lipsa cel puțin a unei coroane dacice
din descoperirile arheologilor. Deși s-a afirmat că aurul era monopol
regesc la daci, s-au descoperit multe coifuri din aur probabil
ceremoniale, purtate de nobilii daci, care aveau și brățări consistente din
același metal. Cert e că începând cu un anumit moment, turcii au interzis
complet purtarea coroanei de către domnii români, permisă fiind doar
căciula cu tuiuri acordată de sultan în urma unei fastuoase ceremonii la
Istanbul, desigur pe spezele unsului. Tuiurile (cozi de cal) erau însă mai
puține decât ale marelui comandant de oști osmanlâu, căruia domnul era
obligat să-i acorde maximul onor, inclusiv să-i sărute cizma, turcul stând
înșăuat iar voievodul descălecat, eventual îngenunchiat, sfidări adesea
netolerate de domnii mai mult cu-rajoși și devotați propriului neam decât
grijulii față de propriul tron sau cap. Dacă tot am vorbit de regele
Decebal al dacilor și de coroanele urmașilor daco-români, putem
menționa că și la unii domnitori medie-vali români funcționa principiul
agnaților, adică al urmașilor la tron cei mai apropiați de fostul rege-tată
pe linie bărbătească, ei având prioritate în fața fiilor acestuia.
Un eveniment important pentru Țara Românească a fost înființarea la
1359 a Partiarhiei Române, de fapt mutarea acesteia de la neidentificata
Vicina (se știe doar că era în Dobrogea în apropierea Dunării) la Câm-
pulung apoi la Argeș, mișcare legată de numele fiului lui Basarab I,
Alexandru Nicolae (1352-1364), moment în care acesta devine ortodox,
deși tatăl său fusese ortodox (schismatic) iar soția sa doamna Clara ră-
mâne în continuare catolică, obținând la Curte succese în convertirea de
ortodocși la catolicism, drept pentru care e felicitată de papă. Clara era
originară din Dăbâca (o chema Klara Dobokay), cetatea presupusă reșe-
dință a viteazului cneaz Gelu, consemnat de cronica notarului anonim al
regelui Bela, al cărui nume l-am raportat la gel/gal, iar numele celebrei
cetăți din apropierea Clujului poate ascunde combinația da (articol echi-
valent al englezescului the)+bîk=taur la ruși, egiptenii având într-un
context semiotic similar byk=șoim, comparat de noi cu englezescul big=
mare. Istoria Transilvaniei în 3 volume consideră numele Dăbâca de
proveniență slavă, unde duboku înseamnă fundătură. Clara reprezintă un

523
moment important pentru ortodoxia româ-nească, deoarece catolicismul
a căutat pe atunci a se impune într-o zonă deja declarată ortodoxă,
capabilă chiar să acapareze destui catolici, îngrijorător de mulți. Conflic-
tul dintre ea și fiul Vladislav I sau Vlaicu-vodă (1364-1377) a fost încă
și mai accentuat. Pare notabilă și mai ales pripită strădania ungurilor de a
catoliciza Țara Românească și Moldova înainte de convertirea completă
a ortdodocșilor ardeleni, intenție nerealizată nici după tunurile irațio-
nalului general austriac Buccow spre sfârșitul secolului XVIII. Următorii
domni Basarabi, Radu I (1330-1383) și Dan I (1354-1386) sunt preocu-
pați de organizarea armatei, a economiei și a vieții religioase, viteazul
Dan I fiind renumit ca promotorul dinastiei Dăneștilor, dar și ca fratele
Marelui Mircea cel Bătrân (1355-1418), considerat pe drept cuvânt unul
din cei mai remarcabili domni români, numit cel Bătrân de către Mircea
Ciobanul (domn al Țării Românești în 1545, 1553-54 și 1558-59), pen-
tru a se evita confuzia. Este o pură întâmplare ca bătrân să întărească
aici aserțiunea noastră precedentă referitoare la bătrânețe (mare cantitate
de ani) și măreție (cf. alt=bătrân în germană și altus=mare, înalt în
latină, etc.). Dacă mulți au presupus o înălțime medie pentru domnitor
conform portretelor sale rămase prin biserici ca adevărate și meritorii
icoane, credem că Mircea putea fi de o statură medie spre înaltă, deși
este greu azi de făcut o impresie după reprezentările bisericești pictate,
pictorii bizantini nu intenționau nicidecum să redea fotografic realitatea
fizică, interesul lor fiind mai mult spiritual (cf. Viktor Lazarev, Istoria
picturii bizantine sau Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine).
Totuși, întrucât fiul său apare înzăuat, deci la vârsta adolescenței și mult
mai scund decât Mircea, am fi tentați a presupune că domnitorul putea
avea o înălțime superioară față de medie. Pe deasupra, curajul și întreaga
lui viziune a la grande nu puteau fi decât ale unui om mai înalt decât
media, și sfatul lui Russell de a contempla lucruri grandioase, deși subi-
ectiv, poate spune ceva în cazul lui Mircea și al staturii lui.
Despre relativul realism al pictorilor bizantini nu mai insistăm, însă ac-
vilele bicefale de pe genuncherele armurii domnului putem fi siguri că
reprezentau legăturile cu lumea bizantină, și asemenea amănunte ar fi
trebuit să-l atenționeze pe Iorga înainte de deshumarea de la necropola
domnească a Curții de Argeș asupra faptului că primii domni români n-
au fost completamente occidentali - cum s-a presupus uneori la anali-

524
zarea artefactelor prețioase și rafinate, - dar nici completamente bizantini
ca în fresce, - și în niciun caz țărani, cum s-a grăbit el să afirme pro-
vizoriu. Poate că graba necesară scrierii uriașei cantități de articole și
cărți și-a spus cuvântul de câteva ori în opera lui complexă și vastă.
George Călinescu spunea că de orice domeniu cultural românesc te-ai
apropia, e imposibil să nu constați că Iorga a trecut pe acolo (cf. op. cit.).
Țara Românească din timpul lui Mircea cunoaște o rară dezvoltare eco-
nomică, cuprinzând cea mai întinsă arie de oricând, inclusiv ținutul lui
Dobrotici și așa-zisa Basarabie, adică cele câteva raioane din sudul Mol-
dovei. Oricât ar fi de contestat evenimentul, titlurile deținute de Mircea
în acte sunt greu de ignorat. Mânăstirea sa preferată Cozia, comparabilă
în frumusețe cu oricare mare ctitorie din oricare dintre cele trei țări ro-
mâne, stă mărturie a perioadei în care a strălucit acest minunat Lu-
ceafăr al dinastiei, după cum l-a numit istoricul ploieștean Petru De-
metru Popescu (cf. op. cit.).
Despre Cozia spuneau cumanofilii că numele îi provine de la cumanicul
coz=nucă (ce multă și insistentă atenție microscopică spre evidențierea
cumanismului românilor, comparativ cu diminuarea latinismului de circa
o sută șaptezeci de ani), - în apropierea ei fiind într-adevăr o asemenea
livadă, dar fără a se face prea multă analiză: atâta timp cât minunata cti-
torie se află într-un masiv muntos lipsit în genere de nuci și numit tot
Cozia, atâta timp cât și Paul de Alep specificase în urma vizitării ei că
numele i s-a tras de la “fortăreață de pământ”, din pricina nenumăraților
munți din această țară, putem căuta grabnic și fără teamă în altă parte,
probabil într-un termen care să însemne munte, cum am menționat pe la
început, când am vorbit despre goth, gat, insula grecească Cos sau
legen-darul Kas al turcilor, cu atât mai mult cu cât și în alte locuri din
România găsim denumiri de forme muntoase ori de localități situate în
asemenea zone, cum ar fi Cozla, Costești, Coștila, și probabil altele
similare, unde diferența c/g sau s/ș nu pune probleme majore.
Presupunem că dacă numele mânăstirii Frăsinet e justificat de frasini,
procedeul nu se poate generaliza, o comună din Câmpia Ploieștilor de
exemplu, poartă numele Brazi, și în afara celor prezenți în curțile
gospodarilor, plantați deobicei cu ocazia unei nașteri de urmași de sex
bărbătesc, nu putem spune deloc că falnicele conifere au justificat
numele localității, probabil nici în hu-nedoreanul Brad nu abundă

525
brădetul. După cum am arătat anterior, în cazul prezenței unor migratori
străini, denumirile se pot altera, un caz similar ne prezintă și istoricul sas
Kurt Horedt (op. cit.), referindu-se la numele Brașovului, căruia sașii îi
spun Kronstadt. Regretatul istoric și arheolog ne informează că la mijloc
ar fi vorba despre o interpretare a-parte. Substantivul slav
krane=ienupăr la origine, s-a transformat în Kronstadt= orașul
coroanei, fără ca acesta să fi avut vreo legătură deo-sebită cu vreun rege!
Istoria Transilvaniei aprobă aserțiunile lui Horedt. Același Horedt ne
spune în același loc că în mod paradoxal românii au fost cei care au
denumit orașele săsești, chiar folosind termeni germani, anume după
numele burgmeister-ului la un anumit moment îndepărtat în timp, cum s-
a întâmplat cu Hermannstadt (Sibiu) sau cu Cristianu de lângă Brașov.
Întărirea oastei și economia țării i-au dat curajul de a interveni cu a-
plomb chiar în politica Imperiului turc, îndrăzneală comparabilă cu a
strămoșului Burebista, și el un mare organizator al trebilor interne, tot-
odată un îndrăzneț întreprinzător în afacerile intestine ale Romei, pro-
babil un om înalt și el. Ca și în cazul Posadei, nici misteriosul loc numit
Ro-vine n-a putut fi stabilit cu precizie, certă rămânând numai victoria
asupra sultanului Baiazid al II-lea, și aproximarea amplasării Rovinelor
nu departe de Curtea de Argeș. Strategia de a se folosi cu succes de ali-
atul natural numit relief, moștenită probabil de la geto-dacii lui Decebal
a dat roade, însă cu mari sacrificii, subapreciate în primul rând de către
boierime, care a devenit colaboraționistă cu turcii în alegerea unui sub-
stitut al domnului aflat de drept în funcție, în persoana lui Vlad I (numit
Uzurpatorul, care a acceptat plata unui tribut către otomani, prilej de
confuzii – dacă Mircea ar fi fost învingător, cum de primeau turcii
tribut?! În realitate, tributul îl plăteau boierii și Vlad Uzurpatorul, iar
dacă așa cum se lăudau cronicile turcești Mircea ar fi fost înfrânt la
Rovine, turcii ar fi transformat Kara Iflak-ul într-un ținut supus lor,
armata vlahilor ar fi trecut imediat sub steagul semilunei, însă Mircea
apare în cronici ca aliat al cruciaților la Nicopole, nicidecum ca supus al
sultanului. Gibbon apreciase lupta de la Nicopole ca fiind ultima cioc-
nire de anvergură a cavaleriei feudalilor (cf. și Aurel Decei, Istoria impe-
riului otoman). Prin urmare, dacă s-a spus că traducerea în românește a
cronicilor turcești nu a adus nimic nou celor cunoscute deja istoriografiei
românești, putem afirma că faptul a adus cel puțin o informație utilă:

526
cronicarii turci mințeau cu nonșalanță, fiind foarte probabil aserviți sul-
tanului și nu adevărului, atitudine comparabilă cu cea a cronicarilor
egipteni cu mii de ani înainte de formarea neamului turcesc. (Bătălia de
la Qadesh de exemplu apare ca o strălucită victorie a zeiescului Ramses
al II-lea, când de fapt a fost un meci egal, din care faraonul abia scăpase
cu zile). Baiazid la fel, se lăudase cu o victorie la Rovine (din care era
adevărată doar distrugerea Argeșului), dar fusese nevoit să se refugieze
peste Dunăre în graba mare singur, părăsindu-și trupele hărțuite și strâm-
torate. Turcii nu prevăzuseră că o victorie mincinoasă se va reflecta ul-
terior în urmările bătăliilor, care nu se puteau interpreta după bunul plac
al cronicarilor temători de pedeapsa sultanului. Evident, după indiscu-
tabila victorie a românilor (unii istorici sugerează și motivează existența
mai multor bătălii victorioase pentru Mircea), regele Ungariei se lăudase
că victoria îi aparținuse, replica lui Baiazid fiind amenințarea că va veni
și-l va găsi oriunde s-ar ascunde, rămasă doar la acest stadiu. Renumitul
medievist și istoric al Bizanțului sir Steven Runciman (1903-2000) ob-
servase din nefericire doar că Mircea devenise tributar sultanului, fără a
da dovadă că-i sunt cunoscute amănuntele favorabile domnului român
față de turci (cf. Căderea Constantinopolului, 1453, cap. 2).
Din nefericire, deși reușise să domnească și în Dobrogea (fără lupte, se
pare că îi fusese transmisă ca unui conațional de către Ioancu, fiul lui
Dobrotiță alias Dobrotici pentru bulgari), tot lui Mircea i-a fost dat s-o
piardă, rămânând a turcilor până la obținerea Independenței față de ei în
anul 1877/78, deși s-a afirmat că niciun document nu atestă pierderea
ținutului în vremea lui. Din istoria Dobrogei vol. III presupune totuși în
mod plauzibil că importanta pierdere i se poate imputa nu lui Mircea ci
predecesorului, Vlad Uzurpatorul.
S-au dedicat Marelui Mircea nenumărate opere literare și de artă, prima
monografie fiind semnată de pașoptistul Dimitrie Bolintineanu, primul
poem de către Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia),
Scrisoarea a III-a de Eminescu fiind pe măsura geniului ambilor, dar și
o dovadă a totalei lui aprecieri pentru un mare domn, mai ales dacă luăm
în calcul așa cum se cuvine, incomparabila diferență dintre o mică țări-
șoară și un colos pe care aproape o Europă întreagă făcea tot posibilul
să-l evite. Marele istoric român P.P. Panaitescu i-a dedicat cea mai
reușită și extinsă monografie, fiind folosită și de alți istorici, dar și pe

527
alocuri combătută. Sulptorul tulcean Ion Jalea (1887-1983), născut chiar
în anul Independenței, i-a ridicat la Tulcea o mândră statuie ecvestră.
Fără absolut niciun fel de dubii, Mircea cel Mare va rămâne în istoria
românilor ca unul din cei mai merituoși domnitori, fiind primul euro-
pean victorios într-o confruntare cu turcii otomani. A rămas de la el o
vorbă mare, adresată celor nevoiți la corvezi împovărătoare prestate
către boierime: “celor care vă vor pune la mai multe munci decât am
hotărât eu, să le dați la cap!” Prin urmare, asemeni altui mare domnitor
și înaintea acestuia, - neliniștitul Ștefan Vodă al Moldovei, - Mircea rea-
lizase importanța susținerii principalei forțe a Marii Oști și de fapt a
economiei țării, asigurându-și astfel sprijinul și locul în inimile tuturor,
fără a-și atrage în același timp oprobiul boierimii, pentru care înființase
Sfatul Domnesc, realizare importantă și de durată (putem deci percepe
nota de umor din îndemnul său către țărănime, dar totodată și capacitatea
aces-teia de a înțelege cum se cuvine sfatul, pe vremea domniei lui
Mircea nu s-au înregistrat conflicte între numitele păturile sociale). Tot
el a proce-dat la împărțirea administrativă a țării (durabilă și aceasta) în
județe, denumite după principalele cursuri de apă ce le străbăteau (cu
câteva excepții). Numele județului și al judelui sunt de origine latină,
deși limba scrisă a țării era încă slavona, însuși Mircea având relații de
înrudire cu lumea slavă, dar nu trebuiesc sub nicio formă ignorate
numele românești de persoane sau toponimele, cu o vechime indisputabil
mai mare decât consemnarea lor în scriptele lui Mircea. Cel puțin un
portret de-al domnului e asemănător unui voievod sârb, Mircea a avut
relații de înrudire prin alianță cu domnii sârbi, însă numele său nu-i de
găsit în lumea slavă, ori poate fi o îndoielnică excepție; să nu uităm, în
Serbia trăiesc încă și astăzi o mulțime de români despre ale căror relații
destul de puțin rezonabile cu sârbii a amintit în treacăt istoricul Silviu
Dragomir (1888-1962) în Valahii din nordul Peninsulei Balcanice –
sârbii erau pedepsiți dacă se căsătoreau cu parteneri valahi, cărora li se
cerea deobicei să susțină că sunt sârbi sau slavi, sosiți acolo nu se știe
când și cum.
Vlad Dracul (1390-1447) a fost renumit ca om de arme, seniorul său
regele Ungariei Ludovic de Luxemburg conferindu-i distincția de Cava-
ler al ordinului dragonului, de unde și-a luat numele. A fost fiul lui Mir-
cea cel Mare. Numele lui a fost umbrit însă de fiul său Vlad Țepeș

528
(1431-1476), fire cât se poate de hotărâtă în asigurarea dreptății, bună-
stării și neatârnării Țării Românești. Cu toate exagerările lui, a fost totuși
agreat de majoritatea românilor din moment ce a fost numit și renumit
domn în trei rânduri. Un domn rău era urât încă din timpul vieții, nu re-
zista prea mult în scaun, de unde s-a tras probabil în grabă renumele ro-
mânilor de a nu agrea prea mult un domnitor, ceea ce nu s-a întâmplat cu
Țepeș-vodă nici până astăzi, fiind uneori de-a dreptul regretat. Curajul
lui l-a făcut renumit și în Occident, iar dacă au rămas și portrete aproape
caricaturale de-ale lui, faptul se datorește gravorilor nemți, deoarece
Vlad restrânsese drepturile negustorilor brașoveni, ai căror burgmeisteri
se purtau inechitabil față de sireacii lui Țepeș, cum numea el pe negus-
torii români. Nu-i putem bănui de sărăcie sau de o exagerată cinste pe
negustorii lui protejați, însă putem presupune că termenul ar putea avea
ceva în comun cu lumea orientală, poate chiar siriană, dacă nu cumva pe
atunci va fi persistat încă legătura cu anterior menționatului sir=mare,
important.
Renumitul arhidiacon Paul din Alep a vizitat Țara Românească în se-
colul XVII, deci mult după moartea lui Vlad Țepeș, dar prin intermediul
bizantinilor încă necuceriți complet de turci, românii trebuie să fi cu-
noscut lumea Orientului Apropiat. Vlad Țepeș a fost susținut atât de Ian-
cu de Hunedoara al Transilvaniei, cât și de Ștefan cel Mare al Moldovei.
Ne putem întreba (teoretic) cum ar fi arătat lumea românească dacă cei
trei mari viteji și-ar fi dat mâna într-o uniune statală (ireală și de necon-
ceput pe atunci), sau cel puțin și-ar fi unit armele împotriva otomanilor,
în caz că marele Iancu ar fi fost ceva mai tânăr și mai norocos. În afară
de cruzimea lui exagerată de cronicile occidentale sau turcești, Vlad a
fost renumit (și iubit) pentru cinstea și dreptatea lui, dar nici cu vitejia nu
stătea mai prejos, celebrul „atac de noapte” din 16 spre 17 iunie 1462, a
produs pagube însemnate armatei lui Mahomed al II-lea Cuceritorul,
care întâlnește în Țara Românească o opoziție incredibilă și mai ales in-
acceptabilă pentru marea-i ambiție. Potrivit istoricilor bizantini și indi-
rect cronicilor turcești, ar fi fost de fapt vorba nu doar de o victorie ci
chiar de două, la fel cum s-a spus despre Rovinele lui Mircea, locația
exactă rămânând la fel de greu detectabilă. Trufașul Mahomed al II-lea a
fost obligat de Țepeș să se retragă cât se poate de grăbit pe unde venise,
dar fără pradă și cu mari pagube, potrivit înregistrărilor occidentale (cf.

529
Nicolae Stoicescu - Vlad Țepeș). Domnia lui Țepeș va fi totdeauna în
istoria românilor un moment de mândră și regretată amintire, în ciuda
vremurilor tulburi ce i-au adus sfârșitul misterios și foarte probabil mișe-
lesc în apropierea Snagovului, de numele său fiind legată și prima ates-
tare scrisă a Bucureștiului (1459, la un secol de la înființarea Patriarhiei
Române și cu patru secole înainte de Mica Unire). Timp de câțiva ani,
tronul lui Țepeș e deținut de fratele său Radu cel Frumos, zice-se pre-
feratul intim al lui Mahomed al II-lea, fapt ce a stârnit mânia necru-
țătoare a lui Ștefan cel Mare, care l-a pedepsit cu armata, exagerând însă
împotriva Brăilei, pe care o distruge în raidul punitiv din 1470, atră-
gându-și ura neîmpăcată și neiertătoare vreodată a brăilenilor. A rămas
de-a lungul secolelor renumita lor scrisoare indignată și necruțătoare, dar
total îndreptățită (cf. Constantin Giurescu – Istoria orașului Brăila, pe
cât timp Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare sub co-
ordonarea lui Mihai Berza justifică actul lui Ștefan prin dorința de eli-
minare a rivalității pentru porturile deținute de domnul moldovean la
Marea Neagră; impulsivitatea lui Ștefan, remarcată și consemnată de
marii cronicari poate fi un indiciu a staturii de om “mic la stat”, în con-
trast cu comportamentul “domnesc” al lui Mircea). Soarta a făcut ca exa-
gerările din timpul lui Vlad Țepeș să se amplifice la modul ridicol în
lumea modernă, plăsmuitul Dracula având ca unic rezultat pozitiv sus-
citarea interesului occidentalilor pentru un mare domnitor român și
pentru presupusa lui reședință la splendidul castel Bran.
După Vlad Țepeș, cea mai proeminentă figură de domn al Țării Româ-
nești a fost luminatul și seninul Neagoe Basarab (1481-1521), de nu-
mele căruia este legată minunea bisericească de la Curtea de Argeș, o
bijuterie refăcută aproape din ruine de către arhitectul francez André
Lecomte de Noüy (1844-1914), eminentul elev al celebrului restaurator
de monumente medievale (printre care Notre Dame din Paris sau castelul
din Carcasonne), arhitectul Viollet-Le-Duc (1814-1879). Lecomte de
Noüy a fost la vremea sa criticat pentru “orientalizarea” bisericii, însă ul-
terior s-a stabilit că la exterior n-a influențat prea mult asupra origi-
nalului, numai fresca interioară s-a cam depărtat de tipicul bizantin ori-
ginal. Inspirația orientală a ornamentelor exterioare nu poate fi pusă la
îndoială, însă în ansamblul ei biserica este indiscutabil o creație ortodoxă
românească, la fel ca sora ei Trei Ierarhi din inima Iașiului, de inspirație

530
gruzină și armenească, folosind însă din abundență motive decorative
pur românești. Istoricul Manole Neagoe se limitează la critica elemen-
telor orientale folosite la aghiasmatar, biserica îi pare destul de lăudabilă
(cf. Curtea de Argeș). Neagoe a fost primul domn purces din marea și
puternica familie a boierilor Craiovești care și-a luat numele Basarab
fără a aparține în realitate acestei dinastii. Se spune că înstăriții Craio-
vești (de pe urma comerțului cu animale mari, bovine și cabaline), au
sosit la Craiova din sudul Dunării, biserica mânăstirii Strehaia (târziu, în
secolul XVII) având altarul dispus spre sud, contrar orientării estice
consacrate, probabil în semn de amintire a direcției din care a provenit
clanul lor, realitate destul de târzie pentru a fi extinsă retroactiv și asupra
formării sud-dunărene a românilor, porniți apoi în migrație spre nordul
fluviului. După cum observase Manole Neagoe (cf. Neagoe Basarab),
numărul redus al sfetnicilor Craiovești din Sfatul Domnesc poate contra-
zice părerea generală că aceștia dominau politica țării în acel timp, dar
tot același istoric remarca și numărul redus al fețelor bisericești din jurul
domnitorului considerat un evlavios, fără a lărgi raționamentul și la Cra-
ioveștii din jurul său, care aveau totuși efectiv o mare influență. De fapt,
spre deosebire de Movilești, echivalenții lor moldoveni, Craioveștii s-au
arătat de la bun început dispuși să accepte și să colaboreze cu domnia,
conștienți de avantajul reciproc. Ca semn de apreciere, domnul Radu cel
Mare Basarab (1495-1508), înființase pentru ei instituția Băniei, deve-
nită ulterior ultimul stagiu în drumul spre domnie (cf. Ștefan Ștefănescu
– Bănia în Țara Românească; același autor - Țara Românească de la
Basarab I “întemeietorul” până la Mihai Viteazul, lucrări utile care omit
totuși în mod inexplicabil să menționeze că și Mihai Viteazul deținuse
funcția subiacentă domniei de Mare Ban al Craiovei). Neagoe Basarab
va rămâne în istoria românilor pentru liniștea și prosperitatea asigurată
țării, pentru minunata biserică a mânăstirii Curtea de Argeș, pentru ctito-
rirea Mitropoliei târgoviștene (1517), dar și pentru interesul acordat
activităților culturale. Au rămas de pe urma lui înțeleptele Învățături
către fiul său Theodosie, un adevărat manual adresat viitorilor principi
români. A fost un domn dintre cei deosebiți. Dacă în domeniul cultural
Moldova se poate lăuda cu mulți și mari oameni de cultură, nu trebuie
uitată nici contribuția personalităților consistente ale culturii Munteniei.

531
 Minorul Theodosie, susținut de banul Preda Craiovescul ca tutore, se va
confrunta cu dorința beyului Mehmet (care pretindea a fi român din viță
domnească) de a pune mâna pe conducerea Țării Românești, luptă am-
plificată de următorul domn, viteazul Radu de la Afumați (decedat în
1529) care poartă circa 20 de lupte glorioase cu turcii, potrivit inscripției
de pe eleganta piatră funerară de la Curtea de Argeș, opera unui cioplitor
sas din Sibiu, artiști încurajați încă de Neagoe, fiind în final asasinat de
boierimea prea puțin dispusă a-și sacrifica viața și bunurile în loc să plă-
tească tributul produs din greu de supușii lor. E greu sau aproape impo-
sibil să considerăm boierimea ca fiind slavă, pe atunci deja mulți luptă-
tori români primiseră titluri nobiliare și averi de pe urma vitejiei în lupte,
probabil concepția lor se adaptase conform celor cu mai multă experi-
ență în domeniu. La drept vorbind, permanenta luptă dintre marii boieri
și domnitorii ce căutau sprijin la cei oropsiți a fost o caracteristică de
bază și constantă a Țărilor Române, dar și a multor țări europene cu ace-
lași nivel de dezvoltare economică, unele cu o suprafață mai mare ca a
lor.
După înrăutățirea situației impuse de turci, apare salvatorul Mihai Pă-
trașcu-voievod, consacrat în istorie sub numele de Mihai Viteazul
(1558- 1601), figură de talie europeană, distins aproape în orice domeniu
renascentist, deși țara se va scălda încă mult timp în mizeria feuda-
lismului abuziv și degradant impus de otomani. S-a căutat uneori o pa-
ralelă între Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare al Moldovei, întreprindere
aproape inutilă și în fond imposibilă, cei doi mari domnitori români
trăind în epoci și în condiții diferite. Profesorul de istorie ploieștean Ion
C. Petrescu de exemplu, îl clasifică fără rezerve pe Mihai drept cel mai
mare domnitor român, amintind cu mândrie că și dumnealui s-a născut
în Oltenia, fiind deci subiectiv (Mihai Viteazul și arta diplomației), în
timp ce mai vârstnicul coleg ardelean Anton Moisin, tentat de asemenea
la o comparație a celor doi, acordă întâietate lui Ștefan (Mihai Viteazul –
o expunere sistematică și completă a luptelor sale), admițând totuși că
vremile erau diferite. Ardeleanul Ioan Sârbu amintește de banul Iani, un
unchi grec al domnitorului (Istoria lui Mihai Viteazul, domnul Țării Ro-
mânești), ceea ce unii răuvoitori au speculat că românii n-ar trebui să se
laude prea mult cu el, tentativa lui de a uni pe români fiind mai degrabă
un act mercenar de cucerire a celor două ținuturi românești, nicidecum o

532
intenție de aducere laolaltă a foștilor daco-romani, cum susținuse marele
istoric pașoptist Nicolae Bălcescu (Românii supt Mihai Viteazul). Mă-
reția lui Mihai tocmai în macroviziunea asupra soartei neamului româ-
nesc a stat în primul rând, dorind o țară mare a românimii majoritare și
vechi, pe câtă vreme Europa contemporană părea a se cantona într-o or-
ganizare pitică de ducate, dacă nu chiar la nivel de polis grecesc sau o-
raș-stat fenician (Italia de exemplu, dominată de Genova și Veneția,
devenite chiar rivale de moarte încă de pe vremea asedierii Constantino-
polului, păreau și acționau aidoma polis-urilor Greciei antice). Viteza de
deplasare a trupelor i-au atras lui Mihai comparația cu Alexandru Ma-
cedon, dar în afară de viteza, curajul și hotărârea cu care a reușit să
elibereze aproape întregul curs al Dunării ce mărginea Țara Românească
de ocupația turcă, Mihai Viteazul a fost și un bun diplomat, deși potrivit
istoricului Anton Moisin (op. cit.), Ștefan i-a fost superior prin evitarea
conflictelor cu doi dușmani în același timp (situație evitată sistematic și
de turci), de parcă intențiile mărețe ale lui Mihai i-ar fi putut aduce
altceva decât numeroși dușmani deodată, și interni, și externi. Într-ade-
văr, Mihai s-a bazat prea mult pe mercenari, secătuindu-și chiar visteria
personală, iar când masele de iobagi români ardeleni s-au răsculat
asigurându-l că i se vor alătura, în loc să-i susțină, Mihai i-a refuzat,
poate una din cele mai mari erori comise de el, probabil greu de imaginat
pentru Ștefan sau Mircea cel Mare. Ar fi avut astfel o oaste redutabilă și
chiar dacă inferior instruită și dotată, mult mai numeroasă, mai hotărâtă
și mai devotată (așa gândim noi astăzi, după câteva exemple de lupte
cruciale în care cantitatea a prevalat în fața calității). Succesele fulgeră-
toare de-a lungul ambelor maluri dunărene au îndemnat pe bulgari și pe
sârbi să-i propună alăturarea acestora armatei românilor spre a porni
eroic la cucerirea Istanbului, ceea ce Mihai a refuzat în mod rațional,
știind că succesele sale au fost obținute și datorită absenței favorabile a
grosului armatei turcești, antrenate într-un dificil război cu persanii. Cu
alte cuvinte, la acel moment Mihai nu fusese copleșit de succes, abia
după cucerirea Moldovei începe să exagereze războindu-se cu toată lu-
mea, cu Polonia și cu Imperiul, evident mai puternice, pierzând astfel nu
numai Ardealul și Moldova, dar însăși Țara Românească, și asemenea
situații pot justifica aprecierile lui Fernand Braudel – „Mihai Viteazul a
fost greu de înțeles, dar și mai greu de judecat” (cf. Mediterana și lumea

533
mediteraneaă în epoca lui Filip al II-lea). Foarte probabil copleșit de
atâtea contradicții și opoziții, Mihai pare a pierde teren și a nu mai face
față situațiilor care-l asaltau de pretutindeni, ajunge un luptător solitar nu
ca un hoplit susținut de cele nouă ajutoare mai tinere, ci ca un Ahile sau
ca un eroic și neclintit Socrate înaintea morții. Nu i se poate imputa lui
Mihai ruperea de propria-i boierime, în primul rând de eroicii și aproape
invincibilii frați Buzești, care îl acuzau de o prea mare apropiere de no-
bilimea ungurească, putem presupune refuzul cererii lor de a li se acorda
moșiile imense ale grofilor, nu i se poate reproșa prea categoric nici le-
garea de glie a țăranilor, aceasta existase dinaintea lui, însă pe plan
strategic i se poate imputa pierderea luptei de la Mirăslău, tactica perver-
să adoptată acolo de italo-albanezul Basta trebuind să-i fi fost familiară
din confruntările cu tătarii. În ceea ce privește flerul său politic, ne pu-
tem întreba cum de se putuse lăsa înșelat de Împărat ca să-l accepte
alături pe Basta, militar foarte capabil dar cât se poate de ambițios și
perfid, ceea ce în final i-a adus domnitorului sfârșitul. După ce nu s-a
prezentat la întâlnirea planificată în prealabil cu Împăratul Austriei,
Avram Iancu (deja atins de demență) a spus o vorbă pe care Mihai ar fi
putut-o întrebuința la propunerea Împăratului de a se alia cu Basta: “Ce
poate să discute un nebun ca mine cu un mincinos ca el?!” (cf. Silviu
Dragomir – Avram Iancu, numai că Împăratul era și mincinos, și mai
dezaxat ca Mihai). Giorgio Basta și-a văzut o parte din vis realizată, a-
jungând principele Ardealului, dar în amintirea românilor rămâne un om
mic.
Și Mihai era un om religios asemeni lui Ștefan, a ctitorit câteva biserici
și mânăstiri frumoase, dar a trăit prea puțin și a nutrit planuri prea mărețe
pentru a le realiza în epoca lui și cu mijloacele posedate. Va rămâne însă
în istoria românilor și a Europei pentru faptele sale și ideea de unire, deși
de scurtă durată. A fost substanțial ajutat bănește de țarul Rusiei Boris
Godunov, și el împărtășind o soartă tragică. Ca și Baiazid sau alți mari
comandanți de oști, Mihai Viteazul era numit de italieni il Valoroso (cf.
Aurel Decei, Istoria imperiului otoman). Credem că totuși istoricul
A.D.Xenopol căutase să fie exagerat de rațional când a comis nedrep-
tatea de a considera că unirea Principatelor Române n-a fost mai mult
decât un instrument în atingerea scopului său, el putând cuceri oricare
țară ce i s-ar fi opus! (Războaiele dintre ruși și turci, vol.II). Un deser-

534
viciu adus amintirii unui mare domn român, Adevărului istoric, dar și
propriului prestigiu. La câteva subcapitole distanță, Xenopol numește
totuși unirea românilor “dorința lor cea mai scumpă”, ceea ce nu putea
să apară chiar subit și exclusiv în mintea lui Mihai! Ca dovadă, pe Mihai
nu l-a interesat propunerea bulgarilor de a-i accepta conducerea spre a
porni împreună la cucerirea Constantinopolului, faptă ce l-ar fi umplut
indiscutabil de o mai mare glorie în caz de reușită. Interesul său major și
constant au fost Țările Române, iar unirea realizată de el nu se poate
spune că a apărut peste noapte în visele sale, ori într-ale înflăcăraților
istorici mult mai noi. Indiscutabil un istoric venerabil, și Xenopol a putut
avea unele scăderi, ca și ulterior ilustrul lui elev Nicolae Iorga, deși am
comite o gravă nedreptate dacă am crede că micile lor erori le-ar putea
diminua soliditatea operei, după cum nici opera lui Hasdeu nu poate fi
judecată exclusiv în funcție de erorile sale.
Lui Mihai îi urmează la fel de viteazul Radu Șerban (1601-1611), pare-
se frate cu Theodosie, deci fiu al lui Neagoe Basarab, pe parcursul vieții
lui Mihai Viteazul vel-paharnicul acestuia, victorios de câteva ori în
Ardeal, mai ales împotriva temutului secui Moise Szekely, autoprocla-
mat voievod prin forța armelor, după alungarea trupelor imperiale. Când
l-au amenințat ungurii pe Avram Iancu în 1848 că vor trimite împotriva
moților pe temuții și necruțătorii secui, Avram le-a răspuns – „În acest
caz, și noi vom fi necruțători!” (cf. Silviu Dragomir – op. cit.). Despre
Radu Șerban se spune că ar fi fost cel mai bogat român al vremii încă
înainte de a ajunge domn, soția sa Elina, fiica banului Udriște aducându-
i și ea o însemnată zestre. Prin viziunea, acțiunile și politica sa, Radu
Șerban s-a dovedit un demn urmaș al lui Mihai Viteazul și a ocupat un
loc meritoriu printre marii domnitori ai românilor, iar istoricul Nicolae
Bălcescu a remarcat că după Șerban și până la Brâncoveanu, armata
română fusese respectată în Occident, datorită faptelor sale eroice și a
comandanților ei (cf. Puterea armată și arta militară de la întemeierea
Valahiei până acum). La Teișani (sau Ogretin) în județul Prahova
înfrânge oastea moldo-tătară a lui Simion Movilă în 1602, după o luptă
dramatică unde se remarcă eroul Stroe Buzescu, fost mare stolnic în
timpul lui Mihai Viteazul, singurul ce s-a încumetat să accepte pro-
vocarea unui duel în doi (practică remarcabilă încă din antichitate, după
cum am prezentat cazul biblic David-Goliat), cu ginerele hanului

535
tătarilor Ghirai Ghazi, pe care îl doboară și-i taie capul, fiind la rându-i
grav rănit la față, decedând în drum spre doctorii Brașovului. Asemeni
lui Mihai Viteazul, și Radu Șerban întreprinde incursiuni victorioase la
sud de Dunăre, iar la 1603 e victorios la Brașov împotriva oastei
superioare numeric și ca putere de foc a lui Moise Szekely, susținut de
turci. Din câte se cunoaște până acum, infanteriștii lui Radu evită efectul
ucigaș al artileriei prin ceea ce se crede a fi fost primul atac executat în
postura „târâș pe coate și genunchi” consemnat în istoria Eurpei.
Temutul și necruțătorul secui e rănit de un glonț apoi decapitat, iar
steagurile capturate de Șerban sunt trimise împăratului la Praga, spre
amărăciunea generalului Basta, care nu doar regreta a nu fi fost el
autorul victoriei, dar se și temea să nu reînvie la Șerban gândul lui Mihai
de a deveni stăpânul Ardealului, mai ales că trebuie să fi realizat la
acesta însușirea lecțiilor militare de la voievodul căruia îi slujise cu
credință. A doua bătălie victorioasă o poartă Șerban tot la Brașov în anul
1611, la fabrica (moara) de hârtie, victimă fiindu-i de această dată oastea
lui Gabriel Bathory, din nou superioritatea numerică fiind de partea
ardelenilor. Șerban a știut însă cum să ascundă în jurul fabricii pe cei o
mie de redutabili cuirasați polonezi, la apariția cărora armata lui Ba-
thory, lansată cu entuziasm într-o urmărire aparent victorioasă în care își
termină munițiile armelor de foc, e nevoită să cedeze, Bathory fugind cel
dintâi. Șerban a știut să-și apropie pe moldoveni, deși Movileștii, într-o
oarecare măsură echivalenții moldoveni ai Craioveștilor, doriseră să
domnească tot ei și în Țara Românească. Susținut de armatele imperiale,
obosite de atâtea marșuri și lupte, Radu n-a reușit să stopeze hoardele
otomane intrate dinspre sudul Dunării, fiind obligat să se retragă în
Moldova, unde pierde în fața turcilor și tătarilor, fiind constrâns la
pribegie, mai întâi la Suceava, apoi la Viena, unde nu primește nici
ajutor și nici atenție din partea împăratului. Fiica sa Ana se căsătorește
cu fiul lui Mihai Viteazul, iar cea care i se născuse la Suceava urma să se
căsătorească cu postelnicul Constantin Cantacuzino, al căror fiu va fi
domnul Șerban Cantacuzino (1640-1688), înaintea căruia avea să
strălucească bogatul și adesea ezitantul Matei Basarab (1580-1654), fost
mare agă. Despre numele Șerban se spune (de către specialiști) că ar fi
un nume autentic românesc, afirmație ce se poate completa cu supoziția
unui sir/ser+ban, ale căror implicații le cunoaștem de mai sus. De nu-

536
mele lui Matei Basarab se leagă ctitoriile prin care l-a depășit ca număr
pe Ștefan cel Mare (cu una, 46 față de 45!), victoria de la Finta (Prahova,
1653) împotriva moldovenilor susținuți de cazaci, dar și împovărătoarea
fiscalitate ce a dus la nemulțumirea maselor, devenite susținătoare ale
răscoalei renumiților dărăbani seimeni, ostașii străini mercenari cărora
Matei nu le plătește solda, să nu mai vorbim de banii promiși după
victoria de la Finta (cf. L. și L. Demeny, N. Stoicescu – Răscoala sei-
menilor sau răscoală populară?). După bătălia de la Finta, ostașii lui
Matei Basarab continuă represaliile asupra Moldovei ocupând Iașiul,
capitala impulsivului Vasile Lupu (zis Albanezul însă aromân), apoi
asediază și Suceava, unde ucid pe Timuș Hmelnițki, comandantul caza-
cilor la Finta. În fruntea numiților dărăbani seimeni (dorobanți, nume
provenind de la germanicii trabanți, gardieni de palat) s-a aflat totuși un
român capabil pe nume Hrizea, care pierde lupta finală la Șoplea (Pra-
hova) pare-se datorită în primul rând tunarilor germani care, în speranța
unui viitor tratament mai blând și înțelegător, reglaseră tirul pe deasupra
capetelor oastei lui Gheorghe Rakoczy al II-lea, care intervenise cu oaste
în Țara Românească, special împotriva rebelilor. Pe timpul răscoalei,
domnitorul primește o rană gravă la un picior, de pe urma căreia inter-
vine decesul. Tot o rană la picior căpătată la asediul Cetății Albe îi adu-
sese sfârșitul chinuit și domnului Ștefan cel Mare, și mult mai devreme
împăratului Traian în Partia. A avut renumele unui domnitor avar, cu
impozite greu de suportat, dar și al unui bun legiuitor și eminent sus-
ținător al culturii. Avariția lui i-a oferit totuși lui Constantin
Brâncoveanu posibilitatea (periculoasă) a românilor de a-și demonstra
dorința de a fi aproape de un Occident încă insuficient de puternic și
coerent pentru asigurarea unei protecții eficiente a Țării Românești în
fața retrograzilor osmanlâi. Cu alte cuvinte, percepem aici nu interesul și
frica, ci rațiunea de apropiere către un Occident iluminat, comparativ cu
un Orient abuziv și adesea irațional.
Șerban Cantacuzino era precum am spus fiul Elenei, fiica lui Radu
Șerban născută la Suceava, tatăl său fiind marele postelnic Constantin
Cantacuzino și fratele eruditului stolnic Constantin Cantacuzino (1693-
1716). Șerban Cantacuzino va rămâne în istoria românilor pentru tradu-
cerea și tipărirea vestitei Biblii de la București sau Biblia lui Șerban
(1688, - spun unii că de fapt ar fi fost opera spătarului Nicolae Milescu,

537
la fel de erudit), pentru educarea nepotului său Sfântul Constantin
Brâncoveanu, pentru câteva ctitorii de seamă (e.g. mânăstirea Cotro-
ceni), precum și pentru participarea la Asediul Vienei în anul 1683, el
furnizând austriecilor informații importante asupra mișcărilor de trupe
otomane, fapt ce a contribuit, - pe lângă frica celor din jur la aflarea
incredibilelor și aproape imposibilelor planuri antiotomane, - la uciderea
lui în 1688.
Urmează la tronul Țării Românești nepotul său Constantin Brânco-
veanu (1654-1714), de numele căruia se leagă multe laude, dar și critici
inevitabile. E suficient să amintim că fusese moștenitorul colosalei averi
strânse cu zgârcenie de Matei Basarab, atrăgându-și pentru aceasta po-
recla turcilor de altân-bey=prințul aurului, pentru a ne da seama că
ochiul dracului fusese aurul din vremuri foarte vechi. Dacă se obișnu-
iseră istoricii români să păstreze tradiția și să considere mari aproape
exclusiv, - în orice caz în primul rând, pe cei remarcabili prin faptele de
arme, - entuziasmante desigur, astăzi putem considera de asemenea mari
și pe cei care au asigurat bunăstarea și bunul mers al țării înainte, iar
dacă în afară de expediția victorioasă asupra imperialilor la Zărnești în
1690 condusă de Brâncoveanu personal dar cu o armată preponderent
turcească, nu putem spune că viața românului de rând era tocmai de in-
vidiat, aportul domnitorului la mersul țării pe drumul progresului a fost
și va rămâne incontestabil. S-a spus chiar și nu fără temei, deși Xenopol
exagerase numindu-l „acrobat politic”, că prin toate subterfugiile sale,
Brâncoveanu a făcut mai mult bine țării decât expunând-o relelor, iar
dacă a procedat astfel sacrificându-se personal și propria-i familie, nu
atât lui îi putem aduce învinovățiri, cât puterilor incomparabil mai
schimbătoare și mai oscilante ca el. Credem că putem fi siguri, nu
martiriul și tăria de a-și păstra credința strămoșească l-au ridicat în ochii
românilor, la fel ar fi procedat numeroși alți compatrioți, ci buna
conducere și interesul major pentru cultură, cum n-a mai făcut-o nimeni
până la el, nici după aceea. Scânteia apropierii de mult mai avansatul și
luminatul Occident pornise totuși de la strălucitul stolnic Constantin
Cantacuzino școlit în Italia renascentistă, dar și lui îi putem găsi
predecesori, mai ales dacă ne gândim că nici un erudit ca Petru Cercel
(1583-1585) nu putea să apară din senin. Era fratele mai mare al lui
Mihai Viteazul, el mutând capitala de la Argeș la Târgoviște, pe care l-a

538
modernizat incredibil. Poziția lui Brâncoveanu a fost ca și a întregii țări
pe parcursul istoriei, asemănătoare nu unei guri înfometate de aur ca
Spania, ci a unei articulații a sistemului osos supusă celor mai felurite
eforturi. Experiența predecesorilor învățase pe domnii români că dez-
voltarea nu poate veni decât urmând drumul Occidentului, dar realitatea
îi obligase să nu se rupă total de Turcia, nici Austria - cea mai mare
putere din apropierea României, Rusia fiind la începutul ascensiunii sale
vertiginoase, - nefiind la acea oră capabilă să asigure protecția Țărilor
Române față de Poartă, prin urmare dualismul românilor nu se poate
încadra vreodată în categoria mergătorilor în două luntri, nicidecum în
cea a trădătorilor, iar situația aceasta ambiguă va impregna întregul
destin istoric al României de ieri (sau de azi). Adesea s-a imputat
României incapacitatea sau lipsa de intenție a înțelegerilor mutuale
dintre marile puteri implicate în istoria sa, ca și cum prinderea României
la mijloc ar fi dat oponenților maxima satisfacție, părând scopul aparent
al conflictelor lor, din care încet dar sigur se mai pierdea o regiune sau
un teritoriu. Victima unei asemenea stări de lucruri a fost și domnul
Constantin Brâncoveanu, meritoriu canonizat de Biserica Ortodoxă Ro-
mână în anul 2014, praznicul său fiind anual pe 16 august. De numele
său este legat în arhitectură minunatul stil numit (și renumit) brân-
covenesc. Primul care a sesizat existența unui stil brâncovenesc a fost
eminentul arhitect interbelic ieșean Nicolae Ghica-Budești (1869-1943),
în timp ce un alt mare arhitect moldovean dar adept al modernismului,
Horia Creangă (1892-1943), după studiile în Austria a criticat injust
arhitectura veche românească, spunând că de fapt aceasta s-a rezumat
doar la sărăcăcioasele bordeie, când de facto chiar înaintea lui Brânco-
veanu existaseră micuțele dar frumoasele și bine proporționatele biserici
pur românești! Palatele de la Mogoșoaia sau Potlogi, bisericile
mânăstirilor Sâmbăta de Sus (județul Brașov), mânăstirea Hurezi (ju-
dețul Vâlcea), precum și altele, din nefericire demolate cu timpul (e.g.
Văcărești) sau edificate după moartea domnului, sunt mărturii incon-
testabile ale stilului brâncovenesc, manifestat însă și în iconografie sau
metaloplastie, iar aceste realizări trebuie să-i fi fost cunoscute nepotului
lui Ion Creangă. Dacă și azi privim cu plăcere culorile vii ale zugră-
velilor bisericești ctitorite de el sau de urmași, afumate de lumânări,
candele, tămâie sau intemperii, nu trebuie uitat că fastul epocii sale fă-

