Chronos 3

Cercul de Istorie „Gheorghe I.
Brătianu”
aflat sub patronajul
Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi
CHRONOS
Anul II, nr. 2
I A Ş I
2004
5
Chronos
Revista Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”
Director: Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU
Redactor-şef: Mircea-Cristian GHENGHEA
Secretar de redacţie: Constantin DUMITRU
Traduceri realizate de: Dan-Alexandru SUHAROSCHI
Culegere computerizată:
Mircea-Cristian GHENGHEA
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU
DTP:
© Toate drepturile sunt rezervate autorilor
Responsabilitatea pentru corectitudinea ştiinţifică şi obiectivitatea

materialelor aparţine în exclusivitate autorilor.
Redacţia: Iaşi, str. Stoicescu, nr. 1,

cod poştal 700 496, bl. C3, ap. 35.
E-mail: cercul_ghibratianu@yahoo.com
Revista se distribuie gratuit.
6
Cuprins
„CHRONOS” SPECIAL. Sesiunea Internaţională de Comunicări

a Studenţilor Români în Istorie şi Ştiinţe Socio-Umane
REPERE CULTURAL-ISTORICE EUROPENE
Iaşi, 15 mai 2004
Rada VARGA – „Mistica şefului” în Roma republicană (secolele III–II î. Hr.) (coordonator:
Prof. univ. dr. Ioan Piso)…………………………………………………………………………………………………….…….7
Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – „… iarăşi eternul Tafrali …” – Începuturile carierei universitare

(coordonator: Prof univ. dr. Nicolae Ursulescu)……………………………………………………………….12
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa VIERU, Corina RADU,

Alina DROBOT – Expresii şi imagini organologice şi corporal-mecaniciste în literatura
europeană din epoca luminilor şi a romantismului (Hobbes, Descartes, Rousseau)
(coordonator: Prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon)………………………………………….……….20
Lucian Valeriu LEFTER – Ce s-a întâmplat cu adevărat la 12 aprilie 1457? (coordonator:

Prof. univ. dr. Ştefan S. Gorovei)……………………………………………………………………………………….26
Mircea-Cristian GHENGHEA – Condiţionări interne şi externe ale constituirii Dietei de la

Sibiu în contextul regimului liberal din Imperiul Habsburgic (coordonator: Prof. univ.
dr. Vasile Russu)………………………………………………………………………………………………………….………….32
Gheorghe NEGUSTOR – Premisele unei anchete. Moartea în timpul Primului Război Mondial
(coordonator: Prof. univ. dr. Toader Nicoară)………………………………………………………………….52
Daniel LAMBRU – Mişcarea Legionară în perioada 23 august 1944 – 15 mai 1948. Aspecte
organizatorice (coordonator: Prof. univ. dr. Dumitru D. Rusu)…………………………….……….58
7
Contents
Romanian History and Social Sciences

Students’ International Session
EUROPEAN CULTURAL-HISTORICAL REFERENCE POINTS
The 15th of May 2004, Iaşi
Rada VARGA – “Chief’s Mystic” in Republican Rome (IIIrd–IInd Centuries B. C.)

(coordinator: Ph. D. Ioan Piso)……………………………………………………………………………………………….7
Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – “… again the Eternal Tafrali …” – the Beginnings of his

University Career (coordinator: Ph. D. Nicolae Ursulescu)…………………………………….……..12
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa VIERU, Corina RADU,

Alina DROBOT – Organological and Corporal-Mechanistic Expressions and Images in the
Enlightenment and Romantic Age European Literature (Hobbes, Rousseau, Descartes)
(coordinator: Ph. D. Alexandru-Florin Platon)…………………………………………………………….……….20
Lucian Valeriu LEFTER – What Really Happened on the 12th of April 1457? (coordinator:
Ph. D. Ştefan S. Gorovei)…………………………………………………………………………………………..………….26
Mircea-Cristian GHENGHEA – Internal and External Conditionings of the Sibiu Dieta’s

Constitution in the Context of the Liberal Regime in the Hapsburg Empire
(coordinator: Ph. D. Vasile Russu)……………………………………………………………………………….………32
Gheorghe NEGUSTOR – The Premise of an Inquiry. Death during the Great War
(coordinator: Ph. D. Toader Nicoară)…………………………………………………………………………………52
Daniel LAMBRU – The Legionary Movement in the 23rd of August 1944 – 15th of May 1948
Period. Organization Aspects (coordinator: Ph. D. Dumitru D. Rusu)…………………………58
8
Prima ediţie a Sesiunii Internaţionale de Comunicări
Concretizată prin eforturile câtorva studenţi suficient de entuziaşti, membri ai

Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, Sesiunea Internaţională de Comunicări a
Studenţilor Români în Istorie şi Ştiinţe Socio-Umane – REPERE CULTURAL-ISTORICE
EUROPENE – şi-a desfăşurat lucrările primei ediţii la Iaşi, în data de 15 mai 2004.
Catalogată, la un moment dat, cu puţine şanse de realizare, Sesiunea a izbutit, totuşi, să se
constituie într-un prilej de întâlnire a unor studenţi din trei centre universitare
reprezentative pentru anumite realităţi din România şi din Republica Moldova: Iaşi –
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Cluj-Napoca – Universitatea „Babeş-Bolyai” şi Cahul –
Universitatea de Stat.
Au fost prezentate, în cadrul Sesiunii, comunicări din toate spectrele specializărilor
istorice – istorie antică, medievală, modernă şi contemporană. Poate că numărul acestora nu
impresionează – doar unsprezece –, însă este de apreciat calitatea unora dintre acestea,
fapt evidenţiat şi de către profesorii moderatori şi de către cei invitaţi. De altfel, cele
considerate ca având un anumit nivel ştiinţific se regăsesc în acest număr al revistei
„Chronos”, dedicat, în exclusivitate, evenimentului din luna mai 2004. Regretăm faptul că nu
toţi participanţii solicitaţi au dat curs în timp util cererii colegiului de redacţie de a trimite
comunicările susţinute, pentru a fi inserate în numărul de faţă.
Cu ocazia desfăşurării acestei sesiuni de comunicări, a avut loc lansarea variantei
electronice a revistei Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, revista „Chronos” – anul
II, nr. 1. La reuşita manifestărilor au contribuit, în afara comitetului de organizare
(alcătuit din Iulian Pruteanu-Isăcescu – preşedintele Cercului de Istorie „Gheorghe I.
Brătianu”, Mircea-Cristian Ghenghea – vicepreşedinte, Constantin Dumitru –
vicepreşedinte, Cosmin Chiriac, Alina Ursu şi Ciprian Ion Stoian – membri), şi următoarele
persoane: Prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon – Decanul Facultăţii de Istorie din cadrul
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Prof. Areta Moşu – preşedintele
Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi, doamna Ioana Alexandrescu –
administrator financiar al Facultăţii de Istorie de la Universitatea ieşeană, doamna
Mariana Petcu, doctorand Ionuţ Nistor, studenţii Vladimir Sidorov, Sergiu Onuţă, Andrei
Slabu şi Tereza Sidheri. Tuturor acestora comitetul de organizare le adresează sincere
mulţumiri.
9
Participanţii la Sesiunea Internaţională de Comunicări
Iaşi, 15 mai 2004
Rada VARGA – Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie
Iulian PRUTEANU–ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa VIERU, Corina RADU, Alina

DROBOT – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie
Lucian Valeriu LEFTER – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie
Aliona GRIGORENCO – Universitatea de Stat din Cahul (Republica Moldova), Facultatea de

Litere
Doru TRIFAN, Cătălina GHEORGHIU, Georgiana MARTINESCU, Alexandru IFRIM,

Emanuel BRĂDEANU – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie
Gheorghe NEGUSTOR – Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi

Filosofie
Mircea-Cristian GHENGHEA – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de

Istorie
Ana AŞCI – Universitatea de Stat din Cahul (Republica Moldova), Facultatea de Litere
Anca ARDELEAN, Liviu CĂRARE, Alina MARCU, Adriana MURARU, Luciana Marioara
JINGA, Ionuţ BOSOMITU – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de
Istorie
Daniel LAMBRU – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie
10
Rada VARGA
Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
„Mistica şefului” în Roma republicană

(secolele III–II î. Hr.)
În decursul unei singure generaţii, Roma lui Augustus a îmbrăţişat cultul imperial
fără reţineri evidente şi chiar cu o consistentă ardoare. Evident, „obsesiile imperiale”1 nu
se puteau naşte în doar câţiva ani. Rădăcinile acestor manifestări, uneori greu de
identificat şi cu influenţe externe ce variază de la caz la caz, se găsesc în epoca
republicană.
Premisele primordiale, teoretice, ale adulării liderului – politic, militar –, sunt
identificabile la sfârşitul secolului al IV-lea – începutul secolului al III-lea î. Hr. Acum,
Roma, „colonie grecească niţel aberantă”2, „provincie îndepărtată a lumii elenistice”3,
încearcă să îşi legitimeze acţiunile – şi această legitimare se va face printr-o mitologizare a
istoriei. Intelectualii creează o „mitologie umană”4, căreia îi sunt încadrate personalităţile
străvechi ale istoriei romane. De la Aeneas, fiul Venerei, la Romulus, fiul lui Marte şi până la
primii regi, neatestaţi – şi neatestabili – din punct de vedere ştiinţific, Roma dezvoltă, pe
scheme mitologice, legende cu pondere politică5. Pe lângă această istoricizare a mitologiei,
romanii au conferit caracter sacru şi puterii în sine: astfel, consulul deţinea auspicia
maxima (dreptul de a interpreta semnele trimise de zei, dar poate însemna şi autoritatea
supremă, de esenţă eminamente divină), imperatorul era definit prin felicitas6 (norocul,
soarta sa), iar tribunului îi este atribuită sacrosanctitas (persoana sa este pusă sub
protecţia zeilor şi orice prejudiciu adus ei este asimilat unui sacrilegiu).
Acestea, însă, sunt aspecte teoretice. Epoca războaielor punice este epoca în care,
pentru prima dată, generalii Romei, vor cocheta cu ideea de „supraom” (dacă nu chiar de
divinitate). De ce tocmai acum? Acum, Roma era pusă în faţa unui adversar care părea să
ordone destinului lumii şi vedea foarte clar posibilitatea propriului sfârşit. În aceste
1
R. Bloch, J. Cousin, Roma şi destinul ei, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 313.
2
G. Dumézil, Mit şi epopee, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 190.
3
N. Hannestad, Monumente publice ale artei romane, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 13.
4
G. Dumézil, op. cit., p. 189.
5
R. Bloch, J. Cousin, op. cit., p. 314.
6
Ibidem, p. 314.
11
condiţii de maximă presiune, de „traumatism”7, era nevoie de un om8, iar salvatorul Romei nu
putea fi un simplu om, pentru că – în mentalul colectiv – nici Hannibal nu era. Pe lângă acest
climat psihologic, alte coordonate care au influenţat evoluţia comandanţilor romani au fost
conferite de contactul nemijlocit cu civilizaţia elenistică – în Sicilia – şi cu cea iberică.
Prima provincie care a instituit un cult în onoarea unui roman a fost Sicilia, iar
beneficiarul cultului a fost M. Claudius Marcellus, cuceritorul Syracusei din 2129. Marcellia
însă au primit puţină atenţie din partea Senatului, care nu s-a simţit ameninţat de
Marcellus, oştean conştiincios, fără veleităţi politice şi vise „imperiale”.
Un cu totul alt statut va avea P. Cornelius Scipio. Întrupând „virtutea victoriei,
virtutea clemenţei şi virtutea moderaţiei”10, Scipio va fi „eroul exemplar” al Romei. Destinul
lui trebuia să fie unul de excepţie, căci el era „contraponderea ideală” a extraordinarului
Hannibal11. Istoriografia latină va face din el salvatorul Romei, protejatul lui Jupiter
Capitolinus şi descendentul spiritual al lui Alexandru12. Insistând asupra comparaţiei cu
macedoneanul, trebuie spus că aceasta – moştenire a elenismului pentru Roma – nu era
numai o măgulire, ci implica eroizarea parţială a celui în cauză. Şi, asemenea lui Alexandru,
Scipio va fi perceput ca un amestec de entuziasm naiv şi premeditare, ca un om care,
încrezător în grandoarea proprie, recunoaşte orice merit străin şi scuză – cu indulgenţă –
greşelile altora13.
Deşi membru al uneia dintre cele mai ilustre familii ale Romei – cea a Corneliilor –,
Scipio va poza, ca şi Caesar după el, în favorit al plebei, detaşându-se de Senat. „Dacă toţi
vor să mă facă edil, atunci sunt destul de bătrân”14 – acestea ar fi fost cuvintele lui Scipio
în 213 î. Hr., când, învestit aedil curul, i s-a reproşat tinereţea. În aceeaşi postură ne apare
şi în 210 î. Hr., când este învestit cu imperium proconsulare de către comiţii, fără să fi
parcurs un cursus honorum corespunzător şi în 204 î. Hr., când debarcă in Sicilia cu o
armată formată în mare parte din voluntari. Apogeul adeziunii populare este după Zama;
într-un acces de entuziasm, poporul a vrut chiar să-l numească consul şi dictator pe viaţă15
– 150 de ani înainte de Caesar…
Foarte interesante sunt experienţele generalului roman în Hispania. La triburile
iberice, foarte strâns legată de mentalitatea războinică, exista o puternică mistică a
liderului. Relaţiile de clientelă militară sunt indisolubil legate de prezenţa fizică, reală, a
comandantului. Jurământul iberic, mult mai profund decât cel roman, implică fidelitate
totală, până la moarte16. Comandantul era simbolul nemijlocit al victoriei, spre care se
7
E. Cizek, Mentalităţi şi instituţii romane, Editura Globus, Bucureşti, 1998, p. 16.
8
I. Montanelli, Roma o istorie inedită, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 156.
9
D. Fishwick, The imperial cult in the Latin West, vol. I, E. J. Brill, London, 1987, 1, p. 46.
10
R. Étienne, Le culte impérial dans la Péninsule Ibérique d’Auguste à Diocletién, Ed. E. de Boccard, Paris, 1974,
p. 85.
11
H. Matei, Enciclopedia antichităţii, Editura Meronia, Bucureşti, 2003, p. 84.
12
J. C. Fredouille, Dicţionar de civilizaţie romană, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 179.
13
T. Mommsen, Istoria romană, vol. I, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 364.
14
The New Encyclopaedia Britanica, 1991, vol. X, p. 552.
15
L. Homo, Les institutions politiques romaines, La Renaissence du livre, Paris, 1927, p. 130.
16
R. Étienne, op. cit., p. 75.
12
îndreptau lealitatea şi forţa războinicilor iberici. Pe Scipio, triburile iberice vor încerca
să-l proclame rege, titlu pe care, dacă nu dorea o ruptură cu Senatul, trebuia să-l refuze.
Totuşi, va accepta „homme d’âme royale”17, pentru prestigiu în faţa localnicilor, dar
răspunzând şi unei dorinţe proprii. Într-adevăr, Scipio îşi va aureola discret propria
personalitate: nu va nega că Neptun l-a ajutat să cucerească Carthagina Nova18, la fel cum îi
va lăsa pe iberici să se prosterneze în faţa lui (deşi ştia foarte bine că acest gest nu
implică doar recunoaştere a ierarhiei politice, ci şi venerare religioasă19). Pentru a elabora
nelipsita genealogie divină eroului, imaginarul spaniol era prea frust. Aceasta va fi sarcina
Romei… care se va întrece pe ea însăşi, vorbindu-se chiar – în bună tradiţie a legendei lui
Alexandru – despre un şarpe în camera mamei lui Scipio…
Sfârşitul lui Scipio este unul exemplar pentru vremurile sale. În timpul războiului cu
Hannibal, climatul mental – imagini, reprezentări, concepte20 – se modificase faţă de
perioada imediat precedentă, însă nu avusese loc o mutaţie consistentă la nivelul profund al
mentalităţii colective. Roma nu era gata să accepte primatul absolut al unuia dintre
cetăţenii ei, la fel cum nu era sigură dacă vrea să adopte cultura grecească pe care Scipio o
promova. În 184 î. Hr., Scipio şi fratele său, învingătorul lui Antiochos III, sunt acuzaţi de
„delapidare”, dar si pentru faptul că s-au purtat „ca nişte regi” în Orient. Epoca războaielor
civile era încă departe. Deşi l-au susţinut până la sfârşit, plebea şi veteranii nu au vărsat
nici un strop de sânge în apărarea lui Scipio. Învingătorul de la Zama va muri pe moşia sa de
la Liternum (Campania), iar Roma nu va considera necesar să-i ofere nici un fel de onoruri
funerare. Scipio moare în acelaşi an cu Hannibal (183 î. Hr.), coincidenţa venind în ajutorul
nevoii imaginarului roman: cei doi duşmani, care îşi relevaseră geniul unul prin celălalt, erau
acum legaţi şi prin moarte. Roma îşi avea acum eroul exemplar şi primul pas spre acceptarea
unui „prim între egali” fusese făcut.
Numele Scipionilor va fi dus mai departe de Scipio Aemilianus, învingătorul unei
Carthagine deja epuizate. Marele lui merit constă însă în închegarea unui cerc de literaţi în
jurul său. Aceştia vor scrie o „istorie de curte” a Scipionilor, dar vor prolifera şi o serie de
opinii interesante asupra caracterului puterii. Un loc aparte îl ocupă Ennius. Acesta, pe
lângă poetizarea gloriei lui Scipio Africanul, este primul care prezintă legenda conform
căreia Romulus, după moarte, s-a urcat la cer şi a luat numele de Quirinus21. S-a discutat
dacă Ennius a preluat o tradiţie deja existentă, sau a inventat o apoteoză de modă greacă.
Dincolo de adevărul uneia sau celeilalte dintre ipoteze, relevant este faptul că o parte a
aristocraţiei romane era acum gata să accepte ideea omului-zeu. Interesantă este şi teza
lui Panaetius asupra puterii şi moralităţii ei: acesta consideră că cel mai puternic este cel
mai bun cetăţean, pentru că aduce servicii celui mai mare număr de persoane. Astfel,
puterea este automat morală, în folosul viitoarelor justificări imperialiste22. O perspectivă
17
Ibidem, p. 88.
18
T. Mommsen, op. cit., p. 365.
19
20
E. Cizek, op. cit., p. 20.
21
D. Fishwick, op. cit., p. 53.
22
R. Bloch, J. Cousin, op. cit., p. 316.
13
„profană” asupra omului excepţional găsim la Polibius, care neagă cu tărie intervenţiile
divine, dar explică succesele eroului său prin calităţile-i unice şi incomparabile – care îl
aşează de la sine deasupra celorlalţi23.
Dacă Occidentul barbar oferă Romei modelul adorării, destul de simpliste, a şefului
militar victorios, Orientul elenizat va influenţa mult mai subtil Roma, prin puterea sa de
abstractizare şi prin gama mult mai largă de calităţi ce pot aşeza aici un om printre zei. În
est, proconsulilor romani li se conferă epitetele regilor elenistici, ai căror continuatori sunt
consideraţi. Derivând cultul oraşului–stat din cultul conducătorului, Smyrna ridică un templu
„zeiţei Roma”, în semn de mulţumire pentru ajutorul dat în războiul cu Antiochos III24.
Primul roman care a avut un cult in Grecia propriu-zisă a fost T. Quinctius Flaminius.
Flaminius nu a fost însă onorat în calitate de „victor” (deşi îl învinsese salvator pe Filip V),
ci de „filo-elen”, de restaurator al libertăţilor greceşti. În 196 î. Hr., la Corint, la jocurile
istmice, el îi anunţă pe reprezentanţii statelor greceşti că îşi retrage armata şi-i lasă pe
greci să se guverneze după propriile legi25. Cultul lui, oficial şi permanent, beneficia de un
preot propriu şi presupunea libaţii şi sacrificii26, asemenea cultului oricărui zeu. Izvorând
din admiraţie (şi recunoştinţă?) sinceră, cultul va dura 300 de ani, spre deosebire de
serbările pe care Sylla le va impune în propria-i onoare şi care vor avea o viaţă de doar
câţiva ani.
Următorii oameni–zei ai Romei sunt Tiberius şi Caius Sempronius Gracchus. Cazul lor
este cu totul aparte: cei doi nu sunt lideri militari, venerarea lor nu a fost inspirată nici de
est, nici de vest, ci a fost generată de însăşi Roma, iar cultul lor este exclusiv postum. Dacă
în vestul barbar şi în estul elenizat cultul personalităţilor este generat sau cel puţin
încurajat de elite, la Roma el aparţine exclusiv maselor. După moartea lui Caius, memoria
Gracchilor a fost proscrisă, Corneliei interzicându-i-se chiar să poarte doliu27. În ciuda
interdicţiei oficiale, locurile pe care cei doi au fost omorâţi au fost consacrate, li s-au
ridicat statui şi li se aduceau ofrande. Dincolo de spontaneitatea originară a gestului, s-a
discutat asupra originilor sale culturale: există o continuitate în tradiţia romană sau este
vorba despre influenţe greceşti? Un cult roman arhaic al eroilor este greu de dovedit:
Parentalia era o sărbătoare colectivă a morţilor, iar di manes se referă la morţii
comunităţii28. Cert este că la sfârşitul secolului al II-lea î. Hr., cultura greacă pătrunsese –
în ciuda opoziţiilor – la toate nivelurile societăţii romane. Dar, chiar dacă imaginarul plebei
romane era impregnat de modele culturale greceşti, acest fapt este relevant numai în
măsura în care ar putea lămuri unele semnificaţii de substrat ale gestului divinizării
Gracchilor: erau cinstiţi oamenii sau faptele lor? Sunt ofrandele puse la picioarele statuilor
act de cult sau act de sfidare? Este vorba, în esenţă, pentru plebea romană despre
conservarea amintirii celor care i-au apărat drepturile, sau despre rugăciuni aduse în faţa
23
24
25
I. Montanelli, Istoria grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, p. 303.
26
27
T. Mommsen, op. cit., vol. II, p. 74.
28
14
unor zei, spre împlinire? Paragraful din Plutarch nu poate elucida aceste chestiuni, cu atât
mai mult cu cât ambiguitatea unor situaţii se va menţine până târziu în Principat (împăratul
va fi cinstit ca zeu, dar, în acelaşi timp, zeii sunt rugaţi pentru binele lui). „Cultul”
Gracchilor a avut, fără îndoială, tente politice; în secolul I î. Hr., a purta portretul
Gracchilor era semn clar de abordare popularis a chestiunilor politice29.
În secolul I î. Hr., raporturile dintre cetăţean şi stat se modifică dramatic. Este
secolul unor tulburări care, cu siguranţă, întreceau orice coşmar al Republicii „clasice”. Este
o epocă prin excelenţă de tranziţie – şi se poate spune, fără mari riscuri, că la mijlocul
acestui secol republica era deja moartă. Generalii Romei aspiră acum la statut divin, statut
pe care forţa zdrobitoare a armatelor lor îl face de nerespins. Mai mult, personalităţile
acestui secol vor învăţa să manevreze, să interpreteze şi să reinterpreteze simbolurile30.
Se năştea astfel bine reglementatul cult imperial, departe de spiritul Republicii – şi totuşi
în continuitate cu acesta.
Chief’s Mystic in Republican Rome (IIIrd–IInd Centuries B. C.)

