Pagină 1 din 30

UN FRATE UITAT AL LUI IOAN D. CARAGIANI:

DOCTORUL ALEXANDRU D. CARAGIANI (1848-1905)

Nicolae-Şerban TANAŞOCA
Directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene
al Academiei Române

Documente inedite despre Dr. Alexandru Caragiani şi familia lui dăruite

Bibliotecii Academiei Române. Doamna Suzana Alexandra Dobrescu, născută
Chirţoiu, rezidentă în Franţa, m-a însărcinat să transmit Bibliotecii Academiei Române
un număr de acte, fotografii şi alte documente care au aparţinut bunicului matern al
Domniei Sale, doctorul Alexandru D. Caragiani (1848-1905), fiicelor acestuia sau altor
membri ai familiei lui. Este vorba de: diploma de bacalaureat a lui Alexandru Caragiani
(Iaşi, 1871, original) (Anexa 1); traducerea ei legalizată, în limba germană, necesară
înscrierii la Facultatea de Medicină a Universităţii din Viena (original) (Anexa 2);
diploma lui Alexandru Caragiani de doctor în medicină al Universităţii din Viena (1878,
original) (Anexa 3); certificatul de naţionalitate română al lui Alexandru Caragiani,
semnat de Regele Carol I şi Primul Ministru I.C.Brătianu (1878, original) (Anexa 4);
fotografii personale şi de familie (Anexele 8-9); documente referitoare la fiicele lui
Alexandru Caragiani, anume: o fotografie-portret şi copia brevetului de pilot aviator ale
Elenei Stoenescu-Caragiani (1887-1929), prima femeie aviator din România (Anexa 11-
12); brevetul Ordinului Crucea Regina Maria clasa I (1918) şi al medaliei Crucea
Comemorativă a războiului 1916-1918 fără barete (1921) primite de Suzana Chirţoiu-
Caragiani pentru meritele ei de asistentă sanitară voluntară în Războiul de Reîntregire
(Anexele 5-6). Se adaugă tuturor acestora documente referitoare la donaţia de
instrumente medicale şi fotografii ce au aparţinut Doctorului Alexandru Caragiani
făcută în 1977 Facultăţii de Medicină Militară din Bucureşti de Doamna Suzana Chirţoiu-
Caragiani, care a donat tot atunci şi decoraţiile şi brevete primite de Domnia Sa ca
infirmieră voluntară în timpul Primului Război Mondial (Anexele 13. 1, 13. 2).
Aceste documente, împreună cu informaţiile orale primite din partea Doamnei
Suzana Alexandra Dobrescu m-au ajutat să desluşesc cât de cât profilul personal,
intelectual şi moral şi cursul vieţii doctorului Alexandru Caragiani, dar m-au şi
 Pagină 2 din 30

determinat să-mi îndrept, în sfârşit, atenţia asupra arhivei personale încă inedite a
fratelui său mai vârstnic, acad. Ioan D. Caragiani, aşa cum mă îndemnase cu decenii în
urmă neuitatul Profesor Victor Papacostea şi să încep o cercetare, ce se anunţă rodnică,
asupra personalităţii şi activităţii lui ştiinţifice şi politice1. Pentru redactarea paginilor
de faţă, am folosit şi informaţii din alte surse scrise şi orale vrednice de crezare de care
am beneficiat: evocarea Doctorului Alexandru Caragiani şi a fiicelor sale Suzana şi Elena
datorată Locotenentului Colonel Dr. farmacist Constantin Iugulescu, bazată pe datele
comunicate de familie cu prilejul donaţiei amintite, recepţionate de acesta în numele
Facultăţii de Medicină Militară, corespondenţa acad. Ioan D. Caragiani, colecţia de
documente inedite referitoare la redeşteptarea naţională a aromânilor, culese şi
pregătite pentru tipar de Victor Papacostea şi Mihail Regleanu2, date genealogice şi
prosopografice cunoscute prin tradiţii de familie şi comunicate mie de Doamnele
Roxane Reboul de Wissner3, Elena (Nuţa) Demetrescu Demer, născută Papahagi4 şi
Alexandra Bellow, născută Bagdasar5, de Domnii arhitect Nicolae Petraşincu6 şi Acad.
Prof. Răzvan Theodorescu7, cărora le mulţumesc şi pe această cale, precum şi tradiţii
orale ale familiilor Badralexi şi Hagigogu, din care descind eu însumi pe linie maternă,

1 Am valorificat prin comunicări şi urmează să editez în volum corespondenţa lui Ioan D.Caragiani
referitoare la mişcarea de redeşteptare naţională a aromânilor şi la unele aspecte mai puţin cunoscute ale
acesteia, precum cooperarea aromânilor cu Liga albaneză de la Prizren sau negocierile în vederea unei
eventuale uniri bisericeşti cu Roma. În unele scrisori primite de la Apostol Margarit se găsesc referiri la
Alexandru (Alexi) Caragiani. Mulţumesc aici Doamnei Gabriela Dumitrescu, şefa departamentului de
manuscrise şi carte veche de la Biblioteca Academiei Române şi echipei Domniei Sale, pentru a-mi fi
înlesnit studierea şi copierea acestei corespondenţe.
2 Volumul fusese lucrat în cadrul Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti, dar iminenta
lui apariţie, anunţată în ultimele numere ale revistei Balcania, nu s-a mai produs. Regimul totalitar
comunist a desfiinţat în 1948 şi Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice din Bucureşti şi revista
Balcania. Regăsind manuscrisul, am valorificat unele dintre documentele cuprinse în el. Am reluat, în
cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, pregătirea întregului volum pentru
tipar.
3 Doamna Roxane Reboul de Wissner este fiica doamnei Marietta Petrescu, vară primară cu doamna
Suzana Dobrescu, fiica Suzanei Chirţoiu-Caragiani.
4 Doamnele Dr. Elena (Nuţa) Demetrescu Demer, născută Papahagi şi Despina Andreescu, rezidente acum
în Germania, sunt fiicele acad. Pericle Papahagi, a cărui mamă, Despa Papahagi, născută Caragiani, era
sora fraţilor Ioan D. Caragiani şi Alexandru D.Caragiani.
5 Doamna Alexandra Bellow, născută Bagdasar, rezidentă în Statele Unite, este fiica Dr. Dumitru Bagdasar
şi a Dr. Florica Bagdasar, a cărei mamă, Anastasia Papahagi era soră cu acad. Pericle Papahagi, aşadar
nepoată de soră a fraţilor Ioan şi Alexandru D. Caragiani.
6 Domnul arhitect Nicolae Petraşincu a avut bunăvoinţa să-mi comunice date genealogice şi
prosopografice despre rudele sale din familia Papahagi, înrudită şi cu familia Caragiani.
7 Domnul Acad. Prof. Răzvan Theodorescu a avut bunăvoinţa să-mi comunice date genealogice privitoare
la familia Stihi, din care descindea cpt. Ion Stihi, ginerele junimistului, ca soţ al Doamnei Margot Stihi, fiica
lui Ioan D.Caragiani. Margot Stihi este cea care a donat Bibliotecii Academiei Române arhiva tatălui ei, pe
care o cercetez de oarece vreme. Bunica paternă a domnului Acad. Prof. Răzvan Theodorescu, doamna
Porfira Theodorescu, născută Stihi, era sora căpitanului Ion Stihi, aşadar cumnata fiicei lui Ioan
D.Caragiani.
 Pagină 3 din 30

referitoare la înrudirea sau încuscrirea lor cu familiile Caragiani, Papahagi şi Margarit8.

Domnul Conf. univ. Lascu Stoica de la Universitatea din Constanţa mi-a comunicat
fotografiile mormântului şi crucii de pe mormântul lui Ioan D.Caragiani şi al soţiei sale
din Cimitirul Eternitatea de la Iaşi (Anexele 10, 1-2), iar Doamna Dr. Zamfira Mihail,
colega mea de la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române a avut
amabilitatea să verifice la faţa locului şi să transcrie textul inscripţiei tombale greu
lizibil în fotografie. Îi datorez descifrarea numelui soţiei lui Ioan D.Caragiani, Lucia
Caragiani, a vârstei şi a datei la care a decedat. Le mulţumesc amândurora şi pe această
cale. Închin însemnările de faţă consacrate doctorului Alexandru Caragiani şi familiei
sale învăţatului meu coleg şi congener aromân Nicolae Saramandu cu prilejul împlinirii
vârstei de 70 de ani.
Relevanţa istorică a personalităţii şi vieţii Dr. Alexandru Caragiani.
Personalitatea şi viaţa doctorului Alexandru Caragiani sunt vrednice de interes nu
numai pentru nota lor de pitoresc balcanic ori sub raport anecdotic, de petite histoire,
ele au o anumită relevanţă curat istorică, întrucât ilustrează în chip pregnant şi
semnificativ aspecte esenţiale ale fenomenului deloc lipsit de importanţă pentru
întregul Sud-Est european care a fost, în secolele XIX-XX, mişcarea de redeşteptare
naţională a aromânilor9. Este vorba, în primul rând, de componenţa, coerenţa şi
motivaţia masei nu tocmai neînsemnate numeric de aromâni încadraţi în această
mişcare, ale cărei premize istorice au putut fi identificate, e drept, în mediul aromânesc
din Balcani şi din diaspora aromânească în Europa Centrală, dar care a căpătat, totuşi, în
ultimă instanţă, pondere istorică, datorită felului în care a fost concepută, coordonată
politic şi susţinută de statul român. În al doilea rând, este vorba de modul şi de măsura
în care numeroşi aromâni antrenaţi în această mişcare au ajuns să se integreze, după
strămutarea voluntară în Ţară, în societatea românească. În sfârşit, este vorba de
particularităţile de mentalitate şi caracter ale aromânilor imigraţi în România şi de