539
cuse pe cronicarul moldovean Ion Neculce, prezent la o petrecere în
Palatul Mogoșoaia, să noteze uluit că nu a participat la o nuntă dom-
nească ci la una de-a dreptul crăiască!
Un substanțial aport a avut Brâncoveanu în susținerea și dezvoltarea in-
cipientului învățământ românesc, școala Sf. Sava din București devenind
o adevărată Academie sub oblăduirea lui, domnitorul aducând în Capi-
tală printre cei mai luminați profesori greci de talie europeană, între care
și renumitul Kakavelas, solicitat imediat și de moldoveni. Dacă putem
vorbi de o artă brâncovenescă, putem totodată vorbi de o adevărată e-
pocă brâncovenească (cf. Ștefan Ionescu – Epoca brâncovenească; Ște-
fan Ionescu, Panait I. Panait – Constantin Vodă Brâncoveanu), istoricul
Ioan Aurel Pop subliniind că arta brâncovenească se poate considera un
element de unire a românilor, nu numai a ortodocșilor ardeleni dar și a
celor uniți cu Roma (cf. Paul Cernovodeanu și Florin Constantinescu,
coordonatori, Constantin Brâncoveanu). Arheologul interbelic cu cea
mai intensă activitate pedagogică G.M. Cantacuzino comparase arta
brâncovenească cu un zâmbet plăcut pe fața întristată de urgisiri a ro-
mânului, și numise Palatul de la Mogoșoaia drept cea mai frumoasă
construcție românească de locuit, la care putem adăuga că zâmbete mai
fuseseră și în trecut pe chipul necăjit al țării, - să nu uităm de minunea
strămoșului după mamă Neagoe Basarab, până și mult mai vechea
Sânicoară tot din Curtea de Argeș fiind o dovadă că românul a iubit
oricând și în orice împrejurare frumosul, - doar că finanțele nu per-
miseseră prea mult. În ultima vreme criticii de artă occidentali au ajuns
la o concluzie anterioară a celor români în privința originii artei
novatoare a lui Brâncuși, considerat un stâlp (pole în engleză) al
sculptorilor moderni aflați în vîrful (pole position) ierarhiei mondiale,
ceea ce reprezintă desigur o expresie indubitabilă a simțului estetic
românesc, simplitatea și puritatea formelor fiind tot o moștenire a nea-
mului.
Dar dacă am presupus la Burebista un soi de pax dacica interna, am
putea numi epoca Brâncoveanului o încercare de pax daco-romana
interna (de fapt prin pax înțelegem tranquilitas), nicidecum prima și în
niciun caz ultima (epoca Marelui Mircea a fost probabil cea dintîi pe
care o putem încadra în această categorie, despre Basarab I știindu-se
prea puține, putem doar bănui un scurt răgaz după obținerea neatârnării,

540
dar nu putem uita nici pe Neagoe Basarab, un fel de premergător al lui
Brâncoveanu – ambii au plătit din greu această pace). Nu credem a fi un
abuz sau o exagerare remarca unei linii continue pe această direcție al
cărei promotor va fi fost Burebista, foarte probabil sesizabilă și în dăi-
nuitoarea lex valachorum.
Martiriul brutal al lui Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii
ai săi nu a fost și nu poate fi trecut ușor cu vederea nesăbuinței și grabei
cu care turcii trimiteau la moarte oameni capabili și la drept vorbind ne-
vinovați. Astea erau vremurile, lumea se schimbă, dar ororile sălbatice
se șterg mult mai greu decât se schimbă concepțiile. De fapt astea erau
vremurile la noi, Europa se afla deja în modernul și avansatul Iluminism,
reușită la drept vorbind posibilă și datorită ignorării luptelor eroice est-
europene, iar Brâncoveanu neapărat cunoștea situația, doar fusese prece-
dat și îndrumat de înțeleptul și cultul Stolnic. Nu cunoaștem documente
în această direcție, știm doar că impulsivitatea turcilor și graba de a
vărsa iute “sânge nevinovatu” cum spunea cronicarul, a atras oprobiul
europenilor, hotărârea de a-i exclude de la masa lor fiind probabil luată
înainte de odioasa și sălbatica execuție a Brâncovenilor (francezul Mon-
tesquieu îi criticase acerb pe turci, P.P.Panaitescu notase asta – Inter-
pretări românești). Putem afirma, că dacă execuția barbară a domnului și
a celor patru fii ai săi se încadrează în contextul intereselor sale spiritual-
religioase, evenimentul a adus totodată un deserviciu memoriei acestuia,
consternarea și simpatia dilatându-se până aproape de anihilarea marilor
sale calități, căci martiriul lui trebuie evidențiat, fără absolut nicio îndo-
ială, însă nu în acesta constă marea importanță a Brâncoveanului. Deși
modestă, contribuția celor trei nave de patrulă regulată pe Dunăre având
lungimea de circa 40 metri, a făcut din el întemeietorul marinei româ-
nești, iar înființarea celor două noi corpuri de armată – martalogii și tal-
poșii, - arată exagerarea unor cronicari contemporani lui referitoare la
desființarea armatei, când de fapt – deși redusese într-adevăr drastic
efectivul trupelor, sporindu-le totodată solda, - Brâncoveanu poate fi nu-
mit chiar un reformator al armatei. Un deosebit interes a acordat și agri-
culturii și oamenilor ei.
După Constantin Brâncoveanu a urmat pentru circa doi ani la domnia
Țării Românești Ștefan Cantacuzino (1714-1716), ultimul domn pă-
mântean, după el fiind numiți în general odioșii fanarioți de origine

541
greacă, trecând în fața turcilor ca prezentând o mult mai mare încredere,
în realitate ambele tabere vorbind aceeași limbă (a intereselor materiale,
a corupției și a minciunii). Fiul eruditului stolnic Constantin Cantacu-
zino are neșansa de a trăi în vremea începerii campaniilor antiotomane
ale italo-franco-austriacului prinț Eugeniu de Savoia, Ștefan jucând peri-
culosul rol de informator al imperialilor, drept pentru care turcii îl ucid
împreună cu marele stolnic, punând capăt domniilor românești, adăugâd
parcă încă o filă la dosarul excluderii lor din Europa, și sporind dorința
românilor de libertate în fața unei conduceri iraționale bazată aproape
exclusiv pe forță, minciună, corupție și teroare. Românii – în primul
rând cei aflați sub directa influență turcească, - au avut suficiente motive
de a se apropia de ruși, care totuși, - după aprecierea lui A.D.Xenopol nu
erau mai puțin greu de strunit la apariția pe teritoriul Țărilor Române,
ajutorul lor disimulat sub lozinca protecției panslavismului și ortodoxiei
nefiind mai mult decât un pretext de sporire a vastului teritoriu deja greu
de apărat, numitul ajutor devenind o adevărată spaimă pentru eventualii
„beneficiari” externi (cf. Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor
asupra Țăilor Române). Indignat, Xenopol ajunge chiar să-i numească
pe ruși “barbari”, exagerare preluată și extinsă uneori și de elevul său,
eminentul Nicolae Iorga, care și pe evrei îi numise “turanici” pentru
abuzurile de care dăduseră dovadă în Țările Române. Au existat în toată
lumea oameni importanți în anumite perioade care, în virtutea succesului
momentan, s-au aventurat în mod regretabil cu hotărâre în afirmații des-
tul de puțin controlate.
Dintre toți fanarioții, remarcabil rămâne totuși domnitorul Constantin
Mavrocordat (1711-1769), despot luminat dar un adevărat umanist pa-
triot, - dacă putem numi patriot un grec născut în Turcia și luptând pen-
tru binele românilor, - care poate alimenta presupunerea că dacă tracii
trăiseră la un moment dat printre greci, contribuind la cultura și întărirea
lor militară, și printre fanarioți se aflau probabil urmași ai acestor relații
mult anterioare, mutual avantajoase și fructuoase. În general, domnii fa-
narioți au căutat propriul avantaj sau chiar al țării lor de origine, mari
averi plecând spre Sfântul Munte Athos ori spre mai puțin sfintele dar
realele afaceri personale ale grecilor, compromițând astfel grav respectul
față de greci și probabil slăbind întrucâtva respectul față de ortodoxia
căreia românii îi fuseseră devotați vreme îndelungată. La un moment dat,

542
Sfântul Munte Athos stăpânea peste un sfert din suprafața agricolă a
țărilor române orotoxe, situație gravă căreia abia sosirea domnului
Alexandru Ioan Cuza (originar din Vaslui sau Galați) pe tronul ambelor
Valahii, Mare și Mică (Principatele Unite) avea să-i pună capăt.

b) Moldova

Comparativ cu Țara Românească, Moldova a avut mai puțini domni de

vârf, însă Ștefan cel Mare (1438/39 -1504) a fost probabil singurul
domn român ce a reușit cu un remarcabil succes să realizeze obiectivele
majore ce caracterizau pe domnitorul medieval român și nu numai: opo-
ziția eficace împotriva atacurilor externe, buna organizare militară, ad-
ministrativă și economică a țării, aplicarea dreptății fără discriminare,
asigurând astfel țării o perioadă de necesară și meritorie bunăstare, cum
greu s-ar fi găsit în vreo altă zonă locuită de români. A rămas și va ră-
mâne alături de Mihai Viteazul și Mircea cel Mare unul din stâlpii sfintei
treimi a domnitorilor români cei mai mari, iar dacă le adăugăm și pe nu
mai puțin viteazul Iancu de Hunedoara Corvinul, vom obține un careu
de ași deplin. Înaintea lui Ștefan Mușat au domnit desigur strămoșii lui,
pe care n-a încetat o clipă să-i onoreze și să-i pomenească, îngrijindu-se
permanent de refacerea bisericuței mânăstirii Sfîntul Nicolae din Rădăuți
(sau Bogdana, după numele ctitorului Bogdan I (<1307-1367), o ade-
vărată necropolă domnească a Moldovei, a cărei pierdere la ocuparea
Bucovinei în 1774 de către austriecii imperiali a fost îndelung jelită de
toți moldovenii plini de indignarea neputinței de a reacționa, ca și cetatea
Sucevei – nu primiseră ei mare ajutor împotriva păgânilor, aici era altă
problemă), sau de Bistrița din județul Neamț, locul de repaus al stră-
lucitului său bunic Alexandru cel Bun (1400-1432), griji insuflate și
îndrăznețului dar cucernicului său fiu Petru Rareș (1483-1546).
În multe privințe istoria Moldovei are asemănări cu cea a Țării Româ-
nești, deși deosebirile nu se pot ignora (deosebiri de situații conjecturale,
desigur). Ca și Țara Românească, și Moldova datorează Ardealului înte-
meierea statului său (ungurii pretindeau extravagant că ei au fost cei de
bază în acest important proces), deși pe atunci putem spune că invazia
tătarilor de pe la 1241 a fost favorabilă întemeierii Țărilor Române, dar
poate mai mult Moldovei decât Țării Românești, tătarii tocmai împie-

543
dicând expansiunea ungurească extracarpatică. În 1245, când angevinii
pornesc o mare campanie împotriva tătarilor și sunt victorioși, românii
se disting atât de mult în lupte încât regele Ungariei acordă lui Dragoș
cneazul din Giulești un teritoriu în Moldova, deoarece victoria împotriva
tătarilor nu a fost suficientă pentru potolirea invaziilor (cf. Radu Popa -
1933-1993 - Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea). Majoritatea
moldovenilor realizează însă că Dragoș era nevoit a face jocul ungurilor,
însă tot din Maramureșul cel încă destul de liber pornește împotriva lui
viteazul și hotărâtul Bogdan I Întemeietorul (cca.1307-1367), voievod a
circa 18 sate dăruite de Carol Robert de Anjou, cu reședința la Cuhea
(din care au rămas ruine edificatoare, cercetate de arheologul Radu Popa,
specialist al domeniului). Bogdan alungă pe Dragoș cel aservit maghia-
rilor și devine voievodul Moldovei, însă data la care se întemeieză
efectiv statul moldovean este în genere disputată, arheologul acade-
mician de origine basarabeană Victor Spinei, un istoric foarte serios și
meticulos ca marea majoritate a basarabenilor cultivați, opinează că ade-
vărata dată a independenței Moldovei trebuie considerată în anul 1364,
când Bogdan reușește să alunge definitiv trupele regelui ungur de pe
teritoriul moldovean (cf. Moldova în secolele XI-XIV, carte de referință
pentru acea zonă și epocă). Putem totuși obiecta că între 1359 și 1364
Moldova nu a mai fost tributară Ungariei, așa că păstrarea datei de 1359
nu va împieta adevărului istoric. Înaintea lui Spinei, istoricul basarabean
Alexandru Boldur (1886-1982) considera ca fiind corect anul 1359
(Istoria Basarabiei). N. Grigoraș (1911-1987) spune că nici Dragoș și
nici Sas (?-1357) nu au condus teritoriul de pe Valea Moldovei în
calitate de voievozi, ei au fost numai conducători militari în slujba
regelui ungar, altfel ar fi apărut ca atare în pomelnicul de la Bistrița din
1407 (cf. Țara Românească a Moldovei până la Ștefan cel Mare, 1359-
1457). Bucovineanul Ion I. Nistor (1876-1962 – un istoric foarte apreciat
de Iorga) remarcase relativa independență de care se bucurau maramure-
șenii, transmițând acest spirit și domnilor moldoveni, spirit remarcat de
Cantemir în discuția despre cele trei așa-zise repubilici moldovene
(Câmpulung, Vrancea și Tigheci – cf. Descrierea Moldovei), aleși numai
de către români, după cum notase și cronicarul maghiar Ioan de Kükülö
(de Târnave, secolul XIV), voievozii moldoveni nu erau aleși decât de
români, celelorlalte comunități minoritare interzicându-li-se participarea

544
la consiliile elective (cf. Istoria românilor, vol. I, ed. Academiei Româ-
ne). Bogdan I are cu poloneza Maria pe Ștefan și pe Lațcu (1368-1371),
acesta din urmă ajungând domn. Fiind dispus să treacă la catolicism, în-
tâlneșlte opoziția soției sale ortodoxe Ana, și moare în aceeași credință
cu a înaintașilor săi, fiind înmormântat alături de ei tot la Bogdana
Rădăuților. Următorul domn al Moldovei vine din partea fratelui său
Ștefan, căsătorit cu controversata Margareta Mușata, de unde se trage
numele întregii dinastii, inclusiv a strămoșilor precedenți (cf. Ștefan S.
Gorovei, Mușatinii), dar nu cu primul fiu al ei, ci abia începând cu Petru
al II-lea apare numele Mușatei legat de domni. Petru I (1367-1368) va
trebui să lupte împotriva fratelui mai mare Ștefan, fiind preferatul boie-
rimii (deci, cu toate că domnia era în primul rând ereditară, boierii
puteau s-o transforme în electivă). Șefan pleacă însoțit de adepți în
Polonia, unde cere protecție și ajutor în schimbul depunerii jurământului
de vasalitate, primește oaste, dar insuficientă pentru a-și învinge fratele
în bătălia de la Codrii Ploninului în 1368, dată certă la care s-au raportat
ulterior de către istoricii români multe din evenimentele obscure din
viața primilor domni moldoveni. Primul care primește numele de Mușat
după Margareta Mușata va fi fratele său Petru al II-lea Mușat (1375-
1391), renumit pentru bunele relații cu Mircea cel Mare, pe care îl
îndeamnă la o închinare ca vasal al regelui Poloniei Wladislaw Jagello,
așa cum procedase el, dar Mircea încheie cu Jagellonul doar un tratat de
arme, pe picior de egalitate. Petru al II-lea rămâne însemnat pentru stabi-
lirea capitalei Moldovei la Suceava, a cărei cetate o întemeiase, pentru
ctitorirea cetății și mânăstirii Neamț, a mânăstirii Bistrița, a bisericii mi-
tropoliei din Suceava, pentru sprijinul acordat construirii mânăstirii
dominicane din Siret, începută de mama sa catolică Margareta Mușata.
Dacă datele despre numita Margareta sunt controversate, la fel au stat
lucrurile și cu numele acesteia, unii comparând margareta cu miniatura
sa mușețelul, alții invocând adjectivul mușat=frumos al românilor sud-
dunăreni numiți aromâni, ambele variante fiind plauzibile, deși am avea
motive să optăm pentru cea din urmă, mai ales dacă ne vom reaminti de
latineștile bellus=frumos și bellum=război, precum și de implicațiile
menționate la numele lui Moise (mos, musa, etc.) . Din 1391 urmează la
tronul Moldovei Roman I (1391-1394), frate cu Petru al II-lea, despre
care se știe că a fost vasal al regelui Poloniei, că a menționat pentru pri-

545
ma dată întinderea țării Moldovei până la Marea Neagră, că a între-
buințat primul între domnii moldoveni particula Io (bizantină la origini,
de găsit mult mai timpuriu la domnii valahi sud-dunăreni, dar și mun-
teni), și cam atât. Toți aceștia trebuiesc totuși pomeniți, indiferent de
faptele prin care s-au distins, deoarece din asemenea oameni a purces
Ștefan cel Mare, figura dominantă și Luceafărul întregii dinastii, mân-
dria permanentă a moldovenilor și a întregii românimi, încă și mai ac-
centuată la înstrăinații basarabeni. Dacă francezul Pierre Grimal con-
stata în Civilizația romană că a studia istoria Romei în anumite perioade
lungi înseamnă a face doar simplă genealogie, cam la fel au stat lucrurile
și cu epoca incipientă a istoriei domnitorilor moldoveni, mulți domnind
foarte puțin, mulți lăsând în urmă prea puține date, fapt care nu le scade
nici un dram din însemnătate. Ca și oricare din numele regilor daci, pri-
mii domni ai țărilor române au atras și vor atrage permanent atenția is-
toricilor români (și nu numai), simpla rostire a unui astfel de nume
strămoșesc atrage interesul românilor și pasionaților de istoria veche a
unei țări frumoase și capabile, dar incomod așezată în calea tuturor
relelor.
Roman I are trei fii importanți pentru tronul Moldovei, pe Ștefan I voie-
vod (1394-1399), pe Iuga voievod (1399-1400) și pe marele Alexandru
cel Bun (1400-1432), bunicul lui Ștefan cel Mare, venerația lui con-
stantă. Ștefan I voievod a avut o domnie marcată de incredibila turnură
luată de bătălia de la Ghindăoani în 1395 purtată împotriva regelui
Ungariei Sigismund de Luxemburg, care invadase Moldova prin Pasul
Oituz, ca urmare a nemulțumirii provocate de închinarea lui Ștefan ca
vasal al regelui Poloniei, Sigismund considerând în mod pretențios și
idealist Moldova ca fiind supusă maghiarilor. După victoria avangardei
secuilor în fața moldovenilor, invadatorii înaintează cu succes și cuce-
resc și cetatea Neamț, obținând supunerea domnului moldovean. La re-
tragerea prin pasul Bicaz însă, Ștefan reușește o incredibilă ambuscadă
în urma căreia armata ungară e scindată și anihilată, Sigismund fiind
nevoit să fugă urgent cu viteza fulgerului, la numai două zile după Ghin-
dăoani el dând un decret la Brașov! Aceasta a fost prima luptă și prima
victorie armată a nou formatului stat moldovean. Peste secole bune, în
aceeași zonă în Primul Război românii aveau să repete victoria în fața
mult superioarei armate germane, iar situația în care românii sunt nevoiți

546
la un pact înjositor și injust pentru a-l încălca ulterior indignați, se va
repeta în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când aroganta și ab-
surda pe atunci Germanie va impune României condiții de-a dreptul
inacceptabile și înjositoare pentru ea, dacă ne gândim că nici germanilor
nu le-au convenit condițiile injuste ale Trianonului, unde nemții pretin-
deau ceea ce lor nu le trecuse vreodată prin cap, anume dreptatea, atâta
timp cât agreaseră acel vae victis al galilor antici. Se pare că Istoria se
repetă, inclusiv în absurditățile ei (sau poate mai ales).
Lui Ștefan îi urmează fratele vitreg Iuga, asociat la tron cu Alexandru
cel Bun, care după moartea lui Ștefan I se refugiază la Curtea de Argeș a
lui Mircea cel Bătrân împreună cu Bogdan, celălalt frate bun al său.
Alexandru scapă de Iuga în urma ajutorului dat de Mircea cel Mare în
1400, devenind astfel singurul domn. Mircea îl duce pe Iuga în Țara Ro-
mânească, unde i se pierde urma (se pare că a murit acolo, nu se cunosc
amănunte). Alexandru a avut norocul unor vremi ceva mai calme, ce i-au
dat răgazul ca în cei 32 de ani de domnie să asigure țării o bună organi-
zare și s-o gospodărească. Istoricul P.P. Panaitescu spunea că această
calitate de buni gospodari a domnilor români a fost una dintre cauzele
pentru care sultanilor turci le-a convenit să păstreze domni români la
conducerea țărilor valahe decât să le dea pe mâna vreunui pașă greu de
ținut în frâu în fața însușirii bunurilor aflate sub supravegherea lor, el
putând chiar deveni un redutabil rebel contra sa (Interpretări românești).
Ultima ediție a Istoriei românilor de la Editura Academiei subliniază și
că turcii nu au putut efectiv cuceri țările române, expedițiile împotriva
lor fiind problematice, grâul românesc asigurând pâinea Istambulului, și
niciun sultan nu și-ar fi dorit o revoltă în marele oraș provocată de sis-
tarea furnizării materiei prime a alimentului de bază mondial.
Realizând posibilitățile reduse ale numeroasei și valoroasei lui armate,
Alexandru dă dovadă de mult simț politic, reușind să scape Moldova de
planificata divizare din partea ungurilor și polonezilor (Pactul de la Lub-
lau dintre ele), apoi prin trimiterea unei delegații ortodoxe la Conciliul
de la Konstantz în Germania (1414-1418), deși avusese două soții ca-
tolice, una de origine maghiară, cealaltă lituaniană. Alexandru își res-
pectă înțelegerile și susține în 1420 pe suzeranul său Wladislaw Jagello
cu câteva sute de bravi moldoveni, împotriva sângeroșilor cavaleri teu-
toni în două bătălii, una la Grünwald. a doua la Marienburg, în ambele

547
confruntări coaliția polono-lituaniană cu o mică dar strălucită participare
română (circa 800 de oameni), obținând victorii de răsunet. Istoricii
polonezi își exprimau uimirea cum o oaste așa mică și ușor echipată a
putut nimici o armată puternică, bine dotată și cu experiență (Długosz),
când de fapt atragerea inamicului mai numeros sau mai puternic prin
descălecare și ascundere în pădure, cavaleria înarmuraților greoi ca pe-
deștri devenind ineficientă, a reprezentat aproape dintotdeauna o tactică
redutabilă a oștenilor români, mai ales moldoveni (cf. Alexandru Boldur,
Istoria Basarabiei, unde autorul remarcă tactica aceasta la numiții
codreni basarabeni ai Tigheciului împotriva deselor atacuri ale tătarilor;
la drept vorbind, și germanii trebuie să fi fost versați în asemenea tactici,
victoria antică din Pădurea Teutoburgică soldată cu un dezastru pentru
armata romană a lui Quinctillus Varus în anul 9 d.Hr. nefiind probabil
decât cea mai importantă, dar nu singura). Iorga consideră totuși proce-
deul moldovenilor ca făcând parte din tactica bunilor arcași moldoveni
(cf. Istoria lui Ștefan cel Mare). Din moment ce Sfântul Vatican n-a ri-
postat la auzul înfrângerii executorilor săi teutoni, putem presupune că
aceștia deja depășiseră limitele ajungând greu de strunit, și polonezii
fiind catolici, și lituanienii. De fapt, și cu două secole mai înainte Vati-
canul consimțise la alungarea teutonilor din cetatea bârsană Bran, ce fu-
sese acordată ioaniților de către regele catolic al Ungariei cu acte în re-
gulă.
Deși traversau o perioadă de acalmie, țările est-europene au cunoscut și
câteva evenimente mai zbuciumate, cum ar fi prima ciocnire a armatei
moldovene cu turcii, petrecută în anul 1420. Turcii vor să cucerească ce-
tățile portuare maritime Chilia și Cetatea Albă, cât se poate de importan-
te pentru economia Moldovei, însă domnul Alexandru se opune cu suc-
ces. În cea mai amplă și probabil singura monografie dedicată domni-
torului, istoricul Constantin Cihodaru (1907-1994) observă că în repre-
zentarea scenei aducerii moaștelor sfântului mucenic Ioan cel Nou la
Suceava, domnitorul e prezentat cu barbă albă și lungă, deși la acea dată,
1401-1402 nu putea fi prea bătrân (Alexandru cel Bun, editura Junimea,
Iași). Repetăm canonul zugravilor bizantini de a sugera imagini și nu de
a le reda fotografic, abordare conștientizată și practicată de pictorii occi-
dentali mult mai târziu. O chestiune controversată la adresa bunului Ale-
xandru a fost contribuția acestuia la legislația Moldovei, care s-a dovedit

548
a fi de fapt o mai veche legislație bizantină sosită în Moldova pe filieră
sud-dunăreană (bulgară, deși limba slavonă est-moldoveană fusese cea
adoptată anterior în scrieri), după cum aflăm din remarcabilul volum
(dar nu în totalitate) Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel
Mare, Editura Academiei, 1964). Tot de influență bizantină urma să fie
și culegerea de legi a domnitorului Vasile Lupu, un strălucit antemer-
gător al ilustrissimului Dimitrie Cantemir.
După domnia per total liniștită a lui Alexandru cel Bun (cu recunoștință
numit astfel de către urmașii săi, după spusa lui Iorga în Istoria lui Ște-
fan cel Mare), au loc în Moldova mari frământări pentru ocuparea tro-
nului, între fiii domnului Iliaș și Ștefan, celălalt fiu al lui Alexandru,
Petru Aron pretinzând tronul pentru sine. Domniile primilor doi nu re-
prezintă mai mult decât datele lor personale, Petru Aron distingându-se
prin luptele ambițioase sprijinite de polonezi împotriva lui Bogdan al II-
lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, despre originea căruia marii istorici români
spun că a fost fiul lui Alexandru cel Bun, însă mama nu i se cunoaște.
Bogdan biruie pe Aron de două ori, însă moare în final ucis mișelește de
Aron, faptă ce va deveni obsesia întregii vieți a Marelui Ștefan, tânăr pe
atunci, care nu va avea liniște decât după ce răzbună moartea lui Bogdan
în 1469. Nevoit să se refugieze în Ardeal printre secuime, Aron uneltește
ostilitățile dintre Matei Corvinul rege al Ungariei, fiul românului Iancu
de Hunedoara, care pornește cu putere și siguranță împotriva lui Ștefan
în 1476, decembrie). Printr-un atac genial conceput, Ștefan atacă orașul
Baia din trei părți, regele maghiar reușind cu greu să scape, însă cu două
săgeți moldovenești în spate. Conform relatărilor vremii, ungurii ar fi
pierdut cam 10 000 de ostași, dar dacă n-ar fi existat defecțiunea unei
părți a boierimii nemulțumite de politica internă a lui, victoria ar fi fost
probabil completă, la această luptă nefiind convocată Oastea cea Mare a
țării ci doar boierii, precum se vede redutabili dar cu interese limitate la
propriul avut, deci de prea puțină încredere. După luptă, dezertorii acu-
zați de hiclenie (înaltă trădare) sunt executați, inclusiv Isaie, ruda apro-
piată a domnului. Nici cu soldații nu era Ștefan prea îngăduitor în caz de
război, cei ce întorceau spatele inamicului fiind pasibili de aceeași pe-
deapsă. În renumita sa culegere de legi intitulată Carte românească de
învățătură, de fapt influențată de Bizanț, Vasile Lupu considera, - foarte
probabil în acest punct urmând tradiția locală și în genere a valahilor, -

549
că cel ce fură din moșia în care se născuse să fie judecat mai sever ca un
ucigaș de părinți, deoarece părinții se mai pot neglija, dar pământul natal
sub nicio formă. În cazul lui Isaie, putem presupune o hiclenie impusă
de oarecari relații de rudenie prin alianță, dar inacceptabilă comparativ
cu țărâna strămoșească, și putem deduce că judecata consemnată în
legile lui Vasile Lupu îl va fi îndreptățit și pe Ștefan la hotărârea sa
drastică, în urma căreia nu s-au înregistrat proteste, cum ar fi fost normal
la o mi-nimă justificare a dezerțiunii cumnatului domnesc.
E probabil inutil a reitera marile fapte de arme ale lui Ștefan cel Mare,
dar nu putem totuși omite că în celebra bătălie de la Vaslui din 1475
(dată importantă pentru istoria militară a tuturor românilor), el învinge
printr-o strategie inedită trupele lui Mehmet al II-lea Cuceritorul trimise
în Moldova sub comanda eminentului său beglerbeg de Rumelia Soly-
man Hadâmbul (eunucul), Rumelia fiind partea europeană a noului
Imperiu turc având cea mai puternică și mai bine dotată oaste, condusă
deobicei de cei mai capabili generali sau viziri. În urma eșecului, Maho-
med II pornește personal împotriva lui Ștefan, cu hotărârea declarată de
a distruge cetățile Neamț și Suceava, și de a-l prinde și pedepsi crunt pe
domnitorul rebel. Cu toate că la Războieni Ștefan nu-i poate ține piept în
anul următor (1476 august), turcii fiind prea mulți chiar și pentru luptele
în pădure ce aduseseră faima moldovenilor, fiind nevoit a se retrage,
marele Mahomed al II-lea nu reușește să ocupe nici cetatea Neamț și nici
Suceava, întorcându-se deci dintr-o costisitoare expediție departe de re-
zultatele planificate anterior cu atâta mândră siguranță. Remarcabilă
prestație militară a moldovenilor lui Ștefan, victorioși de trei ori într-un
interval de doi ani în fața unui inamic cel puțin dublu numeric! Pentru
neîncrezători, istoricul Manole Neagoe face o comparație a oastei româ-
nești cu cea elvețiană, victorioasă în fața invadatorilor francezi, care se
folosise la fel de judicios de avantajele terenului muntos (cf. Ștefan cel
Mare). Isorici români de frunte i-au închinat lui Ștefan pagini elogioase,
N. Iorga, Ioan Ursu, Manole Neagoe, Nicolae Grigoraș sau basarabeanul
Alexandru Boldur i-au dedicat valoroase monografii, dar din păcate nici
Bolintineanu, nici Alecsandri, Eminescu ori altul dintre eminenții noștri
poeți clasici n-au găsit versuri potrivite pentru a-i cinsti cum se cuvine
faptele (cf . N. Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare), și cu tot avântul lui
patriotic care uneori l-a făcut să se grăbească în considerații, aici Iorga

550
avea dreptate). Tot la fel de mult s-a scris și despre viața culturală din
timpul lui, culegerea de studii academice intitulată Cultura moldove-
nească în timpul lui Ștefan cel Mare (Ed. Academeiei, 1964) ocupând un
loc proeminent, nefiind însă singura, și nici fără lacune. Putem presu-
pune, având în vedere unitatea de stil a minunatelor sale ctitorii reli-
gioase, că el personal se consulta cu arhitecții, aprobându-le planurile
după bunul său simț artistic, dacă nu dându-le chiar sugestii prețioase.
Aici putem face două mici observații de amendament: 1) picturile mu-
rale exterioare ce uimesc și azi privirile nu mai trebuiesc numite bibliile
analfabeților, imaginile au tipícul lor, nu urmează cursiv și nici cu predi-
lecție textul biblic, cu atât mai mult cu cât sunt integrate în ele scene is-
torico-politice contemporane cu meșterii (sau mai corect spus maeștrii,
observație ce se poate generaliza la aproape toate afirmațiile de acest
gen, enoriașii cunoscând în primul rând textele scripturistice prin par-
ticiparea la slujbe, imaginile având doar rolul de a le întări și cimenta
credința – precum am spus anterior, încă din Antichitate Heraclit
efeseanul observase superioritatea vizualului față de auditiv); 2) oricât
de măgulitoare ar fi apărut inițial unora denumirea Voronețului sub
eticheta pretențioasă și injustă de Capela Sixtină a Orientului, arta bise-
ricească bizantină e aproape radical opusă celei occidentale, precum am
evidențiat anterior. Deși arta Bizanțului (la care arta și spiritualitatea
asiatică au contribuit substanțial), a avut un rol extrem de important în
geneza picturii renascentiste italiene (cf. Viktor Lazarev, Istoria picturii
bizantine, etc.), drumurile acestora au fost atât de diferite încât la mo-
mentul apogeului lor au devenit imposibil de comparat. Și de ce mă rog
trebuie să suferim permanent de obsesia comparațiilor, când ar fi sufici-
entă o referire la anumite repere sau interferențe, dar numai acolo unde
este cazul? Comparația frescelor voronețene cu Sixtina nu este o dimi-
nuare, dar nici nu poate constitui o mare onoare, ambele intenții fiind
probabil incluse în numita comparație.
Istoricul P.P. Panaitescu (Interpretări românești) considera că pierderea
cetăților portuare pontice Chilia și Cetatea Albă (Maurocastro pentru
europeni, Akerman pentru turci) prin 1484, au constituit punctul princi-
pal al decăderii Moldovei după Ștefan cel Mare, polonezii îndreptându-și
negustorii spre hanseaticul Lübeck de la Baltica, neglijând Moldova
aproape complet. Și Ioan Ursu (1875-1925) numește pierderea Cetății

551
Albe „lovitura cea mai mare” (Ștefan cel Mare, cap. VIII). Referitor la
indignantul jaf comis de Ștefan asupra Brăilei, aflăm din Cultura moldo-
venească în timpul lui Ștefan cel Mare că nedreptatea s-a comis pe motiv
de concurență economică, cetățile Mării Negre fiind pentru Moldova
surse indispensabile de venituri, fie prin negoțul direct, fie prin impo-
zitele percepute, iar înlăturarea concurenței părea cât se poate de nece-
sară. Domnitorul etalon al dinastiei Mușatinilor (și poate al tuturor dom-
nilor români), a fost înmormântat cu regrete prelungite până azi într-una
din cele mai importante ctitorii ale sale, - mare centru cultural în vremea
sa și mai apoi, - la mânăstirea Putna, la al cărui mormânt pâlpâie o ne-
stinsă candelă deasupra unui adevărat monument miniatural din piatră
sculptată în basorelief. Iorga observa că la comemorarea a patru secole
de la ctitorirea mânăstirii, singura creație literară demnă de apreciere a
fost alocuțiunea tânărului student A.D. Xenopol, viitorul său profesor
(cf. Istoria lui Ștefan cel Mare), iar criticul literar G. Călinescu consem-
na că Eminescu s-a îmbătat și a adormit în turnul clopotniței, ca pe un
fapt crucial și edificator în viața genialului poet (cf. Viața lui Mihai Emi-
nescu). Barbu Delavrancea (1858-1918) a reușit totuși un târziu dar bine
realizat omagiu literar adus lui Ștefan și urmașilor săi prin renumita și cu
succes interpretata trilogie moldoveană Apus de soare (1909), Viforul și
Luceafărul (ambele în 1910). Prin anii ‘60 ai secolului trecut, unele
articole din revista Magazin istoric încercau să susțină că ilustrul voie-
vod al românimii a fost, contrar cronicilor, un om de statură înaltă, ca și
cum reversul ar fi însemnat o descalificare. Prințul Eugeniu de Savoia a
avut o înălțime sub cea medie, nici Napoleon cel Mare nefiind un uriaș,
ambii dovedindu-se de o capacitate militară ieșită din comun. Nici Iulius
Caesar n-a excelat prin înălțime, și alte exemple se pot găsi ușor, ceea ce
poate arăta intenția străveche de a considera mari în primul rând pe toți
cei cu fapte mari. Nu mai insistăm asupra discuțiilor despre statura lui
Mircea cel Mare.
Doi fii remarcabili a avut Ștefan-vodă, Petru Rareș (1483-1546) supra-
numit Măjerul (pescarul, de la majă, năvodul de prins pește) și Ion
Vodă cel Viteaz, consacrat de Hasdeu ca Ion-vodă cel Cumplit (1572-
1574). Ambii au avut câte două domnii, Petru Rareș distingându-se prin
politică și vitejie, foarte probabil moștenite de la tatăl său. Se mișca în
Ardeal ca la el acasă, bate cetatea Feldioara (fostă reședință teutonică),

552
de unde capturează câteva zeci de tunuri, pe care însă din nefericire
neștiind să le folosească moldovenii săi, pierde în mod neașteptat bătălia
cu mercenarii Poloniei la Obertyn (1531), aproape de trei ori mai puțini,
“realizare” de neconceput pentru al său glorios tată. Prin politica lui a
fost considerat un fel de precursor al lui Mihai Viteazul, ținând apropiate
cele trei țări române. Momentul Obertyn poate fi parțial comparat cu
teribila confruntare a Rusiei țariste cu Occidentul în Războiul Crimeii,
când Rusia a realizat – cam târziu și fără a lua măsurile adecvate, -
importanța decalajului industrial față de atacatorii săi (cf. E.V. Tarlé –
Războiul Crimeei), dar pe vremea lui Rareș era cam devreme pentru a
sesiza așa ceva, și mai ales pentru a lua măsuri eficace în timp util. Petru
Rareș a fost totuși un eminent urmaș al Marelui Ștefan prin aportul său
la cultura Moldovei, lui și mitropolitului Grigore Roșca (văr bun cu
Rareș după mamă), revenindu-le misiunea lăudabilă de a decora la ex-
terior bisericile bucovinene ctitorite de Ștefan sau în timpul acestuia, ce
aveau să devină mândria Moldovei și să capteze chiar atenția UNESCO,
unele scene fiind catalogate de specialiști drept capodopere ale picturii
universale. La prima vedere, bisericuțele acestea unice, pictate cu migală
și cu teama numită horror vacui, perceptibilă și la ceramica cucuteniană,
aduc cu vasele de porțelan chinezești, sau cu și mai vechile ceramici de
Kamares ale anticei Crete, deși cu o mare diferență de culoare. Re-
marcabilă este și știința preparării vopselurilor, capabile să reziste câteva
secole în fața unor intemperii deloc neglijabile, mai ales în iernile ce
amintesc de zăpezile lui François Villon, cu toate că timpul a lăsat urme
severe, pe care restaurările n-au mai avut darul de a le restabili strălu-
cirea și naturalețea inițiale, în ciuda culorilor vii folosite. Nu intrăm aici
în discuții ce ar risca să devină interminabile despre sfatul lui Dionisie
din Furna de a nu se urmării interesul bănesc (cf. Erminia picturii bizan-
tine), dar putem aminti de sfătoșenia părintească a unor preoți ortodocși
către zugravii bisericești moderni de a căuta un minim de transpunere
spirituală în sfințenia misiunii lor. Se consideră că din a doua jumătate a
domniei lui Ștefan cel Mare se poate vorbi nu numai de un stil de artă
„ștefanian” ci chiar „moldovenesc” (cf. Petru Rareș, coordonator Leon
Șimanschi), dar putem totuși face observația că acest stil nu s-a manifes-
tat cu aceeași generozitate în mult mai expusa Basarabie, Ștefan alegând
zonele muntoase, în primul rând Bucovina, bătută de asprimea Crivă-

553
țului, preferabil însă hoardelor tătărăști mult mai vijelioase. Trebuie să
recunoaștem în acest fapt conștiința domnului că lucrările meșterilor au
fost scumpe ca valoare bănească, dar și spirituală.
Vom remarca totodată că nu orice ctitorie a lui Ștefan s-ar fi pretat la fel
de bine zugrăvelii exterioare, multe neavând nevoie de nicio înfrumuse-
țare suplimentară, - probabil că și Petru Rareș avea un pronunțat simț ar-
tistic, asemeni tatălui său, - minunatul complex al numitei Curți Dom-
nești din Piatra Neamț rămânând în forma originală, turnul și biserica cu
hramul sfântului Ioan Botezătorul putând sta cu mândrie alături de cele
mai reușite realizări arhitectonice medievale de pe teritoriul României,
alături de Castelul Huniazilor sau de Castelul Bran, etc. – ne referim la
artă și nu la dimensiuni. Nu putem totuși evita constatarea că dacă
moldovenilor li se atribuiau indiscutabil în mod aproape constant mari
rezultate în domeniul culturii românești, setea lor de cultură era atât de
intensă încât universitățile din Viena sau Cracovia consemnează în
timpul lui Ștefan câțiva studenți moldoveni lipsiți de mijloacele ma-
teriale necesare înaltelor școli (cf. Cultura moldovenească în timpul lui
Ștefan cel Mare, coordonator M. Berza). Cu timpul, ei aveau să găsească
acasă sursa de lumină întâlnită în străinătate, domnii țării fiind și ei atrași
de vocația moldovenilor ca oameni de cultură, nu doar de arme,
încercând să le asigure școli de calitate și profesori de încredere.
La tronul Moldovei îi urmează Alexandru Lăpușneanu (1552-1568).
Este cunoscut pentru mutarea capitalei moldovene de la Suceava la Iași,
dar și pentru conflictele cu boierimea, descrise succint și obiectiv în nu-
vela omonimă a junimistului Costachi Negruzzi. S-a considerat cu
convingere că minunata capitală a Moldovei, de două ori a întregii Ro-
mânii, și-a tras numele de la triburile yazigilor întemeietori, dar probabil
ar trebui să se ia în considerare și prezența unui râu cu același nume în
județul Argeș, dar și a cetății cariene Iassos, menționată de Quintus
Curtius Rufus (cf. ibidem, op. cit., II, 8). Acest fel de conflicte prezente
și în timpul lui Ștefan cel Mare, au contribuit poate mai degrabă decât
pierderea Chiliei și a Cetății Albe la scăderea puterii domnitorilor, de
unde a decurs și slăbirea țării, domnia fiind pe atunci singura posibili-
tate de a menține țara în liniște și bunăstare. În renumita carte a engle-
zului Steven Runciman Căderea Constantinopolului 1453, autorul spune
că decăderea Genovei nu s-a datorat atât conflictului cu Veneția cât situ-

554
ației sale fragile în cadrul Italiei, ceea ce ne poate îndemna spre o com-
parație și cu situația reală a Moldovei lui Ștefan. Nu atât pierderea celor
două porturi importante la Marea Neagră au dus la picajul ulterior al
țării, cât imposibilitatea domnului de a găsi alte căi de comerț, războa-
iele ocupându-i efectiv întreaga atenție și viață, iar urmașii având de în-
fruntat o opoziție boierească tot mai reacționară.
Conflictele se amplifică și mai mult pe timpul lui Ioan Vodă cel Viteaz,
care sfârșește supus la efortul de întindere de către turci după bătălia de
la Roșcani în 1574, fiind sfâșiat de cai sau de cămile, deși turcii îi jura-
seră libertatea în mod solemn.
Dacă au fost rari domnitorii care au reușit să asigure țării neatârnarea și
totodată bunăstarea, și cei legați de contribuțiile culturale pot fi mențio-
nați ca ocupanți de locuri fruntașe în istoria românilor. Astfel, în afară de
extravaganțele și excesele sale, prin legile și importanța acordată învăță-
mântului și bisericilor, ambițiosul, impulsivul, expansivul și „luxuri-
antul” domnitor Vasile Lupu (1595-1661) și-a asigurat un loc remar-
cabil. La Iași înființează renumita Academie Vasiliană, dar își leagă
numele de două din cele mai frumoase biserici românești, anume Trei
Ierarhi, influențată de arta religioasă gruzină și armenească, însă
esențialmente românească, și Golia, cu influențe renascentiste italiene,
dar tot românească în întregul ei. Ambiția și averea sa i-au permis să
intervină în numirea sau destituirea mitropoliților de Constantinopol,
Alexandria sau Alba Iulia. După cum Mircea cel Mare fusese supra-
numit făcător de sultani, Vasile Lupu fusese numit făcător de mitro-
poliți. Ca și Matei Basarab, omologul său din Țara Românească, Vasile
Lupu a fost profund interesat de legislația țării, renumita Carte de învă-
țătură românească fiind azi un adevărat document. Rămâne un domn
remarcabil fără discuție, cu toată îngâmfarea și gustul pentru fast, un
domn pe care “nu l-a mai încăput Moldova”, cum spunea cronicarul,
vrând să ia și țara lui Matei Basarab.
Interesant în privința lui rămâne modul românesc de a-l numi, cu toată
ignoranța origini sale și a ascensiunii până la tronul Moldovei – Vasile
Lupu era numit Albanezul, deci era foarte probabil un sud-dunărean
dintre cei “rătăciți” printre albanezi, numiți în genere fârșeroți, oameni
foarte ambițioși și capabili. Albanezul era o denumire la fel de exagerată
și eronat percepută ulterior precum Ungureanul conferit adesea româ-

555
nilor ardeleni, fără vreo intenție delimitativă cu conținut etnic. Asemeni
ungurenilor ce înființaseră în Țările Române sate numite astfel (Măneciu
Ungureni în Prahova, etc.), nici albanezul nu trebuie luat ad litteram,
Vasilie Lupu a fost un român get-beget și încă de foarte mare calitate, nu
se admite îndoială.
Deși a domnit foarte puțin și în două rânduri (1693 și 1710-11), Di-
mitrie Cantemir (1673-1723) și-a căpătat locul său printre marii dom-
nitori români datorită vastei sale activități culturale, fiind unul din cei
mai mari erudiți europeni ai veacului XVIII. Istoria creșterii și descreș-
terii Imperiului Otoman, studiile asupra mahomedanismului și a muzicii
turcești, fac din el o figură proeminentă a culturii europene, opera lui
prezentând pentru Occident un real interes. Constantin Noica îi apreciază
contribuția la îmbogățirea limbii române – cf. Cuvânt împreună despre
rostirea românească. Dimitrie Cantemir a avut totuși neșansa de a se
afla alături de turcii sultanului Mustafa II când au fost înfrânți la Zenta
(1697), dar și alături de rușii lui Petru I la Stănilești (1711), unde țarul
scapă cu viață abia după cedarea bijuteriilor de familie, iar domnul mol-
dovean e nevoit să se stabilească la Moscova, unde avea să și moară.
Rămășițele lui au fost aduse târziu la Iași, găsindu-se și azi în biserica
Trei Ierarhi, una din mândriile arhitectonice medievale ale fostei capi-
tale moldovene. Menționând cele trei republici moldovene și spiritul de
libertate ce anima pe conducătorii lor (Descrierea Moldovei), ne putem
face o idee realistă asupra rolului lor la unificarea aparent rapidă și
ușoară a întregii țări moldovene în momentul acțiunilor lui Bogdan, pre-
tențiile acestor cnezi fiind probabil în linii mari respectate, rare fiind
cazurile de rebeliune.
Rămas la Moscova și decedat la Paris, fiul său Antioh Cantemir (1709-
1744) este considerat întemeietorul poeziei ruse, oricât n-ar fi rușii dis-
puși să accepte (cf. George Călinescu, Istoria literaturii române de la
origini până azi). Elev al renumitului matematician francez Bernoulli,
eruditul Antioh are în Rusia și o însemnată activitate științifică, nu doar
filosofico-literară.
După câteva domnii mai puțin remarcabile, turcii instaurează și în Mol-
dova pe fanarioții greci (de fapt prezenți anterior în Țările Române, după
afirmația lui A.D.Xenopol), care atunci când românii reușesc să con-
vingă Poarta de necesitatea numirii de domni pământeni după răscoala

556
din 1821 condusă de energicul oltean Tudor Vladimirescu (1780-1821),
au tupeul de a se pretinde și ei ca fiind indubitabili pământeni cu drep-
turi depline, întărind aprecierea lui A.D. Xenopol că dacă grecii valoroși
reușiseră a convinge Occidentul să vadă în fiecare grec un Leonidas ori
alt mare erou antic, în Țările Române nu sosiseră decât dubioși corupți și
corupți și corupători fără scrupule, dar cu avere și relații ce le-au permis
să acceadă la funcții din cele mai înalte, chiar la domnie (cf. Războaiele
dintre ruși și turci, vol. 2). Dar la sosirea pe tronul ambelor principate a
iluminatului și dinamicului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873), când
avansata Europă cerea reforme aplicate de către domn cu o incredibilă
promptitudine și primite de românime cu urale, boierimea reluctantă de
origine grecească s-a opus cu îndârjire, conștientă că-și pierdea averile,
insistând și sperând totuși să rămână fruntașă, multe din aceste adevărate
„exemplare” fiind de altfel foarte influente chiar la Paris, principalul
sprijin constant al românilor. În urma uneltirilor lor, Napoleon al III-lea,
bunul amic al românilor și al lui Cuza începuse a-l evita pe marele
domn, căruia istoricul Alexandru D. Xenopol îi ridicase deja un mo-
nument literar încă din timpul vieții (Domnia lui Cuza Vodă), după cum
remarcase Constantin Giurescu în monografia dedicată domnului Micii
Uniri (cf. Viața și opera lui Cuza-Vodă). Fără îndoială, un mare istoric
ca A.D. Xenopol nu putea scrie nimic rău despre un mare voievod
român cum a fost Cuza, cel foarte apreciat și iubit de întreaga românime,
ocazie cu care putem amenda vechea și eronata opinie că românii nu
agreau să fie conduși și își schimbau dómnii imediat ce puteau. Românii
știau să recunoască un domn al țării așa cum potrivit Bibliei „turma
recunoaște glasul păstorului”. După cum apreciase și C. Giurescu (op.
cit.), Mica Unire a fost primită cu entuziasm în ambele principate
române, cu toate glasurile moldovenești ce considerau că Unirea s-ar fi
făcut doar pentru interesele Bucureștiului, Moldova necunoscând vreun
progres (acestea erau însă posibilitățile de atunci ale Principatelor), - dar
cei mai en-tuziaști au fost românii ardeleni, întrevăzând în istoricul act
speranța unei viitoare Mari Uniri, sau cel puțin o posibilă ameliorare a
statutului lor în fața perverșilor austro-ungari. Putem fi convinși că Mica
Unire a fost rezultatul unei îndelungi și constante dorințe a românilor,
dar nu putem omite nici contribuțiile marilor oameni din jurul
capabilului și dreptului Cuza: Costache Negri, poetul patriot care și-a

557
cheltuit averea personală în misiunile politice la Istanbul, Ioan Ghika,
brașoveanul Christian Steege, ministrul de finanțe care și el cheltuia din
propriul bu-zunar, bardul de la Mircești Vasile Alecsandri, participant la
revoluția pașoptistă din Paris, generalul Ion Emanuel Filipescu,
fondatorul armatei române moderne, devotatul, talentatul și modestul
Dimitrie Bolintineanu din familie de aromâni, ajuns ministru al culturii,
ori Mihail Kogăl-niceanu (nume cu rezonanțe basarabene), al doilea
premier valoros al lui Cuza, om de cultură și excelent orator, precum și
alții care au justificat zicerea la vremuri mari, oameni mari.
Ar fi injust să le diminuăm meritele pe motiv că ei și inclusiv Cuza au
fost masoni, mai degrabă putem spune că pe atunci masoneria căuta
(încă) să-și ralieze oameni de valoare și integri. Fără a greși, putem tot-
odată observa că după scăparea de plaga turcilor retrograzi și a acoliților
lor greci, românii și-au arătat valoarea, chiar până la Al Doilea Război
Mondial, când aveau să se confrunte, poate și mai dur, cu modalități
despotice de guvernare decadente. De la îndrăznețul oltean Tudor Vladi-
mirescu și până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, evoluția
României a fost ascendentă, chiar și regii dinastiei Hohenzollern au
activat în același trend, exceptând poate pe Carol al II-lea, prea interesat
de propria persoană și de propriile averi, comparatriv cu interesul datorat
țării. Lipsit de o educație cu adevărat monarhică, disensiunile familiale
dinastice l-au îndepărtat de țară și de noțiunea de regalitate, ajungând o
pradă facilă în mâna camarilei corupte și dezinteresate de bunul mers al
țării, așa că decăderea armatei și pierderea Basarabiei fără a trage măcar
un foc de avertizare i se poate imputa fără prea mari rezerve. Oricât de
binevoitori am încerca să fim, Carol al II-lea n-ar putea ieși mai mult
decât a fost, deși după opinia istoricului academician Ion Scurtu s-a ținut
de cuvânt atunci când promisese că va fi pentru România un al doilea
Brâncoveanu! (cf. Istoria românilor sub cei patru regi, vol. III – Carol
al II-lea). De fapt, a fost un susținător al marilor talente culturale româ-
nești, dar nu poate fi nicicum comparat cu Brâncoveanu, doar dacă ne
obsedează inutila și constanta comparație a oamenilor din coordonate
temporale diferite. “Cazul” Carol II a fost, în ceea ce privește camarila și
pe “duduia” sa Elena Lupescu, o vădită contrazicere a spuselor istori-
cului A.D. Xenopol cum că “jidovimea” fusese cel puțin la noi avan-
garda germanismului. Primii doi Hohenzollerni s-au comportat ca niște

558
nemți românizați (Ferdinand se pare că fusese pe jumătate portughez,
cf. Ion Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. II), ajun-
gându-se în final ca „fruntea să ajungă coada”, cum am remarcat anterior
despre Cartea lui Enoh, reversul cozii ajunse fruntea fiind și în acest caz
confirmat. Per total, putem afirma că România condusă de monarhi stră-
ini nu fusese ceea ce căutaseră românii în luptele lor multiseculare,
oricâte vor fi fost realizările Hohenzollernilor în modernizarea țării, și
mai ales contribuția remarcabilă a lui Carol I la obținerea Independenței
și la readucerea Dobrogei acasă.

c)Ardealul

Nu încape discuție, deși toată România a stat și încă stă sub semnul fru-
museții, Ardealul nu poate fi imaginat în afara minunatei descrieri a ilus-
trului patriot pașoptist Nicolae Bălcescu (Românii supt Mihai Viteazul),
iar dacă invadatorii unguri sau austrieci îl vor fi înfrumusețat parțial cu
câteva construcții nu întotdeauna pe placul românilor, înzestrarea na-
turii trebuie neapărat (musai cum spun ardelenii) să-i fi încântat și pe
dacii care au fost dispuși a se sacrifica pentru apărarea țării lor minunate,
întrucât se știe că invadatorii luptau pentru aur și nu dacii, aurul fiind la
ei precum s-a dovedit, monopol regal. I-a fost dat urgisitului Ardeal să
furnizeze aur pentru invadatori, dar și populație pentru frații extracarpa-
tini, mai ales că din momentul preluării puterii pan-dacice și până după
cucerirea romană se afla în imposibilitatea de a-și exercita în vreun fel
voința.
Una din lucrările cele mai folosite despre istoria zbuciumată și nedreap-
tă până la indignare a Ardealului este și probabil va fi destul timp de aici
înainte Voievodatul Transilvaniei în patru volume a academicianului
Ștefan Pascu (1914-1998), de care ne vom folosi parțial și noi. Mai no-
ua Istorie a Transilvaniei în trei volume concise și obiective scrisă de is-
torici coordonați de profesorii Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler și Ma-
gyari András, precum și succinta culegere de texte Contribuții la istoria
Transilvaniei, secolele IV-XIII de istoricul sas Kurt Horedt sunt lucrări
de seamă pentru domeniul cercetat, dar desigur și alte scrieri ale istorici-
lor noștri referitoare la Ardeal merită atenție.