Summary
In the course of one generation Augustus’ Rome embraced imperial cult without
restrain, even passionately; the roots of such manifestation are to be found in the
republican age. The age of Punic wars, an age of trauma, together with the contact with
the Hellenistic civilization and the Iberian one, have favored this evolution. M. Claudius
Marcellus, conqueror of Syracuse, was the first roman citizen to enjoy a cult. Yet, the
exemplary hero would be P. Aemilius Scipio, the man out of whom roman historiography
makes the savior of Rome, Jupiter’s protégé, the spiritual descendent of Alexander the
Great. Still, at that time, Rome wasn’t ready to accept the absolute primacy of one of its
citizens.
The barbarian west offered a model for the victorious military chief’s worshipping,
while the Hellenized Orient would influence Rome by its power of abstraction and the
wider range of qualities that may seat a man among the gods.
Other god-like men were considered T. Quinctius Flaminius, onored in Greece, and
Tiberius and Caius Sempronius Gracchus. These two were honored posthumously and their
cult was initiated in Rome.
29
M. Crawford, Roma republicană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 166.
30
N. Hannestad, op. cit., p. 4.
15
Dimitrie-Ovidiu BOLDUR
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
„...iarăşi eternul Tafrali...” – începuturile carierei universitare
Parte din titlu se inspiră din scrisoarea lui Vasile Pârvan către Nicolae Iorga1... Nu
dorim, însă, în rândurile de mai jos, să ne oprim numai asupra modului cum a fost receptat
profesorul ieşean în memoria contemporanilor sau în cea a posterităţii. Ne putem întreba,
pe de altă parte, dacă Orest Tafrali a făcut sau nu parte dintre universitarii de o
inegalabilă valoare care s-au manifestat timp de aproape un secol şi jumătate la o
universitate de prestigiul şi faima celei din Iaşi, sau dacă a reuşit să intre sau nu în
eternitate prin munca sa neobosită ca titular la catedra de arheologie-antichităţi,
suplinitor la istorie antică-ştiinţele auxiliare2, iar din 1922 şi la istoria artelor3. Asupra
acestor întrebări vom încerca să reflectăm.
Nu ne propunem să analizăm întreaga sa activitate universitară, desfăşurată pe
durata a nu mai puţin de 24 de ani, ci doar pe aceea din perioada 1913-1920. Şapte ani
apocaliptici, plini de controverse, de intrigi şi de suspiciuni, atât în privinţa numirii sale la
catedră, a activităţii desfăşurate în favoarea statului român – ca reprezentant al
guvernului în Franţa, precum şi a activităţii ştiinţifice şi publicistice.
Născut la 14 noiembrie 1876, la Tulcea4, urmează cursurile liceului din localitatea
natală, apoi îşi continuă studiile secundare la Galaţi5. A fost student al profesorului Grigore
1
B. A. R., Arh. N. Iorga, 1925, vol. 325 (nepag.); Corespondenţă-acte, 1973, p. 270.
2
Suplinirea catedrei de istorie antică şi ştiinţele auxiliare este realizată de Tafrali de la moartea titularului
acesteia, Petru Răşcanu – la sfârşitul lunii august 1913, pentru o perioadă alături de A. D. Xenopol, care ţinea
cursul (până la 18 februarie 1915, când Xenopol declară că nu mai poate suplini catedra din cauza înrăutăţirii
stării sale de sănătate – cf. Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 68/1908-1916, f. 29 r.; R. Radu,
Profesorul Orest Tafrali – personalitate a vieţii spirituale ieşene, CI, XII-XIII, 1981-1982, Iaşi, p. 670), apoi
singur până în 1927, când titular este numit Paul Nicorescu (Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr.
261/1927, f. 39 şi 68; R. Radu, op. cit., p. 670).
3
Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 192/1922, f. 14; R. Radu, op. cit., p. 670.
4
V. Grecu, Cronică. Oreste Tafrali (1876-1937), Codrul Cosminului, 1936-1939, 10, Cernăuţi, 1940, p. 668; A. H.
Golimas, Din activitatea profesorului Orest Tafrali, „Revista Muzeelor”, III, nr. 3, Bucureşti, 1966, p. 217; Şt.
Bujoreanu, Despre activitatea lui Oreste Tafrali, AIIA, XIII, Iaşi, 1976, p. 225; M. Vasilescu, L'histoire
ancienne et l'archéologie à l'Université de Iaşi (1884-1948), SAA, III-IV, Iaşi, 1996-1997, p. 14.
5
I. Minea, † O. Tafrali, AA, fasc. 13-14, 1937-1938, Iaşi, 1938, p. 1.
16
G. Tocilescu, mentor care i-a îndrumat primii paşi la Facultatea de Litere din Bucureşti;
considerat a fi unul dintre discipolii de perspectivă, este numit asistent şi secretar al
Muzeului Naţional de Antichităţi (între 1902 şi 1905), cu ajutorul mentorului, care era
director al instituţiei în acel moment. Ia parte la săpăturile arheologice de la Axiopolis,
Adamclisi sau Tomis6. În timpul studenţiei călătoreşte în Grecia la Atena, Eleusis şi
Olimpia, unde se specializează în arheologie antică, iar în 1904 îşi susţine licenţa în litere la
Bucureşti.
Tafrali va suplini timp de un an catedra de latină de la Liceul „Sf. Sava”, apoi pleacă
pentru alte studii de specializare în Franţa, fiind atras de filologia şi arheologia bizantină –
specialitate predilectă pentru întreaga sa activitate viitoare. La Paris se înscrie la secţiile
de istoria artei vechi şi istoria artei bizantine de la École des Hautes Études, la cursurile şi
seminariile de la Louvre, dar şi la cele de la Şcoala de Arte Frumoase7; audiază cursurile
cunoscutului bizantinolog Charles Diehl, pe cele ale arheologului Collignon sau ale
profesorului Millet, obţinând titlul de doctor în litere la Sorbona (1912), cu teza principală
Théssalonique au XIV-e siècle şi cea complementară Topographie de Théssalonique8.
Se întoarce în ţară, deşi fusese solicitat de către francezi pentru colaborarea la un
mare dicţionar al artelor, fiindu-i oferit şi un post în învăţământul superior9. Cuvintele lui
Xenopol sunt elocvente, vis-á-vis de capacităţile intelectuale ale lui Tafrali: „înţelege
oricine ce element ne-a venit să răspândească lumină pe pământul românesc”10.
Incontestabil, meritele lui Tafrali, faima şi prestigiul de care se bucura încă din timpul
studenţiei, au determinat numirea sa la Universitatea din Iaşi.
Propunerea ca Tafrali să fie numit profesor titular la catedra de arheologie şi
antichităţi, vacantă la universitatea ieşeană11, a necesitat convocarea Consiliului Facultăţii
de Litere unit cu Senatul Universitar. Totul nu era, la prima vedere, decât o formalitate,
care trebuia să conducă, în final, la rezultatul dorit de către senatorii literelor12.
Prezentarea activităţii doctorului în litere de la Sorbona, cu „vasta erudiţie şi o stăpânire
desăvârşită a mijloacelor de investigaţie, ce a îmbogăţit ştiinţa cu rezultate noi”13,
menţionarea „activităţii ştiinţifice pe tărâmul archeologiei şi al epigrafiei, mult apreciată în
cercurile ştiinţifice competente”14 – l-au recomandat ca profesor titular cu unanimitate de
voturi. Aprobarea ministerului survine la 19 iunie 1913, numirea propriu-zisă fiind validată
începând doar din 1 septembrie 191315. Autorităţile ofereau astfel profesorului Octav
Erbiceanu, suplinitorul din acel moment, posibilitatea de a-şi încheia activitatea didactică
6
V. Grecu, op. cit., p. 668; M. Vasilescu, op. cit., p. 14.
7
I. Minea, op. cit., p. 2.
8
Gh. Platon, V. Cristian, Universitatea din Iaşi (1860-1985). Dezvoltarea ştiinţei, Iaşi, 1986, p. 167.
9
R. Radu, op. cit., p. 669.
10
O. Tafrali, Critica operelor arheologice, Iaşi, 1921, p. 104; R. Radu, op. cit., p. 670.
11
Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 95/1913, f. 8; Fond R.U., Dosar nr. 804/1913, f. 303; Arh.
St. Bucureşti, Fond Ministerul Instrucţiei, Dosar nr. 2715/1913, f. 187-191.
12
Ibidem, Fond R. U., Dosar nr. 808/1913, f. 60.
13
Ibidem, Dosar nr. 810/1913, f. 34 r.
14
Ibidem, f. 35 r.
15
Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 96/1913, f. 17; Fond R. U., Dosar nr. 804/1913, f. 358.
17
pe anul universitar 1912-1913. La preluarea catedrei, arheologia şi antichităţile aveau un
statut universitar bine determinat, programele seminariilor şi cursurilor prezentau
consistenţă şi calitate, şi, nu în ultimul rând, erau puse bazele unui nucleu muzeal.
Ca urmare a morţii profesorului Petru Răşcanu, titular al catedrei de istorie antică
şi ştiinţe auxiliare, începând cu luna septembrie 1913, în Consiliu se avansează propuneri
pentru suplinirea celui decedat. La 29 septembrie 1913, din Berlin, proaspătul doctor în
litere Ioan Andrieşescu solicită, într-o cerere adresată ministrului Constantin G. Dissescu,
suplinirea catedrei vacante prin încetarea din viaţă a profesorului Răşcanu16; Andrieşescu
îşi prezintă preocupările prezente şi pe cele viitoare (cum ar fi, printre altele, fondarea
unui muzeu universitar), considerându-se îndreptăţit în ocuparea postului de la
universitatea al cărei student fusese17.
Până şi presa locală ieşeană18 va insera informaţii despre cererea adresată de
Andrieşescu, subliniind că studentul profesorului Răşcanu „a fost recomandat, în principiu,
de către consiliul Facultăţii de litere, ca suplinitor la catedra de istorie şi epigrafie vacantă
la numita universitate”19. În luna noiembrie 1913, ministerul aprobă cererea profesorului
Tafrali de înfiinţare a „unui seminar pe lângă catedra D-sale de Archeologie şi
20
antichităţi” , dar o consemnare propriu-zisă a înfiinţării sau funcţionării seminarului, cu
numirea unui seminarist, nu există. În privinţa solicitării lui Andrieşescu, ministerul ia
totuşi hotărârea, ca „leafa catedrei foste a D-lui Răşcanu să se împartă egal între
suplinitorii: D-nii A. Xenopol şi O. Tafrali”21, de unde concluzia că, evident, cererea acestuia
nu fusese acceptată.
Mai mult, apar dispute în privinţa încasării banilor, atât Xenopol, cât şi Tafrali
nefiind de acord să primească jumătate din sumă, deşi cel din urmă avea ca atribuţii numai
lucrările seminariale de istorie antică şi ştiinţe auxiliare – de aici şi dilema în care intrase
decanul Alexandru Philippide, în adresa către minister, adresă ce privea rezolvarea
chestiunilor administrative ivite22. De-abia în februarie-martie 191523, în urma renunţării
lui Xenopol la suplinire, Tafrali va deveni, pentru o perioadă de 12 ani, cu intermitenţe,
suplinitor al cursurilor, şi în acelaşi timp, al seminariilor de istorie antică.
Perioada 1915-1916 este aceea în care Tafrali va milita, va imagina şi va crea un
muzeu de antichităţi, pe baza nucleului constituit până în 1910 de către unul din
predecesorii săi la catedră, Teohari Antonescu24; instituţia creată trebuia să aibă rolul unui
„laborator de practică” al catedrei de arheologie, prin colecţiile ei şi concentrarea
16
Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 101/1913-1914, f. 14 şi 16.
17
Ibidem.
18
Informaţii, „Opinia. Ziar conservator-democrat”, anul X, nr. 2002, 4 octombrie 1913, p. 3 şi nr. 2009, Iaşi, 12
octombrie 1913, p. 2.
19
Ibidem.
20
Arh. St. Iaşi, Fond R. U., Dosar 804/1913, f. 607.
21
Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 107/1913, f. 5.
22
Ibidem, Dosar nr. 113/1914, f. 5.
23
Ibidem, Dosar nr. 68/1909-1910 şi 1914-1915, f. 29; Dosar nr. 123/1915, f. 36 şi nr. 124/1915, f. 27; Fond
R. U., Dosar nr. 836/1915, f. 615 r.; „Evenimentul”, anul XXII, nr. 15, Iaşi, 19 februarie 1915, p. 1.
24
R. Radu, Din istoricul Muzeului de antichităţi din Iaşi, RMM, 3/1981, Bucureşti, p. 22.
18
bibliotecilor seminariilor de istorie antică şi arheologie25. Demersurile sale din 1916 vor
determina Consiliul facultăţii să intervină la minister pentru aprobarea închirierii unui „local
unde să se păstreze colecţiunile arheologice de la Cucuteni”26 (ce aparţineau lui Nicolae
Beldiceanu şi, parţial, a vestigiilor rămase din săpăturile lui Hubert Schmidt), de asemenea
urmând a fi angajat şi plătit un custode al muzeului. Talentul oratoric, metoda
demonstrativă şi cea a observaţiei nemijlocite, având drept model colecţiile de antichităţi,
mulaje, diapozitive şi fotografii, periodic reînnoite ale muzeului – pe care cu distincţie îl
conducea27, cursurile şi articolele publicate28 – toate îl recomandau pe Tafrali ca pe unul
dintre cei mai apreciaţi profesori ai Universităţii.
Însă, profesorul ieşean a avut şi contestatari. Aceasta numai dacă ar fi să adoptăm
poziţia unui coleg de breaslă, profesorul de la catedra de istoria literaturii române vechi –
George Pascu, care într-un articol intitulat Prestigiul oligarhiei universitare29, încearcă să
ne determine să credem că „sirene perfide şopteau la urechea studenţilor că el [Tafrali –
s. n.] n-ar fi savantul cunoscut în occident”. În replică, arheologul îşi previne studenţii de
„netemeinicia celor ce se scriu, se rostesc sau se publică în cursuri[le] universitare [...].
Acesta nu micşurează sau nu distruge chiar cu totul încrederea, pe care studenţii trebue
s-o aibă în capacitatea profesorului lor...”30. Apoi „ ... dacă sunt sau nu arheolog şi istoric, nu
voiu răspunde eu, ci criticile savanţilor străini specialişti”31 – de unde putem deduce că
savantul avea mai multă încredere în aprecierile celor din străinătate, fie ele pozitive sau
negative.
Anii 1916-1918, cei ai implicării României în primul conflict mondial, vor aduce
schimbări semnificative şi în viaţa universitară ieşeană. La un an de la înfiinţarea muzeului,
cele mai importante vestigii aflate în localul din strada Paladi, nr. 6 – sunt evacuate în
Rusia, odată cu tezaurul ţării32. Tafrali, la rândul său, este solicitat de guvern să reprezinte
25
O. Tafrali, Istoricul înfiinţării Muzeului de antichităţi din Iaşi, AA, fasc. 9-10, 1933-1934, Iaşi, 1935, p. 52;
R. Radu, op. cit., 1981, p. 22; Şt. Bujoreanu, op. cit., p. 226; M. Vasilescu, op. cit., p. 15; M. Petrescu-Dâmboviţa,
Activitatea arheologică ieşeană în perioada dintre cele două războaie mondiale, ArhMold, XXI, Iaşi, 1998, pp.
182-183.
26
Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 68/1915-1916, f. 38; Fond R. U., Dosar nr. 842/1915, f. 21
şi 22; Dosar nr. 856/1916, f. 47.
27
R. Radu, op. cit., 1981-1982, p. 670.
28
Pentru a da o imagine de ansamblu, enumerăm cele mai importante cursuri şi articole publicate de Tafrali
până la sfârşitul anului 1916: seria de articole din periodicul „Literatura şi Arta Română” (1904-1907); Scene
din Viaţa Dobrogeană, Bucureşti, 1906, 179 [-181] pp.; Les monuments roumains d’après les publications
récentes, „Revue archéologique”, Paris, 1910, pp. 81-95; Evoluţia arheologiei şi rezultatele exploraţiunilor
arheologice (Lecţiunea de deschidere a cursului de arheologie de la Facultatea de Litere din Iaşi, ţinută la 26
noiembrie 1913), Iaşi, 1913, 11 p., precum şi în periodicul „Viaţa Românească”, VIII, nr. 11-12, Iaşi, 1913, pp.
265-274; Mélanges d’archéologie et d’epigraphie byzantines, Paris, 1913, 95 pp.; Une métope en partie inédite
du monument d’Adamklissi (Roumanie), „Revue archéologique”, I, Paris, 1914, pp. 346-348; La Roumanie d’hier et
d’aujourd’ hui, Paris, 1914, 386 pp.; Bizanţul şi influenţele lui asupra ţării noastre, Bucureşti, 1914, 94 pp.
29
„Arhiva Societăţii literare şi ştiinţifice”, anul XXIX, nr. 1, Iaşi, 1922, p. 96-97.
30
Ibidem, p. 97.
31
O. Tafrali, op. cit., 1921, p. 7.
32
R. Radu, op. cit., 1981, p. 23; M. Petrescu-Dâmboviţa, op. cit., p. 182.
19
interesele României la Paris, într-o misiune universitară de propagandă a cauzei româneşti33
– alături de ceilalţi profesori delegaţi ai universităţilor (I. Găvănescul, Ch. Drouhet şi I.
Ursu de la Universitatea din Iaşi34, împreună cu alţi 7 profesori de la Universitatea
Bucureşti, precum şi I. Nistor, de la Universitatea din Cernăuţi35). Istoricul ieşean susţine
timp de doi ani conferinţe la Paris, Périgeux şi Nantes36, colaborează cu articole în ziarul La
Roumanie (aici publică, la 15 mai 1918, o hartă etnografică a României, cu precizarea
drepturilor noastre politice37) şi editează lucrarea La Roumanie transdanubienne38. Am
putea, astfel, să-l încadrăm pe Orest Tafrali printre marii oameni de cultură care au
realizat „Unirea cea mare”39, bineînţeles, în limita capacităţilor sale intelectuale şi umane.
Deplasarea spre tărâmurile franţuzeşti (în perioada august 1917 – iunie 191940), va
produce discrepanţe şi în evoluţia catedrelor de arheologie-antichităţi, dar şi a celei de
istorie antică-ştiinţe auxiliare. Cu toate că titularul şi, în acelaşi timp, suplinitorul Tafrali,
era delegat într-o misiune oficială, în martie 1918, Senatul Universitar şi Consiliul facultăţii
îl vor rechema în ţară „atât pentru a-şi face cursurile, cât şi spre a-şi ţine examenele
parţiale cerute încă mai de mult de studenţi”41. Sarcinile misiunii pariziene nepermiţându-i
acest lucru, posturile de la catedrele respective încep să fie disputate între diferiţi
pretendenţi, iar cârcotelile şi insinuările la adresa activităţii de până atunci ale lui Tafrali
se amplifică.
Vorba din popor spune că „peştele de la cap...” – aceleaşi au fost condiţiile în care s-
a încercat îndepărtarea lui Tafrali din mediul universitar ieşean. Decanul Facultăţii de
Litere şi Filosofie, Ilie Bărbulescu, care se compromisese „prin atitudinea sa
nepatriotică”42, fiind unul dintre cei mai importanţi simpatizanţi progermani din
Universitate – va hotărî peste puterea de decizie a Consiliului de facultate, dar până la
urmă cu aprobarea tacită a reprezentanţilor de la Litere – numirea la 27 octombrie 1918 a
lui Em. Panaitescu în postul de suplinitor „la catedra de arheologie a d-lui Tafrali”43.
Suplinirea va avea, totuşi, un caracter provizoriu – aşa cum era şi firesc, de altfel.
Problemele încep să apară odată cu decizia de numire a vechiului pretendent, Ioan
Andrieşescu, ca suplinitor la istorie antică şi ştiinţe auxiliare înainte de începerea anului
universitar 1918-1919, pe baza aceluiaşi principiu: „profesorul [suplinitor, Tafrali – s. n.] nu
33
V. Grecu, op. cit., p. 670.
34
Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 141/1917, f. 40.
35
Ibidem, f. 234 r.; Şt. Bujoreanu, op. cit., p. 227.
36
I. Minea, op. cit., p. 3.
37
Ibidem.
38
O. Tafrali, La Roumanie transdanubienne (La Dobroudja). Esquisse géographique, historique, etnographique et
économique (Avec 10 figures dans le texte et une carte horstexte), Paris, 1918, 195 pp.
39
Tafrali publică şi câteva articole despre activitatea sa în Franţa: Propaganda românească în străinătate,
Craiova, 1920, 60 pp.; Apărarea României Transdanubiene în străinătate, Constanţa, 1921, 29 pp.
40
Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 142/1918, f. 211 (Tafrali semnează, din nou, în această
lună statul de plată ca profesor la Universitate).
41
42
Ibidem, Dosar nr. 144/1918-1918, f. 3.
43
20
e aici, îl înlocuim provizoriu. Înlocuirea se face cu câteva luni înainte şi are un caracter
permanent” – este constatarea celui trimis să reprezinte interesele statului român în
străinătate44.
Putem să-i acordăm doar parţial dreptate lui Tafrali – catedra fostă a lui Petru
Răşcanu era vacantă şi, până la urmă, orice pretendent, fie că se numea Andrieşescu sau
Pârvan (de exemplu), dar care avea o pregătire pe măsura cerinţelor, putea să solicite
ocuparea postului respectiv. Deşi era considerată o „lovitură necolegială [...] contra
regulamentului”45, iar „principiul de a se numi tineri cu orice preţ, nu ştiu dacă e bun şi
folositor învăţământului […]. Suplinitorul actual [Andrieşescu – s. n.] n-a făcut epigrafie, nu
ştiu din ce motive”46 – surpriza constă în aceea că Tafrali propune (în adresa către noul
decan – Dimitrie Gusti), ca el să predea epigrafia, iar Andrieşescu istoria antică, însă plata
noului coleg să se realizeze din fondurile speciale destinate tinerilor profesori, care nu
erau trecute în bugetul alocat universităţii47.
Mai mult, preistoria, ca ştiinţă, pare a fi desconsiderată de Tafrali, ea nu este decât
„o ramură arheologică şi antropologică, care în străinătate ţine mai mult de ştiinţele
naturale şi industriale”48, faţă de istoria antică şi „cunoştinţe[le] adânci ale limbilor latină
şi greacă, în cari sunt scrise mai toate izvoarele. Lucrările mele, dimpotrivă [în comparaţie
cu cele ale lui Andrieşescu – s. n.] privesc arheologia antică şi medievală, precum şi istoria
antică... Ele mă califică, împreună cu textele greceşti de izvoare istorice publicate pentru
suplinirea acestei catedre”49. O pledoarie pro-domo, care va avea efect... Deşi vor mai fi
necesare un alt protest adresat ministerului în iulie 1919, protest care privea reintegrarea
sa în statutele catedrei de istorie veche50, sau o cerere adresată decanului referitoare la
„sumele ce mi se cuvin lunar pentru catedra mea şi suplinirea catedrei de istorie antică”51 –
contradicţiile se vor atenua treptat, prin îndepărtarea totală a lui Andrieşescu şi plecarea
acestuia la Universitatea din Bucureşti.
Furtunosul an universitar 1918-1919 va fi parcă pronosticat de însuşi Andrieşescu în
Câteva consideraţii şi îndemnuri de început cu privire la istoria veche şi ştiinţele ei
ajutătoare – O lecţiune de deschidere52, ţinută în toamna lui 1918 la Facultatea de Litere şi
44
Ibidem, Dosar nr. 144/1918-1918, f. 16 r.
45
46
Ibidem, Dosar nr. 144/1918-1919, f. 16 v.; subliniem faptul că, într-adevăr, Andrieşescu era specializat pe
istorie veche şi arheologie preistorică, susţinând, la Iaşi, în 1912 teza de doctorat cu titlul Contribuţie la Dacia
înainte de romani, însă urmase în timpul specializării de la Berlin şi cursuri de epigrafie (Arh. St. Iaşi, Fond
Facultatea de Litere, Dosar nr. 101/1913-1914, f. 17 r.).
47
Ibidem, f. 17 r.
48
Ibidem, Dosar nr. 142/1918, f. 234 v.
49
Ibidem.
50
Ibidem, Dosar nr. 144/1918-1919, f. 11.
51
52
I. Andrieşescu, Câteva consideraţii şi îndemnuri de început cu privire la istoria veche şi ştiinţele ei
ajutătoare – O lecţiune de deschidere, RI, anul IV, nr. 3-6/1920, pp. 96-115 şi 136-162.
21
Filosofie din Iaşi. Credem că nota de subsol în care Tafrali e acuzat de totală lipsă de
informaţie în prezentarea lecţiei de deschidere intitulată Evoluţia arheologiei şi
rezultatele exploraţiunilor arheologice53(1913) – „autorul acestei lecţiuni, de şi cu o
îndelungată pregătire specială pe tărâmul bizantinologiei, a fost numit fără nici o probă
regulamentară profesor de arheologie, […] catedra [lui Teohari Antonescu – s. n.] este
departe de a fi fost ocupată, spre o îndoită pagubă, pe de o parte, a catedrei de arheologie
şi, pe de alta, a bizantinologiei: cea d’ întâiu neocupată, cea de a doua inexistentă, când ar
putea fi represintată”54 – a determinat reacţiile în lanţ din partea titularului arheologiei de
la universitatea ieşeană. La prima vedere pare o furtună într-un pahar cu apă, însă prin
plecarea lui Andrieşescu la Bucureşti, Universitatea din Iaşi va pierde pe unul dintre cei
care au influenţat decisiv studiul preistoriei în România55 – lucru pe care îl putea realiza, în
acea perioadă şi din postura de suplinitor şi apoi titular al istoriei antice-ştiinţelor
auxiliare.... Cel rămas la catedră îşi va continua nestingherit activitatea universitară. Deşi
în 1923 suplinirea istoriei antice va fi temporar suprimată de jure, din cauza bugetului
naţional insuficient56, catedra va continua să existe sub oblăduirea „eternului Tafrali” până
în 1927, când în urma scoaterii la concurs a postului57 şi a memoriului adresat decanului de
peste 150 de studenţi (care cereau un erudit cu „o abnegaţie pentru tot ce este românesc”
asemănătoare cu a lui Tafrali58) – titular va fi numit Paul Nicorescu59, unul din discipolii
maestrului Vasile Pârvan. Astfel, mediul universitar din capitala culturală a României, se va
îmbogăţi cu încă un reprezentant de facto al şcolii de arheologie din Bucureşti, fără ca el
să întâmpine, de data aceasta, vreun obstacol din partea colegilor ieşeni...
53
O. Tafrali, op. cit., 1913, p. 267.
54
I. Andrieşescu, op. cit., p. 150.
55
Arh. St. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 22/1922-1923, f. 24; Gh. Platon, V. Cristian, op. cit., p. 169.
56
Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 260/1927, f. 34.
57
Studiul documentelor din fondurile arhivistice ne determină să menţionăm faptul că primul care va milita cu
adevărat pentru înfiinţarea unei catedre de „archeologie preistorică”, similară celei de la Universitatea din
Bucureşti va fi, nimeni altul decât Paul Nicorescu, într-un raport ce privea întocmirea bugetului pe anul
financiar 1929 (cf. Arh. St. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 288/1928, f. 115 v.).
58
Ibidem, Dosar nr. 260/1927, f. 6 şi 7.
59
Ibidem, Dosar nr. 261/1927, f. 39 şi 68; R. Radu, Paul Nicorescu – o personalitate a vieţii culturale ieşene,
IN, II-III, Iaşi, 1996-1997, p. 161.
22
LISTA ABREVIERILOR
AA – Arta şi Arheologia, Iaşi

AIIA – Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi
ArhMold – Arheologia Moldovei, Iaşi
B. A. R. – Biblioteca Academiei Române, Bucureşti
CI – Cercetări Istorice, Iaşi
IN – Ioan Neculce, Iaşi
RI – Revista Istorică, Bucureşti
RMM – Revista Muzeelor şi Monumentelor, Bucureşti
SAA – Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi
’’…again the eternal Tafrali’’ - the Beginnings of the University Career

–Summary–
Orest Tafrali, archeologist and byzantinist, was a valuable member of the

professoriate that illustrated, at the beginning of the 20th century, the Archeology and
Antiquities Department of the Iaşi University.
Although the holder of the Department activated in the 1913 - 1937 period, we
have analyzed here only his achievements from the 1913 to the 1920. Disputed by some of
his colleagues, Tafrali was, on the other hand, appreciated by the university people from
abroad.
He was included in the university mission that the government commissioned to
represent the interest of the Romanian cause in Paris. During this time his removal from
the Department and his replacement with an older claimant, Ioan Andrieşescu, was
attempted.
Tafrali’s return into the country brought Andrieşescu’s final removal and his
departure for Bucureşti University. Thus, Iaşi University lost the opportunity of enjoying
the presence of one of those who influenced the study of prehistory in our country.
23
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Gabriela RUSU,
Monalisa VIERU, Corina RADU, Alina DROBOT
Expresii şi imagini organologice şi