8 Potrivit arborilor genealogici întocmiţi de mătuşa mea Ecaterina Caranica şi de unchiul meu Dr.
Dumitru Badralexi, fraţii Ioan şi Alexandru D. Caragiani şi sora lor, Despa Caragiani, căsătorită cu Pericle
Papahagi, erau veri primari cu străbunicul meu matern Dumitru (Tuşu) Badralexi, iar Apostol Margarit
era unchiul bunicului matern al mamei mele, Apostol Hagigogu.
9 Cea mai importantă cercetare asupra acestei mişcări se datorează lui Max Demeter Peyfuss, Die
Aromunische Frage. Ihre Entwiclung von dn Ursprungen bis zum Frieden von Bukarest (1913) und die
Haltung Österreich-Ungarns, Böhlau, Wien-Köln-Graz, 1974 (Wiener Archiv für Geschichte des
Slawentums un Osteuropas, VIII) cu bibliografie (=Chestiunea aromânească. Evoluţia ei de la origini până
La pacea de la Bucureşti (1913) şi poziţia Austro-Ungariei, traduicere autorizată <de autor> de
N.Ş.Tanaşoca, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994). V. acum şi Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor
din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), Editura Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999.
 Pagină 4 din 30

efectele, adesea paradoxale, ale asimilării lor de către această societate românească,
similare mutatis mutandis efectelor pătrunderii lor în oricare altă colectivitate naţională
din Europa Centrală şi de Sud-Est.
Ioan D. Caragiani, cercetător al aromânilor şi promotor al afirmării
românităţii lor. Născut în comuna Avdela, din Pind, la 10 septembrie 1848, Alexandru
D. Caragiani era fratele mai mic al lui Ioan D. Caragiani (11 februarie 1840, Avdela – 13
ianuarie 1921, Iaşi)10, sub îndrumarea şi ocrotirea căruia s-a maturizat şi integrat în
lumea românească.
Distinsă personalitate a culturii româneşti, Ioan D. Caragiani îşi datora formaţia
intelectuală, asemenea tuturor aromânilor din generaţia sa, şcolii greceşti. Studiile
elementare şi le-a făcut în Avdela Pindului şi la Dămaşi, localitatea de iernatec a
păstorilor transhumanţi avdeliaţi. Îmbinând deprinderea cititului cu însuşirea
elementelor esenţiale ale religiei creştine şi familiarizarea elevilor cu principalele cărţi
de cult, şcoala elementară grecească urmată de Ioan D. Caragiani era întru totul similară
şcolii elementare româneşti a vremii, sugestiv evocate în Amintirile sale de Ion Creangă.
Studii umaniste de nivel mediu a făcut, în greaca veche, la Gureanţă şi Vlaho-Clisura,
unde funcţiona ca profesor Apostol Margarit. S-a înscris apoi la Universitatea ottoniană
din Atena, care i-a conferit, după patru ani de studenţie (1857-1861) şi trecerea
examenelor de rigoare, licenţa în filologie.
La Atena, Ioan D. Caragiani i-a cunoscut pe veteranii luptelor armate pentru
independenţa Greciei. Mulţi dintre aceştia erau „căpitani”, „armatoli” şi „clefţi” aromâni
care, potrivit mărturiei viitorului junimist, aspiraseră să restaureze „Romeicul” bizantin
(ἡ Ῥωμαικὴ βασιλεία), Imperiul roman constantinopolitan, creştin-ortodox şi
cosmopolit, de limbă elină, şi se declarau dezamăgiţi de caracterul naţionalist, exclusiv
grecesc, imprimat statului pentru edificarea căruia luptaseră şi se jertfiseră, nu în mică
măsură, ei înşişi11. În această epocă zisă a romantismului, când specificitatea naţională
era preţuită pretutindeni în Europa ca un izvor şi un criteriu de valoare atât în cultură
cât şi în politică, lumea balcanică încerca să se restructureze şi ea în forme naţionale
corespunzătoare spiritului vremii, proces care avea să fie însoţit inevitabil, în
împrejurările geo-politice şi istorice date, de aprige conflicte între popoarele care o

10 Data naşterii lui Ioan D. Caragiani trebuie verificată. Potrivit inscripţiei de pe crucea ce-i străjuieşte
mormântul, el ar fi trebuit să fi fost născut la 11 februarie 1841, nu 1840, v. mai jos n. 20.
11 Cf. Pericle Papahagi, Introducere la Ioan D. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula
Balcanică, I, Bucureşti, 1929, p. IV-V.
 Pagină 5 din 30

compuneau. Ideea identităţii etnice româneşti a aromânilor, promovate statornic de

intelectualii români din cele mai vechi timpuri, a început acum să-şi facă tot mai mult loc
în opinia publică aromânească, în urma contactelor „românilor balcanici” cu paşoptiştii
exilaţi în Imperiul otoman. Ea l-a cucerit curând şi pe Ioan D. Caragiani, care a emigrat în
România, în 1864, stabilindu-se la Iaşi. A funcţionat iniţial ca profesor de limba elină la
Liceul Naţional (1864-1870), apoi ca profesor suplinitor şi, în cele din urmă, ca profesor
titular de istoria literaturii eline la Universitate (1866-1904), iar de la un moment dat şi
ca Director al Bibliotecii Centrale din capitala Moldovei (1878-1901)12. În calitate de
reprezentant, alături de Dimitrie Cozacovici, (1790-1868)13, al aromânilor, socotiţi
români răzleţiţi de secole în Balcani, trăitori în ţinuturi cu neputinţă de cuprins
vreodată în hotarele statului naţional, dar parte componentă a neamului românesc, a
fost membru fondator al Societăţii Academice Române (22 aprilie 1866), devenite
ulterior Academia Română. A fost ales, în două rânduri, Preşedinte al Secţiunii Literare a
Academiei Române (1910-1913, 1918-1921). S-a spus că la “Junimea”, al cărei membru
a fost dintru început, şi unde era în vigoare principiul „anecdota primează”, „bine
hrănitul Caragiani” împărţea cu „diaconul Ion Creangă” reputaţia de neîntrecut
povestitor de snoave în stil rabelaisian; în realitate, nu era apreciat mai puţin ca
desăvârşit elenist şi cunoscător temeinic al istoriei, graiului şi culturii aromânilor. A
colaborat cu studii ştiinţifice şi traduceri literare din greaca veche la “Convorbiri
Literare”. A publicat un masiv Curs complet de grammatica elenă, 2 vol., Iaşi, 1870-1872,
unul dintre primele tratate de gramatică a vechii limbi greceşti apărute în româneşte. A
tradus pentru prima dată integral în limba română, în proză, poemele homerice Odiseea
şi Batrachomyomachia (Iaşi, 1876), cartea a doua din Pasiunile lui Aristotel (Bucureşti,
1884), a publicat fragmente din Iliada – tradusă, pare-se, şi ea, pentru prima dată, în
întregime în româneşte – şi tălmăciri din alte texte clasice eline, dar şi din folclorul
neogrecesc.
Ioan D. Caragiani a fost primul cercetător sistematic al istoriei şi folclorului
aromânilor. După articolul Românii din Macedonia şi poezia lor populară, cu care a

12 În această calitate, a avut o polemică vie cu Nicolae Iorga, v. I.Caragiani, Neadevărurile calomnioase ale
profesorului Nicolae Iorga în privinţa Bibliotecei Centrale din Iaşi, Bucureşti, 1899, 56 p.
13 Despre Dimitrie Cozacovici, vezi Stere Diamandi, Dimitrie Cazacovici, în volumul de autor Oameni şi
aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, p. 266-281; Dorina N.Rusu, Membrii Academiei Române.
Dicţionar, Bucureşti, 20033, s.n. Cozacovici.
 Pagină 6 din 30

debutat în “Convorbiri literare”14, importantele lui Studii istorice asupra românilor din
Peninsula Balcanică, a căror tipărire o începuse el însuşi, în 1891, inaugurează, la noi,
cercetarea metodică a istoriei aromânilor. Din păcate, ele n-au putut fi editate în
întregime decât postum, sub auspiciile Academiei Române, de nepotul lui de soră,
lingvistul şi folcloristul Pericle Papahagi (1872, Avdela – 1943, Bucureşti), membru
corespondent al Academiei Române (din 1916)15. Pentru a demonstra ştiinţific ceea ce
cunoştea empiric, anume că marii eroi ai luptelor armate pentru eliberarea Greciei,
celebraţi în cântecele populare greceşti, în memorialistica fruntaşilor revoluţiei elene şi
în istoriografia greacă, au fost aromâni, autorul a întreprins o vastă cercetare pe teren,
identificând localităţile de origine ale acestor luptători, mai toate aromâneşti, studiind
onomastica lor în contextul general al onomasticii aromâneşti şi balcanice, cercetând
modul în care folclorul aromânesc şi cel grecesc au păstrat şi glorificat amintirea acestor
iluştri „vlahi” şi punând în evidenţă caracterul aromânesc al toponimiei din regiunile lor
de provenienţă. Prin aceste studii care, cu impresionantă erudiţie şi spirit critic, pun în
valoare investigaţii pe teren, izvoare istorice scrise de varii provenienţe, tradiţii orale
aromâneşti şi greceşti consemnate în culegeri de folclor, literatură istorică şi
memorialistică referitoare la revoluţia greacă, observaţii privitoare la modul de viaţă şi
instituţiile specifice aromânilor, memorii de călătorie în Balcani, Ioan D. Caragiani se
vădeşte a fi cel mai bun cunoscător, nu numai prin lecturi, ci, mai ales, prin contact
direct şi trăire personală, al realităţilor aromâneşti din Peninsula Balcanică din secolul
al XIX-lea.
În acelaşi timp, Ioan D. Caragiani a fost unul dintre iniţiatorii mişcării de
redeşteptare naţională a aromânilor, pentru reintegrarea cărora în naţiunea şi cultura
românească a militat cu deosebită energie şi convingere. A jucat un rol extrem de
important, discret, dar eficient, foarte apreciat de Regele Carol I şi de personalităţi de
frunte ale politicii româneşti – Christian Tell, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ionescu de la
Brad, Dimitrie Bolintineanu, C.A.Rosetti, V.A.Urechia, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu,
Dimitrie Sturdza, Ion C. Brătianu, Ioan Papiniu – în politica balcanică a României privind