559
 Oricât de sumare, descoperirile arheologice atestă prezența daco-roma-
nilor la nord de Carpați, iar la sosirea invadatorilor migratori existența
unor formațiuni prestatale, înregistrate de înșiși cei mai vechi cronicari
unguri. Am menționat anterior pe Gelu, Glad și Menumorut, arătând
posibilitatea ca numele lor să accepte interpretări celtice sau poate chiar
anterioare, dacice. Am spus atunci că numele lui Glad poate fi comparat
cu celticul gwlad=moșie, ținut, țară, gwledic fiind termenul care desem-
na la celți pe proprietarul unui gwlad, neglijând presupunerile că ar fi un
nume slavon. Nu excludem acum nici posibilitatea ca numele Cladova
să fi provenit din această sursă, fiind la mijloc o posibilă deformare
slavizantă a numitului gwlad, deși deobicei slavii transformau consoana
g în h și nu în k. Găsim o Cladova pe malul drept al Dunării în Serbia,
dar una și în apropierea Aradului, un Domogled (parc național) fiind
prezent în bazinul Cernei. Cronicarul Nicolae Soica de Hațeg numește
pe primul erou al ținutului sfântul Glad. (Cronica Banatului, V, 5). En-
glezescul glad=bucuros ne va aminti de fericirea zeilor antici și de
măreția lor, reluăm observația, deși unele păreri indică slavismul nu-
melor Glad și Menumorut (e.g. Istoria Transilvaniei în 3 volume).
Într-un final, Ardealul nu mai poate ține piept invadatorilor și trece în
mâna ungurilor, dar din moment ce s-a văzut că a căutat - și mult timp a
reușit, – să se mențină ca un voievodat de sine stătător chiar dacă sub
conducere ungurească, faptul dovedește dârza opoziție a românilor și
justificata concluzie a ungurilor că nu exista altă soluție mai bună, ori
poate perfida cedare momentană, întrucât încet dar sigur maghiarii și-au
îndeplinit scopul de a înrobi pe români, pe cei nobili căutând a-i separa
de neam prin obligația de a trece la catolicism sau renunțarea la minima
pretenție de păstrare a unui nume românesc de familie. Din moment ce
foarte târziu, anume prin secolul XIX au impus cu disperare românilor
să renunțe până și la limba lor, ne putem imagina cât de constantă și
fermă a fost tendința românilor de a fi un singur neam, precum și de a se
des-cotorosi de dominația unui neam quasi incompatibil cu ei, care
perma-nent nu a intenționat altceva decât să-și arate superioritatea
primitivă câștigată anterior prin forță brutală, soartă pe care aveau s-o
trăiască și ei după Mohacs (1526), deși au avut noroc cu revoltatul prinț
francez refugiat la Viena Eugeniu de Savoia, care i-a înfrânt pe turci la
Zenta pe Tisa (1697 – “acțiunea la momentul potrivit”, cum spusese

560
tracul Pro-tagoras), obligând mărețul Imperiu Otoman la Pacea de la
Karlowitz în 1699. Acestea au fost clipe importante pentru Ardeal,
prevestind zorii trecerii din mâna ungară și apoi turcească în cea
imperială, dar și ai apariției primelor intenții rusești de a se implica în
zona Țărilor Române, conjunctură entuziasmantă și dătătoare de
speranțe pentru români – o mare putere ortodoxă putea însemna pentru
ei șansa de a scăpa și de turci, posibil și de unguri, în asemenea situații
nimic nu se avântă mai repede și mai sus decât gândul atotcuprinzător,
căruia îi ajunge un minim de reazem real. Aceste speranțe aveau să se
năruiască ulterior, deși un timp intervenția rusească în zonă fusese
salutară. Pe atunci, românii se înrolau cu voioșie în armia rusească,
treptat realizând că au de a face tot cu niște imperialiști fără scrupule, că
doar dinastiile europene erau înde-aproape înrudite, și deci nu puteau fi
prea mult diferite.
Dintre românii ardeleni ce s-au distins în propriul ținut trebuie să men-
ționăm pe Roland Bocșa (?-1301), voievod în două rânduri, probabil
român (Teodor Sălăgean), obligat de unguri la catolicism și la schim-
barea numelui, om ce a căutat permanent independența voievodatului
față de regii unguri, - care numeau personal pe voievozii Ardealului, -
deși inițial fusese foarte devotat regelui Ladislau IV, care l-a uns în func-
ție.
Cea mai mare personalitate medievală a românimii ardelene a fost și va
rămâne Iancu de Hunedoara (1407-1456), un viteaz ca și tatăl său Voi-
cu, - având ca frați pe Mogoș și Radu, - un cavaler răsplătit de regele
Ungariei pentru curajul și faptele de arme cu domeniul Hunedoarei, unde
și azi străjuiește mândru Castelul Huniazilor, una din cele mai reușite
construcții de acest fel din Europa, deși dimensiunile tuturor realizărilor
arhitectonice medievale din Ardeal, oricât ar fi de frumoase, rămân re-
duse ca dimensiuni, comparativ cu cele vest-europene (cf. Ștefan Pascu,
Voievodatul Transilvaniei, vol. II). Același reputat istoric ardelean ne
informează tot acolo că cealaltă reușită arhitectonică a Ardealului, Caste-
lul Bran din apropierea Brașovului așa cum îl vedem astăzi, a avut ca
model castelul Huniazilor, care la rândul său a avut influențe luxembur-
gheze. De fapt, dimensiunile reduse ale construcțiilor medievale, nu
numai în Ardeal dar aproape oriunde în lume reflectă posibilitățile
materiale ale Țărilor Române, dar și relațiile sociale – nu se putea realiza

561
prea mult în Ardeal atâta timp cât doar românii prestau corvezi grele, iar
în rest desele războaie nu permiteau nici moldovenilor, nici muntenilor
edificii peste măsura celor existente astăzi, dimensiunile nereducându-le
totuși din frumusețe și armonie.
Ca și Vlad Țepeș al Țării Românești, pe care Iancu l-a ajutat, nici Cor-
vinul n-a avut norocul să trăiască prea mult – doar 49 de ani! – fiind do-
borât și mai mișelește decât Vlad, ciuma lovindu-l la scurt timp după ce-
și afirmase calitățile militare la eliberarea Belgradului de sub asediul
otomanilor marelui Mehmed al II-lea. S-a făcut uneori observația că
dacă Ștefan cel Mare atrăgea atenția că Moldova nu trebuie să pice ca să
nu invadeze turcii Occidentul, aceștia s-au concentrat asupra Belgra-
dului și nu asupra țării lui Ștefan, omițându-se că de fapt asediul cetății
sârbilor (1456) precede Vasluiul cu aproape două decenii. Iancu se naște
într-o familie de români (unii au afirmat chiar că ar fi fost originari din
Țara Românească), și a putut fi martorul unor mari frământări, cum au
fost mișcarea husiților din Boemia, răscoala de la Bobâlna (potrivit lui
Ștefan Pascu, - cf. Bobâlna, - ar fi fost de fapt vorba de un întreg șir de
revolte ardelenești ce au culminat cu Bobâlna în 1437-38), dar cel mai
mare eveniment istoric a fost desigur căderea Constantinopolului în
1453 sub turcii sultanului Mehmet al II-lea Fatih (Cuceritorul), pe care
Iancu avea să-l înfrunte cu succes de câteva ori. Viteaz ca și tatăl său
Voicu, Iancu se distinge ca strălucit militar și avansează ca nimeni altul
până atunci, în 1411 fiind numit ban de Severin împreună cu fratele său
Ioan, loc cât se poate de expus atacurilor turcești dinspre Vidin. Înce-
pând cu 1411 obține succes după succes împotriva turcilor, ajungând
voievod al Transilvaniei și apoi guvernator al Ungariei. Între 1443 și
1444 este lansat în acțiunea de amploare din sudul Dunării cunoscută
sub numele de Campania cea lungă. Atât la înaintarea prin Bulgaria cât
și la reîntoarcere, Iancu obține circa șase victorii în confruntările cu
turcii lui Mehmet Fatih, dar oastea fiindu-i extenuată de efortul prin
înalții munți Balcani, acceptă în condiții favorabile pacea propusă de
turci,incredibilă dar reală și realistă, dar în 1444 se îndreaptă spre Varna,
încrezător în mica sa oștire – “sultanul mergea la vânătoare cu mai mulți
însoțitori”, după aprecierea ironică a lui Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țe-
peș, care-i refuză sprijinul încredințându-i doar o mică trupă comandată
de viitorul Țepeș, - iar acolo suferă o înfrângere, însuși Vladislav al

562
Ungariei pierzându-și viața. Sârbul Brancovici, aliatul turcilor și mercan-
tilismul anticreștin al genovezilor au dus la marea pagubă a celei din
urmă cruciade împotriva semilunii, navele genoveze debarcând la Varna
pe bani grei numeroși ostași turci. Dar bravul Iancu nu disperă, continuă
a se declara inamicul păgânilor, care deja se temeau de el ca romanii de
Hannibal. La 1447 se proclamă la Târgoviște domn al Țării Românești,
iar la 1448 se ciocnesc din nou creștinii sub comanda sa cu armata turcă
la Kossovopolje, trădarea sârbului Gheorghe Brancovici, care avea pace
cu turcii, fiind fatală creștinilor. Luptător înnăscut, Iancu nu e nici de
această dată dezarmat, deși insuccesul său a dat apă la moară nobilimii
reluctante, care reușește să pună un nou rege peste Ungaria, dar nu reu-
șește să-i ia conducerea armatei, așa că tot el (cine altul?) se află în
fruntea acesteia în 1456, când ambițiosul Mehmet al II-lea pornește ho-
tărât să cucerească Belgradul, considerat de turci „poarta spre Occident”.
S-a exagerat cifra oștenilor lui Iancu la 60 000, dar reducând-o realist la
jumătate și tot pare incomparabil inferioară față de cei circa 100-200 000
de turci care au înconjurat cetatea Belgradului. Misiunea lui Iancu era de
a despresura cetatea de asediatori, iar planul ingenios a dovedit o dată în
plus și curajul și priceperea sa în arta militară, mulți susținând că parti-
ciparea sa alături de Sigismund de Luxemburg împotriva mișcării husite
și în sprijinirea ducelui Milanului au contribuit substanțial la lărgirea
orizontului militar al Corvinului. Iancu distruge mai întâi flota turcească
de pe Dunăre, infiltrează în cetate numeroase ajutoare, lansând conco-
mitent un amplu atac general concentric asupra asediatorilor, operațiune
încheiată cu un succes de răsunet european. Succes de care nu are însă
prilejul să se bucure, peste o lună decedând la Zemun, răpus de perfida și
necruțătoarea ciumă. Se află înmormântat în frumoasa și sobra Catedrală
romano-catolică din Alba Iulia, alături de fratele său Ioan, și el căzut
anterior în luptă ca un erou. Nu rare sunt cazurile când turiștii vizitatori
ai numitei catedrale ridicată în stil romanic între aproximativ aceleași
limite cronologice cu bijuteria Notre Dame din Île de la Cité a Parisului
să vadă gisant-ul sarcofagului românului Iancu acoperit de ghirlande de
flori, peste care se împletește steagul Ungariei. Frumos din partea lor că
cinstesc un român de mare importanță și pentru istoria Ungariei, dar
dacă ne gândim că în ciuda evidențelor atestate istoric ei continuă să-l
considere cu aplomb a fi avut o origine maghiară, probabil multora

563
gestul depunerii panglicii tricolorului ungar pe mormântul Iancului le va
apărea de o altă semnificație.
Dincolo de faptul că valahii aveau aptitudini înnăscute de luptători re-
zistenți la marșurile extenuante prin munți înalți, ridicarea multor mili-
tari români în categoria nobililor de către Iancu de Hunedoara în urma
Campaniei celei lungi la sud de Dunăre (mai mulți înnobilați români ar-
deleni decât în tot Evul Mediu, după unele aprecieri), precum și în-
treaga lui atitudine față de ambele țări române extracarpatice, pot fi do-
vezi ale românismului său, deși pe atunci nu se acorda factorului etnic
mare atenție. Românul are o zicală, sângele apă nu se face, care pare
mai la obiect decât echivalenta sa aproximativă din engleză (blood is
thicker than water=sângele e mai vârtos ca apa), ceea ce ne poate în-
drepta spre ciudata apreciere a anterior menționatului Steven Runciman
(op. cit.) asupra originii ungurești a Iancului, deși conaționalul său, isto-
ricul iluminist Edward Gibbon îi afirmase românismul (op. cit.). Dar nu
putem să nu zăbovim puțin asupra subiectului, departe de noi intenția de
șovinism. Dacă nobilii unguri căutau intens catolicizarea și maghiari-
zarea românilor în vederea înnobilării lor, și dacă în cele mai grele mo-
mente ei se depărtau cu nonșalanță de regii lor cu care erau cel mai ades
în relații conflictuale, la ce bun atâta caz obsedant de catolicizare și mai
ales de renunțare la originea românească?! Oare se credeau prea slabi în
fața regilor și doreau sporirea numărului aliaților împotriva Puterii, ști-
indu-i pe români drept buni luptători? Cert este că pentru nivelul politic
de atunci, regalitatea (acceptată cu mult în urmă de Aristotel în Politica
sa ca fiind cea mai bună formă organizatorică la nivel statal), nu putea da
rezultate în condițiile disensiunilor provocate de încălcarea cel puțin a
unuia din principiile de bază ale ierarhizării feudale, în care vasalul era
dator protectorului său, precum se angajase prin jurământ, la consilium
et auxilium (sfat și ajutor). Dacă pentru convertirea unui schismatic pa-
palitatea răsplătea pe misionar, pentru renunțarea obligatorie la etnia de
origine nu putem presupune altceva decât un interes meschin. Ceva par-
țial asemănător s-a petrecut și cu Moldova după Ștefan cel Mare, ati-
tudinea boierilor s-a concretizat în scăderea puterii politice a domnului,
dar și a statului. După slăbirea sistematică a regalității, nobilii unguri au
trebuit să culeagă roadele – au alergat după regi străini, după coaliții în
urma cărora și-au știrbit prestigiul și, în cazul unei comparații, dacă ro-

564
mânii au luptat permanent pentru neatârnare și unificare, nobilii unguri
s-au concentrat în mod egoist asupra propriului interes centrifugal, ob-
ținând în schimb remorcarea țării la interesele aliaților, singura speranță
a supraviețuirii lor la standardele visate rămânând exploatarea cruntă a
românilor, numiți ironic și absolut injust valahi puturoși. De fapt și de
drept, azi poate fi numit așa cel ce profită de munca împilatoare a altora,
indiferent de orânduire sau epocă.
Cert e că marele Iancu de Hunedoara a fost și va rămâne în istorie ca
una din cele mai remarcabile personalități militare medievale, românii se
mândresc cu originea lui și, dacă regretă ceva în privința acestuia, pro-
babil moartea prematură și trecerea la catolicism regretă ei. Pentru că
nimeni nu-i oprește să-i depună coroane de flori cu tricolorul românesc
la mormânt, decât probabil impresia greu de rectificat că ritul catolic a
fost temut și compromis de nenumărate ori, inclusiv din partea Papali-
tății, forul său suprem, de la care s-au depărtat încă de timpuriu refor-
mații, calviniștii, evanghelicii sau alți așa-ziși schismatici și eretici. În
plus, abandonarea lor în fața turcilor păgâni, cărora au reușit totuși să le
interzică două lucruri importante, anume posesia de pământuri și ridi-
carea de geamii, - i-au obligat să strângă și mai mult rândurile în fața or-
todoxiei, nu o singură dată popii sau „răspopiții” luând arma în mână îm-
potriva dușmanilor invadatori, turci sau unguri. Dacă putem vedea un
român pășind într-o biserică ortodoxă (grecească sau rusească), nu-i vom
vedea decât rar sau deloc căutând spitritualitate într-un lăcaș catolic,
poate cel mult în vreo catedrală turistică renumită. Cu toate acestea,
există desigur și numeroase căsătorii mixte, indiferent de credință sau et-
nie, fără ca vreuna din părți să urmărească altceva decât armonia con-
jugală. Probabil în lumina presupunerilor acestora ne vom explica pe-
nuria de lucrări monografice dedicate unui mare român, cea a istoricului
academician Camil Mureșan (1927-2015) fiind cea mai reușită și aparent
singura (Ioan de Hunedoara și vremea sa, 1957). O rudă apropiată a
marelui Iancu de Hunedoara a fost iluministul Nicolaus Olahus (1498-
1568, nepot după mamă), foarte apreciat de mai vârstnicul olandez
Erasm din Rotterdam (1466-1536), numit și Magister Europae. Olahus,
Petru Cercel, Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir și alții ca ei
arată probabil că apetitul dacilor pentru învățătură și cultură se trans-
misese urmașilor, iar nume ca Hasdeu, Iorga, Eliade și alți mari erudiți

565
români arată peste timpuri că Iordanes nu exagerase în Getica prezen-
tându-i pe geto-daci foarte pasionați de educație, considerată probabil
zeiască din moment ce preoții cei mari, reprezentanții zeilor, le-o pro-
povăduiau (40; 69;70). Oare trebuie să mai reluăm slavoneștile pitam (a
pune întrebări în bulgară), pitomeț (însetat de cunoaștere în rusă) și
pîtlivîi (silitor în rusă), invocate în cazul lui Pitagora?...
Mai sus menționata Cronică a Banatului spune că și fiul lui Iancu
Matia Corvinul (1443-1490), a fost un regretat bun român, iar istoricul
iluminist englez Edward Gibbon (op. cit.) îl aprecia ca pe cel mai bun
rege maghiar și unul din cei mai buni din lume, dar nu trebuie uitat că is-
toricul Gibbon subliniase și originea română a lui Iancu. Probabil ur-
mând românismul tatălui său, Matia Corvinul numește pe eroul bănățean
Pavel Cânezul (1432-1494) comite al Belgradului apoi al Banatului, iar
ca ultimă răsplată pentru vitejiile militare, îi acordă titlul de comandant
al Armatei de nord a Ungariei, așa cum aflăm tot de la Nicolae Stoica de
Hațeg. Matia Corvinul a fost un erudit comparabil cu mulți alți români, o
adevărată figură renascentistă. Ca și pe tatăl său, Stoica de Hațeg îl con-
sideră “un bun român”.
Dintre voievozii de etnie maghiară putem menționa în primul rând ma-
rile familii nobiliare ce au dat Ardealului câțiva renumiți voievozi, însă
aici ne interesează mai mult pe cei raționali, adică manifestând înțele-
gere față de români, pentru că neînțelegerea lor e incompatibilă cu rațiu-
nea, atâta timp cât ei au fost autohtoni cu mult înainte de invazia Ar-
dealului. Familiile Kan, Lackfi, Zapolya, Csaki și Bathory au dat câțiva
voievozi apreciați și de români. Un Csaki a fost totuși unul din dușmanii
de moarte ai lui Mihai Viteazul.
Andrei Lackfi (1310-1359) luptă în 1345 alături de regele Ungariei Lu-
dovic I în Moldova împotriva tătarilor ce întreprindeau raiduri de pradă
în Ardeal. Ștefan (Istvan) Bathory (1430-1493) susține înscăunarea lui
Vlad Țepeș, și în acest scop ocupă la 1476 Bucureștiul, alungându-l pe
Laiotă Basarab. Tot pe el îl găsim în compania regelui Matia Corvinul
pe timpul campaniei eșuate din Moldova contra lui Ștefan cel Mare (la
Baia, 1476).
Ioan (Janos) I Zapolya (1540-1571) e renumit pentru înfrângerea re-
voltaților conduși de Gheorghe Doja (1514) la Timișoara. Urmașul său
Ioan Sigismund Zapolya (1540-1571) a fost renumit pentru Edictul de

566
la Turda din 1568, considerat a fi prima declarație de toleranță religioasă
din Europa, el fiind calvinist (deși André Clot consideră că evenimentul
a fost mai degrabă rezultatul unei conjuncturi – cf. Soliman Magnificul).
Gabriel (Gabor) Bathory (1589-1613) a fost ultimul principe provenit
din familia Bathory, cu renume de imoral și impulsiv, ceea ce a dus la
asasinarea lui de către proprii soldați. Alt Gabriel (Gabor) a fost cel din
familia Bethlen (1580-1648) principe transilvan ce și-a dorit unirea celor
trei principate române sub numele anticei Dacii, însă sub propria ocâr-
muire, el fiind conducătorul mișcării antihsbsburgice în cadrul Războ-
iului de 30 de ani.
Gheorghe Rakoczi I (1593-1648) era calvinist de religie și a susținut pe
români și sași împotriva catolicismului. Nu-l putem acuza de inconsec-
vență religioasă, dar putem adăuga încă un nemulțumit notabil față de
abuzurile papale. La inițiativa lui și pe cheltuiala statului s-a tradus pen-
tru prima dată integral în românește renumitul Nou Testament de la Băl-
grad (Alba Iulia) în 1648. Tot el înființează școli în limba română.
Gheorghe Rakoczi II (1621-1660) s-a aliat cu Vasile Lupu și Matei
Basarab în vederea obținerii tronului Poloniei, vis nerealizat. În urma
rănilor primite în bătălia de la Gilău unde este înfrânt de turci în1660,
decedează.
Imre Tököly (1657-1705) este conducătorul numitei revolte a “curu-
ților” îndreptată împotriva habsburgilor (1703-1711), prieten și cola-
borator al lui Brâncoveanu, învingători ai imperialilor în 1688 la
Zărnești, ajuns pentru scurt timp voievod al Ardealului, iar continuatorul
acestor lupte Francisc (Ferenc) Rakoczi II (1703-1735), deși aliat cu
masele, n-a reușit eliberarea Ardealului de sub habsburgi, luptă în care
și-a cheltuit aproape întreaga avere, el fiind considerat pe atunci drept
cel mai bogat om al regatului maghiar. În circa un an de zile, el reușise
să provoace imperialilor pagube însemnate, aproape eliberând Ardealul.
Pacea de la Satu Mare din 1711 pune capăt mișcărilor de circa 8 ani, dar
și restabilește totodată autoritatea Austriei asupra Transilvaniei, unul din
puținele momente când Austria recurge la arme în afara arsenalului său
consacrat, moștenit probabil de la Roma, pe care susținea a o continua:
căsătorii sau intrigi dezbinatorii (divide et impera). Tot în cartea Răz-
boaiele dintre ruși și turci (vol. 2), Xenopol subliniază că Austria era

567
“mai reacționară ca Rusia, Austria nu cucerește ci roade, prin șiretlicuri,
căsătorii și neutralitate, mai mult decât prin armele sale”.
În privința Marilor principi ai Ardealului, vom aminti pe împăratul
Carol al VI-lea (1685-1740), sub a cărui domnie ajunge și Oltenia po-
sesiune habsburgică, de la 1718 până la 1733, regiune care a adus habs-
burgilor mai multă bătaie de cap decât profit. Împărăteasa Maria Terezia
(1717-1780) a fost și ea mare principesă a Ardealului, în timpul ei Sa-
muel von Brukenthal (1721-1803) are mare trecere, e avansat la rang de
baron și primește funcția de guvernator al Ardealului, care-i aduc un
substanțial venit, din care reușește să-și adune o frumoasă colecție de
tablouri și prețioase obiecte de artă, din care formează una din mândriile
muzeografiei românești, actualul muzeu sibian care-i poartă numele,
deschis publicului încă din timpul vieții guvernatorului și devenit oficial
muzeu din anul 1817, una din primele instituții europene de acest tip.
Totuși, pe alocuri baronul von Bruckenthal a fost ostil românilor.
Per total Ardealul a avut o istorie inegală, ca de altfel întreaga istorie a
României (sau Europei), și nu putem trece cu vederea greutățile prin care
a trecut, începând cu ocupația romană, cu valurile de migratori până la
invaziile turco-tătare, și mai târziu cu acapararea austriacă. Șirul răscoa-
lelor ce au culminat cu Bobâlna, adevăratul război țărănesc condus de
Gheorghe Doja, răscoalele secuilor sau revoltele sașilor, răscoala lui Ho-
rea Ursu rex Daciae, cea mai amplă mișcare populară din Europa lu-
minilor înainte de Revoluția franceză din 1789, înăbușită cu o sălbăticie
demnă de barbaricum și nu de avansata epocă a iluminismului, petiția
concepută de iluștrii fruntași ai Școlii Ardelene. cunoscută drept Supplex
Libellus Valachorum Transilvaniae (1791-92) rămasă nerezolvată pentru
că împăratul Leopold al II-lea nici “nu s-a coborât s-o citească”, sunt
momente ce au arătat austro-ungarilor că nu se putea merge la infinit pe
căile absurde impuse de ei. De altfel, oridecâte ori deținătorii frâielor
austro-ungari luau câte o hotărâre favorabilă românilor, imediat dețină-
torii frânelor o anihilau prin tot felul de condiții irealizabile.
În fața românilor, probabil cel mai îndrăgit și apreciat personaj eroic al
Ardealului românesc rămâne moțul Avram Iancu (1824-1872), mai ales
că și el a fost un mare nedreptățit de către străinii pe mâna cărora încăpu-
se țara („Voi sunteți țara”, repeta el cu convingere în fața moților). Re-
volta lui reprezintă o dovadă în plus că Ardealul suferea din greu, iar

568
ajutorul nemijlocit acordat de Bălcescu și generalul Gheorghe Adrian,
specialist al luptelor de gherilă, arată că nici românilor de dincolo de
Carpați nu le era necunoscută și nici indiferentă soarta fraților lor. Nu
putem evita nici aici referirea la Istoria Transilvaniei în 3 volume, unde
coordonatorul principal acad. prof. Ioan-Aurel Pop remarca just că ungu-
rii îl considerau pe Avram Iancu un contra-revoluționar, deorece se ali-
ase cu austriecii împotriva ungurilor, adevărații revoluționari înscriși pe
linia pașoptismului european demolator de tiranii. De fapt, și la 1821
fuseseră considerați trădători pandurii lui Tudor Vladimirescu, om ce
urmărise în primul rând să scape țara de grecii parazitari. Ambele cazuri,
la care putem adăuga și altele, pe Mihai Viteazul în primul rând, credem
că denotă zbaterea românilor de a reuși cu orice chip debarasarea nea-
mului de paraziții străini direcți și desigur mai slabi, nu o singură dată ei
dovedindu-și superioritatea militară atât în fața ungurilor cât și a gre-
cilor, cum a fost cazul înfrângerii eteriștilor de către pandurii lui Tudor.
Același eminent autor ne arată tot acolo și tot cu dreptate, că ceea ce era
bun pentru unguri dezavantaja pe români, și invers, ceea ce reprezenta
pentru austrieci o mare dilemă. Atâta timp cât binele grofilor se clădise
pe răul românilor, nici nu putea fi altfel. Credem că totuși rezolvarea cea
mai justă o găsiseră românii în celebra Supplex libellus valachorum,
ignorată de Împărat: dreptate trebuia să li se facă celor mai mulți, mai
vechi și care duceau greul țării, deci proprietarilor legali ai teritoriului
transilvan. Românii s-ar fi bucurat să scape de unguri, nu însă și Împă-
ratul, iar pentru a-i avea pe ambii în mână, îi diviza permanent. Austria
poate fi socotită în această privință un Bizanț al Europei centrale ca-
tolice, Vaticanul fiindu-i anterior un bun exemplu.
O perioadă de relativă bunăstare a românilor din Principatele Unite și
Ardeal a avut loc în momentul strângerii relațiilor comerciale (și poli-
tice) cu Austro-Ungaria și Germania, când dinastia Hohenzollern se afla
pe la mijlocul activității în Regatul României, dar plata a fost de necon-
ceput: tocmai atunci, spre finele secolului XIX li se impunea românilor
ardeleni renunțarea la limba maternă și acceptarea ideii absurde că nu
există pentru populația Ardealului decât o țară – Ungaria, și un singur
popor, cel maghiar. Drept consecință, adevăratul conducător al Româ-
niei, prim-ministrul Ion C. Brătianu a luat opțiunea cea mai costisitoare
și riscantă, dar și cea mai justă, de a intra în Primul Război alături de

569
Antantă, deși se pare că ar fi existat un pact destul de controversat între
rege și ger-mani, prevăzând ajutor reciproc în caz de invazie, or la ora
aceea agre-sorul era însăși redutabila Germanie! Se pare că în acest
moment de răscruce regele Carol I, un rege rațional și bine intenționat
(afacerea Strussberg sau Răscoala de la 1907 nu i se pot imputa decât
într-o mică măsură), a declarat că ar fi preferat să moară decât să fi
apucat o astfel de gravitate. Ce a urmat se cunoaște, România a fost
distrusă în mare proporție, deja intrase în război nepregătită, țara fusese
temeinic jefuită în prealabil de către corupții interni cu funcții înalte și
scrupule joase, de mirare cum o armată mică și prost înarmată a reușit
câteva victorii eroice pe Valea Oituzului și Trotușului, unde motivația
eroicelor trupe și capacitatea unor generali deosebiți și-au spus cuvântul,
însă în final trebuie să recunoaștem că s-a reușit de fapt refacerea
aproximativă a teritoriului anticei Dacii, deci cu sacrificii greu de
conceput pentru cele două mărunte principate, s-a intrat în posesia celor
avute cu circa două milenii în urmă! Bucuria a fost însă incomen-
surabilă, căci indiscutabil, Marea Unire a însemnat cel mai grandios
moment din toată istoria românilor, iar manifestările de la Alba Iulia de
pe 1 Decembrie 1918 justifică transformarea acestei date în Ziua Națio-
nală a românilor, deși la scurt timp venise rândul ardelenilor să pro-
testeze, asemeni moldovenilor după Mica Unire. În acele clipe de de-
gringoladă a Imperiului austro-ungar, de o obtuzitate rară și o încăpățâ-
nare dusă până la absurd a fost prim-ministrul Transleitaniei ce includea
și Ardealul, Istvan Tisza (1861-1918), incapabil să realizeze că cerbicia
neclintită a șefului de hoardă al strămoșilor săi îndepărtați și de mult
dispăruți era insuficientă și ineficace la timpul acela, motiv pentru care a
fost asasinat, nu contează că nici asasinii nu aleseseră calea politică cea
mai bună, românii fiind obligați să intre în Budapesta la 1919 pentru a
înlătura pe oportunistul Bela Kun (cf. Constantin Kirițescu, Războiul
pentru întregirea României, vol. II). Despre unguri se spune că până la
stingerea primei și ultimei dinastii pur maghiare, aceea a arpadienilor, au
fost o nație cât se poate de tolerantă, deci doar până la începutul
secolului al XIV-lea. Probabil că transformările nu se pot imputa nea-
părat dinastiilor străine ce au condus apoi Ungaria, ci problemelor în-
tâmpinate cu românii din momentul în care au început să-i disprețuiască
și să-și însușească bunurile lor, motiv pentru care au și transformat cu

570
falsitate nemulțumirile sociale în șovinism din partea „valahilor putu-
roși”. Vom insera aici două dintre meritele ultimei Istorii a Transil-
vaniei, deja invocată de câteva ori. Ni se spune acolo (vol.III, cap. 6-7),
că la Conferința de la Paris din 1919 care urma să rezolve problemele
națiunilor eliberate de sub coroana Austro-Ungariei, în timp ce ungurii s-
au zbătut ore în șir să arate pe multe pagini necesitatea menținerii puterii
asupra Ardealului, motivând prin asigurarea stabilității și prin rolul lor
civilizator în această parte a Europei, susținând deci în secolul XX ceea
ce vehiculau în feudalism, românii nu au făcut apel nici măcar la argu-
mentele Școlii Ardelene privitoare la numărul și vechimea daco-
romanilor, ci s-au referit cu mai multă rațiune la vremurile noi, în care
relațiile medievale erau defuncte de câteva secole în Europa, cerințele
prezente fiind cu totul altele. Un alt merit dintre multe altele (față de alte
lucrări care au tratat același subiect), este că numita Istorie a Tran-
silvaniei a remarcat rolul președintelui american de atunci, Woodrow
Wilson (1856-1924) în susținerea efectivă a „dreptului națiunilor la auto-
determinare”, atitudine pentru care a fost aproape zeificat de ardelenii
Marii Uniri, ei nemaicontenind cu elogiile. Ceea ce putem remarca însă
în numita istorie pare a fi trecerea cu vederea a faptului că ideea susți-
nută de Wilson nu-i părăsise pe ardeleni și pe majoritatea românilor în
general, timp de aproape un mileniu, din chiar momentul pierderii Ar-
dealului, ceea ce poate transpune zeificarea lui Wilson în fireasca bu-
curie - o ultimă și modernă legătură între bucurie/fericire și zeități! - de
a găsi în sfârșit sprijinul dorit neîncetat de ei din partea unei mari puteri,
de data aceasta având Libertatea la temelie, experiențele anterioare cu
privire la încrederea în Rusia sau în Austria fiindu-le suficiente pentru a
realiza ce înseamnă un regim absolutist. Totuși, chiar și în aceste condiții
disensiunile româno-maghiare au continuat, simțindu-se uneori și astăzi.
În memorabilele zile ce au urmat Marii Uniri, dacă vom reține numele și
contribuția președintelui american Wilson, același lucru trebuie în mod
obligatoriu să rămână valabil și pentru francezii Mathias Berthelot
(1861-1931), un general foarte capabil, șeful Misiunii Militare Franceze
înființată la 1916, persiflat de ruși ca fiind „mai român ca românii”, și
contele de Saint Aulaire (1866-1954). De altfel, și-au dat efectiv viața în
și pentru România destui militari francezi, inclusiv din Serviciul Sanitar,
amintind de un alt paradox istoric legat de România acelor vremi– de

571
unde la instaurarea monarhiei se opusese dinastiei germane și susținuse
Republica de la Ploiești, în Primul Război republicanii francezi ajun-
seseră să susțină monarhia (e drept că devenită deja română), motivul
fiind evitarea absorbirii României de către viitoarea Rusie republicană,
monarhia ei fiind de mult desuetă și incapabilă a se menține (cf. Saint-
Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat).
Despre Al Doilea Război Mondial, bazat pe incredibila perfecționare a
aviației și tancului, deja existente în Primul Război, putem spune că mai
mult decât o mașinărie gigantică de ucis soldați și popoare, a fost mai
degrabă o mare mașinațiune, prevestită de nebuniile imediat anterioare,
cât se poate de grăitoare în situația răvășelilor din România, care abia
ajunsese la o deplină exprimare a valorilor spirituale și spera în reali-
zarea efectivă și statornică a doleanțelor ce duraseră secole în șir. Ro-
mânia a pierdut atunci în mod cât se poate de abuziv Basarabia și Bu-
covina de nord, care au reprezentat nu doar un însemnat pământ strămo-
șesc mai bogat decât actuala Moldovă românească, dar și pierderea unor
reale personalități culturale și a unui mod de gândire deosebit, care greu
ar putea fi pus pe seama austriecilor ce au marcat într-o oarecare măsură
cultura bucovineană – toate marile realizări culturale românești, indife-
rent de zona de afirmare, pot fi mai degrabă puse pe seama continuei
atracții culturale insuflate de preoții daci menționați de Iordanes în
Getica, și nu pe seama vreunor influențe exterioare, românii fiind în-
clinați să-și afirme personalitatea, capacitatea și originalitatea chiar după
absolvirea unor înalte școli sau universități străine.
Dacă istoricul A.D.Xenopol observase că evreii au reprezentat cel puțin
pentru România avangarda germanismului, în preajma celui de-al doilea
război mondial lucrurile par a se fi complicat, și poate că nu întâmplător
regele Carol II fusese înconjurat de o camarilă evreiască, soția sa Elena
Lupescu fiind din aceeași etnie, iar șeful mișcării legionare Corneliu Ze-
lea Codreanu, zice-se german din Bucovina, după comiterea unui delict
foarte grav, a fost cu greu prins în domiciliul apropiațiilor familiei
Elenei Lupescu (alias Magda Grűnberg, fiica lui Nahum Grűnberg –
desigur, oportunismul nu are nație și nici limite). Nici urmă din prestanța
și se-riozitatea anterioară a Hohenzollernilor de România!
Ajunși în acest punct, merită o scurtă trecere în revistă și istoria altor
câteva regiuni importante românești ce au încăput pe mâini străine. A-

572
ceste regiuni au avut parte de frământări și injustiții asemănătoare cu
întreaga țară, cu deosebirea că populația lor a fost constrânsă la incre-
dibile presiuni, la deportări sau sufocări prin colonizarea forțată a altor
neamuri, foarte îndepărtate de specificul milenar înrădăcinat al româ-
nilor, toleranți și primitori de felul lor. Rare par a fi țările cărora să nu li
se fi acordat un minim respiro de refacere, abia pornea românul pe un
drum că imediat urma o nouă încercare absurdă, în general anacronică.
Înjosirea n-ar trebui să se considere a românilor ci mai degrabă a opre-
sorilor, pe cât de mulți, pe atât de retrograzi. Nu cel ofensat fără justi-
ficare e înjosit, ci cel ce recurge la ea fără prea mult discernământ, ba-
zându-se doar pe legea irațională a forței.
Dar, revenind în final asupra numelui Ardealului, vom remarca obser-
vația lui Kurt Horedt (cf. Contribuții la istoria Transilvaniei) că acest
nume, - presupus galic ori dacic și comparat de noi în urma confruntării
cu numele celorlalte ținuturi românești carpatine (deci muntoase, ca și
tracica Peké) cu galicul arduenna=podiș, - a fost preluat de români de la
unguri, pentru care erdö elü însemna ținutul dincolo de păduri, devenit
apoi în latinește ultrasilvania. Nicolae Stoica de Hațeg spunea și el că
latinescul Transilvania e un nume consacrat printre români de către
unguri, dar el însuși preferă să folosească termenul Ardeal (cf. Cronica
Banatului). Faptul că și Nicolae Bălcescu îl folosește cu predilecție (cf.
Românii sub Mihai Voievod Viteazul) ne poate convinge că era o
denumire agreată de români, care nu fuseseră vreodată atrași de folosirea
unor nume străine pentru teritorii proprii, acestea pre-existând deja în
vocabularul lor sufi-cient de bogat. Oricât ne vom strădui, nu vom găsi
vreodată termenul Școala transilvană în loc de Școala Ardeleană. Legat
de numele vlahilor/valahilor, putem spune acum că se cere o amendare a
observației ilustrului P.P.Panaitescu referitoare la acest termen (cf. Inter-
pretări românești); întrucât s-a trasat o legătură între numele italienilor,
galezilor, valonilor și valahilor, apare evidentă lipsa unei unități entice
între neamurile implicate în discuție, iar legătura lor cu muntele (even-
tual cu măreția) pare a da câștig de cauză particulei val/vel, chiar și
Valonia belgienilor fiind aproape de Munții Ardeni, obligându-ne la în-
depărtarea unei raportări exclusive la numele italienilor, în numele capi-
talei sale Namur percepându-se particula nam legată de înălțimi sau de
mare (eventual mur, discutat la cazul myrmidonilor), - iar despre râul

573
Sambre ce se unește la Namur cu Meuse (Moselle) am mai discutat. La
particula val/vel cu semnificația mare ca adjectiv, putem adăuga acum și
adjectivul irlandez ard, cu aceeași valoare.
Ceva similar observațiilor despre Ardeal ca având provenință străină
trebuie să presupunem și în cazul Bucovinei, o comparație de situații ne
va arăta cum românii au acceptat cu greu numele ales de austrieci pentru
ținutul lor.
După o îndelungată absență Ardealul revine alături de celelalte mari re-
giuni româneși, din nefericire sub un domn străin, Ferdinand I de Ho-
henzolern abia în 1918, rezistând din răsputeri și eroic presiunilor con-
stante de deznaționalizare exercitată de maghiari.

d) Basarabia

Ținutul quasi triunghiular cuprins între interfluviul Nistru și Prut, măr-

ginit la sud de Marea Neagră s-a numit un timp Basarabia, deși aparent
în mod prea puțin justificat. Această suprafață reprezentând aproximativ
jumătate din Moldova lui Ștefan cel Mare, n-a avut în Evul Mediu un
nume deosebit de întreaga Moldovă și, așa cum remarcase istoricul basa-
rabean contemporan Ion Țurcanu (Descrierea Basarabiei), numele su-
dului regiunii (vreo patru județe alcătuind așa-numitul Bugeac) s-a
extins în mod quasi incredibil asupra unei zone de cel puțin trei ori mai
mare. Potrivit lui Țurcanu, nici chiar posesia lui Mircea cel Mare nefiind
perfect justificată, lipsind total monedele domnitorului, fapt deosebit de
intrigant. Țurcanu poate avea dreptate sau mai degrabă nu i se pot aduce
contraargumente radicale, însă pare a se grăbi ori a se conforma unor di-
rective politice atunci când se străduiește inconsistent să demonstreze cu
toată seriozitatea că Basarabia ar fi avut de-a lungul timpului un oarece
statut de independență în cadrul spațiului românesc, inclusiv față de
Moldova (!). Dacă el cere monede ale Basarabilor, noi cerem explicații
concrete – când a fost Basarabia parte distinctă a Moldovei?
Povestea Basarabiei e în genere tristă, replica românilor la cucerirea ru-
sească a fost nihilismul, atitudine ce a atras după sine despământenirea și
umplerea țării de coloniști dintre cei mai diferiți, de la incompatibilii
găgăuzi până la francezi sau germani. Pe toată durata stăpânirii rusești,
gândul la patria-mumă nu a dispărut la basarabeni, existând cazuri când

574
chiar rușii neaoși au preferat să fugă în România pentru a se elibera de
“binele” sovietic. La sosirea trupelor române în Primul Război, basara-
benii au cerut la unison unirea, dar sovietele lui Lenin au refuzat să recu-
noască realitatea istorică, acuzând chiar pe români de imperialism (?!),
tocmai ei, care numai prin convingere nu și-au atașat republicile so-
vietice. Povestea Basarabiei implică în mod inevitabil referirea la re-
lațiile cu rușii, percepuți inițial de români ca pe niște adevărați salvatori
de sub iataganul turcesc. După cum observase istoricul A.D. Xenopol,
pe cât erau de duri în război, rușii erau tot pe atât de subtili diplomați (cf.
Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra țărilor române).
Presupunând în ruși pe salvatorii lor, mulți români s-au înrolat entuziaști
și plini de speranțe în armata țaristă, inclusiv îndrăznețul Tudor Vla-
dimirescu sau strămoșii poetului român sud-dunărean Alexandru Ma-
cedonski (de unde și numele său slavizat). La care se putea adăuga
perioada parțial benefică a Regulamentelor organice, când împreună cu
juriștii români, cei ruși elaboraseră la Sankt Petersburg legi aparent
foarte avansate, inexistente nici în Rusia, generalul Pavel Kisseliov
(transcriere românească reală a numelui său - 1788-1872) fiind venerat
de majoritatea românilor. Se pare că și acest capabil general rus pro-
motor al reformelor în țarismul lui Nicolae I îndrăgise Țările Române,
dar la modul sincer, acceptând ca după încheierea misiunii sale să pună
la dispoziția principatelor române consiliul lui experimentat. Spunem la
modul sincer deoarece a existat și opusul. Țarinei Ecaterina cea Mare a
rușilor i-ar fi plăcut și ei unirea tuturor regiunilor românești, însă
adunate sub tutela coroanei sale, iar de cele mai multe ori, când au avut
rușii ocazia să pătrundă pe teritoriul românesc motivați de confruntările
cu otomanii, trupele lor uitau să mai plece acasă, uneori fiind românii
obligați să le asigure hrana și toate cele necesare pe timp de doi ani și
mai bine, ajungând o spaimă ajutorul armat primit din partea lor. În
cartea consacrată de Xenopol războaielor ruso-turce, renumitul și cre-
dibilul istoric remarcase că nici celebrele Regulamente Organice nu erau
tocmai de bună credință față de Țările Române, acestea aducând cetă-
țeanului unele facilități care îi lipsiseră de mult, îl entuziasmaseră pe
urgisitul român și-l umpluseră de recunoștință, însă aveau grijă ca im-
portanta alegere a domnilor să revină rușilor și nu țării, așa cum ar fi fost
normal. Deși vor fi avut ei rușii subtilitățile lor politice, nu rareori le

575
dădeau complet uitării. Ieșind victorioși după cele câteva războaie răvă-
șitoare purtate în Dobrogea cu turcii, ei au considerat teritoriul eliberat
ca fiind proprietatea lor (probabil conform uzanțelor imperialiste retro-
grade ale epocii), iar după ce și-au însușit Basarabia (mult mai mare ca
Dobrogea) la 1812, au susținut mai târziu că au dat românilor Dobrogea
la schimb cu Basarabia, ceea ce a fost o vizibilă injustiție, și departe de
vreo finețe politică. Cea mai revoltătoare injustiție avea însă să se
producă după cucerirea acestui teritoriu aflat în posesia românilor cu
mult înainte de apariția rușilor în Crimeea, să nu mai vorbim de Nistru
(cf. Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânire țaristă, 1812-1917). În
treacăt, vom menționa și presupusa (mai mult decât dovedita) intenție a
evreilor de a-și însuși Basarabia și de a o transforma în țara lor, Pales-
tina fiind pe atunci un vis mult prea îndepărtat și prea puțin convenabil
pentu ei. În lucrarea mai sus menționată a lui Xenopol, destul de lucidul
istotric a remarcat că în mod incredibil Austria a susținut cea dintâi re-
trocedarea Basarabiei către români, dar nu de dragul acestora ci din inte-
resul de a-i vedea pe ruși cât mai departe de Dunăre. Paradoxul era că
nici întărirea românilor nu le convenea, în final ei trebuind să se mulțu-
mească cu ceea ce semănaseră secole la rând...

e) Bucovina

Asemeni Banatului timișorean, Bucovina s-a bucurat de o relativă aten-

ție din partea Austro-Ungariei, problemele sale principale fiind de ordin
cultural și etnic. Pare că Imperiul Kesaro-crăiesc nu putea sau nu voia să
trateze la modul rezonabil decât regiuni modeste, reduse ca suprafață și
populație, incapabile de a le pune dominația în pericol. Bineînțeles, a
considera ocupația austriacă o binefacere culturală ar însemna îmbătare
cu apă rece, cazul polițaiului Eduard Fischer arătând câte ceva din ade-
vărata lor față. Ion Nistor îl descrie cam ca pe un comisar sovietic obtuz
și absurd, nu departe de portretizările umoristului ceh Jaroslav Hašek
(Peripețiil bravului Švejk, ș.a.). Însușirea de către austrieci a teritoriului
ce cuprindea ținutul Cernăuților și o bună parte din cel sucevean la 1775
a surprins acolo o populație majoritar românească, la 1786 Bucovina
fiind încorporată Galiției (ținutul Haliciului), iar la 1849 e declarată
provincie autonomă a Casei de Austria (cf. Ion Nistor, Istoria Bucovi-

576
nei). La 1860 are loc desăvârșirea organizării autonome a regiunii, în
fruntea ei aflându-se un căpitan ca reprezentant al numitei autonomii,
însă conducerea de la Viena avea în Bucovina un guvernator ce se
numea președintele țării. Sub acest regim dualist rămâne Bucovina până
la 1918, când ocupă locul fruntaș al regiunilor românești care cer alipirea
la patria-mumă. Evident, nu putea cucerirea Bucovinei să nu fie legată
de un eveniment murdar: în 1777 are loc la Iași decapitarea de către tur-
cii anacronici a prințului Grigore Ghica, un domnitor capabil și ferm
opozant al cedării Bucovinei, crimă înfăptuită de turci în aparentă
înțelegere cu austriecii, și probabil nici rușii n-au fost străini. Bieții
români, când te gândești că secole întregi își dăduseră viața în apărarea
Creștinismului și a creștinătății, iar nu o singură dată austriecii dădeau
mâna cu turcii lui Allah pe spezele românilor! De multe ori, istoria
românilor chiar pune la mare îndoială atașamemtul românimii la Crești-
nism, în ciuda motivelor clare de a renunța la el, asemeni unor perioade
din istoria albanezilor. Istoria a consemnat faptul că la un moment dat
regiunea Oradei (Bihor) trebuia să rezolve plata conform înțelegerii
turco-austriece către ambele părți binevoitoare și mai ales la fel de pro-
tectoare. Puterea este a lui Dumnezeu, spunea Scriptura (Psalmi, 62. 11,
etc.) dar realitatea istorică ne arată că orice putere își dă mâna cu bucurie
la despuierea celui mai slab. Cum este ușor de imaginat, și rușii au fost
complici la anexarea austriacă, generalul Rumianțev primind cadou
suma de 5000 de galbeni plus o tabacheră de aur bătută în pietre preți-
oase, pentru a-și retrage trupele din teritoriul ce urma a fi ocupat de ei
(cf. Ion Nistor, op. cit.). Josnic și totodată ridicol.
Tot austriecii susțin învățământul în limba română, sub habsburgi toți
funcționarii din Bucovina erau obligați să cunoască și să vorbească lim-
ba română, iar la 1875 se înființează la Cernăuți Universitatea Franz-
Joseph, una din cele mai prestigioase instituții de învățământ din teri-
toriile românești. O dată cu înființarea acesteia, se încorporează ei fostul
Institut teologic fondat de episcopul Isaia Baloșescu în anul 1827 la Cer-
năuți, cu predare în limba latină, înlocuită la 1848 cu româna. În cazul în
care putem pretinde coerență în politica austriecilor față de cei ocupați,
putem remarca înțelegerea lor față de regiuni mici și productive, precum
și neînțelegerea față de teritoriile cu suprafață mare și mai populate, deci
mai periculoase, fiind mult mai greu de stăpânit (de pildă Ardealul).