corporal-mecanisciste în literatura europeană
din epoca luminilor şi a romantismului
(Hobbes, Descartes, Rousseau)*
Cei trei gânditori au dorit să redea ideea guvernării perfecte, care să asigure
siguranţa şi bunăstarea membrilor comunităţii. Atât Hobbes, cât şi Rousseau, s-au bazat pe
modelul corpului uman, considerat, încă din antichitate, fiinţa perfectă sau mecanismul
perfect (idee demonstrată de către Descartes).
În natură, omul e unic, iar singurul creator – Dumnezeu – este în stare să
contopească, într-un tot unitar, corpul natural şi sufletul raţional1. Dar, Dumnezeu a
plăsmuit lumea prin intermediul Naturii (meşteşug creator, care a fost imitat de oameni,
pentru a construi Marele Leviathan, numit Comunitatea Civilă, Commonwealth sau Stat).
Hobbes compară acest sistem de organizare cu un om artificial „mai mare şi mai puternic
decât cel natural, pentru a cărui protecţie şi apărare a fost conceput”2. Această idee este
exprimată şi de către Rousseau, atunci când el afirmă că, aşa cum natura stă la baza
umanităţii, pactul social este fundamentul unei comunităţi politice: „ … prin Pactul social am
dat existenţă şi viaţă corpului politic”3. Pentru a putea supravieţui, omul nu poate trăi
singur şi izolat, de aceea a încercat să găsească o formă de asociere, iar această convenţie
a fost pactul social. Acest pact de asociere dă naştere unui corp moral şi colectiv, care
alcătuieşte o singură unitate, un eu colectiv, având o voinţă şi o viaţă a sa. Contractul social
*
Această temă de cercetare a fost propusă de Prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon, în cadrul Cursului special
de Istorie Medievală Universală – Metafora corpului în cultura medievală vest-europeană (octombrie 2003 –
ianuarie 2004), înscriindu-se într-un proiect de cercetare mult mai amplu.
1
René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 143.
2
Thomas Hobbes, Leviathanul sau materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile, Introducere,
I, în Filosofia politică a lui Thomas Hobbes, volum coordonat de Emanuel-Mihail Socaciu, Polirom, Iaşi, 2001, p.
17.
3
Jean Jacques Rousseau, Contractul social, Cartea a II-a, Capitolul al VI-lea, Editura Moldova, Iaşi, 1996, p.
96.
24
este, aşadar, o persoană adevărată; poartă numele de Republică sau Corp politic, fiind numit
de membrii săi „Stat”, când e pasiv, „Suveran”, când e activ şi „Putere”, când e comparat cu
alte formaţiuni asemănătoare4.
Revoluţionarii francezi s-au inspirat din ideile lui Rousseau, combătând absolutismul
monarhic, care-şi depăşise atribuţiile. Conform pactului social, suveranitatea „nu este o
convenţie între un superior şi inferior, ci o convenţie a corpului întreg cu fiecare dintre
membrii săi”5. Gânditorul francez face o interesantă analogie între Natură – Om – Stat;
deci: „ … aşa după cum natura dă fiecărui om o putere deplină asupra tuturor mădularelor
lui, tot astfel şi pactul social dă o putere absolută asupra tuturor membrilor săi […] această
putere poartă […] numele de SUVERANITATE”6. De aceea, atunci când principele
asupreşte suveranul (poporul), acesta din urmă are dreptul de a rupe contractul social.
Hobbes susţine că la baza formării Statului stau tot pactele şi convenţiile, văzute
într-o altă relaţie, ele stabilindu-se între popor şi monarh. Oamenii au renunţat la dreptul
natural, aceştia unindu-se „ … prin consimţământ într-o singură persoană, naturală ori civilă,
care dispune de toate acele puteri reunite după propria voinţă (iar astfel este puterea unei
comunităţi civile)”7. Concluzionând, voinţa monarhului devine, implicit, voinţa poporului
(suveranitatea nu mai aparţine poporului). Recunoaştem, în această formulare, pe adeptul
monarhiei absolute.
De-a lungul timpului, pentru a concretiza ideea de „societate”, filosofi precum
Aristotel, Platon, Cicero, Seneca ş. a., au apelat la comparaţia Corp uman – Corp politic.
Aceasta, deoarece corpul uman are o evidentă forţă sugestivă în exprimarea ideii de
unitate şi de interdependenţă. Spre deosebire de Hobbes şi Rosseau, Descartes nu face
nici o referire, în opera sa, la acest binom, el axându-se, exclusiv, pe descrierea alcătuirii şi
funcţionării organismului uman. Descartes analizează cele mai importante organe: inima,
creierul, stomacul, muşchii, nervii, arterele şi venele. El nu consideră necesar să vorbească
pe larg despre aceste organe mari, ci vrea să explice acele mişcări şi funcţii exercitate de
cele mai mici particule din corp (spiritele animale). Filosoful francez preia ideea lui
Aristotel, potrivit căreia în inimă ar exista un foc fără lumină, pe care-l întreţine sângele
din vene; trecând prin inimă, acesta se încălzeşte şi transmite căldură în întreg corpul8.
Aceasta este o superstiţie antică, în realitate, în inimă nu există „un foc”, inima jucând rolul
unei pompe.
Cele mai iuţi şi mai uşoare particule ale sângelui ajung în cavităţile creierului,
alcătuind o flacără vie şi pură. Sunt numite, de către Descartes, „spirite animale”9, şi se
mişcă după legile mecanicii, trecând prin porii creierului în nerv şi ajungând în muşchi.
Analizând alcătuirea nervilor, se observă existenţa măduvei şi a pieliţelor (formează mici
tuburi, care se întind sub forma unor firişoare de la creier la extremităţile membrelor, şi
4
Ibidem.
5
Ibidem, Capitolul al II-lea, p. 94.
6
Ibidem, p. 90.
7
Thomas Hobbes, op. cit., X, p. 23.
8
René Descartes, op. cit, p. 141.
9
Idem, Pasiunile sufletului, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984, p. 180.
25
prin care sunt transmise comenzile ce permit mişcarea). Când „spiritele animale” ajung
într-un muşchi, acesta trage de organul de care e prins; în acelaşi timp, muşchiul opus se
alungeşte, iar corpul se mişcă10.
Filosoful susţine ideea că trupul nu depinde de suflet pentru a funcţiona, el fiind
văzut ca o „statuie” sau „maşinărie”, care are înăuntrul ei „toate mecanismele şi instalaţiile
ce-i permit executarea unei mişcări, digerarea hranei, observarea lumii înconjurătoare”11.
Pentru a explica funcţionarea acestui ansamblu închipuit, Descartes apelează la o
comparaţie sugestivă între corpul uman şi fântânile regale din Franţa. Astfel, nervii sunt
asemănători tuburilor acestor maşinării; muşchii şi tendoanele ar reprezenta piesele şi
resorturile care le mişcă; spiritele animale sunt asemenea apei, care pune piesele în
mişcare; inima este asemuită izvorului; concavităţile creierului sunt ca deschizăturile prin
care ţâşneşte apa; respiraţia şi celelalte acţiuni le compară cu mişcările unui orologiu sau
ale unei mori. În această maşinărie (corpul omenesc), sufletul raţional se află în creier, la
fel cum şi fântânierul trebuie să se găsească în locul unde se întâlnesc toate tuburile
maşinăriei, pentru a o putea controla12.
În opera lui Descartes, conducerea corpului uman este atribuită sufletului
(vegetativ), dar inima este cea care asigură funcţionarea lui. Stingându-se flacăra din
inimă, trupul moare (implicit dispare şi sufletul). Hobbes are şi el o viziune materialist-
mecanicistă asupra funcţionării corpului uman (explicând totul în termeni de corp şi
mişcare), însă, inima nu are acelaşi rol ca la Descartes, ea fiind doar un resort pus în
funcţiune de suflet. Hobbes afirmă: „căci, văzând că viaţa nu este nimic altceva decât o
mişcare a organelor, care începe într-una din părţile interne principale, de ce nu am spune
că toate automatele (maşini care sunt puse în mişcare prin arcuri şi roţi, cum ar fi
ceasurile) au o viaţă artificială? Căci ce altceva este inima, dacă nu un resort; şi ce sunt
nervii, dacă nu o mulţime de legături; şi ce sunt articulaţiile, dacă nu rotiţe, care pun în
mişcare întregul corp, conform voinţei creatorului (artificer) său”13? Ceasul (automat)
reprezintă un microsistem (întocmai ca un corp uman), alcătuit din numeroase componente,
a căror funcţionare începe prin acţiunea unui impuls asupra inimii (organ principal care
asigură, după aceasta, mişcarea întregului corp), aşa cum acţiunea asupra cheiţei ceasului
pune în mişcare resortul. Apare, implicit, şi ideea de interdependenţă între componentele
sistemului; fiecare îndeplinind rolul său, asigură buna funcţionare a întregului; însă, în
momentul în care apare o defecţiune la una dintre componente (mai ales în cazul resortului),
mecanismul nu mai poate funcţiona. La fel se întâmplă şi în cazul corpului uman, când un
organ este afectat, suferă întregul corp; atunci când nu mai funcţionează inima, Corpul
moare.
Hobbes apelează la analogia corp uman – automat, pentru a susţine ideea că statul
poate fi văzut ca un corp artificial. „Iar în acest om artificial, suveranitatea este un suflet
10
Ibidem, p. 62; Descartes aseamănă nervul cu cordonul unei sonerii, prin care, trăgând dintr-o parte,
reacţionează la celălalt capăt.
11
Idem, Lumea, Editura I. R. I., Bucureşti, 2003, p. 25.
12
Ibidem, p. 120.
13
Thomas Hobbes, op. cit., p. 17.
26
artificial; magistraţii şi ceilalţi slujbaşi, care judecă şi execută, sunt articulaţii artificiale;
răsplata şi pedeapsa (prin care, legată de tronul suveranităţii, fiecare articulaţie şi fiecare
membru sunt puse în mişcare pentru a-şi îndeplini datoria), sunt nervii, care îndeplinesc
aceleaşi funcţii în corpul natural”14. Rolul primordial în funcţionarea corpului uman îl are
sufletul, întocmai cum, în corpul politic, acesta este reprezentat de suveranitate (monarhul
absolut). Îşi îndeplineşte rolul prin intermediul nervilor (răsplata şi pedeapsa) asupra
articulaţiilor (magistraţii şi slujbaşii). Articulaţiile au rolul de susţinere şi apărare, iar
nervii, de reglare a proceselor din organism.
Ideea de Stat, privit ca un corp artificial, apare şi la Rousseau. „Constituţia omului
este opera naturii; cea a statului este operă artificială”. Rousseau face asemănarea între
principalele organe ale corpului uman şi principalele forme de conducere ale organismului
politic: „ … principiul vieţii politice stă în autoritatea suverană. Puterea legiuitoare e inima
statului; puterea executivă e creierul, care pune toate părţile în mişcare”15. Rousseau îi
atribuie inimii rolul cel mai important, în cadrul unui organism, creierul acestuia depinzând
de funcţionarea ei. Moartea corpului politic e provocată de dispariţia puterii legislative
(care corespunde inimii), adică poporul încetează să-şi mai exercite puterile. Este
reflectată ideea lui Rousseau, care dorea ca suveranitatea, întreaga putere să aparţină
poporului. Observăm diferenţa faţă de concepţiile lui Hobbes – acesta atribuia rolul cel mai
important sufletului, iar nu inimii, iar autoritatea supremă monarhului absolut.
Ideea de interdependenţă între componentele corpului apare şi în opera lui
Rousseau: „Atât timp cât mai mulţi oameni adunaţi laolaltă se consideră a fi un singur corp,
ei nu au decât o singură voinţă, care tinde la conservarea lor comună şi la bunăstarea
generală”16. Membrii sunt uniţi datorită puterii şi acţionează ca un tot.
După unirea într-un singur corp, nici un membru al său nu poate fi ofensat, fără ca
întregul corp să se simtă atacat; şi cu atât mai mult nu poate fi ofensat, fără ca membrii să
se simtă atinşi. Prin pact, fiecare asociat cedează toate drepturile sale comunităţii; astfel,
suveranul (care nu e altceva decât o fiinţă colectivă), are o putere absolută asupra
supuşilor care şi-au cedat drepturile; Suveranul „trăieşte” prin semnarea pactului social.
Putinţa de mişcare şi voinţa lui sunt considerate a fi legea, deoarece aceasta este expresia
voinţei generale, adică voinţa întregului popor.
Guvernământul (puterea executivă) este distinct de puterea legiuitoare. Există mai
multe forme de guvernământ: democraţia, aristocraţia, monarhia şi guvernămintele mixte.
Însă, nu există forme de guvernământ care să se potrivească oricărei ţări şi orice
guvernământ tinde să degenereze, după cum spune Rousseau: „[…] mai curând sau mai
târziu, principele sfârşeşte prin a asupri suveranul şi a rupe tratatul social. Acesta este
viciul inerent şi inevitabil, care încă de la naşterea corpului politic, tinde fără încetare la
distrugerea lui, aşa cum bătrâneţea şi moartea distrug până la urmă trupul omului”17. Este
interesantă analogia dintre evoluţia primului stat şi evoluţia corpului uman: guvernământul
14
Ibidem, pp. 17-18.
15
Jean Jacques Rousseau, op. cit., p. 157.
16
Ibidem, Cartea a IV-a, Capitolul I, p. 172.
17
Ibidem, Cartea a III-a, Capitolul X, p. 154.
27
este asemenea unui om care parcurge mai multe etape de-a lungul vieţii – naştere,
maturitate, bătrâneţe şi moarte. În esenţă, totul este efemer. Orice corp este sortit să
moară, cândva, (implicit şi unul artificial). „Corpul politic, întocmai ca şi corpul omului,
începe să moară încă de la naştere şi poartă în sine cauzele propriei sale distrugeri”. Dacă
nu depinde de om prelungirea vieţii sale, în schimb acesta poate acţiona asupra corpului
politic: „depinde de ei să prelungească viaţa statului cât mai mult cu putinţă, dându-i cea
mai bună alcătuire pe care o poate avea”18. Buna alcătuire se referă la o legislaţie care să
protejeze interesele membrilor statului.
Dualitatea creier (cap) – inimă (prin analogie, puterea executivă – puterea
legislativă) nu apare în concepţia despre stat a lui Hobbes. Acesta vorbeşte despre o
singură putere deplină a suveranului (sufletul). Rolul acestuia este: „procurarea siguranţei
oamenilor”19 şi „tot în grija suveranului stă şi întocmirea de legi bune …”20. El îşi exercită
puterea asupra statului, ca şi sufletul asupra corpului. Magistraţii şi slujbaşii sunt
asemenea articulaţiilor corpului uman, răsplata şi pedeapsa sunt ca nervii – care pun în
mişcare corpul. Puterea este dată de averea şi bogăţiile membrilor particulari – şi în corpul
uman, buna funcţionare a fiecărui organ determină buna funcţionare a întregului. Consilierii
reprezintă memoria sa; echitatea şi legile sunt asemănate raţiunii şi voinţei.
Comparaţia între corpul uman şi politic este privită şi prin prisma evoluţiei: de la
naştere („… pactele şi convenţiile, prin care părţile acestui corp politic au fost la început
create, puse laolaltă şi unite, se asemănă acelui fiat sau să facem pe om, rostit de
Dumnezeu, în actul creaţiei sale”)21, până la moarte – reprezentată în Statul lui Hobbes de
războiul civil. Dacă există armonie între membrii săi, corpul politic este sănătos; în
momentul în care această armonie dispare şi intervine vrajba, corpul politic se
„îmbolnăveşte” – aceasta putând duce la moartea sa. Observăm diferenţa faţă de concepţia
lui Rousseau. Dacă la gânditorul francez boala şi apoi moartea vin de la cap – când principele
nu-şi mai îndeplineşte atribuţiile acordate prin pactul social, la Hobbes, boala se datorează
disfuncţiilor unor organe, adică a contradicţiilor dintre supuşi.
Ideea de bază în operele lui Hobbes, Descartes şi Rousseau este aceea că
bunăstarea membrilor (organele corpului uman) este interdependentă de bunăstarea
Statului (corpul uman). Iar aceasta este dată de lege: dacă legea este bună, respectată şi
aplicată, are rolul de a conserva unitatea corpului politic. Legea poate fi dată de monarh
(conform lui Hobbes) sau de poporul suveran (conform lui Rousseau), însă ea nu trebuie să
fie încălcată, deoarece atunci dispare echilibrul şi întreg mecanismul se prăbuşeşte.
18
Ibidem, Capitolul XI, p. 157.
19
Thomas Hobbes, op. cit., XXX, I, p. 97.
20
Ibidem, XX, p. 98.
21
Ibidem, pp. 17-18.
28
Organological and Corporal-Mechanistic Expressions and Images in the
Enlightenment and Romantic Age European Literature (Hobbes, Rousseau, Descartes)
Summary
The three thinkers, Hobbes, Descartes and Rousseau, had in mind the rendering of
the perfect government idea, the one who would ensure the safety and welfare of the
community members. Both Hobbes and Rousseau used the human body model. Hobbes
compares the political system with an artificial man, “bigger and stronger than the natural
one, for whose protection and defense it was conceived”. The idea is expressed by
Rousseau when he speaks about the social pact as a true person. For Hobbes, on the other
hand, pacts and conventions are established between the people and the monarch.
Descartes refers exclusively to the constitution and functioning of the human
organism and its most important organs. He attributes human body rule to the (vegetative)
soul, but the heart is the one ensuring its functioning.
Hobbes also has a materialist-mechanistic vision. He uses the analogy human body –
machine to sustain the idea of a state as artificial body. For Rousseau the most important
place is that of the heart.
The main idea in these thinkers’ works is that the welfare of the members (organs
in the human body) is interdependent to that of the State (the body). And this is given by
the law, which serves to preserve the political body. Law is a monarch’s emanation
(according to Hobbes) or made by the sovereign people (Rousseau). Once broken, the
balance disappears and the mechanism crumbles.
29
Lucian Valeriu LEFTER
Ce s-a întâmplat cu adevărat la 12 aprilie 1457?*
Începutul domniei lui Ştefan cel Mare stă sub semnul imaginarului istoriografic,
germenii fiind sădiţi în secolul al XVI-lea de călugării mănăstirii Putna. Unul din
Letopiseţele de la Putna1 zugrăveşte preluarea domniei de către Ştefan cel Mare ca având
loc „în Joia Mare, [când] Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a venit de la munteni şi a
dobândit întâia biruinţă asupra lui Aron voievod, pe Siret, la tină, la Doljeşti […]. După
aceea, s-a adunat toată ţara, cu preasfinţitul mitropolit, chir Teoctist, şi l-a uns pentru
domnie, pe Siret, unde se numeşte Dereptate până în ziua aceasta. Şi a luat schiptrul Ţării
Moldovei”. Spre sfârşitul aceluiaşi veac, la 1574, Ştefan voievod intrase deja în categoria
eroilor mitici. Devine erou de baladă, aşa cum consemnează Maciej Stryjkowski: „Despre
acesta [Ştefan cel Mare], moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe
scripci sârbeşti, rostind în limba lor: Ştefan, Ştefan voievod, Ştefan, Ştefan voievod a
bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni”2. Aceasta este,
totodată, şi cea mai veche atestare istorică a unei balade la români.
În veacul următor, aşa-numitul letopiseţ al lui Grigore Ureche3 nu face decât să
preia această informaţie şi să amplifice scenariul la proporţii maxime, creând chiar un nou
capitol: „Cându s-au strânsu ţara la Direptate”. S-a dezvoltat în secolul al XVII-lea o
imagine care prinsese contur în secolul precedent: „Deciia Ştefan vodă strâns-au boierii
ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitul Theoctistu şi cu mulţi
călugări, la locul ce se cheamă Direptate şi i-au întrebatu pe toţi: ieste-le cu voie tuturor
să le fie domnu? Ei cu toţii au strigat într-un glas: «În mulţi ani de la Dumnezeu să
domneşti». Şi decii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul
Theoctisu. Şi de acolo luo Ştefan vodă steagul ţărâi Moldovei şi să duse la scaunul Sucevii”.
*
La baza elaborării acestei comunicări s-au aflat discuţiile pe marginea studiului lui Constantin Rezachevici,
publicat în 1992, referitor la încoronarea lui Ştefan cel Mare, într-un seminar al d-lui Ştefan S. Gorovei, din
cadrul Masterului despre ideologia puterii în Evul Mediu împreună cu colegii: d-nii Constantin Crăescu şi Leonard
Dragomir, s-au concretizat în această comunicare.
1
Letopiseţul de la Putna nr. I, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, Sfânta Mănăstire
Putna, 2004, p. 29; De asemenea, în acelaşi volum, Letopiseţul de la Putna nr. II, p. 33.
2
Kronika Polska, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, p. 195.
3
Letopiseţul Ţării Moldovei, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, p. 46.
30
Cronicarul veacului al XVII-lea nu face decât să recreeze atmosfera epocii ştefaniene în
spiritul vremii sale, proiectând în trecut realităţi contemporane sieşi sau, cel puţin, dintr-o
perioadă mai apropiată, din secolul al XVI-lea.
Într-adevăr, cel mai vechi izvor, Letopiseţul anonim al Moldovei4 (numit şi
Letopiseţul de la Bistriţa), este cât se poate de lapidar: „La anul 6965 <1457>, luna aprilie
12, Marţea Mare, a venit Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, la locul numit Hreasca, la
Doljeşti şi a biruit Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu şi a luat schiptrul Moldovei”. Un
alt izvor, socotit a fi cât mai aproape de realitate, neretuşat ulterior, Cronica moldo-
germană5, evocă mai plastic evenimentele şi dă noi amănunte, însă cu data de 11 aprilie
14576, arătând că „într-o marţi, în Săptămâna Mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan
voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu munteni, cu ţările de
jos, ca la 6 mii de oameni”, la un loc numit Hreasca, lângă Doljeşti, unde, în urma luptei,
Ştefan „a rămas cu putere”. Şi Cronica moldo-polonă7 menţionează că „în Joia Mare, a venit
din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod”. Însă data corectă o dau
numai Letopiseţul anonim şi Cronica moldo-germană: lupta a avut loc în Marţea Mare şi
nicidecum Joi. Atât letopiseţele de la Putna, cât şi cronicile ulterioare, din veacul al XVII-
lea, dau data eronată a zilei, joi; dar 12 aprilie 1457 a căzut într-o zi de marţi. Precum
vedem, nimic din amplul scenariu creat de cronicari în secolele XVI-XVII nu se regăseşte în
cronica oficială, de curte. Abia din secolul al XVI-lea pare să prindă contur acest obicei al
învestirii domnului în câmp. La 16 martie 1562 Despot vodă trebuia să fie învestit „în câmp”
cu caftan şi steag „precum e obiceiu în Moldova”8, potrivit unui martor italian, însă un obicei
care presupunea investirea domnului de către sultan, un prescenariu al încoronării.
Investirea domnului după tradiţia bizantină nu presupune nimic din toate acestea,
ceremonia încoronării putând avea loc numai într-un spaţiu sacru, în biserică.
Reconstituirea ceremonialului încoronării de către istoricul Constantin Rezachevici
doar reiterează ceremonialul bizantin vechi de o mie ani, cu cele trei etape ale sale:
întâmpinarea-închinarea ţării, ungerea-încoronarea şi învestirea cu simbolurile puterii
(spada, coroana, steagul cel mare). Aşadar, în viziunea cercetătorului menţionat, Ştefan
voievod „învingător asupra lui Petru Aron la 12 aprilie 1457 la Doljeşti, în apropierea
4
Letopiseţul anonim al Moldovei, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, p. 14.
5
Cronica moldo-germană, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, p. 22.
6
Probabil lupta a avut loc în noaptea de 11 spre 12 aprilie 1457.
7
Cronica moldo-polonă, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, p. 41.
8
Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, I, Acte şi scrisori
(1527-1572), Bucureşti, 1929, p. 264; la 24 aprilie 1562 Andrea Dandolo informa pe dogele Veneţiei asupra
investirii lui Despot vodă de către Ferhat Aga potrivit obiceiului ţării: „per far questa cerimonia in campagna,
com’ è l’usanza din quel paese”. La 8 aprilie 1562 raportul lui Belsius şi Bergowicz către Maximilian descria
ceremonia încoronării aceluiaşi domn; astfel, la 16 martie Ferhat Aga a sosit la Iaşi şi „fără nici o zăbavă a dat
lui Despot steagul sultanului pe care îl numesc Sangeac şi l-a îmbrăcat cu caftanul sultanului cu mari strigăte de
bucurie”, apoi „i-a pus pe cap în tabără surgiucul cu pene, şi i-a dat două securi de ale ienicerilor şi multe alte
lucruri”, după care „l-a pus să facă jurământ de credinţă sultanului” (Călători străini despre ţările române, vol.
II, texte îngrijite de M.M. Alerxandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1970, pp. 132-133;
Acest raport a fost publicat iniţial de Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II,
1 (1451-1575), Bucureşti, 1891, pp. 404-406, nr. CCCLXXIX.
31
Sucevei, întâmpinat şi primind închinarea boierilor şi a altor categorii sociale, după obicei
[…], în tabăra sa de lângă satul Direptate […], la sud de locul luptei, uns la domnie de către
mitropolitul Teoctist în biserica satului Direptate, şi fiind investit cu „schiptrul” (steagul
cel mare al ţării) înainte de a-şi face intrarea triumfală în cetatea Sucevei, aceasta trebuie
să fi fost desfăşurarea reală a înălţării la domnie a lui Ştefan cel Mare”9. Constantin
Rezachevici observă însă că ceremonialul încoronării a fost hotărât „cu oarecare grabă”,
motivat, în viziunea sa, de „raţiuni strategice personale”. Să fi fost oare aşa? Să revenim,
aşadar, asupra evenimentelor de la 12 aprilie 1457.
Precum s-a văzut deja, lupta are loc în Marţea din Săptămâna Patimilor, aşadar
înainte de Paşti. Or, ce reprezenta Învierea Domnului pentru oamenii acelei vremi, când şi
astăzi, într-o lume modernă, toate activităţile umane sunt, pur şi simplu perturbate! Şi
aceasta cu atât mai mult în sânul Bisericii, când pregătirile pentru sărbătoarea Învierii sunt
de prim rang în Săptămâna Mare. Oamenii de atunci erau, cu precădere, nişte oameni
religioşi, care credeau şi chiar vedeau (sau citeau) „semne şi minuni”10. În acest context,
ceremonia încoronării era una în esenţă iniţiatică, care presupunea desfăşurarea acesteia
într-un spaţiu specific, un loc sacru, prin excelenţă al ritualului. Domnii odată unşi cu
Sfântul Mir deveneau persoane sacre, intangibile, având capacitatea să primească şi să
„citească” semnele divine. O asemenea transmutare a condiţiei umane nu se putea face, cum
am şi spus, decât într-un spaţiu ritual. Şi aceasta nu era nici pe câmpul de bătălie, şi nici
chiar într-un sat oarecare, precum Direptate, (care poate că nici nu avea biserică!), şi atât
mai mult în Săptămâna Mare; încoronarea nu se putea face în pripă din „raţiuni strategice
personale”, cum s-a spus, ci numai respectând fastuosul ceremonial bizantin, în toate
punctele sale, în una din cele două mitropolii ale ţării: Suceava şi Roman. Nu era o slujbă
oarecare, ci una prin care un om era sanctificat. În urma mirungerii domnul, ca şi „sfântul
împărat” de la Bizanţ, intra în altar pe uşa împărătească, într-un loc rezervat, am putea
spune, numai iniţiaţilor. Domnul era imitatio Cristi în ipostaza de împărat al acestuia. Dacă
va fi fost o ungere la Direptate, asupra căreia ne îndoim, aceasta nu va fi fost decât
provizorie, parte a unui „prescenariu”, căci Doljeştii se pare că nu se aflau aproape de
Suceava, ci mai degrabă în apropiere de Roman11. Mitropolitul ţării nu avea cum să vină în
aceeaşi zi, de la Suceava, tocmai la Doljeşti şi tocmai în Săptămâna Patimilor! Ca el să-l fi
încoronat pe Ştefan ar fi trebuit să fie lângă el, în oaste ; or, acest lucru era imposibil. La
vremea aceea Ştefan nu era decât un pretendent care râvnea la tronul ţării. Mitropolitul
ţării nu avea de unde să ştie cine va câştiga lupta ca să fie pregătit pentru o încoronare în
„regim de urgenţă” a noului domn, lucru de neconceput, de altfel. Prin urmare, el nu putea
9
Constantin Rezachevici, A fost Ştefan cel Mare “ales” domn în aprilie 1457? Un vechi „scenariu istoric”: de la
„tradiţia” imaginară la realitate, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” din Iaşi”, tom.
XXIX, 1992, p. 32. De asemenea, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în istorie, Sfânta
Mănăstire Putna, 2003, p. 332.
10
Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, „Semne şi minuni” pentru Ştefan voievod. Note de mentalitate
medievală, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în istorie, pp. 67-68.
11
Maria Magdalena Székely, „Pe Siret, pe Tină, la Doljeşti”, în „Anuarul Institutului de Istorie „A. D.
Xenopol” din Iaşi”, tom. XXXI, 1994, p. 513; în virtutea argumentelor prezentate, se poate presupune că
„bătălia din 12 aprilie 1457 a avut loc în Ţara de Jos, în prejma Romanului”.
32
părăsi un domn legitim, consacrat de biserică, el era păstorul spiritual al ţării, care nu avea,
în principiu, nimic de-a face cu lupta politică a numeroşilor pretendenţi la domnie. Şi, mai
mult de atât, cum îşi imaginează cineva că tocmai în Săptămâna Mare se deplasează
mitropolitul în urma oştilor? Şi dacă locul luptei ar fi fost lângă Suceava, cum s-a scris de
unii istorici, atunci ce rost ar fi avut încoronarea acolo când puteau să se deplaseze în
cetate, la mitropolie! Şi pentru învestitură era nevoie de simbolurile puterii, coroana,
spada şi steagul cel mare, care nu aveau ce să caute pe câmpul de luptă de la Doljeşti.
Aceste simboluri ale puterii erau utilizate la ocazii speciale, iar ceea ce s-a întâmplat la
Doljeşti nu constituia nici pe departe o asemenea ocazie, era o simplă luptă cu un
pretendent la domnie care voia, totuşi, să înlăture un domn legitim, consacrat.
Închinarea ţării, a boierimii mărunte, tocmai la 12 aprilie 1457, în aceeaşi zi cu lupta,
era un fapt imposibil. După cum îşi dă oricine seama, aceasta se făcea în timp, până la
aflarea veştii de către toţi dregătorii şi boierii din ţinuturi precum că a venit un domn nou,
ţinând cont de mijloacele şi căile de comunicaţie din epocă. Aşadar, închinarea tuturor
dregătorilor locali înaintea noului domn la Suceava trebuie să fi durat câteva luni. Probabil,
abia în toamna anului 1457 vestea că s-a început o nouă domnie era răspândită în toate
ţinuturile Ţării Moldovei. Primele documente păstrate emise de noul domn apar începând
abia cu luna august a anului 145712.
La încoronarea lui Constantin Şerban din 9 aprilie 1654, în Ţara Românească,
prestarea jurământului a durat timp de 40 de zile, ne spune arhidiaconul Paul de Alep13.
După înscăunarea domnului, au fost „trimişi călăraşi, adică curieri pentru a vesti în toată
ţara ridicarea sa în scaun”, încât „puteai să vezi alergând în fiecare zi, timp de patruzeci de
zile, mii de oameni”; „multă vreme ostaşi au continuat să vină să presteze jurământul. Având
înaintea ochilor acest tablou al prestării jurământului, cu atât mai puţin vom putea accepta
ideea închinării ţării, adunate în pripă pe câmpul de la Direptate. Şi totuşi, asemenea idee
aflată în contradicţie cu logica istorică a fost acceptată tocmai în noul tratat de istorie a
românilor al Academiei Române, potrivit căruia Ştefan „a fost proclamat domn legiuit al
12
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. II (1449-1486), întocmit de Leon Şimanschi, Georgeta Ignat
şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, p. 94 şi urm. De altfel, există doar trei documente emise de Ştefan cel
Mare în 1457: primul, păstrat însă într-o copie în limba germană, este din 12 august 1457 (nr. 64), astfel că
primul document original despre care avem ştiinţă este din 8 septembrie 1457 (nr. 65); al treilea document este
din 13 septembrie 1457 (nr. 66).
13
Călători străini despre ţările române, vol. VI, text îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Bucureşti,
1976, pp. 134-137. Domnul este încoronat potrivit ritualului bizantin, fiind dus „în altarul divin” unde
îngenunchează iar mitropolitul citeşte rugăciunea mirungerii, după care, întocmai ca la hirotonosire, preoţii zic
de trei ori: Vrednic este! Fiind îmbrăcat în haine domneşti este condus la jilţul domnesc din biserică, unde toţi
începând cu mitropolitul, egumenii şi dregătorii îi sărută mâna dreaptă. Dregătorii au jurat apoi cu mâinile pe
Evanghelie, apoi au sărutat mâna dreaptă a domnului şi poala veşmântului său, procesiune care a durat „până
către amiază”, încât „noi ne plictisisem şi ostenisem să stăm în picioare”. Cei rămaşi au fost amânaţi pe a doua zi
şi în zilele următoare, timp de 40 zile. La sfârşit toată lumea se plictisise şi domnul a trimis pe noul serdar în
ţară pentru „a primi jurământul întregului norod”.
33
ţării de către stările întrunite” pe câmpul de la Direptate, luând „schiptrul” după ce primise
ungerea de la mitropolitul Teoctist14!
Pe Ştefan, fără îndoială, trebuie să ni-l închipuim celebrând ritualul mirungerii
precum împăraţii bizantini urmând perceptele ritualului descris de Axinte Uricariul:
„intrând în biserică şi închinându-să, sărută sfintile icoane”; după aceea intră pe uşile
împărăteşti în „sfântul oltariu” şi îngenunchează în faţa „sfântului prestol”, şi între timp
arhiereul citeşte molitva, invocând, precum şi la împăraţii bizantini, modelul biblic, pe David
împăratul15. După săvârşirea molitvei arhiereul ia coroana de pe prestol, o blagosloveşte şi o
aşează pe capul domnului, zicând: „Mărire lui Dumnezău dentru înălţime, şi pre pământ pace
şi întru oameni bunăvoire”. După aceasta, domnul se ridică şi îl iau doi episcopi de
„suptsusiori” şi-l conduc la jilţul domnesc din biserică „de-l sue în scaun”.
Istoriografia românească şi-a adus obolul la crearea imaginii de erou mitic a lui
Ştefan cel Mare. Nicolae Iorga făcea analogia dintre Ştefan şi locul de la Direptate,
tocmai în baza toponimului primit din cauza marelui act de domnie „dreaptă”16, ignorând
părerea lui M. Costăchescu întemeiată pe o cercetare serioasă, care arăta că, de fapt, era
vorba despre stăpânirea satului de către familia Direptate. Iorga a creat, prin urmare, un
scenariu comparabil celui din secolul al XVII-lea. În virtutea inerţiei, şi parcă ignorând
noile cercetări, clişeul a fost preluat în noul tratat de istorie al Academiei Române.
Viziunea înnoitoare, mentală, asupra istoriei pare complet străină şi lipseşte din „noul”
tratat de istorie.
Vechile scenarii istorice cunoscute cât şi cel propus de Constantin Rezachevici, încă
din 1992, prezintă lipsuri la un capitol esenţial: logica istorică, în virtutea căreia putem
judeca veridicitatea unei informaţii documentare. Întrucât Doljeştii se aflau mai degrabă
în apropiere de Roman17, ceremonia încoronării trebuie să se fi desfăşurat cu tot fastul de
Paşte, la Suceava, la 17 aprilie 1457, aşa cum presupunea C. Cihodaru18: „Ceremonia ungerii
nu a putut avea loc chiar imediat după victorie, ci cu câteva zile mai târziu, şi aceasta din
motive religioase. Ea s-a putut săvârşi abia la 17 aprilie 1457, dată la care cădea Paştele în
acel an”.
14
Academia Română, Istoria românilor, IV, De la universalitatea creştină către Europa „patriilor”, comitetul de
redacţie: Ştefan Ştefănescu, Camil Mureşan şi Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2001, p. 364.
15
Paul Mihail, I. Caproşu, Despre ceremonialul domnesc, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D.
Xenopol”- Iaşi, VIII, 1971, p. 398; „D<oa>mne Dumnezeul nostru, împăratul împăraţilor, şi d<o>mnul domnilor,
carele prin Samuil pr<o>rocul ai ales pre D<a>vid sluga ta, şi l-ai unsu pre el a fi înpărat preste norodul tău Israil.
Însuţi şi acum auzi rugăciunea noastră […]. Învredniceşte-l pre el a să unge cu untul de lemnu al bucuriei.
Îmbracă-l pre el cu putere de sus. Pune pe capul lui cunună de piatră scumpă. […] Dă-i în dreapta lui schiptrul
mântuirii. Întăreşte-l pe el cu scaunul dreptăţii. […]”.
16
N. Iorga. Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul român, Bucureşti, 1966, p. 59.
17
Maria Magdalena Székely, „Pe Siret, pe Tină, la Doljeşti”, în „Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”
din Iaşi”, tom. XXXI, 1994, pp. 513 şi 516; „bătălia din 12 aprilie 1457 a avut loc în Ţara de Jos, în prejma
Romanului”. În concluzie, lupta a avut loc „pe Siret, în Ţara de Jos, în satul Doljeşti de lângă Roman”.
18
C. Cihodaru, Cu privire la localizarea unor evenimente din istoria Moldovei: Hindău, Direptate, Crăciuna şi
Roşcani, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie-Iaşi, tom. XIX, 1982, p. 628.
34
Ceea ce s-a consemnat aşadar în cronici ? O „comasare” a informaţiilor, un
„rezumat”. Datoria istoricilor este să treacă dincolo de litera scrisă, să interpreteze în
spiritul epocii, a oamenilor de atunci, cu o mentalitate diferită. Şi astfel ne putem da lesne
seama că încoronarea şi preluarea puterii, o ceremonie religioasă de altfel, nu putea avea
loc decât acolo unde-i este locul firesc, în biserică. Şi nu în orice biserică, ci în cea mai de
seamă a ţării, mitropolia de la Suceava, unde domnul, singur dintre laici care putea avea
acest privilegiu, era miruit a doua oară. Miruirea este un sacrament „ce nu se repetă a doua
oară”19 şi de aceea, o asemenea transmutare a condiţiei umane nu se putea face, decât
într-un spaţiu ritual însemnat.
Este de mirare faptul că istoricii cu imaginaţie, precum Nicolae Iorga, nu au legat
încoronarea lui Ştefan cel Mare de sărbătoarea Învierii anului 1457! Imaginea de erou mitic
a domnului nu ar fi avut decât de câştigat, iar în ochii publicului cititor încoronarea ar fi
fost asociată imaginii christice, a timpului înnoitor, a regenerării lumii după o lungă perioadă
întunecată de haos şi lupte fratricide între urmaşii lui Alexandru cel Bun.
What Really Happened on the 12th of April 1457?