14 Românii din Macedonia şi poezia lor populară, “Convorbiri literare”, II, 1868-1869, p. 335 şi urm.
15 Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, I-II, Bucureşti, 1929-1941. Prima parte a
acestor studii, pregătite să apară ca supliment la „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”, vol. VI, p.
1-272, editată de Gr. G. Tocilescu, era culeasă în 1891, sub supravegherea autorului lor, dar tipărirea n-a
mai putut fi continuată. Cele 17 coli de tipar au fost editate în volum în 1929, de Pericle Papahagi, iar
partea a doua, rămasă redactată în manuscris, a fost culeasă şi editată abia în 1941 de acelaşi Pericle
Papahagi.
 Pagină 7 din 30

“chestiunea aromânească”. A înfruntat nu o dată riscuri uriaşe, punându-şi în primejdie

libertatea şi chiar viaţa. A contribuit dintru început, în strânsă cooperare cu monahul
aromân athonit Averchie (ca laic, Atanasie Iaciu Buda), cu care se şi înrudea, la
selectarea şi formarea în Institutul macedoromân de la mănăstirea Sfinţii Apostoli din
Bucureşti a primilor institutori aromâni, meniţi să fondeze şcoli româneşti în Balcani16,
iar ulterior la organizarea şi dezvoltarea reţelei de şcoli şi biserici româneşti pentru
aromâni în Imperiul otoman17. Asumând din proprie iniţiativă prerogativele unui
reprezentant cu depline puteri al aromânilor în România, recunoscut ca atare de
oficialităţile româneşti, a fost un factor extrem de eficient de comunicare între statul
român şi aromâni. A îndeplinit, în numele României şi al aromânilor deopotrivă, misiuni
oficioase în Imperiul otoman şi în Italia pentru a promova, în felul său, politica statului
român şi a aromânilor românizanţi în „chestiunea aromânească”. Împreună cu Apostol
Margarit (1832, Avdela - 1903, Bitolia)18, Inspectorul general al şcolilor româneşti din
Imperiul otoman, a negociat, fie direct, fie indirect, cu liderii Ligii albaneze zise „de la
Prizren” încheierea unei alianţe între albanezi şi aromâni în vederea luptei comune de
rezistenţă, chiar armată, împotriva anexării Tesaliei şi Epirului de către Grecia, anexare
pe care Congresul de la Berlin era dispus să o valideze, ba chiar pentru idealul
constituirii unui stat confederal, de tip cantonal, albano-român pe teritoriul acestor
provincii istorice. Acţiunea era susţinută de factorii de decizie din România, în frunte cu
regele Carol I. Cu acordul tacit al aceloraşi factori, a început, la Vatican, negocieri vizând
eventuala unire a aromânilor cu Biserica romano-catolică, în cazul în care Patriarhia
ecumenică nu le-ar fi acordat, aşa cum cereau, dreptul la instituirea unui exarhat pentru
ei19. Potrivit inscrpţiei tombale, Ioan D. Caragiani s-a stins din viaţă la 13 ianuarie 1921,

16 V. de pildă V.Papacostea-M.Regleanu, Documentele redeşteptării, 5. 1865, Octombrie 28. Raportul

profesorului I. Caragiani asupra însuşirilor didactice ale tinerilor veniţi din Macedonia (A.S. Min. Instr.
Dos. Nr. 738/865, f. 23). V. de asemenea I. I. Velicu, Institutul de la Sfinţii Apostoli şi începutul mişcării de
redeşteptare a românilor macedoneni, în Revista istorică română, 11-12, 1941-1942, p. 272-286.
17 V. de pildă V.Papacostea-M.Regleanu, Documentele redeşteptării, 14. 1866, Iulie 6. Ordonanţa
Ministrului Instrucţiunii pentru trimiterea profesorului I. Caragiani în Macedonia să aducă 20 tineri la
şcolile din România (A.S. Min. Instr., Dos. Nr. 975/66, f. 3). Bogata corespondenţă inedită a lui Ioan D.
Caragiani de care mă ocup în prezent şi documentele din fondul Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor de la
Arhivele Naţionale reflectă rolul lui decisiv în dezvoltarea reţelei de şcoli româneşti în Balcani. Cf. şi Max
Demeter Peyfuss, Die Aromunische Frage, passim.
18 Pentru biografia şi activitatea lui Apostol Margarit, v. Mihail Pinetta, Apostol Margarit, Iaşi, 1940; Stere
Diamandi, Apostol Margarit în Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti, 1940, p. 321-369; Max
Demeter Peyfuss, Die Aromunische Frage, passim.
19 Am făcut în legătură cu toate acestea, la 7 iunie 2011, în Institutul de Studii Sud-Est Europene al
Academiei Române comunicarea Episoade uitate din istoria „chestiunii aromâneşti” în lumina
 Pagină 8 din 30

la Iaşi, „în vârstă de 79 ani”, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea alături de soţia
lui, Lucia Caragiani, „moartă la 3 decembrie 1907 în vârstă de 54 ani”, despre care nu
am putut încă afla mai multe date20. A avut o singură fiică, Margot, căsătorită cu
căpitanul Ion Stihi. Margot Stihi a donat Academiei Române, în 1928, bogata arhivă a
părintelui ei21.
Personalitatea şi viaţa doctorului Alexandru D. Caragiani. În spiritul
etosului tradiţional aromânesc, Ioan D. Caragiani a fost statornic preocupat de soarta
mai tinerilor lui fraţi şi surori, de care se simţea răspunzător, mai cu seamă după
moartea părinţilor22. El l-a făcut să vină lângă sine, la Iaşi, pe fratele său mai mic,
Alexandru, pentru apropiaţi Alexi. Deşi lucrul pare foarte probabil, nu ştim încă dacă
Alexandru D. Caragiani şi-a făcut la Iaşi studiile liceale, avem însă acum, datorită
Doamnei Suzana Dobrescu, dovada documentară oficială că şi-a trecut acolo examenul
de bacalaureat, în faţa unei comisii prezidate de Prof. Ştefan Micle, rectorul
Universităţii23. A făcut apoi, timp de şapte ani (1871-1878), studii de medicină ca
student al Universităţii din Viena, unde a fost întreţinut financiar de fratele său mai
mare Ioan D. Caragiani24. A obţinut diploma de doctor în medicină în 187825.
Însufleţit de patriotism românesc, studentul în medicină la Viena Alexandru D.
Caragiani a ţinut, în 1877, să participe, ca voluntar, la războiul de independenţă al
României26. El a aderat la iniţiativa doamnelor din Societatea de Cruce Roşie de la Iaşi

corespondenţei lui Ioan D. Caragiani, în pregătire pentru tipar. Cf., pentru stadiul anterior al cercetării,
Max Demeter Peyfuss, Die Aromunische Frage, p. 54-77.
20 Potrivit acestei inscripţii tombale, Ioan D. Caragiani ar trebui să se fi născut în 1841 şi nu în 1840, cum
a notat el însuşi într-un caiet de note personale din 1858, citat de Pericle Papahagi în Introducerea sa la
Studii istorice asupra românilor din Peninsula Balcanică, I, Bucureşti, 1929.
21 Informaţie consemnată în fondul personal Ioan D. Caragiani la Biblioteca Academiei Române.
22 Cf. Apostol Margarit către Ioan Caragiani din Bucureşti, la 13 iulie 1878: „Asemenea şi pentru fraţii
voştri care, rămaşi fără tată şi fără mamă, au trebuinţă de o îngrijire şi protecţiune”. Nu este vorba numai
de Despa şi Alexandru, singurii pe care-i cunoaştem, ci de cel puţin încă un frate, căruia Margarit îi
profeţeşte succese similare celor ale lui Alexandru şi de instruirea căruia se ocupă îndeaproape, cf.
Apostol Margarit către Ioan Caragiani, din Bitolia (Manastir), la 28 septembrie 1878: “dacă vom trăi şi
fratele cel mic al vostru va deveni un al doilea Alexi. Am să-l ţân patru-cinci ani la mine, până când să
înveţe şi să scape ἀπὸ τὰ φείδγια (τὰ ῥήματα) lui Gheorghiţi şi la sintacticolu lui Prapa şi pe urmă vi-l voi
trămite nu ἀςύντακτοσ precum a murit cu inima lae”
23 V. mai jos Anexe documentare, nr. 1
24 Cf. scrisoarea lui Apostol Margarit către Ioan Caragiani, din Vlaho-Clisura, la 2 iunie 1877: „Ştiu că şi
D<omnia> Voastră nu vă înlesniţi de bani din cauza multor cheltuieli ce vă cauzează întreţinerea
D<omnu>lui Alexi la Viena, cu toate acestea însă puteţi face ceva spre a-mi veni în ajutor la o nevoie aşa
de grea precum este înzestrarea fiicei mele şi care nevoie cred că are să fie cea din urmă din nevoile
acelea pentru a căror întâmpinare să am necesitate de ajutorul pecuniar al amicilor intimi”.
25 V. mai jos Anexe documentare, nr. 3
26 În acelaşi moment istoric, vărul primar al lui Alexandru D. Caragiani, institutorul Dumitru (Tuşu) G.
Badralexi, străbunicul meu, îi scria lui Cristian Tell o epistolă, oferindu-se să lupte ca voluntar în armata
 Pagină 9 din 30