577
Austriecii au acceptat și au stimulat cultura românească, însă nu se poate
spune și că au influențat-o. Nihilismul basarabenilor, poate nu cea mai
eficace soluție, a avut drept urmare desțărarea românilor și colonizarea
cu cele mai diverse etnii străine de vreun românism, însă nu putem
afirma nici o situație cu mult diferită în privința austriecilor, probabil
metoda de lucru a fost ceva mai umană (ori poate mai perfidă), rezultatul
aducerii românilor la gradul de minoritate petrecându-se fără nicio jenă.
Românii au apreciat desigur libertățile culturale promovate de austrieci,
dar în niciun caz nu putem spune că această recunoaștere a dus la vreo
rectificare a sentimentului național, bucovinenii protestând nu o singură
dată la măsurile neconvenabile impuse de Viena, iar când s-a ivit ocazia,
au fost primii care să se alăture Marii Uniri.
Dacă Botoșaniul fusese pe timpul domnitorilor români domeniul dom-
nițelor, nu putem atribui acestora decât un vag și mai mult ambiguu rol
în apariția celor mai multe și mai mari genii artistice și culturale ro-
mânești, precum nici Universității Franz-Joseph apariția multor străluciți
oameni de cultură bucovineni, cu precădere înclinați spre istoria
românilor și a ținutului lor nordic, a cărui denumire a fost târziu adoptată
de români, nume străvechi ca Țara de Sus, Plonina, Cordun sau Arbo-
roasa persistând și fiind preferate mai noului Bukowina ales de către
austrieci, care urmăreau evitarea oricărei referiri la glorioasa istorie stră-
moșească, realizând efectul ocupării Rădăuților cu Bogdania, sfântă
pentru ei. În actele oficiale austriece însă, regiunea figura sub denumirea
ce le gâdila orgoliul de mari imperialiști: Moldova austriacă! Dacă nu-
mele regiunii de basm (Grădina Molovei) va fi provenit realmente din
pricina pădurilor de fag, ne putem îndoi că s-a procedat și la o consultare
a românilor, deoarece găsim de exemplu în județul Prahova oronimul și
toponimul Bucov, într-o zonă de câmpie prea puțin denivelată și joasă
pentru a găsi vreo urmă de fag. Lângă Ulpia Trajana Sarmizegetusa an-
tică se află Bucova, din ale cărei cariere se extrăgea marmura, iar în
nord-estul Ungariei există ramura carpatină denumită munții Bűkk (puțin
peste 900 metri altitudine). Ne vedem astfel nevoiți a invoca anterior
menționatul substantiv slavon bîk=taur, prezent pe stema veche a Mol-
dovei, amintindu-ne totodată de supozițiile legate în același context de
egipteanul byk=șoim, la care am adăugat englezescul big=mare, mai
ales că nu departe de Bucovina, în moldoveneasca Basarabie curge și

578
râul Bîk, reamintind legătura dintre ape și conducere (cf. ruseștile vo-
ditǐ=a conduce, voda=apă) sau măreție. Facem din nou abstracție între
k și g, așa cum am mai susținut.
Niciodată adormiți de dezvoltarea urbană urmată de deznaționalizarea
românilor, bucovinenii și-au păstrat nealterată dorința de a se uni cu țara
de care îi legau fire mult mai durabile decât orice construcție, cu atât mai
mult cu cât era ne-românească, așa că nu-i de mirare apariția așa-zisei
Generații a Unirii, din care a făcut parte activă și marele istoric Ion
Nistor, care a activat ca profesor la Universitatea cernăuțeană. Alte mari
nume bucovinene au fost eruditul istoric și filolog Bogdan Perticeicu
Hasdeu, istoricul Dimitre Onciul (1866-1923), cu aporturi deosebite în
elucidarea unor probleme obscure sau greu solvabile ale istoriei româ-
nilor din lipsă de documente, mai ales referitoare la formarea neamului
românesc pe ambele maluri dunărene, Eudoxiu baron de Hurmuzachi
(1812-1874), mare istoric și om de cultură dar și valoros și activ om
politic, implicat în Ardealul pașoptist al lui Avram Iancu. Dintre nero-
mâni putem remarca pe evreii Joseph Smidt (1904-1942), tenor de
renume mondial, precum și poetul suprarealist Paul Celan (1920-1970,
nume real: Paul Peisah Antschel). Revenind aici la Xenopol, evreu de
origine însă unul din rarii evrei ce au căutat imparțialitatea, acesta ob-
servase după cum am mai spus, că realitatea românească a demonstrat că
avangarda germanismului a fost „jidovimea” (exprimarea îi aparține).
Ulterior, această părere ar fi impus totuși o revizuire.
Bucovina se mai mândrește și cu bisericile ei mânăstirești pictate în pre-
mieră la exterior, la aceasta participând câțiva zugravi greci dar și mol-
doveni. Unele picturi murale din exteriorul acestora au fost considerate
capodopere ale artei bizantine și universale (e.g. Judecata de apoi la
Voroneț), încântând prin culoare și compoziție și uimind prin dura-
bilitatea vopselurilor întrebuințate. Cu tot avansul tehnic, restaurările din
anii 60-70 ale secolului trecut, culorile frescelor bucovinene impun o
nouă intervenție (probabil și noi specialiști).
S-a făcut uneori observația că unioniștii bucovineni au fost cu precădere
intelectuali, meseriașii sau pătura mijlocie lipsind, ceea ce nu demon-
strează probabil nimic mai mult decât că intelectualitatea era pe vremuri
judicios remunerată, înțelegând că prin activitatea ei este datoare cu un
militantism proporțional, ceea ce este valabil oricând și oriunde în lume.

579
În plus, nu talpa țării avea ocazia să intre în contact cu realitățile sta-
tistice, și am spus la începutul subcapitolului că problema Bucovinei se
poate rezuma la cultură și la etnic. Astfel, dacă la recensământul austriac
inițial din 1776 se estima un procent de 85,33% români, 10% slavi, și
4% alții, în 1910 erau 38,8% ruteni, 34% români, 21,24% germani din
care 12,86% evrei incluși în rândul lor (!), 4,5% polonezi, 1,31% ma-
ghiari și 0,12% alții, iar intelectualii români puteau eventual să rea-
lizeze cel mai bine faptul, intrușii nou implantați având predilecție spre
posturi în lumea birocratică sau intelectuală, talpa țării neștiind foarte
probabil ce se petrece la oraș, rareori având ocazia să intre în contact cu
suspușii. Cernăuțiul este și azi un oraș minunat, dar privind retrospectiv,
parcă prețul plătit pentru sistematizarea și dezvoltarea lui pare inac-
ceptabil de disproporționat, ca și în cazul Timișoarei. Astăzi, partea
nordică a Bucovinei încă se poate mândri cu românii ei get-beget, mai
ales în zona Crasna unde sunt majoritari, și interpreta de muzică popu-
lară românească autentică Maria Iliuț a încântat dintotdeauna românii,
inclusiv în spectacolele de mare succes de la București. Interesantă este
în acea parte a românimii sărbătoarea-carnaval cu numele Malanka, la
care nu rareori apar soldați deghizați în uniforme germane, inclusiv
Hitler este prezent, amintind rușilor de modul în care au ajuns ei înstră-
inați, fără ca autoritățile să interzică asemenea manifestări fățișe dar
juste de ostilitate. Per total, în percepția restului României, Bucovina
este minunatul ținut muntos cu peisaje încântătoare, este ținutul splen-
didelor biserici pictate la exterior, este locul în care tradițiile au rămas
încă respectate, dar și zona marilor talente ale artei populare, și nu nu-
mai.

f) Oltenia

Timp scurt pentru o ocupație imperială, Oltenia s-a aflat sub austrieci
între 1718 și 1738, adică după Pacea de la Passarowitz cu turcii, până
după înfrângerea lor în bătălia de la Grocka în Serbia. Se pare că Oltenia
n-a fost o posesiune aducătoare de profit pentru imperiali ci mai mult
păguboasă. Refuzând să se lase spoliați de străini, oltenii fugeau dintr-un
loc în altul sau chiar în sudul Dunării, astfel că austriecilor le era aproape
imposibil să-i recenzeze, nicicum să le mai perceapă și impozite. Oltenii

580
păstrau probabil mândria de popor vechi ce s-a luptat cu Roma, să ne
reamintim de lotrii de pe Valea Lotrului, dând apoi țării renumitul neam
al Craioveștilor și instituția Băniei, din care au ieșit numeroși domni
viteji sau cu apetit cultural, și mai ales cu o conștiință pan-românească.
În treacăt fie spus, acest pan-românism a fost vizibil diferit de pan-
elenismul anticilor greci, tendință întâmpinată de timpuriu cu ostilitate,
după cum am subliniat în discuțiile despre sofiștii ce periclitau soarta
polisului.
Austriecii au reușit doar să întocmească o hartă a Olteniei și să facă un
număr mic de drumuri prin zone muntoase. Trebuie să menționăm aici
prezența și importanța haiducilor olteni, dintre care Iancu Jianul a intrat
în legendă. De altfel, după părerea multor istorici, numele râului Lotru ar
proveni de la lotrii atestați chiar din antichitate în zonă (cf. Dumitru Tu-
dor, Oltenia romană), care jefuiau pe romani la adăpostul munților
(realitate atestată arheologic), permanentul scut al dacilor și apoi al
românilor. A enumera personalitățile de seamă ale Olteniei ar însemna
întocmirea unui volum substanțial, așa că ne limităm la trimiterea
cititorului către lucrarea istoricului Alex Mihai Stoenescu intitulată Mari
olteni, deși are unele omisiuni notabile, mai ales din lumea domnitorilor.
Craiova e un oraș mare și frumos, cu o intensă activitate economică și
culturală, reflecție fideă a firii dinamice și artistice a olteanului din-
totdeauna. Pentru a fi mai concreți în privința austriecilor „civilizatori”,
Oltenia era mult prea trecută prin necazuri ca să mai suporte unul în
plus. Asta ca să nu mai vorbim despre mândria realizărilor anterioare,
pornind poate cu Pelendava amintită anterior, să nu mai spunem de mai
noile contribuții oltenești la marile evenimente istorice. Aproape ca
întreaga țară, și peisajele Olteniei au un farmec deosebit, iar Craiova e
unul din plăcutele și atrăgătoarele frumuseți citadine ale României,
Târgu Jiul fiind renumit prin comoara de monumente impresionante lă-
sate de Brâncuși, dar și prin memoria eroilor din Primul Război, monu-
mentul Ecaterinri Teodoroiu fiind de remarcat.
S-a imaginat (eronat) că inima românimii a fost la Alba Iulia, la Bucu-
rești, la Suceava sau Iași, oriunde în țările române, ignorându-se Oltenia,
dar probabil începând chiar înainte de puternicii și luminații Craiovești,
oltenii au dorit permanent să se implice în istoria României fără a sfida
sau deranja, deși uneori au fost percepuți și ca îngâmfați, trăsătură pro-

581
babil detectabilă în multe alte părți ale României, pe motiv că fiecare și-
a remarcat contribuția (de ne-negat) ca fiind cea mai importantă, aproape
orice român crezându-se, ca în expresia bănățeană, fruncea, fiecare cău-
tând cu ambiție și adesea mai puțin cu dreptate, să arate nu că celălalt nu
merită o asemenea considerație, dar că asemenea onoare e rezervată în
primul rând doar regiunii sale. Renumitul istoric profesor al lui Nicolae
Iorga, A.D. Xenopol, fără a susține vreo teză (inutilă), numește Oltenia
„această parte a Munteniei” (cf. Războaiele dintre ruși și turci și înrâu-
rirea lor asupra Țărilor Române, vol. I), ceea ce ar trebui să servească
de exemplu tuturor celor ce caută, - cu interes, dezinteresat sau din nești-
ință, - să sublinieze neglijabilele diferențe între regiunile ce alcătuiesc
România. Deoarece, pe cât de omogenă este limba română pe întreg teri-
toriul țării, tot pe atât de mici sunt și diferențele dintre vorbitorii ei.

g) Banatul timișorean

În ciuda celor 164 de ani de ocupație turcă, Banatul Timișoarei n-a fost
vreodată atras de cultura orientală a turcilor, bănățenii apreciind până și
azi eforturile genialului Eugeniu de Savoia de a-i elibera de sub turci
(1716). Și aici au tratat austriecii rezonabil pe români, dar dacă dăm
crezare lui Nicolae Stoica de Hațeg (op. cit.) că după blocarea drumului
ce trecea prin Cheile Teregovii de către seimenii bănățeni, cântând apoi
Ține-o doamne tot așa, nici cu turcu, nici cu neamțu!, armata austriacă a
procedat la represalii inimaginabil de disproporționate, putem crede că
nu toți seimenii erau sârbi și că gestul blocării armatei austriece în zone
greu accesibile se datorase în primul rând cheltuielilor împovărătoare
cerute de amplele lucrări de modernizare a Timișoarei, inclusiv canaliza-
rea Beghiului, adică Bega). Putem presupune că și modernizarea Cernău-
țiului bucovinean va fi avut un rezultat apropiat, bucovinenii vrând din-
totdeauna să scape de cizma militară imperială. Realist vorbind, a apre-
cia estetica urbanismului și modernizarea implicită a unei localități sau
zone este una, iar abandonul în contemplarea unui regim brutal și min-
cinos e cu totul altceva. Să nu uităm, avem dovezi clare că nici im-
perialismul grecesc și nici cel roman ori cele moderne nu au fost agreate
nicidecum, iar dacă fostele colonii eliberate au dus-o relativ greu, aceas-
ta nu s-a datorat atât lipsei de organizare interne, cât mai ales piedicilor

582
impuse de fostele metropole. A căuta revenirea la vreo formă de colo-
nialism ar însemna, dincolo de comoditatea renunțării la căutarea altor
direcții, tendința de revenire la primitivism, deoarece se pot echivala ase-
menea orientări nedorite decât de cei absurzi sau interesați fără scrupule.
Și Timișoara constitue azi una din mândriile urbanistice românești, deși
în mare parte a fost modernizată de austrieci, în stilul lor, desigur.
Meșterii au fost italieni sau nemți, mâna de lucru și materialele sau sursa
de finanțare fiind cel mai probabil românești, și nu trebuie să uităm
observația lui A.D. Xenopol că modernizarea căilor de transport și co-
municații ori canalizarea râurilor constituiau pentru austrieci mijloace de
întărire a puterii lor în țările ocupate (cf. Războaiele ruso-turce, vol. 2).
Pe timpul amplului proces de întregire națională de la 1918, și la re-
alipirea Banatului românesc au fost probleme cu sârbii, care încă mult
mai înainte făceau presiuni asupra românilor minoritari în Banatul sâr-
besc să renunțe la limbă și neam, cerându-le să declare public că nu-și
cunosc originile, fiind foarte probabil - dar neplauzibil pentru oricine, -
slavi, ajunși nu se știe cum printre sârbi. Probabil luaseră de la austrieci
lecția, aceștia obișnuiau să amețească pe ardeleni aplicându-le tactica
vârtelniței re-organizărilor administrativ-teritoriale, în preajma revoluției
intenționau să numească sudul Ardealului Sachsenland (cu 163 496 sași
și 297 782 români), iar Banatul Timișorean să-l treacă în Voivodina sâr-
bească (cu circa 800 000 de români dintr-un total de 1 milion de locui-
tori – cf. Istoria Transilvaniei, vol. III, 3)!
Bănățenii sunt renumiți între români pentru mândria cu care afirmă că
tăt Bănatu-i fruncea, probabil urmare a vitejiilor lui Glad (considerat
deobicei nume slav, deși credem că o comparație cu adjectivul englez
glad=bucuros, și cu galezele gwlad/gwledic=teren, respectiv moșier,
proprietar de pământ, nu ar fi tocmai neavenită) sau Pavel Cânezul
(deși se cuveneau unele amănunte, profesorul clujean Anton E. Dörner
menționează în locul acestui nume pe Paul Kinizsi în Istoria Transil-
vaniei ultima ediție în 3 volume), deși prin oamenii de cultură nu putem
afirma că sunt tocmai cei mai fruntași (în acest domeniu, nu doar o sin-
gură regiune românească poate pretinde primordialitatea). Pictorii Fran-
cisc Șirato (bănățean devenit oltean) și Corneliu Baba au fost remar-
cabili, și poetul romantic șvab Nikolaus Lenau (1802-1850) se bucură
de faimă, dar poate că mândria cea mare a bănățenilor constă de fapt în

583
vrednicie și seriozitate. Coloniștii germani ai Banatului timișorean n-au
fost sași (din Saxonia sau Sachsen), ca în marea majoritate a orașelor
ardelene (Brașov, Sibiu, Sebeș, Mediaș, Sighișoara sau Bistrița), aceștia
au provenit din Suabia (Schwaben), ei fiind deci numiți șvabi de către
români. Aici vom deschide fugitiv o paranteză interesantă, propusă de
anterior menționatul istoric sas (sibian) Kurt Horedt (op. cit.). Sașii au
sosit în Ardeal în grupuri succesive începând cu secolul XI și terminând
cu secolul XVII, lor acordându-li-se îndeobște un teritoriu ocupat ante-
rior de secui, de unde se poate deduce semnificația vechiului și disputa-
tului terra deserta din acte sau cronici, întocmite conform uzanțelor în
latină, - lingua franca a feudalismului, - expresie referitoare la pustiul
ardelean care nu trebuie nicidecum luată ad litteram. Același Horedt ne
spune în același loc că termenul mai putea defini în latina actelor me-
dievale un teren evacuat în urma unor hotărâri regale, de o populație
căreia i se acorda alt loc, așa cum procedaseră anterior și romanii în im-
periul lor, imitați apoi de germani sau de cei care le preluaseră legis-
lația, deci nici vorbă nu poate fi de teren pustiu sau nelocuit!
Nu putem trece cu vederea faptul că Timișoara, în mare parte moder-
nizată de austrieci (desigur din interes politico-economic), a primit vizita
unor celebrități cultural-artistice, printre care și a poetului Rainer Maria
Rilke (1875-1926), pentru un scurt timp secretar al sculptorului Auguste
Rodin, - printre elevii săi eminenți numărându-se marii sculptori
Aristide Maillol, Charles Despiau, Antoine Bourdelle și Constantin
Brâncuși, - poet dintr-ale cărui versuri o strofă pare potrivită sfârșitului
de Imperiu din care provenea, dar pe care totuși ar fi avut motive să-l
deteste, mai ales din cauza eșecurilor suferite de tatăl său pe când poetul
era destul de tânăr:
Noi toți cădem. Mâna de colo cade
Și altele și toate, rând pe rând.
Dar este Unul care ține-n mână
Căderea asta, nesfârșit de blând.
Oricât ar părea de ironică în contextul prezent citarea acestei strofe din
reușita poetică a lui Rilke (Toamnă), credem că e potrivită finalului
Imperiului austriac putred și retrograd, care nu și-a încheiat zilele tocmai
dramatic, asemeni Romei pe care încercase a o imita, și pe care pretin-
sese a o continua.

584
 h) Dobrogea

La câteva secole după ce a intrat în posesia otomanilor, Dobrogea a re-

venit în sfârșit acasă în urma Războiului de Independență din 1877-78,
purtat de ruși, români și bulgari împotriva turcilor. Rușii n-au fost însă
tocmai generoși să accepte și participarea incontestabilă a românilor, iar
germanii n-au recunoscut independența României decât condiționând-o
de murdara afacere a căilor ferate, numită Afacerea Strussberg, în urma
căreia s-au plătit sume imense pentru lucrări și materiale de proastă ca-
litate.
În ciuda celor circa patru secole de ocupație turcă, populația Dobrogei
(Paristrion, Paradunavon, Mesopotamia – trei denumiri oficiale ce im-
plică apa) a fost majoritar românească, așa cum reiese din recensăminte
și din mărturiile călătorilor străini în acest teritoriu. Deși n-au afirmat
vreodată că ei sunt fruntea ca regiunea aflată la cealaltă extremitate
sudică dar în vestul țării numită Banat, dobrogenii s-au bucurat din cele
mai vechi timpuri de o viață avansată din cele mai multe puncte de ve-
dere (cf. Ion Barnea, Radu Vulpe, Din istoria Dobrogei, vol. I). Patru se-
cole și jumătate de dominație otomană retrogradă au fost șterși de con-
ducerea românească în cel mult jumătate de secol, când Constanța, un
sătuc mizer sub turci, a ajuns aproape de nerecunoscut, întrecând de
departe Tulcea, mult timp perla orașelor dobrogene (cf. Istoria româ-
nilor, Editura Academiei Române, ultima ediție). Poate greu de crezut
pentru români, turcii, după cum susținea André Clot în Soliman Mag-
nificul, dezvoltaseră orașele ocupate făcându-le de nerecunoscut. E drept
că orașele citate de el făceau parte din rândul țărilor supuse cel mai mult
turcizării, ca Bosnia sau Bulgaria, or românii tocmai pentru păstrarea
neamului și a ortodoxiei luptaseră cu mari sacrificii, de unde concluziile
sunt lesne de dedus.
La ora actuală, Dobrogea poate fi considerată un exemplu de regiune ro-
mânească a bunei înțelegeri interetnice, indiferent de religie, cum dealt-
fel pare să fi fost și în alte timpuri. În Neolitic a fost remarcabilă cultura
Hamangia menționată anterior, în timpul coloniilor grecești cetățile
Histria, Tomis și Callatis au avut renumele lor, mausoleul și cetatea de
la Adamclisi au fost un reper al importanței Dobrogei antice, cetățile Di-

585
nogetia, Garvăn, Păcuiul lui Soare, medievala Enisala ori controver-
satele bisericuțe săpate în muntele de cretă al Murfatlarului, avem deci
substanțiale motive de a considera Dobrogea un loc lăudbil al româ-
nimii, deși nu toate cele menționate au fost creații românești, dar nici-
decum străine istoriei românilor. Mixobarbarii consemnați de istoricii
bizantini nu depășeau numeric pe autohtoni, și nu rare erau cazurile în
care preferau să-și însușească obiceiurile sedentare ale acestora, după
relatările Anei Comnena, destul de prețioase pentru istoria românilor
nord și sud-dunăreni deopotrivă (cf. Alexiada, II). În Dobrogea s-a găsit
vasul antic cu inscripția celui mai vechi nume creștin pur românesc
Petre (la Capidava), precum și numele jupanului Dumitru).
Putem repeta, grecii antici nu întemeiau colonii în adevăratul sens al
cuvântului ci mai degrabă înființau contoare comerciale (emporia), ei nu
stabileau colonii în sensul cum s-a conceput mai târziu această con-
siderare a termenului. Nu numai denumirile cu rezonanță getică ale așa-
ziselor colonii grecești susțin afirmația, dar și permanentul interes al ge-
ților (atestat și de ieremiadicul exilat Ovidiu) pot confirma preponde-
rența geților în zonă, pe care cu greu i-am putea presupune dispăruți la
ivirea invadatorilor de stepă. La urma urmelor, teoria radicală a dispari-
ției românilor, incongruentă cu situația altor neamuri europene (și nu
numai) în fața invaziei asiatice a migratorilor, se poate reduce la o afir-
mație de interese politice, departe de realitatea istorică. Chiar în epoca
bizantină, nume ca Dinogetia sau Capidava atestă și susțin prezența
geților în zonă, și ne putem gândi logic că o populație consemnată de-a
lungul vremii în Dobrogea nu putea dispărea o dată cu apariția invadato-
rilor, precum s-a atestat și în Ardeal la vremea invaziei ungurești. Dacă,
așa cum s-a dovedit, ciobanii români ardeleni au populat considerabil
Dobrogea (cu toate caracteristicile ei geografice de stepă), putem fi con-
vinși că ei au preferat o zonă cunoscută și primitoare, nicidecum una pe
care s-o invadeze, pașnici și neînarmați cum erau.
Pentru turci, Dobrogea a fost importantă din mai multe motive, pentru
legătura cu Marea Neagră (Kara Deniz), pentru legătura dintre ei și ali-
ații lor tătari, pentru vadul de la Isaccea pe unde obișnuiau să traverseze
Dunărea în vederea invadării țărilor Române, pentru că un teritoriu în
plus nu era de neglijat, aceste teritorii însușite prin forță constituind în
caz de pierdere a unui război obiect de schimb la negocierile cu învingă-

586
torul, ceea ce s-a și întâmplat cu Dobrogea, considerată dată la schimb
pentru mult mai bogata și întinsa Basarabie, nici rușii și nici turcii neți-
nând cont că la mijloc erau două regiuni românești, populate nu numai
de români, dar în care erau majoritari românii, și încă cei mai vechi. Una
din remarcabilele erori comise de Xenopol (ibidem) este afirmația că
românilor le-a fost luat un pământ românesc (Basarabia), primind la
schimb o regiune străină (Dobrogea), când de fapt în mod constant ro-
mânii au fost majoritari acolo și cei mai vechi, argumente invocate și de
protestatarii ardeleni atunci când își cereau drepturile ca nație română.
Poate nu greșim și nu exagerăm dacă punem pe seama bucuriei de a re-
căpăta un teritoriu românesc câteva secole înstrăinat, rapida refacere și
chiar sporire în realizări a Constanței și de fapt a întregii regiuni.
Pentru Preistorie, Dobrogea se poate mândri cu renumita cultură neoli-
tică Hamangia, numitul Gânditor (nicidecum singular în descoperirile
Neoliticului din România și nici din lume), este considerat pe drept
cuvânt o capodoperă a acestei perioade și tematici.
Pentru epoca emporiilor antice grecești, Histria (întemeiată de milesieni
pe la mijlocul secolului 7 î.Hr.), Tomis (întemeiat de ionieni în a doua
jumătate a secolului 6 î.Hr.), și Callatis (astăzi Mangalia, anterior Pan-
galia, întemeiat de heracleeni în timpul domniei regelui macedonean
Amyntas I, fiind deci mai nou decât Histria), par a fi fost importante
pentru greci, ei locuindu-le până târziu, descoperindu-se acolo vestigii
bizantine. Și pentru romani au fost importante cele trei orașe, chiar și
Dobrogea atrăgându-i, după cum reiese cel puțin din monumentul
triumfal și cetatea de la Tropaeum Traiani. Monumentul de la Adamclisi
(nume dat de turcii ce-i considerau ruinele aparținând unei străvechi bi-
serici a lui Adam), e mult mai amplu ca volum decât Columna lui Traian
din Forul ce-i poartă numele la Roma, iar ca execuție artistică pare chiar
mai apreciabilă prin contribuția artiștilor locali, deși mai puțin școliți,
dar desigur mai naturali și mai puțin aserviți cutumelor imperiale oficiale
ale epocii. Deși încă locuită în secolul VII d.Hr., Histria stagnează și e
abandonată, din cauza colmatării intrării în lacul Sinoe.
Poetul latin Publius Ovidius Naso (43 î.Hr.–17/18 d.Hr.), exilat de îm-
păratul Octavian Augustus la Tomis spunea că văzuse călăreți sciți ală-
turi de geți, însă geții îi întrec la număr. Prin urmare, nu se justifică
termenul de Sciția folosit de mare parte din istoricii antici atunci când se

587
refereau la Dobrogea, probabil influențați de Herodot pentru care, așa
cum remarcase J.B. Bury (Istoria Greciei), tot ce se afla în nordul și
nord-estul Istrului se numea Sciția. Romanii au numit teritoriul Scythia
Minor și au dezvoltat incomparabil mai mult toate cetățile sale. Bizan-
tinii au numit Paristrion sau popular Paradunavon, thema ce cuprindea
actuala Dobroge, dar și o zonă mai mare decât numitul și disputatul Ca-
drilater, necesar un timp românilor pentru a-i adăposti pe înstrăinații și
persecutații aromâni, stăpânit în interbelic de români și retrocedat apoi
bulgarilor după cel de-al doilea război mondial, desigur ca urmare a unei
politici prea puțin favorabile românilor, deci realităților istorice. Una din
problemele controversate a fost originea despoților Balica, Dobrotici și
Ioancu, trăitori în secolul XIV și revendicați de bulgari, deși numele
Terter al fiului lui Dobrotiță poate fi comparat cu numele prințului
armean (=ter) discutat în legătură cu Abram și Terah, dar poate mai ales
aminti de regele trac Teres, indiscutabil fără cea mai mică legătură cu
bulgarii, iar Balica fiind un nume încă prezent printre români, din
Hunedoara chiar până în nordicul Maramureș. Istoricul Sergiu Iosipescu,
care a făcut în scurta monografie dedicată celor trei iluștri dobrogeni
români cea mai cuprinzătoare analiză a numelui românesc Balica, afirma
că acesta își are originea în Bale sau Bală, aparent ignorând că bal în-
semna la geto-daci viteaz, curajos, așa cum am menționat la terminația
numelui regelui Decebal. Despre numele Dobrogei ca provenind de la
Dobrotici am afirmat și posibilitatea implicării celticului Dubrogenos
legat de apele Mesopotamiei nord-dunăreano-pontice, numele eroului
eponim nemaifiind în lumea creștinată un obicei predilect al cronicarilor
sau istoricilor. Făcând din nou apel la lumea celților, care au fost pre-
zenți în Dobrogea dar s-au ținut mai la distanță de litoralul Mării Negre,
vom specifica faptul că substantivul velș (galez) dubrogen=negru, ne-
greală, ceea ce ne direcționează spre vlahi/blachi, atât de cunoscuți
istoriei bizantine și cronicarilor epocii cruciadelor, și atât de metodic
evitați de cronicile bulgărești, vechi sau moderne (!). Se știe că turcii de-
semnau Țara Românească prin Kara Eflak, adică Țara Neagră, dar
probabil bulgarii au avut motive serioase de a ignora acest lucru, ca și
rudele lor maghiare, care se complăceau în elucubrațiile avantajoase lan-
sate de contorsionistul Roesler cu secole în urmă. Prin urmare, putem

588
afirma cu tărie că personajul (real și important) numit Dobrotiță sau
oricum va fi fost înregistrat, nu va fi dat el numele Dobrogei!
Reamintind problema deja întâlnită în care cunoaștem semnificația
câtorva nume, cel necunoscut trebuind cel mai probabil comparat cu cele
certificate (cf. cazul Dedal, Talos, Calos, Perdix și nu numai), deși turcii
numeau Moldova Bogdania după Bogdănești (fapt nu obligatoriu gene-
ralizator – Valahia era denumită Eflak), nu se poate nega cu ușurință
acordarea denumirilor cu predilecție implicând formele de relief (cf.
Albania, Yr-Alban, Albion, Valahia, Moldova, Ardeal, Oltenia, etc.) mai
degrabă decât la vreo personalitate oricât de eminentă, credem că nu
vom exagera și nu vom greși afirmând că numele inițial al Dobrogei,
având în vedere poziționarea ei geografică, poate fi raportat la denu-
mirile anterioare legate de ape, adică Paristrion, Paradunavon și Meso-
potamia (deși acesta din urmă e prezent în scripte doar o singură dată),
sau de posibilitatea încă și mai verosimilă ca disputatul nume să fi fost
încă din vechime legat de Marea Neagră și deci de culoarea care am
văzut că implica în vechime măreția. E adevărat, Dobrotici la slavi,
Dobrotitza la cronicarii bizantini, a fost unificatorul unei însemnate
regiuni de pe litoralul nord-estic al Peninsulei Balcanice, însă dacă nici
numele Basarabiei nu a putut fi susținut perfect concludent ca derivând
de la renumita dinastie valahă, avem un indiciu al posibilității deloc
neglijabile ca nici numele Dobrogei să nu fie legat în mod obligatoriu de
marele despot unificator. De fapt, se pare că Balica fusese primul despot
important al zonei - Țara Cărvunei), abia apoi urmând Dobrotici, con-
form Istoriei românilor dintre Dunăre și mare – Dobrogea, de istoricii
Adrian Rădulescu și Ion Bitoleanu, în care mai aflăm și că Isaccea era
trecută de geograful arab Abulfeda ca aprținând vlahilor (Alulak) pe la
1321, în timp ce pe la 1320 deja se menționa statul independent al
Cavarnei, iar pe la 1350 această formațiune politică era condusă de
Balica, recunoscut și de Bizanț, și de genovezi Se poate concepe o
întreagă teză despre acordarea numelor importante unor regiuni însă,
dacă vom observa că mari împărați ca Alexandru Macedon sau Con-
stantin cel Mare (ori mult mai târziu țarul Petru cel Mare) n-au reușit să
lase posterității numele lor unei regiuni mai întinse decât un oraș (prin
întemeiere sau prin cumpărare), vom accepta cu mai multă ușurință
legarea numelui unui teritoriu remarcabil de caracteristicile geografice și

589
nu de cele istorice, considerate de foarte mult timp ca situații efemere
(ce e val ca valul trece, cum spunea Eminescu). E drept că se pot invoca
situațiile Lituei stăpânite de Litovoi sau ale Bogdaniei, dar în genere abia
exploratorii moderni au dat numele lor unor zone întinse și în particular
destul de greu accesibile, numite Țări.
În Dobrogea s-au găsit monede emise de domnii valahi dinaintea lui
Mircea cel Mare (istoricul basarabean Ion Țurcanu se plângea în Des-
crierea Basarabiei de lipsa monedelor emise de Mircea, cum ar fi fost
normal să se descopere),- domnitorul Radu I Basarab fiind însurat cu
fiica lui Dobrotiță, și alte indicii pot contribui la argumentele potrivit
cărora Dobrogea a fost de-a lungul vremilor strâns legată de Valahia, iar
trecerea acestei Mesopotamii sub sceptrul Marelui Mircea se poate con-
sidera la urma urmei o afacere de familie. Pierderea Dobrogei însă, nu i
se poate imputa lui Mircea Voievod, precum am mai spus.
Altă problemă dobrogeană este localizarea renumitei Vicina (Iosipescu
preferă Vecina), foarte importantă pentru istoria bisricii române, despre
care se spune că ar fi fost înființată de grecii refugiați din părțile fostului
imperiu bizantin cucerit de turci. Se spune că ajunsese la o așa de mare
bogăție încât averea episcopului său (circa 800 de galbeni) reușise să
stârnească indignarea patriarhului de Constantinopol, ceea ce a dus la
mutarea lui la Curtea de Argeș, fapt ce a însemnat practic întemeierea
Mitropoliei române la 1359, moment cât se poate de însemnat pentru
Biserica Ortodoxă Română. Analizând caracteristica Vicinei ca oraș
foarte dezvoltat și bogat, s-a propus posibilitatea localizării ei în fosta
remarcabilă cetate de la Păcuiul lui Soare, însă cel mai probabil e că
Vicina se afla în apropierea Galațiului și Brăilei de azi, dar pe dreapta
Dunării.
Litoralul românesc are o lungime totală de circa 250 kilometri, cu o sută
de kilometri mai puțin decât cel bulgăresc, însă importanța lui pentru
România e capitală. Constanța este cel mai mare port al Mării Negre, și
imediat după plecarea turcilor din Dobrogea (care au vrut au mai rămas,
dar fără armată și desigur fără veleități de sultani), fostul sătuc - amintit
și acum Küstendje aparent cu oarece plăcere sadică de către unii repor-
teri „instruiți”- a fost luat cu asalt de către românii modernizatori, care în
primul rând s-au îngrijit de legarea Dobrogei cu țara, după o absență de
460 de ani, prin mărețul pod de la Fetești-Cernavodă (1890-95), la vre-

590
mea lui pe locul trei în lume, opera inginerului Anghel Saligny (1854-
1925), francez după tată, român după mamă, și cu studii temeinice în
Germania. Podul pe un singur fir de cale ferată a ajuns azi insuficient și
a fost dublat de mult mai amplul pod modern, la Giurgeni-Vadul Oii
fiind acum un pod rutier deosebit, însă opera de artă a lui Saligny încă
mai atrage și azi privirile încântate, la fel cum cu câteva decenii în urmă
toate trenurile ce traversau Dunărea spre dimineață aveau geamurile
coborâte și sute de capete de turiști, copii, tineri sau bătrâni, sosiți cu ne-
răbdare să se bucure de soarele și apa Litoralului din cele mai înde-
părtate colțuri ale țării, ieșeau la unison să admire entuziast uriașii do-
robanți de bronz și portalul de piatră ce sugera un arc de triumf, nu
numai militar, dar și al tehnicii și modernismului conferit Dobrogei.
Poate părea unora o observație frizând ridicolul, dar nu trebuie uitat mo-
mentul: în timp ce Europa se afla de mult în plină dezvoltare, România
abia reușise să iasă din feudalismul retrograd impus de turci, însă faptul
a avut și o latură pozitivă în Dobrogea - s-au putut face împroprietăriri
mult mai ușor, fără împotrivirea latifundiarilor în continuare la fel de re-
trograzi în restul țării.
Partea nordică a Dobrogei era încă și mai atractivă, Delta Dunării pri-
mind nu doar pe românii pasionați de turism dar și pe cei străini, inclusiv
reporteri sau oameni de știință, dornici să studieze unul dintre cele mai
bogate ecosisteme europene. Pământul Deltei Dunării e considerat o de-
punere permanentă de aluviuni, Delta fiind de fapt locul unde cu multe
mii de ani în urmă Dunărea se revărsa într-un golf al Mării Negre, treptat
acoperit de aluviunile asidue (cf. C. Burghele, Dunărea de la Baziaș pâ-
nă la Marea Neagră) După un drum aproape de trei ori mai lung față de
cel parcurs pe teritoriul român până la locul de vărsare, Dunărea ajunge
în cele din urmă în Marea Neagră, atât momentul intrării ei pe teritoriul
românesc la Porțile de Fier cât și cel final în Deltă vrând parcă să se
ridice la nivelul unei țări binecuvântate de natură, dar nu întotdeauna și
de oameni. În Istoricul orașului Brăila, renumitul istoric Constantin
Giurescu observase că specific zonei dunărene românești sunt perechile
de localități situate pe ambele maluri, Turnului Severin îi corespunde
Cladova, Calafatului – Vidinul, Bechetul face pereche cu Rahova, Turnu
Măgurele cu Nicopole, Zimnicea cu Șistov, Giurgiu cu Ruse, Oltenița cu
Turtucaia, Călărași cu Silistra, Giurgeni cu Hârșova, Brăila cu Măcin,

591
Galațiul își are perechea cu Reni, pe aceeași parte a fluviului. De la
izvoarele din Pădurea Neagră până la Sulina, Dunărea măsoară 2860 de
kilometri spectaculoși (locul 2 în Europa după Volga), din care 1075
kilometri formează granița dintre România și Serbia, Bulgaria sau
Ucraina, măsurată desigur pe talweg. Nu o singură dată s-a demonstrat
de către istorici cu argumente convingătoare că Dunărea nu a reprezentat
o barieră despărțitoare pentru români, (lucru comparabil cu Munții
Carpați) ci mai degrabă o cale de unire, și nu exclusiv prin vadurile sale.
Dacă nici pentru invadatorii mult mai slab dezvoltați decât daco-romanii
Dunărea n-a pus mari probleme la traversare, sunt greu de imaginat mo-
tivele pentru care se uită degrabă că dacii o treceau cu ușurință și iarna
pe gheață, destui istorici antici înregistrând prezența stabilă a geților în
sudul și de-a lungul dreptei Dunării.
Străvechii Munți ai Măcinului, relicve ale Hercinicilor sunt un obiectiv
turistic demn de vizită, deși atracția Litoralului sustrage atenția de la ei,
ca și de la bisericuțele de cretă ale Murfatlarului, și de fapt de la cea mai
mare parte a Dobrogei. Bulgarii susțin, sprijinindu-se pe inscripțiile
rămase în limba lor pe pereții acestor mici lăcașuri, dar dacă bisericuțele
săpate în calcar au fost opera și spre uzul muncitorilor în carieră, e puțin
probabil ca bulgarii ce stăpâneau Dobrogea după părerea lor, să fi accep-
tat altă postură decât pe cea de șefi militari.
Indiferent de scurta perioadă alături de celelalte regiuni românești, isto-
ria acestui mic Occident al Mării Negre a fost și este la fel de intere-
santă și importantă.
Dacă ar fi să evidențiem oricare din aceste regiuni românești, ar fi cazul
să arătăm că n-ar trebui să se simtă niciuna superioară celeilalte, și im-
plicit nicidecum inferioară, noi n-am căutat în succesiunea prezentării lor
vreo ierarhizare. Orice regiune care contribuie cât de puțin la eviden-
țierea neamului întregii țări nu poate fi decât lăudată, criticile iraționale
nu ajută decât dușmanilor, deja suficient de numeroși. Ajungă dușma-
nilor dușmănia lor, Dobrogea se bucură în continuare de un statut special
în inimile românilor, dragoste ce pare întrucâtva întunecată de legarea
numelui ei de ignobilul și ilegalul schimb cu Basarabia, nici asupra
Dobrogei și nici asupra Basarabiei turcii neavând la acea oră mai mult
drept de stăpânire a lor ca românii. Pentru români Dobrogea nu înseam-
nă doar însoritul litoral al Mării Negre, nu înseamnă mândria celui mai

592
mare port al Mării Negre sau paradisul Deltei, înseamnă o bucată insepa-
rabilă din istoria lor zbuciumată. Deoarece, oricât s-au străduit nenu-
mărații dușmani să susțină dezromânizarea Dobrogei, există cel puțin
însemnările călătorilor străini din diverse timpuri, care confirmă prepon-
derența românilor pe acest teritoriu mărginit de apele Dunării și Mării
Negre, în ciuda depărtării dintre localități ce le dădea pe alocuri impresia
că pășesc pe un pământ pustiu, apropiat de unele descrieri antice.

i) Românii timoceni și sud-dunăreni

Românii din Valea Timocului nu sunt astăzi majoritari acolo (sunt circa
trei sute de mii), dar apartenența acestora la neamul românesc și mai ales
soarta lor precară impun o minimă menționare a acestor înstrăinați. Ei
sunt încă o parte a demonstrației vii că Dunărea n-a însemnat o barieră
pentru români. Nu putem ști dacă geto-dacii sanctificau apele asemeni
grecilor sau altor antici, dar în numele Istrului putem percepe un posibil
Es ca numele zeului principal celt, plus Tros, numele tracului ctitor al
Troiei. Ilustrul academician botoșănean naturalistul Grigore Antipa
(1867-1944) spunea că importanța cea mare a Dunării constă în direcția
cursului ei, fluviul constituind o adevărată cale de unire a occidentului
european cu estul acestuia (Dunărea și problemele ei științifice, eco-
nomice și politice), în timp ce profesorul austriac Erich Zollner (1916-
1996) afirma după câteva decenii bune (cf. Istoria Austriei vol. 1), cre-
ând o confuzie asemănătoare celei iscate în Munții Haemus printre sol-
dații lui Comentiolus de strigătul torna, torna, că Dunărea curge într-o
direcție greșită! Probabil istoricul purta încă nostalgia vremilor de mult
apuse când Austro-Ungaria reușise să convingă Marile Puteri că nu au
de ce se amesteca în problemele cursului mijlociu al Dunării, în timp ce
ea însăși nu permitea participarea riveranilor danubieni pe sectorul mai
lung de la Turnu-Severin la Galați, deși României, Bulgariei și Serbiei li
se recunoscuse în mod unanim statutul de țări independente.
După cum spuneau Gheorghe Zbuchea și Cezar Dobre, acești timoceni
ne fac să ne numim balcanici în mod justificat (cf. Românii timoceni,
vol. 3). Evident, termenul balcanic nu implică decât o situare geografică
și nu un anumit comportament criticabil. Acești timoceni au fost per-
manent supuși unui tratament injust, cerându-li-se ca și românilor ar-

593
deleni să renunțe la limbă și neam. În Valahii din nordul Peninsulei Bal-
canice, Silviu Dragomir ne informa că sârbilor le erau interzise căsă-
toriile cu valahii, acestea fiind chiar sancționate. Se presupune că ei ar fi
fost primii vorbitori de limbă română, stabilit fiind de mulți faptul că
graiul lor sau al celorlalți români sud-dunăreni nu reprezintă limbi dife-
rite ci doar un dialect al limbii române. Românii sud-dunăreni au dat
României mai mulți oameni de seamă, atât în cultură sau știință cât și în
politică. Cel mai vechi nume de aromân de vază înregistrat a fost cel al
bravului Baba Novac (1530-1601), sârb după tată și aparținând
neamului Basarabilor după mamă, unul din cei mai stabili și capabili
generali ai lui Mihai Viteazul, ceea ce l-a costat arderea pe rug în Cluj,
urmat cro-nologic de vestitul domnitor al Moldovei Vasile Lupu (eronat
numit arnăutul sau albanezul) apoi de cărturarul Nicolae Milescu
Spătarul (1625-1714), poliglot despre care se spune că ar fi tradus de
fapt pentru prima dată în românește Biblia, textul fiind apoi preluat de
către Șerban Cantacuzino, el fiind supranumit Cârnul, fiind unul din
primii dascăli ai țarului Petru cel Mare. Descrierea Chinei întocmită de
el a servit un timp și altor europeni ca document de valoare în domeniul
respectiv.
Poetul simbolist Alexandru Macedonski (1854-1920), Gala Galaction
sau Grigore Pișculescu pe numele adevărat (1879-1961), care a dat
românilor una din cele mai reușite traduceri ale textelor biblice (Biblia
preotului Pișculescu, 1928-1934), poetul și dramaturgul Victor Eftimiu
(1883-1972), autor de piese reușite și al renumitei Odă limbii române,
Andrei Șaguna (1808-1873), om de bază al pașoptiștilor ardeleni și în
mișcarea de la Blaj, preotul sfințit Arsenie Papacioc (1914-2011), ares-
tat de regimul Antonescu pentru participarea la Mișcarea Legionară, și
considerat a fi unul din foarte marii duhovnici români. Din lumea teat-
rului putem aminti pe I.L. Caragiale, pe actorii George Vraca (1896-
1964), Toma Caragiu sau Ion Caramitru, controversatul regizor de
talent Sergiu Nicolaescu, deținătorul recordului regizării filmelor cu cei
mai mulți spectatori din țară și din lume (Mihai Viteazul). Aromânii au
dat țării și buni afaceriști (ex.: Emanoil Gojdu sau inginerul Nicolae
Malaxa). Cu câteva secole în urmă, cărăușii aromâni aproape că deți-
neau monopolul transportului de mărfuri pe uscat în sud-estul european,
ei remarcându-se prin seriozitate, promptitudine și prețuri acceptabile.