–Summary–
Stephen the Great’s coronation in the Direptate field, in the spring of 1457, on the
th
12 of April, is a leit-motif of Romanian historiography. As such, coronation image is to be
found in the 16th century chronicles and in the chronicle attributed to Grigore Ureche,
from the 17th century. Yet, gaining insight into the Middle Ages mentality, we ask
ourselves: was the coronation of a God’s elect, the performing of a preeminently religious
ceremonial, possible in a field? Obviously, not. The coronation religious ritual could only be
done in church.
Constantin Cihodaru had shown, starting 1982, that such ceremonial, due to religious
reasons, could only be performed after the Doljeşti battle, that is on Easter, the 17th of
April 1457. The ”new” history treaty of the Romanian Academy, published 2001,
perpetuates the old cliché of Stephen’s coronation in the field, cheered by the boyars, the
vision of an eminently religious middle eve, where every gesture constituted a ritual, being
unknown to the treaty’s authors.
Comparing the coronation problem with other documentary sources we inevitably
reach Constantin Cihodaru’s conclusion that coronation could not take place but in the
church, possibly on the celebration of Christ’s Resurrection, that year, on the Sunday
following the 12th of April.
19
Vasile Mitrofanovici, Liturgica bisericei ortodoxe. Cursuri universitare, prelucrate, completate şi editate de
Teodor Tarnavschi şi Nectarie Nicolae Cotlariuc, Cernăuţi, 1929, p. 754 şi 834. Locul hirotoniei, respectiv al
miruirii, se face în biserica catedrală sau o „biserică mai aleasă”.
35
Condiţionări interne şi externe ale constituirii

dietei de la Sibiu în contextul
regimului liberal din Imperiul Habsburgic
Perioada liberală din Imperiul Habsburgic (1860-1867) este considerată, în