care organizaseră un spital mobil pentru îngrijirea răniţilor la Turnu Măgurele şi s-a
deplasat acolo cu ambulanţa lor, contribuind la îngrijirea câtorva sute de ostaşi români.
A trecut apoi Dunărea, alături de primii sanitari ai ambulanţei şi a lucrat ca medic sub
zidurile Vidinului, trecând, după căderea Plevnei, când spitalul mobil din Turnu
Măgurele şi-a încheiat activitatea, sub comanda armatei. A fost viu criticat de doamnele
ieşene pentru că s-a simţit dator să-i îngrijească nu numai pe ostaşii români, ci şi pe
răniţii turci. A fost, în schimb, decorat pentru meritele sale de Regele Carol I – care a
apreciat şi această faptă creştinească – şi a primit în dar o trusă elegantă de mică
chirurgie. Trusa doctorului Alexandru D. Caragiani a fost dăruită de nepoata sa de fiică,
doamna Suzana Alexandra Dobrescu, Muzeului Facultăţii de Medicină Militară din
Bucureşti27. După ce i s-a conferit la Viena diploma de Doctor în medicină, Alexandru
D. Caragiani a revenit la Iaşi, unde şi-a practicat o vreme profesiunea. Nu am putut încă
afla nici data exactă a căsătoriei lui cu Zonia Radovici, descendenta unei distinse familii,
înrudită cu familiile boiereşti Moţoc şi Negruzzi, cu proprietăţi la Iaşi, Bârlad şi Tecuci,
nici data stabilirii lui la Tecuci.
Semnificaţiile sociologice ale unei fotografii de familie. O fotografie
reprodusă în Anexele documentare ale acestui articol28 îl înfăţişează pe Dr. Alexandru D.
Caragiani în mijlocul familiei pe care şi-a format-o prin căsătoria cu Zonia Radovici.
Doamna Suzana Alexandra Dobrescu a ataşat fotografiei o schiţă cu numele persoanelor
din această fotogrfafie pe care le-a putut identifica. Doamna Roxane Reboul de Wissner,
descendentă şi Domnia Sa pe linie maternă, din familia Radovici a completat aceste
identificări şi mi-a oferit desluşiri genealogice şi prosopografice cu privire la
descendenţii doctorului aromân şi la cei cu care s-a înrudit prin căsătorie. Reiese
limpede din simpla enumerare a persoanelor identificate în această fotografie şi din
menţionarea gradului lor de înrudire cu Dr. Alexandru D. Caragiani că, apreciat în
virtutea afirmării valorii sale personale ca medic şi ca patriot român, Dr. Alexandru
D.Caragiani a fost acceptat, prin căsătorie, în „lumea bună” românească din vremea sa
în care s-a integrat în chip firesc.

română. Potrivit tradiţiei de familie, Generalul Tell i-a răspuns că misiunea lui ca învăţător român e cel
puţin la fel de importantă ca o misiune ostăşească şi că ar fi de preferat să-şi facă în continuare datoria
pentru care a fost pregătit.
27 Cf. mai jos Anexe documentare, nr. 13 şi evocarea datorată Lt. Col. farmacist Constantin Iugulescu
(dactilogramă) donată B.A.R. de Doamna Suzana Dobrescu.
28 V. mai jos Anexe documentare, nr. 9.
 Pagină 10 din 30

Ca soţ al Zoniei Radovici, Alexandru D. Caragiani avea să devină, aşadar, cumnat

cu Agripina Radovici, căsătorită cu Iancu Cristea, a cărui mamă era Eleonora Negruzzi.
Agripina şi Iancu Cristea au avut mai multe fete. Cea dintâi, Margareta Cristea, s-a
căsătorit cu Generalul Alexandru-Eugeniu Cihoschi (28 august 1869, Bacău – 1931),
fratele lui Stanislas Cihoschi (1868, Bacău – 1924, Băile Herculane), întemeietor,
împreună cu Nicolae Xenopol, al Academiei de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti şi
al Generalului Henric Cihoschi (4 august 1871 Tecuci – 1950, închisoarea Sighet), erou
al Războiului Reîntregirii şi, o vreme, Ministru de Război al României29. O a doua fiică a
Agripinei şi a lui Iancu Cristea, numită tot Agripina, a fost căsătorită cu Constantin
Hogaş, văr primar al scriitorului Calistrat Hogaş, de care a divorţat însă curând30. Este
mama Doamnei Marieta (Mietta) Petrescu şi bunica maternă a Doamnei Roxane Reboul
de Wissner. O a treia fiică a Agripinei şi a lui Iancu Cristea, Natalia Cristea a avut două
căsătorii: cea dintâi, cu viitorul General Constantin (Picky) Z. Vasiliu, s-a desfăcut mai
înainte ca acesta să fi devenit subsecretar de Stat la Interne în guvernul lui Ion
Antonescu, a doua căsătorie a fost cu Iancu Iamandi.
A doua cumnată a Doctorului Alexandru Caragiani a fost Eleonora Radovici. Ea
s-a căsătorită mai întâi cu un Djuvara, descendent şi acesta dintr-o familie de origine
aromânească avdeliată, stabilită de multă vreme în Ţară31, căruia i-a dăruit un fiu, pe
Diamandi (Didi) Djuvara, iar a doua oară cu un moşier bârlădean, Berlescu, căruia i-a
dăruit două fiice, pe Lucia şi Cecilia, surprinse, la vârsta copilăriei, în fotografia
reprodusă mai jos.
Din căsătoria cu Zonia Radovici, lui Alexandru D. Caragiani i s-au născut trei fiice:
Elena, prima femeie aviator din România (13 mai 1887 - 29 martie 1929), căsătorită cu
juristul şi jurnalistul aviator Virgil Stoenescu, Florica, căsătorită cu aviatorul Andrei

29 Tatăl fraţilor Cihoschi, inginerul polonez Alexandru Cihoschi, imigrase în România în urma eşecului
revoluţiei polone anti-ruseşti din 1863. Naturalizat român, a fost numit inginer hotarnic al statului la
Bacău, Tecuci, Bârlad şi Bucureşti. V. pe larg despre familia Cihoschi, Dumitru Preda, Generalul Henri
Cihoski. Un erou al României Mari, Editura Militară, Bucureşti, 1996, de unde am preluat şi datele
referitoare la Stanislas Cihoschi (p.11-13) şi Alexandru Cihoschi (p. 13-15).
30 Informaţie datorată Doamnei Roxane Reboul de Wissner.
31 Într-o listă de locuitori ai comunei Avdela din Pind, întocmită de Ioan D. Caragiani, Studii istorice
asupra românilor din Peninsula Balcanică, II, Bucureşti, 1941, p. 41, figurează un N.Giuvară (264) înrudit
cu Iaciu Buda şi un Cota I. Giuvară (265). Despre înrudirile între familia Giuvară şi arhimandritul Averchie
cf. şi Victor Papacostea, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu privitoare la arhimandritul Averchie, în
Revista aromânească, I, 1, 1929, p. 38 - 55.
 Pagină 11 din 30

Popovici32 şi Suzana, căsătorită cu Ştefan Chirţoiu, viitorul director al Casei Autonome a

Monopolurilor (C.A.M.).
Licenţiată în Drept în 1913, Elena Caragiani (13 mai 1887– 29 martie 1929), fiica
cea mai mare a Dr. Alexandru Caragiani, a făcut de timpuriu o adevărată pasiune pentru
aviaţie, foarte la ordinea zilei în acel moment, când vestitul Louis Blériot (1 iulie 1872 –
2 august 1936) vizitase România, iar inginerul Aurel Vlaicu se afirmase ca tragic pionier
al aviaţiei şi constructor de avioane. De pregătirea ei ca aviatoare s-a ocupat şi
locotenentul-pilot Andrei Popovici, viitor General, care i-a devenit pentru o vreme
cumnat prin căsătoria cu sora ei, Florica33. Primul zbor l-a făcut în 1912, cu fostul ei
partener de echitaţie, căpitanul Mircea Zorileanu (n. 14 octombrie 1883, Bucureşti - 10
februarie 1919, Nervi, Italia), posesor al brevetului românesc de pilot nr. 2, eliberat în
1911, care se va distinge ca aviator combatant în Primul Război Mondial34. S-a înscris la
Şcoala de Pilotaj a Ligii Aeriene a lui George Valentin Bibescu, având drept instructori pe
Constantin Fotescu, apoi pe căpitanul Nicu Capşa, deţinătorul brevetului de pilot nr. 4,
eliberat la Bucureşti.
O dată şcoala terminată, urma să primească brevetul de pilot civil. Cererile în
acest sens înaintate ministrului Spiru Haret şi Generalului Grigore Crăiniceanu i-au fost
însă respinse. S-a dus atunci în Franţa şi s-a înscris la Şcoala Civilă de Aviaţie din
Mourmelon le Grand, în Champ de Chalon, condusă de Roger Sommer, unde a fost
pregătită pentru examenul teoretic şi de zbor, pe care le-a trecut în chip strălucit,
primind Brevetul Internaţional de Pilot aviator cu nr. 1591, din 22.I.1914, emis de
Federaţia Aeronautică Internaţională. A devenit astfel cea dintâi femeie din România
posesoare a unui brevet de aviator şi una din primele zece femei din lumea întreagă