594
Pictorul Camil Ressu (1880-1962) și poetul surrealist Gellu Naum
(1915-2013) au fost două figuri de seamă pentru cultura artistică
românească, la fel și filosoful Constantin Noica (1909-1987), autorul
celebrei scrieri Devenirea întru ființă, dar și al demonstrației de temei-
nică stăpânire a limbii române intitulată Cuvânt împreună despre ros-
tirea românească, deja citată anterior, la care vom sublinia dezacordul
nostru pentru opinia că troian vine de la numele împăratului (e drept, pe
baza justificărilor din câteva dicționare, deși numele popular Troianul
cerului pentru Calea Lactee ar fi trebuit să-i sune ca un semnal de alertă
– cartea a fost scrisă la vremea când se știa de mult că Troia întemeiată
de Tros fusese cetate tracică), aprobându-l însă în privința remarcii că în
românește substantivul temei are o mulțime de sensuri, și apreciindu-l
pentru observația că unele basme și creații literare populare românești
spun că Noe a luat și pe Diavol în arca lui, căci fără el nu se poate.
Fiindcă în privința lui Noica nu-i putem trece cu vederea buna cu-
noaștere a limbii române, credem a comite o mare nedreptate prin omi-
terea din context a marelui mânuitor de limbă română, apreciat pentru
aceasta inclusiv de pretențiosul critic literar George Călinescu (ibid. op.
cit.) și îndrăgit de toți românii, anume pe Anton Pann (1706-1796),
elogiat de Eminescu drept “finul Pepelii, cel isteț ca un proverb” (Epi-
gonii – expresie deja proverbială), iar amintirea artei lui poetice ne
îndeamnă la o succintă observație. Dacă precum am spus, muzele erau
considerate de mitografii antici greci a fi de origine tracă (nouă la nu-
măr, cifră sacră la traco-daco-geți, iar muntele Pierie se afla în Tracia,
azi în centrul Macedoniei), faptul că tracul Thucydides a fost un mare
istoric, în fond părintele istoriei moderne (Calliope era muza istoriei, cu
trimitere la anteriorii Callos, Talos și Perdix), iar tracii au dat numeroși
poeți începând cu miticul Orfeu, și pe de altă parte românul este născut
poet, cum spune zicala, poeții români fiind indiscutabil de un nivel
superior prozatorilor lor, - dintre care am apreciat pe istorici ca având
cea mai bună calitate, - vom găsi aici ocazia să remarcăm adevărurile
contingente mitologiei, persistente peste epoci întregi.
La aceste mari nume putem adăuga pe ilustrul politician Take Ionescu
(1852-1922), pe traducătorul Iliadei și Odiseei George Murnu, pe ingi-
nerul Elie Carafoli părintele proiectant al reușitelor avioane de vână-
toare românești IAR din al doilea război, pe medicul legist născut la

595
Brăila Mina Minovici, întemeietorul științei medico-legale românești, și
încă n-am spune că am încheiat lista marilor aromâni sau români sud-
dunăreni, cu care nu ne putem decât mândri (nu se știe dacă și ei s-ar fi
mândrit astăzi cu noi).
Întrucât am întrebuințat până acum un termen aromân când am vorbit de
dinastia Mușatinilor (mușat=frumos), nu putem omite Dicționarul meg-
leno-român al academicianului lingvist sud-dunărean Theodor Capidan
(1879-1953), din cadrul celor 3 volume publicate de el între 1925-1935
sub titlul generic Meglenoromânii. Tot lui i se datorează studiul foarte
important Fărșeroții despre românii de pe teritoriul albanez la începutul
secolului 20. Aceste lucrări prezintă și azi un mare interes, cel puțin do-
cumentar.
Potrivit numitului dicționar, se observă cu ușurință numeroasele puncte
comune existente între limba română și cea vorbită de sud-dunăreni, dar
și numeroasele influențe ale celorlalte neamuri balcanice, slavi, greci,
turci sau albanezi. Părerile au fost împărțite în privința considerării gra-
iului vorbit la sud de Istru drept un dialect al limbii române sau drept o
limbă de sine stătătoare (s-a convenit totuși că e vorba de un dialect),
câteva cuvinte din acest dicționar ne rețin însă atenția:
- interjecția bre cu variantele bra și bri, provine și la Capidan din turcă,
posibilitățile unor comparații cu limba tracilor sau a galilor fiind pe
atunci și mai neglijate ca azi; în virtutea acestui aspect, aromânescul
breag=suiș, deal, este pus de Capidan în rândul împrumuturilor din bul-
gară, pe cât timp așa cum am mai spus mai sus, velșul brae este
echivalent cu deal; în capitolul dedicat măreției celor din vechime am
subliniat legătura dintre măreția concretă și cea abstractă, deci putem
raporta pe numitul bre destul de slab definit de lingviști, ca fiind mai
degrabă o formă de adresare politicoasă la început și degradată ulterior,
deoarece nu reprezintă exclusiv o exclamație, se mai folosește și ca for-
mulă de adresare, comparabilă de exemplu cu colocvialul dom’le (sau
nene ori neică, neicușorule);
- adjctivul beal=frumos face trimitere la belus al latinilor;
- bic=tăuraș vine de la slavi (bîk), iar noi am menționat anterior o com-
parație a egipteanului byk=șoim și a englezescului big=mare cu rusescul
bîk=bou, taur;

596
- Gălinușa este numele constelației Ursa Mare, folosit în unele părți și
de români (Găinușa), unde putem presupune că originalul e la aromâni,
având în vedere particula gal și ignorând orice asemănare imaginară cu
găina cea nelipsită din ograda gospodarilor, amintindu-ne și de anterior
menționatul Munte Găina din Bihor;
- ghiesă se numește potrivit lui Capidan capra de culoare neagră vărgată
cu roșu, ceea ce ne amintește de numele caprei din unele limbi germa-
nice (Geiss în germană, etc.);
- mal=avuție, stare, avere (probabil de adăugat la numele muntoasei
Moldove, de care am legat substantivul albanez mal=munte, malda la
basci).
Aceste ultime două cuvinte ne pot îndrepta presupunerile spre suedezul
get=capră, comparat de noi cu numele geților, însă dacă vom ține seama
că geto-dacii erau - până la invazia migratorilor, - renumiți ca oameni
bogați, râvniți și de Roma, deși aurul constituia apanajul regilor, ne vom
îndrepta atenția și spre verbul englez to get=a obține, a avea. Posi-
bilitatea ca substantivul aromân mal=bogăție să fie sesizat în numele
Moldovei (pronunțat de slavi maldova), ar duce atunci la îmbogățirea
repertoriului lexical din care vor fi provenit denumirile strămoșilor noștri
geto-daci. Cum nu este exclus ca termeni sumerieni să fi existat și în Eu-
ropa până foarte târziu, sau prezența lor să ateste o dată în plus valabi-
litatea numitului fond lexical comun, vom spune că verbul sumerian da,
într-un fel opusul celui românesc de proveniență latină, înseamnă a avea,
ceea ce ne îndreaptă către englezescul to get=a obține, dar și a avea (to
have, de multe ori folosit de americanii supuși modificării limbii de către
imigranți împreună cu participiul got al lui to get, uzanță ce ar trece în
multe limbi drept pleonasm). Coroborând verbul da al sumerienilor cu
get ca posibil participant la numele geților (repetăm, latina ca și greaca
nu-l avea pe ge ci pe ghe, deci pronunția cea mai corectă ar fi gheți în
loc de consacratul geți), putem avansa presupuneri și în privința numelui
dacilor (nici în latină și nici în greacă nu exista ci, pronunția era ki
(numele lui Cicero era Kikero, la fel se pronunță și azi în grecește, dar și
în engleză), vom reaminti că substantivul sumerian ki însemna țară, de
unde am putea presupune că numele dacilor se trăgea de la sintagma
da+ki=posesori de țară, deci foarte probabil autohtoni, în cazul unei
supoziții corecte. În limba galezilor (velșă), verbul to get este i gael, încă

597
un motiv de a întări presupunerea că traco-daco-geții erau înrudiți cu
galii, deși diferențele existau în mod vizibil.
Despre etnografia și lingvistica aromânilor a vorbit marele folclorist și
etnograf Tache Papahagi (1892-1977), tot aromân de vază și el, consi-
derat un valoros continuator al lui Capidan.
Ar trebui făcut ceva în ajutorul acestor buni români, amenințați cu dis-
pariția. Istoricul academician Silviu Dragomir observase că românii sud-
dunăreni erau cunoscuți francezilor cruciați (Villehardouin sau Henri de
Valenciennes), însă pentru ei Valahia nu era mai mult decât statul nou
înființat al fraților Asan (idem). Mai târziu, aromânii aveau să se mân-
drească cu importanta lor contribuție la obținerea independenței Greciei
față de turci, iar aromânul Tănase Bujduveanu avea să considere că
poetul englez George Byron participase alături de ei la numitul eve-
niment, el având chiar o iubită aromâncă, pe frumoasa Ianta, din relația
lor născându-se un demn urmaș, Haralamb Grandea, în România fiind
apoi prea puțin crezută paternitatea lui Byron în privința acestuia, deși se
pare că mult timp urna lui mortuară a existat în biserica din Vitan în Bu-
curești (cf. T. Bujduveanu, Aromânii și lordul Byron). Ianta era de fel
din rândul aromânilor refugiați din renumitul și tragicul Moscopole, oraș
aromân dinamic și înfloritor, cu bănci, biserici, universitate și tipografie,
distrus de turci la instigațiile invidioase ale grecilor și albanezilor (1788,
sub conducerea albanezului Ali Pașa). Înainte de distrugerea sa barbară,
Moscopole număra circa 60 000 de locuitori, fiind al doilea oraș ca po-
pulație după Constantinopol (!). A mai fost distrus la 1916 de albanezii
teroristului Sali Bufka, - considerat erou național albanez, - sub protecția
Triplicei, azi fiind doar un sătuc de câteva sute de locuitori. Nu ar fi
exclus ca numele său să fi conținut renumita particulă mos, legată de
taur, de rege, de leader și de Moise, conexiuni prezentate anterior la nu-
mele lui Moise. Soarta Moscopolei pare a verifica părerea celor ce au
observat că lumea după Adam a fost născută din invidia lui Cain, impuls
ce l-a determinat să-și elimine fratele cel apreciat de Dumnezeu. Deși în
fond ne putem întreba dacă Dumnezeu cel atoatecunoscător nu a bănuit
măcar ce urmări va avea aprecierea acordată lui Abel...
În România trăiesc însă și așa-numitele minorități etnice, mulți dintre
membrii lor fiind de fapt buni români, observație ce o atrage pe cea ante-
rioară, când am remarcat românismul devotat al câtorva fanarioți, deși

598
destul de puțini la număr. Comportamentul unor asemenea oameni nu se
poate justifica prin intoleranța românilor de a le condiționa șederea în
rândul lor printr-o dedicare oarbă la participarea specificului românesc,
ci mult mai probabil prin mixarea selectivă a românilor de oriunde cu
străini față de care simțeau că au afinități. Românii au fost dintotdeauna
toleranți, dar au știut să-și aleagă prietenii, iar româncele sóții. Unul din
cele mai ciudate cazuri (dacă nu vrem să acceptăm teoria românilor în-
străinați dar păstrându-și românismul), ar fi cel al unguroaicei Ecaterina
Varga (1802-1858, supranumită Doamna moților) vajnică luptătoare
întru cauza românească. Din nefericire, de numele ei s-a legat și cel al
importantului preot Andrei Șaguna, cu un condamnabil aport la arestarea
celei respectate de români ca un fel de eroină.
Privind retrospectiv, istoria românilor pare o sinusoidă încadrată în co-
ordonatele asaltului unor puteri disproporționate față de posibiltățile de
ripostă, puteri numeroase (circa patru sau cinci), conlucrând adesea ca
pentru acapararea unei Americi putred de bogate ajunse pe mâna unor
sălbatici ceva mai deasupra pieilor roșii, cealaltă coordonată fiind lupta
disperată pentru supraviețuire, apoi pentru afirmarea capacităților și
talentelor în fața unui Occident prea ades preocupat de propriul avans,
ignorând aproape complet furtunile nedreptăților ce se abăteau inexo-
rabil asupra estului european. Timpul avea însă să dovedească falsa su-
poziție a averilor României, apoi pe cea a inferiorității unor oameni ca-
pabili și talentați, care în erele moderne au dovedit foarte mult; fie
studiind în Franța, în Germania sau chiar la Viena, românii au preferat să
revină la casa lor pentru a contribui din plin la poziționarea mai favo-
rabilă în lume, deși primiseră propuneri bine remunerate de a rămâne în
patriile adoptive (pe timpul studiului). Mai ales în realizările artistico-
filosofice, creatorii români au dovedit o originalitate care nu ascunde
sursele de inspirație, dar care o și detașează de nivelul imitației la care se
rezumă elevii docili, și credem inutil a exemplifica.
S-ar mai putea vorbi tot acum și despre românii diasporei, cu importante
contribuții la evenimentele cruciale cerute de țară, dar întrucât aceștia au
fost mai puțin deosebiți printre oamenii culți și civilizați ai Occidentului,
vom încerca să încheiem cu promisiunea inițială de a supune dezba-
terilor problema numelui întemeietorilor statelor române nord-dunărene,
fără de care nu ar mai fi existat o țară a românilor, cu o istorie atât de

599
bogată în evenimente importante și interesante prin varietatea proble-
maticii, și nu ar fi avut probabil loc niciun fel de aserțiuni anterioare.
Fără absolut nicio exagerare, istoria românilor a fost demnă de luat în
seamă, și cât se poate de captivantă prin problematicile și implicațiile
sale, uneori jenante pentru cei implicați direct în agravarea lor. Dacă în-
cepând cu Antichitatea istoricii (nu cronicarii) s-au străduit să se facă
atractivi prin stil sau diverse podoabe literare subiective, cu scopul de a
arăta că istoria este frumoasă, oricât de crudă sau nedreaptă ar fi fost,
tendință ce n-a lipsit nici istoricilor noștri, nu putem spune că am avut o
istorie neapărat frumoasă, dar putem fi siguri că aceasta n-a fost lipsită
de momente de maxim interes și importanță, - Nicolae Bălcescu, unul
din cei mai mari istorici români, se îngrijora în Puterea militară și arta
militară de la întemeierea Valahiei și până acum de dificultățile pe care
le-ar putea întâmpina un istoric dornic să abordeze întreaga istorie a
românilor, evaluând calitățile multilaterale ale unui astfel de temerar, -
iar marile figuri de domnitori conducători de ostași eroici s-au bucurat
de renume și în Occident, deși ecoul faptelor lor n-a putut fi rezonabil
răsplătit, nu din rea voință ci mai degrabă din neputință, pentru întreaga
Europă invaziile asiatice fiind aproape imposibil de contracarat. Cu toate
acestea, nu rare au fost și ocaziile în care Țările Române au primit un
ajutor efectiv și binevenit, urmare a simpatiilor acumulate din timpul
luptei lor solitare.

XV. DESPRE ÎNTEMEIETORI

Am ajuns în sfârșit la capitolul final al lungului și sinuosului nostru

periplu istorico-lingvistic, după ce ne-am lăsat uneori aparent atrași de
problematici colaterale, ca în cazul căutării unui termen de dicționar,
unde respectiva lucrare ne îmbie cu o sumedenie de alți termeni poate
mai puțin legați de subiectul căutat, dar totuși atractivi și nicidecum

600
completamente străini. Pentru a aborda acest grande finale trebuie nea-
părat să recurgem la primele informații și studii asupra evenimentului
crucial al istoriei feudale românești referitoare la zorii statelor române,
nu numai cronicarii moldoveni sau munteni fiindu-ne călăuze, deși ei
concordă în cea mai mare măsură, diferențele fiind minore sau neglija-
bile, doar mici detalii diferențiindu-le (se pare că modelul cronicilor
muntene au fost cele moldovenești). Repetăm totuși o afirmație anteri-
oară, valabilă și pentru bună parte a acestui eseu: în caz că numele di-
nastic al Basarabilor așa cum îl percepem noi nu va fi validat, – în
istorie prea puține lucruri sunt permanent valabile, - măreția primilor
domni români nu poate avea ceva de suferit, ei fiind pentru români un
început indiscutabil glorios, necesar și eficace în organizarea țării pentru
viitor. Un alt mare istoric moldovean, cel mai mare slavonist al țării, P.P.
Panaitescu făcuse observația că în mod paradoxal, întemeierea statelor
române au însemnat totodată și o anume izolare în sânul românimii (cf.
Introducere la istoria culturii românești). A ajunge însă la un final pare
o întreprindere destul de complicată, zonele de proveniență ale primilor
domni români nord-dunăreni așa cum sunt înregistrate în cronici pre-
zentând unele particularități de detaliu ce se cer luate în calcul.
Majoritatea cronicilor referitoare la întemeierea Țării Românești sau
Moldovei nu omit să menționeze cu respect pe germani alături de alte
neamuri, ca și cum s-ar fi imitat textul biblic al Ieșirii sub conducerea lui
Moise (cf. Ieșirea, 12; 38), și întrucât vestigiile arheologice implică în
mod obligatoriu raportarea la istoria artelor, în mod inevitabil vom face
referire la asemenea lucrări. Aproape orice istoric (și critic) de artă a
fost, este sau ar trebui să fie un temeinic cunoscător de istorie pură.
Orice detaliu artistic poate determina epoca în care o operă a fost elabo-
rată, ba este chiar indispensabil (cf. Virgil Vătășianu, Istoria artei feu-
dale în țările române, vol. I). Prin urmare, a descoperi în începutul
istoriei românilor vestigii germanice (gotice) reflectate în artă, respectiv
în arhitectura ce a dăinuit mai mult decât oricare altă manifestare artis-
tică, va fi o întreprindere ce va revela cele susținute de primii cronicari ai
evenimentului întemeierii: cu toată evidenta și incontestabila lor partici-
pare la întemeierea statelor Țara Românească și Moldova, rolul acestora
nu poate depăși proporția reflectată în vechea arhitectură medievală
românească, iar o fugitivă privire asupra plăcutei bisericuțe a Bogdaniei

601
rădăuțene atât de dragă lui Ștefan, ne va evidenția cum contraforții, fără
obișnuitul rol de susținere a destul de modestelor ziduri, au fost totuși în-
trebuințați, dar numai ca element pur decorativ. Aceștia sunt probabil, ca
de altfel și restul elementelor gotice folosite parcimonios dar cât se poate
de judicios, mai degrabă un posibil semn de respectuoasă amintire și
semnalare corectă a participării germanilor la evenimentul crucial al în-
temeierii statelor feudale românești. Nu se poate exagera aportul ger-
manic la întemeierea țărilor române, dar nici nu se poate nega, fapt rea-
list redat de prezența elementelor gotice în contextul străvechilor bise-
ricuțe românești ortodoxe, știind precum am menționat că ortodoxismul
a prins la români foarte probabil mai mult din conservatorism traco-
daco-getic decât datorită romanilor, dacă ar fi să căutăm o explicație.
Slavii polonezi de exemplu, nu au avut nicio legătură genealogică cu
Roma și totuși s-au catolicizat, și nu ar fi numai cazul lor. Treptat, lumea
a încput să perceapă fenomenul dramatic numit Creștinism ca pe o opor-
tunitate de a impune oponenților o doctrină insuficient predată sau în-
sușită, impusă cu precădere prin forță. Prin urmare, putem aprecia că
urmașii daco-geților au dat curs mai degrabă nevoilor spirituale decât
intereselor materiale, lucru explicabil la un neam educat (așa cum ni-l
arată cel puțin Iordanes în Getica, dar și alții), continuator al relațiilor
traco-elene evidențiate în capitolul I, dar și aflat la adăpostul relativ al
bogățiilor asigurate de o țară darnică. Istoricul P.P.Panaitescu observase
cu justețe paradoxul conform căruia liturghia românească fusese și ră-
măsese mult timp slavonă, însă daco-romanii fuseseră în realitate cei
care contribuiseră la încreștinarea slavilor și nicidecum invers, fapt
atestat în primul rând de termeni bisericești (cf. Introducere la istoria ci-
vilizației românești, după cum am remarcat anterior).
Potrivit observațiilor precedente, primul român atras de germanitatea
românilor moștenită din partea daco-geților a fost profesorul ardelean
Ion Maiorescu (1811-1866), tatăl ilustrului om de cultură Titu Maio-
rescu, dar ideea aceasta i-a atras și pe alți istorici, unul dintre ei fiind
Aurel Sacerdoțeanu, care a interpretat eronat un text corect al unui re-
numit călător francez în țările române (Jaques Bongars, sec. 16-17). Deși
umanistul francez enumeră pe valahi printre urmașii Romei cum au fost
galii sau wallonii, Sacerdoțeanu consideră pe acest temei că s-a eviden-

602
țiat acolo implicit germanismul românilor, fapt sancțioat cu justețe de
Adolf Armbruster (Romanitatea românilor, IV, 1).
La Câmpulung Muscel, considerat de unii istorici prima capitală a Țării
Românești, nu doar (re) numitul kloașter - deformare a germanului klos-
ter=mânăstire, biserică, la origine un termen grecesc, demolat de Matei
Basarab în sec. 17 pentru a-i folosi piatra la una din construcțiile sale
bisericești -, a dovedit participarea efectivă a nemților la întemeiere, ci și
alternarea juzilor români cu cei germani, pe perioade egale (cf. Gheorghe
I. Cantacuzino, Începuturile orașului Câmpulung și Curtea Domnească,
aspecte ale civilizației urbane la Câmpulung, etc.).
Despre Câmpulung, P.P.Panaitescu afirma că nu acest oraș ci Argeș a
fost prima capitală a Țării Românești, curtea domnească mutându-se
acolo abia după incendierea Argeșului de către unguri (ibidem, op. cit.).
Cât privește Ardealul din care se consemnase exodul condus de Negru-
Vodă, istoricul Ștefan Pascu ne spune că momentul fusese precedat de o
mare nemulțumire săsească, de fapt nemulțumirea generală dusese la o
adevărată răscoală împotriva feudalizării impuse abuziv de către nobili-
mea maghiară (cf. Voievodatul Transilvaniei, vol. 1). Se presupune că
cetatea lui Negru-Vodă ar fi existat pe locul ruinelor din apropirea Fă-
gărașului, la Breaza). Cu timpul însă, sașii tot de maghiari s-au atașat,
românii fiind probabil atât de nemulțumiți de soarta lor nemeritată încât
n-au mai intenționat altă alianță decât cea celestă, ei putând găsi o apa-
rentă alianță cu germanii implantați în Siebenburgen, reacția lor fiind
foarte probabil asemănătoare cu a Egiptului după înlăturarea dominației
hyksose, au devenit închiși și aproape xenofobi, ceea ce invadatorii lor
erau încă de mai nainte. Cele șapte orașe au fost diferit înregistrate,
Sibiul, Brașovul, Clujul, Mediașul, Sebeșul, Sighișoara fiind asociate cu
Orăștie sau cu Reghin, însă acest fapt e de o importanță quasi neglijabilă
pentru denumirea germană a Ardealului, cu atât mai puțin pentru istorica
întemeiere a statelor feudale românești. S-a observat adesea că orașele
medievale românești extracarpatice au fost influențate de vecini, pro-
priu-zis de sași în Țara Românească și de sași și polonezi în Moldova,
dar s-a afirmat în același timp că atât în Câmpulungul Țării Românești
cât și în Baia ori Siretul moldovenilor au pre-existat comunități săsești
foarte active, unii dintre aceștia trecând ulterior la ortodoxie (cf. Gh. I.
Cantacuzino, op. cit., E. și V. Neamțu, S. Cheptea, Orașul medieval

603
Baia în secolele XIV, XVII, Ion Popescu Sireteanu, Siretul, vatră de
istorie și cultură românească). Nu o singură dată s-a afirmat despre
arhitectura oricărui stil și a oricărei perioade că a reflectat aproape fidel
relațiile sociale ale unei comunități. De exemplu celebra Biserică Neagră
a brașovenilor arată că mult timp orașul lor a fost cel mai dezvoltat din
tot Ardealul; probabil că de la sălbaticii invadatori și până la mai
modernii și mai evoluații revoltați, distrugerea clădirilor-simbol ale unei
epoci au constituit unul din obiectivele principale de eliminare a ceea ce
ei considerau un real focar al Puterii ce trebuia înlăturată radical, –
tunurile generalului Buccow au avut antecesori, și am subliniat deja
comportamentul „tolerantei” Rome față de templele, clerul și religia da-
cilor. Deci elementele gotice mai mult decorative prezente la anca-
dramentele de uși sau ferestre pot stârni admirație și stimă, dar nu pot in-
duce vreo supraapreciere a participării sașilor sau altor catolici la înte-
meierea primelor state feudale românești extracarpatice. Dacă primii
domni întemeietori nu ar fi fost români ci străini catolici (și cumanii se
catolicizaseră la acea dată), am fi avut foarte probabil de-a face cu im-
punătoare biserici gotice, cel mai probabil fără vreun element ortodox,
cunoscând atitudinea strictă a Bisericii catolice față de tot ceea ce-i era
extern. Apelând din nou la Istoria Transilvaniei în 3 volume, constatăm
că pe la 1224 pecenegii și cumanii apar în Diploma andreiană, însă este
cât se poate de îndoielnică prezența lor ca etnii distincte, mențiunea fiind
doar o denumire de cancelarie, deci o reminiscență fără vreo importanță
efectivă (vol. I).
Virgil Vătășianu, unul din cei mai specializați critici români de artă me-
dievală, observase că proporțiile juste și robustețea bisericii din Gura-
sada (jud. Hunedoara), pot fi luate ca exemplu pentru preferințele arhi-
tectonice ale românilor ortodocși la început de Ev Mediu (cf. Istoria ar-
tei feudale în Țările Române, cap. 2; 1, a). În monografia omonimă
dedicată lui Mahomed al II-lea, francezul André Clot pare uimit că Pala-
tul Topkapy edificat de sultanul cuceritor al Constantinopolului nu re-
flectă deloc măreția pe care Fatih nu s-a sfiit vreodată s-o etaleze, Se-
raiul fiind mai impunător. Mult în urmă, palatal înțeleptului rege Solo-
mon avea dimensiuni superioare Templului Domnului. Cât privește mos-
cheia Cuceritorului, acesta n-a intenționat nicidecum să depășească

604
multapreciata de el Hagia Sophia. După mamă, Mahomed II se pare că
avea sânge european, - grecesc sau slav.
Dacă la timpul descălecatului cumanii fuseseră catolicizați și contopiți
în massa maghiarilor, greu am putea imagina vreun khagan de-al lor tre-
când Carpații ca să întemeieze state ortodoxe fără a manifesta nici cea
mai mică dorință de a i se consemna numele cumanic, ne putem întreba
cu justețe de ce n-ar fi făcut-o românii? Un cuman catolic care să susțină
pe schismatici ar fi fost un fapt rarissim, și ar fi atras atenția nu numai
românilor, dar și cronicarilor occidentali. Or despre întâii descălecători
purceși din Ardeal tradiția ce nu poate fi înlăturată nu spune decât că au
fost români ortodocși (schismatici și eretici), nemții, maghiarii și cele-
lalte neamuri fiindu-le doar însoțitori, desigur de o mare utilitate, însă
porniți în căutarea unei vieți mai bune, nicidecum în calitate de inva-
datori conquistadori. Numiții însoțitori au fost deci vioara a doua pe
lângă o trupă mai numeroasă de români viteji și la fel de nemulțumiți dar
indiscutabil mai motivați, ideea de leader cuman trebuie abandonată cu
orice preț, niciun fel de cronică, niciun fel de tradiție nu-i menționează în
legătură cu acel moment crucial, așa cum ar fi fost normal, deci nu avem
vreun temei să ne considerăm primii domnitori ca aparținători neamului
cumanilor, bazându-ne exclusiv pe o analiză sumară și o traducere for-
țată a numelui Basarab. Iorga se grăbise - înainte de a se dezgropa câțiva
domni de la Curtea de Argeș, dezvelindu-se un număr de 14 morminte,
destul de temeinic jefuite anterior (arheolog Nicolae Constantinescu, alt
mare nume basarabean), - să considere pe acești vajnici înaintași drept
niște regi țărani, însă după analizarea mormintelor pline de vestigii oc-
cidentale, a trebuit să-și retracteze afirmația, – cel puțin frescele din
biserica Sânicoară a Curții de Argeș i-ar fi putut atrage atenția că dacă
vestmintele domnești erau mai degrabă bizantine decât occidentale,
domnii români erau departe de a fi țărani. Asupra ideii în sine că Basa-
rab nu putea fi decât român, savantul cu o operă vastă cât o viață de om
n-a mai avut însă ocazia să revină, furnizând astfel motive de a extinde -
dușmănos și irațional, un cumanism aproape inexistent în afara unui
nume (incomplet și imprecis cercetat, deși Conea își publicase operele
lingvistice înainte de 1940), - în ultima vreme, aproape la întregul neam
românesc, cum procedase N. Djuvara! Tot Iorga se grăbise să afirme și
că banii românești erau tipăriți în străinătate, deși trebuie să-i fi fost cu-

605
noscute de exemplu demersurile și promisiunile lui Ștefan cel Mare către
un aurariu bistrițean, căruia îi cere să revină în Moldova pentru a im-
prima monede căci va fi bine plătit, precum a mai fost (cf. Cultura mol-
dovenească în timpul lui Ștefan cel Mare).
Dacă pecenegii și cumanii au existat realmente în istoria românilor,
aceștia își aveau neamul lor, erau mulțumiți dacă românii le furnizau o
jumătate din produse, ceva bani, eventual un număr redus de războinici,
alte pretenții nu prea se cunosc. Dacă istoricii menționează o Cumanie
sau mai multe pe teritoriul românilor mai numeroși ca ei, nu trebuie
omis obiceiul consacrat al istoricilor antici sau medievali de a consemna
faptele de arme sau pe conducătorii celor mai proeminente trupe; repe-
tăm, încă din vremea gospodarului și așezatului Hesiod aventurierul
preluase locul țăranului aplecat peste coarnele plugului, oricât de regesc
părea aratul (de fapt din acesta rămăsese pe vremea Romei mai mult un
respectuos simbolism). În Munci și zile Hesiod ne arată cât avusese de
furcă chiar cu propriul frate, care recursese la uzurparea averii părintești
în mod necinstit, modalitate tot mai eficace și deci preferată față de
metoda gospodărească propovăduită de poet. Iar Feudalismul extinsese
procurarea de bunuri în mod abuziv, românii fiind printre puținii (desi-
gur nu singurii) sedentari ce încă mai credeau în muncă, la arme recur-
gând doar în caz de maximă nevoie, mai ales pentru apărare. Adevărul
este că numai cu greu s-ar putea distinge cum ar fi arătat Lumea lăsată
exclusiv în baza vreuneia din aceste două variante, lăudate de fiecare din
protagoniști.
Pavel Chihaia (n. 1922) a studiat cu amănuntul prezența goticului în
Țările Române și influența acesteia asupra vechilor construcții de cult
românești, câteva din operele lui fiind apreciate și folosite (ex.: Din cetă-
țile de scaun ale Țării Românești, De la Negru Vodă la Neagoe Basa-
rab, Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească,
Sfârșit și început de ev, etc.). Chihaia apreciază că legendarul înteme-
ietor Negru Vodă a fost o imaginație a creației culte, și încă destul de
târzii (la câteva secole după presupusul său descălecat). Cu mult înaintea
lui, Kogălniceanu și Dimitre Onciul afirmaseră ficțiunea legată de Radu
Negru, alt presupus descălecător. Imaginari sau nu, pe noi ne interesează
în acest caz cele două nume, Radu și Negru. Când am discutat despre
biblicul Nimrod, am evidențiat înalta semnificație a bucuriei, radostǐ în

606
limbile slave, posibil (dar nu sigură) generatoare a numelui Bucureștiu-
lui, Rădăuțiului sau Aradului, și am specificat că Radu a fost un nume
preferențial pentru mulți domni români, posibil și pentru Rădăuți sau
București, iar englezescul rod înseamnă și sceptru regal. După cum am
văzut, există posibilitatea reală ca termeni similari provenind din lumea
traco-dacă să se fi conservat până în Evul Mediu, dacă nu chiar până în
zilele noastre, mai ales la denumiri geografice, chiar dacă au suferit un
anumit grad de slavizare, deci putem întrevedea și în cazul Radu/rod și
derivatele, amprenta unui raționament apropiat celui expus pe parcursul
aproape întregului nostru eseu. Nu putem pretinde că apelul la limba ger-
mană, suedeză sau engleză ar constitui cheiea miraculoasă a dezlegării
limbii vorbite de traco-daco-geți, (problemă scăldată în genere în igno-
ranță sau cel mult în ambiguitate, comparativ cu un slavonism, maghia-
rism ori turcism supralicitate), însă acolo unde este permis putem invoca
aceste limbi, mai ales că nu e indicat ca tot ce prezintă dificultăți eti-
mologice să fie atribuit unor limbi prezente în țările române mult mai
târziu. În altă lucrare valoroasă, istoricul sas Adolf Armbruster men-
ționase că sașii implantați în Ardeal susțineau cu tărie și convingere (dar
eronat) că ei sunt urmașii dacilor alungați de romani și stabiliți apoi în
Germania, căutând ulterior a reveni ab origine (cf. Daco-romano saxo-
nica). Probabil nu întâmplător a primit Rădăuțiul numele său (cf.
rad/rod), nordul Moldovei păstrând și alte denumiri ne-slave, mai apro-
piate de limbile germanice, după cum se pare. Reamintim totodată mo-
dul eliadian de abordare a mitologiei în vederea obținerii de rezultate
fructuoase. În Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Româ-
nească, articolul “Negru Vodă” creație cărturărească a epocii lui Radu
de la Afumați, Pavel Chihaia afirmă ceva opus, acuzând tradiția de in-
capacitate de conservare de-a lungul secolelor a preciziei în redarea eve-
nimentelor, oricât ar fi aceasta de înțeleaptă, tenace, sau de fidelă (!).
Oare câți cercetători istorici au pretins precizie și fidelitate de la ad-
juvantul numit tradiție? Aceasta trebuie luată în calcul fără absolut nicio
îndoială (cf. Gheorghe I. Brăianu, Tradiția istorică despre întemeierea
Țărilor Române), fără a-i cere însă mai mult decât poate oferi, iar
observația noastră nu intenționează să diminueze munca pasionată a lui
Chihaia, ci doar să aducă un mic remediu uneia din ideile sale.

607
 Dacă asupra lui Radu considerăm a fi suficiente dezbaterile capitolelor
anterioare, ne putem opri puțin și asupra celuilalt nume al consideratului
personaj fictiv Negru, adjectiv despre care am spus asemeni lui Gheor-
ghe I. Brătianu (cf. Marea Neagră) că desemna și măreția. Vom încerca
totuși să mergem mai departe, revenind asupra unui termen menționat în
capitolele IV și VI, în discuțiile despre măreția celor din vechime, apoi
despre caii tracilor. Am arătat acolo cum germanul Gaul=cal de povară,
gloabă, se poate extinde nu doar la utilul și îndrăgitul animal ci și la
mare ca substantiv, dar și ca adjectiv. Unul din echivalentele acestui
Gaul în engleză este nag, repetăm, putând deci extinde acum discuțiile
anterioare despre particula plurisemantică gal, atrăgând din nou atenția
că prezența sa nu indică exclusiv implicația galilor, termenul fiind foarte
probabil anterior detectării acestui popor în vreun teritoriu în care el este
prezent în numitul lexic umanitar comun, deși Dumézil apreciase că se
pot depista urme ale galilor în Mahabharata de prin mileniul 8 î.Hr.
Nume de persoane sau locuri geografice care să conțină acest nag (citit
în engleză næg) se găsesc din abundență în înscrisurile românești medie-
vale, în toate marile regiuni istorice populate de români, nu numai în
Țara Românească, iar vîrfului Carpaților românești, piscului Negoiu îi
lipsesc doar 8 metri față de Moldoveanu, culmea dominantă a Făgăra-
șului, pentru a fi numit cel mai înalt vârf al Carpaților românești. Inte-
resantă este totuși coparticiparea denumirilor la desemnarea celor mai
semețe piscuri carpatice românești, e foarte posibil și ca piscul Tatrei ce-
he (Gherlach, peste 2600 m) să fi avut mult timp tot o denumire daco-
getică, pierdută însă la ora actuală.
Neag, Neagoe, Neagu, Neaga, Negre, Negrea, Negru și alte nume si-
milare abundă în țările române chiar și în prezent. Dicționarul de mari
dregători din Țara Românească și Moldova - sec. XIV-XVII al istoricului
Nicolae Stoicescu inserează în jur de zece mari dregători pentru fiecare
din cele două regiuni, având nume din această sferă, dar ne putem lesne
imagina prezența lor densă și în rândul neoficialilor. Legat de vârful
făgărășean Negoiu, putem remarca observația renumitei gramatici a
Școlii Ardelene numită Elemente ale limbii daco-romane sau valahice
ale erudiților Samuil Micu și Gheorghe Șincai, cum că nebula (ceață)
din latină (Nebel la germani, n.n.), a generat la români negura, în care
particula neg pare evidentă, șansele de a o considera de origine ne-latină

608
fiind după opinia noastră superioare, mai ales că b este diferit de g.
Suntem totuși de acord cu majoritatea observatorilor că doar pe conside-
rentul unor asemenea amănunte nu-i putem acuza pe membrii Școlii Ar-
delene de tentativa de latinizare programată a limbii române. Cât pri-
vește prezența unor termeni aparținători de așa-zisul lexic universal
comun, evidența acestora poate susține că scribul biblic al episodului
celebrului Turn Babel - în care Paul Zumthor decelase câteva episoade
diferite contopite acolo, inclusiv cel al amestecului limbilor, - sesizase
încă de timpuriu fenomenul, însă ponderea lor quasi-insignifiantă în
limba română sau în multe altele, nu pot susține continuitatea românilor
în Dacia, care a fost lămurită de personalitîți ca Dimitre Onciul, A.D.
Xenopol, Al. Philippide, Al. Rosetti, P.P.Panaitescu și alții, dar nu pot în
niciun caz transforma pe români în migratori ce și-au însușit cuvinte din
lexicul altor autohtoni. Să nu uităm, cele circa 20 de cuvinte albaneze
comune și limbii române, mai ales în apropierea Albaniei, au grăbit pe
unii “des-interesați” să susțină foarte “științific” formarea neamului ro-
mânesc în acea zonă foarte restrânsă.
Despre vârful Moldoveanu am observat că este mult prea departe de
Moldova pentru a presupune vreo influență, la care adăugăm câteva
nume de ape din Moldova, cu rezonanțe sud-carpatine la prima vedere:
Negostina, pârâu afluent al Siretului, Negrileasa, pârâu afluent al râului
Suha, Negrișoara, afluent al râului Dorna, Neagra Șarului, afluent al
Bistriței. Reluăm aici observația justă a istoricului A.D. Xenopol asupra
traducerii efective a unui nume consacrat eronat ca fiind la origine
slavon, Cerna – foarte des întâlnit ca hidronim în România dar cu deri-
vate și la antroponime, provenind de fapt din dacicul (atestat ca atare)
Dierna. Venind discuția despre acest negru, evidențiat în numele lui
Negru-Vodă dar și în numele Mării Negre, vom atrage atenția că dacă
Dubrogenos al scoțianului McCulloch (op. cit.), nu ar fi perfect conclu-
dent, velșul dubrogen=negru, negreală sau irlandezul dubh=negru,
toate implicate în numele vlahilor negri, prezenți la cronicarii partici-
panți la cruciade și sub forma blaqi (cf. black=negru în engleză), vom fi
mult mai siguri că disputata Dobroge a fost din vechime pământ româ-
nesc, legătura dintre numele ei și al vlahilor părând evidentă. Ba chiar
mai mult, potrivit multor dicționare anglo-galeze, adjectivul englez
good=bun este în velșă da, identic cu black=negru, iar despre negru am

609
mai vorbit, inclusiv despre percepția sa în Republica platonică. În ace-
eași sferă semantică, vom observa că Duw=zeu la galezi, nu este departe
de duw=blackness=negreală, degradat mai târziu în lucru necurat, în-
șelătorie. Dacă poemele homerice pot indica în traco-daco-geți pe zei,
așa cum am mai observat la discuțiile momentului respectiv, vom obser-
va deasemenea momentele de glorie ale neamului trac (imbatabili în
luptă, potriva zeilor la minte, etc. – dar ar fi inutil să avertizăm că este
vorba de niște sensuri apropiate, nu vom căuta vreodată temple dedicate
numiților zei!), dar și reversul: credința în zei scade în epoca lui Platon,
iar românii scad în ochii vecinilor lor, fără ca vreun critic să vadă în așa-
zisa lor decădere adevăratul motiv, anume singura și disperata formă de
ripostă la faptele în fond reprobabile ale invadatorilor, începând cu ro-
manii, cărora li s-au opus lotrii de pe Valea Oltului. Credem imposibilă
o incursiune în viitor cu rezultate mai concrete decât investigațiile tre-
cutului, și credem inutil a încerca o analiză a degradării omenirii de la
zeu (zeiesc) la starea prezentă, în care cu greu ne-am complăcea pu-
nându-ni-se o oglindă antică în față, dar la drept vorbind, nici un antic nu
s-ar simți tocmai la largul său în lumea de azi, oricât i-ar fi de dezvoltat
creierul sau de pur sufletul...Dacă va exista vreodată o Judecată de apoi,
membrii juriului ar trebui ca mai întâi să se adapteze pentru a putea deli-
bera just.
Putem reveni aici și asupra transformării superficiale (slavonizate) apli-
cate numelui a două cursuri de apă prahovene, Cricov (Dulce și Sărat),
unde este vizibilă prezența substantivului englezesc creek=pârâu, și
Strymon la grecii antici (azi Maritza, dar mai există și Strouma), unde
pare vizibil englezescul stream=curs de apă, curent. Prin urmare, mai
are și tradiția un minim de precizie în conservările ei. Coroborând dez-
baterile asupra lui Negru și Radu, putem presupune că alăturarea lor a
intenționat să cuprindă atât regalitatea cât și măreția (intrinsecă funcției
sau datorată faptelor glorioase, ori înțelepciunii organizatorice și juri-
dice), și greu ne putem sustrage impresiei că de fapt formarea statului
sud-carpatin Țara Românescă va fi avut loc înaintea marelui Basarab I.
Prezența unor asemenea termeni ne va atrage atenția că în Evul Mediu
vor mai fi existat încă în vocabularul limbii române incipiente rămășițe
de cuvinte den bătrâni, cum spunea Hasdeu. Totodată nu excludem po-
sibilitatea ca frecvența numelui Gal printre unguri mai mare ca în Franța,

610
să reprezinte de fapt cazuri de maghiarizare a românilor, nag fiind
modificat în gal, în paralel cu Nagy, despre care am specificat că în
maghiară inseamnă mare ca adjectiv. În România există din abundență
nume care să conțină particula neag, dar nu și particula mare, Mareș
fiind probabil una din excepții, iar marele număr de maghiari (după
nume) cu limbaj și comportament perfect românești, nu pot fi elucidate
altfel. Atât de mare și puternică era convingerea ungurilor că ei au fost
superiori românilor, încât cu greu ni i-am putea imagina vreodată con-
cesivi în fața autohtonilor ardeleni, iar flerul experimentat al românilor
le-a indicat întotdeauna ce a fost român maghiarizat și ce a fost ungur
falsificat. Putem explica astfel legăturile strânse (ades neînțelese de
mulți munteni sau moldoveni), dintre românii get-beget și cei în ale că-
ror vene curge (sau mai degrabă curgea odată) sânge unguresc. Oriunde
în lume în zonele limitrofe au loc mixaje de membri, și tot oriunde
situația nu e dramatizată sau respinsă dar este adesea speculată, mai ales
în cazul populațiilor mici cum a fost și este cazul României. Probabil că
nedreptățile istoricilor occidentali la adresa românilor au fost greșit in-
terpretate - românii au fost obligați să ia arma în mână pentru a-și apăra
credința și țara, nicidecum pentru a pune în inferioritate un occident
medieval gâlcevitor și strict preocupat de afaceri bănoase (necesare dar
nu primordiale), inclusiv cu propriul dușman. Andrê Clot observase în
Mahomed al II-lea că strălucitul Cuceritor căuta să-și însușească pro-
gresele Occidentului, spre a le folosi de fapt ulterior împotriva acestuia.
Despre numele marilor și renumiților Basarabi, presupus de Hasdeu
apoi de Iorga ca fiind strâns legat de cumani, istoricul basarabean con-
temporan Ion Țurcanu ajunsese la concluzia că mai departe de cele stabi-
lite de Hasdeu și Iorga, din păcate nu se poate merge (Descrierea Ba-
sarabiei). Totuși, din moment ce ambii istorici erudiți (Hasdeu fiind în
plus și un filolog reputat în Europa, nu numai un istoric aparent credi-
bil), nu au putut face mai mult decât presupuneri, având în vedere
lungile liste de cuvinte germanice, fie suedeze, germane sau englezești,
credem că nu va fi din partea noastră un semn de obsesie dacă vom apela
de această dată nu la cumani sau la alți asiatici, ci vom invoca tot aceste
limbi europene, îndeaproape și mai îndelung legate de români, de stră-
moșii lor, și de europeni în genere. Cu câteva decenii bune în urmă,
filologul oltean Ion Conea (1902-1974) arătase cu succes că Basarab e

611
un nume românesc frecvent în Ardeal, cu precădere în zona Hunedoarei.
Și, întrucât marele Iancu de Hunedoara avea ca emblemă renumitul corb
de la care a derivat numele Corvinilor, vom observa fără dificultate că
ultima silabă a numelui Basarab e cât se poate de apropiată de sub-
stantivul german Rabe=corb, ceea ce ne încurajează să credem că nu-
mele pus în discuție ar putea accepta o traducere pe această direcție.
Având în vedere existența inclusiv a variantei Băsărabă, cunoscând obi-
ceiul ardelenilor de a pronunța adesea vocala ă în loc de e, foarte pro-
babil sub influență germană (francezii numesc Bessarabie regiunea ro-
mânească Basarabia), vom îndrăzni să lansăm o propunere: besser Rabe
ar fi în nemțește un corb mai bun, deși limba și cultura germană nu ne
oferă prea multe situații din care să selectăm o semnificație concludentă
a corbului. Huggin (spiritul) și Munnin (inteligența), cei doi corbi înso-
țitori ai marelui zeu Odhin (Georges Dumézil spunea în Religion des
Germains că de fapt zeul era brunet) erau folosiți de acesta pentru
previziuni, probabil și corbul blondului Apollo (Dicționarul lui Grimal
spune totuși că era brunet) servea aceluiași scop, la Noe corbul e trimis
în recunoaștere și plecarea lui definitivă anunță încetarea dezastrului,
urmată de apariția curcubeului și a legământului cu divinitatea (legat de
numele Rădăuților, putem reaminti că slavonul raduga înseamnă curcu-
beu, iar catolicii au avut de furcă un timp până a ajunge la înțelegere cu
ortodocșii moldoveni ce năruiau cu încăpățânată constanță ctitoriile pa-
pistașe din țara lor, fără a fi siguri dacă înțelegerea finală va fi avut loc
la străvechiul Rădăuți). Am spus anterior că germanii însoțitori ai lui
Negru Vodă în Țara Românească i se alăturaseră în vederea găsirii unui
trai sau unui loc mai bun (besser în germană), dar încă nu lămurim ală-
turarea cu misterioasa zburătoare, doar dacă nu reamintim celebra scri-
soare a negustorului câmpulungean Neacșu, - al cărui ginere se numea
Negre, - către burgmeșterul Brașovului Hans Bengner (1511). Neacșu
are probabil misiunea de (corb) informator asupra mișcărilor flotei mili-
tare fluviale turcești în lungul Dunării, iar în vederea asigurării secre-
tizării a folosit limba română (cu un procent insignifiant de slavisme,
destul de greu de tradus de eventualii interceptori).
Dar probabil că pe de altă parte, având în vedere denumirea germană a
unui important oraș maghiar, destul de sigur prin poziția sa centrală,
Györ era numit de către nemți sau austrieci Raabe (corb), iar Ravenna

612
cea întemeiată de etrusci era numită Raben (corbi) de către ulteriorii
ocupanți germanici, ne putem imagina existența unei expresii inițiale din
care românii, - majoritari și conduși de un vodă român, - au reținut pe
besser Rabe, - către care porniseră cu tot alaiul de însoțitori, ca pe un loc
mai bun (oraș sau țară, totodată loc de spionaj) în care să conviețuiască
alături de ei în bună înțelegere. Scriitorul clasic german Wilhelm Raabe
(1831-1910) semna ca debutant cu pseudonimul Jakob Corvinus. În a-
ceastă discuție putem aprecia și insera constatările Virginiei Cartianu
(desigur nu originale) că zeul galilor Lugus, probabil zeul lor suprem,
potrivit unor opinii specializate, cel puțin dacă-l acceptăm pe Caesar (cf.
De bello Gallico), zeu însoțit în mod constant de un corb, va fi dat denu-
mirea orașelor Lugdunum – Lyon, capitala celților, Lugdunum Bata-
vorum – Leyda olandezilor, sau Luguvalium – Carlisle al englezilor.
Cronicile nu omit niciuna să menționeze întemeierea (exagerată) de
orașe de către primii descălecători, de la Câmpulung până în sudul
Moldovei, o expresie devenind posibil ulterior numele unei dinastii
redutabile și cu un prestigiu justificat prin fapte. Chiar dacă Basarab va
fi fost un nume cert românesc detectat frecvent în zona Hunedoarei, nu
putem neglija comparația germanului Rabe=corb (prezent pe emblema
Corvinilor dar și mai târziu pe cea a Țării Românești), cu ultimele silabe
din numele lui Băsărabă, și nici posibilitatea ca primele silabe să fi
putut proveni din comparativul adjectival german besser=mai bun.
Renumitul istoric francez Fernand Braudel observase într-una din cele
mai bune cărți semnate de el (Mediterana și lumea mediteraneană în
timpul lui Filip al II-lea), că turcii începuseră să evite viesparul țărilor
române. La urma urmei, corbul este și o pasăre de pradă, fapt neglijat în
miturile din vechime. Referitor la încercarea de deturnare a acestui stră-
vechi simbol celto-germanic, trebuie să remarcăm că dacă eruditul itali-
an Antonio Bonfini (1434-1503), un bun cunoscător al istoriei și amă-
nuntelor romane, i-a „fabricat” lui Matia Corvinul legenda prin care bla-
zonul familiei Corvinilor mergea până la consulii romani Marcus Vale-
rius Messalla Corvinus (64 î.Hr.-8 d.Hr.), ba și mai în urmă, până la
Marcus Valerius Corvus (370- 270 î.Hr.), ambii personaje reale, corbul
ca simbol era deja prezent la tatăl lui Matia, eroicul Iancu de Hunedoara,
și îl putem presupune chiar mai vechi în Țara Românească, de unde
mulți l-au crezul și îl cred originar.