istoriografia europeană şi, implicit, în istoriografia noastră, drept o perioadă de referinţă
pentru naţiunile şi naţionalităţile înglobate în imperiu, în sensul precizării şi împlinirii a
numeroase obiective culturale şi politice de esenţă naţională1. Cercetări de dată mai veche
sau mai recentă au evidenţiat, însă, fără putinţă de tăgadă, o anumită chestiune – deşi
perioada liberală a oferit, în proporţii diferite, unele utilităţi naţiunilor şi naţionalităţilor
de pe cuprinsul monarhiei austriece, deşi s-a creat un climat propice unei anumite
deschideri către modificări economice şi administrative, nu s-a putut realiza un cadru
structural favorabil unor schimbări reale, cu implicaţii profunde pentru situaţia imperiului.
Iar lucrul în cauză nici nu era posibil, în condiţiile în care atitudinea Curţii de la Viena faţă
de acest aspect a fost în permanenţă grevată de mai mulţi factori, dintre care s-au
detaşat mentalitatea esenţialmente centralistă a organismelor decizionale şi teama de
înnoire, teamă ce paraliza toate acţiunile şi iniţiativele cu tentă reformistă2. În fond, în
Imperiul Habsburgic s-a practicat un mimetism al schimbării, fiind preferate diferite
paleative, soluţii de moment, în locul unor transformări de sistem, care să promoveze
principiile liberale şi în litera, şi în spiritul acestora.
Oricum, pe fondul „dezgheţului” ivit spre sfârşitul anului 1860, după emiterea
Diplomei din Octombrie, toate schimbările produse în imperiu au provocat un important
reviriment al mişcărilor naţionale; fiecare naţionalitate a încercat să profite de noua
1
Elocvente sunt, pentru maniera de tratare a chestiunilor în cauză în istoriografia noastră, diverse lucrări,
precum cele aparţinând lui Dumitru V. Firoiu, Dieta românească de la Sibiu (1863-1864) şi locul ei în istoria
politică a Transilvaniei, în „Acta Musei Porolissensis”, VII, Zalău, 1983, pp. 275-290, sau Vasile Gionea,
L’activité de la diéte de la Transylvanie de Sibiu, précedant le dualisme (1863-1864), în „Recherches sur
l’histoire des institutions et du droit”, XIII, Bucarest, 1988, pp. 59-71.
2
William M. Johnston, Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şi socială 1848-1938, traducere de Magda
Teodorescu, Polirom, Iaşi, 2000, pp. 51-68.
36
situaţie, vizând obţinerea unui cadru politic şi instituţional care să corespundă intereselor
proprii3. În acest context, în care autorităţile austriece păreau dispuse să accepte anumite
chestiuni favorabile manifestărilor naţionale, situaţia din Transilvania a fost una
particulară. Confruntată cu tendinţele de uniune afişate fără echivoc în 1848 de
aristocraţia maghiară, nevoită să suporte regimul de opresiune instaurat de imperiali din
1849, mişcarea naţională românească din interiorul arcului carpatic a jucat un rol aparte în
ansamblul mişcărilor naţionale de pe cuprinsul monarhiei austriece. Perioada liberală din
Imperiul Habsburgic a avut o însemnătate deosebită pentru românii transilvăneni, datorită
câtorva împliniri de ordin cultural, politico-instituţional şi spiritual. Dintre acestea, cea mai
de seamă a fost, în mod indiscutabil, mai ales din punct de vedere al unei utilităţi politice
imediate, înfiinţarea dietei de la Sibiu, în anul 18634. Constituirea forului dietal sibian,
precum şi legile adoptate în cursul activităţii sale (1863-1865), au reprezentat cele mai
importante manifestări ale perioadei liberale din Imperiul Habsburgic. Considerată de
către unii doar o oportunitate oferită etniei majoritare din Transilvania pentru sprijinirea
intereselor imperiale5, socotită de alţii drept o culme a experimentelor constituţionale
imaginate de Curtea de la Viena6, dieta de la Sibiu a avut un rol deosebit în maturizarea
politică a românilor transilvăneni, precum şi în mobilizarea energiilor naţionale româneşti,
nu doar din Transilvania, ci şi din Principatele Unite şi din cadrul celorlalte teritorii
româneşti din Imperiul Habsburgic – Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina7.
Acţiunile politice româneşti au început să se înfiripe chiar din vara anului 1860, în
condiţiile create de desfăşurarea lucrărilor Senatului imperial lărgit, de acordarea
dispoziţiilor oficiale privind introducerea limbilor naţionale în justiţie şi de revigorarea
proiectului legii municipale8. Iar trăsătura comună a tuturor iniţiativelor şi programelor
româneşti elaborate în 1860 şi în anii următori este opoziţia categorică faţă de legislaţia
feudală maghiară şi mai ales faţă de legea uniunii din 1848, caracterizată, în mod plastic, de
3
Mircea-Cristian Ghenghea, Cauzele instaurării regimului liberal (1860-1867) în Imperiul Habsburgic, în
„Chronos”, anul II, nr. 1, pp. 21-22. De menţionat că, înaintea instaurării neoabsolutismului, singurele autonomii
reale în cadrul Imperiului Habsburgic au aparţinut Ungariei şi Transilvaniei şi, în unele perioade, Croaţiei.
4
Idem, 140 de ani de la constituirea dietei de la Sibiu, în „Revista română”, anul IX, nr. 3 (33), octombrie 2003,
p. 18.
5
Majoritatea istoricilor care susţin această opinie sunt, întâmplător sau nu, de origine maghiară. Însă toţi cei
care s-au raliat opiniei în cauză ignoră, cu bună ştiinţă, un aspect cât se poate de edificator pentru ceea ce s-a
încercat în Imperiul Habsburgic în timpul perioadei liberale, aspect menţionat sec şi tranşant de către A. J. P.
Taylor, care subliniază importanţa deosebită a contextului extern asupra stării de lucruri din Imperiul
Habsburgic – vezi lucrarea lui A. J. P. Taylor, Monarhia habsburgică 1809-1918. O istorie a Imperiului austriac
şi a Austro-Ungariei, traducerea Cornelia Bucur, Editura Allfa, Bucureşti, 2000, p. 86: „cursul experimentului
constituţional a fost determinat deci de evenimentele internaţionale”.
6
Keith Hitchins, A Nation Affirmed: The Romanian National Movement in Transilvania (1860-1914), The
Encyclopaedic Publishing House, Bucarest, 1999, p. 235.
7
Mircea-Cristian Ghenghea, op. cit., p. 18.
8
S. Retegan, „Epoca care surâde“: românii în anii liberalismului habsburgic, 1860–1865, în Istoria României.
Transilvania, vol. I, Societatea culturală „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p. 1125.
37
către vicarul Haţegului, Gavril Pop, drept „groapă, unde să perim, mare, unde, ca râurile
cele mici, să ne înecăm şi să ne perdem”9.
Toate acestea se petreceau, însă, pe fondul manifestării tot mai distincte a două
orientări în rândul elitei româneşti din Transilvania. Cea dintâi, având ca exponent pe
episcopul (din 1864 mitropolitul) Andrei Şaguna, susţinea un demers politic tradiţional,
acordând credit întreprinderilor Vienei. Reprezentanţii săi apărau autonomia Transilvaniei
şi egalitatea naţiunilor de aici prin apel la legi şi precedente constituţionale, considerând că
astfel pot obţine concesii din partea imperialilor mai degrabă decât dacă ar fi bătut
monedă pe dreptul naţionalităţilor. Ei propuneau colaborarea tuturor popoarelor
Transilvaniei pentru soluţionarea problemelor provinciei10.
O a doua orientare, mai radicală, dorea desprinderea de politica Vienei, realizarea
deplinei autonomii naţionale şi trasarea hotarelor comitatelor conform hotarelor etnice.
Această a doua orientare îl avea în prim-plan pe George Bariţiu11.
Deosebirile dintre cele două orientări s-au conturat mai clar în contextul
efervescenţei politice de după emiterea Diplomei din Octombrie. Grupul condus de Şaguna,
activând mai ales la Sibiu, îşi păstra demersul tradiţional şi mai conservator, în cadrul său o
pondere însemnată având clericii12. Grupul lui Bariţiu, cu centrul la Braşov, avea puţini
clerici în componenţă, şi cerea, pe lângă recunoaşterea autonomiei româneşti, şi modificări
în planul libertăţilor individuale şi cetăţeneşti, precum şi convocarea cât mai urgentă a unui
congres naţional13.
Cu toate punctele de vedere diferite care existau, cele două grupuri, sesizând
importanţa momentelor prin care trecea monarhia habsburgică, au convenit că sarcina lor
primordială era asigurarea solidarităţii naţionale, episcopul Şaguna la ortodocşi şi
mitropolitul Alexandru Sterca-Şuluţiu la greco-catolici, păstrând, în continuare, în ciuda
opiniilor nefavorabile, conducerea mişcării naţionale. Ei reprezentau, de altfel, singura
autoritate a românilor recunoscută de Curtea vieneză14.
Menţionarea acestor aspecte, referitoare la divergenţele de opinii şi de tactică
ivite în cadrul mişcării naţionale româneşti din Transilvania, nu trebuie să ducă, însă, la
concluzia existenţei unor obstacole insurmontabile între anumite grupări ale acesteia. Este
vorba numai despre chestiuni de nuanţă, care nu afectează judecata de ansamblu.
Interesele personale şi de grup au fost în permanenţă subsumate scopului naţional, fie că
era preferată o modalitate conciliantă şi împăciuitoare (cazul lui Andrei Şaguna), fie că era
adoptată o atitudine mai tranşantă, optându-se pentru diminuarea sau eliminarea implicării
Vienei în viaţa politică a Transilvaniei (George Bariţiu, Iosif Hodoş)15.
9
Ibidem, p. 1127.
10
Keith Hitchins, op. cit., pp. 54-55.
11
Ibidem, p. 55.
12
Ibidem, p. 59.
13
„Gazeta Transilvaniei”, anul XXIII, nr. 50, 8 noiembrie 1860, pp. 206-207.
14
Keith Hitchins, op. cit., p. 60.
15
Se consideră că de la aceste atitudini şi abordări diferite, în plan tactic, ale problemei naţionale, s-a ajuns,
după realizarea dualismului, la formarea celor două programe ce au influenţat, fiecare cu consecinţele de
rigoare, viaţa românilor ardeleni – activismul şi pasivismul. În fapt, chestiunea este oarecum diferită. În Banat
38
O primă iniţiativă importantă l-a avut ca promotor pe Andrei Şaguna, care, în
octombrie 1860, după încheierea lucrărilor Senatului imperial şi după acordarea diplomei, a
convocat un sinod al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, la Sibiu, unde au participat
şi numeroşi laici16. S-a discutat despre delimitarea unui teritoriu naţional românesc, aidoma
celor maghiar, secuiesc şi săsesc, având administraţie şi lege electorală proprie. Toate cele
patru teritorii urmau a fi reprezentate în dietă de un număr egal de deputaţi; fiecare
teritoriu ar fi dispus de propria limbă; entităţile în cauză urmau să comunice între ele în
limba latină17. Dar cea mai îndrăzneaţă mişcare a sinodului a fost aceea de a cere numirea
unui român în funcţia de cancelar al Transilvaniei18.
În aceeaşi perioadă cu desfăşurarea lucrărilor sinodale de la Sibiu, grupul din Braşov
a adoptat o atitudine mult mai tranşantă. Prin intermediul „Gazetei Transilvaniei” au fost
exprimate cerinţele celor ce îl aveau ca lider pe George Bariţiu: proclamându-şi libertatea
şi independenţa, naţiunea română se delimita net de toate legile de esenţă feudală,
dorindu-se garantarea libertăţii personale, libertatea presei, a asocierilor şi întrunirilor,
dietă generală constituantă, cens mic de 5 florini19. Amploarea mişcării revendicative
româneşti poate fi observată şi prin prisma faptului că au apărut iniţiative şi într-o
diversitate de alte localităţi – Alba Iulia, Orăştie, Lăpuş etc. Intelectualitatea din zona
Munţilor Apuseni s-a remarcat prin radicalizarea programului naţional – într-un număr din
„Revista Carpaţilor” Iosif Hodoş a relansat planul paşoptist al unirii tuturor teritoriilor
româneşti din Imperiul Habsburgic într-un singur cadru naţional20.
Sfârşitul anului 1860 părea cel puţin încurajator pentru românii transilvăneni. O
delegaţie condusă de mitropolitul Şuluţiu şi de protopopul Ioan Popasu s-a deplasat la Viena
la începutul lunii decembrie, purtând convorbiri cu oficialităţile imperiale, Şuluţiu şi Popasu
reuşind să obţină, însă, doar o primire particulară la împărat21.
Primele zile ale anului 1861 s-au găsit, pentru românii transilvăneni, sub semnul
conferinţei naţionale de la Sibiu (1/13–4/16 ianuarie 1861), unde 150 de delegaţi au
reprezentat echitabil pe ortodocşi şi greco-catolici, precum şi toate segmentele clasei de
şi Crişana a existat o tradiţie, în virtutea căreia s-a promovat participarea la viaţa politică. Nu la fel a fost
situaţia în Transilvania, unde doar un grup restrâns, din jurul lui Şaguna, a promovat activismul, pasivismul fiind
atitudinea general acceptată.
16
„Gazeta Transilvaniei”, anul XXIII, nr. 49, 1 noiembrie 1860, p. 203; A. D. Xenopol, Istoria Românilor din
Dacia Traiană, ediţia a III-a, vol. XIV, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a., p. 334; Ioan Lupaş,
Mitropolitul Andreiu Şaguna, ediţia a II-a, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1911, p. 195-198; N. Iorga, Istoria
Românilor din Ardeal şi Ungaria (De la mişcarea lui Horea pănă astăzi), Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1915,
pp. 208-209.
17
18
G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă, vol. III, Tipografia W. Krafft,
Sibiu, 1891, p. 64.
19
20
S. Retegan, op. cit., p. 1127; Istoria Transilvaniei (Redactor-şef Köpeczi Béla), vol. III – Din 1830 până în
zilele noastre (Redactor Szász Zoltán), Editura Academiei, Budapesta, 1986, pp. 549-550 (în continuare, se va
cita Istoria Transilvaniei).
21
N. Iorga, op. cit., p. 208; S. Retegan, op. cit., pp. 1127-1128; Al. Popescu, Relaţii româno-austriece, Institutul
European, Iaşi, 1998, p. 153.
39
mijloc22. Conferinţa respectivă, „prima manifestare politică de mare anvergură a românilor
transilvăneni în noua epocă”23, a reiterat principiile paşoptiste, afirmându-şi adeziunea faţă
de programul de la Blaj; în epocă, a fost privită drept o reeditare a adunării de la Blaj24.
În cadrul conferinţei a fost vehiculată (în special de către delegaţii conduşi de
către Bariţiu şi Raţiu) ideea creării unui partid politic după modelul celor din Europa
Occidentală, considerându-se că un partid ar fi fost instrumentul potrivit pentru
înfăptuirea programului naţional25. Ideea nu s-a concretizat, în parte şi din cauza atitudinii
rezervate a lui Andrei Şaguna; exprimându-şi nemulţumirea faţă de politica Vienei, Bariţiu,
Raţiu şi susţinătorii lor erau dispuşi să opteze, în ultimă instanţă, pentru rezistenţa pasivă,
lucru care, însă, nu s-a petrecut26.
Pe fondul transformărilor generale din Imperiul Habsburgic, luna februarie a anului
1861 a avut o importanţă deosebită pentru românii transilvăneni. În zilele de 11 şi 12
februarie s-a desfăşurat conferinţa regnicolară de la Alba Iulia a reprezentanţilor
naţiunilor şi confesiunilor transilvănene27.
Urmărită cu atenţie sporită la Viena, Pesta şi Bucureşti28, respectiva conferinţă era
primul prilej în istoria mişcării politice româneşti când reprezentanţii săi urmau să se
întâlnească, faţă în faţă, într-o consultare oficială privitoare la interesele Transilvaniei, cu
reprezentanţii maghiarilor şi saşilor29. În mod evident, Curtea vieneză nu a organizat
această conferinţă doar pentru a lua pulsul vieţii politice transilvane ori spre a da ocazia
maghiarilor, saşilor şi românilor de a face propuneri pentru o nouă lege electorală; Viena
dorea încadrarea cât mai rapidă şi mai deplină a tuturor provinciilor, şi, implicit, a
Transilvaniei, în noul sistem imperial. Privită în contextul mai larg al conflictului Pesta-
Viena, dar luând în calcul şi noile realităţi extracarpatice, putem înţelege de ce, în epocă,
s-a acordat o asemenea atenţie conferinţei de la Alba Iulia şi de ce autorităţile austriece
fuseseră de acord cu desfăşurarea unui astfel de eveniment. Se spera, în mod bizar, că
aristocraţia maghiară (care a primit o majoritate confortabilă la Alba Iulia – 24 de delegaţi
faţă de 8 români şi 8 saşi) va renunţa la principiul dreptului istoric, cedând prerogativele
autorităţii supreme birocraţiei centrale austriece30. Speranţe care, desigur, s-au spulberat
rapid. Deoarece scopul declarat al conferinţei era pregătirea pentru viitoarea dietă a
Transilvaniei, maghiarii au abordat această situaţie de pe poziţii de forţă, hotărâţi să-şi
22
A. D. Xenopol, op. cit., p. 334; Keith Hitchins, op. cit., p. 60-61.
23
S. Retegan, op. cit., p. 1128; Mircea Păcurariu, The Policy of The Hungarian State Concerning The Romanian
Church in Transilvania Under The Dual Monarchy 1867-1918, The Bible and Mission Institute of the Romanian
Orthodox Church, Bucharest, 1986, p. 13.
24
I. Pervain, I. Chindriş, Corespondenţa lui Alexandru Papiu-Ilarian, vol. II, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 201; G.
Bariţiu, op. cit., pp. 70-84.
25
26
Ibidem.
27
Cronologia Europei Centrale (1848-1989), volum coordonat de N. Bocşan şi Valeriu Leu, Polirom, Iaşi, 2001,
p. 53 (în continuare se va cita Cronologia…); Ioan Lupaş, op. cit., pp. 199-200; N. Iorga, op. cit., p. 209.
28
S. Retegan, op. cit., p. 1128.
29
Ibidem, p. 1130.
30
40
impună de la început punctul de vedere. Dezbaterile au fost conduse de către cancelarul
Kemény Ferenc, numit preşedinte al conferinţei de către împăratul Franz Joseph.
Întrunirea, de la care românii aşteptau foarte mult, a reprezentat o deziluzie profundă
pentru aceştia. Chiar din începutul lucrărilor, Kemény Ferenc a arătat că nu vor fi luate
hotărâri cu privire la situaţia naţionalităţilor din Transilvania sau la componenţa dietei şi
prevederile legii electorale, ci vor fi înregistrate, cu titlu consultativ, sugestiile individuale
ale participanţilor31. De o atitudine mult mai tranşantă a dat dovadă episcopul Haynald
Lájos, conducătorul delegaţiei maghiare, care a declarat că reprezentanţii maghiarilor
consideră conferinţa ilegală, deoarece în dieta de la Cluj din 1848 se votase uniunea
Transilvaniei cu Ungaria, noua dietă a Transilvaniei fiind, în realitate, cea a Ungariei (dietă
care avea să se întrunească în aprilie 1861)32. Ca şi Haynald Lájos, groful Teleki Domokos a
pus sub semnul întrebării dreptul la existenţă a consfătuirii, el insistând ca delegaţii să se
considere „patrioţi particulari” pe care nu i-au împuternicit nici ţara, nici alegătorii33. În
mod inevitabil, delegaţii prezenţi la conferinţă s-au împărţit în trei grupuri. Haynald şi
Teleki au fost sprijiniţi de toţi reprezentanţii maghiarilor, dar şi de trei saşi. Ceilalţi
membri ai delegaţiei săseşti aveau opinii apropiate de ale românilor, însă preocuparea lor de
căpetenie era menţinerea autonomiei Sachsenland-ului în contextul noilor realităţi34.
Conducătorii delegaţiei româneşti, Şaguna şi Şuluţiu, au susţinut linia directoare
adoptată la conferinţa de la Sibiu din ianuarie 1861 – egalitate naţională şi o lege electorală
bazată pe principiul votului universal35. Or, aici era adevărata problemă, pe care atât
maghiarii, cât şi imperialii o evitau şi nu voiau cu nici un chip să o abordeze – în cazul în care
censul electoral ar fi fost coborât, era clar că românii, mai numeroşi decât celelalte etnii
din Transilvania, ar fi devenit naţiunea dominantă în provincie. Astfel putem înţelege
obstinaţia cu care maghiarii susţineau dreptul istoric al Ungariei, refuzul lor de a accepta
realităţile Transilvaniei, dar şi teama Curţii de la Viena de favoriza o adevărată schimbare.
De aceea, în mod firesc, atunci când s-a ajuns la momentul votării, legea uniunii Transil-
vaniei cu Ungaria a primit 27 de voturi pentru (24 de maghiari şi 3 saşi) din cele 4036.
Deşi conferinţa a luat sfârşit fără nici un rezultat, spre dezamăgirea fruntaşilor
românilor, toate discuţiile de la Alba Iulia, aidoma dezbaterilor Senatului imperial, erau
chestiuni de faţadă, deoarece nu puteau influenţa cu nimic politica Vienei37, lucru
binecunoscut şi de către guvernatorul Transilvaniei38. La 26 februarie 1861 împăratul a
promulgat o patentă – „Patenta din Februarie” –, prezentată drept un adaos al Diplomei din
Octombrie, în realitate un nou act constituţional imperial.
31
„Gazeta Transilvaniei”, anul XXIV, nr. 11, 7 februarie 1861, pp. 45-46.
32
Francisc Păcurariu, Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 272.
33
Istoria Transilvaniei, p. 555; „Gazeta Transilvaniei”, anul XXIV, nr. 11, 7 februarie 1861, pp. 45-46.
34
Mester Miklos, Az autonom Erdely és a román nemzetiségi követelések az 1863-64-evi nagyszebeni
orszaggyülésen, Budapest, 1936, pp. 82-106.
35
36
A. D.Xenopol, op. cit., p. 235.
37
38
Köpeczi Béla, op. cit., p. 556.
41
Această patentă îi liniştea oarecum pe cei care erau îngrijoraţi de tendinţele
centrifuge manifestate în cuprinsul monarhiei după emiterea diplomei. Prevederile ei arătau
„o îndepărtare de vechea idee conservatoare a entităţilor istorico-politice şi o apropiere de
centralismul uşor liberal al clasei de mijloc”39. Aceste prevederi conveneau conducătorului
guvernului imperial, Anton von Schmerling, şi celor apropiaţi lui. Atribuţiile administraţiilor
şi dietelor provinciale erau mult reduse, puterea fiind cumulată în mâinile organelor
imperiale centrale. Preocuparea pentru realizarea unei scheme parlamentare nu implica, în
concepţia lui Schmerling, necesitatea liberalizării generale a vieţii politice. În spiritul
acestei atitudini preponderent centraliste, Schmerling intenţiona să trateze Ungaria ca pe
orice altă provincie a imperiului, refuzând onorarea promisiunilor anterioare făcute de
către împărat şi predecesorii săi în funcţie privind restituirea drepturilor istorice
maghiare. Chestiune foarte delicată pentru Curtea de la Viena, deoarece reconcilierea cu
Ungaria sau supunerea acesteia fuseseră reperele de bază ale tergiversărilor
constituţionale din ultimul an40.
Abordată din acest unghi, situaţia ar putea părea şi mai complicată, întrucât textul
patentei nu are nici o menţiune referitoare la o politică, la o strategie cuprinzătoare faţă
de naţionalităţi, lucru indicat şi de către Andrei Şaguna. Deşi recunoştea importanţa
sprijinului acordat de naţionalităţile nemaghiare în eforturile sale de a-i neutraliza atât pe
aristocraţii maghiari, cât şi pe naţionaliştii liberali ai lui Déak Ferenc, Schmerling a ezitat
să colaboreze nemijlocit cu slavii şi românii41. O explicaţie ar putea fi politica permanent
prudentă şi adesea duplicitară a Vienei, care-şi lăsa de fiecare dată o portiţă de scăpare
din orice situaţie ce necesita o angajare fără echivoc.
După apariţia Patentei din Februarie, opoziţia maghiară condusă de către Déak
Ferenc s-a intensificat, aceasta şi în contextul campaniei electorale parlamentare din
Ungaria (martie – aprilie 1861), urmată de deschiderea festivă a dietei de la Buda (6 aprilie
1861)42. Această campanie s-a desfăşurat având la bază legea electorală din 1848; singura
modificare importantă a legii în cauză s-a referit la dreptul de a fi ales, care nu mai era
condiţionat de cunoaşterea limbii maghiare43.
Campania electorală din Ungaria a fost urmărită cu îngrijorare sporită de către
românii transilvăneni. Deoarece se văzuse care era situaţia cu dieta Transilvaniei, exista,
pe bună dreptate, temerea că în noua dietă a Ungariei se va proclama, iarăşi, uniunea.
Îngrijorarea a crescut pe măsură ce presa transilvană relata diferite episoade dramatice
petrecute în timpul alegerilor pentru dietă în teritoriile româneşti încorporate Ungariei –
Banat, Crişana, Maramureş: ameninţări, bătăi, omoruri, numeroase ilegalităţi, în urma
cărora, în circumscripţii compact româneşti, au fost impuşi deputaţi maghiari. Un alt motiv
pentru îngrijorarea românilor transilvăneni era procesul de reorganizare administrativă.
Acest proces s-a declanşat în aprilie 1861, prin trecerea guvernării regionale în mâinile
39
40
Ibidem, pp. 66-67.
41
Ibidem, p. 67.
42
Cronologia…, p. 54; Ioan Lupaş, op. cit., p. 203.
43
Dumitru V. Firoiu, op. cit., p. 278-279.
42
organismelor locale constituţionale. Maghiarii şi saşii au ocolit, însă, principiile impuse prin
diplomă şi patentă. Reorganizarea scaunelor săseşti urma să se facă pe baza Punctelor
regulative din 1805, opuse principiului egalităţii naţionale enunţat de Viena. Cât despre
maghiari, aceştia, pornind de la instrucţiunile cancelarului Kemény Ferenc, prin comiţii,
căpitanii şi juzii lor supremi, au reînfiinţat vechile consilii nobiliare din 1848, mai mult
decât ostile aspiraţiilor naţionale româneşti. Consiliile au început să activeze febril în
favoarea uniunii, trimiţând numeroase memorii şi adrese către autorităţile comitale,
guberniale şi centrale. Era evidentă dorinţa revenirii la situaţia din 184844.
Reacţia românilor a fost pe măsură, ajungându-se, din nou, la disputele de la 1848-
1849, desigur, fără partea lor militară. Problema centrală era, ca şi atunci, autonomia
Transilvaniei, aceasta legându-se, în mod firesc, de celelalte chestiuni: legea electorală,
împroprietărirea şi dieta. Se confruntau principiul egalităţii naţionale şi a liberalizării reale
a vieţii politice, susţinut de români, şi teza „dreptului istoric” şi a continuităţii acestuia,
susţinut de maghiari. Un nou prilej de denigrare şi desconsiderare a românilor, cărora li se
reproşa incapacitatea dezvoltării economice, culturale şi administrative45. În contextul
creat de transformările inevitabile de după 1848-1849, de unirea Principatelor
extracarpatice, precum şi de coordonatele regimului liberal instituit în 1860, uniunea era
considerată de către aristocraţia maghiară drept singura cale pentru salvarea hegemoniei
sale în Transilvania46. Nobilimea maghiară era dispusă să ofere doar o concesie (şi aceasta,
în mod ironic, la insistenţele Pestei!), cea privitoare la limbă. La invitaţia comitatului Cluj,
cel dintâi care s-a reorganizat, consiliile locale au admis utilizarea limbii române în viaţa
publică la nivelul comunelor, oraşelor şi comitatelor. Cu excepţia Năsăudului şi a
Făgăraşului, însă, supremaţia maghiară în structurile administrative locale şi funcţionăreşti
a rămas intactă47.
Pe fondul tensionării treptate a situaţiei din Transilvania, la 6 aprilie 1861 şi-a
deschis lucrările dieta Ungariei. Această dietă, la care au participat şi 21 de români (3 în
Camera magnaţilor şi 18 în Camera deputaţilor)48 a înaintat o adresă împăratului, arătând că
„Uniunea Ardealului cu Ungaria a fost legată la 1848 în mod legal, şi anume, amăsurat
dorinţei comune a acestor două ţări, şi atât dieta ungară cât şi dieta ardeleană a
decretat-o în mod solemn şi cu unanimitate”49. Coroborarea hotărârii dietei Ungariei de a
considera valabilă uniunea proclamată la 1848 cu acţiunile în aceeaşi direcţie ale nobilimii
maghiare din Transilvania a arătat clar la ce trebuiau să se aştepte românii. Tocmai de
aceea, din mai până în septembrie 1861, după ce a fost dizolvată dieta Ungariei, acţiunile
româneşti au crescut considerabil, atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi al
44
S. Retegan, op. cit., pp. 1132-1133.
45
Ibidem, pp. 1133-1134.
46
Ibidem, pp. 1134-1135.
47
Ibidem, p. 1135.
48
În Istoria Transilvaniei, p. 560, se arată că au fost 4 reprezentanţi în Camera magnaţilor şi 19 în Camera
deputaţilor.
49
Teodor V. Păcăţian, Cartea de Aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară, ediţia a II-a, vol.
II – 1860, 1861, 1862-1863, Tipografia Iosif Marschall, Sibiu, 1904, pp. 403-416.
43
numărului. Numeroase memorii şi petiţii au fost trimise autorităţilor locale şi guberniale,
iar câteva delegaţii au plecat la Viena50. La 1 iunie 1861 Ioan Raţiu a fost primit de către
împărat într-o audienţă privată. Raţiu i-a cerut lui Franz Joseph aprobarea pentru
organizarea unui congres naţional românesc şi convocarea dietei Transilvaniei, împăratul
promiţându-i că situaţia românilor se va îmbunătăţi51.
De la opoziţia principială s-a trecut, însă, treptat, la o rezistenţă efectivă.
„Focarele” rezistenţei erau comitatul Alba de jos, Blajul şi zona munţilor Apuseni, unde
moţii au adoptat atitudini ameninţătoare la adresa oficialităţilor locale. Românii au refuzat
integrarea în noile organisme, au refuzat funcţiile publice, nu s-au supus funcţionarilor
comitali. În septembrie 1861 o delegaţie a moţilor, condusă de Axente Sever, a solicitat
împăratului numirea unui român în funcţia de comite suprem52. Nobilimea maghiară,
îngrijorată de acţiunile românilor, vedea deja reînvierea evenimentelor de la 1848-1849.
Cancelarul Kemény Ferenc i-a scris alarmat împăratului, arătând că la o adunare de la Blaj
au sosit, din Principatele Unite, indivizi precum Simion Bărnuţiu şi Alexandru Papiu-Ilarian.
S-a cerut, de mai multe ori, utilizarea forţei armate pentru curmarea acestor acţiuni, dar
de fiecare dată cererile s-au lovit de refuzul austriecilor53.
Numeroase proteste româneşti au însoţit şi reorganizarea administrativă a
scaunelor şi districtelor săseşti, unde românii îndurau abuzuri şi nedreptăţi. De aici s-a
ajuns, din nou, la petiţii şi memorii, cu care românii au asaltat autorităţile locale şi centrale:
Orăştia, Sebeşul, Miercurea, Braşovul, Sibiul, au trimis mai multe asemenea acte către
comitele saşilor, către guberniu, Cancelaria aulică şi împărat54.
Curtea vieneză a acţionat, şi de această dată, după ce a analizat atent situaţia şi a
luat în calcul toate elementele de risc. Varianta maghiară nu mai putea fi valabilă, cel puţin
pentru moment, imperialii nedorind o nouă revoluţie în Transilvania. Apoi, trebuiau avute în
vedere şi alte aspecte, determinate de existenţa unui stat românesc la sud şi est de
Carpaţi, de necesitatea combaterii iniţiativelor Prusiei în spaţiul germanic şi, nu în ultimul
rând, de acţiunile celorlalte naţiuni şi naţionalităţi din cadrul monarhiei. Iată principalele
motive pentru care în Ungaria şi Transilvania nu trebuiau să existe tulburări. Un prim
semnal în direcţia abandonării temporare a soluţiei maghiare s-a produs în 8 iulie 1861,
când, în audienţa acordată celor doi preşedinţi ai Camerelor dietei maghiare, împăratul a
arătat că uniunea Transilvaniei cu Ungaria era ilegală, neavând acordul românilor şi saşilor55.
În august şi septembrie 1861 au avut loc două consilii ministeriale, în care s-a dezbătut
problema dietei Transilvaniei, după ce dieta Ungariei fusese dizolvată la 22 august şi
împăratul ordonase introducerea legilor excepţionale în Ungaria56. La 19 septembrie 1861
s-a emis un rescript imperial, prin care dieta Transilvaniei era convocată la Alba-Iulia
50
51
Al. Popescu, op. cit., p. 154.
52
53
Ibidem, p. 1136.
54
Ibidem.
55
Teodor V. Păcăţian, op. cit., pp. 439-440.
56
Cronologia…, p. 55.
44
pentru data de 4 noiembrie acelaşi an. Dieta trebuia să ia în dezbatere recunoaşterea
egalităţii naţiunii române, iar censul se reducea la jumătate57. Împotrivirea aristocraţiei
maghiare a fost virulentă – guvernul transilvan, cu şapte voturi contra patru, a hotărât să
protesteze pe lângă împărat şi să împiedice publicarea rescriptului58. Rezistenţa energică a
maghiarilor a făcut ca nici de această dată să nu fie convocată dieta. Sfârşitul anului 1861 a
adus, însă, modificarea generală a cursului vieţii politice a Transilvaniei. La 7 noiembrie
1861 conducerea de vârf a Transilvaniei a fost schimbată: în locul lui Kemény Ferenc, care
demisionase, era numit Nádasdy Ferenc; ca preşedinte al guvernului transilvan, în locul lui
Mikó Imre, a fost numit generalul Folliot de Crenneville, fratele primului general adjutant
al împăratului; vicepreşedinţi – Vasile Ladislau Pop şi Dénes Kozma. Guberniul a fost
reorganizat, au fost numite noi căpetenii locale, între care numeroşi români. S-au emis noi
instrucţiuni pentru organizarea unităţilor administrative59. Concomitent, în Ungaria,
printr-un rescript imperial (5 noiembrie 1861) erau reintroduse diferite măsuri restrictive
vizând funcţionarea administraţiei publice, rămânând în vigoare starea de necesitate şi
tribunalele militare60. În ciuda tuturor acestor măsuri, precum şi a acţiunilor româneşti,
dieta Transilvaniei nu s-a întrunit nici în anul 1862. Motivele – aceleaşi ca şi până atunci. Pe
lângă faptul că împotrivirea maghiară s-a accentuat, la Viena existau, în permanenţă, oricât
de tensionate ar fi fost relaţiile, speranţe pentru reconcilierea cu Ungaria. Puţini dintre
români au înţeles faptul că problemele Transilvaniei erau întotdeauna privite de către
Habsburgi prin prisma raporturilor cu Ungaria. Şi apoi a intervenit un alt aspect, puţin
subliniat, şi atunci, şi acum: anul 1862 este primul care înregistrează rezultate politice cu
utilitate majoră pentru tratativele dualiste. În acel an cancelarul Forgách l-a convins pe
Franz Joseph să acorde o amnistie destul de largă celor condamnaţi în urma evenimentelor
din Ungaria din 1848-1849. În acest context contele Apponyi György a acceptat sarcina de
a elabora, în numele grupării conservatoare, un proiect pentru încheierea rezistenţei pasive
a aristocraţiei maghiare şi pentru identificarea unui compromis cu Habsburgii. Proiectul, la
care şi-a dat acordul şi Deák Ferenc, în numele liberalilor, a fost, însă, respins de împărat61.
Aceste chestiuni trebuie analizate în cadrul mai larg al raporturilor existente atunci între
Pesta şi Viena, raporturi încordate datorită celor petrecute în Transilvania şi mai ales în
Ungaria la sfârşitul anului 1861 şi în anul 1862. După respingerea de către împărat a
cererilor de recunoaştere a uniunii şi după dizolvarea dietei maghiare, în rândurile
maghiarilor s-a generalizat opoziţia faţă de Habsburgi. În Transilvania numeroşi
funcţionari publici maghiari au demisionat. Comitatele au fost cuprinse de o campanie de
rezistenţă pasivă faţă de autorităţile austriece62. Cât despre Ungaria, situaţia de aici s-a
complicat şi mai mult. Pentru a constrânge guvernul central să le satisfacă pretenţiile,
maghiarii au refuzat să mai plătească impozitele şi să se supună recrutării. La sfârşitul
57
S. Retegan, op. cit., pp. 1136-1137.
58
Ioan Lupaş, op. cit., p. 207.
59
Ibidem; S. Retegan, op. cit., pp. 1137-1138.
60
Cronologia…, p. 55.
61
Francisc Păcurariu, op. cit., p. 282.
62
45
anului 1861 pierderile înregistrate de sistemul fiscal austriac în Ungaria erau de
aproximativ 30 000 000 de florini63. Maghiarilor li s-au adăugat cehii şi croaţii, nemulţumiţi
de centralismul promovat de Viena şi de nerecunoaşterea drepturilor pe care le cereau,
Schmerling neştiind să-şi apropie partida cehă şi pe cea croată64. Criza constituţională a
început să se adâncească, deoarece Senatul imperial şi alte instituţii funcţionau
intermitent, iar finanţele începeau să resimtă deficitul maghiar65. Politica imperialilor
ajunsese, iarăşi, într-un punct delicat. Schmerling avea nevoie urgentă de o demonstraţie
de forţă, pe de o parte spre a arăta că mecanismele constituţionale diriguite de el
funcţionează, pe de altă parte pentru a-i obliga pe maghiari să renunţe la atitudinea
adoptată şi să revină la negocieri66. Iată motivele pentru care abia sfârşitul anului 1862
aduce răspunsuri favorabile memoriilor româneşti din 1860 şi 1861. Schmerling şi-a
reconsiderat atitudinea faţă de cererile românilor pentru un congres naţional şi sufragiu
lărgit. La 18 octombrie 1862, printr-o rezoluţie imperială, Franz Joseph a arătat că una din
primele probleme ce aveau să fie în atenţia viitoarei diete a Transilvaniei era înarticularea
naţiunii române şi a confesiunilor sale67; totodată, împăratul a transmis instrucţiuni
cancelariei transilvane de a-i ajuta pe români în consultările lor pentru a participa la
realizarea unei constituţii a Transilvaniei68. Profitând de atitudinea favorabilă a Curţii
imperiale, la 2 decembrie 1862, Andrei Şaguna şi Alexandru Sterca-Şuluţiu au reînnoit
cererea pentru aprobarea organizării unui congres naţional românesc. Aprobarea
împăratului a fost primită la 20 februarie 186369.
În martie 1863, însă, a avut loc o nouă rundă de tratative dualiste, soldate şi acum
cu un eşec. În condiţiile în care conflictul dintre Viena şi Pesta a atins punctul său
culminant, deschiderea dietei Transilvaniei şi participarea reprezentanţilor săi la lucrările
Senatului imperial deveneau „o necesitate politică de stat, de prim rang”70 pentru viitorul
Patentei din Februarie.
Congresul naţional românesc şi-a deschis lucrările la Sibiu, în Duminica Tomii (7/19
aprilie 1863)71. Urmărit cu deosebită atenţie de presa din Ungaria şi Austria72, congresul
era important nu doar din punct de vedere al vreunei decizii politice majore, care aparţinea
întotdeauna împăratului, ci pentru a se observa dacă românii erau dispuşi să profite de noua
63
A. D. Xenopol, op. cit., p. 236.
64
Louis Asseline, Histoire de l’Autriche depuis la mort de Marie-Thérèse jusqu’à nos jours, deuxième édition,
Alcan, Paris, 1884, p. 272.
65
66
Ibidem.
67
Teodor V. Păcăţian, op. cit., pp. 729-730.
68
Al. Popescu, op. cit., p. 155.
69
70
Gerald Stourzh, Die Gleichserechtigung der Nationalitaten in der Verfassung und Verwaltung Österreichs
1848-1918, Wien, 1985, p. 50, apud S. Retegan, op. cit., p. 1138.
71
72
Presa vieneză a reacţionat favorabil, în vreme ce presa maghiară a încercat „a detrage din valoarea
congresului, fiindcă membrii nu ar fi fost aleşi, – ci denumiţi” – vezi „Gazeta Transilvaniei”, anul XXVI, nr. 28, 13
aprilie 1863, p. 112.
46
conjunctură, care-i favoriza. Lucrările congresului, desfăşurate în perioada 7/19 aprilie –
11/23 aprilie 1863, au fost dominate de Andrei Şaguna, care a arătat necesitatea
racordării Transilvaniei la noul sistem constituţional promovat de Viena, cu instituţii
centrale puternice, capabile să ajute răspândirea principiilor constituţionale pe toată
întinderea monarhiei73. La sesiunea finală din 11/23 aprilie 1863 a fost adoptată o
declaraţie de politică naţională, pe care o delegaţie condusă de Şaguna trebuia să o
prezinte împăratului. În declaraţia respectivă, pe lângă mai vechile doleanţe referitoare la
autonomie, recunoaşterea naţiunii române şi dietă, erau inserate, pentru prima dată în chip
explicit, chestiuni specifice legate de segmentele socialului şi învăţământului74 (dorindu-se
sprijinirea sistemului de şcoli confesionale, implicarea guvernului central prin acordarea de
subvenţii, soluţionarea problemei urbariale etc).
Dar Curtea imperială n-a mai aşteptat încheierea congresului de la Sibiu. La 9/21
aprilie 1863 a fost emis rescriptul imperial de convocare a dietei Transilvaniei pentru data
de 1 iulie acelaşi an75. Toate luptele şi străduinţele din 1861-1862 ale românilor ajunseseră,
în sfârşit, să dea roade.
Constituirea dietei Transilvaniei a devenit, deci, o certitudine abia în aprilie 1863,
după aproape doi ani de la data la care ar fi trebuit să existe deja. Împotrivirea energică a
aristocraţiei maghiare, tratativele dualiste desfăşurate cu intermitenţe, în funcţie de
raporturile dintre Viena şi Pesta, precum şi încercarea de impunere a uniunii, au făcut ca
autorităţile imperiale să temporizeze, să amâne convocarea dietei Transilvaniei, în speranţa
realizării reconcilierii cu Ungaria. Toate aceste aspecte, glisate pe fondul vechilor
animozităţi şi conflicte din spaţiul intracarpatic, au determinat reacţia hotărâtă a
românilor transilvăneni, reacţie care, cel puţin în vederea aristocraţiei maghiare, prevestea
reînvierea evenimentelor de la 1848-1849. Motivele pentru care se ajunsese în 1861 la o
situaţie oarecum asemănătoare celei din 1848 erau cât se poate de clare. Pentru români,
convocarea dietei, în cadrul oferit de regimul liberal austriac, însemna posibilitatea
recunoaşterii lor ca naţiune cu drepturi depline în Transilvania, modificarea prevederilor
legii electorale, punerea pe tapet a chestiunii împroprietăririi, cu toate consecinţele care
decurgeau din acestea. Or, tocmai aici erau punctele sensibile, care se prezintă într-o
succesiune cât se poate de logică: democratizarea vieţii politice din Transilvania, pe lângă
faptul că ar fi demonstrat imediat realităţile demografice ale provinciei, ar fi dus,
finalmente, la dispariţia aristocraţiei maghiare şi a sistemului politic feudal. Astfel se
explică obstinaţia maghiară pentru uniune, considerată „colacul de salvare a nobilimii”76.
Modificarea legii electorale şi împroprietărirea erau de neconceput pentru nobilimea
maghiară, aceste chestiuni fiind legate, în mod firesc, de perspectiva constituirii unei
diete, care să le ia în discuţie şi să le legifereze. De aici, stăruinţa manifestată de maghiari
73
74
Ibidem, p. 73.
75
Textul rescriptului în Teodor V. Păcăţian, op. cit., vol. III – Dieta Ardealului. Redeschiderea dietei. Senatul
imperial. Metropolia din Sibiu. Dieta din Cluj, tipografia Iosif Marschall, Sibiu, 1905, pp. 4-5.
76
D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1998, p. 431.
47
în încercările lor de împiedicare a convocării dietei transilvane şi de impunere a uniunii. Ce
însemna împroprietărirea pentru nobilime şi de ce nu trebuia înfăptuită demonstrează
foarte clar baronul Wesselényi Miklós încă din anii anteriori revoluţiei, într-o scrisoare
către Kossuth Lájos: „prin aceasta multă, se poate spune aproape toată, nobilimea
proprietară ar fi ruinată. Şi nu trebuie să uităm că în această nobilime [subl. în text – n. n.,
M.-C. G.] există acum naţionalitatea noastră. Are nobilimea noastră pe toată scara valorilor
şi raţiunii destule cusururi şi nu puţine păcate; dar atâta e adevărat, că maghiarimea numai
sau aproape numai în rândurile ei există. Dacă miile nobilimii ruinându-se ea se reduce la
insignifianţă, cea mai mare parte a milioanelor care-i vor lua locul nu vor fi maghiare”77.
Condiţiile supravieţuirii aristocraţiei maghiare erau, deci, foarte clar precizate:
menţinerea supremaţiei sociale, politice şi naţionale, ceea ce presupunea perpetuarea
sistemului feudal. Iată de ce confruntările din cursul anilor 1861-1862 au căpătat o formă
atât de acută, încât păreau să prevestească un nou 1848. Românii nu puteau accepta
libertatea socială fără libertatea naţională, drepturi individuale fără drepturi colective.
Raporturile feudale pe care se întemeia supremaţia naţională, socială şi politică a
maghiarilor, erau incompatibile cu principiile egalităţii naţionale şi emancipării sociale. Or,
având în vedere aceste chestiuni, e mai uşor de înţeles crâncena confruntare de la 1848-
1849, precum şi tensionarea rapidă a stărilor de spirit în anii 1861-1862, când se prefigura
un nou război naţional.
Ce s-a petrecut, însă, pentru ca dieta Transilvaniei să fie, în cele din urmă,
convocată? După cum am menţionat deja, în 1861-1862 Imperiul Habsburgic s-a confruntat
cu o serioasă criză constituţională, determinată de opoziţia maghiarilor, cehilor şi croaţilor.
Întregul sistem constituţional era la un pas de a deveni complet nefuncţional, anul 1862
fiind unul de impas78. Guvernul lui Schmerling, boicotat în Ungaria, Boemia, Galiţia şi
Croaţia, avea nevoie de un balon de oxigen, precum şi de un factor de constrângere la
adresa maghiarilor. De aceea Transilvania, datorită situaţiei sale particulare, era cel mai
potrivit loc pentru o demonstraţie de forţă; Curtea de la Viena a decis să rişte, mergând în
colaborarea sa cu românii mai departe decât a făcut-o cu celelalte naţionalităţi79.
Pe lângă toate aceste condiţionări interne specifice Imperului Habsburgic au
existat, însă, şi altele, de natură externă. Acestea, mai puţin abordate şi analizate, se
dovedesc, la o privire atentă, cel puţin la fel de importante ca şi cele de ordin intern.
Rezultate din împrejurările de după 1848, accentuate pe fondul transformărilor generale
determinate de răspândirea şi aplicarea principiilor liberalismului, aceste condiţionări
externe au exercitat o presiune aparte asupra realităţilor din Imperiul Habsburgic.
Încă din 1859, de la unirea Principatelor extracarpatice şi de la înfrângerea suferită
în războiul cu Franţa şi Piemont, monarhia habsburgică a fost obligată să manifeste o
receptivitate mult mai mare faţă de evenimentele petrecute în imediata sa apropiere,
precum şi în plan general european. Apoi, pe lângă noile realităţi din sud-estul Europei, din
77
Z. Ferenczi, Kossuth és Wesselényi s az úrbér űgye 1846-1847-ben, în „Századok“, 36 (1902), pp. 140-146,
apud ibidem, pp. 430-432.
78
79
48
spaţiile italic şi germanic, Curtea de la Viena trebuia să contracareze şi acţiunile inamicilor
săi tradiţionali de după 1848-1849 – emigraţii maghiari, polonezi şi italieni. Un prim
element, care a îngrijorat autorităţile imperiale, s-a petrecut imediat după unirea
Principatelor, când, din iniţiativa Franţei şi Piemontului, au început tratative între
Alexandru Ioan Cuza şi reprezentanţii emigraţiei maghiare de la 1848, în vederea creării
unui al doilea front, care să reţină trupele austriece destinate apărării Lombardiei şi
Veneţiei80. Punerea în practică a convenţiei româno-maghiare încheiată cu această ocazie a
fost împiedicată, pe de o parte, de desfăşurarea războiului, pe de altă parte, de
neîncrederea oamenilor politici români faţă de planurile emigranţilor unguri.
Pierderea războiului din 1859 a marcat, pentru Imperiul Habsburgic, nu doar
încheierea decadei neoabsolutiste, ci şi intrarea într-o perioadă de febrile căutări a unor
soluţii pentru păstrarea integrităţii sale. Or, tocmai în această perioadă, delimitată, strictu
sensu, de anii 1859 şi 1867, influenţa factorilor externi asupra realităţilor monarhiei a
crescut considerabil.
Dintre evenimentele de importanţă majoră în plan european, două s-au remarcat prin
influenţa exercitată asupra stării de lucruri din Imperiul Habsburgic şi din Principatele
Unite – tranzitarea armelor sârbeşti pe teritoriul românesc (1862) şi, mai ales, izbucnirea
insurecţiei poloneze, în ianuarie 1863.
Dacă în ceea ce priveşte Transilvania anul 1862 a fost unul de aşteptare, de
oarecare acalmie faţă de virulenţa confruntărilor din 1861, pentru românii din Principatele
Unite a fost bogat în evenimente, câteva dintre acestea având rezonanţă pentru ansamblul
spaţiului românesc. Cel mai însemnat, cu un impact corespunzător asupra conaţionalilor din
Imperiul Habsburgic, precum şi asupra afacerilor diplomatice europene, a fost tranzitarea
armelor sârbeşti pe teritoriul Principatelor.
Acest eveniment, petrecut în noiembrie 1862, este interesant nu doar din punct de
vedere al regrupării diplomatice a Marilor Puteri ale continentului, ci şi pentru răsunetul
avut asupra popoarelor balcanice. Survenit pe fondul crizei din Grecia81, precum şi în
contextul tensionării situaţiei din Serbia82, incidentul a avut semnificaţii aparte pentru
Imperiul Habsburgic, mai ales dacă era privit în continuarea celor petrecute în 1859-1860,
când Principatele păruseră a constitui o posibilă bază de atac a emigraţiilor maghiară,
poloneză şi italiană. Îngrijorarea Curţii de la Viena, care nu dorea complicarea stărilor de
lucruri în Balcani şi în zona dunăreană era, astfel, cât se poate de firească. În ziua de 22
noiembrie 1862 consulul general austriac din Principate, Eder, era informat de către
viceconsulul de la Galaţi, Kremer, despre trecerea unui convoi de cinci sute de căruţe cu
arme dinspre graniţa rusească, având, probabil, Serbia ca destinaţie83. Reţelele de agenţi şi
80
Gh. I. Brătianu, O lege votată în dieta Transilvaniei din 1863, în „Analele Academiei Române. Memoriile
Secţiunii Istorice”, Seria III, Tomul XXV, Mem. 17, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 753.
81
Pentru evenimentele din Grecia vezi Ch. Seignobos, Histoire politique de l’Europe contemporaine, 1814-1914,
septième édition, tome II, Librairie Armand Colin, Paris, 1926, p. 928
82
Ibidem, p. 944.
83
T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale 1856-1866, Editura Alfa, Iaşi,
2000, p. 367.
49
spioni ale consulilor străini din Principate au intrat imediat în alertă, încercând să afle cât
mai multe despre armele în cauză, iar informaţiile nu au întârziat să apară, austriecii
reuşind să obţină dovezi concludente în privinţa destinaţiei transportului84. Ceea ce a părut
surprinzător pe parcursul crizei diplomatice provocate de incident a fost atitudinea Rusiei,
neaşteptat de binevoitoare la adresa lui Alexandru Ioan Cuza. Atitudine perfect
explicabilă, însă, având în vedere înţelegerea cu principele Mihail al Serbiei. Dar care a fost
rostul implicării Principatelor şi cum se motivează reacţia Vienei? Gândindu-ne la
consecinţele războiului Crimeei şi la intervenţia puterilor europene, care au decis bararea
drumului Rusiei spre Dunăre, e şi mai dificil de înţeles colaborarea dintre St. Petersburg şi
Bucureşti, întrucât era binecunoscută adversitatea lui Gorciakov faţă de Cuza şi faţă de
Principatele Unite. Raţiunile implicării Principatelor urmau să fie relevate abia în anul
următor, în contextul conflictului diplomatic provocat de secularizarea averilor
mănăstireşti. Atitudinea lui Cuza, atât în timpul crizei sârbeşti, cât şi ulterior, în timpul
desfăşurării insurecţiei poloneze, viza obţinerea, dacă nu a sprijinului, cel puţin a unei
poziţii neutre în chestiunea secularizării. Se ştie care a fost, de fapt, reacţia ţaristă.
Oricum, pe plan imediat, în rapoartele diplomatice austriece se considera că armele
sârbeşti urmau a fi utilizate într-o acţiune împotriva Imperului Habsburgic85. Faptul că
Principatele Unite contribuiseră din plin la reuşita operaţiunii era considerat, de asemenea,
îngrijorător. Sfârşitul anului nu a adus, după cum sperau autorităţile imperiale, o
soluţionare mulţumitoare a crizei, declanşarea insurecţiei poloneze, în ianuarie 1863,
făcând ca interesul pentru afacerea armelor sârbeşti să se stingă treptat.
Prin amploarea deosebită pe care a căpătat-o şi prin importanţa ce i s-a acordat în
Europa acelor vremuri, acest din urmă eveniment părea a oferi perspective largi de acţiune
forţelor pe care Imperiul Habsburgic le considera interesate în destabilizarea situaţiei din
teritoriile sale. Începutul anului 1863, prin izbucnirea insurecţiei menţionate, dădea noi
speranţe emigraţiilor maghiară, poloneză şi italiană; totodată, se părea că se iveşte
posibilitatea modificării raporturilor teritoriale din sud-estul Europei, unde ecoul celor ce
se petreceau în regiunile poloneze a fost foarte puternic. Extinderea insurecţiei nu putea
decât să îngrijoreze cele trei puteri care contribuiseră, la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
la desfiinţarea statului polonez – Rusia, Imperiul Habsburgic şi Prusia. Faptul că tocmai în
zona ocupată de Rusia s-au desfăşurat evenimentele respective îşi are explicaţiile sale bine
determinate; acestea rezidă nu doar în conflictul de esenţă naţională provocat de ocupaţia
rusă, ci şi în diferenţele economice şi confesionale existente între polonezi şi ruşi86.
Având în vedere implicaţiile europene ale insurecţiei87, toate marile puteri ale
continentului au urmărit cu deosebită atenţie desfăşurarea acesteia, având permanent grijă
84
Ibidem, pp. 368-370.
85
Ibidem, p. 375.
86
„Gazeta Transilvaniei”, anul XXVI, nr. 77-78, 30 august 1863, p. 305; „Reforma”, anul VI, nr. 62, 22
noiembrie 1864, p. 243. „Dunărea”, anul I, nr. 18, 29 noiembrie 1864, p. 2; Ch. Seignobos, op. cit., p. 809.
87
Al. Marcu, Conspiratori şi conspiraţii în epoca renaşterii politice a României 1848-1877, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2000, pp. 374-393.
50
ca interesele lor să nu fie afectate88, luând în calcul, însă, şi posibilitatea extinderii stării
de instabilitate. Demn de remarcat este faptul că, în cazul unei astfel de extinderi a
tulburărilor89, coroborate cu eventualele acţiuni ale emigraţiilor maghiară, poloneză şi
italiană şi cu mişcările naţionale din centrul şi sud-estul Europei, cel mai afectat stat de pe
continent ar fi fost Imperiul Habsburgic.
Toate aceste considerente strategice sau de politică externă, coroborate cu
factorii interni – intensificarea iniţiativelor mişcării naţionale româneşti din Transilvania,
opoziţia manifestată de maghiari, croaţi şi cehi, precum şi dorinţa de a arăta Europei că
Imperiul Habsburgic era un organism viabil şi capabil să înţeleagă solicitările momentului, o
alcătuire politică de necesitate europeană –, au determinat factorii de decizie de la Viena
să joace în Transilvania pe cartea drepturilor naţionale şi nu doar a celor istorice.
În contextul desfăşurării insurecţiei poloneze, teritoriul Principatelor Unite părea
din nou un loc potrivit pentru diversele planuri maghiare şi poloneze; Franţa şi Anglia
adoptaseră o atitudine aparent favorabilă polonezilor şi se punea chiar problema unei
intervenţii militare a puterilor occidentale în favoarea insurgenţilor.
S-au purtat diferite tratative între Londra, Paris, Berlin, Viena şi St. Peteresburg,
iar cercurile diplomatice vieneze nu-şi ascundeau neliniştea faţă de iniţiativele poloneze şi
maghiare90. În primăvara-vara anului 1863 au fost reluate tratativele dintre Alexandru
Ioan Cuza şi emigraţia maghiară, reprezentată, acum, în Principate, de generalul Tűrr
István, aghiotantul regelui Italiei, Victor Emanuel al II-lea91.
Cuza a condiţionat, însă, o eventuală înţelegere cu emigraţia maghiară de
reglementarea raporturilor dintre maghiari şi românii ardeleni. Atitudinea lui Cuza faţă de
propunerile lui Tűrr István arată că domnitorul era pe deplin conştient de problema unităţii
româneşti, în sensul cel mai larg, şi că, fără să dorească aruncarea ţării într-o aventură, îl
adopta ca principiu director al politicii sale92.
Aceste negocieri, despre care cu siguranţă s-a răspândit imediat ştirea în mediile
diplomatice, aveau să influenţeze, într-o oarecare măsură, situaţia românilor din
Transilvania93. Guvernul imperial, neliniştit de posibilitatea izbucnirii unor noi mişcări
revoluţionare, precum şi de zvonul conform căruia Franţa şi Italia exercitau presiuni asupra
domnitorului Cuza, a hotărât să dea satisfacţie revendicărilor românilor transilvăneni94.
88
Antonin Débidour, Histoire diplomatique de l’Europe, Tome Second – La Révolution, Paris, 1891, pp. 245-264.
Ch. Seignobos, op. cit., p. 807.
89
A. C. Popovici, Stat şi naţiune. Statele Unite ale Austriei Mari. Studii politice în vederea rezolvării problemei
naţionale şi a crizelor constituţionale din Austro-Ungaria, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 25, arată că
polonezii „încă din anul 1863 au încercat să extindă revoluţia lor naţională antirusă şi împotriva Austriei“.
90
Gh. I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Ediţie, studiu introductiv şi note de I. Toderaşcu,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1998, p. 221.
91
Propunerile lui Tűrr István au fost combătute de „Gazeta Transilvaniei”. Vezi „Gazeta Transilvaniei”, anul
XXVI, nr. 42, 1 iunie 1863, p. 168.
92
Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 222.
93
Ibidem, pp. 222-223.
94
Ibidem, p. 223
51
Astfel, în aprilie 1863, a fost publicat rescriptul imperial pentru convocarea dietei
transilvane. Forul legislativ era convocat pentru data de 1 iulie 1863 la Sibiu, urmând a
legifera nu mai puţin de 11 proposiţiuni sau propuneri imperiale. Fapt esenţial pentru
viitoarea dietă era, însă, baza electorală de la care se pornea. Întrucât reprezentanţii
dietei în Senatul imperial urmau a fi, în majoritate, români, legile feudale maghiare din
1791 şi 1848 nu mai corespundeau noilor realităţi; de aceea, a fost emis, cu titlu provizoriu,
„un regulament electoral liberal”95. Potrivit acestui regulament, din dietă urmau să facă
parte 125 de deputaţi aleşi şi 40 de persoane numite direct de împărat, în calitate de
regalişti. Drept de vot primeau toţi locuitorii care plătiseră, în 1861, un impozit de minimum
8 florini, incluzându-se, însă, aici, şi capitaţia, ceea ce ducea la o reducere la aproximativ
jumătate a censului electoral. Numărul alegătorilor ajungea, conform unei statistici
întocmită de Guberniul din Cluj în septembrie 1862, la 82 693, desemnaţi toţi pe baza
censului de avere, în timp ce, în 1848, numărul alegătorilor cu cens şi a reprezentanţilor
comunelor a fost de abia 11 000, faţă de 74 000 de nobili96. Centrul de greutate al
electoratului Transilvaniei se muta, astfel, înspre ţărănimea românească.
În ansamblul ei, legea electorală era un compromis între concesiile făcute românilor
(includerea capitaţiei în cens, impunerea acestuia şi nobililor, mărirea numărului de deputaţi
pentru comitate) şi vechile privilegii feudale transilvane97. În lunile mai şi iunie s-au
desfăşurat pregătirile electorale, în care s-au angrenat cu toate resursele maghiarii,
românii, saşii şi secuii. La Viena şi la Cluj au fost propuşi şi desemnaţi regaliştii. Fiecare
naţionalitate avea fixat ca obiectiv succesul în alegeri.
Marea necunoscută, însă, nu doar pentru maghiari şi pentru autorităţile habsburgice,
ci şi pentru elita românească, era modul în care se vor comporta în alegeri ţăranii români.
Foştii iobagi, deveniţi proprietari prin patentele imperiale din 1853-1854, erau priviţi ca o
posibilă masă de manevră de către maghiari şi saşi. Cei mai mulţi, lipsiţi de educaţie
politică, analfabeţi şi dezorientaţi, păreau a fi o pradă sigură pentru propaganda maghiară
şi săsească. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât intelectualitatea românească nu dispunea de
mijloacele materiale aflate la dispoziţia maghiarilor pentru a susţine o propagandă
corespunzătoare în vederea atragerii ţăranilor. Românii nu beneficiau de un organism politic
închegat şi verificat, precum rivalii lor; pe deasupra, trebuiau să înfrunte ostilitatea
autorităţilor locale şi a comitetelor electorale, în care românii erau slab reprezentaţi. În
afară de aceasta, mentalitatea ţărănească păstra, încă, un sentiment de teamă faţă de
foştii stăpâni, care profitau din plin. S-au produs numeroase ilegalităţi în alcătuirea listelor
electorale, care au accentuat starea de nesiguranţă şi neîncrederea în capacitatea
ţăranilor români de a ajuta cauza naţională. Iată de ce, în rândul elitei româneşti, exista
temerea că sătenii vor considera alegerile pentru dietă drept o nouă sarcină impusă de
către oficialităţi.
95
96
Ibidem.
97
Ibidem, p. 1140.
52
Demn de menţionat este faptul că alegerile din 1863 au reprezentat, pentru
ţărănimea din Transilvania, o primă experienţă directă a cadrelor vieţii parlamentare
moderne. Astfel se poate explica şi îngrijorarea fruntaşilor români, deoarece succesul
electoral al naţiunii române depindea, în primul rând, de atitudinea satului, a elementului
rural98.
Tocmai din aceste motive comportamentul alegătorilor ţărani a reprezentat o mare
surpriză – pentru nobilimea maghiară, autorităţile imperiale şi intelectualitatea românească.
Modul în care au reacţionat ţăranii a depăşit cu mult aşteptările elitei româneşti
transilvănene. În timpul alegerilor, care au durat două zile, în unele locuri trei, purtarea
ţăranilor a constituit prilej de noi atacuri din partea presei de limbă maghiară, care
atribuia această conduită politică agitaţiilor intelectualităţii şi mai ales preoţimii. Ziarele
din Cluj au făcut aluzii la afurisenii ale preoţilor, la ameninţări cu reintroducerea iobăgiei
sau la îndoctrinarea oamenilor simpli99.
Trecând peste aceste consideraţii determinate de interesele specifice maghiarimii
şi de situaţia tot mai tensionată din Transilvania, trebuie remarcat că votul ţărănimii
române a căpătat o semnificaţie aparte, demonstrând, în mod evident, forţa conştiinţei
naţionale în lumea satului, fapt concretizat în plan imediat prin susţinerea totală a
candidaţilor români100.
Însă voturile ţăranilor români au şi o altă semnificaţie, ce poate fi înţeleasă doar
prin raportarea la realităţile cotidiene ale vieţii acestor ţărani: dorinţa de a ieşi din vechile
tipare sociale şi politice, care erau simboluri ale asupririi naţionale. Nu au fost uitate
evenimentele de la 1848-1849 şi nici cele petrecute în timpul neoabsolutismului – procese
urbariale, exproprieri, crime etc101. Toate aceste aspecte s-au tradus în maniera în care s-a
votat. Referindu-se la participarea la vot a ţăranilor români, „Gazeta Transilvaniei” arăta că
„poporul cuprinde mărimea, seriozitatea şi ponderozitatea votisării”102.
Bilanţul de ansamblu al alegerilor este: 48 de deputaţi români, 44 de deputaţi
maghiari şi 33 de deputaţi saşi103. Acestora li s-au adăugat „regaliştii” – deputaţi numiţi de
către împărat – 11 români, 12 maghiari, 11 saşi. Rezultatele finale au fost: 59 de deputaţi
români, 56 maghiari, 44 saşi. În noua dietă, „majoritatea relativă o aveau deci Românii”104.
Având în vedere raporturile de forţe din forul legislativ, se poate afirma că acesta s-a
constituit pe principiul reprezentării naţionale, fără, însă, ca această reprezentare să
reflecte în mod corespunzător realităţile demografice şi economice ale Transilvaniei105.
Oricum, lucrul de care se temea aristocraţia maghiară s-a petrecut: minimul de
98
Idem, Contribuţia satului la mişcarea naţională a românilor din Transilvania în perioada liberalismului austriac,
în Stat – Societate – Naţiune. Interpretări istorice, volum îngrijit de Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu, Pompiliu
Teodor, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982, p. 350.
99
Ibidem, p. 351.
100
„Telegraful Român“, anul XI, nr. 61, 21 iulie 1863, p. 245.
101
102
„Gazeta Transilvaniei“, anul XXVI, nr. 47, 19 iunie 1863, p. 186.
103
S. Retegan, Dieta românească a Transilvaniei (1863-1864), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 7.
104
Teodor V. Păcăţian, op. cit., p. 47.
105
Dumitru V. Firoiu, op. cit., p. 282.
53
democratizare a vieţii politice a provinciei a relevat imediat adevăratele repere
etno-demografice.
Faptul că românii au deţinut majoritatea mandatelor în dietă i-a determinat pe unii
istorici şi analişti să considere că, astfel, românii au preluat, în mod automat, rolul decisiv
în viaţa politică a Transilvaniei, ceea ce a contribuit din plin la spargerea tiparelor feudale
ale provinciei106. În realitate, toţi autorii români au exagerat în privinţa acestui rol decisiv
al conaţionalilor noştri în timpul anilor 1863-1864. Este adevărat că românii transilvăneni au
câştigat alegerile, însă, în ciuda acestui lucru, ei nu au deţinut majoritatea pârghiilor
puterii, o dovadă în acest sens fiind numeroasele negocieri şi tratative pe care au fost
nevoiţi să le poarte cu reprezentanţii saşilor şi ai guvernului de la Viena. Lipsiţi de o
experienţă politică vastă, timoraţi în exprimare, românii nu erau priviţi ca un partener
credibil de conducere a afacerilor Transilvaniei. Apoi, deşi maghiarii au refuzat să trimită
reprezentanţi în dietă, au influenţat foarte mult activitatea acesteia din afara ei. Există şi
o anumită logică pentru care Curtea de la Viena a insistat cu organizarea de noi alegeri
cercuale în diferite zone ale Transilvaniei – se evidenţia, astfel, dorinţa imperialilor ca,
totuşi, să nu apară o distanţare prea mare faţă de maghiari, în a căror colaborare au sperat
permanent, în ciuda fricţiunilor existente. Or, având în vedere toate aceste chestiuni, nu ne
putem hazarda în a atribui rolul politic decisiv naţiunii române. Nu este deloc rentabilă o
perspectivă edulcorată asupra situaţiei de ansamblu, deoarece se poate lesne ajunge la
deformarea realităţilor istorice. În ciuda preeminenţei lor în dietă, românii nu au avut, în
nici un caz, rolul decisiv în viaţa politică a Transilvaniei în anii 1863-1864, deşi în acei ani se
concretizează câteva din vechile lor aspiraţii.
Prin aspectele abordate şi prezentate în textul nostru am încercat să oferim o
perspectivă oarecum diferită faţă de cea existentă, în istoriografia noastră, asupra
momentului de maximă importanţă pentru afirmarea politică a românilor transilvăneni în
timpul perioadei liberale din Imperiul Habsburgic. Departe de a contesta însemnătatea
deosebită a realităţilor specifice monarhiei habsburgice, în general, şi Transilvaniei, în
particular, considerăm că înfiinţarea forului dietal sibian, în anul 1863, se datorează, în
bună măsură, şi presiunii exercitate de evenimentele din exterior asupra factorilor
decizionali de la Viena, care au trebuit, şi datorită acestui motiv, să fie de acord cu o
oarecare liberalizare a vieţii politice din arcul intracarpatic. Fără a abandona nici o clipă
speranţa reconcilierii cu Ungaria, Curtea de la Viena a fost nevoită să accepte, cel puţin
temporar, această soluţie, pentru a da impresia funcţionării mecanismelor constituţionale,
dar şi pentru a-i constrânge pe maghiari să renunţe la atitudinea lor de forţă şi să revină la
negocierile dualiste. În fond, ecuaţia conflictului Pesta-Viena a fost decisivă pentru viitorul
şubredului Imperiu Habsburgic.
106
Ibidem, p. 283.
54
Internal and External Conditionings of the Sibiu Dieta’s Constitution in the Context of
the Liberal Regime in the Hapsburg Empire
Summary
Among Romanian achievements after the October Diploma in 1860, the Sibiu Dieta
constitution, 1863, may be counted as one of greatest importance. Political action began
intensifying in the summer of 1860. At the beginning of December talks took place in
Vienna with the imperial officials. But Şuluţiu and Popasu managed to obtain only a private
reception at the emperor. Than followed a national conference in Sibiu (January 1st/13th–
4th/16th, 1861),then in the days of 11th and 12th of February a regnicolar conference in Alba
Iulia, where representatives of the Transylvanian nations and confessions gathered,
ending in a profound disillusionment for the Romanians.
Transylvanian Dieta didn’t assemble in 1862 either. But as the chancellor needed an
urgent force demonstration to bring back Hungarians to talks, the end of the year 1862
brings favourable answers to the Romanian complaints. The renewed request for a
Romanian congress received imperial permission on February the 20th 1863. Its works
opened in Sibiu (7th/19th of April 1863). On the 9th/21st of April 1863 the imperial rescript
for the Transylvanian Dieta’s convocation was emitted for the 1st of July the same year.
To the internal conditionings specific to the Hapsburg Empire we may add the losing
of the 1859 war which made its politics turn sensitive to international reactions. The
transiting of Serbian armies on Romanian territory (1862) and the Polish insurrection’s
beginning (January 1863) have strongly influenced the situation in the empire.
Strategic reasons or of external politics together with internal factors have
determined Vienna to play the card of national rights in Transylvania. Without contesting
the signification of Hapsburg specificities in general and Transylvanian especially, we
consider the constitution of the Sibiu Forum is due to external pressure.
55
Gheorghe NEGUSTOR
Universitatea „Babes-Bolyai” Cluj-Napoca
Premisele unei anchete – Moartea în timpul primului război mondial
Primul război mondial a produs un impact deosebit în mentalitatea colectivă; fie că a