32 Andrei Popovici (14 august 1883, Focşani-1967), a absolvit Şcoala militară în România, Şcoala de piloţi
din Franţa (1912), Înalta Şcoală de Piloţi din Anglia. Iniţial ofiţer de cavalerie, a devenit pilot, comandant
de aviaţie în Primul Război Mondial, s-a distins în calitate de comandat al Grupului aeronautic 2 Tecuci,
fiind decorat cu numeroase ordine româneşti şi străine (Mihai Viteazul, Legiunea de onoare franceză,
Ordinele imperiale ruseşti Sf. Ana şi Sf. Vladimir etc.). A fost director al Aeronauticii în Ministerul de
Război, Director general la Uzinele “Astra” din Arad, Secretar General al Aeroclubului Regal, Preşedinte al
Aero-Club, Director General al Uzinelor I.A.R. de la Braşov şi director al companiei L.A.R.E.S. A fost
corespondent al revistei “Aerial Age” (S.U.A.), deputat. Vezi: Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea, s.n.;
Mihai-Athanasie Petrescu, Un neobosit promotor al aripilor romanesti : Gen. (av.) Andrei Popovici,
www.agonia.net.; Constantin Iordache, Cumnatul savantului Henri Coandă: Andrei, Orizont aviatic, III, 17,
2004, p. 18-19; Constantin C. Gheorghiu, General aviator Andrei Popovici, Editura Militară, 1978
33 Andrei Popovici s-a căsătorit cu Maria Coandă, sora savantului Henri Coandă, după tragicul deces prin
suicid al Florichii Caragiani (informaţie datorată Doamnei Roxane Reboul de Wissner).
34 Despre Mircea Zorileanu, v. Corneliu C. Ionescu – Poetul înălţimilor - Aviator Mircea Zorileanu,
Bucureşti: Editura Militară, 1983; Comandor (r) Constantin Iordache – Un distins aviator de la
începuturile aeronauticii române: Mircea Zorileanu, Bucureşti: Modelism Internaţional, nr. 5-6/2008; cf.
şi articolul anonim din Wikipedia, s.n.
 Pagină 12 din 30

calificate pilot-aviator. La intrarea României în războiul balcanic, Elena Caragiani a

cerut să fie acceptată ca aviator voluntar de război, dar a fost refuzată. Şi-a reiterat
cererea în 1916, în momentul intrării României în primul Război Mondial, deşi ţara
dispunea de numai 26 de aparate de zbor militar, dar a fost din nou refuzată. A formulat
şi înaintat atunci forurilor în drept propuneri în vederea înfiinţării serviciului de aviaţie
sanitară sub egida Crucii Roşii, o prioritate care-i revine întru totul, dar şi această
propunere i-a fost refuzată, pentru a fi realizată mult mai târziu. Decepţionată de
atitudinea autorităţilor române, Elena Caragiani a devenit reporter-aviator pentru
jurnale din Fanţa şi Mexic, călătorind în Africa, Asia şi cele două Americi. Deoarece i s-a
refuzat dreptul de a participa în calitate de combatant la acţiunile de luptă ale armatei
române în Primul Război Mondial, a decis să acţioneze ca infirmieră voluntară, mai întâi
la un spital din Bucureşti, alături de actriţa Maria Ventura, o bună prietenă, apoi la
spitalul creat de ea însăşi împreună cu sora ei, Suzana, la Tecuci. După război, căsătorită
cu avocatul Virgil Stoenescu, el însuşi ziarist, Elena Caragiani s-a stabilit la Paris, şi a
lucrat ca ziarist-aviator în Europa, America, Asia şi Africa, dar, îmbolnăvindu-se de ftizie,
a trebuit să revină în ţară, unde s-a şi stins, la 29 martie 1929, fiind înmormântată la
cimitirul Bellu (fig. 45 bis, locul 13)35.
De acelaşi curaj şi de acelaşi devotament faţă de semeni şi Ţară a făcut dovadă în
timpul Războiului de Reîntregire şi cealaltă fiică a Dr. Alexandru Caragiani, Suzana
Caragiani, prin căsătorie Chirţoiu, mama doamnei Suzana Dobrescu36. Suzana Caragiani
Chirţoiu a activat ca infirmieră voluntară în anii Războiului Întregirii. Îngrijiindu-i pe
răniţii români, ea s-a îmbolnăvit de tifosul exantematic care decima, în timpul retragerii
din Moldova, rândurile oştirii române. Însănătoşită cu greu, a refuzat totuşi perioada de
convalescenţă şi s-a reîntors, alături de sora ei Elena, la munca de infirmieră în spitalul
pe care-l înfiinţaseră la Tecuci. Pentru abnegaţia exemplară cu care s-a dedicat îngrijirii
răniţilor, Suzana Caragiani a primit din partea Regelui Ferdinand I Ordinul Crucea
Regina Maria cl. I şi Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918 fără barete şi a fost

35 Pentru datele despre Elena Caragiani, sunt îndatorat următoarelor surse: Firoiu, V., Amazoanele
cerului, Albatros, Bucureşti, 1980; Constantin Ucrain, Dumitru Crăciun, Prima româncă aviatoare (Elena
Stoenescu Caragiani), în Icarii din Carpaţi, Scrisul românesc, Craiova, 1986, p. 71-75; Marcu, George
(coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009; Elena
Şenchea-Popescu, Elena Caragiani, www. aviatori.ro, s.n.
36 A fost căsătorită cu Ştefan Chirţoiu, director al Casei Autonome a Monopolurilor. Informaţiile despre
activitatea Suzanei Caragiani ca infirmieră voluntară în primul război mondial le datorez evocării mai sus
citate a Lt.Col. farmacist Constantin Iugulescu.
 Pagină 13 din 30

tratată cu respect, chiar şi în anii regimului comunist, de reprezentanţii Oştirii.37 Pilda

de patriotism şi conştiinţă românească a Dr. Alexandru Caragiani, participant voluntar,
ca student în medicină, la Războiul de independenţă al României, le-a însufleţit, aşadar,
şi pe fiicele sale, infirmiere voluntare în istoricele momente ale Războiului de Întregire
a ţării.
Solidarităţi de clan la aromânii cu sentimente româneşti. La o cercetare mai
atentă, aromânii românizanţi din Balcanii secolelor XIX-XX, grupare distinctă cultural şi
politic, ni se înfăţişează ca un adevărat clan, cu ramificaţii întinse deopotrivă în
Peninsula Balcanică şi în România, foarte influent în diferite medii balcanice şi chiar
extrabalcanice. Consistenţa şi solidaritatea acestei grupări sunt date nu numai de
ideologia naţională care-i animă pe membrii ei, ci şi de vechile înrudiri de sânge şi
alianţe matrimoniale încheiate între familiile lor în spiritul modului de viaţă patriarhal
tradiţional caracteristic păstorilor aromâni.
Cazul familiei Caragiani confirmă elocvent cele mai sus afirmate. Familia
Caragiani era o familie avdeliată de celnici38 înrudită şi încuscrită cu alte familii
celnicale, de origine avdeliată sau nu, precum familiile Iaciu Buda, Papahagi, Margarit şi
Tulliu, din Avdela, familiile Badralexi (descendentă din Bardă Alexi, devenit Badralexi,
Μπατραλέξι) şi Hagigogu (la origine Buzbuchi), emigrate din Avdela şi stabilite în
muntele Vermion, în regiunea Veriei (azi, departamentul Imathia) sau familia
cruşoveană Petraşincu39.
Toate aceste familii erau angajate în mişcarea de redeşteptare naţională a
aromânilor. Mama fraţilor Ioan şi Alexandru D. Caragiani era fiica celnicului Alexi Bardă
(Badralexi) care, în urma unui conflict cu un subaşi, pe nume Brahu, reprezentantul

37 V. mai jos Anexe documentare, nr. 5-7

38 Celnici, din sl. „čelnik”, „fruntaş”, în greacă τςέλιγγασ, tradus de bizantinul Kekaumenos, în sec. XI, prin
ςτρατηγόσ, „general”, „prefect” de provincie, erau numiţi şefii comunităţilor patriarhale de vlahi sau
români balcanici. La aromâni, celnicul era conducătorul, în principiu ereditar, al unei grupări de câteva
zeci de familii (fumel’i) înrudite, numite fălcare, termen obscur, provenit, crede T.Papahagi DDA, s.u., din
lat. *falcalis, „în formă de seceră”. Era numit şi cu termenul de origine turcă „kihăie”, < tc. kehaia. Arom.
„čelnic” sau „kihăie” este echivalent cu „knez”, „katunar”, „caput catonis”, „primikiur”, termeni întâlniţi în
texte medievale referitoare la alte grupuri de români balcanici, în primul rând la cei din spaţiul dominat
de ramura occidentală a slavilor de sud. Cf. Anca Tanaşoca, Vechimea şi răspândirea „cătunului” vlah în
Peninsula Balcanică în Evul mediu şi Anca Tanaşoca, Autonomia vlahilor din Imperiul otoman în secolele
XV-XVII, în Anca Tanaşoca şi N.Ş.Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică, Contribuţii la istoria
romanităţii balcanice, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004, p. 77-92 şi p.93-116. Despre celnicat, ca
formă de nobilitate la aromâni vezi Ioan D. Caragiani, Studii istorice asupra românilor din Peninsula
Balcanică, I, Bucureşti, 1929, p. 50-51; despre pătura nobiliară a românilor balcanici, v. Silviu Dragomir,
Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în Evul mediu, Bucureşti, 1959, p. 110-121
39 Cf. Nicolae Messailă (arh. N. Petraşincu), Ascendenţă, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2010.
 Pagină 14 din 30