613
 Nu putem trece ușor cu vederea nici că acțiunea corbului de a croncăni
(to crow în engleză) este perfect identică cu cucurigatul cocoșului, în a
cărui rasă de galinacee găsim particula gal, iar culoarea neagră prezentă
la corb desemna încă din antichitate bărbăția precum am mai spus,
însuși Platon remarcând faptul în Republica sa. Reamintim aici că nu-
mele albanez al cocoșului este gjal. Ca observație derivată, putem pune
totuși sub semnul întrebării absența numelui Basarab în Moldova, atâta
timp cât se cunoaște și acolo implicația germanilor, iar arhitectura păs-
trează evidențe gotice mult mai pronunțate și mai îndelungate decât în
Muntenia (desigur provenind din direcții întrucâtva deosebite).
Trecând în Moldova, vom pune în discuție câteva posibilități ceva mai
diferite, dar nu total, și nicidecum inedite.
După cum am mai spus, pare că nucleul din care s-au tras cronicile Țării
Românești referitoare la Întemeiere au fost opere moldovene, ținut care
s-a putut mândri în mod constant cu remarcabili generatori și furnizori
de cultură ai românimii. Nu putem exagera contribuțiile moldovenilor,
toate regiunile țării dând oameni de cultură remarcabili, dar nici nu le
vom neglija în vreun fel, adevărul se va plasa întotdeauna la mijloc în
astfel de situații, nicio atitudine extremă nu poate avea efect de durată,
mai ales în cazuri destul de subiective. Unul din profesorii marelui ar-
hitect (moldo-francez) Anghel Saligny îl încuraja pentru faptul că ingi-
nerii români n-au decât să se bucure, în România totul este de făcut, este
mare nevoie de ei, au deci din plin de lucru (cf. Ion Crișan, Anghel
Saligny). Cam la fel putem afirma și despre istoricii români, destul de
numeroși și cu contribuții concrete în elucidarea problemelor lăsate
nerezolvate de către lipsa documentelor sau de incompleta (ori chiar
deformata) lor înregistrare, autori ce pot fi considerați creatorii celor mai
bune pagini din proza românească de oricând. Să nu uităm că unul din
pionierii istoricilor români – A.D. Xenopol a studiat în Germania ca elev
al “patriarhului” Theodor Mommsen, - și el era conștient de misiunea ce-
i revenea. Fără discuție, elucidarea problemelor istorice ale oricărei
națiuni este o datorie demnă de apreciere ce revine oricărui istoric na-
țional, iar deformările ostile nu pot avea alt rezultat (mai devreme ori
mai târziu) decât propria compromitere, deobicei iremediabilă. Sub pre-
textul niciunei cerințe nu se poate renunța la un trecut glorios, cu atât
mai puțin când a fost dureros.

614
 Cu câteva excepții, putem spune că istoricii români au avut cel puțin
calitatea de a păstra o constantă conduită logică, ei nesusținând vreodată
aberații interesate, în primul rând pentru că nu aveau nevoie să justifice
cu orice preț prezența propriului neam pe un pământ ocupat în mod abu-
ziv după cum era cazul invadatorilor, ceea ce știau prea bine agresorii
înșiși. Studiul istoriei a pasionat în genere pe români în așa măsură încât
nu doar marii istorici consacrați au contribuit la completarea cunoștin-
țelor, dar și o sumedenie de profesori cu pretenții mai modeste (Nicolae
Simache, George Potra și destui alții), precum și amatori ca Alexandru
Zagoriț, militar de carieră, Ion Donat, statistician de profesie, sau profe-
sori de provincie mai puțin renumiți, au făcut muncă intensă și benefică
de cercetători, de pe urma lor rămânând lucrări interesante, necesare și
utile. Am amintit deja anterior de lucrarea profesorului bucovinean Ion
Popescu Sireteanu intitulată Siretul, vatră de istorie și cultură româ-
nească, din care aflăm destule lucruri mai puțin cunoscute, deși aparent
minore. Astfel, după lectura cărții d-sale aflăm că numele Bogdan (im-
portant pentru domnii Bogdani și Bogdania lor), ar avea mari șanse de a
fi considerat românesc și nu slavon, ca până acum. Autorul ne spune că
în vechime bogdan însemna în limbile slave copil nebotezat sau nele-
gitim dar și frumos (reluăm – la aromâni mușat= frumos) iar bug însem-
na taur, de unde se va fi tras probabil și emblema Moldovei, Bogdania
însemnând prin urmare Țara taurilor (a zimbrilor), deci nu Țara lui
Bogdan, cum se presupusese a proveni de la turci, existând informația că
la 1219, deci cu mult înaintea primelor confruntări armate ale moldo-
venilor cu turcii, Maramureșul se numea Terra Bogdana. Autorul citat
aici face o observație logică, evident valabilă: turcii nu au numit vreo-
dată Țara Românească după numele lui Mircea (contemporan cu inva-
ziile lor) și nici după Basarabi, ci i-au spus Eflak (Valahia, preluat de la
greci, cunoscuți pentru reluctanța lor în adoptarea de termeni noi, mai
ales proveniți de la inacceptabilii turci, dușmani de moarte). Despre
posibilitatea ca bug să fie legat de numele nordicei Bucovine am discutat
și noi, dar profesorul Sireteanu observă nu numai legătura acestui bug cu
Bucovina, dar și cu nume românești bănățene, fiind prezent și la sud-du-
nărenii aromâni. Totodată, ne spune același autor, numele Bogdan este
legat în diverse regiuni românești de dealuri și înălțimi, caracteristică a
Bucovinei ce nu se cere demonstrată. Prin urmare, e cât se poate de ad-

615
misibil ca Bogdan să fi fost în realitate un nume vechi românesc pre-
slavon. Într-un context similar, Sireteanu atrage atenția că numele
Dragoș trebuie cercetat mai îndeaproape, acesta (și altele conținând par-
ticula drag-) putând fi de fapt tot românești și nu slavone, lucru remarcat
și de noi într-un capitol anterior (când l-am comparat cu tragos și
thrakos). Din aceeași lucrare interesantă aflăm că în Apuseni există
muntele Sereteu, întărind afirmațiile noastre anterioare cu privire la
particula sir/ser prezentă în nume de munți sau de ape, și legată foarte
probabil și de numele marelui zeu egiptean User/Osiris. Orașul Siret,
mai nou decât Baia, a fost, - după opinia justă a istoricului Constantin
Giurescu, - anterior lui Dragoș, după cum și Câmpulung Muscel a fost
anterior lui Negru Vodă, care în realitate l-a folosit fără ca el să-l fi
întemeiat. O idee similară e formulată și despre orașul Baia (op. cit.),
mai vechi decât Siretul – majoritatea istoricilor au susținut că așezarea a
fost stabilită înainte de formarea statului Moldova. Despre sași, sosiți
acolo probabil din Galiția, Sireteanu ne spune că erau așezați în Siret
chiar de la începuturile orașului, locuit de timpuriu de elemente he-
terogene, în afara românilor majoritari sau a sașilor fiind și armeni, de
proveniență polonă. Important este însă că la Siret, ca și la Câmpulung
Muscel, alegerea șoltuzului și a celor doisprezece juzi (pârgari) se făcea
alternativ din rândul românilor și al sașilor, fenomen prezent de altfel și
în alte orașe moldovene cu populație mixtă. În preajma Siretului se află
Dealul Sasca, iar lângă Baia comuna Sasca amintește de prezența sașilor
în ambele orașe. Probabil și numele Sascut-ului băcăuan vine de la sași,
nu de la ceangăi, cum se afirmă câteodată. Sas e menționat de docu-
mente ca un voievod moldovean, probabil fiul lui Dragoș. Totuși, pe
lângă organele locale era permanent prezent un vornic domnesc, fapt
atestat documentar. Știm din istoria orașului Siret că biserica soției lui
Sas era sistematic năruită de românii ortodocși, episod comparabil cu
cele cuprinse în legenda Meșterului Manole, probabil anterioară mânăs-
tirii Curtea de Argeș a lui Neagoe Basarab. Potrivit profesorului Popescu
Sireteanu (op. cit.) o nobilă doamnă Mușata era fiica voievodului
Litovoi, după cum reiese dintr-un document din Țara Hațegului la 1418.
Acest Litovoi era probabil singurul voievod român care-și păstrase
autonomia față de regii maghiari aflați în expansiune. Putem extinde
acum discuțiile asupra numelui acestui voievod și al voievodatului său

616
numit Litua, destul de apropiat de numele Lituaniei (Lietuva în original).
Fiind primul conducător de țară român căzut pentru apărarea gliei,
Litovoi și-a păstrat un timp autonomia, regele ungur cedând cavalerilor
ioaniți destule teritorii sud-carpatice (românești), pe vodă Litovoi excep-
tându-l de la astfel de “concesii”. Cel puțin apropierea aparentă dintre
numele viteazului voievod și lituanienii implicați mai ales în istoria Mol-
dovei ne îndeamnă spre supoziția unor legături mai strânse (și mai vechi)
a românilor cu nordicii lituanieni, popor foarte vechi, de la care pornea
în Neolitic numitul Drum al chihlimbarului, de la Baltica până în Penin-
sula Balcanică. James George Frazer prezentase în Folclorul în Vechiul
Testament (vol. I) o legendă populară lituaniană privitoare la Potop.
Văzând din cer că oamenii se țin numai de războaie și de rele, Zeul lor
suprem Pranzimas trimite pe Pământ doi uriași, Vântul și Apa (Wanda și
Wejas), care se pun pe distrus lumea. Mâncând nuci, Zeul aruncă întâm-
plător o coajă pe pământ, în care se salvează unii oameni, rămânând
locului doar o pereche în vârstă, îmbătrânită mai ales de chinurile în-
durate, decât de ani. Ei primesc de la curcubeu (solul zeului – a se re-
vedea supozițiile noastre anterioare legate de Bifrost și pontifex al la-
tinilor), sfatul să sară de nouă ori peste oasele celor morți pentru a în-
tineri, și astfel s-au născut cele nouă triburi lituaniene. Reatragem atenția
că cifra nouă era sacră pentru neamul tracilor. Să fie simple coincidențe?
Prezentarea succintă a numelor câtorva orașe lituaniene ne va folosi
probabil la stabilirea unor cât de îndepărtate - la prima vedere - legături
cu lumea dacilor antici, cunoscută și atestată fiind prezența carpilor și a
costobocilor cel puțin în Galiția (Haliciul ucrainenilor de mai târziu,
numit și Rusia roșie, de unde se spune că proveneau coloniștii nemți risi-
piți prin orașele vechi bucovinene). Capitala Vilnius amintește de parti-
cula vel=mare, Alytus amintește de antica denumire a Oltului (Alutus),
Ariogala conține ari sau ario, ca în numele germanului Ariovist, plus
celebra particulă gal, la fel ca Ramygala, care în plus are și particula
ram, Biržai cu particula bir, Brištonas cu bri, Gelgaudiškis cu gel și
gaudi, Palanga conține particula pal dar amintește și de fortificația
primitivă numită de români la fel, ceea ce ne poate îndrepta către presu-
punerea că celebrele prisăci, fortărețe sumare în apropierea pădurilor sau
chiar în păduri (indagines pe latinește, gyepűk la unguri), cea mai renu-
mită fiind probabil la Războienii lui Ștefan cel Mare, - își vor fi tras

617
numele de la combinația bria=fortăreață la traco-daco-geți+sack=a je-
fui, a vandaliza în engleză. În Ungaria sa, Nicolaus Olahus ne vorbește
de ruinele unei cetăți Sicambria germană, fosta capitală a triburilor de
sicambri, aflată în actuala Westfalie, cetate prezentă și în Germania lui
Tacit.
Pandelys și Panemuné cu pan, Priekulé cu pri, Radviliškis cu rad ca
Rădăuții, Salantai cu sal, Telšiai cu tel, Tauragé cu taur (potrivit Istoriei
României vol. I publicată la Academia Română prin anii ‘60 în patru
volume, în Galiția a trăit și neamul celtic al tauriscilor), Virbalis are
vir+bal, și este posibil să mai existe și alte denumiri interesante de loca-
lități lituaniene. Ne atrag atenția câteva nume de regiuni și de triburi
prezente în Lituania în Evul Mediu, cum ar fi Samogitia în vestul țării,
sam=negru la islandezi+gitia, comparabil cu Getia, deși numele Samo-
gitia este o deformare medievală latină. Există totuși un dialect numit
samogitic, considerat de unii lingviști chiar o limbă diferită de litua-
niană. Alte nume, de data aceasta de triburi locuitoare ale Lituaniei,
înregistrate tot de documente medievale atrag atenția: latgalii, semigalii,
galindenii, selonii (cf. sellii homerici; și francii aveau pe sali, - de la care
a venit și s-a răspândit legea salică, - după cum consemnase Gregoire de
Tours (538-594), considerat primul istoric al Franței - cf. Istoria regilor
franci).
După enumerarea acestor denumiri, vom menționa că emblema duca-
tului Galiției, pe care moldovenii susțineau că le aparține, este o pasăre
ce face parte tot din neamul corbilor ca la Corvinii hunedoreni, anume
stăncuța (corvus monedula în latinește). Numele corbului la lituanieni
este varna, exact ca numele portului bulgar de la Marea Neagră, fostul
polis antic Odessos întemeiat de greci în secolul VI î.Hr. Să nu uităm,
Varna a aparținut un timp lui Ioancu, ultimul despot al Țării Cărvunei
(actele genoveze contrazic numele bulgăresc Ivanko), urmașul unifi-
catorului Dobrotiță. La Varna a avut loc ultima expediție gen cruciadă
europeană împotriva turcilor victorioși, ocazie cu care regele Poloniei și
Ungariei Wladislaw al III-lea și-a pierdut viața (1444). În bulgărește
garvan înseamnă corb, iar în comuna Garvăn din județul Tulcea se află
ruinele fostei Dinogeția a dacilor, unde s-au descoperit ruinele celei mai
vechi biserici din România. Gărvan din limba română înseamnă strigoi,
moroi, iar românii (probabil la fel ca strămoșii lor pe vremuri), nu o

618
singură dată și-au atacat „oaspeții” nedoriți asemeni unor strigoi, atacul
de noapte al lui Vlad Țepeș nefiind foarte probabil singular. În rusește,
numele corbului este voron (pronunțat varón), și ne frapează prezența lui
în diverse denumiri, cu precădere de localități, fiind preluat și de români:
orașul și râul Voronej nu se află tocmai departe de Galiția - deci nici de
Moldova, - unde avem Vorona în județul Botoșani și Voroneț, apă și lo-
calitate în județul Suceava. Am păstrat intenționat în rezervă numele a
două orășele lituaniene cu nume apropiate de Varna bulgarilor și de
voron, corbul rușilor – Varena și Varniai. Și la noi avem denumiri de lo-
calități formate în mod similar, Corbi, Corbu sau Corbeanca, precum și
nume proprii înrudite, - Corbu sau Corbea fiind printre cele mai re-
numite, - ceea ce ne poate susține în supoziția că orașul Raabe/Györ își
poate trage numele de la Rabe=corb în germană, iar profesorul emerit al
Sorbonei Claude Lecouteux ne informează în al său Dicționar de mi-
tologie germanică asupra prezenței corbului pe un stindard al invada-
torului Angliei Wilhelm Cuceritorul, redat pe o scenă a celebrei ta-
piserii de la Bayeux, de unde putem conchide că simbolul antic al păsării
negre era încă foarte răspândit în Evul Mediu. Fiind un invadator, putem
deduce că Wilhelm folosise corbul stindardului său ca pe o prevestire a
morții, și la români existând foarte probabil această intenție, pe lângă ro-
lul de cercetaș (sol informator, asemeni corbilor lui Noe sau Odin), de-
oarece românii au dus în genere numai războaie de apărare și nu de cu-
cerire. Podețul flotei de război romane prevăzut cu două gheare și în-
trebuințat la sabordarea vaselor inamice se numea corvus, precum se
știe. Dar, după cum specifică și Istoria Transilvaniei în 3 volume, deși
arheologia ne indică la daci o lume războinică, sunt motive serioase de a
conchide că armele serveau mai degrabă la intimidare și etalarea forței
decât intenția de a se recurge la folosirea lor.
Având în vedere că galicul bran înseamnă corb, - după cum aflăm din
Urme celtice în spiritualitatea și cultura românească de Virginia Carti-
anu, unde se arată că pasărea aceasta sacră avea și rolul de mesager
zeiesc și este acolo conectată la numele lui Brennus, regele celților, -
posibil ca nici numele castelului Bran (avanpost prevestitor al răz-
boaielor dinspre sud, numit de nemți Törzburg iar de unguri Törcsvar),
nu va fi fost ocolit de implicațiile corbului, implicații care ne dau o
oarecare certitudine că numele Băsărabă se poate raporta la germanul

619
besser Rabe, într-o pronunție destul de susceptibilă de o interpretatio
transilvanica (i.e. Băsărabă). Absența vreunei legături dintre numele
Branului și denumirile sale maghiare dsau nemțești poate fi un motiv în
plus de susținere a anteriorității românilor față de ambele etnii străine și
categoric posterioare.
Amintindu-ne de strânsele legături ale dacilor cu lumea anglo-germa-
nică subliniate pe parcursul aproape întregii noastre lucrări, simțim at-
racția majoră de a menționa aici emblema și steagul renumitului rege
englez Alfred cel Mare (849-809), figură aproape legendară, compara-
bilă în multe privințe cu marele domn moldovean Ștefan cel Mare, și ca
vitejie în fața sălbaticilor invadatori danezi (vikingi), și în privința at-
racției față de cultură. În mod coincidențial și quasi incredibil, regele
Alfred Cel Mare, care consemnase în lucrările sale ținutul Daciei cu
numele Tatia, își alesese corbul ca emblemă heraldică, despre ulteriorul
Wilhelm Cuceritorul am amintit mai sus, ceea ce ne poate obliga la pre-
supunerea că atenția cercetătorilor numelui Basarabilor se cuvine a se
concentra spre corb, semnificația lui reală urmând a se stabili cu mai
mare precizie, credem totuși că fără prea multă bătaie de cap, renunțarea
la atracția magnetică a cumanismului părând o necesitate justă. În studiul
menționat mai sus (cap. 8), Virginia Cartianu menționează corbul ca pe
un simbol al zeiței luptei și omorului Badb, numită și Morrigan. Pro-
nunția numelui era bathb=cioară, aparent destul de apropiată de nu-
mele Basarabilor, eventualitate ce ne îndeamnă la presupunerea unei ală-
turări celto-germanice bathb+Raabe, reiterând observația lui Henri Hu-
bert cu privire la străvechile și strânsele relații celto-germanice (cf. Celții
și civilizația celților), preferându-l deci adjectivului besser. Autoarea
exemplifică faptul că pasărea avea un simbolism celtic străvechi, însă
menționează și plurivalența sa, alături de cea a mistrețului. Câte co-
incidențe, cât joc al sorții de-a v-ați ascunselea cu termeni și nume im-
portante! Tu Odhin și tu Apollo, cum v-ați ascuns corbii cu milenii în
urmă! Tu Zalmoxis, care ai dispărut patru ani și ai reapărut în lume viu,
fă ca măcar peste câteva milenii de la învierea ta să reiasă adevăratul
sens al corbilor de odinioară, căci numele lor pare cât se poate de impli-
cat în cel purtat de străvechii Basarabi! La care se mai pot adăuga și
nume de râuri sau orașe (Györ=Raab), ori o altă denumire turcească a
lui Dumnezeu, pe lângă Allah sau Tanr – Rab!

620
 Cu toată lunga noastră pledoarie, sperăm utilă și în genere interesantă
(rămâne de stabilit), vom recunoaște că dacă Basarabii întemeietori se
vor fi scuturat în mare măsură de povara nedreaptă a cumanismului cu
prea mare ușurință aruncat peste vestmântul lor, precum aruncau turcii
eșarfa neagră pe umerii domnilor condamnați la moarte ca bietului Brân-
coveanu, nu putem afirma totuși cu siguranță cărui element coparti-
cipant le vor fi datorat numele – unui ținut, unui oraș, unei acțiuni, sau
unui eveniment? Deoarece nici corbul Corvinilor nu pare a fi mai lămu-
ritor decât orice legendă, oricât de incitantă sau captivantă. Apariția lui
pe steagul și emblema Țării Românești dovedește că și la sud de Carpați
vor fi existat istorii legate de semnificația simbolică a păsării aparent
adoptate acolo mai târziu în heraldică, lipsindu-ne însă amănuntele
lămuritoare, observând că dacă Ion Conea stabilise românismul numelui
Basarab, frecvența acestuia în regiunea Hunedoarei (unde se remarcase
Litovoi cu fratele său Bărbat), nu poate fi tocmai coincidențială cu le-
genda Corvinilor, obligându-ne totuși momentan să ne mulțumim cu
constatarea că primii voievozi ai Țărilor Române au fost desigur români
și nicidecum cumani, deși numiți de către germanici, concluzie (eronată)
la care poate să fi contribuit și o dorință de contracarare a unor eventuale
acuzații de patriotism exagerat (cel puțin din partea lui Iorga), impusă de
necesități de exprimare imparțială. Privind retrospectiv, suntem porniți a
afirma că subiectul poate fi și trebuie abordat într-un cadru mult mai
amplu, nu restrâns și redus la câteva comparații cu lumea asiatică, fie
aceasta oricât de implicată în istoria românilor și a Europei. Cât despre o
expresie germană adoptată de români, nici acest fapt nu poate modifica
raportul prezent în cronicile descălecatului sau în elementele gotice în-
trebuințate într-o arhitectură preponderent ortodoxă, faptul reamintindu-
ne jocul și cântecul seimenilor bănățeni consemnate de Cronica Bana-
tului lui Nicolae Stoica de Hațeg (V, 18): “nici cu turcul (asiaticul, cu-
manicul), nici cu neamțul”. Nu putem stabili cu exactitate când se va fi
transformat expresia presupusă germanică sau celto-germanică besser
Rabe (ori bathb Rabe) într-un nume propriu consacrat românesc și
destul de extins, cert este faptul că adoptarea lui - în caz că presupunerile
noastre vor fi fost corecte, - la fel stau lucrurile și cu puținele elemente
gotice adoptate de arhitecții ortodocși români sau creatori pe teritoriul
românesc, - dacă acestea au fost asimilate simbiotic într-un cadru pre-

621
ponderent și vizibil autohton, aceste prezențe nu pot fi nicidecum con-
siderate rezultante ale vreunor acțiuni de impunere și, dacă insistenții
susținători ai cumanismului primilor noștri voievozi nu se vor lăsa prea
ușor convinși, ei vor trebui cel puțin să recunoască superioara bogăție de
motive ce le pot nega sărăcăcioasele considerente ce au constituit baza
așazisului cumanism al întemeietorilor, cărora de fapt și analizele ADN
le-au confirmat românismul. În anumite situații (de interes) inamicii
istoriei românilor au dat sau încă dau dovadă de un excesiv spirit de
observație, dar când a fost nevoie de folosirea unei erori luată ca pe tavă
de la doi magistri credibili (i.e. Hasdeu și Iorga), acești despicători ai
firului în patru nu au căutat să discearnă și cât de credibilă este afirmația
lor inconsistentă și pripită, arătându-se de această dată excesiv de dispuși
în aprobarea unei idei convenabile lor. Într-adevăr, Biblia sfătuiește pe
cel ce are o lumină s-o așeze în fereastră întru călăuzirea drumeților prin
întunericul nopții, și nu ținerea ei sub obroc, dar așezarea unei erori în
fereastră pentru călăuzirea drumețior spre direcția propice propriului
interes poate trece drept reavoință, condamnată de orice scripte și
scripturi. Dacă asiaticii cumani ar fi fost realmente implicați în înteme-
ierea statelor române, putem fi convinși că alături de germani, unguri și
alți coparticipanți, cumanii și-ar fi avut locul lor, fie măcar consemnați
de unguri, bulgari ori alte neamuri, ba chiar figurau ca fruntași, ceea ce
lipsește complet din vechile cronici, fie ele de orice limbă. Cercetând
starea cumanilor în Ungaria “cumanizată”, putem deduce oprobiul ungu-
rilor față de o nație înrudită dar mult diferită, ceea ce putem fi siguri că
și în Țările Române s-ar fi petrecut, probabil cu o și mai accentuată hotă-
râre.
Sperăm ca aceste cuvinte să-și găsească ecoul, în eventualitatea că eti-
mologiile expuse vor fi respinse ori ignorate. Capitolele VII și VIII ale
acestei lucrări, tratând despre piciorul-lege respectiv despre numele lui
Homer, pot arăta cum unele denumiri și semnificația lor s-au putut
pierde aparent, dar la o cercetare mai atentă și mai amănunțită se pot re-
constitui, sau cel puțin se pot aproxima, cum sperăm să fi reușit și noi a
atrage atenția asupra unuia din cele mai celebre nume din istoria româ-
nilor.
Cât despre numele Basarabilor întemeietori, ca și al Mușatinilor, vom
remarca fără ezitare că aceștia au fost oameni de o înaltă calitate, ca de-

622
altfel tot ce le-a fost anterior pe teritoriul strămoșilor daco-geți, înce-
pând cu vechile cultúri neolitice, sau poate întâi și-ntâi cu Creația mi-
nunatului teritoriu, continuând cu virtuoșii daci, latinii venind și ei cu
împăratul considerat maximus optimus, să nu mai spunem că Natura
însăși a dat țării acesteia tot ce a fost mai bun. Prin urmare, țara numită
odinioară Dacia sau România azi, și poporul ei au meritat dintotdeauna
o soartă mai bună decât necazurile intermitente disproporționate, trecute
sau prezente, iar noi, locuitorii de azi avem obligația de a ne stima stră-
moșii și de a îndrepta lucrurile atunci când, asemeni indignării exprimate
de Hamlet, time is out of joint (vremurile au sărit din țâțâni – sau, amin-
tindu-ne de Apollo, s-au smintit). Dacă, așa cum se vehiculează ideea,
vom avea de a face cu o Europă unită, nu ne rămâne decât să sperăm că
faptul nu va nedreptăți nicicum luptele interminabile suportate de români
– ca de altfel și de alte popoare, - și nu va adăuga o nedreptate în plus pe
cântarul nemulțumirilor lor, deși cel puțin românii sunt cât se poate de
conștienți că nu sunt singurii nedreptățiți din lume, și probabil toată
lumea se întreabă, în urma mileniilor de experiențe trăite și în ciuda
strădaniilor periodice de obliteratio memoriae, dacă nu e foarte greu sau
imposibil ca toată lumea să fie mulțumită, și mai ales deplin și veșnic. Se
spune că speranța e ultima care moare, dar dictonul acesta pesimist pune
în evidență un sfârșit, ori speranța înseamnă în primul rând și cu pre-
ponderență viitor, în genere optimist, și credem a nu mai fi nevoie să re-
luăm discuțiile despre speranță și credință, menționate în treacăt la ca-
pitolul despre lumea chineză și xoanon-ul grecilor arhaici. Un pasionat
cercetător al vechilor simboluri ar specula probabil că, în cazul accep-
tării deschise a continuității dacilor în nou-formatul neam al românilor,
simbolul corbului ar părea în mod paradoxal superior dragonului dacic
cu cap de lup, prin faptul că beneficiază de avantajul zborului. Ambele
simboluri, deși aparent diferite, au în comun legătura cu războiul și
moartea, fie că o distribuie (în cazul ambelor), fie o prevestesc ca pe un
avertisment amenințător. Dacă lupul dacic pare un simbol al războini-
cului cuceritor, prezent și la romanii Romulus și Remus, pe când dacii
existau de ceva timp, și la expansivii turci, corbul pare a se limita mai
mult la amenințarea prevestirilor și la tragerea foloaselor de pe urma lup-
tătorilor, și într-o oarecare măsură așa se prezintă, căci românii nu au
atentat niciodată la teritorii străine, fiind cel mai ades obligați să apere

623
cu îndârjire ceea ce le-a aparținut. Din comparația celor două simboluri
(majore) ar reieși superioritatea lupului, însă raportându-ne la vitejia
dacilor față de cea a românilor, greu am putea acorda vreun ascendent
unui neam față de celălalt, iar prin aceasta nu vrem a înțelege că vorbim
de două neamuri total diferite, dacii fiind indiscutabil una din compo-
nentele de bază ale neamului românesc, iar tacticile de luptă ale româ-
nilor care s-au sacrificat vitejește sub conducerea bravilor lor domnitori,
erau în cea mai mare parte cunoscute dacilor și aplicate cu succes.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Andreescu, Mihail M - Puterea domniei în Țara Românească și Moldova în secolele

XIV-XVI, Casa de editură și librărie Nicolae Bălcescu, București, 1999 ;
Anonymus - Cronica ungurilor, Ed. Miracol, București, 1996;
Armbruster, Adolf - Romanitatea românilor, Ed. Enciclopedică, București, 1993;
Armbruster, Adolf - Dacoromano-saxonica, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1980;
Arrian - Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia, Ed. Științifică, 1966;

624
Aristotel - Statul atenian, Ed. Agora, 1992;
Aristotel - Metafizica - Ed. IRI, București, 1999;
Aristotel - Politica, Ed. IRI, București, 2001;
Arrianus - Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia, Ed. Științifică, București, 1966;
Barbu, Vasile - Trofeul lui Traian, Ed. Albatros, București, 1987;
Barnea, Ion, Ștefănescu, Ștefan - Din istoria Dobrogei, 3 volume, Ed. Academiei
R.S.R., București, 1963 -1971;
Bălcescu, Nicolae - Opere alese, 2 volume, E.L.U., București, 1960;
Bennett, Julian - Traian, imperator optimus maximus, Ed. ALL, București, 2008;
Berciu, Dumitru - Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, Ed. Științifică, București,
1966;
Berciu, Dumitru - Lumea celților, Ed. Științifică, București, 1970;
Berindei, Dan - Epoca Unirii, Ed. Corint, București, 2000;
Berza, Marcu - Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, Ed. Academiei
R.P.R., București, 1964;
Bichir, Gheorghe - Cultura carpică, Ed. Academiei R.S.R., București, 1973;
Boardman, John - Grecii de peste mări, Editura Meridiane, București, 1988;
Bogdan, Dan; Știrbu, Viorel - Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza, Ed. Sport-Turism,
București, 1985;
Boldur, Alexandru - Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992;
Boldur, Alexandru - Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, Editura Timpul, Chișinău,
2015;
Bolintineanu, Dimitrie - Opere vol. IX, Ed. Minerva, București, 1987;
Bonnard, André - Civilizația greacă, 3 volume, Editura Științifică, București, 1967;
Boyer, Régis - Islanda medievală, vikingii, Ed. ALL, București, 2002;
Branga, Nicolae - Urbanismul Daciei romane, Editura Facla, Timișoara, 1980;
Braudel, Ferdinand - Marea Mediterană în timpul lui Filip al II-lea, 6 volume, Editura
Meridiane, București, 1985;
Brătianu, Gh. I. - Marea Neagră, 2 volume, Editura Meridiane, București, 1988;
Brătianu, Gh. I. - Tradiția istorică despre întemeierea statelor române, Editura Emi-
nescu, București, 1980;
Brătianu, Gh. I. - O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1988;
Bréhier, Émile - L’Histoire de la philosophie, vol. I, Librairie Félix Arcan, Paris,
1928;
Brunaux, Jean-Louis - Druizii, filosofi printre barbari, Editura Cartier, Chișinău,
2007;
Bujduveanu, Tănase - Aromânii și lordul Byron, Fundația Cartea aromână, Constanța,
2003;
Bury, J.B. & Meiggs - Istoria Greciei până la Alexandru cel Mare, Ed. ALL, București,
2008;
Caesar - Războaiele galice și războaiele civile, Ed. Științifică, București, 1964;

625
Cantacuzino, Gheorghe I. - Începuturile orașului Câmpulung și Curtea Domnească,
aspecte ale civilizației urbane la Câmpulung, Ed. Academiei Române, București, 2011;
Cantemir, Dimitrie - Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții othmanice, Ed. Pai-
deia, București, 2012;
Cantemir, Dimitrie - Descriptio Moldaviae, Ed. Academiei R.S.R., București, 1973;
***Cartea lui Enoh - Ed. Miracol, București, 1997;
***Cartea lui Enoh - Ed. Herald, București, 2015;
Cartianu, Virginia - Urme celtice în spiritualitatea și cultura românească, Ed. Univers,
București, 1971;
Cartojan, Nicolae - Istoria literaturii române vechi, Editura Fundației Culturale
române, București, 1996;
Cazacu, Matei; Mureșan, Dan Ioan - Ioan Basarab, un domn la începuturile Țării
Românești, Ed. Cartier, Chișinău, 2013;
Călinescu, George - Istoria literaturii române de la origini până azi, Ed. Semne,
București, 2007;
Căzănișteanu, Constantin - Pe urmele lui Mircea cel Mare, Ed. Sport-Turism, Bucu-
rești, 1987;
Cârțână, Iulian; Seftiuc, Ilie - Dunărea în istoria poporului român, Ed. Științifică,
București, 1972;
Cernea, Emil; Molcuț, Emil - Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Șansa, Bu-
curești, 1994;
Cernovodeanu, Paul; Constantiniu, Florin, coordonatori - Constantin Brâncoveanu,
Ed. Academiei R.S.R., București, 1989;
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain - Dicționar de simboluri, 3 vol., Ed. Artemis, Bu-
curești, 1997;
Chihaia, Pavel - Tradiții răsăritene și influențe occidentale în Țara Românească, Ed.
Sf. Arhiepiscopii a Bucureștilor, 1997;
Chihaia, Pavel - Din cetățile de scaun ale Țării Românești, Ed. Meridiane, București,
1974;
Chihaia, Pavel - De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Ed. Academiei R.S.R., Bucu-
rești, 1976;
Childe, Gordon Vere - De la preistorie la istorie, Editura Științifică, București, 1957;
Ciachir, Nicolae - Basarabia sub stăpânire țaristă (1812-1917), Ed. Didactică și Pe-
dagogică, București, 1992;
Cihodaru, Constantin - Alexandru cel Bun, Ed. Junimea, Iași, 1984;
Ciobanu, Ștefan - Istoria literaturii române vechi, Chișinău, Editura Hyperion, 1992;
Columbeanu, Sergiu - Cnezate și voievodate românești, Ed. Albatros, București, 1973;
Comșa, Maria - Cultura materială veche românească, Ed. Academiei R.S.R., Bu-
curești, 1978;
Constantiniu, Florin - Constantin Mavrocordat, Ed. Militară, București, 1985;
Copleston, Frederick - Istoria filosofiei, vol. I, Ed. ALL, București, 2008;
Cornford, Francis M. - De la religie la filosofie, Editura Herald, București, 2009;
Costin, Miron - Opere, E.S.P.L.A., București, 1958;

626
Costin, Nicolae - Scrieri I, Ed. Hyperion, Chișinău, 1990;
Crișan, Ion Horațiu - Burebista și epoca sa, Ed.Științifică și Enciclopedică, București,
1977;
Crișan, Ion Horațiu - Civilizația daco-geților, Ed. Dacica, București, 2008;
Crișan, Ion Horațiu - Spiritualitatea daco-geților, Ed. Albatros, București, 1986;
Crișan, Ion Horațiu - Origini, Ed. Albatros, București, 1977;
***Cronicari munteni 2 vol. - Editura pentru literatură, București, 1961;
Cary, M. & Scullard, H.H. - Istoria Romei, Ed. ALL, București, 2008;
Daniel, Constantin - Gândirea hittită în texte, Ed. Științifică, București, 1986 ;
D’Arbois de Jubainville, Henri - La civilization des celtes et celle de l’epopée ho-
mérique, Ed. Albert Fontemoing, Paris, 1899;
D’Arbois de Jubainville, Henri - Les celtes depuis les temps les plus anciens jusq’en
l’an 100 avant notre ere;
Decei, Aurel - Relații româno-orientale, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1978;
Aurel Decei - Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Științifică și Enciclo-
pedică, București, 1978;
Deleanu, Ion Budai - Despre originile popoarelor din Transilvania, 2 vol., Ed. Enci-
clopedică, București , 1995;
Densusianu, Nicolae - Dacia preistorică, Ed. Semne-Artemis, București, 2015;
Detienne, Marcel - Stăpânitorii de adevăr în Grecia arhaică, Ed. Symposion, Bucu-
rești, 1996;
Diogenes Laërtios - Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, 1997;
Dâmbovița, Mircea Petrescu - Scurtă istorie a Daciei preromane, Editura Junimea,
Iași, 1978;
Dodds, E.R. - Dialectica spiritului grec, Editura Meridiane, București, 1983;
Donat, Ion - Domeniul domnesc în Țara Românească, sec. XIV-XVI), Ed. Enciclo-
pedică, București, 1996;
Dragomir, Silviu - Valahii din nordul Peninsulei Balcanice, Ed. Academiei R.P.R., Bu-
curești, 1959;
Dragomir, Silviu - Avram Iancu, Ed. Științifică, București, 1965;
Dumézil, Georges - Cele patru puteri ale lui Apollo, Ed. Univers Enciclopedic, Bu-
curești, 2000;
Dumitrescu, Vladimir - Arta preistorică în România, Editura Meridiane, București,
1974;
Dumitrescu, Vladimir - Arta culturii Cucuteni, Ed. Meridiane, București, 1979;
Dumitrescu, Vladimir; Vulpe, Alexandru - Dacia înainte de Dromihete, Ed. Științifică
și Enciclpoedică, București, 1988;
Eliade, Mircea - Istoria credințelor și a ideilor religioase, 3 vol., Ed. Univers Enci-
clopedic și științific, București, 2000;
Eliade, Mircea; Culianu, Ioan - Dicționar al religiilor, Ed. Polirom, 2007;
Eliade, Mircea - De la Zalmoxis la Gengis-Han, Ed. Enciclopedică, București, 1980;
Eschil - Orestia, Ed. Univers, București, 1979;

627
Faure, Paul - Viața de fiecare zi în Creta lui Minos, Ed. Eminescu, București, 1977;
Filstich, Johannes - Încercare de istorie românească, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1978;
Finley, M.I. - Vechii greci, Editura Eminescu, București, 1974;
Finley, M.I. - Lumea lui Odiseu, Ed. Științifică, București, 1968;
Flacelière, Robert - Viața de zi cu zi în Grecia secolului lui Pericle, Ed. Eminescu,
București, 1976;
Florescu, Radu R. - Generalul Ioan Emanoil Florescu, organizator al armatei române
moderne, Ed. Militară, București, 2004;
Florescu, Radu; Miclea, Ion - Decebal și Traian, Ed. Meridiane, București, 1980;
Florescu, Radu; Miclea, Ion - Preistoria Daciei, Ed. Meridiane, București, 1980;
Freud, Sigmund - Opere Vol. I, Ed. Științifică, București, 1991;
Georgieff, Vladimir - La lingua e l’origine degli etruschi, Ed. Nagard, Torino, 1979;
Gibbon, Edward - Istoria decăderii Imperiului roman, Ed. Minerva, București, 1976;
Giurescu, Constantin - Istoricul orașului Brăila, Ed. Științifică, București, 1968;
Giurescu, Constantin - Istoricul Bucureștiului din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre, Ed. Pentru literatură, București, 1966;
Giurescu, Constantin - România în războiul de Independență, Ed. Militară, București,
1977;
Giurescu, Constantin - Viața și opera lui Cuza Vodă, Ed. Științifică, București, 1966;
Giurescu, Dinu C. - Istoria României în date, Ed. Enciclopedică, București, 2007;
Gorovei, Ștefan S. - Mușatinii, Ed. Albatros, București, 1976;
Grigoraș, Nicolae - Țara Românească a Moldovei până la Ștefan cel Mare (1359-
1457), Editura Junimea, Iași, 1978;
Grigoraș, Nicolae - Moldova lui Ștefan cel Mare, Editura Junimea, Iași, 1982;
Guthrie, W.K.C. - O istorie a filosofiei grecești, 2 volume, Ed. Paideia, București, 1999
Hasdeu, Bogdan Petriceicu - Istoria critică a românilor, Ed. Minerva, București, 1984;
Hasdeu, B.P. - Scrieri istorice, Ed. Albatros, București, 1979;
Herodot - Istorii, vol. I, Editura Științifică, București, 1961;
Homer - Iliada, traducere Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, București, 2012;
Homer- Iliada, traducere George Murnu, E.L.U., București, 1967;
Homer - Odisseia, trad. Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, București, 2012;
Homer - Odiseea,trad. George Murnu, Ed.Univers, București, 1978;
Homer - Imnuri; Războiul șoarecilor cu broaștele, Ed. Minerva, București, 1971;
Horedt, Kurt - Contribuții la istoria Transilvaniei, sec. IV-XIII, Ed. Academiei R.P.R.,
București, 1958;
Hubert, Henri - Celții și civilizația celtică, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1983;
Iordan, Iorgu - Toponimia românească, Editura Academiei R.P.R., București, 1963;
Iordan, Constantin - Dobrogea (1878-1940) în istoriografia bulgară postcomunistă,
Ed. Academiei Române, București, 2013;
Iorga, Nicolae - Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Militară, București, 1968;
Iorga, Nicolae - Scrieri istorice , 2 volume, Ed. Albatros, București, 1984;