fost vorba de elita politică, de cea militară sau pur şi simplu de întreaga masă de oameni,
prin consecinţele dezastruoase pe care le-a provocat a schimbat profund concepţia umană
despre lume, în general, şi despre moarte în special. De altfel, mulţi l-au numit şi-l mai
numesc şi astăzi: „Marele război”1.
A fost pentru prima dată când s-au folosit arme de distrugere în masă; resursele de
care dispunea statul român erau insuficiente în raport cu numărul mare de soldaţi antrenaţi
în război şi ororile inimaginabile de pe câmpul de luptă i-au făcut pe soldaţi să-şi dorească
mai degrabă moartea decât să mai suporte asemenea imagini.
Direcţiile de acţiune mai numeroase, duşmanul mult mai bine pregătit şi echipat,
insuficienţa alimentelor şi a echipamentului militar şi sanitar, la care se adaugă nenumărate
boli, au făcut din soldaţii români ţinte sigure pentru o moarte necruţătoare.
Moartea pe câmpul de luptă a fost şi este în continuare considerată o moarte eroică,
sacrificiul suprem pe care cineva îl face pentru ţara sa. Încă din antichitate exista
concepţia potrivit căreia sufletul eroilor era încredinţat zeilor, idee pe care o găsim şi în
timpul primului război mondial. Astfel, în discursul său, Biserica i-a încredinţat pe soldaţi că
vor dobândi fericirea veşnică dacă îşi vor da viaţa pentru patrie, indiferent de
comportamentul anterior.
Cu toate acestea, frica faţă de moarte s-a manifestat la fiecare soldat, fiind vorba
de o frică firească, apărută în special înainte de a începe lupta. Iată cum descrie Octavian
Tăslăuanu această stare: „ ... Schilozii ce defilau pe dinaintea noastră, huetul luptelor de
prin prejur, veştile că suntem bătuţi, învălmăşeala retragerii din Halici, zăpăceala şi
dezorientarea ce-o observam – ne-a demoralizat cu desăvârşire, înainte de a fi dat faţa cu
duşmanul...”2.
1
Marele gazetar Pamfil Şeicaru are o carte intitulată sugestiv România în marele război.
2
Octavian C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război. Ziarul unui român, ofiţer în armata austro-ungară, ce a
luat parte, cu glotaşii români din Ardeal, la luptele din Galiţia, Bucureşti, Depozitul general: librăria
Stănciulescu, 1915, p. 58.
56
Însă, odată ajuns pe câmpul de luptă, imaginile sângeroase şi pericolul permanent cu
care se confrunta au făcut ca soldatul să privească moartea ca pe o prietenă care vine să-l
elibereze din acest chin. Este semnificativă mărturia aceluiaşi Tăslăuanu: „ ... ascultam
gemetele rănitului din grajd şi pentru prima oară în război aveam halucinaţia morţii, pe care
o aşteptam liniştit clipă de clipă...”3.
Demnă de luat în seamă este şi mărturia soldatului C. Nicolescu Telega, care a luat
parte la luptele de la Turtucaia: „ … N-apuc să descopăr bine gândul că pe mine nu m-a lovit
nici un glonţ când deodată mă simt aruncat val-vârtej spre dreapta şi cad în dosul unui
măluştean proaspăt de pământ. În vuiala infernală de proiectile şi a explosibililor de jur
imprejur, n-am simţit nimic şi nici azi nu-mi aduc aminte că am fost lovit de ceva.
Cunoştinţa nu mi-o pierdusem, dar sdruncinat şi zdrobit mi se părea că am pieptul, spinarea
şi mai ales picioarele ca pătrunse de sute de gloanţe, şi nu mai aveam putere nici să mă
pipăiesc. În acel moment am dorit moartea ca o liberatoare supremă şi a muri mi se părea
cu adevărat fericire...”, însă în momentul următor este întâlnit de un camarad care-i zice:
„ … Scoală-te domnule Telega, să fugim poate au noroc copiii noştri şi scăpăm. La gândul că
micuţul meu Costică va rămâne poate pe drumuri, am făcut o sforţare supremă, m-am
ridicat în sus încleştat şi spre marea mea satisfacţie nu eram rănit...”4. Iată cum această
dorinţă „momentană” de a muri este abandonată imediat ce soldatul îşi aduce aminte de
familie şi de cei dragi. Permanent mintea şi inima soldatului erau alături de cei rămaşi acasă
şi numai acest gând îi făcea să reziste ororilor războiului.
O altă cauză care făcea posibilă această stare de linişte sufletească în faţa morţii o
găsim în teza de doctorat a doamnei Eugenia Bârlea, care afirmă: „Acceptarea morţii ca pe
un dat firesc şi inseparabil al existenţei umane a fost posibilă în acele societăţi în care
sacrul reprezenta esenţa însăşi a vieţii şi conferea existenţei omeneşti o durată nelimitată,
iar moartea era doar un pas spre o existenţă similară sub multe aspecte”5.
În afara acestor momente de acalmie, care nu durau mult, frica se instala în sufletul
soldaţilor şi această stare, normală de altfel, când moartea era la fiecare pas, a dus la
dezertări ale soldaţilor, automutilări şi deseori la boli psihice. Dacă numărul dezertărilor
era mai mic, datorită unei supravegheri stricte, în schimb automutilările constituiau o
practică des întâlnită printre soldaţi. Ei se împuşcau în mână sau în picior în speranţa că vor
fi trimişi acasă, însă de multe ori erau depistaţi de către doctori şi daţi pe mâna
detaşamentului, care-i trimitea în judecată, uneori fiind executaţi6.
Există într-un document detaliile pe care Comitetul Regional de Acţiune le-a
transmis medicilor din spitale pentru a depista soldaţii automutilaţi: „ ... Se observă printre
răniţi plăgi prin armă de foc la mâini, ale căror orificiu de intrare este prin palma mâinei şi
la laba piciorului al cărui orificiu de intrare este de sus în jos; aceste răniri nu se pot
3
Ibidem, p. 172.
4
Arhivele Militare Române (în continuare AMR), fond Marele Cartier General, dosar 262, fila 80.
5
Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial, teză de doctorat, p. 94.
6
Arhivele Naţionale Române Direcţia Iaşi (în continuare ANRDI), fond Spitalul Iaşi, dosar 267, fila 60.
57
explica ca accident de război, ci au toate aparenţele unei răniri voluntare intenţionate
pentru a scăpa de front...”7.
Situaţia tragică de pe câmpul de luptă, pericolul permanent al morţii este anticipat
de către soldaţi la plecarea în război. Al. Vasiliu Tătăruşi, în amintirile sale, evidenţiază
această stare de fapt. El se afla în localitatea Borca, în concentrare când a fost anunţată
intrarea României în război şi ne mărturiseşte cum a primit această veste: „ ... Dacă aş fi
fost acasă, n-aveam să-mi pot stăpâni firea de plâns, ... nu că merg la război, ci că mă
despart de fraţi, de neamuri şi de satul Tătăruşi, unde am trăit de la naştere şi până la
vărsta de 40 de ani ...”8.
Acest plâns de care vorbeşte autorul este încadrat de Eugenia Bârlea în categoria
„bocetelor” despre care spune că ar avea o anumită semnificaţie, aceste „bocete” ar
anticipa de fapt pericolul iminent de pe câmpul de luptă şi un ultim „rămas bun”9.
Simţind permanent moartea mult mai aproape decât vroiau ei să creadă, soldaţii de
pe front, alături de imaginea celor dragi, trăiau într-un contact permanent cu divinitatea.
În cele mai dificile momente, credinţa în ajutorul şi protecţia divină era singura speranţă ,
chiar dacă până atunci, mulţi dintre ei nu au fost nişte persoane credincioase. Este
relevantă starea de religiozitate a lui Octavian C. Tăslăuanu, în timpul unei slujbe ţinută pe
front, într-o şură: „ … Diacul ţinea în mână un octoih cu pereţii roşii şi citea, iar cei vreo 30
de soldaţi, câţi au încăput în şură, cântau după el. Câţiva pe lângă uşa şurii ascultau în
genunchi... Îmi trecu prin suflet fiorul tainic al credinţei. O credinţă oarbă, un fel de
fatalism s-a aşternut peste fiinţa noastră obosită. Când simţi că te părăsesc puterile, că ţi
se destramă nervii şi că se toceşte organismul, atunci apelezi, fără să vrei, la Dumnezeu, la
fiinţa atotputernică şi atotstăpânitoare, singura de la care mai poţi nădăjdui un ajutor…
Prin credinţă întreaga fiinţă a omului se primeneşte...”10.
Am găsit şi câteva cazuri când moartea a fost provocată de anumite incidente. Al.
Vasiliu-Tătăruşi menţioneză, în amintirile sale, o neatenţie care a costat două vieţi, este
vorba despre neatenţia unui soldat care, neştiind că are arma încărcată, a împuşcat mortal
un camarad şi pe altul l-a rănit grav, ulterior decedând şi acesta11.
Un alt caz, din categoria morţilor cu „ghinion” este cel al farmacistului Nicolae
Fierea, care fiind în vizită la căpitanul Iulian Constantin s-a înecat în Prut în timp ce făcea
baie12. I-am numit morţi cu „ghinion” raportându-ne la ceilalţi, care au avut parte de o
moarte eroică, pe câmpul de luptă.
O altă direcţie de analiză a cercetării mele s-a axat asupra morţii survenite în
urma epidemiilor. Bolile au făcut un număr foarte mare de victime printre soldaţi; condiţiile
vitrege de pe câmpul de luptă favorizând apariţia şi răspândirea lor. Cele mai frecvente boli
7
Ibidem, fila 51.
8
Al. Vasiliu–Tătăruşi, Focul cel mare. Amintiri din primul război mondial (1916-1918), Editura Junimea, Iaşi,
1978, pp. 26-27.
9
Eugenia Bârlea, op. cit., pp. 116-117.
10
Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., pp. 116-117.
11
Al. Vasiliu–Tătăruşi, op. cit., p. 38.
12
AMR, fond Marele Cartier General, dosar 694, fila 75.
58
contagioase întâlnite pe front au fost: ciuma, holera, febra tifoidă, tuberculoza internă ori
externă cu focar deschis, scarlatina, tusea convulsivă, infecţiile alimentare, însă cel mai
temut duşman pentru soldaţii români l-a reprezentat tifosul exantematic.
Conform definiţiei din DEX tifosul este un „nume dat mai multor boli febrile,
infecţioase şi epidemice”13. Această boală avea o arie de răspândire mare şi era
molipsitoare. Cauzele apariţiei şi răspândirii acestei boli sunt uşor de identificat în
condiţiile deplorabile de igienă existente în timpul războiului.
Lipsa hranei şi a apei îi obliga practic pe soldaţi să consume alimente alterate, apă
nepotabilă, de fapt ei consumau tot ce găseau în cale. Numărul foarte mare de victime l-a
alarmat şi pe Octavian C. Tăslăuanu, care a conştentizat faptul că este necesar să ia
atitudine faţă de aceasta situaţie: „ ... Am adunat compania şi le-am ţinut o cuvântare
oamenilor, spunându-le să nu bea apă şi să nu mănânce fructe şi coceni de varză. Le-am adus
aminte de copii şi de neveste , care îi aşteptă să se întorcă acasă, rugându-i ca de dragul
lor, să se păzească de primejdia boalei. Mulţi plângeau ca la un prohod. Prea puţini îmi
urmară, însă povaţa, fiindcă foamea îi sfătuia astfel”14. Este o situaţie foarte gravă, când
aceşti soldaţi, care luptau pentru armata austro-ungară, să fie obligaţi să accepte de bună
voie moartea, din lipsa hranei, fiindcă odată contactată boala erau şanse foarte mici de a
scăpa, mai ales în condiţiile precare de igienă de pe front. La moartea celui mai voinic om
din tot batalionul, răpus de tifos, Tăslăuanu a exclamat: „Holera e mai tare decât Ruşii, ne
seceră rândurile fără milă”15.
O altă cauză favorabilă apariţiei tifosului a fost mulţimea de cadavre aflate pe
marginea drumurilor sau lăsate la voia întâmplării în diferite locuri. Astfel, din partea
Marelui Cartier General s-au trimis numeroase adrese către autorităţile locale pentru a se
lua măsuri urgente în privinţa cadavrelor de pe marginea şoselelor, care au fost lăsate de
trupele ruse în retragere şi care constituiau adevărate focare de infecţii16.
Situaţia la fel de gravă se prezintă şi în rândul înmormântărilor de sodaţi şi a
populaţiei civile decedată în urma contaminării cu boli contagioase. Am găsit mai multe
telegrame trimise de Ministerul de Interne către Ministerul de Război în care se
atenţionează asupra unor situaţii de dreptul deplorabile: „Avem informaţii că în multe
localităţi cadravele morţilor se îngroapă superficial, fiind acoperite cu un strat foarte
subţire de pământ, ceea ce face ca peste noapte cadavrele să fie dezgropate de câini. Pe
lângă spectacolul penibil ce se prezintă, această stare ar provoca odată cu dezgheţul şi
venirea primăverii, o izbucnire şi o întindere de epidemie periculoasă sănătăţii publice...”17.
De multe ori toate aceste apeluri rămâneau fără nici un rezultat şi pe lângă soldaţi,
populaţia civilă cădea şi ea pradă acestor boli.
Răniţii de război se aflau şi ei într-o stare jalnică datorită insuficienţei materialelor
sanitare şi a locurilor din spitale. Avem acest tablou oribil reflectat într-un document al
13
Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ediţia a doua, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
14
Octavian C. Tăslăuanu, op. cit., p. 112.
15
Ibidem, p. 114.
16
AMR, fond Marele Cartier General, dosar 694, fila 197.
17
Idem, dosar 661, fila 1086.
59
vremii; este vorba despre un tren cu 1070 de răniţi şi despre care se spune: „ ... Toţi răniţii
se găseau cu rănile în cea mai mare murdărie, nefiind pansaţi de 8-9 zile şi toţi răspândeau
un miros îngrozitor. S-au internat în spitale 25 de răniţi cu stări grave, atâţia câte locuri
erau vacante; unii dintre aceştia au sucombat a doua zi prin infecţia plăgilor. S-a procedat
apoi la pansarea răniţilor, dar nu s-a găsit în infirmeria gării material decât pentru facerea
a vreo 30 de pansamente şi acestea în mod sumar, căci lipseau antisepticile. Bolnavii se
văitau de foame şi de frig ...”18.
Această situaţie gravă o găsim în multe zone şi aproape la toate spitalele, numărul
mare de răniţi şi bolnavi făcea imposibilă o tratare încadrată cât de cât în limitele
normalului. Din această cauză mulţi dintre aceştia mureau, chiar şi în condiţiile unor răni
mai puţin grave; mizeria, foamea şi frigul îşi spunea cuvântul.
În cercetarea noastră am observat că cei mai expuşi la această boală erau medicii şi
asistenţii; ei intrau în contact direct cu bolnavii, nu existau măsuri de protejare suficiente,
iar această boală era foarte molipsitoare şi de multe ori se întâmpla ca spitalul să rămână
fără minimul de personal medical necesar.
Imaginea unui soldat cuprins de această boală ne este prezentată de acelaşi
Tăslăuanu: „Oameni pe care de cu seară îi lăsam sănătoşi, îi găsim ( dimineaţa n.a.) negri –
vineţi, cu cearcăne sub ochi, zăcând pe lângă garduri, prin şuri. Unii înţepeneau, nu-şi
puteau mişca mai ales picioarele, alţii stăteau cu ochii holbaţi, frământaţi de convulsiuni
cumplite”19.
Interesant şi în acelaşi timp condamnabil este faptul că după mărturia aceluiaşi
autor, care afirmă că unii comandanţi de trupă nu luau nici o măsură în privinţa celor bolnavi
şi este dat ca şi exemplu un anume căpitan Homalya, care ar fi spus că este totuna dacă
regimentele de glotaşi din Ardeal pier de gloanţele ruşilor sau de holeră.
Totuşi, pe măsură ce situaţia se agrava s-au luat măsuri repetate pentru a se stopa
răspândirea bolii, mai ales în România, unde trupele contaminate cu această boală erau
izolate şi vaccinate cu antitetanos, făcându-se şi petrolizarea soldaţilor şi a personalului
auxiliar20.
În armata austro-ungară cei bolnavi de tifos erau izolaţi, apoi trataţi cu „picături de
tinctură de iod”, iar cei grav bolnavi erau trimişi în Ungaria21.
Acestă scurtă prezentare a realitaţilor din timpul primului război mondial scoate în
evidenţă nu numai ororile cu care se confrunta un soldat ajuns pe câmpul de luptă, ci şi
faptul că frica provocată de conştentizarea pericolului morţii diminuează dorinţa de a lupta
pentru un scop mai mult sau mai puţin nobil. Chiar dacă în acest război discursul despre
eroizarea morţii capătă accente tot mai pronunţate, foarte mulţi soldaţi considerau că
părăsirea acestei vieţi, a celor dragi şi urmările provocate de diferite boli, răni sau mutilări
constituiau sacrificii prea mari pentru o fiinţă umană.
18
Ibidem, fila 193.
19
20
ANRDI, fond Spitalul Iaşi, dosar 267, fila 82.
21
60
Toate aceste fapte- automutilarea, dezertarea etc. – pe care noi, astăzi, le
considerăm lucruri nedemne de un soldat adevărat, constituie realităţi absolut normale în
condiţii vitrege şi neîndurătoare cu soldatul aflat pe câmpul de luptă.
The Premise of an Inquiry. Death during the Great War

Summary
Through the disastrous consequences that the Great War gave birth to, human
conception on world in general and on death especially has changed. The unimaginable
horrors on the battlefield have made the soldiers wish for death rather than to go on
fighting. Beside the moments of calm that did not last, fear was in the hearts of the
soldiers; that was the normal state of mind, when death was to be found at every step,
which led to desertions of the soldiers, self mutilations and often to mental diseases.
If soldiers’ desertions were rather small because of a more severe surveillance self
mutilation was a more frequently met practice among the troops. They shot themselves in
the hand or in the foot in the hope of being sent back home. Many times they where
traced out by the physicians and turned over to the detachment, where they were sent to
trial being sometimes executed
Beside heroic death on the battlefield another direction of analyses was focused on
death by epidemics. The most frequent contagious diseases that rummaged the front were
plague, cholera, typhoid fever, internal tuberculosis or external with an open hotbed, and
others; but the most feared enemy for the Romanian soldiers was exanthemata typhus.
61
Daniel LAMBRU
Mişcarea Legionară în perioada 23 august 1944 – 15 mai 1948.