autorităţii satrapului albanez musulman din Ianina Ali Paşa în Avdela, a emigrat,
împreună cu fălcarea sa şi cu turmele de oi şi capre, în Peninsula Calcidică, apoi în
muntele Vermion, unde a întemeiat, după revoluţia greacă din 1821, probabil pe ruinele
unui sat grecesc distrus de otomani, importanta aşezare aromânească pastorală Călivele
al Badralexi (anterior Selia de Jos, azi Kato Vermion)40. Mai târziu s-au instalat aici şi
alte familii avdeliate41. Ulterior s-au mai strămutat în vecinătate alţi avdeliaţi, fălcarea
celnicului Sterie Hagigogu, care a întemeiat, tot pe ruinele unui sat grecesc, aşezarea
pastorală aromânească Xirolivadi, unde au venit să se aşeze aromâni din Samarina şi
Blaţa.42. Un alt nepot de fiică a lui Alexi Bardă, aşadar un văr primar al fraţilor Caragiani,
Atanasie Iaciu-Buda (1806 sau 1818 ?- post 1875), devenit, prin intrarea în monahism,
Averchie a fost faimosul recrutor al tinerilor aromâni aduşi la Bucureşti pentru studii în
Institutul macedo-român de la mănăstirea Sfinţii Apostoli, şcoală normală specială,
întemeiată prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi pusă sub direcţia acestui
monah43. Ioan D. Caragiani a fost profesorul care i-a examinat, în limba greacă, pe tinerii
aduşi de Averchie, în vederea repartizării lor în diferite cicluri de învăţământ44. Între
aceşti tineri se număra şi un alt văr primar, după mamă, al fraţilor Caragiani, Dumitru
(Tuşu) Badralexi, nepot de fiu al lui Alexi Bardă, care a devenit întemeietorul primei
şcoli româneşti din zona Veriei, cea din localitatea întemeiată de bunicul său. Este de
reţinut că adepţi ai afirmării şi cultivării identităţii româneşti a aromânilor au devenit în

40 V. N.Ş.Tanaşoca, Aşezarea aromânilor în regiunea Veriei. Un izvor inedit : cronica lui Petre Badralexi, în
Anca Tanaşoca şi N.Ş.Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică, Contribuţii la istoria romanităţii
balcanice, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2004, p. 173-181
41 Aşa a fost propria mea familie, Tanaşoca.
42 Aşa au fost familiile Caprini, din care descindea Zoe, soţia lui Apostol Hagigogu, fiul lui Stere şi familia
Haşotti.
43 Despre Arhimandritul Averchie v. Victor Papacostea, Însemnările lui Ioan Şomu Tomescu privitoare la
arhimandritul Averchie, în Revista aromânească, I, 1, 1929, p. 38 – 55. Ioan Şomu Tomescu relatează
pitoresc călugărirea orfanului adolescent Averchie, fugit în ascuns la Sf. Munte, pe care celnicul Alexi
Bardă, tutorele lui a încercat să o împiedice sub ameninţarea incendierii mănăstirilor de acolo. V. de
asemenea Stere Diamandi, Părintele Averchie în Oameni şi aspecte din istoria aromânilor, Bucureşti,
1940, p. 301-320; Max Demeter Peyfuss, Die Aromunische Frage, p. 40-43; N.Ş.Tanaşoca, Christian Tell şi
„chestiunea aromânească” în lumina unor documente inedite, în Anca Tanaşoca şi N.Ş.Tanaşoca, Unitate
romanică şi diversitate balcanică, Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Editura Fundaţiei PRO,
Bucureşti, 2004, p. 197-210. Principalele documente referitoare la Arhimandritul Averchie au fost
adunate de V.Papacostea şi M.Regleanu în culegerea lor rămasă inedită Documentele redeşteptării
macedoromâne, unele au fost publicate de V.Papacostea, Documente aromâneşti dintre 1860 şi 1870, în
Revista aromânească, I, 1, 1929, p. 81-87 ; I, 2, 1929, p. 169-177.
44 Rezultatele examinării primei serii de tineri aromâni veniţi la studii în România de către Ioan D.
Caragiani este consemnată în raportul său din 28 octombrie 1865 adresat Ministrului Instrucţiunii
V.A.Urechia (Ar.St. Min.Instr. dos. Nr. 738/865, f. 23). Prin Ordonanţa Ministrului Instrucţiunii V.A.Urechia
din 6 iulie 1866 (Arh.St., Min.Instr. dos. Nr.975/66, f.3), Ioan D. Caragiani este împuternicit să
călătorească în Macedonia spre a aduce în Ţară 20 de tineri aromâni care să primească adecvata calificare
ca institutori pentru şcolile româneşti din Macedonia.
 Pagină 15 din 30

cele din urmă şi alţi doi veri primari ai fraţilor Caragiani, din familia Badralexi, Petre
Badralexi (1837-1919) fratele mai sus amintitului Dumitru (Tuşu) şi vărul lor primar
Pavel Badralexi. Ca şi Ioan D. Caragiani, Petru şi Pavel Badralexi făcuseră studii de nivel
superior la Atena şi, împărtăşind idealurile tineretului grecesc, se angajaseră entuziast
să organizeze participarea aromânilor din muntele Vermion la lupta pentru unirea
Macedoniei cu regatul Eladei. Ei au fost liderii aromânilor antrenaţi în răscoala
antiotomană din anul 1878, condusă de episcopul Nicolae de Kitros, care însă a eşuat. În
consecinţă cei doi veri au fost siliţi să ia, împreună cu alţi lideri revoluţionari, drumul
exilului în regatul greec liber şi s-au stabilit la Atena45. Exemplul lui Petru şi Pavel
Badralexi şi al răscoalei mai sus amintite dovedeşte că nu exista în mentalitatea
aromânilor o opoziţie ireductibilă între conştiinţa lor etnică şi culturală de români şi
conştiinţa civică elenică. Dimpotrivă, afinitatea dintre aromâni şi greci a rămas
întotdeauna, în pofida conflictelor dintre ei, o constantă frapantă a istoriei balcanice46.
Din păcate, nici întreaga opinie publică grecească, nici toţi intelectualii greci nu au
înţeles acest lucru şi au stăruit să impună, de la un moment dat, ideea greşită că
aromânii nu au nimic în comun cu românii, ci ar fi vechi eleni romanizaţi, chiar dacă
învăţaţi ca Panaiotis Aravantinos (1811-1870) încercaseră să împace, raţional şi realist,
adevărul ştiinţific incontestabil despre unitatea de origine şi limbă dintre aromâni şi
români cu adevărul greu de respins că majoritatea aromânilor şi-au însuşit, fără a-şi
renega individualitatea etnică şi lingvistică proprie, conştiinţa civică şi culturală
elenică47. Apostol Margarit, colaboratorul cel mai apropiat al lui Ioan D. Caragiani şi,
după cum reiese din scrisorile sale inedite, un prieten al doctorului Alexandru D.
Caragiani, se înrudea, prin căsătorie, cu cei doi fraţi. Era, în acelaşi timp, unchiul mai sus
pomenitului Apostol Hagigogu, ca frate al mamei acestuia. Erau şi alte legături de sânge
şi încuscriri care îi înrudeau pe fraţii Caragiani cu familia Hagigogu. Sora lor, Despina
(Despa), căsătorită cu un Papahagi, a avut, pe lângă fiul Pericle Papahagi, viitorul
membru corespondent al Academiei Române, o fiică, Anastasia, căsătorită cu inginerul

45 Cf. Ev. Kophos, Ἡ ἐπανάςταςισ τῆσ Μαςκεδονίασ κατὰ τὸ 1878, Tesalonic, 1969; Ὁ ἀντάρτησ
ἐπίςκοποσ Κίτροθσ Νικόλαοσ. Τὰ ἀπομνημονεύματά του καὶ ἡ ἐξέγερςη τῆσ Πιερίασ τὸ 1878, Atena, 1992
46 V. în acest sens o scrisoare a lui Apostol Hagigogu, liderul partidei aromânilor românizanţi din Veria,
citată de Asterios Koukoudis, Μελέτεσ για τούσ Βλάχουσ, τομ. Δ´, Οι Βεργιάνοι Βλάχοι και οι
Αρϐανιτόϐλαχοι τησ Κεντρικήσ Μακεδονίασ, Tesalonic, 2001, p. 150-151- Este locul să amintesc că Petre
Badralexi a scris în dialectul aromân, recurgând la alfabetul latin românesc, mai sus citata cronică
referitoare la venirea bunicului său Alexie Bardă în zona Veriei şi o culegere de snoave şi povestiri rămase
în manuscrisul ajuns în posesia mea.
47 V. în acest sens P. Aravantinos, Μονογραφία περὶ Κουτςοϐλάχων, Atena, 1903.
 Pagină 16 din 30