628
Iorga, Nicolae - Istoria lui Ștefan cel Mare, Ed. Pentru literatură, București, 1966;
Iorga, Nicolae - Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974;
Iorga, Nicolae - Studii asupra Evului Mediu Românesc, Ed. Științifică și Enciclo-
pedică, București, 1984;
***Istoria Craiovei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977;
Iordanes - Getica, Ed. Uranus, București, 2014;
Iosipescu, Sergiu - Balica, Dobrotiță, Ioancu, Ed. Militară, București, 1980;
Kirițescu, Constantin - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1989;
Lecouteux, Claude - Dicțonar de mitologie germanică, Ed. Univers Enciclopedic, Bu-
curești, 2010;
Lendvai, Paul - Ungurii, Ed. Humanitas, București, 2001;
Lévêque, Pierre - Aventura greacă, 2 volume, Editura Meridiane, București, 1987;
Lucian din Samosata - Opere, Ed. Univers, București, 1983;
Madgearu, Alexandru - Asăneștii, istoria politico-militară a statului dinastiei Asan
(1185-1280), Ed. Cetatea de scaun, Târgoviște, 2014;
Maior, Petru - Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Ed. Albatros, București,
1970;
Matyszak, Philip - Dușmanii Romei. De la Hannibal la Attila, Ed. ALL, București,
2008;
Matz, Friedrich - Creta, Micene, Troia, Ed. Științifică, București, 1969;
Micu-Klain, Samuil - Scurtă cunoștință a istorii românilor, Ed. Științifică, București,
1963;
Micu, Samuil; Șincai, Gheorghe - Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
Milescu Spătarul, Nicolae - Descrierea Chinei, E.S.P.L.A., București, 1959;
Milescu Spătarul, Nicolae - Jurnal de călătorie în China, E.S.P.L.A., București, 1958;
***Mircea cel Mare, scutul Europei, Ed. Roza Vânturilor, București, 2009;
Moisin, Anton - Mihai Viteazul, Oexpunere sistematică și completă a luptelor sale, Ed.
Didactică și Pedagocică R.A., București, 2011;
Moraru, Sergiu - Vasile Lupu în folclor și literatură, Ed. Hyperion, Chișinău, 1992;
Morintz, Sebastian - Contribuții arheologice la istoria tracilor timpurii, Ed. Academiei
R.S.R., București, 1978;
Neagoe, Manole - Ștefan cel Mare, Ed. Albatros, București, 1970;
Neagoe, Manole - Curtea de Argeș, Ed. Tineretului, București, 1968;
Neagoe, Manole - Neagoe Basarab, Ed. Științifică, București, 1971;
Neagoe, Manole - Mihai Viteazul, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976;
Neamțu, Eugenia, Neamțu, Vasile, Cheptea Stela - Orașul medieval Baia în sec. XIV-
XVI, Ed. Junimea, Iași, 1980;
Nilsson, M.P. - A History of Greek religion, Norton Librairy, New York, 1964;
Nilsson, M.P. - Homer & Mycenae, Ed. University of Pensylvania, Philadelphia, 1972;
Nistor, Ion I. - Istoria românilor, vol. I, Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2002;
Nistor, Ion I. - Istoria Basarabiei, Ed. Humanitas, București, 1991;

629
Nistor, Ion I.- Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, 1991;
Njala, saga despre Njal - Ed. Minerva, București, 1980;
Noica, Constantin - Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu,
București, 1987;
Olahus, Nicolaus - Opere I, Editura Libra, București, 2002;
Onciul, Dimitre - Scrieri istorice, Editura Științifică, București, 1968;
Otu, Petre - Mareșalul Constantin Prezan, vocația datoriei, Ed. Militară, București,
2008;
Otu, Petre - Mareșalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Ed.
Militară, București, 2009;
Ovidiu - Epistole din exil, - Ed. Pentru literatură, București, 1966;
Ovidiu - Metamorfoze, Ed. Academiei R.P.R., București, 1959;
Ovidius, Publius Naso - Studii despre - Ed.Academiei R.P.R., București, 1957;
Panait, Panait I. ; Ionescu, Ștefan - Constantin Brâncoveanu - Viața. Domnia. Epoca,
Ed. Științifică, București, 1969;
Panaitescu, P.P. - Mircea cel Bătrân, Ed. Corint, București, 2000;
Panaitescu, P.P. - Interpretări românești, Ed. Enciclopedică, București,1994;
Panaitescu, P.P. - Introducere la istoria culturii românești, Ed. Științifică, 1969;
Panaitescu, P.P. - Istoria românilor, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1990 ;
Pascu, Ștefan - Voievodatul Transilvaniei, 4 volume, Ed. Dacia, Cluj, 1972;
Pascu, Ștefan - Independența României, Ed. Academiei R.S.R., București, 1977;
Pascu, Ștefan - Timișoara 700, pagini din trecut și de azi, Timișoara, 1979;
Pascu, Ștefan - Bobâlna, Ed. Tineretului, București, 1957;
Pârvan, Vasile - Getica, Ed. Meridiane, București, 1982;
Petrescu, Ion C. - Mihai Viteazul și arta diplomației, Ed. C.S. Ploiești, 1997;
Philippide, Alexandru - Originea românilor, Ed. Univ. AL. I. Cuza, Iași, 2014;
Pippidi, Dionis M. - Mic dicționar de istorie veche a României, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1976;
Platon - Opere vol. III, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;
Platon, Gheorghe - Românii în veacul construcției naționale, Ed. Enci-clopedică,
București, 2005;
Platon, Nicolas - Civilizația egeeană, 4 vol., Editura Meridiane, București, 1988;
Plutarh - Vieți paralele I, Editura Științifică, București, 1960;
Plutarh - Alexandru și Caesar, Ed, Științifică, București, 1957;
Popa, Ioan Aurel; Thomas Nägler - Istoria Transilvaniei, 3 vol., Ed. Episcopiei Devei
și Hunedoarei, 2017;
Popa, Radu - Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Ed. Enciclopedică, București,
1997;
Popescu, Petru Demetru - Basarabii, Ed. Albatros, 1989;
Procopius din Caesareea - Războaiele cu goții, Ed. Academiei R.S.R., București, 1963;
Prodan, David - Supplex Libellus Valachorum, Ed. Enciclopedică, București, 2013;
Quintus Curtius Rufus - Viața și faptele lui Alexandru cel Mare, Ed. Minerva, 1979;

630
Radu, Mircea T. - Tudor Vladimirescu și revoluția din Țara Românească, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1978;
Rădulescu, Adrian; Bitoleanu, Ion - Istoria românilor dintre Dunăre și Mare, Dobro-
gea, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1979;
Reale, Giovanni - Istoria filosofie antice, vol.I-V, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lă-
puș, 2008-2016;
Robin, Léon - Platon, Ed. Teora, București, 1996;
Rosetti, Alexandru - Istoria limbii române, Ed.pentru Literatură, București, 1968 ;
Ruffini, Mario - Istoria românilor din Transilvania, Ed. Hyperion, Chișinău, 1993;
Runciman, Steven - Căderea Constantinopolului, 1453, Ed. Științifică, București, 1971;
Russu, I.I. - Limba traco-dacilor, Ed. Științifică, București, 1967;
Russu, I.I. - Illirii, Ed. Academiei R.S.R., București, 1969;
Rutkowski, Bogdan - Arta egeeană, Ed. Meridiane, București, 1980;
Saint-Aulaire, contele de - Confesiunile unui bătrân diplomat, ed. Humanitas, Bucu-
rești, 2003;
Sanie, Silviu - Cultele orientale în Dacia romană vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1981;
Sârbu, Ion - Istoria lui Mihai Viteazul, Ed. Facla, Timișoara, 1976;
Simenschy, Theofil - Gramatica comparată a limbilor indo-europene, Ed. Didactică și
pedagogică, București, 1981;
Simocata, Teofilact - Istorie bizantină, Ed. Academiei R.S.R., București, 1985;
Sireteanu, Ion Popescu - Siretul, vatră de istorie și cultură românească, Ed. Omnia,
Iași, 1994;
Snodgrass, A.M. - Grecia epocii întunecate, Editura Meridiane, București, 1994;
Sorel, Reynal - Orfeu și orfismul, Ed. Teora, București, 1995;
Spinei, Victor - Moldova în sec. XI-XIV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1982;
Stoenescu, Alex Mihai - Istoria Olteniei, Ed. RAO, București, 2011;
Stoenescu, Alex Mihai - Mari olteni, Ed. RAO, București, 2014;
Stoica de Hațeg, Nicolae - Cronica Banatului, Ed. Facla, Timișoara, 1981;
Stoicescu, Nicolae - Continuitatea românilor, Ed. Științifică șI Enciclopedică, Bu-
curești, 1980;
Stoicescu, Nicolae - Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova,
sec. XIV-XVII, Ed. Enciclopedică Română, București, 1971;
Strabon - Geografia, vol. III, Ed. Științifică, București, 1983;,
Suetonius - Cei 12 cezari - Ed. Științifică, București, 1958;
Șerbănescu, Nicolae, Stoicescu, Nicolae - Mircea cel Mare, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., București, 1982;
Șimanschi, Leon - Petru Rareș, Ed. Academiei R.S.R., București, 1978;
Șincai, Gheorghe - Hronica românilor - Ed. Pentru literatură, București, 1967;
Ștefănescu, Ștefan - Bănia în Țara Românească, Ed. Științifică, București, 1965;
Ștefănescu, Ștefan - Țara Românească de la Basarab I Întemeietorul până la Mihai
Viteazul, Ed. Academiei R.S.R., București, 1970;

631
Tacitus - Opere I, Editura Științifică, București, 1958;
Tarlé, E.V. - Războiul Crimeii, E.S.P.L.S., București, 1952;
Taylor, Alfred - Platon; Socrate, Editura Herald, București, 2010;
Taylor, Alfred, E. - Plato, the man and his work, Ed. Methuen & Co, London, 1969;
Teodor, Dan Gh. - Românitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în veacurile V-XI, Ed.
Junimea, Iași, 1981;
Thucydides - Războiul peloponeziac, Ed. Științifică, București, 1966;
Tocilescu, Grigore - Dacia înainte de romani, Tipografia Academiei Române, Bucu-
resci, 1880;
G.M. Trevelyan - Istoria ilustrată a Angliei, Ed. Științifică, București, 1975;
Tudor, Dumitru - Oltenia romană, Ed. Academiei R.S.R., București, 1968 (ediția III);
Țurcanu, Ion - Descrierea Basarabiei, Ed. Cartier, Chișinău, 2011;
Ursu, Ion - Ștefan cel Mare, Ed. Fundația culturală Gheorghe Marin Speteanu, Bucu-
rești, 2004;
Vasiliev, Valentin, - Sciții agatârși pe teritoriul României, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1980;
Wald, Lucia; Slușanschi, Dan - Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene,
Ed. Științifică și Pedagogică, București, 1987;
Xenofon - Anabasis, Ed. Științifică, București, 1964;
Xenofon - Amintiri despre Socrate, Ed. Univers, București, 1987;
Xenopol, A.D. - Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra Țărilor
Române, Ed. Albatros, București, 1997;
Zane, Gheorghe - Nicolae Bălcescu, opera, omul, epoca, Ed. Eminescu, 1977;
Zbuchea, Gheorghe, Dobre, Cezar, - Românii timoceni, Ed. DC Promotions, București,
2005;

Lucrări de interes secundar:

Abelard - Dialog între un filosof, un creștin și un iudeu, Ed. Polirom, Iași, 2008;
Ammianus Marcellinus – Istorie romană, Ed. Științifică, București, 1982;
Antipa, Grigore - Dunărea și problemele ei științifice, economice și politice, Ed. Aca-
demiei Române, București, 1921;
Appian - Războiul civil, Ed. Științifică, București, 1959;
Athenaios - Ospățul înțelepților, Ed. Minerva, București, 1978;
Atlas istoric - Ed. Ligii Culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni, București,
2006;
Augustin din Hippo - Confesiuni, Ed. Nemira, București, 2010;
Augustin din Hippo - Despre cetatea lui Dumnezeu, versiunea engleză The city of god,
Ed. Penguin, Londra, 1984;
Barbu, Vasile - Trofeul lui Traian, Ed. Albatros, București, 1987;
Benoist-Mechin - Alexandru cel Mare sau visul depășit, Ed. Humanitas, București,
1994;
Beowulf - E.L.U., București, 1969;

632
Biblia lui Șerban, 1688 - Ed. Patriarhiei române, București, 2013;
Bădiliță, Cristian - Evanghelia după Matei, Ed. Curtea Veche, București, 2009;
Bădiliță, Cristian - Evanghelia după Ioan, Ed. Curtea Veche, București, 2010;
Bossilov, Svetlin - Turnovo, Bulgarski houdozhnik publishing house, Sofia, 1960;
Boțulescu de Mălăiești, Vlad - Istoria universală. Asia, Ed. Univers Enciclopedic,
București, 2013;
Boulenger, Jacques - Romanele Mesei Rotunde, Ed. Univers, București, 1976;
Brentjes, Burland - Civilizația veche a Iranului, Ed. Meridiane, București, 1976;
Buck, Peter - Vikingii de la soare răsare, Ed. Științifică, București, 1969;
Burghele, C. - Dunărea de la Baziaș până la Marea Neagră, Ed. U.C.F.S., București,
1966;
Burland, Cotie A. - Popoarele soarelui, Ed. Meridiane, București, 1981;
Bury, J.B. - The invasion of Europe by the Barbarians, Ed. W.W. Norton & Co. New
York, 2000; ;
Casal, Jean-Marie - Civilizația Indusului și enigmele ei, Ed. Meridiane, București,
1978;
***Cântecul Nibelungilor, E.L.U. - București, 1964;
***Cânturile divine ale lui Zarathustra - Ed. Herald, București, 2009 ;
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Maurice - Dicționar de simboluri, Ed. Artemis, Bucu-
rești, 1994;
Chaunu, Pierre - Civilizația Europei clasice, 3 vol., Ed. Meridiane, București, 1989;
Childe, Gordon Vere - Făurirea civilizației, Ed. Științifică, București, 1966;
Cihó, Miron - Caiete de egiptologie, Ed. Elit, București, 1995;
Concordanțe biblice complete - Ed. Globe Seattle PC, Suceava, f.a.;
Coulanges, Foustel de - Cetatea antică, Ed. Meridiane, București, 1984;
Crișan, Ion, - A. Saligny, Ed. Tineretului, București, 1959;
Daniel, Constantin - Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed. Scrisul Românesc, Cra-
iova, 1985;
Defourneaux, Marcelin - Viața de fiecarezi în Spania secolului de aur, Ed. Eminescu,
București, 1981;
Diaz del Castillo, Bernal - Adevărata istorie a cuceririi Noii Spanii, Ed. Meridiane,
București, 1986;
Dictionaire Le Petit Robert, 2002;
Dicționar englez-român, Ed. Academiei R.S.R., București, 1974;
Diodor din Sicilia - Biblioteca istorică, Ed. Sport-turism, București, 1981;
Dionisie din Furna - Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000;
Dodds, E.R. - Pagan & Christian in an Age of Anxiety, W.W. Norton &Co, New York,
1965;
Duduleanu, Mircea - Octavianus Augustus, Ed. Științifică, București, 1985;
Dumézil, Georges - Mit și epopee, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1989;
Dumézil, Georges - Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bu-
curești, 1997;
Dumézil, Georges - La religion archaïque des romains, Ed. Payot, Paris, 1966;

633
Dumézil , Georges - Les Dieux des Germains, P.U.F., 1959;
Durkheim, Émile - Regulile metodei sociale, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Douglas, J.C. - Dicționar biblic, Ed. Cartea creștină, Oradea, 2008;
Eliade, Mircea - Tratat de istoria religiilor, Ed. Humanitas, 2008;
Eliade, Mircea - Aspecte ale mitului, Ed. Univers, 1978;
Enciclopedia civilizației grecești, Ed.Meridiane, București, 1970;
Enciclopedia civilizației egiptene Larousse, Ed.Univers Enciclopedic, București, 1997
Enciclopedia civilizației și artei egiptene (coordonator Georges Posener),Ed. Meri-
diane, București, 1974 ;
Enciclopedia civilizației romane, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982;
Enciclopedia geografică a României, Ed. Enciclopedică, București, 2002;
Enciclopedia geografică a României, Ed. Enciclopedică, București, 2000;
***Filosifia greacă până la Platon, vol. 1(1979), vol.2 1984), Ed. Științifică și En-
ciclopedică, București;
Erasmus din Rotterdam - Despre război și pace, Ed. Științifică, 1960;
Evola, Julius – Revoltă împotriva lumii modern, Ed. Antet, București, 1998;
Flavius, Josephus – Antichități iudaice, 2 vol., Ed. Hasefer, București, 2015;
Flavius, Josephus – Contra lui Apion, Ed. Hasefer, București, 2002;
Florescu, Radu - Adamclisi, Ed. Meridiane, București, 1973;
Frankfort, Henri - Kingship and the gods, Phoenix Edition, Chicago, 1978;
Frazer, J.G. - Creanga de aur, Ed. Minerva, București, 1980;
Gauguin, Paul - Noa-noa și alte scrieri, Ed. Meridiane, București, 1977:
Girard, René - Despre cele ascunse de la facerea lumii, Ed. Nemira, București, 1999;
Gennep, Arnold - Ritualuri de trecere, Ed. Polirom, Iași, 1996;
Gernet, Jaques - Lumea chineză, Ed. Meridiane, București, 1985;
Gimbutas, Marija - Civilizație și cultură, Ed. Meridiane, București, 1989;
Goldsworthy, Adrian - Totul despre armata romană, Ed. RAO, București, 2008;
Grigoire de Tours - Istoria regilor franci, versiunea engleză, Penguin books, London,
1974;
Grigorie din Nyssa, Sf. - Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute,
Ed. Sfântu Gheorghe-Vechi, București, 1995;
Grimal, Pierre - Civilizația romană, 2 vol. Ed. Minerva, București, 1973;
Grimal, Pierre - Dicționar de mitologie greacă și romană. Ed. Artemis, București,
2001;
Glotz, Gustave - Cetatea greacă, Ed. Meridiane, București, 1992;
Hegel, G.W.F. - Prelegeri de filosofia istoriei, Ed.Științifică, București, 1968;
Heidegger, Martin - Repere pe drumul gândirii, București, 1988;
Heidegger, Martin - Ființă și timp, Ed. Humanitas, București, 2006;
Hesiod, Orfeu - Poeme, Ed. Meridiane, București, 1987;
Heyerdahl, Thor - Aku-aku, Ed. Științifică, București, 1961;
Hobbes, Thomas - Leviathan, Project Gutenberg;
Isbășescu, Mihai - Walhalla și Thule, mituri și legende vechi germane, Ed. Minerva,
București, 1997;

634
***Istoria României vol. 1, Ed. Academiei R.P.R., București 1962, vol. III 1964;
***Istoria românilor în 11 volume, Ed. Academiei Române, București, 2010-2016;
***Istoria universală Larousse, vol. I - Ed. Univers Enciclopedic, București, 2006;
Jettmar, Karl - Arta stepelor, Ed. Meridiane, București, 1983;
Kessel, Joseph - Mermoz, Ed. Meridiane, București, 1985;
Kramer, S.N. - Istoria începe la Sumer, Ed. Științifică, București, 1962;
Lazarev, Viktor - Istoria picturii bizantine, 3 vol., Ed. Meridiane, București, 1980;
Lecouteux, Claude - Dicționar de mitologie germanică, Ed. Univers Enciclopedic, Bu-
curești, 2010;
Le Goff, Jaques - Civilizația occidentului medieval, Ed. Științifică, București, 1970;
Lhote, Henri - Frescele din Tassili, Ed. Meridiane, București, 1966;
Lönnrot, Elias - Kalevala, Ed. Pentru literature, București, 1968;
Lucian din Samosata - Opere, Ed. Univers, București, 1983;
Lucretiu - Poemul naturii, Ed. Minerva, București, 1981;
Mac Culloch, J.A. - The religion of the ancient Celts, Ed. T.& T. Clark, Edimburgh,
1911;
Macrobius - Saturnalia, Ed. Academiei R.P.R., București, 1966;
Maiorescu, Titu - Opere vol. III, Ed. Eminescu, București, 1989;
Marrou, Henri-Irené - Istoria educației în Antichitate, Ed. Meridiane, București, 1977;
Mansuelli, Guido - Civilizațiile Europei vechi, Ed. Meridiane, București, 1978;
Mauricius - Arta militară, Ed. Academiei R.S.R., București, 1970;
Măciucă, Constantin - Dimitrie Cantemir, Ed. Albatros, 1972;
Mehmet, Mustafa - Documente turcești privind istoria românilor, 3 vol., Ed. Acade-
miei R.S.R., București, 1976-1986;
Mic DicționarAcademic al limbii române, 4 volume, Ed. Univers Enciclopedic, Bucu-
rești, 2001-2003;
Mommsen, Theodor - Istoria romană 4 vol., Ed. Științifică și Enciclopedică, București,
1987;
Moscati, Sabatino - Lumea fenicienilor, Ed. Meridiane, București, 1975;
Idem - Vechile civilizații semite, Ed. Meridiane, Buc. 1975;
Idem - Vechile imperii ale Orientului, Ed. Meridiane, Buc. 1982;
Murphy, Jepherson - Istoria civilizației africane, Ed. Meridiane, București, 1981;
Murra, John V. - Civilizația inca, Ed. Științifică, București, 1987;
Nails, Debra - Oamenii lui Platon, Ed. Humanitas, București, 2008;
Negoiță, Athanasie - Gândirea feniciană în texte, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bu-
curești, 1979;
Nicolescu, G.C. - Viața lui Vasile Alecsandri, Ed. Pentru Literatură, București, 1969;
*** Njala, saga despre Njal - Ed. Minerva, București, 1980;
Nilsson, Martin P. - A History of Greek Religion, Norton Librairy, New York;
Odahl, Charles Matson - Constantin cel Mare, Ed. ALL, București, 2006;
Olender, Maurice - Limbile Paradisului, Ed. Nemira, București, 1999;
Olteanu, Ștefan - Societatea românească la cumpănă de milenii, Ed. Științifică și Enci-
clopedică, București, 1983;

635
Oprescu, George - Scurtă istorie a artelor plastice din R.P.R., vol. 1, Ed. Academiei
R.P.R., București, 1957;
Oprescu, George - Manual de istoria artei, vol.I Evul Mediu, Ed. Meridiane, București,
1957;
Otto, Walter - Zeii Greciei antice, Ed. Humanitas, București, 1995;
Oțetea, Andrei - Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică, București, 1972;
Ovidiu - Metamorfoze, Ed. Academiei, 1959;
Pandolfi, Vito - Istoria teatrului universal, 4 vol., Ed. Meridiane, București, 1971;
Parrot, André - Aventura arheologică, Ed. Meridiane, București, 1981;
Peters, Francis E. - Termenii filosofiei grecești, Ed. Humanitas, București, 1997;
Piatkowski, Adelina - Jocurile cu satyri în antichitatea Greco-romană – Ed. Polirom,
Iași, 1998;
Pindar - Ode III, Ed. Univers, București, 1977;
Pitagora - Imnurile sacre, Ed. Herald, București, 2010;
Pliniu cel Tânăr - Opera completă, Ed. Univers, București, 1977;
Pliniu cel Bătrân - Historia naturalis, Ed. Polirom, Iași, 2004;
Potra, George; Simache, Nicolae - Contribuții la istoria orașelor Târgșor și Ploiești,
Ploiești, 1970;
Procopius din Caesareea - Istoria secretă, Ed. Academiei R.S.R., București, 1972;
Quintus Curtius Rufus - Viața și faptele lui Alexandru cel Mare, Ed. Minerva,
București, 1970;
Quintus din Smyrna - Războiul Troiei sau sfârșitul Iliadei, Ed. Minerva, 1983;
Riché, Pierre - Educație și cultură în Occidentul barbar, sec. VI-VIII, Ed. Meridiane,
București, 2001;
Ridgeway, William - The origin and importance of thoroughbred horse, Cambridge
University Press, 1905;
Rohde, Erwin - Psyché, Ed. Meridiane, București, 1985;
Roman, Ion – Bolintineanu, Ed. Tineretului, București, 1962;
Schuster, Cristian - Transportul terestru în Preistorie, cu privire specială la ținutul
Dunării de jos, Ed. Curtea Domnească, Târgoviște, 2007;
Scobeltzine, André - Arta feudală și rolul ei social, Ed. Meridiane, București, 1979;
Septuaginta 1, 2 - Ed. Polirom, Iași, 2004;
Seneca - Tragedii I, Ed. Univers, București, 1983;
Sevastos, Mihai - Monografia orașului Ploiești, Ed. Cartea Românească, București,
1937;
Spence, Lewis - Mituri precolumbiene, Ed. Herald, București, 2011;
Stan, Constantin I. - Generalul Henri M. Berthelot, Ed. Paideia, București, 2008;
Strabon - Geografia III, Ed. Științifică, București, 1983;
Suetonius - Cei doisprezece cezari, Ed. Științifică, București, 1958;
Theodorescu, Răzvan - Piatra Trei Ierarhilor, Ed. Meridiane, București, 1978,
Tourniac, Jean - Melchisedec sau tradiția primordială, Ed. Herald, București, 2009;
Toynbee, Arnold - Orașele în mișcare, Ed. Politică, București,1979;
Trevelyan, G.T. - Istoria ilusrtrată a Angliei, Ed Științifică, București,1975 ;

636
Valmiki - Ramayana, E.P.L., București, 1968;
Vătășianu, Virgil - Istoria artei medievale în Țările Române, Ed. Academiei R.P.R.,
București, 1959;
Waisbard, R. - Mumiile din Peru, Ed. Științifică, București, 1965;
Winkelmann, J.J. - Istoria artei antice, 2 vol., Ed. Meridiane, 1985;
Xenopol, A.D. - Istoria românilor din Dacia traiană, vol. I, Ed. Științifică și Enci-
clopedică, București, 1985; idem vol. II, 1986;
Xenofon - Amintiri despre Socrate, Ed. Univers, București, 1987;
Zollner, Erich - Istoria Austriei, 2vol. Ed. Enciclopedică, București, 1997;
Zumthor, Paul - Babel sau nedesăvârșirea, Ed. Polirom, Iași, 1998;

ADDENDA

Pentru facilitarea lecturii şi/sau studiului, alăturăm un mic dicţionar de termeni străini
sau expresii se s-au folosit în această lucrare, exceptând titlurile de opere. Abrevierile
sunt cele de mai jos:

637
alb.=albaneză; arom=dialect aromân; asir.=asiro-babiloniană; basc=bască; bg.=bulga-
ră; chn.=chineză; dac=cuvânt dac; dan.=daneză; ebr.=ebraică; eg.=egipteană; eng.=en-
gleză; fin.=finlandeză; fr.=franceză; frig.=frigiană; gal.=galică; ger.=germană; hit.=
hitită; i.-e.=indo-europeană; ill.=illiră; inca=incasă; isl.=islandeză; it.=italiană; jap.=
japoneză; lat.=latină; lic. = liciană; lit=lituaniană; mg.=maghiară; nor.=norvegiană;
ol.=olandeză; pers.=persană; pre i.-e.=pre indo-europeană; quiché=mayasă; rus.=rusă;
sax.=saxonă; scot.=scoțiană; sem.=cuvânt semitic; skr.=sanscrită; sp.=spaniolă; sued.=
suedeză; sum.=sumeriană; swh.=swahili; tc.=turcă; tib.=tibetană; tr.=tracă.

á (fr., prep.) - la;

a (gr.) - prefix în genere negativ;
a akili (swh.) - (adj.) inteligent;
ab (eg.) - corn de animal;
ab (lat.) - (prep.) la;
aban (pers.) - apă;
abba (ebr.) - tată ;
abel (ebr.) - particulă care implică apa;
abiria (swh.) - trecător, călător;
ab origine (lat.) - la origine;
ach - particulă germană pt. apă;
acheloios (gr.) - apele oceanice; folosit şi cu sensul de puhoaie;
Acheloos (gr.) - zeu şi râu în Grecia;
adama (ebr.) - pământ;
ad hoc (lat.) - locuţiune: special, în acest scop;
ad litteram (lat.) - literal, mot á mot, strict vorbind;
aegir (isl.) - (adj.) mare;
aegis (gr.) - capră; egida lui Zeus, scutul său din piele de capră;
aér (gr.) - aer;
aesir (isl.) - aseni, zeii nordici, diferiţi de vaenir (vani),zei sudici;
aesulus (lat.) - stejar;
aga (sum.) - coroană;
aga (tc.) - şef de poliţie;
aga - tată, la yakuţii siberieni; cf. Aibit Aga, zeul lor celest;
Aga - pisc muntos din Mesopotamia (din care se credea că izvorăşte Eufratul);
(att) aga (sued.) - a pedepsi;
against the odds (eng.) - expresie: opus, împotriva curentului;
agi (isl.) - disciplină;
agora (gr.) - piaţa publică a grecilor antici, forum la romani;
agy (mg.) - creier;
agure (basc) - bătrân;
ah (ebr.) - frate;

638
aha (eg.) - războinic;
Ahala - veche familie romană;
ahé (eg.) - a pescui;
ahea (eg.) - a lupta;
ahéa (eg.) - catarg;
aheaw (eg.) - barcă, ambarcaţiune;
ahéaw (eg.) - mulţime, grămadă;
ahéu (eg.) - obelisc;
ahi (eg.) - a zbura;
Ahhijawa (hit.) - numele bazei „popoarelor mării”, probabil insula Rhodos;
ahu (pers.) - maestru spiritual;
ahun-war (pers.) - Marele Preot al zoroastrismului;
Ahura-mazda (pers.) - zeul principal al perssnilor;
aig (dac) - capră;
aingeru (basc) - înger;
aiodos (gr.) - bard, poet şi cântăreţ antic itinerant, aed la latini;
aisos (gr.) - bucuros, fericit;
-ak/-ek (basc) - terminaţii de plural ale substantivelor basce;
akh (eg.) - una din cele trei părţi ale sufletului, în religia egiptenilor; ca verb însemna
a fi aducător de beneficii; ca adjectiv, însemna eficient, dar şi glorios;
akil (tc.) - creier;
akili (swh.) - opinie, minte, inteligenţă;
akousmata (gr.) - plural pentru akousma=ascultare; aşa se numeau în prima fază
învăţăturile lui Pitagora, urmând apoi doctrina lui propriu-zisă, numită mathemata;
al (scot) - stâncă;
á la grande (fr.) - expresie: pe scară mare;
alb (sax.) - munte, echivalent cu mai vechiul alp, ca în numele Alpilor;
Alba - vechiul nume celt al Scoţiei;
Albion - vechi nume al Angliei, probabil galez (velş);
alde (basc) - pronume hotărât, echivalentul englezescului the;
aleph (sem.) - litera A, în alfabetele semitice;
aletheia (gr.) - adevăr; belgianul Marcel Détiene a demonstrat că etimologia sa este: a
(negaţie), şi lethe=uitare (de unde şi numele râului Lethe din Hades);
alike, alive, aloft (eng.) - adverbe: asemeni, viu, în aer, aerian;
Alma Mater (lat.) - mamă hrănitoare; azi se foloseşte pentru Uni-versitate;
alp - particulă veche europeană pentru munte;
alpha (gr. ά) - prima literă a alfabetului grec, având valoarea numerică unu şi sensul
de început;
alt (ger.) - (adj.) bătrân;
Altân-bey (tc.) - prințul aurului, poreclă dată de turci domnului Con-stantin
Brâncoveanu;
Althing (isl.) - Parlamentul islandez, cel mai vechi din Europa;
Altland (sued.) - Ţara Strămoşilor;

639
altus (lat.) - (adj.) înalt; referitor la ape, înseamnă adânc ;
(att) ama (sued.) - a hrăni, a alăpta;
amani (swh.) - pace;
ament (eg.) - vest, apus;
Amenti (eg.) - lumea cealaltă, ţinutul de vest;
amid (eng.) - (adv.) în mijlocul;
ammuru - numele asirian al amoriţilor;
an- (ger.) - prefix pentru definirea începutului;
anachimi (ebr.) - neam de uriaşi; numele biblic generic al urmaşilor uriaşului Anac, de
la care şi-au primit numele, ;
anax (gr.) - rege la micenieni;
(att) andraga (sued.) - (verb) a expune, a etala;
andreion (gr.) - vitejie;
anekdota (gr.) - poveste, snoavă;
anga (swh.) - cer, firmament;
angaza (swh.) - a lumina, a străluci;
angel (eng.) - înger;
angelos (gr.) - înger, mesager, sol, crainic;
angelus (lat.) - idem supra;
ankh (eg.) - semnul egiptean al bunăstării, reprezentat printr-o sandală cu şireturile
desfăcute lateral, aşa-numita „cruce egipteană”;
anunaki (sum.) - cei 7 înţelepţi uriaşi mitici sumerieni, care au ieşit din ape şi au creat
Lumea;
apella (ilir) – ţarc de vite;
aporia (gr.) - impas, dilemă;
appalling (eng.) - (adj.) teribil, groaznic, înspăimântător;
a priori (lat.) - anterior, dinainte, prestabilit;
apsara (skr.) - zeitate feminină din mitologia indiană brahmanică;
aqua (lat.) - apă;
ara (lat.) - altar, templu;
arare terram (lat.) - a ara;
arc-en-ciel (fr.) - curcubeu;
arché (gr.) - principiu (la filosofii antici;
archi-gal (frig.) - Marele Preot al zeiţei frigiene Cybele;
archon bassileos (gr.) - arhonte la Atena antică, un fel de rege la sărbă-torile bachice;
arcus (lat.) - arc, dar şi curcubeu (arcus coelestis);
ard (irl.) - înalt;
arduenna (gal.) – podiș;
(att) arg (sued.) - a (se) supăra;
argutia (lat.) - ceartă, supărare;
ari (ebr.) - leu;
aries (lat.) - berbec;
aritz/haritz (basc) - stejar;

640
aros (gr.) - peşteră (în Creta);
arraton (gr.) - invincibilitate;
arren (gr.) - bărbăție;
artos (gr.) - pâine;
as (isl.) - zeu;
ash (sum.) - unu;
asti (gr.) - pergamonul unei cetăţi antice;
asty (skr.) - os;
at (dan.) – (prep.) - la;
ate (gr.) - zeiţe ale nebuniei, trei la număr;
athina (gr.) - pronunţia numelui original al Athenei;
atlathos (gr.) - irezistibil;
atlethos (gr.) - copleşitor;
atl/atzl - particule de nume mezoamericane, semnalând apa sau un zeu;
atque (lat.) - (conj.) dar şi, precum şi;
att (sued.) - (prep.) la; se foloseşte la formarea infinitivului verbal, fiind echivalentul
englezescului to sau al norvegianului á, cu aceeaşi traducere; la danezi este at;
audiatur et altera pars (lat.) - să ascultăm și reversul;
Auge (ger.) - privire, ochi;
augeo (lat.) - a spori, a mări;
augmentum (lat.) - augmentare, sporire;
autodafé - procedeu sinucigaş de ardere pe rug;
ax (sued.) - spic de cereale;
axe (eng.) - topor, bardă;
axis mundi (lat.) - axa universului, centrul (buricul) universului;
ära (sued.) - onoare, stimă, respect, dar şi faimă, renume;
äregirig (sued.) - ambiţios.

ba (eg.) - una din cele trei părţi componente ale sufletului în religia egipteană,
probabil curajul;
baal (sem.) - soţ, bărbat, domn, stăpân;
baas (ol.) - taur, bou, șef;
baby - (eng.) - copil;
bake (basc) - pace;
(to) bake (eng..) - a coace;
baken (germ.) - a coace;
bakn (isl.) - uriaş;
bal (sem.) - domn, soţ, stăpân;
balaena (lat.) - balenă;
balam, balay, bolay (quiché) - leopardul sanctificat la mayaşi;
ballare (it.) - a dansa;

641
balşoĭ (rus.) - (adj.) mare;
baltota (rus.) - baltă;
baltatĭ (rus.) - a amesteca;
bana (basc) - (num.) unu;
bar (sued.) - (adj.) gol;
bar (sum.) - (adj.) străin, (adv.) afară;
barabara (swh.) - cale, drum, stradă;
baratta (isl.) - luptă, război;
barbaroi (gr.) - barbari;
barbarophonoi (gr.) - vorbitori ai unei limbi barbare;
barbar-os, -us (gr., lat.) – barbar;
bard (isl.) - poet;
bardhë (alb.) - (adj.) alb;
bare (eng.) - (adj.) gol;
basileos (gr.) - rege;
basilina (gr.) - regină;
basis (gr.) - bază, temei;
bat (basc) - (num.) - unu;
batavi (lat.) - numele antic al olandezilor;
bath (eng.) - baie;
badb (celt) - cioară;
(to) bathe (eng.) - a (se) îmbăia;
battir (fr.) - a construi;
battos - numele regelui la lybienii coalizaţi în „popoarele mării”;
beal (arom.) - frumos;
behemoth (ebr.) - animal biblic fantastic din cartea lui Iov, presupus a fi hipopotamul;
(att) beka (sued.) - a coace;
bekos (frig.) - pâine;
bel - echivalentul semiticului bal/baal; la celți însemna a străluci;
belaia kostĭ (rus.) - os domnesc, viţă nobilă;
beliér (fr.) - berbec;
belîĭ (rus.) - alb;
bele (lat.) - (adv.) bine, frumos;
belo (lat.) - (adv.) bine;
bellor (lat.) - poet;
bellum (lat.) - război;
bellus (lat.) - (adj.) frumos;
belly (eng.) - buric, dar şi stomac (fam.);
beltza (basc) - (adj.) negru;
ben (ebr.) - fiu;
(to) bend (eng.) - a încorda arcul, a îndoi, a apleca;
bere (pre i.-e.) - alb;
Berg (ger.) - munte;

642
besser (ger.) - (adj.) - mai bun;
(the) best (eng.) - cel mai bun;
betil (ebr.) - coloană ritualică de piatră;
*bhendh (skr.) - legătură;
Bifrost (isl.) - podul care lega oamenii de lumea zeilor, curcubeul;
big (eng.) - (adj.) mare;
(to) bind (eng.) - a lega;
binu-maru, binu-yamina (sem.) - nume pentru amoriţi;
biò (gr.) - a trăi;
bir (tc.) - (num.) unu;
bîk (rus) - taur, bou;
bîl, bîla (rus.) - a fost;
bîtĭ (rus) - a fi;
black (eng.) - (adj.) negru;
Blietzgrieg (ger.) - război fulger;
blood is thicker than water (eng.) - sângele apă nu se face;
(att) bo (sued.) - a trăi;
bo (sued.) - avere, bogăţie;
bock (engl.) - ţap, mascul de cornute mici; Bock la germani;
boetarhos (gr.) - general la thebani;
bog (rus) - Dumnezeu;
bogatnîĭ (rus.) - bogat;
bogdan (slav) - copil nebotezat, nelegitim, frumos;
book (eng.) - carte;
boopis (gr.) - cu ochi de vacă;
bonus (lat.) - (adj.) bun;
borboros (gr.) - șanț;
born (eng.) - născut;
borough (eng.) - oraș medieval la englezi;
bos (lat.) - taur, bou;
boss (eng.) - şef, boss;
botrys (gr.) - strugure;
boulé (gr.a) - parlamentul antic grec;
boulesis (gr.) - voinţă;
bouleutherion (gr.) - clădirea Consiliului celor 500 în Grecia antică, echivalentul
aproximativ al unui parlament;
brae (velș) - colină, deal;
brain (eng.) - creier;
bran (gal) - corb;
bratĭ (rus.) – frate;
(att) brän (sued.) - a arde;
bren-os/-us - conducător militar gal;
brenin (velș) - rege;

643
bri - particulă galică, echivalentă cu turcescul bir=unu;
bri (alb.) - corn de animal;
bria (tr.) – fortificaţie;
bricjap (alb.) - ţap;
bricjapi (alb.) - capricorn;
bridge (eng.) - pod;
(ha) brit (ebr.) - legământ;
brixh (alb.) - pod;
brother/brethren (eng.) - frate/fraţi;
brygi - populaţie tracă înrudită cu frigienii;
Bruder (ger.) - frate;
Buch (ger.) - carte;
bug (slav) - taur;
(att) bulla-up (sued.) - a servi, a trata;
buren (jap.) - creie;
Burg (ger.) - oraș;
Burgmeister (ger.) - primarul medievalal unui Burg;
burua (basc) - cap;
buruzagia (basc) - boss;
burumina (basc) - creier;
(m)bwana (swh.) - domn, stăpân;
byk (eg.) - uliu, şoim.

calcaneus (lat.) - călcâi;

calé (alb.) - cal;
calva (lat.) - craniu, căpăţână;
can (quiché) - şarpe;
capac (inca) - cap, şef;
captatio benevolensis (lat.) - atragerea bunăvoinței;
ceffyl (velș) - cal;
cheng (chn.) - (adj.) - suprem; ca verb, a deveni;
Cheng Dao (chn.) - înţelepciunea supremă;
cherubyim (ebr.) - heruvimi;
child/children (eng.) - copil/copii;
chimera (gr.) - monstru mitologic;
chitos (gr.) - balenă;
choephoros/choephoroi (gr.) - purtător;
chrysos (gr.) - aur;
city (eng.) - cetate, oraş;
cocha (inca) - lac;
codex (lat.) - cod de legi;

644
coincidentia (lat.) - unire, alăturare;
comatus (lat.) - ţăran dac;
(to) come (eng.) - a veni, a sosi;
connoisseur (fr.) - cunoscător, expert;
conquistador (sp.) - colonialist spaniol;
consolationes (lat.) - consolări;
contra (lat.) - contra, împotriva;
cornish (eng.) - dialect galic vorbit în peninsula Cornwall;
corpus Christi - cuminecătura catolică;
corvus monedula (lat.) - stăncuță;
coz (cuman) - nucă;
(to) cringe (eng.) - a se prosterna, a se pleca, a se închina;
creek (eng.) - pârâu;
crops (eng.) - recolte;
(to) crow (eng.) - a croncăni, dar se foloseşte şi ca verb pentru cântecul cocoşului;
cub (eng.) - pui de animal mamifer, pl.: cubs.

Da Ma, Za Ma sau Ma Da - zeiţă egeeană;

da (velș) - bun, negru;
da (chn.) - a da;
da (basc) - echivalentul articolului englezesc the;
da, de - posibile articole hotărâte germanice vechi;
dactyli - fiinţe mitice care l-au instruit pe Zeus;
dacus (lat.) - dac, dacic;
dag (sued.) - ziuă;
dago/dagoen (basc) - există, se află;
daidalion (gr.) - vechi nume al idolului;
daimon (gr.) - spirit, duh, demon;
dalai (tib.) - (adj.) mare;
damim (ebr.) - sânge, dar şi bani;
dan (ebr.) - a judecat;
dao/tao (chn.) - cale, înţelepciune;
das, der, die (ger.) - articole ale limbii germane pentru cele trei genuri;
dater, dotir (isl.) - fiică;
daughter (eng.) - fiică;
dawos (skr.) - lup;
dån (sued.) - huruit, zgomot;
(att) dåra (sued.) - a fermeca, a fascina, a vrăji;
dé (chn.) - (prep.) de;
deadlock (eng.) - fundătură, drum închis;
de bona fide (lat.) - de (cu) bună credinţă;

645
deep (eng.) - adânc;
de facto (lat.) - expresie: de fapt;
de iure (lat.) - de drept, legal;
(de)lila (sued.) - mititca; posibilă traducere pentru biblica Dalila, iubita lui Samson;
demiourgos (gr.) - Creatorul, Ziditorul;
dem-os/-oi (gr.) - popor; demoi se numeau şi satele din componenţa Atenei, spre
deosebire de komai spartane;
denken (ger.) - a gândi, a judeca;
de omni re scibilis (lat.) - despre tot ce se poate şti;
depas amphikipelon (gr.) - celebru vas de aur micenian, din care se serveau oaspeţii,
descris amănunţit în Iliada şi descoperit la Micene;
depå (sued.) - depozit;
deseatin (rus.) - unitate rusească de măsură a pământului, aprox. un hectar, folosită un
timp şi la noi;
desheret (eg.) - deşert;
deus ex machina (lat.) - soluţie salvatoare incredibilă;
deus otiosus/dii otiosi (lat.) - zeu/zei liniştit/liniştiţi;
Deutsch (ger.) - german;
dënim (alb.) - judecată;
dhani (swh.) - a judeca;
dharma (skr.) - soartă în religia brahmană, dar şi comportament;
di (chn.) - împărat;
dike (gr.) - cale, drum; dreptate, justiţie;
din (ebr.) - a judeca;
(të) dini (alb.) - a judeca;
dinos (gr.) - termen filosofic desemnând mişcarea universală primară; divide et impera
(lat.) - expresie: dezbină şi cucereşte;
divus (lat.) - divin;
djehenu (eg.) - „popoarele mării”, care au invadat Egiptul fără succes, devastând totuşi
bazinul est-mediteranean;
Djeser/Djoser - cunoscut faraon egiptean;
do (kor.) - ştiinţă, înţelepciune;
dobrâi (rus) - (adj.) - bun;
dodonaeus (lat.) - epitet acordat lui Zeus din Dodona;
dominus (lat.) - domn, Dumnezeu;
dong (chn.) - est;
dong-fang (chn.) - est;
do not (eng.) - interdicţie: să nu+verb la infinitiv;
douce France (fr.) - dulce Franță;
do ut des (lat.) - dau ca să mi se dea;
doxa (gr.) - cunoaştere intuitivă;
draw (eng.) - meci egal;
drew (velş) - stejar;

646
dromos (gr.) - drum, cale;
dru (alb.) - copac;
druid - preot la galii antici;
dru lisi (alb.) - stejar;
drys (gr.) - stejar;
dub (rus.) - stejar;
dubh (irl.) - negru;
dubito ego cogito, cogito ego sum (lat.) - celebru dicton cartezian: mă îndoiesc deci
judec, judec, deci exist;
dubrogen (gal) - negru;
duh/duşi (rus.) - spirit, suflet, suflete, duhuri;
duits (ol.) - olandez;
duma (rus.) - parlamentul rus;
dumatĭ (rus.) - a judeca;
dusi (lat.) - demoni la gali;
Dutch (eng.) - olandez;
duw (velș) - negreală, răutate, ilegalitate;
Duw (velș) - zeu;
dvija (skr.) - născut de două ori;
dynamis (gr.) - putere, potenţă.

edda (isl.) - cântec;

edere (lat.) - a mânca;
eflak (tc.) - țară;
eg (dan.) - stejar;
eg (mg.) - a arde;
(att) egga (sued.) - a agita;
egia (basc) - adevăr, adevărat;
egun (basc) - ziuă;
eguzki (basc) - soare;
egy (mg.) - (num.) unu;
eidó (gr.) - a încorda arcul; a vedea, a-şi imagina;
eidolon (gr.) - idol, imagine;
eiland (dan.) - insulă;
eirein (gr.) - a vorbi;
el (sp.) - articol hotărât proclitic masculin;
Eldorado (sp.) - ţinut mitic aurifer din America de Sud;
éléve (fr.) - elev;
élever (fr.) - a creşte, a ridica;
elewa (swh.) - a înţelege;
emporion/emporia (gr.) - colonie;

647
en (sum.) - a conduce;
en bloc (fr.) - în bloc;
energeia (gr.) - energie, forţă universală, numită dinos înainte de Aristotel;
en masse (fr.) - în masă;
enneada (gr.) - grupul celor nouă mari zei ai Egiptului;
enthousiasmos (gr.) - aflarea sub influenţa sau în posesia zeului;
episteme (gr.) - cunoaştere la Platon, de unde a venit epistemologia;
equites (lat.) - cavaleri, ordin militar roman superior;
er (ebr.) - vioi, viguros;
Er (ger.) - pronume german de politeţe, pers. a III-a sing. Se foloseşte şi ca locţiitor
pentru Dumnezeu; vezi mai jos expresia legată de el;
er/ere (ol.) - primul, prima;
Er/es gibt (germ.) - expresie impersonală: există, se află;
erdö elű (mg.) - ținutul dincolo de păduri;
eretz (ebr) - ţară;
(att) erinra (sued.) - a (-şi) aduce aminte;
erre (basc) - a arde;
errege (basc) - rege;
erresuman (basc) - regat;
erret (basc) - regal;
erynis (gr.) - zeiţele răzbunării;
es, magne Juppiter (lat.) - exişti, mare Jupiter;
esas (tc.) - bază, temei;
eser (tc.) - creaţie, lucrare;
esere (lat.) - a mânca;
eski (tc.) - vechi, bătrân;
eskimé (tc.) - perimare, învechire;
esus (lat.) - mâncare;
essai (fr.) - eseu;
esse (lat.) - a fi;
essen (ger.) - a mânca;
essenoi (gr.) - preoţi ai zeiţei Artemis la Efes;
et alia (lat.) - şi alţii;
estĭ (rus) - este (pers. III, rar), dar şi a mânca;
eu (gr.) - prefix ce desemnează buna calitate, abundența, bogăția;
euphranestai (gr.) - a (se) bucura;
eusi (swh.) - negru;
euskadi (basc) - populaţia bască;
euskara (basc) - limba bască;
euxeinos (gr.) - neprimitor;
ex nihilo (lat.) - din nimic; unii dintre primii teologi creştini susţineau Creaţia ex nihilo;
ex nihilo nihil fit (lat.) - din nimic nu iese nimic; replica celor ce se împotriveau creaţiei
ex nihilo;

648
exegi monumentum aere perennius (lat.) - vers din Horatius: „mi-am ridicat un
monument mai durabil ca arama”;
extra (lat.) - din, afară de;
eye (eng.) - ochi.

facies (lat.) - formă, trăsătură specifică;

(to) fag out/up (eng.) - a epuiza, a extenua;
falú (chn.) - lege;
fawn (eng.) - cerb;
feber (sued.) - febră;
fell/fjall (isl.) - munte, înălţime;
femme fatale (fr.) - femeie fatală;
Feuer (ger.) - foc; fire la englezi;
flavus/fulvus (lat.) - galben;
flood (eng.) - inundaţie, potop;
foetus (lat.) - făt, fetus;
Folketing - Parlamentul danez;
(att) fora (sued.) - a purta, a duce;
forte (lat.) - puternic, tare;
forum (lat.) - piaţa publică romană;
frater (lat.) - frate;
from home to home (eng.) - din casă în casă;
fugit irreparabile tempus (lat.) – se duce timpul şi e dus.