Aspecte organizatorice
Intervalul temporal avut în vedere în rândurile care urmează nu a fost ales

întâmplător, cele două momente marcând modificări mai mult sau mai puţin spectaculoase în
destinul României postbelice. Dacă în ceea ce priveşte momentul de la 23 august 1944
impactul şi urmările sale avute asupra evoluţiei societăţii româneşti de după cel de-al doilea
război mondial nu pot fi puse la îndoială, data de 15 mai 1948 nu a suscitat un prea mare
interes pentru cercetătorii perioadei în cauzã. Informaţiile sporadice cu referire directã
asupra declanşării campaniei masive de arestări în cadrul defunctei, vorbind din punct de
vedere politic, Mişcări Legionare, descoperite mai mult ori mai puţin întâmplător în câteva
lucrări ce vor fi amintite la momentul potrivit, ne-au prilejuit studierea unui amplu raport
aflat îndosariat în Arhivele Serviciului Român de Informaţii1, determinându-ne, în final, a
alege momentul 15 mai 1948 ca punct terminus al jocului instabil, după cum am numit noi
simulacrul de înţelegere dintre comandamentul Mişcării, condus de Nicolae Petraşcu, şi
autorităţile comuniste, reprezentate de Alexandru Nicolschi şi Ana Pauker. Demersul
nostru îşi propune evocarea unor aspecte mai puţin cunoscute din istoria Mişcării Legionare,
aspecte a căror dezvăluire şi explicare se bazează, în principal, pe studiul câtorva din
multitudinea de dosare aflate în Arhivele Statului de la Bucureşti şi care tratează mult
discutata problemă legionară2, precum şi a câtorva dosare aflate în sediul Arhivelor
Serviciului Român de Informaţii3.
Aspecte izolate ale problemei adusă în discuţie au fost semnalate, am putea spune,
întâmplător, fără o preocupare anume, din partea câtorva autori4 care au avut în vedere
1
Arhivele Serviciului Român de Informaţii, fond Documentar, dos. nr. 909 (în continuare se va cita A. S. R. I.).
2
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei (1946-1948) şi Ministerul
de Interne, secţiunea Diverse (1916-1949); în continuare se va cita A. N. I. C., fond IGJ sau M. I. - D.
3
A.S.R.I., fond D, dos. 909, f. 185-367.
4
Agresiunea comunismului în România. Documente din Arhivele Secrete (1944-1989), vol. II, Ioan Scurtu
(coord.), Editura Paideia, Bucureşti, 1998; Dosar Horia Sima (1940-1946), ediţie critică, repere cronologice şi
note de Dana Beldiman, Editura „Evenimentul Românesc”, Bucureşti, 2000; Ion Bălan, Regimul concentraţionar
din România (1945-1964), Editura Fundaţia „Academia Civică”, Bucureşti, 2000; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu,
Românii în secolul XX, Editura Paideia, Bucureşti, 1999; Petre Baicu, Rezistenţa din munţii şi oraşul Braşov
62
tulburătoarele momente cuprinse între momentul schimbării taberei beligerante de către
România şi anul în care reprezentanţii monarhiei luau drumul exilului, iar în ţară era
demarată, fără menajamente, viitoarea campanie de arestări a oamenilor „vechiului regim”.
Actul de la 23 august 1944 a avut parte, în perioada „epocii de aur” de un bogat
repertoriu apreciativ, discuţiile asupra sa convergând în direcţia scoaterii în evidenţă tot
mai pregnant a rolului jucat de minusculul, la acea vreme, Partid Comunist din România,
intrat acum în legalitate, dar şi minimalizarea oricărui aport adus de implicarea Monarhiei şi
a celorlalte partide istorice în chestiunea în cauză.
Discuţiile asupra caracterului actului în sine au continuat şi după perioada post-
decembristă, opiniile fiecăruia variind în funcţie de apartenenţa politicã. Din punctul nostru
de vedere, actul a fost dictat de conjunctura politică de la acea vreme, nefiind vorba doar
despre o acţiune coordonată de fruntaşii partidelor istorice. A fost încă odată consecinţa
jocului de interese al marilor puteri beligerante, joc ce nu a ţinut cont de apelurile
disperate ale României, ce încerca să evite intrarea în sfera din influenţă sovietică, dovadă
în acest sens fiind eforturile, zadarnice într-un final mai mult decât tragic, depuse de Iuliu
Maniu şi miniştrii români delegaţi la Cairo, Ankara şi Stockholm - Constantin Vişoianu,
Barbu Ştirbey şi Frederic Nanu.
Dar până a se ajunge la actul în sine din august, diplomaţii români au dus o campanie
susţinută în străinătate, în direcţia încheierii unei convenţii de armistiţiu, care să asigure
ţării noastre o ieşire cât mai onorabilă din război. Astfel, îndată după întoarcerea armelor,
guvernul român primise de la ambasadorul sovietic la Cairo, Novikov, confirmarea condiţiilor
de armistiţiu impuse în aprilie în capitala sus-amintită, la care se adăugau câteva stipulaţii,
între care crearea unei zone libere în care să poată funcţiona liber guvernul român, condiţie
sine qua non a funcţionării statului ca entitate independentă5; intervenţia de ultim moment
a oficialităţilor de la Kremlin a determinat puterile occidentale să accepte mutarea locului
semnării actului respectiv la Moscova, acolo unde delegaţia română, ce-i cuprindea, între
alţii, pe Barbu Ştirbey, Constantin Vişoianu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost primită de către
Viaceslav Molotov abia la 10 septembrie, după ce ţara a fost împânzită de soldaţii Armatei
Roşii. Lovitura de teatru a fost enormă, ruşii anulând promisiunea creării unei zone
neocupate şi trecând guvernului român sarcina întreţinerii armatei de ocupaţie; au impus,
totodată, statului plata unor reparaţii de război în valoare de 300 de milioane de dolari,
eşalonaţi pe şase ani, neacceptând nici cererea de recunoaştere a statutului de
cobeligeranţă a României, deşi se prevedea participarea a 12 divizii româneşti (care aveau
să înregistreze pierderi pe întreg frontul din Transilvania şi până în Cehoslovacia, estimate
la peste 150 000 de victime)6; semnată la 13 septembrie 1944, această convenţie consemna
transformarea statului român într-unul ocupat de forţele aliate, în numele cărora acţionau
reprezentanţii ruşi, anularea hotărârii de la Viena din 1940, revenirea la graniţa cu puterea
(1944-1948), ediţia a II-a, Editura „Transilvania Expres”, Braşov, 1997; 6 martie 1945. Începuturile comunizării
României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pp. 43-48.
5
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Bucureşti, 1992, p. 241.
6
Ibidem, p. 242.
63
de la Răsărit existentă în acelaşi an consfinţind, practic, impunerea unui nou dictat ţării
noastre7.
Această situaţie externă se va consolida în interiorul ţării prin impunerea pe scena
politică românească a infimului Partid Comunist din România, grupare ce a sprijinit iniţial
demersurile guvernelor de coaliţie în cadrul cărora şi-a mărit ponderea şi influenţa până ce,
cu ajutor sovietic şi prin intimidarea adversarului, a reuşit să rămână singur la conducerea
ţării. Accederea sa a fost însoţită de o campanie demagogică, abil coordonată, dar şi de o
opoziţie extrem de trunchiată, dezorganizată şi ineficace dusă de partidele istorice. Nu
insistăm aici asupra modului în care au fost reduse la tăcere aceste organizaţii politice,
mărginindu-ne a aminti că, dacă Partidul Naţional Liberal şi cel Social-Democrat au
cunoscut o rapidă fărâmiţare, fiind anihilate în 1947, respectiv februarie 1948, Partidul
Naţional Ţărănesc a cunoscut, datorită atitudinii sale dârze, cele mai represive măsuri
purtând marca comunistã, traduse în practică prin pedepsele grele cu care au fost
„gratulaţi” Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, pentru a nu aminti decât douã din mulţimea de
astfel de cazuri, personalităţi politice care au fost condamnate la închisoare pe viaţă8.
Guvernelor conduse de către generalii Constantin Sănătescu (23 august – 3
noiembrie 1944 şi 4 noiembrie – 5 decembrie 1944) şi Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944-
5 martie 1945) le va urma cel impus de către Andrei Vâşinski la 6 martie 1945, cu Petru
Groza, preşedintele asociaţiei Frontul Plugarilor, ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Măsurile luate de acest guvern, în condiţiile în care ţara trebuia să plătească obligaţiile ce-i
reveneau conform articolelor 10, 11 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu, au fost însoţite de o
haotică reformă agrară, înfăptuită la 23 martie, o lege privind epurarea aparatului de stat,
adoptată la 30 martie, precum şi înfiinţarea lagărului de deţinuţi politici de la Caracal,
umplut, aşa cum vom vedea la momentul oportun, mai ales cu legionari; tribunalele poporului
îşi vor fi înteţit continuu activitatea, în timp ce în vara anului 1945 au apărut şi primele
societăţi mixte româno-sovietice – „Sovromlemn”, „Sovrompetrol”, „Sovromtrans-port”
ş. a.9 - formă mascată de jefuire a resurselor economice ale României de către mandatarii
ruşi.
Protestelor repetate ale diferiţilor membri ai partidelor istorice, dar şi ale regelui
Mihai, proteste care vor lua chiar forma inedită a „grevei regale” (20 august 1945 –
6 ianuarie 1946), le va urma intervenţia unei comisii aliate formată din Andrei Vâşinski,
Averril Harriman şi Archibald Clarck Kerr (ultimii doi erau ambasadorii Statelor Unite,
respectiv Marii Britanii în Uniunea Sovietică), intervenţie care se va solda cu numirea în
guvernul Groza a doi miniştri fără portofoliu ca reprezentanţi ai naţional-liberalilor şi
naţional-ţărăniştilor - Mihail Romniceanu şi Emil Haţieganu, decizie ce va slăbi rezistenţa
regelui10, fără însă prea mari rezultate în direcţia dorită de el; încetarea grevei şi primirea
7
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, 1999, p. 489.
8
Vlad Georgescu, op. cit., passim.
9
Costin Scorpan, Enciclopedie de istorie a României, Bucureşti, 1997, p. 600.
10
Vlad Georgescu, op. cit., p. 250.
64
deciziei de mai sus de către rege, i-au determinat pe aliaţi a recunoaşte, de jure şi de
facto guvernul Groza, la data de 4 februarie 194611.
Astfel, având mâinile libere, guvernul Groza îşi va desăvârşi „opera” începută cu
aproximativ un an mai devreme, trecând la eliminarea oricărei opoziţii din calea comunizării
ţării; între acestea pot fi amintite judecarea şi executarea mareşalului Ion Antonescu,
adoptarea unei noi legi electorale, suprimarea Senatului, în iunie 1946, precum şi judecarea
unui aşa-numit grup de 56 de criminali de război, între care şi generalul Aurel Aldea, unul
dintre organizatorii loviturii de stat din august 1944, personaj care coordona aşa-numita
Mişcarea Naţională de Rezistenţă12. De acum încolo, vreme de mai bine de 14 ani, Partidul
Muncitoresc Român, denumirea oficialã a Partidului Comunist, îşi va desăvârşi opera de
captare a tuturor factorilor determinanţi din conducerea ţării, anihilând, aşa cum amintit
mai sus, elita politică interbelică a ţării, demarând procesul de colectivizare a agriculturii şi
dezvoltându-şi temutul aparat represiv, care era Direcţia de Siguranţă şi Securitate a
Poporului, organ care-i va întări „prestigiul” şi poziţia în cadrul societăţii româneşti
postbelice.
Atenţia noastră va fi îndreptată, în cele ce urmează, asupra situaţiei organizatorice
a Mişcării Legionare în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial.
Procesului ireversibil de fărâmiţare politică a rândurilor propriilor organizaţii ale Partidului
Naţional-Ţărănesc şi a celui Naţional Liberal i se va supune şi „defuncta” Mişcare Legionară
sau, mai bine zis, ceea ce rămăsese din ea. Împărţită între mai multe comandamente, care
îşi disputau neîntrerupt întâietatea, conducerea legionară din ţară se afla, putem spune pe
bunã dreptate, între „ciocan şi nicovală”, plătindu-şi din plin greşelile trecutului. Eforturile
de reabilitare, manifestate încă de la 26 august 194413, au fost combinate într-o manieră
care nu poate fi catalogată decât haotică cu intenţiile partidelor istorice şi ale celui
comunist de a-i atrage în propriile rânduri pentru a-şi creşte numărul simpatizanţilor. Nu
putem nega existenţa unor personaje aparţinând Legiunii sau apropiate ei, datorită cărora
membrii săi sã nu fi fost capabili a intui măcar turnura care o vor lua evenimentele
ulterioare venirii la putere a guvernului Petru Groza, însă părerea noastră este că indecizia
şi confuzia care caracterizează extrem de bine rândurile legionare între anii 1945-1948 se
datora exclusiv lipsei de experienţã şi clarviziune politică a liderilor ei.
Eşecul misiunii lui Constantin Stoicănescu, cum este îndeobşte cunoscut în literatura
legionară14 cazul grupului condus de Nicolae Petraşcu, paraşutat în toamna anului 1944 în
11
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965),
Iaşi, 2001, p. 176.
12
Ibidem.
13
„Dreptatea”, seria a II-a, anul I, nr. 5, 31 august 1944 apud Constantin Petculescu, Mişcarea Legionară. Mit şi
realitate, Bucureşti, 1997, pp. 314-315.
14
Horia Sima, Antologie legionară. Operă publicistică în şapte volume (1950-1992), selectată şi îngrijită de V.
Corbuţ, revizuită şi tipărită de Traian Golea, vol. I-VII, Miami Beach, Florida, U.S.A., 1994; Idem, Doctrina
legionară, ediţia a II-a, îngrijită de Radu Dan Vlad, studiu introductiv de Mircea Nicolau, Editura Majadahonda,
Bucureşti, 1995; Idem, Menirea naţionalismului, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1993; Sima, Horia, Pârvan,
Vasile, Datoria vieţii noastre. Pentru ce am pierdut războiul din Răsărit şi am căzut în robia comunistă, Editura
Majadahonda, Bucureşti, 1997.
65
zona oraşului Târgu-Mureş, relevă tocmai stadiul avansat de dezorganizare în care se aflau
cercurile legionare din ţară, la eşecul misiunii sale stând fără îndoială neînţelegerile dintre
căpeteniile de aici, precum şi neconcordanţa între cei care participau la diferitele acţiuni
ordonate de comandamentul clandestin al Mişcării. Eşecul încercărilor mai sus-numitului
Stoicănescu poate avea la bază şi faptul că încercările lor nu erau necunoscute autorităţilor
române. În ţară se ştia faptul că după 23 august 1944, la Viena a luat naştere un
comandament alcătuit din delegaţi ai Serviciului de Siguranţă al Reichului şi ai legionarilor
din Germania, comandament ce avea ca misiune trimiterea mai multor echipe care să
colaboreze cu soldaţii germani răzleţiţi prin munţi împotriva armatelor sovietice dar şi sã
demareze eforturile de reorganizare a rândurilor grupării; de asemenea, se ştia că cei
paraşutaţi au identităţi false, dispunând de sume mari de bani, aparate de radio-emisie,
grenade şi revolvere. Urmau, în urma dispoziţiilor oficialilor români, să fie puse sub
urmărire şi persoanele străine aflate în localităţile în care ar avea loc paraşutările,
legăturile legionarilor cu etnicii germani, ce ar putea avea vreo tangenţă cu militarii din
munţi, precum şi elevii ce au făcut vreodată parte din Frăţiile de Cruce15. Corpul
Detectivilor înştiinţa la 4 aprilie 1945 despre demersurile Comandamentului organizat de
către cei veniţi din Germania şi care era condus de Nicolae Petraşcu în direcţia atragerii
unor elemente noi, capabile a acţiona în conformitate cu circularele emise din străinătate
de Horia Sima, şi aceasta deoarece mulţi dintre „camarazii” veniţi de peste graniţă
abandonau misiunile cu care erau însărcinaţi, preferând de multe ori să se predea organelor
comuniste ori sã încerce a-şi pierde urma16; Legiunea părea a se afla, conform Direcţiei
Generale de Poliţie, într-una din cele mai grele perioade ale sale, în ciuda faptului că, la
momentul respectiv, încă mai funcţiona Ajutorul Legionar, o subdiviziune organizatorică
destinată ajutorării familiilor celor închişi ori aflaţi pe front17.
Nu trebuie dat la o parte nici faptul că, începând cu 1945, se accentuează în
rândurile legionarilor din ţară psihoza răzbunării comuniste, exercitarea de către
15
Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Interne-secţiunea Diverse., dos. nr. 1/1945, f. 52 (în
continuare se va cita A. N. I. C, fond M. I.-D.).
16
Ibidem, dos. nr. 4/1945, f. 37. Referitor la ineficacitatea echipelor legionare trebuie amintit şi faptul că la
13 aprilie 1945 Inspectoratul de Jandarmi Suceava informa că propaganda legionară stagna din cauza
internărilor în lagăre, a stabilirii domiciliului forţat precum şi din cauza urmăririlor şi a filărilor neîntrerupte;
majoritatea membrilor marcanţi au fost evacuaţi încă din primăvara anului 1944, astfel că în raza acestui judeţ
au rămas personaje fără o prea mare influenţă în masa de legionari. Totodată, la 14 aprilie 1945, Inspectoratul
de Jandarmi Sibiu înştiinţa că legionarii sunt într-o perfectă stare de stagnare, mulţi înscriindu-se în Partidul
Comunist pentru a nu mai fi închişi în lagăre (Ibidem, f. 14, 19). Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara
informează la 26 februarie 1945 despre teama legionarilor de a nu fi internaţi în diferite lagăre de muncă
forţată datorită trecutului lor ori trimişi în Uniunea Sovietică, drept pentru care tot mai mulţi dintre ei s-au
orientat spre grupări politice de stânga. Totodată, cei închişi în lagăre apelează la memorii în care îşi justifică
nevinovăţia, memorii trimise de către membrii lor de familie direct la Ministerul de Interne. Comisiile de triere
s-au ocupat cu foarte multă bunăvoinţă faţă de legionarii supuşi acestui proces în sensul evitării situaţiei de
periclitare a existenţei copiilor prin boala ori infirmitatea fizică ce deţinutul ar putea căpăta în acele locuri; în
acest sens au fost eliberaţi cei bolnavi de tuberculoză, cu acest prilej reuşind a fi puşi în libertate un număr de
deţinuţi cu pedepse mari (Ibidem, dos. nr. 2/1945, f. 38).
17
Ibidem, dos. nr. 4/1945, f. 63.
66
autorităţile Frontului Naţional Democrat a unor măsuri coercitive, ca răspuns la acţiunile
duse de către aceştia de-a lungul ultimilor ani. Inspectoratul Regional de Poliţie Bucureşti
informa în februarie 1945, că în rândurile legionarilor circula convingerea că, odată ce
generalul Rădescu ar părăsi postul de prim-ministru, autorităţile Frontului, care vor câştiga
indubitabil alegerile, nu vor întârzia a lua măsuri în contra lor. În această atmosferă, de
conştientizare a iminenţei prăbuşirii Germaniei naziste, a fost descoperită organizaţia
clandestină legionară din Prahova, reuşindu-se arestarea conducătorilor ei proeminenţi,
fapt ce a determinant o vie îngrijorare în rândurile legionare din zonă; cu această ocazie a
fost descoperită şi o importantă cantitate de armament şi material propagandistic. Prin
descoperirea acestor elemente credincioase lui Horia Sima, autorităţile erau de părere,
hazardată, după cum vom vedea mai jos, că orice şansă de reorganizare a Mişcării a fost
total compromisă18. Aceeaşi stare de spirit agitată o găsim la Piteşti19, în strânsă legătură
cu cele întâmplate la Prahova, dar şi la Constanţa, acolo unde legionarii erau nemulţumiţi din
cauza unor abuzuri săvârşite de comisiile locale de triere, care au favorizat pe cei înscrişi
în diferite organizaţii politice, fiind închişi chiar şi cei care nu au deţinut vreo funcţie de
conducere în cadrul Mişcării şi nu au participat la nici un fel de manifestaţie; de asemenea,
nemulţumirile erau provocate de atacurile comuniste împotriva guvernului Rădescu20, puse,
fără echivoc pe seama lor.
Informaţiile referitoare la reţeaua conducătoare din ţară a Mişcării sunt extrem de
confuze şi adesea inexacte. Astfel, propriu-zis, se ştia că Mişcarea era condusă de către
Radu Mironovici, al cărui comandament era împrăştiat în toată ţara unde existau unităţi
organizatorice. Regiunile cu astfel de organizaţii erau Ardealul, Banatul, o parte din
Oltenia, Bucureşti, Piteşti, Constanţa, regiunile muntoase din Moldova, Bucovina, Vrancea
ori Neamţ. Legăturile erau menţinute prin intermediul unor personaje precum Alexandru
Constant (cu capitala), fraţii Noveanu, Lucian Narcis şi Grigore Nicolau (cu judeţul Iaşi şi
întreaga Bucovină) şi Juchi Teodor (cu Banatul). Din punct de vedere politic se spera că
includerea în guvernul Groza a lui Emil Haţieganu şi Mihail Romniceanu va duce la încetarea
execuţiilor ilegale, a arestărilor abuzive şi a internărilor în lagăre. În urma discuţiilor cu
reprezentanţii partidelor conduse de către Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, dar şi cu socialiştii
lui Titel-Petrescu, s-a stabilit ca Mişcarea să-şi păstreze libertatea de acţiune, membrii ei
urmând a-şi da votul oricărui partid istoric fără a-şi pierde apartenenţa la Legiune. Din
perspectivă economică, era menţinută în continuare o aversiune faţă de Rusia, văzută ca un
uriaş depozit de materiale necesare traiului românilor, mai ales ca urmare a grosolanelor
18
Ibidem, dos. nr. 2/1945, f. 55.
19
Ibidem, f. 71.
20
Deşi dovezile în legătură cu „coloratura” politică a organizatorilor atacurilor împotriva guvernului prezidat de
Nicolae Rădescu au constituit subiectul a multe lucrării ori articole, ne mărginim a cita aici doar două din
sursele pe care le-am avut în vedere, anume Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rãdescu, Editura ALL,
Bucureşti, 1996, passim şi Cortlandt V. R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945 - 20 septembrie
1946), Cuvânt înainte de general de corp de armată Dumitru Cioflină, Ediţie îngrijită de Lt. col. Alexandru Oşca
şi Lt. col. Mircea Chiriţoiu, Autorii notelor Lt. col. Eftimie Ardeleanu, Lt. col. Mircea Chiriţoiu, Lt. col.
Alexandru Oşca şi mr. Vasile Popa, Traducere Sorana Georgescu-Gorjan şi Alina Petricel, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1997, passim; A.N.I.C., dos. nr. 2/1945, f. 92.
67
abuzuri săvârşite de cadrele sovietice la adăpostul obligaţiei ţării noastre de a achita
plăţile din contul reparaţiilor de război, dar şi faţă de guvernul Groza care, datorită
spiritului său filosovietic, ar fi rămas fără sprijin populaţional21.
Pe de altă parte, situaţia organizării „globale” a Mişcării în documentele
oficialităţilor române din luna iulie a anului 1946, relevă existenţa unui Comandament
Central Unic, al cărui sediu nu era stabil, având reprezentanţe la Roma, Londra şi Madrid,
Comandamentul Central din România fiind împărţit în nu mai puţin de cinci corpuri; Corpul I
dispunea de un comandament în fruntea căruia se află un Stat Major format din Nicolae
Petraşcu, Nistor Chioreanu şi Valeriu (Vică) Negulescu, între atribuţiile sale intrând
acţiunea politică, legăturile cu armata – contactul fiind făcut de către un fost medic la
Marele Stat Major pe vremea ministeriatului Rădescu, pe numele său Popescu Sibiu –
precum şi cu partidele politice ori cu clerul; Corpul al II-lea era dirijat de către
Comandantul „Bunei Vestiri”, Radu Mironovici, el orchestrând legăturile cu „camarazii” din
închisori şi cu Frăţiile de Cruce; Corpul al III-lea îi avea în frunte pe Iosif Costea şi
Horaţiu Comăniciu, datorită unei mai mari posibilităţi de mişcare, ei având în grijă familiile
„lovite de prigoană”; Corpul al IV-lea avea o situaţie mai specială, cei care îl alcătuiau fiind
şi foşti „tovarăşi” de închisoare ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de la Doftana, având, pentru
acest motiv, în sarcină „îmblânzirea comuniştilor” şi înlesnirea scoaterii din închisori a celor
închişi; cât priveşte Corpul al V-lea, asupra lui pluteşte o „nepătrunsă nebuloasă”, noi
neîntâlnind în demersurile noastre informaţii referitoare la acesta. Toate comandamentele
din ţară se aflau sub conducerea lui Horia Sima, primind directive „permanent valabile” de
la mai sus numitul Comandament Central Unic22.
Cele două informaţii prezentate mai sus confirmă situaţia confuză existentă şi în
rândurile anchetatorilor. Astfel, putem spune că, în ceea ce priveşte opinia conform căreia
Mişcarea ar fi condusă de Radu Mironovici, noi considerăm că ea este falsă din moment ce
omul lui Horia Sima, l-am numit pe Nicolae Petraşcu, era catalogat în această postură şi de
autorităţile comuniste. Un argument în plus îl constituie şi faptul că cel dintâi se situa pe o
linie contrară comandantului Mişcării, fiind un adept convins al liniei „condreniste”.
Modul de organizare, stabilirea exactă a atribuţiilor fiecărei părţi componente, dar
mai ales ştirile referitoare la faptul că nu toţi legionarii din ţară au intrat în evidenţa
poliţiei, ştiri completate cu cele referitoare la deţinerea de armament şi material
propagandistic23, ne fac a crede că înţelegerea încheiată la 6 decembrie 1945 de către
21
A.N.I.C., fond M.I.-D., dos. nr. 1/1946, f. 10-21. Referitor la „simpatia” de care se bucura Petru Groza în
mijlocul populaţiei, aducem mărturia lui Radu Şutu care notează în amintirile sale despre o vizită efectuată de
către primul-ministru la Braşov în toamna anului 1946 şi care a lăsat o impresie penibilă – nu oficialităţi locale,
nu ovaţiuni, singurele aclamaţii venind din partea unui grup de cinci/şase persoane aflate în stare de ebrietate
(Radu Şutu, Carmen Silva – Aiud via Braşov, Bucureşti, 1996, p. 18).
22
A.N.I.C., fond M.I.-D., dos. nr. 3/1946, f. 53.
23
În legătură cu deţinerea de armament de către diferiţi legionari, Inspectoratul General al Jandarmeriei dă
un exemplu elocvent în acest sens la 13 martie 1946, când la domiciliul unui anume Ion Veregheanu din comuna
Radu Negru, judeţul Brăila, au fost descoperite de către autorităţi 32 de sticle incendiare, 120 metri de fitil,
şase cutii port-grenade, 20 de tuburi trasoare, trei proiectile de artilerie, fără focoase, 18 focoase pentru
grenade, 265 de săculeţe cu pulbere pentru artilerie, 23 de grenade ofensive şi patru defensive, cinci grenade
68
Nicolae Petraşcu cu autorităţile comuniste, nu a fost decât un simplu petic de hârtie, menit
a prelungi ceea ce în mod inevitabil trebuia să se întâmple – demararea de masive arestări
în rândurile Mişcării; autorităţile comuniste au urmărit a-şi procura o evidenţă clară asupra
lor, pentru ca, la momentul oportun, să nu facă altceva decât să întindă mâna şi să culeagă
roadele, speculând, trebuie să o spunem, foarte abil, demoralizarea şi teama existente în
rândurile legionarilor, prin promisiunea unei reabilitări „gratuite” şi eficiente; de cealaltă
parte, dacă unii „camarazi” de rând au crezut sincer într-o asemenea posibilitate, în
cercurile conducătoare nu s-a urmărit decât atenuarea vigilenţei comuniste în special, în
scopul unei reorganizări facile a Mişcării, în perspectiva unei confruntări inevitabile şi nu
prea îndepărtate în timp cu noile autorităţi din ţară.
În acest sens, Direcţie Generală de Poliţie informa la 18 martie 1946 despre decizia
Comandamentului Legionar de Prigoană, condus de către Viorel Boborodea (fostul şef al
judeţului Hunedoara) care, conformându-se ordinelor lui Radu Mironovici şi fiind în acord
cu naţional-ţărănişti precum Emil Haţieganu, Ghiţă Pop, Traian Leucuţia şi Sever Bocu, a
luat iniţiativa răpirii din diferite închisori a unor deţinuţi legionari – Alexandru Ghica (fost
şef al Poliţiei Legionare din perioada guvernării Antonescu – Sima, condamnat apoi în urma
rebeliunii la închisoare pe viaţă), Ilie Niculescu, Nicolae Orbulescu – toţi aceştia aflându-se
la Aiud, Paul Cojocaru, Ştefan Iacobescu, Vasile Sânpetru, Silviu Maniu - închişi la
penitenciarul Văcăreşti, Ion Constantin, Ilie Ghenadie - Timişoara. Naţional-ţărăniştii s-au
angajat a pune la dispoziţia fugarilor maşini şi adăpost, ştirea aceasta fiind confirmată
informatorului oficialităţilor chiar de către mai sus-amintitul Viorel Boborodea24.
În Banat, acelaşi organ oficial de informare anunţa la 12 aprilie 1946, despre
conformarea organelor legionare din regiunea respectivă de a se reorganiza pe oraşe, plăşi,
judeţe în formaţiuni mici, de câte trei inşi fiecare, formaţiuni ce nu trebuiau a se cunoaşte
între ele, legăturile între ele fiind ţinute de către şefii acestora; totodată, se consemnează
faptul că legionarii nu-şi mai spun „camarade”, ci „amice”, activitatea desfăşurată fiind
îndreptată în direcţia şedinţelor şi a colectelor de fonduri destinate Comandamentului de
Prigoană25.
La 7 iulie 1946, Chestura Poliţiei Cluj informa că, prin intermediul informatorului
„Agit”, s-a aflat despre intenţia legionarilor, exprimată prin Vică Negulescu în intervalul
cu coadă, 52 de proiectile de calibru 20 mm, 233 de aprinzătoare, 15 capse pirotehnice, o ladă cu dinamită şi 1
kg de trotil (Ibidem, fond IGJ, dos. nr. 48/1946).
24
Ibidem, fond. M. I.-D., dos. nr. 1/1946, f. 4.
25
Ibidem, f. 5. Referitor la această „operare” în mare linişte a legionarilor, la eforturile lor de a-şi ascunde
intenţiile faţă de vigilenţa autorităţilor, menţionăm şi informaţiile date de către Legiunea de Jandarmi Baia,
care la 21 iunie nota despre o tăcere absolută a elementelor legionare, cei care s-au înscris în rândurile
partidelor din Blocul Partidelor Democratice şi au primit diferite funcţii la cooperativele săteşti dedându-se la
foarte multe abuzuri, fapte ce determină o scădere a prestigiului şi autorităţii morale a acestei instituţii; deja
în 17 august 1946, acelaşi oficiu informa că legionarii nu au mai desfăşurat nici o acţiune importantă, mare parte
dintre ei înscriindu-se în rândurile Partidului Naţional-Ţărănesc, decizie care o lună mai târziu, în august 1946,
era văzută ca un focar propagator de animozităţi şi de sabotare a relaţiilor cu vecinul de la răsărit, fiind
recomandată de către mai sus-numita Legiune de Jandarmi înăbuşirea „din faşă” a oricăror astfel de
manifestaţii (Ibidem, fond I G J, dos. nr. 92/1946, f. 163-167, 248 (v)).
69
1-7 iulie 1946, de a se organiza în aşa fel încât să nu fie descoperiţi de Partidul Comunist
ori de către militarii ruşi, organizaţiile de tipul „Sumanelor Negre” fiind menite a abate
atenţia autorităţilor de la manevrele Mişcării. În cadrul activităţii de peste hotare, un
anume Joras Teodor a semnat lucrarea De la Bucureşti la Buchenwald, apărută în limba
italiană, în care era exprimată, între altele, noua opţiune tactică ce trebuia a fi adoptată de
către Mişcare – aşteptarea şi păstrarea intactă a forţelor; se urmărea a se menţine
legăturile cu naţional-ţărăniştii şi cu liberalii, oamenii de legătură în această direcţie fiind
Petre Caranica, Nicolae Dobrin – legăturile cu partidele istorice, un anume Comic-legătura
cu Banatul şi Sibiul, Moldova şi Mureşan – legăturile cu Făgăraşul, în timp Braşovul
beneficia de serviciile lui Aurel Călin (venit de la Viena) şi a doamnei Groza (probabil soţia
ori o rudă foarte apropiată a fostului şef al Corpului Muncitoresc Legionar – Dumitru
Groza?) şi a lui Emil Gligor, Viorel Boborodea şi Filon Verca, care constituiau legăturile cu
Timişoara cu Hunedoara; acelaşi Emil Gligor şi un anume Bucur din Dumbrăveni asigurau
contactul cu Târnavele şi Braşov, în timp ce zona bucovineană era la „dispoziţia” lui Ovidiu
Găină; în acelaşi timp studenţimea era organizată de un anume Puiu Florescu, venit din
Germania. Întreaga activitate e susţinută pe considerentul că Mişcarea este încă o
organizaţie puternică, bazându-şi acţiunile viitoare pe un iminent conflict ruso-anglo-
american, conflict ce ar antrena de la sine prăbuşirea regimului comunist din România în cel
mult, un an de zile26.
Poate că tocmai aceste ştiri referitoare la „acţiunile complotiste” desfăşurate de
membrii legionari să fi determinat punerea în aplicare a ordinului nr. 50340 din 26 aprilie
1946, ordin ce conţinea dispoziţia întocmirii unor tabele extrem de riguroase, cu referiri la
legionarii care şi-au legalizat situaţia, precum şi la cei care activează în diferite organizaţii
clandestine, cu toţii fiind împărţiţi în şase tabele cu diferite instrucţiuni: cei încadraţi în
primele patru tabele vor trebui să suporte verificarea domiciliului, urmând a fi scoşi de sub
urmărire, timp în care cei din mediul rural urmau a fi ţinuţi în continuare într-o strictă
evidenţă; cei remarcaţi în ultimele două tabele urmau a fi puşi sub urmărire spre a fi
identificaţi, deoarece şi-au făcut legalizarea în alte localităţi decât în cele în care au fost
daţi dispăruţi. Având în vedere cele spuse anterior, semnalăm faptul că tabelul nr. 1
cuprindea datele personale ale legionarilor fugiţi peste graniţă înainte şi după 23 august
1944 şi care, reîntorşi în ţară şi s-au prezentat autorităţilor între 10 decembrie 1945 – 15
ianuarie 1946 – adică un număr de 56 de persoane, între ei amintindu-i pe Viorel Boborodea,
Nistor Chioreanu, Ion Fleşeriu, Ovidiu Găină, Radu Şutu, Filon Verca; tabelul nr. 2
cuprindea pe legionarii fugiţi din ţară înainte şi după 23 august 1944, înapoiaţi, prezentaţi
autorităţilor sau arestaţi înainte de 10 decembrie 1945-61 de oameni, între ei fiind
semnalaţi Ion Ciupală, Nicolae Petraşcu, Ilie Rotea ş. a.; tabelul nr. 3 îi cuprindea pe
legionarii fugiţi de la domiciliile lor înainte şi după 23 august 1944, au stat ascunşi în ţară şi
s-au prezentat autorităţilor în intervalul 10 decembrie 1945 – 15 ianuarie 1946 – 171 de
persoane, între care remarcăm pe Augustin Bidianu şi Ilie Colhon; tabelul nr. 4 cuprinde
legionari de aceeaşi categorie prezentată mai înainte, dar care s-au prezentat autorităţilor
26
Ibidem, fond M. I.-D., dos. nr. 2/1946, f. 77.
70
înainte de 10 decembrie 1945 – 58 de persoane, între care mai cunoscut pare a fi Petre
Baicu, care s-a implicat activ în organizarea unor acţiuni de rezistenţă în judeţul Braşov;
tabelul nr. 5 conţine aceeaşi categorie de legionari, dar care nu s-au prezentat autorităţilor
nici până la 12 aprilie 1946 – adică 355 de persoane, între care mai cunoscuţi sunt Traian
Borobaru, Nicolae Caranica, Iosif Costea, Sebastian Erhan, Ion Fleşeriu, Corneliu
Georgescu, Vasile Iaşinschi, Constantin Papanace, Octavian Roşu, Horia Sima, Constantin
Stoicănescu, Radu Şutu, Tiberiu Teodorescu, Viorel Trifa; un „supliment” al tabelului nr. 5
mai conţine alte 232 de nume, între care le amintim pe cele ale lui Vasile Boldeanu, Platon
Chirnoagă şi Visarion Puiu; în final, tabelul nr. 6 semnalează un număr de 697 de legionari
dispăruţi de la domiciliu înainte şi după 23 august, care s-au ascuns în ţară şi care au rămas
până în aprilie 1946 în aceeaşi situaţie, între ei fiind amintiţi Spiru Blănaru (student în Iaşi
la acea vreme), Ilie Gârneaţă ş. a.27. Un total, deci, de aproximativ 1500 de legionari intraţi
în evidenţele autorităţilor în 1946, din care doar o mică parte, mai exact 354, aveau o
situaţie care să nu dea prea multe bătăi de cap autorităţilor respective; restul duceau o vie
activitate, fie în exil, fie ascunşi în diferite locuri din ţară.
În ceea ce priveşte Mişcarea Legionară, relaţiile dintre aceasta şi autorităţile
comuniste au continuat, putem spune, în virtutea unui veritabil joc „de-a şoarecele şi
pisica”. La adăpostul aceleiaşi înţelegeri din 6 decembrie 1945, devenită acum caducă,
legionarii au continuat activitatea de reorganizare în vederea întăririi propriilor rânduri. La
9 mai 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului informa că elementele legionare,
scontând pe eventualitatea izbucnirii unui conflict armat între puterile occidentale şi Rusia
Sovietică28, au trecut la reorganizare, regrupare şi recrutare de noi membri, precum şi la o
intensă propagandă. În cazul unor acţiuni de partizanat, se prevedea adunarea de informaţii
asupra forţelor „democratice”, precum şi utilizarea unui armament rămas din toamna anului
1944 de la armatele germane aflate în retragere.
După ce la data de 15 mai 1948, în mod oficial, acordul vechi de aproape trei ani de
zile a fost considerat nul şi neavenit, au fost demarate arestări masive în toată ţara în
rândurile legionarilor. O informaţie din sânul aceleaşi Direcţii de Securitate arată că, la 22
mai, dintr-un total de 200 de legionari care şi-au legalizat situaţia după comunicatul din 10
decembrie 1945, 133 au fost arestaţi, în timp ce 67 sunt daţi dispăruţi; din 590 de
legionari care s-au încadrat în partidele istorice după actul de la 23 august şi au dus, în
ciuda acestei poziţii, o activitatea ostilă regimului comunist, 488 au fost arestaţi, iar 102
sunt daţi dispăruţi; totodată, din 195 de legionari arestaţi după 6 martie 1945, cercetaţi şi
eliberaţi după 10 decembrie acelaşi an, 160 se află din nou după gratii, în timp ce 35 sunt
27
Ibidem, fond I. G. J., dos. nr. 26/1946, f. 101-107 (f/v).
28
În privinţa acestor veritabile speranţe deşarte, o mărturie de-a dreptul dramaticã face în 1998 un fost
membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, în persoana lui Emil Ghilezan, care dezvăluia cã în anul 1988 cineva (nu
este dat nici un nume) ar fi fotocopiat din arhivele engleze răspunsurile lui W. Churchill şi A. Eden la rapoartele
transmise de şefii misiunilor britanicã şi americanã în România în urma insistenţelor lui Iuliu Maniu referitoare
la intenţiile celor două state asupra soartei României. Toate speranţele bătrânului om politic erau spulberate
fără nici un fel de menajamente prin afirmaţiile premierului englez: „nu suntem obligaţi să-i spunem nimic” sau
„Să ne mai lase în pace acest bătrân nebun” (Un martor al istoriei. Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu,
cuvânt înainte de Neagu Djuvara, cuvânt de încheiere de Dinu Gavrilescu, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 144).
71
daţi dispăruţi29. Întreaga statistică s-a făcut pe un eşantion de 1443 de legionari, din care
au fost arestaţi 1235, în timp ce 366 au fost date dispăruţi.
Ceea ce este curios, propaganda legionară, care nu a încetat să fi desfăşurată nici
chiar în anul 1948, ori diferitele circulări emise de Comandament, nu fac nici cea mai mică
aluzie la înţelegerea din 10 decembrie 1945, nici măcar într-un sens reprobator. Legionarii
îşi desfăşoară existenţa şi activitatea ca şi cum acel act nici nu ar fi existat; zvonurile
lansate de legionari, conform cărora de la data venirii în ţară a lui Andrei Vâşinski au
început arestările ofiţerilor, a subofiţerilor şi a intelectualilor – Lucreţiu Pătrăşcanu,
Gheorghe Tătărescu, Constantin Titel-Petrescu, Nicolae Petraşcu, Alexandru Mazilu, Ion
Victor Vojen ş. a. – toţi aceştia urmând a fi trimişi la Odessa, ca un gaj pentru păstrarea
liniştii în ţară30, trădau situaţia disperată, dezorganizarea şi haosul ce domnea în rândurile
lor.
O notă, datată 9 iunie 1948, informa că legionarii din ţară nu se prezintă ca o masă
compactă, ci erau fracţionaţi în diferite grupuri, caracterizate de orientări şi stări de
spirit diferite, cu foarte puţine şanse de coeziune. Cauza principală o constituie atitudinea
adoptată de către legionarii de diferite grade, care nu l-au acceptat de la bun început pe
Horia Sima în funcţia de Comandant al Mişcării Legionare. Dintre aceştia, sunt foarte mulţi
care nu urmăresc altceva decât să preia ei înşişi conducerea Legiunii, determinând, astfel,
o şi mai accentuată fărâmiţare a organizaţiei. În ţară au fost identificate mai multe
grupuri, între care cel al lui Nicolae Petraşcu, care îl susţine pe Horia Sima, iar în privinţa
evenimentelor politice a adoptat o poziţie de neutralitate, situându-se în expectativă,
aşteptând semnalul începerii luptei de la Comandant, în caz de prigoană ei fiind capabili a
pune la cale comploturi; scopurile urmărite erau acelea de a menţine unitatea, de a înlătura
prigoana, de a desfăşura o activitate de prozelitism, precum şi de a interzice colegilor lor
intrarea în contact cu alte grupări reacţionare; se abţin de la orice fel de acţiuni făţişe,
urmărind a-şi menţine treze ideea şi principiile legionare într-un cadru mai restrâns. Un alt
grup este cel condus de către Ilie Niculescu (aflat la acea vreme la penitenciarul Aiud) şi
Victor Biriş, legionarii din acest grup recunoscându-l şi ei pe Sima drept lider al Mişcării,
însă neadmiţând neutralitatea promovată de către grupul lui Nicolae Petraşcu; socotesc
valabil absolut tot ceea ce a enunţat Mişcarea şi continuă activitatea politică a Gărzii de
Fier, având o atitudine făţiş ostilă guvernului şi imprimând grupului o notă de impulsivitate,
ce merge până la violenţă, ceea ce a atras simpatia multor tineri pe care i-au „fanatizat” în
scopul respectării oarbe a principiilor legionare; în caz de prigoană urmăresc a se alătura
grupului Petraşcu, manifestând, totodată, simpatii pronunţate pentru anglo-americani.
Grupul lui Radu Mironovici, secondat de Toma Simion, este orientat în contra lui Horia
Sima. Influenţaţi de punctul de vedere codrenist, în cercurile lor domneşte o atmosferă
29
Ibidem, f. 32. Aceeaşi notă informează despre constituirea legionarilor în mai multe organizaţii. După cum
urmează-în Moldova au fost identificate 261 de cadre, arestate 204, în timp ce 57 sunt date dispărute; la Cluj
– 78, din care 49 arestate, în timp 29 sunt dispărute; la Timişoara – 26, arestate în totalitate; la Ploieşti – 61,
arestate 59, iar 2 se află în libertate; în restul ţării au fost depistaţi încă 76, din care 42 se află în închisoare,
în timp ce 34 au dispărut de la domiciliile lor (Ibidem).
30
Ibidem, f. 38.
72
mistico-religioasă, ceea ce are rolul de a le întări încrederea în propriile forţe; dintre
membrii mai importanţi ai grupului sunt amintiţi Radu Budişteanu şi Vasile Noveanu, două
personaje care urmăresc satisfacerea unor scopuri personale; în sânul grupului domneşte o
puternică simpatie pro-occidentală. Grupul macedonenilor, coordonat din exil de către
Constantin Papanace, care aspiră şi el la conducerea Mişcării, nu se manifestă deschis, ci
caută a-şi „camufla” acţiunile chiar prin infiltrări de membri în rândurile Partidului
Muncitoresc Român, în acest sens fiind depuse diverse eforturi pe lângă ministrul Florica
Bagdasar, în caz de prigoană vor căuta o alianţă cu grupul lui Radu Mironovici, fiind şi ei
animaţii de simpatii anglo-americane. În final, grupul condus de fostul şef al Corpului
Muncitoresc Legionar, Dumitru Groza, manifestă o atitudine făţiş ostilă faţă de Horia Sima
şi grupul lui Nicolae Petraşcu, primul urmărind şi el poziţia de şef al Mişcării. Membrii sunt
complet anarhizaţi din punctul de vedere al acţiunii ideologice, neexistând nici o unitate de
vederi în acest sens; membrilor caută a li se impune o anumită impulsivitate, ce poate
degenera în atitudini violente. Majoritatea membrilor provin mai ales din mediul
muncitoresc, foarte puţini fiind aceia care au renunţat la principiile şi ideile politice
promovate de Corneliu Zelea Codreanu31.
În ceea ce priveşte organizarea Mişcării din provincie, în Braşov exista o puternică
organizaţie, ce dispunea de un serviciu de curierat bine închegat. Până la 14/15 mai 1948,
şeful organizaţiei era un anume Jenică Bordeianu, care a fost ridicat la acea dată, după
aceasta el fiind înlocuit de către „dublura” sa; organizaţia dispunea de 70 de membri, între
aceştia fiind semnalaţi Ion Boian, Sever Carpinişan, Nicolae Trâmbiţaş, d-na Pop Iamandi
ş. a.32. În Bacău legionarii depun eforturi însemnate pentru a se reorganiza în urma
arestărilor efectuate, noua organizarea fiind făcută prin intermediul „triadelor” şi a
„grupelor”, o „triadă” având trei oameni, trei „triade” formând o grupă. Şeful de grupă este
subordonat şefului unităţii, iar acesta şefului regionalei, triadele necunoscându-se între
ele33.
Este posibil ca, în urma arestărilor, să fi rămas în libertate şefi de corpuri, de
regionale, judeţene şi garnizoană sau cea mai mare parte dintre aceştia, care şi-au
continuat activitatea; deoarece arestările din provincie nu s-au făcut pe baza unor
informaţii sigure, ci la întâmplare, avându-se în vedere manifestările lor din trecut34.
Evenimentele din noaptea de 14/15 mai 1948 nu au darul decât de a confirma fără
echivoc ceea ce trebuia în mod inevitabil sã se întâmple. Cursul evenimentelor început la 10
decembrie 1945 nu se putea sfârşi decât în acest mod datã fiind evoluţia politicã a
României acelor ani. Renunţând la orice remarcã ironicã, ce în condiţiile date nu-şi are
rostul, putem, totuşi, menţiona cã temerile, poate chiar psihozele din rândul legionarilor cu
privire la posibila „răzbunare comunistă” asupra lor, care i-a stăpânit în toţi aceşti ani s-a
31
Ibidem, dos. nr. 1/1948, f. 10-12. Cu excepţia celor cinci grupuri mai există şi alte fracţiuni care însă au o
importanţă mai mică. Spre exemplu, cea condusă de către Iosif Costea este oarecum izolată în planul acţiunilor
concrete, în caz de conflicte politice urmărind el însuşi a prelua şefia Legiunii (Ibidem).
32
Ibidem, f. 137.
33
Ibidem, f. 139.
34
Ibidem, f. 140.
73
adeverit. În mod natural, dat fiind modul de conducere adoptat de adoptat de „cadrele
tovărăşeşti”, legionarii nu aveau cum să scape de măsurile luate de aceştia. După ce Partidul
Naţional-Ţărănesc, Naţional Liberal şi cel Socialist al lui Constantin Titel-Petrescu au fost
decimate complet, după ce regele Mihai a fost nevoit să ia definitiv drumul exilului, venise
şi rândul legionarilor să suporte rigorile regimului conducător. Toţi cei arestaţi urmau a lua
pentru ani mulţi drumul închisorilor, în fapt veritabile locuri ale morţii, de tristă amintire
de la Aiud, Gherla, Ocnele Mari ş. a. Nu mulţi au fost aceia care au mai văzut lumina zilei,
cei care au mai apucat acest prilej fiind nevoiţi să suporte pentru tot restul vieţii lor
traumele fizice şi morale provocate de un regim de detenţie ale cărui condiţii erau sub
limitele celor mai elementare standarde ale civilizaţiei umane.
The Legionary Movement in the 23rd of August 1944 – 15th of May 1948
Period. Organization Aspects
Summary
The change in Romania’s international status by the signing of the convention on the
th
13 of September 1944 consolidated once the communist party imposed itself on the
political stage; the Groza government perfected the elimination of all political adversaries.
Split in several commandments that disputed their primacy, the Legionary
Movement made rehabilitation efforts starting the 26th of august 1944. In Vienna a
commandment, made out of Reich’s Security Service and legionaries in Germany, was
assembled with the mission of sending troops to cooperate with the German soldiers in the
mountains against soviet army and also begin reorganizing the Movement.
Information is often confuse and inaccurate; thus, it was a known fact that the
organization was led by Radu Mironovici, whose commandment was spread around the
country. On the other hand, there was a Unique Central Commandment, with no stable
headquarters, having representations in Rome, London and Madrid, while the Romanian
Central Command was split in no less than five groups. We consider that Radu Mironovici
was not the leader of the Movement, as Horia Sima’s man, that is Nicolae Petraşcu, was
catalogued in this position by the communist authorities.
That the agreement signed on the 6th of December 1945 between the communists
and Nicolae Petraşcu was but a piece of paper preventing the unavoidable is also sustained
by the fact that no mention of it was ever made by the legionaries, not even as a
disapproval. After the 15th of May 1948, when the agreement was officially considered null
and void massive arresting among the legionaries began all around the country.
74
Cercul de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”
Cercul de Istorie „Gheorghe I. Brătianu” a luat fiinţă în data de