silvic Stere (Guşa) Ciumetti. Stere Ciumetti era fiul unei surori a lui Apostol Hagigogu şi
crescuse în atmosfera casei acestui unchi, fruntaş al partidei aromânilor românizanţi, şi
sub îndrumarea lui spirituală, întrucât propriul lui tată murise înainte de vreme.
Profund implicat în mişcarea de renaştere naţională aromânească, Stere Ciumetti,
stabilit în Bucureşti, figură de seamă a comunităţii aromâneşti din capitala României,
făcuse din casa lui, la cumpăna secolelor XIX-XX, un loc de întâlnire al studenţilor
aromâni şi un centru de sprijin pentru ei. Descendenţii lui Stere Ciumetti au fost: Anton
(Toni) Ciumetti, viitorul director al liceului românesc din Grebena şi îndrumătorul
excelentei lui reviste Lumina, Florica Ciumetti, devenită Florica Bagdasar (1901-1978),
prin căsătoria cu Dr. Dumitru Bagdasar (1893-1946), fondatorul neurochirurgiei
româneşti, ea însăşi creatoare a Centrului de igienă mintală din Bucureşti, Ministru al
Sănătăţii şi Preşedintă a Crucii Roşii Române şi Ana Ciumetti, prin căsătorie Păunescu,
distinsă profesoară de limba engleză în Bucureşti. Fiica Florichii Bagdasar şi a
doctorului Dumitru Bagdasar, Prof. univ. Alexandra Bellow, căsătorită cu scriitorul Saul
Bellow, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, este astăzi o reputată
matematiciană în S.U.A. Despre familia Tulliu mi s-a comunicat de nepoata lui de fiică,
Ioana Cotroci, că se numea originar Caragiani, dar nu am putut afla gradul lor exact de
înrudire cu fraţii Ioan şi Alexandru D. Caragiani. Din această familie descinde cunoscutul
scriitor, profesor, jurnalist şi militant pentru cauza aromânilor românizanţi Nuşi Tulliu
(23 aprilie 1872, Avdela – 8 aprilie 1941, Bucureşti), socotit de mulţi dialectologi şi
cititori aromâni drept cel mai de seamă poet dialectal aromân, în concurenţă cu George
Murnu. Licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti (1899), doctor al Universităţii
din Leipzig, ca elev al lui Gustav Weigand (1908), a fost, printre altele, revizor şcolar în
Epir şi Tesalia, inspector şcolar în Macedonia, editor de publicaţii aromâneşti, profesor
şi director al Teatrului Naţional din Chişinău. Prin căsătoria cu Pandora Magiari Nuşi
Tulliu a devenit cumnatul nepotului de soră al fraţilor Ioan şi Alexandru D.Caragiani,
Pericle Papahagi care o ţinea pe sora acesteia, Marica Magiari, precum şi al fraţilor
Gorciu Magiari, fost solist al Operei din Bucureşti şi Mihai Magiari, scriitor român,
traducător între altele din limba bulgară48. Şi alte ramuri ale marii familii Papahagi, mai
de aproape sau mai de departe înrudiţi între ei, au dat naştere unor intelectuali profund
angajaţi în mişcarea de renaştere naţională a aromânilor, în cadrul căreia unii au

48 Cf. Dan Mănucă, s.n. Tulliu, Nuşi în Academia Română, coordonator general Eugen Simion, Dicţionarul
general al literaturii române, S/T, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007
 Pagină 17 din 30

colaborat din plin cu Ioan D. Caragiani. Este vorba, în primul rând de Nicolae A.
Papahagi (1868, Avdela-1931, Bucureşti) şi de fratele său, Gheorghe Papahagi. Nicolae
Papahagi a fost profesor la Bitolia şi Ianina, publicist şi propagandist al cauzei
româneşti, a devenit apoi consul al României la Constantinopol, unde a editat ziarul
Courrier des Balkans. A fost căsătorit cu Magdalena (Ducia) Petraşincu, descendentă a
familiei cruşovene mai sus amintite, cu care a avut doi fii, pe istoricul Valeriu Papahagi
(1906, Cruşova-1983, Bucureşti), eminent istoric al aromânilor şi pe Emil-Gheorge
Papahagi (1907, Istanbul-1970, Bucureşti), jurist şi filosof, fost secretar al Societăţii de
Cultură Macedoromână din Bucureşti, al cărei preşedinte a fost o vreme fratele mamei
sale, Dr. Stere Petraşincu. Fratele lui Nicolae A. Papahagi, Gheorghe Papahagi, căsătorit
cu Pandora Petraşincu, a fost director de liceu în Basarabia, la Bolgrad şi autorul unui
manual de limba turcă pentru români. Unul dintre fiii lui, doctorul Constantin Papahagi,
căsătorit cu Elena Anastasatu, sora lui Constantin Anastasatu, fost rector al Şcolii de
Medicină din Bucureşti este tatăl regretatului om de litere clujean Prof. Marian Papahagi
(1948-1999), fost director al Academiei di Romania de la Roma. Din altă ramură a
familiei Paphagi făcea parte Prof. Tache Papahagi (1892, Avdela – 1977, Bucureşti),
ilustru romanist, balcanolog, filolog, folclorist şi etnograf român, autoritate a
aromânisticii şi unul dintre cei mai activi militanţi pentru cauza naţională
aromânească49.
Fraţii Ioan şi Alexandru D. Caragiani figuri reprezentative ale lumii
aromâneşti. Aromânii au fost pretutindeni în lume promotorii unui anumit
conservatorism, mai ales în materie etică şi religioasă, de neobişnuită vigoare şi rigoare,
cu rădăcini în tradiţionalul lor mod de viaţă patriarhal, persistent până în timpurile cele
mai recente, în virtutea căruia ei acordau o deosebită atenţie valorilor solidarităţii şi
disciplinei familiale. Ei au trăit totodată, cu intensitatea şi intransigenţa împinsă uneori
până la exclusivism caracteristică grupurilor minoritare, sentimentul propriei
identităţi şi solidaritatea de grup. În chip paradoxal, această încredere în valoarea
particularismului şi a diferenţei i-a făcut să contribuie la întărirea naţionalismelor
moderne adoptate, a celui românesc, în primul rând, dar şi a diferitelor naţionalisme
balcanice, pe care nu puţini dintre ei le-au îmbrăţişat în ţările de origine. Ca balcanici,

49 Cf. N.Ş.Tanaşoca, Din istoria familiei lui Teja Papahagi, în volumul editat de I.C.Hiru şi G.Baciu, Teja
Papahagi, un aromân aşezat cu sfinţenie în cartea satului domnesc, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2009,
p. 9-21 şi N.Messailă, op.cit.
 Pagină 18 din 30

diseminaţi între toate popoarele Peninsulei, aromânii au împlinit însă şi funcţia de

agenţi de aculturaţie. Ei au contribuit în chip decisiv la cunoaşterea şi apropierea lor
reciprocă, au fost agenţi ai schimbului de valori între acestea, ba chiar au ajuns să
conceapă şi să propage modelul unei identităţi balcanice, într-un fel supranaţionale. În
temeiul lui, intelectuali străluciţi, de origine aromână au promovat idealul unei
confederări politice a naţiunilor balcanice. Ca ortodocşi de formaţie culturală
predominant grecească, aromânii au devenit în chip firesc propagatori ai civilizaţiei
bizantine, apoi ai culturii neoelenice, în toată lumea balcanică. În orice domeniu s-au
manifestat, aromânii şi-au desfăşurat activitatea creatoare cu excepţională energie şi
impresionantă tenacitate, iar rodnicia acesteia a fost oriunde în lume remarcabilă.
Pronunţatul lor pragmatism, mobilitatea şi ubicuitatea lor în Balcani, dar nu numai aici,
i-a făcut receptivi la comunicarea şi schimbul de valori cu cele mai diverse medii sociale,
alogene şi alofone, în care au izbutit să se afirme ca elemente de elită, cu remarcabile
cariere profesionale şi politice. Aşa cum se poate vedcea din cele evocate în rândurile
precedente, regăsim toate aceste particularităţi, aparent contradictorii uneori, în
personalitatea şi cursul vieţii fraţilor Ioan şi Alexandru D. Caragiani şi al întregii familii
de spirite din care ei au făcut parte.

ANEXE DOCUMENTARE

1. 20 august 1871. Diploma de bacalaureat eliberată în numele M.S.Domnitorul Carol I de Ştefan

Micle, rectorul Universităţii din Iaşi, lui Alexandru Caragiani, în urma susţinerii examenului general
de liceu, la 15 mai 1871.
 Pagină 19 din 30

No. Minist<eru>lui: 192

UNIVERSITATEA DIN IASSY
DIPLOMĂ DE BACALAUREAT
În numele M. S. Domnitorului Românilor Carol I.
Noi Rectorele Universităţei din Iassy Ştefan Micle
Văzând certificatul dat la 15 mai 1871 de către juriul examinatoriu
Domnului Alexandru Caragiani
născut în ….. la anul 1848 septembre 10, pentru examenul
general de Lyceu, conform Art. 141-151 ai legei asupra Instrucţiunei.
Dăm printr-aceasta Domnului Alexandru Caragiani Diplomă de
Bacalaureat, spre a se bucura de toate drepturile ce-i acordă Legea.

Dată în Iassy la 20 august 1871

Rectorele Universităţei
(ss) Ştefan Micle

L.S.

Semnătura Candidatului
(ss) Al. Caragiani
No. Univers<ităţii>: 35

2. 7 octombrie 1871. Versiunea germană legalizată a Diplomei de Bacalaureat a lui Alexandru

Caragiani, întocmită de B. Grigorovitza la Viena, în vederea înscrierii bacalaureatului la
Universitate.