gad (sem.) - noroc;

gadi (ebr.) - ied;
gadol (ebr.) - (adj.) mare;
i gael (velş) - a obține, a avea;
gaina (basc) - vârf, pisc, culme;
gal (frig.) - preot al zeiţei Cybele;
gal (sum.) - (adj.) mare;
(att) gala (sued.) - a cânta (cocoşul);
galam (sum.) - scară, trepte; ca adjectiv: înalt, inteligent;
galdu/galduko (basc) - a elibera;
gallina (lat.) - găină;
gallus (lat.) - cocoş;
gamma (gr. γ) - a treia literă a alfabetului grec;
garun (basc) - creier;
garvan (bg.) - corb;

649
gat, gate, goot - capră în vechea Anglie;
gati (alb.) - mai mult;
(der) Gatte (ger.) - soţ;
gaudere (lat.) - a (se) bucura;
gaudium (lat.) - bucurie;
Gaul (eng.) - gal;
gaul (ebr.) - eliberat;
Gaul (ger.) - cal de povară, cal mare, talan;
(to) gaze (eng.) - a fixa cu privirea, a aţinti;
ge (chn.) - halebardă;
(att) ge (sued.) - a da;
Gebe leizis (lit.) - dă-i pace;
Gebirge (ger.) - munte, ținut muntos;
gei (chn.) - a da;
ge’ez - limbă veche etiopiană folosită în scopuri religioase;
Geiss (germ.) - capră;
Geld (ger.) - bani;
genetrix (lat.) - născătoare;
genos (velş) - născut;
ger (velș) - apropiat;
germanus (lat.) - frate mai mare;
germanioi (gr.) - populaţie din Imperiul Persan consemnată de Herodot;
gerousia (gr.) - consiliul bătrânilor la Sparta;
(to) get, got, got (eng.) - a avea,a aobţine;
get-beget (dac.) – neaoş(greu de admis etimologia turcă);
Ghats - munţi pe ambele coaste ale Indiei;
gilvus (lat.) - galben;
gir (sum.) - nobil;
giva (lit.) - a da;
gjel (alb.) - cocoş;
glad (eng.) - bucuros;
gladius (lat.) - sabie scurtă latină de origine etruscă;
glass (eng.) - sticlă;
glücklich (germ.) - bucuros, fericit;
gnosein (gr.) - a cunoaşte;
gnosis (gr.) - cunoaştere;
gnothi séauton (gr.) - cunoaşte-te pe tine însuţi;
goat (eng.) - capră;
god (eng.) - zeu, Dumnezeu, pl.: gods;
godere (it.) - a (se) bucura;
godi (isl.) - (adj.) bun; ca subst. defineşte pe conducătorul unui district;
godord (isl.) - regiune administrativă a Islandei medievale;
gol (ebr.) - craniu, căpăţână;

650
gold (eng.) - aur;
golde (basc) - plug;
Golgotha (ebr.) - Muntele Căpăţânii/Calvarului;
good (eng.) - (adj.) - bun;
goodies (eng.) - dulciuri;
(att) gomma (sued.) - a umbla, a merge;
goot (eng. mijlocie) - capră;
gora (rus) - munte;
gori (basc) - roşu;
Goth (eng.) - got;
Gott (ger.) - zeu, Dumnezeu;
goyim (ebr.) - străin (pl.: goi);
görünmek (tc.) - a vedea;
graeculus (lat.) - dim. peiorativ pentru grec;
grai (lat.) - greci;
grande finale (it.) - final de operă spectaculos;
great (eng.) - (subst.) mare;
ground (eng.) - temelie, bază, temei; germ.: Grund;
gud (sum.) - taur;
guda (basc) - luptă, război;
gully (eng.) - râpă, coastă abruptă;
gunas (skr.) - stare mentală, atitudine;
(das) Gut (ger.) - moşie;
gut (ger.) - (adj.) bun;
gwlad (velş) - lot de teren;
gwledic (velş) - proprietar de pământ, vezi gwlad;
gyepűk (mg.) - fortăreață improvizată din lemn;
gymnosophistai (gr.) - termenul cu care desemnase Herodot şi apoi alţi scriitori greci
pe yoghinii indieni.

ha (evr.) - articol proclitic ebraic;

ha-brit (ebr.) - testament, legământ;
habiru/hapiru (eg.) - cea mai veche consemnare a numelui evreilor;
hack (eng.) - cal de povară, prescurtare de la hackney;
(to) hack (eng.) - a hăcui, a tăia;
hacken (ger.) - a hăcui, a tăia în bucăţi;
(die) Hacke (ger.) - călcâi;
(der) Hacke (ger.) - plug;
hadâmb (tc.) - eunuc;
hah (eg.) - a rade;
hai (chn.) - (adj.) mare, înalt;

651
hakter (ebr.) - a încorona;
halda (isl.) - a crede;
halios (gr.) - numele spartan al Soarelui;
hals (gr.) - (subst.) mare;
han - conducător de hoardă mongolă;
hanax (gr.) - numele regelui micenian cipriot;
handi (basc) - (adj.) mare;
happy (eng.) - fericit;
haq (ebr.) - dreptate;
haraşo (rus.) - (adv.) bine;
haritz/aritz (basc) - stejar;
hark (alb.) - arc;
harku (basc) - arc;
Haroshet-ha-goyim (ebr.) - Dumbrava străinilor;
harosh (ebr.) - a ara;
harm, (to) harm (eng.) - rană, rău; a răni, a produce un rău;
harm/harmen (sued.) - durere, dureri;
(att) harmas (sued.) - a (se) supăra, a (se) necăji;
haruspex (lat.) - la etrusci, cititor în măruntaiele animalelor sacrificate;
haruspicium (lat.) - prorocirea unui haruspex;
hate, (to) hate (eng.) - ură, a urâ;
hat, (att) hatta (sued.) - ură, a urâ;
hautes (fr.) - (adj.) adânci (d. ape);
(att) häkta (sued.) - a închide;
häkte (sued.) - închisoare;
häl (sued.) - călcâi, hæl la norvegieni;
(to) heal (eng.) - a vindeca, a lecui;
heel (eng.) - călcâi;
hegy (mg.) - deal;
height (eng.) - înălțime;
hekatonhir (gr.) - cel cu o sută de braţe; Briareu/Aegeus;
hel (sued.) - (adj.) - total;
hell (eng.) - iad;
Hellas (gr.) - numele Greciei;
hellenas (ebr.) - termen biblic pentru filisteni şi „popoarele mării” în general;
hellenos/hellenoi (gr.) - grec/greci, eleni;
hen (eg.) - a vâsli; ca subst.: piele de capră;
hen (eng.) - găină;
henos (gr.) - (num.) unu;
heqa khasut (eg.) - prinţii străini, hyksoşii;
heraion (gr.) - templu dedicat Herei;
hermanos (sp.) - frate;
hermoso (sp.) – frumos; probabil her+mos;

652
Herr (ger.) - domn, Dumnezeu;
herri (basc) - piaţă;
Herw (eg.) - zeul Horus;
Herw aha (eg.) - Horus războinic;
Herzog (germ.) - domn român din Almaş;
hewa (swhl.) - atmosferă;
(to) hide, hid, hidden (eng.) - a ascunde, cu cele trei forme;
hierax (gr.) - erete;
hieros (gr.) - (adj.) sfânt;
high (eng.) – înalt;
highness (eng.) - alteță;
hill (eng.) - deal;
Hinterland (germ.) - interiorul unui teritoriu;
hipos (gr.) - cal;
hiria (basc) - oraş, cetate;
hleb (rus.) - pâine;
hlebosol (rus.) - oaspete;
hoch (ger.) - înalt;
hochbetagt, hochbejart (ger.) - bătrân;
hod (rus.) - cale, drum;
hodos (gr.) - cale, drum;
hof (isl.) - templu, dar denotă şi înălţimea;
hofdingi (isl.) - marele judecător islandez medieval;
home (eng.) - casă, cămi;
home, sweet home (eng.) - casă, dulce casă;
homo/humanus (lat.) - om/omenesc;
homo religiosus (lat.) - omul credincios, religios;
homo sum, humani a me nihil alienum puto (lat.) - vers din dramaturgul latin Terentius:
sunt om , deci nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin;
(att) hoppa-sig (sued.) - a (se) îngrămădi;
hoplites (gr.) - luptători greci greu înarmaţi;
hoplon, (gr.) - scut;
hori (basc) - galben;
horror vacui (lat.) - teamă de spațiul gol;
horse (eng.) - cal;
höjd (sued.) - culme, înălţime;
(att) höja (sued.) - a (se) urca;
humankind (eng.) - omenire, 377;
humus (lat.) - lut, pământ, 486;
hunn (isl.) - colină, gâlmă;
hybris (gr.) - trufie, depăşirea normalului, pedepsită de Nemesis;
hydra (gr.) - monstru mitologic;
hyper (gr.) - prefix grecesc, echivalent cu super.

653
 I

i (gr.) - prefix ce indică lipsa, absenţa;

iakeb (ebr.) - plânset, bocet;
iber (eg.) - cal;
ide (sued.) - bârlog, ascunzătoare;
ideoni (ebr.) - vrăjitor;
ieréas (gr.) - preot;
ieró (gr.) - altar;
ikar (ebr.) - ţăran; ca adj.: principal;
il (sued.) - uragan, vârtej;
il (fr.) - el;
ilex (lat.) - un soi de stejar cu frunzele verzi aproape mereu;
ill (eng.) - (adj.) rău; bolnav;
illness (eng.) - boală, indispoziţie;
illuru (sum.) - arc, lance;
il y a (fr.) - expresie impersonală: există, se află;
ilo (fin.) - bucurie;
iloinen (fin.) - bucuros;
ilus (eston) - frumos;
ilyo (swahili) - care este, există, se află;
incognito (lat.) - necunoscut, neştiut;
indagines (lat.) - numele latin al fortărețelor din lemn;
in extremis (lat.) - în ultimă instanță;
in illlo tempore (lat.) - în vremuri imemoriale, lit.: în acele vremuri;
inn Godi (isl.) - cel Bun;
in vino veritas (lat.) - dicton latin: în vin e adevărul;
in vitro (lat.) - artificial, lit.: în sticlă (laborator);
ir (eg.) - cetate, oraş;
(att) irra (sued.) - a umbla;
Iset (eg.) - numele original al zeiţei Isis, dar şi al tronului;
ish-adama (ebr.) - plugar;
ishaq (ebr.) - a râs;
island (eng.) - insulă;
isola sacra (lat.) - insulă sacră;
istor (gr.) - judecător, la Homer;
iudicare (lat.) - a judeca;
izaki (basc) - bucuros, vesel.

jina (swh.) - nume;

654
jino (swh.) - dinte;
jiké (swh.) - femeie;
joyful (eng.) - bucuros, vesel;
judaeus (lat.) - iudeu, evreu.
jus vallachorum – legea valahilor;

ka (eg.) - una din cele trei părţi ale sufletului la egipteni;

ka (alb.) - expresie impersonală: există, se află;
kad (sem.) - est;
kaftoryim (ebr.) - cretani;
Kaiser (germ.) - împărat;
kal (fin.) - rădăcină verbală: a tuna, a fulgera, a lumina;
kali (skr.) - negru;
kalos (gr.) - (adj.) frumos;
kamelos; kamilos (gr.) - cămilă; odgon;
kanan (sem.) - roşu;
kar (sum.) - piaţă;
kara eflak (tc.) - țara valahilor;
Kara Deniz - Marea Neagră;
kardia (gr.) - inimă;
katapeltai (gr.) - catapultă;
keftiu/kaftoryim (eg., ebr.) - cretani;
Kelt (eng.) - pronunţie alternativă pentru celt;
keltainen (fin.) - galben;
kenning (isl.) - metaforă;
kerayim (ebr.) - picioare;
kernel (eng.) - sâmbure;
khagan (cuman) - șef, conducător;
ki (sum.) - ţară; pentru chinezi ki=a călări;
(to) kick (eng.) - a şuta;
kid (eng.) - ied, dar şi puşti, ţânc;
ki-dachi (swh.) - german;
ki-en-gir (sum.) - Sumer;
kik (quiché) - sâng;
king (eng.) - rege;
kinsmen (eng.) - rude;
kirios/kir (gr.) - domn;
Kirche (ger.) - biserică;
kirk (scot) - biserică;
kishë (alb.) - biserică;
kiss (eng.) - sărut;

655
kiume(swh.) - bărbătesc;
kiwanja (swh.) - pământ;
kjön (sued.) - rege;
kloster (ger.) - mânăstire;
knesseth (ebr.) - parlament;
knob (eng.) - măciulie, gâlmă, movilă, colină;
(to) know (eng.) - a cunoaşte, a şti;
knowledge (eng.) - cunoaştere, cunoştinţă;
kobîla (rus.) - iapă;
koiné (gr.) - comunitate;
komai (gr.) - sate spartane;
komazein (gr.) - a merge în procesiune;
kone (nor.) - soţie;
konge (nor.) - rege;
konĭ (rus.) - cal;
kos (mg.) - berbec;
kosmos (gr.) - univers, cosmos;
kön (sued.) - sex;
König (ger.) - rege;
kraĭ (rus.) - prinţ, rege;
krane (ger.) - ienupăr;
krasivîĭ (rus.) - frumos;
krasnîĭ (rus.) - roşu;
krona (sued.) - coroană;
Kronstadt (ger.) - orașul coroanei, Brașov;
kurt (tc.) - lup;
kurtarîlma (tc.) - salvare;
kurtarîlmak (tc.) - a salva;
kust (sued.) - coastă, ţărm;
kvas - băutură scitică din lapte fermentat;
kyklos (gr.) - cerc;
kyklopoi/s (gr.) - ciclop;
kyss (sued.) - sărut;

la (fin.) - ţară;
la, lo, li - cele mai vechi forme de articole franceze;
laban (sem.) - alb;
labai (lit.) - înalt, dar şi adânc;
labrynthos (gr.) - labirint; labrys (gr.) - peşteră;
lad (eng.) - pici, puşti;
lada (lic.) - doamnă ;

656
ladder (eng.) - scară (de lemn);
lady (eng.) - doamnă;
lag (sued.) - lege;
land (eng.) - ţară;
laopo (chn.) - soţie;
Lapps (eng.) - laponi;
lari (lat.) - zei ai casei;
la vida es sueño (span.) - viaţa este un vis;
lavra (gr.) - complex mânăstiresc;
law (eng.) - lege;
leader (eng.) - lider;
ledig (sued.) - liber, necăsătorit;
leg (eng.) - picior;
leggr (isl.) - picior;
leisure (eng.) - relaxare; se crede că ar veni din fr. loisir;
leizis (lit.) - pace;
lera (sued.) - mocirlă;
leto (rus.) - vară;
leviathan (ebr.) - monstru acvatic biblic legendar;
lex/legis (lat.) - lege;
lila (sued.) - (adj.) mic;
limpa (sued.) - bilă, cocoloş, bulgăre;
lingua franca (lat.) - limbă de circulaţie;
lingua sacra (lat.) - limbă sfântă;
lisi (alb.) - copac;
lishmoah (ebr.) - a (se) bucura;
little (eng.) - mic, puţin;
liudi (rus.) - oameni, lume;
llan (velş) - câmpie;
llanos (sp.) - câmpie;
log (isl., sued.) - lege;
logberg (isl.) - piatra legii;
logoi (gr.) - cânturile Iliadei sau Odiseei;
logos (gr.) - lege, cuvânt, etc;
loisir (fr.) - relaxare, pierdere de timp plăcută;
(to) loose (eng.) - a elibera;
lord (eng.) - domn, stăpân, Dumnezeu;
(a) lot of (eng.) - o mulţime de;
lu (sum.) - om, bărbat;
luck/lucky (eng.) - noroc/norocos; fericire/fericit;
lucomon (lat.) - conducătorul (regele) unei cetăţi etrusce;
lu-gal (sum.) - om mare, rege ;
lu-gal patesi (sum.) - rege-preot sumerian;

657
luk (rus.) - arc;
lumen (lat.) - lumină;
luó (gr.) - a (se) îmbăia;
lustrum (lat.) - spălare;
luze (basc) - lung, înalt;
lykaios (gr.) - epitet controversat la adresa lui Apollo; vezi lykos;
lyk/lykke (sued.) - norocos, fericit;
lykos (gr.) - lup;

ma (chn.) - cal; mamă;

Maat (eg.) - adevăr; zeiţa adevărului;
macho (sp.) - bărbat, mascul;
Magister dixit (lat.) - aşa a spus Magistrul; formulă medievală refe-ritoare la frazele
lui Aristotel, pentru a se combate contrazicerile;
maha (skr.) - (adj.) mare;
makarios (gr.) - fericit;
mal (alb.) - munte;
malda (basc) - coastă, pantă;
Maler (ger.) - pictor;
malchos (gr.) - rege oriental;
mallus (lat.) - parlamentul francilor medievali;
man (eng.) - om;
Manala (fin.) - ţinutul strămoşilor (mitologie finlandeză);
mankind (eng.) - lume, omenire;
manes (lat.) - strămoşii veneraţi de religia latină;
mano ad ferrum (lat.) - cu mâna pe armă;
mar/mor/mer - particule specific indo-europene pentru mare, atât ca adjectiv, cât şi ca
substantiv;
mar (ebr.) - domn;
marc (gal.) - cal;
marca - (la Pausanias), numele gal al calului;
mare (eng.) - iapă;
marin (sem.) - rege la sirienii antici;
marom (ebr.) - înălţime;
marsi (lat.) - popor italian pre-roman;
marucini (lat.) - popor italian pre-roman;
marru-yamina (sem.) - oamenii mărilor, amorriţii;
marry-annu (sem.) - amorrit la asirieni;
mash (sum.) - capră;
masha (ebr.) - a trage;
mashariki (swh.) - est;

658
mash-mash (sum.) - preot exorcist; păstor de capre;
mashmashu (sem.) - magician;
mashua (swh.) - barcă;
mathemata (gr.) - partea a doua a doctrinei lui Pitagora;
mbele (swh.) - primul;
mbret (il.) - rege;
mbwana (swahili) - domn;
(to) mean (eng.) - a semnifica, a da de înţeles;
meaning (eng.) - sens, semnificaţie;
med (sued.) - (prep.) dintre, din rândul;
med (nor.) - (conj.) cu;
Meer (ger.) - (subst.) mare;
megas (gr.) - (adj.) mare;
mehr (ger.) - mai mult;
meli (gr.) - miere;
melitos (gr.) - mieros, de miere;
men (eng.) - oameni;
*men (i.-e.) - rădăcină pentru acţiuni mentale;
(att) mena (sued.) - a crede;
meng (chn.) - a cunoaşte;
mens (lat.) - minte;
Menschen (ger.) - lume, omenire;
mer (fr.) - (subst.) mare;
mere (engl.) - mai bine, mai degrabă, dar baltă în anglo-saxonă;
meri (eg.) - drag;
meros (gr.) - picior;
merr (nor.) - iapă;
merry (eng.) - bucuros, vesel;
metaxa (gr.) - mătase;
meter (gr.) - mamă;
metis (gr.) - pricepere la lucrul manual, iscusinţă;
mezo-potamos (gr.) - dintre ape, numele grec al Mesopotamiei;
mid (eng.) - în mijlocul;
Middle English (eng.) - engleza medievală;
mine (sued.) - memorie;
ming (chn.) - popor, palat;
mingdai (chn.) - a înţelege;
mir (rus.) - lume, dar şi pace;
mire (eng.) – mlaştină;
misó (gr.) - a urâ;
misos (gr.) - ură;
(to) miss (eng.) - a lipsi, a rata;
mit (ger.) - (prep.) cu;

659
moai - statui gigantice din Insula Paştelui;
mob (eng.) - mulţime, gloată;
moch (quiché) - o mulţime, o grăma;
moja (swh.) - (num.) unu;
molch (etrusc) - toţi;
more (eng.) -mai mult;
More (ebr.) - învăţător;
more (rus.) - (subst.) mare;
more (ebr.) - frate, trestie, dar şi Marea Roşie;
mores (lat.) - datini, moravuri;
mos (gr.) - taur;
mos! (alb.) -ordin de interdicţie, urmat de un verb;
mosad (ebr.) - bază, instituţie;
mos majorum (lat.) - tradiţia strămoşească;
moschos (gr.) - viţel;
mosé (eg.) - fiu;
(a) mosi (swh.) - primul;
moshel (ebr.) - conducător, guvernator;
moshi (swh.) - abur, ceaţă;
moshia (ebr.) - salvator, mântuitor;
moshu (chn.) - vrajă;
moshushi (chn.) - vrăjitor;
mousa (gr.) - muză;
møldr (nor.) - căpăţână;
mtu (swh.) - om, persoană;
much (eng.) – mult;
muir/myr (velş/nor.) - (subst.) mare;
mundo (sp.) - lume;
mundus (lat.) - lume;
muraveĭ (rus.) - furnică;
murex (lat.) - moluscă ce produce culoarea roşie;
murus dacicus (lat.) - zidul specific dacic;
musar (ebr.) - etică, morală;
musculus (lat.) - muşchi;
mush (sum.) - şarpe;
mushi (chn.) - preot;
must (eng.) - trebuie, verb modal;
mușat (aromân) - frumos;
müssen (ger.) - a trebui;
Müssetag (ger.) - duminică, dar şi zi liberă;
mykes (gr.) - ciupercă, dar și deal, colină;
myr (sued.) - baltă;
myra (sued.) - furnică, maur la norvegieni;

660
myre (sax.) - baltă;
myrmi (gr.) - furnici;
myrmidoni (gr.) - oamenii lui Achile;
mystoi (gr.) - iniţiaţi.

na (velş) - particulă posesivă;

naar (pers.) - apă;
na belom svete (rus.) - mult, pe picior mare;
nabi (ebr.) - profet;
nag (eng.) - cal de povară;
nagy (mg.) - (adj.) mare;
nahyur - nahur, capră tibetană (Pseudoïs nayaur);
naked (eng.) - nud, gol;
nami (jap.) - val;
namer (ebr.) - leopard; tigru;
naor (ebr.) - luminat;
nap (mg.) - soare, dar şi ziuă;
nar - formă a lui naar;
nau (chn.) - creier;
nauka (rus.) - ştiinţă;
nave (ebr.) - frumos, plăcut, dar şi decent, cuviincios;
nästa (sued.) - vecin, următorul;
Nebel (ger.) - ceață;
nebo (rus.) - cer;
nebula (lat.) - ceață;
nem (irl.) - cer;
nemec (mg.) - german;
nemes (mg.) - nobil;
nemesis (gr.) - răzbunare, pedeapsă;
nemeton (celt) - sanctuar;
nemeţkiĭ (rus.) - german, nemţesc;
nemos (gr.) - crâng sacru;
nemus (lat.) - codru, crâng sacru;
nephele (gr.) - nor;
nephilyim (ebr.) - uriaşii biblici;
nere (sued.) - (adj.) jos, redus;
neset (eg.) - tron regal;
ne varietur (lat.) - definitiv;
new (eng.) - nou;
ni (sued.) - (pron.) al nostru;
nihil novi sub sole (lat.) - nimic nou sub soare;

661
nim (quiché) - (adj.) mare;
nim (sum.) - prinţ; înalt; deasupra;
(to) nim (eng.) - a lua, a fura;
nimbus (lat.) - aură;
nimin (sum.) - patruzeci;
nimious (eng.) - enorm, excesiv, extravagant;
nimium (lat.) - gigantic, nemăsurat;
nimur (sum.) - leopard, panteră;
nin (sum.) - domn, zeu;
ningi (jap.) - domn, prinţ;
Ningi no mikoto (jap.) - (mit.) prinţul spicului de orez copt;
no (jap.) - particulă posesivă;
noa - permisiune, acord total, în Polinezia;
noa (isl.) - navă, ambarcaţiune;
noa-tun (isl.) - curtea navelor, şantier naval;
noesis (gr.) - cunoaştere, ştiinţă;
nomos (gr.) - tradiţia, datul strămoşesc;
nomoi (gr.) - districte ale Egiptului antic;
non angli sed angeli (lat.) - nu englezi ci îngeri;
nor (mong.) - lac;
normen (eng.) - normanzi, vikingi;
nota bene (lat.) - de remarcat;
nous (gr.) - suflet;
nui - (adj.) - mare (vezi Rapa-nui);
nun (eg.) - oceanul primordial;
ny (sued.) - nou;
nympha (lat.) – nimfă.

oak (eng.) - stejar;

obedience (eng.) - supunere, ascultare;
obedient (eng.) - supus, ascultător;
obeliskos (gr.) - obelisc;
(to) obey (eng.) - a asculta, a (se) supune;
obliteratio memoriae (lat.) - ștergerea memoriei;
obolon (gr.) - frigăruie metalică, transformată cu timpul în bani;
obliteratio memoriae - ștergerea memoriei;
odd (eng.) - ciudat, diferit;
odd numbers (eng.) - numere impare;
of (eng.) - particulă posesivă;
ogliadîvatĭ (rus.) - a privi;
ogn (isl.) - o mulţime de;

662
ogonĭ (rus.) - foc;
oiné (gr.) - vin;
oinez (basc) - picior;
okay (eng.) - O.K., cum trebuie;
okeanus (ebr.) - ocean;
old (eng.) - vechi, bătrân;
Old English (eng.) - engleza veche;
omega (gr. ο) - ultima literă a alfabetului grecesc; sfârşit;
omnia re scibilis (lat.) - tot ce se poate şti;
omphalos (gr.) - buric, centrul lumii;
onak (basc) - bun;
ontos (gr.) - om;
opus (lat.) - operă, lucrare;
orichalkos (gr.) - minereu imaginat de Platon;
orthos (gr.) - (adj.) drept, adevărat;
otiosus (lat.) - liniştit;
oura (gr.) - coadă;
ouranos (gr.) - cer, atmosferă;
outsider (eng.) - pe dinafară, codaș;
ox/oxen (eng.) - oaie/oi;
oza (pers.) - cetate.

pa/patia (swh.) - a da;

paeligni - popor antic italic;
pal/pol/pel - particulă indo-europeană comparabilă cu bal/bel;
palaios (gr.) - vechi;
palastu (sem.) - popoarele mării;
Pallas (gr.) - fecioara, atribut acordat zeiţei Atena;
palo (quechua) - mare (adj.);
palus (lat.) - baltă;
pan (gr.) - tot, totul;
pan (pol.) - domn;
par excellence (fr.) - prin definiţie;
partenos (gr.) - fecioară;
passe-partout (fr.) - şperaclu;
pater Europae (lat.) - tatăl Europei;
patchwork (eng.) - cârpeală, peticeală;
pater familias (lat.) - capul familiei, tatăl;
patesi (sum.) - cap al unei cetăţi, cu funcţii sacerdotale;
patres majorum gentium (lat.) - părinţii marilor triburi;
pavimentum (lat.) - pavaj;

663
pavod (rus.) – temei;
pax dacica (lat.) - pace dacică;
pax judaica (lat.) - pacea iudaică;
peak (eng.) - pisc, culme;
pelagos (gr.) - insulă;
pelargicon (gr.) - zidul vechi al acropolei Atenei;
pelargos (gr.) - barză;
pelasgicos (gr.) - pelasgic;
pelasgos/pelasgoi (gr.) - pelasg/pelasgi;
pelë (alb.) - (subst.) iapă;
pelea (sp.) - luptă;
pelear (sp.) - a lupta;
peleg (ebr.) - canal;
peleigo/peleio (gr.) - (adj.) imens, uriaş;
peleon (sp.) - certăreţ, arţăgos;
pelesetu (eg.) - popoarele mării;
pelishtyim (ebr.) - filisteni;
Pelle - zeiţă polineziană terestră;
(to) pelt (eng.) - a arunca;
peltastoi (gr.) - soldaţi antici greci uşor înarmaţi;
penalty kick (eng.) - lovitură de pedeapsă la fotbal;
perdix (gr.) - potârniche;
pergamon (gr.) - citadela unei cetăţi;
Perké (trac.) - numele originar al Traciei;
per total (lat.) - cu totul, per total;
petra (lat.) - piatră;
Pferd (germ.) - cal;
pheidimos (gr.) - strălucit;
phallaina (gr.) – balenă;
phallanga (gr.) - balenă;
philobarbaros (gr.) - filo-barbar, iubitor de barbari;
phobos (gr.) - frică, fobie;
phoinikos (gr.) - fenician;
phoinix (gr.) - purpuriu;
physis (gr.) - natură, partea fizică;
(to) pick (a stone) - a ciopli (o piatră);
piermas (lit.) - primul;
pirg (alb.) - munte;
pita (bg.) - lipie;
pitam (bg.) - a pune întrebări;
pitomeţ (rus.) - însetat de cunoaştere;
pitch (eng.) - culme;
pîtlivîi (rus.) - silitor;

664
Platytera ton Ouranon (gr.) - tip de icoană-frescă bisericească de di-mensiuni mari a
Maicii Domnului, literal: Mai mare ca Cerul;
(to) play against the odds (eng.) - a juca împotrivă, a se opune;
plea (eng.) - pledoarie;
ploutos (gr.) - avere, bogăţie;
(att) plöja (sued.) - a ploua (á plǿye la norvegieni);
pneuma (gr.) - suflet, respiraţie;
poeta nascitur, non fecit (lat.) - poetul se naşte, nu se crează;
Polaris (lat.) - steaua polară;
pole (eng.) - pol, prăjină, stâlp;
polemon (gr.) - război;
pole position (eng.) - poziţia fruntaşă;
polis (gr.) - cetate, oraş;
polymathes (gr.) - savanţi, enciclopedişti;
po-ni-ki-ja - veche denumire miceniană pentru roşu;
pontifex (lat.) - pontif;
pontifex maximus (lat.) - marele preot la romani;
pontus (lat.) - pod, pontos la greci;
popol (quiché) - popor; sfat, rogojină;
populo terrae (lat.) - oamenilor locului;
porphyrion (gr.) - camera roşie unde se năşteau regii bizantini;
porphyrios (gr.) - roşu;
post factum (lat.) - ulterior, după consumarea faptului;
potlatch - cadou, dar;
potnia theron (gr.) - stăpâna animalelor;
praeparatio (lat.) - pregătire;
praxis (gr.) - practică;
pretty (eng.) - frumos, dar şi foarte (very);
primitia (lat.) - primele roade oferite zeilor, pârga;
primo (lat.) - în primul rând;
primum mobile (lat.) - energia (considerent filosofiic);
primum vivere deinde philosophare (lat.) - mai întâi să trăim, apoi să filozofăm;
primus (lat.) - primul;
pro (lat.) - pentru;
pseudoïs nayaur (lat.) - nahyur, capra tibetană;
psyché (gr.) - suflet, psihic;
pterna /phterna (gr.) - călcâi;
pukao - numele pietrelor roşii de pe creştetul moailor;
pu’t’ao (chn.) - strugure;
pyramis (gr.) - piramidă;
pyros (gr.) - foc;
pythia (gr.) - profetesă;
pythoigia (gr.) - desfundarea butoaielor;

665
pythos (gr.) - vas mare de lut, butoi; pl.: pythoi.

qadi (sem.) - judecător la arabi, cadiu;

quadriga - car cu patru cai înhămați;
quandoque bonus dormitat Homerus (lat.) - uneori mai doarme şi bunul Homer;
quasi (lat.) - ca şi, aproximativ;
quiché - idiom mezoamerican considerat urmaş direct al limbii maya-şilor;
quid prodest? est fecit quid prodest (lat.) - cui foloseşte? făptaşul e cel care profită;
quytet (alb.) - cetate, oraş.

Rabe (ger.) - corb;

rad (rus.) - bucuros;
radostǐ (rus.)=bucurie;
raduga (rus.) - curcubeu;
rainbow (eng.) - curcubeu;
rajas (skr.) - mişcarea, energia la hinduşi;
(att) rakka (sued.) - a rade, a bărbieri;
ram (eng.) - berbec;
ram (pers.) - bucurie, fericire;
ram (ebr.) - înălţime;
Ramm (ger.) - berbec;
(to) rape (eng.) - a răpi, a viola;
raphayim/rephayim (ebr.) - uriaşii biblici;
(á) rappe (nor.) - a şterpeli;
Rat (ger.) - sfat;
Rathaus (ger.) - clădirea Sfatului;
ratu (pers.) - judecător;
raut/routh (scot.) - avere, bogăţie;
rå (sued.) - zână din basme;
råda (sued.) - idem;
(att) råda (sued.) - a sfătui;
rebekkah (ebr.) - oiţă, mieluşea;
red (eng.) - roşu;
reda (sued.) - ordine, dar şi claritate;
*reg (i.-e.) - rege;
reghel (ebr.) - picior;
reich (ger.) - (adj.) bogat;
Reich (ger.) - regat;
ren (chn.) - om;

666
resen (sem.) - sirian;
Resen (sem.) - Siria, dar şi numele unei cetăţi întemeiate de Nimrod;
resnal - numele etruscilor pe limba lor;
respiro (it.) - pauză;
rex (lat.) - rege;
rhapsodos (gr.) - ţesător; poet antic, rapsod;
ric/rich (germ. vechi) - rege;
rideo (lat.) - a râde;
ridhika (swh.) - a fi mulţumit, satisfăcut;
ripa (lat.) - mal;
rod (eng.) - toiag, baghetă magică;
rod (rus.) - neam;
rodina (rus.) - patrie;
roditĭ (rus.) - a procrea;
roditeli (rus.) – părinţi;
rosh (ebr.) - cap, şef;
Ross (ger.) - cal, armăsar;
rot (ger.) - roşu;
root (eng.) - rădăcină, origine;
routh (scot.) - avere, bogăţie ;
rubeo (lat.) - a fi roșu, a se înroși;
rune (scand.) - semne magice, care apoi au devenit literele scandinavilor antici;
ruth (eng.) - milă.

(to) sack (eng.) - a jefui, a devasta;

sabel (basc) - stomac;
sabelli (lat.) - populaţie italiană pre-latină;
sael (isl.) - fericit;
saga (isl.) - poveste, istorie;
sahar (sum.) - praf, pulbere, pământ, nisip;
sahé (eg.) - domn;
sahib (sem.) - domn;
saltare (lat) - a dansa;
salus (lat.) - sărat;
sam (isl.) - (adj.) negru;
sam (sum.) - marfă, preţ; ca verb=a tranzacţiona;
sama/samus (tr.) - numele regelui la tracii semaioi;
saphinim - numele original al samniţilor;
sarah (ebr.) - prinţesă;
satem - limbi ariene ce pronunţă numeralul100 începând cu consoana s; sattva (skr.) -
puritate;

667
satyr (gr.) - personaj mitologic din anturajul lui Dionysos;
saulé (lit.) - soare;
Säule (ger.) - stâlp, coloană; prăjină;
scenario /scenari (it.) - scenariu/scenarii;
Schaum (ger.) - spumă;
scholé (gr.) - repaus, relaxare;
scripta volant (lat.) - cele scrise zboară;
scum (eng.) - spumă;
scurillous (eng.) - injurios, obsecen, abuziv;
secundo (lat.) - în al doilea rând;
sed/hebsed (eg.) - tron, scaun domnesc; numele sărbătoririi a treizeci de ani de la
întronarea faraonului;
sedere (lat.) - a sta, a şedea;
sela (ebr.) - stâncă;
selloi (gr.) - selli, preoţi la Dodona;
sema (gr.) - închisoare;
sema (swh.) - a vorbi;
seme/semea (basc) - fiu;
semĭ (rus.) - şapte;
semo (swh.) - vorbire;
semsw (eg.) - bătrân;
senar (basc) – soț;
senir (sem.) - numele biblic al regilor filisteni;
señor (sp.) - domn;
seren (sem.) - domn, rege filistean;
sericum (lat.) - mătase;
sespankh (eg.) - statuie vie, sfinx;
(to) set/set/set (eng.) - a pune, a aşeza, a stabili;
shalom (ebr.) - pace;
shardina (eg.) - numele sarzilor în cronicile egiptene;
sheba (ebr.) - izvor;
shibboleth (ebr.) - parolă din Vechiul Testament, nedescifrată încă;
si vis pace para bellum (lat.) - dacă vrei pace, pregăteşte-te de război;
Sieg (ger.) - victorie;
sierra (sp.) - munte;
siesta (sp.) - siestă;
siestĭ (rus.) - a mânca;
signor (it.) - domn;
sikim (alb.) - vedere, privire;
sin (eng.) - păcat;
sindh (skr.) - apă; de unde vine numele Indului;
sine ira et studio (lat.) - fără ură și părtinire;
sine qua non (lat.) - indispensabil;

668
sinoikysmos (gr.) - legare, unire rituală cu frânghia;
sinistus (lat.) - judecătorul francilor antici;
sir (eng.) - domn;
(to) sit, sat, sat (eng.) - a sta, a şedea;
site (eng.) - loc, site pe calculator;
skald (isl.) - poet, bard, scald;
skali (isl.) - casă, cămin, gospodărie;
skeu (i.-e.) - a jupui;
skymta (sued.) - spumă;
skytos (gr.) - scit;
skytotomos (gr.) - fabricant de scuturi;
smintheus (gr.) - omorâtorul de şoarici, epitet conferit zeului Apollo;
(to) smite (eng.) - a lovi puternic, a distruge; smijten la olandezi;
sobriquet (fr.) - poreclă, supranume;
sol (lat.) - soare;
sole (it.) - soare;
solĭ (rus.) - sare;
solid ground (eng.) - teren sigur, temei solid;
solus (lat.) - singur, unic;
solyom (mg.) - şoim, erete;
son (eng., isl.) - fiu;
soma (gr.) - corp;
sophistry (eng.) - sofistică;
sorok (rus.) - patruzeci;
soul (eng.) - suflet;
(to) spare (eng.) - a economisi;
spartoi (gr.) - semănaţi;
(to) speak (eng.) - a vorbi;
speech (eng.) - discurs, cuvântare;
srok (rus.) - soroc, termen;
staff (eng.) - echipă de conducere, personal;
stag (eng.) - cerb;
status quo (lat.) - situaţie anterioară;
Storting - parlamentul norvegian;
strategos (gr.) - strateg, general antic grec;
stream (eng.) - pârâu;
summa (lat.) sumă; gen literar;
summit (eng.) - întâlnire la nivel înalt;
svet (sl.) - lume, lumină;
sviati (croat) - sfânt;
swahili - idiom african din centrul şi vestul Africii;
swan (eng.) - lebădă;
sy/syri (alb.) - ochi (sing. şi plural);

669
symbolon/symbola (gr.) - simbol;
synn (saxon) - încălcare a legii, păcat;
synoichismos (gr.) - uniune, unire;
syrene (gr.) - sirenă;
szem (mg.) - privire;

tabu - strict interzis;

tabula rasa (lat.) - zero, nimic;
tag (sued.) - zi;
tai (chn.) - (adj.) mare;
tak (scot) - a lua;
(to) take (eng.) - a lua;
tall (eng.) - înalt;
taltos (mg.) - şamanul vechilor unguri;
talweg (ger.) - adâncimea maximă a unui curs de apă;
talus (lat.) - călcâi;
tam (sued.) - blând;
tamas (skr.) - ignoranţă;
tan (chn.) - pron. de politeţe: dumnealui;
tang/tanglun (chn.) - a vorbi;
Tanr (tc.) - cealaltă denumire turcă a lui Allah; zeu etrusc;
tarabostes (lat.) - nobili daco-geţi;
(att) tämja - a îmblânzi;
Tarn (ger.) - lac de munte, tău;
tämjing (sued.) - gerunziul verbului att tämja;
tät (sued.) - fruntaş, leader;
tehen (eg.) - obelisc, 501, 503;
tehenu (eg.) - popoarele mării, 187, 501, 503;
tel (sem.) - colină artificială rzultată din demolări;
(to) tell/told/told (eng.) - a spune, a zice, a povesti;
Tellus (lat.) - Pământul;
teo - vocabulă pre-columbiană;
tep (eg.) - cap;
tepé (tc.) - munte;
tepetl (quiché) - partea finală a muntelui Popocatepetl;
tepui - masiv muntos din Guyana-Venezuela;
ter (arm.) - prinţ;
terra/terram (lat.) - pământ;
terra deserta (lat.) - pământ gol, părăsit;
tête (fr.) – cap, faţă;
thalassa (gr.) - mare; tot mare înseamnă şi hals;

670
thane/s (eng.) - domn medieval,;
the (eng.) - articolul hotărât al limbii engleze;
thein (gr.) - a alerga;
theos/theoi (gr.) – zeu/zei;
there is/there are (eng.) - expresii impersonale: este, sunt, există, se află;
there is no place like home (eng.) - vers dintr-un cântec popular englez: „nicăieri nu-i
ca acasă”;
therion (gr.) - animal;
thing (isl.) - parlament, adunare legislativ-judecătorească;
Thingvellir (isl.) - Câmpiile judecăţii;
(to) think (eng.) - a gândi, a considera, a crede, a presupune;
thought (eng.) - gând;
thrakos (gr.) - trac;
Thule (lat.) - ţinutul european extrem-nordic;
Tiere (ger.) - animal;
time is out of joint (eng.) - timpul a luat-o razna, vers hamletian;
ting (chn.) - palat;
to (eng.) - (prep.) la, particulă caracteristică a verbelor nemodale engle-zeşti, të la
albanezi;
tolle, lege (lat.) - ia de citeşte!;
tomb (eng.) - mormânt, gr.: tymbos;
tongue (eng.) - limbă, gra;
torna (lat.) - comandă militară de întoarcere;
torna, torna, fratre (pre-rom.) - întoarce-te frate;
top (eng.) - vârf, culme;
tra (it.) - printre, în rândul;
trabant (ger.) - gardă domnească de palat;
traduttore tradittore (it.) - zici traducător zici trădător;
tragos (gr.) - piele de capră folosită la Dionysii, de la care a venit nume-le tragediei;
tranquilitas (lat.) - liniște, pace;
transfurma (lat.) - ordin de schimbare a frontului;
trend (eng.) - tendință, direcție, trend;
trickster (eng.) - personaj mitologic jucăuş şi farseur;
trismegistes (gr.) - atribut al lui Hermes de a însoţi morţii;
(att) tro (sued.) - a crede;
tru (alb.) - creier;
true (eng.) - adevărat;
truth (eng.) - adevăr;
trying (eng.) - încercare;
trygodia (gr.) - recoltă; Athenaios spunea că a generat numele comediei;
tsu (jap.) - (adj.) mare;
tsu-nami (jap.) - val uriaş ce se formează după cutremure;
tuan (mal.) - domn în Malaezia;

671
(to) tuck (eng.) - a mânca pe fugă;
tumbo (swa) - stomac, pântec;
tun (isl.) - curte, ţarc;
twmpath (velș - colină;
(att) ty, tydde, tyd (sued.) - a fugi, a căuta adăpost; a se alia;
tydde (sued.) - fugar; aliat;
tymbos (gr.) - mormânt;
tyranos (gr.) - tiran, conducător al unei cetăţi independente.

uid/vid (gal.) - a vedea;

ukulele - instrument muzical cu coarde din zona Pacificului;
up (eng.) - sus;
ur (basc) - apă;
ur (sum.) - cetate;
Urahn (ger.) - strămoş;
urbs (lat.) - plug latin din lemn;
urbis (lat.) - cetate, urbe;
uri (sum.) - stâlp, toc de uşă;
Ursprung (ger.) – primăvară;
uru (sum.) - înalt, dar şi adânc;
uru (sum.) - potop, inundaţie, furtună;
uru (sum.) - temelie, cetate;
urum (sum.) - rude;
urus (lat.) – bovidee mare din Germania antică, probabil bos primigenius.
űber (ger.) - (prep.) - deasupra, peste.

vae victis (lat.) - vai de învinși;

vaen (isl.) - (adj.) bun;
vagare (lat.) - a umbla;
vagina (lat.) - vagin;
vahiné - femeie;
val/vel - particule ariene implicând mărimea;
valanidia (gr.) - stejar;
(il) Valoroso (it.) - cel valoros, epitet italian conferit lui Mihai Viterazul;
valë (alb.) - val;
vanir (isl.) - tip de zei sudici, opuşi asenilor;
varna (lit.) - corb;
varos (mg.)- oraş;
vates (lat.) - barzii galilor;

672
vëla (alb.) - frate, 493;
velikiĭ (rus.) - (subst.) mare, 112, 198 ;
very (eng.) - foarte, 275;
vera (rus.) - adevăr;
verdad (sp.) - adevăr;
vice versa (lat.) - invers;
vid/uid - a vedea;
viel (ger.) - tot, complet;
vier (germ.) - patru;
vir (lat.) - bărbat;
vira (inca) - lavă;
(at) vist (dan.) - a vedea;
Vitelia - presupus nume al Italiei pre-romane;
voda (rus.) - apă;
voditĭ (rus.) - a conduce;
voina (rus.) - război;
volia (rus.) - voinţă;
volk (rus.) - lup;
volnîi - liber;
volşebnik (rus.) - magician, vraci;
vor-Englisch (ger.) - pre-engleza;
voron (rus.) - corb;
vos (lat.) - (pron.) vouă, pe voi;
vuh (quiché) - carte.
Vulgata (lat.) - versiunea latină a Bibliei;

wah (eg.) - inundaţie;

Wal (ger.) - balenă;
Walhalla (isl.) - marele palat al zeilor nordici;
(to) walk into smb.’s shoes (eng.) - a fi în locul cuiva;
wanax (gr.) - regele micenian;
wang (chn.) - împărat;
well (eng.) - (adv.) bine;
Welsh (eng.) - limba galeză, velșă;
whale (eng.) - balenă;
wildest etymologies (eng.) - cele mai riscante etimologii;
wine (eng.) - vin;
wing (eng.) - aripă;
wingu (swh.) - nor;
(at) wist (dan.) - a vedea;
wit (eng.) - spirit, glumă;

673
witty - spiritual, glumeţ;
wo (chn.) - (pron. pers.) tu;
wr (eg.) - zeu; mare ca adjectiv.

Xbalanque - zeu solar mayas;

xena (gr.) - străinătate;
xenios (gr.) - epitet al lui Zeus iubitorul de oaspeţi;
xi (chn.) - vest;
xiang (chn.) - a învăţa;
xi-huan (chn.) - a plăcea;
xin (chn.) - inimă;
xin-fu (chn.) - fericit;
xi-yué (chn.) - plăcere;
xinnian (chn.) - credinţă;
xiung-nu (chn.) - numele chinezesc al hunilor;
xi-wang (chn.) - a spera;
xoanon (gr.) - idol străvechi din lemn;
xué (chn.) - a învăţa.

yam (sem.) - (subst.) mare;

yamyin (sem.) - mări;
yard (eng.) - curte, şantier;
yeled (ebr.) - puşti, pici, copil mic;
yephet (ebr.) - extindere;
ylber (alb.) - arc;
yophé (ebr.) - frumos, 117, 203, 263, 439;
yud (skr.) - a lupta, 398, 430, 476;
yudh (skr.) - luptător, 398, 400, 442 ;
yuddha (skr.) - luptă, 398, 411, 428; 442;
yuding (chn.) - a da ordin, 476;
yun (chn.) - nor, 329;

za ( rus.) - (prep.) pentru; deasupra;

za (luwit) - acesta;
zamani (swh.) - trecut, antichitate;
ze (ebr.) - acesta;
zemlia (rus.) - pământ;

674
zilath molch resnal (etrusc) - regele tuturor etruscilor;
zhi-dao (chn.) - a conduce;
zhu (chn.) - a arăta, a dovedi;
zhuzuó (chn.) - a scrie; carte;
zoon politikon (gr.) - fiinţă sociabilă;
zot (alb.)- zeu.

CUPRINS

Exordiu.....................................................................................................
5 I. Tracii renumiți în
istorie.................................................................12
II. Nordicii în Balcani...........................................................................54

675
III. Ahile Peleianul..............................................................................138
IV. Despre măreţia celor din vechime...............................................175
V. Lumea chineză şi Balcanii.............................................................199
VI. Caii galilor şi ţapii tracilor...........................................................224
VII.Legea care stă în picioare............................................................269
VIII. Aedul Homer..............................................................................287
IX. Din inima Africii...........................................................................295
X. Daci şi români.................................................................................309
XI. Israel - naşterea unei naţiuni.......................................................344
XII. Din nou printre uriași ................................................................431
XIII. Noi supoziţii și aprecieri............................................................475
XIV. Un rezumat al istoriei românilor.............................................494
XV. Despre întemeietori ....................................................................599
Bibliografie selectivă...........................................................................623
Addenda...............................................................................................636

676
677