9 octombrie 2003, în Iaşi, la iniţiativa unor studenţi ai Facultăţii de
Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, având ca obiectiv
organizarea a diferite activităţi cultural-istorice, prin care să contribuie
la restituirea şi recuperarea unor valori ale trecutului naţional.
Totodată, urmăreşte încurajarea cercetării istorice şi promovarea unei
atitudini pozitive faţă de aceasta în rândul studenţilor Facultăţii de
Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Pe
aceeaşi linie se înscrie şi editarea revistei „Chronos”, ce apare din
noiembrie 2003. Din octombrie 2004, Cercul de Istorie „Gheorghe I.
Brătianu” editează şi o Foaie de informare.
Membrii Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”:

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Mircea-Cristian GHENGHEA,
Constantin DUMITRU, Adrian VIŢALARU, Cosmin CHIRIAC, Lucian
SPIRIDON, Dan-Alexandru SUHAROSCHI, Alina URSU, Mihai Gh.
MÎRZA, Andrei CARABELEA, Iulian GHERCĂ-MUNTEANU, Romică
ŞTEFĂNESCU, Elena-Loredana URSAN, Andrei Constantin
SĂLĂVĂSTRU, Angelica-Mihaela MIRON, Alina-Gabriela UNGURAŞU.
75
Adresăm mulţumiri tuturor persoanelor şi instituţiilor care
ne-au sprijinit în realizarea acestui număr al revistei „Chronos”:
▪ Prof. univ. dr. Victor SPINEI, m. c.
▪ Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU
▪ Prof. univ. dr. Alexandru-Florin PLATON
▪ Prof. Areta MOŞU
▪ Ing. Sanda TOMA
▪ Tiberius MĂRGĂRINT
▪ @di Copy Center – director Adrian DRANCA
▪ S.C. EROTA TIPO S.R.L. – director Ioan GRIEROSU
Mulţumim în mod deosebit domnului senator PSD de

Iaşi, Prof. univ. dr. Ion SOLCANU, pentru generoasa sa
contribuţie financiară, datorită căreia a fost posibilă
apariţia acestui număr al revistei „Chronos”.
76

Chronos 3

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Chronos 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cercul de Istorie „Gheorghe I.

Director: Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU

Redactor-şef: Mircea-Cristian GHENGHEA

Secretar de redacţie: Constantin DUMITRU

Traduceri realizate de: Dan-Alexandru SUHAROSCHI

© Toate drepturile sunt rezervate autorilor

Responsabilitatea pentru corectitudinea ştiinţifică şi obiectivitatea

Redacţia: Iaşi, str. Stoicescu, nr. 1,

Revista se distribuie gratuit.

„CHRONOS” SPECIAL. Sesiunea Internaţională de Comunicări

Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – „… iarăşi eternul Tafrali …” – Începuturile carierei universitare

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa VIERU, Corina RADU,

Lucian Valeriu LEFTER – Ce s-a întâmplat cu adevărat la 12 aprilie 1457? (coordonator:

Mircea-Cristian GHENGHEA – Condiţionări interne şi externe ale constituirii Dietei de la

Romanian History and Social Sciences

Rada VARGA – “Chief’s Mystic” in Republican Rome (IIIrd–IInd Centuries B. C.)

Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – “… again the Eternal Tafrali …” – the Beginnings of his

Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa VIERU, Corina RADU,

Mircea-Cristian GHENGHEA – Internal and External Conditionings of the Sibiu Dieta’s

Concretizată prin eforturile câtorva studenţi suficient de entuziaşti, membri ai

Rada VARGA – Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie

Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie

Iulian PRUTEANU–ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa VIERU, Corina RADU, Alina

Aliona GRIGORENCO – Universitatea de Stat din Cahul (Republica Moldova), Facultatea de

Doru TRIFAN, Cătălina GHEORGHIU, Georgiana MARTINESCU, Alexandru IFRIM,

Gheorghe NEGUSTOR – Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi

Mircea-Cristian GHENGHEA – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de

Daniel LAMBRU – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie

„Mistica şefului” în Roma republicană

Chief’s Mystic in Republican Rome (IIIrd–IInd Centuries B. C.)

„...iarăşi eternul Tafrali...” – începuturile carierei universitare

AA – Arta şi Arheologia, Iaşi

’’…again the eternal Tafrali’’ - the Beginnings of the University Career

Orest Tafrali, archeologist and byzantinist, was a valuable member of the

Expresii şi imagini organologice şi

Ce s-a întâmplat cu adevărat la 12 aprilie 1457?*

What Really Happened on the 12th of April 1457?

Condiţionări interne şi externe ale constituirii

Perioada liberală din Imperiul Habsburgic (1860-1867) este considerată, în

Premisele unei anchete – Moartea în timpul primului război mondial

Primul război mondial a produs un impact deosebit în mentalitatea colectivă; fie că a

The Premise of an Inquiry. Death during the Great War

Mişcarea Legionară în perioada 23 august 1944 – 15 mai 1948.

Intervalul temporal avut în vedere în rândurile care urmează nu a fost ales

Cercul de Istorie „Gheorghe I. Brătianu” a luat fiinţă în data de

Membrii Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”:

▪ Prof. univ. dr. Victor SPINEI, m. c.

▪ Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU

▪ Prof. univ. dr. Alexandru-Florin PLATON

▪ Prof. Areta MOŞU

▪ Ing. Sanda TOMA

▪ @di Copy Center – director Adrian DRANCA

▪ S.C. EROTA TIPO S.R.L. – director Ioan GRIEROSU

Mulţumim în mod deosebit domnului senator PSD de

S-ar putea să vă placă și