3. 19 iulie 1878. Diploma de doctor în medicină al Universităţii din Viena, acordată, sub auspiciile
Impăratului şi Regelui Franz Joseph I, lui Alexandru Caragiani, de Karl Werner, rectorul
Universităţii din Viena, Richard Ladislau Heschl, decanul Ordinului Medicilor şi profesorul Ernst
Ritter von Brücke. Potrivit diplomei, după ce a trecut cu succes examenul cerut de lege şi a dovedit
că dispune atât de cunoştinţele, cât şi de abilităţile cerute, lui Alexandru Caragiani, originar din
Avdela, i s-a conferit dreptul de a practica medicina generală, chirurgia, oftalmologia şi obstetrica.
 Pagină 20 din 30

Q.E.F.F.Q.S.
SUMMIS AUSPICIIS
AUGUSTISSIMI IMPERATORIS AC REGIS
FRANCISCI IOSEPHI I
IN UNIVERSITATE LITTERARUM VINDOBONENSI
NOS
CAROLUS WERNER
S.S. THEOLOGIAE DOCTOR STUDII BIBLICI NOV.TEST. PROFESSOR PUBLICUS ORDINARIUS
CANONICUS HONORARIUS CAPITULI CATHEDRALIS SANHIPPOLYTANI EQUES ORDINIS CORONAE
FERREAE CL. III ACADEMIAE SCIENTIARUM VINDOBONENSIS SOCIUS
H. T. UNIVERSITATIS RECTOR
RICHARDUS LADISLAUS HESCHL
MEDICINAE DOCTOR ANATOMIAE PATHOLOGICAE PROFESSOR PUBLICUS ORDINARIUS
ORDINIS MEDICORUM H.T.DECANUS
ERNESTUS EQUES DE BRÜCKE
MEDICINAE DOCTOR PHYSIOLOGIAE PROFESSOR PUBLICUS ORDINARIUS IMPERATORIS
AUSTRIAE A CONSILIIS AULAE ACADEMIAE SCIENTIARUM VINDOBONENSIS SOCIUS
PROMOTOR RITE CONSTITUTUS
IN VIRUM CLARISSIMUM
ALEXANDRUM CARAGIANI
EX AVELLA IN MACEDONIA ORIUNDUM
POSTQUAM EXAMINIBUS LEGITIMIS CUM DOCTRINAM TUM FACULTATEM ARTIS MEDICAE
PROBAVIT
DOCTORIS UNIVERSAE MEDICINAE NOMEN ET HONORES
POTESTATEMQUE ARTEM TAM MEDICAM CHIRURGICAMQUE QUAM OPHTALMICAM ATQUE
OBSTETRICAM EXERCENDI CONTULIMUS IN EIUSQUE REI FIDEM HASCE LITTERAS UNIVERSITATIS
SIGILLO SANCIENDAS CURAVIMUS:

VINDOBONAE DIE XIX M: IULII MDCCCLXXVIII

C.Werner R.C. Heschl Ernestus Brücke

L.S.
 Pagină 21 din 30

1885. Diploma Regală de validare a cetăţeniei române acordată Doctorului Alexandru Caragiani, sub
semnătură proprie, de Regele Carol I şi contrasemnată autograf de Premierul Ion C.Brătianu, cetăţenie
recunoscută de Adunarea Deputaţilor la 14 februarie 1881 şi de Senatul României la 18 decembrie 1884
prin legea întărită şi promulgată de Rege prin Decretul No. 339 de la 9 februarie 1885.

CAROL I
Din graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa Naţională
REGE AL ROMÂNIEI
La toţi de faţă şi viitori sănătate

Văzând legea votată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 14 februarie anul 1881 şi de Senat
în şedinţa de la 18 decembrie anul 1884, prin care se recunoaşte calitatea de cetăţean român Domnului
Doctor Alexandru Caragiani, român din Macedonia. Având în vedere Art. 9 din Constituţiune; Având în
vedere Decretul Nostru sub No. 339 de la 9 februarie anul 1885, prin care am întărit şi promulgat suszisa
lege; Am decretat şi decretăm ce urmează: Art. Unic. Se recunoaşte Domnului Doctor Alexandru Caragiani
calitatea de cetăţean român spre a se putea bucura de toate drepturile civile şi politice; Pentru care i se
dă această Diplomă Regală sub a noastră semnătură şi sigiliu. Dată în reşedinţa Noastră Regală Bucureşti
la 3 mai anul Mântuirii una mie opt sute opt zeci şi cinci şi cel de al nouăsprezecelea al Domniei Noastre.

(ss) Carol

Ministrul Secretar de Stat,

Preşedinte al Cons<iliului> Miniştrilor
(ss) I.C.Brătianu
No. 1513
Secretar al Consiliului
(ss) indescifrabil

5 februarie 1918. Brevetul no. 634, emis de Regele Ferdinand I, contrasemnat de Ministrul de Război
General Constantin Iancovescu, prin care se conferă Ordinul Crucea Regina Maria cl. I Suzanei Caragiani,
fiica lui Alexandru Caragiani, pentru abnegaţia cu care a slujit bolnavii de tifos în 1917, contaminându-se
ea însăşi şi preluând, după vindecare, conducerea Spitalului temporar pentru tifotici din Tecuci.
 Pagină 22 din 30

Ferdinand I
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Rege al României
La toţi de faţă şi viitori sănătate

Dorind a răsplăti meritele Domnişoarei Caragyane Suzana pentru curajul şi abnegaţia

excepţională cu care a îngrijit bolnavii contagioşi în 1917. Contractând tifosul exantematic, a renunţat
după vindecare, a-şi face convalescenţa şi, fără a ezita un singur moment, a luat conducerea Spitalului
temporar, de tifos exantematic, instalat la Banca din Tecuci, unde a continuat a se distinge prin acelaşi
devotament şi aceiaşi solicitudine fără margini faţă de bolnavi.
Noi îi conferim Ordinul Crucea Regina Maria cls. Ia
Drept care îi dăm acest brevet subscris de Noi şi investit cu regescul Nostru sigiliu.
Dat în Iaşi, la 5 februarie 1918

(ss) Ferdinand

L.S.

No. 198
Brevet No. 634
Ministru de Război
General de Corp de Armată IANCOVESCU

6. 15 martie 1921. Brevetul Nr. 26598, prin care Ministrul de Război al României, Generalul Ion
Răşcanu adevereşte că, prin Înaltul decret Nr. 1744 din 77 iulie 1918, M.S.Regele Ferdinand I a
conferit Suzanei Caragiani de la Spitalul Crucii Roşii din Tecuci, Crucea Comemorativă a războiului
1916-1918 fără barete.

Ministerul de Război

Brevet

Noi Ministru Secretar de Stat la Departamentul de Război adverim că prin Înaltul decret No. 1744
din 7 iulie 1918 Majestatea Sa Regele a binevoit a conferi D-rei Suzana Caragiani de la Spitalul Filialei
Crucii Roşii Tecuci „Crucea Comemorativă a războiului 1916-1918“ fără barete.
 Pagină 23 din 30

L.S.

Ministru de Război

(ss)General Răşcanu

No. 26598 Directorul Superior

anul 1921, luna martie, ziua 15 al personalului
Bucureşti
Colonel (ss) Alimănescu

7. 21 ianuarie 1978. Felicitările adresate de General-maior Constantin Burada, Preşedintele

Consiliului Naţional al Societăţii de Cruce Roşie a Republicii Socialiste România Suzanei Chirţoiu-
Caragiani, cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani.

SOCIETATEA DE CRUCE ROŞIE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

CONSILIUL NAŢIONAL
STR. BISERICA AMZEI NR. 29

Bucureşti 31 ianuarie 1978

Tovarăşei SUZANA CHIRŢOIU-CARAGIANE

str. Occidentului nr. 44, et. 2, ap. 4
Bucureşti, sector 8

Apreciind remarcabila şi îndelungata Dvs. activitate în slujba scopurilor umanitare ale

Crucii Roşii în timpul primului război mondial, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, Consiliul
Naţional al Societăţii de Cruce Roşie din Republica Socialistă România vă adresează călduroase
urări de sănătate şi ani mulţi de viaţă, precum şi împlinirea năzuinţelor dumneavoastră de mai
bine.

PREŞEDINTE
General-maior
(ss) Constantin Burada
 Pagină 24 din 30

8. Dr. Alexandru Caragiani (1848-1905)

 Pagină 25 din 30

9. Dr. Alexandru Caragiani împreună cu familia lui şi cu rude prin alianţă.

1) Teodorescu 13) Zonia, soţia lui

2) Gl. Alex. Cihoschi Alexandru Caragiani
3) Didi Juvara 14) Sora Zoniei Caragiani
4) Necunoscut 15) Necunoscut
5) Elena Caragiani 16) Soţia lui Didi Juvara
6) Alexandru Caragiani 17) Necunoscut
7) Necunoscut 18) Soţia Gl. Alexandru
8) Necunoscut Cihoschi
9) Agripina Teodorescu 19) Suzana Caragiani-
10) Necunoscut Chirţoiu
11) Natalia 20) Bâia Cihoschi
12) Agripina Cristea 21) Cecilia Berlescu
22) Lucia Berlescu
 Pagină 26 din 30

10. 1. Mormântul lui Ioan D. Caragiani şi al soţiei sale, Lucia Caragiani, în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

10. 2. Crucea de la mormântul lui Ion D.Caragiani şi al soţiei sale, Lucia Caragiani.
 Pagină 27 din 30

11. Elena Stoenescu-Caragiani (13 mai 1887-1922), prima femeie aviator din România, fiica Dr.
Alexandru Caragiani şi a Zoniei, născute Radovici

12. 22 ianuarie 1914. Brevetul de pilot aviator cu nr. 1591 al Elenei Caragiani, emis de Federaţia
Aeronautică Internaţională, la Paris, sub semnătura Preşedintelui Comisiei Sportive Aeronautice.

Fédération Aéronautique Internationale /FRANCE/ Nous sousigné, pouvoir sportif reconnu par la
Fédération Aéronautique Internationale pour la France, certifions que Mlle Caragiani Hélène, née à le 13
mai 1887, ayant rempli toutes les conditions imposées par la F.A.I., a été breveté: Pilote Aviateur à la date
 Pagină 28 din 30

du 22 janvier 1914. Commission Sportive Aéronautique. Le Président, (ss) indéchifrable// Signature du

Titulaire, (ss) Hélène Caragiani, No. du Brevet: 1591

13. 1.2. Documente referitoare la donaţia Doamnei Suzana Chţoiu-Caragiani către Facultatea de Medicină
Militară
Pagină 29 din 30
Pagină 30 din 30