Romeo Si Julieta La Mizil 09 2015 2016

https://biblioteca-digitala.
ro
Antologie alcătuită de
LAURENȚIU BĂDICIOIU ȘI VICTOR MINEA
Volum apărut cu sprijinul:

FUNDAŢIEI CULTURALE „ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL”,
LICEULUI TEORETIC „GRIGORE TOCILESCU”,
CASEI CORPULUI DIDACTIC PRAHOVA,
INSPECTORATULUI ŞCOLAR JUDEŢEAN PRAHOVA,
MINISTERULUI EDUCAŢIEI NAȚIONALE ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Caseta CIP
ALESE MULŢUMIRI DOMNULUI INGINER VASILE CORNEL,

fost elev al Liceului Industrial Mizil,
în prezent Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”! 1
https://biblioteca-digitala.ro
Festivalul Internaţional de Poezie și Epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”, IX
ORGANIZATORII MULŢUMESC
RAIFFEISEN BANK MENCȘ, ISJPH, CCD, FUNDAŢIEI CULTURALE „ROMEO ŞI

S.C.ANA ȘI CORNEL JULIETA LA MIZIL”, BIBLIOTECII NAȚIONALE A ROMÂNIEI,
S.C. OCTATIB SERV SRL INSTITUTULUI „EUDOXIU HURMUZACHI” PENTRU ROMÂNII DE
S.C. CASYSTECH PRETUTINDENI, ASOCIAȚIEI „LITERATURA DE AZI”, EDITURII
AVON COSMETICS ROMÂNIA CD PRESS, BIBLIOTECII JUDEȚENE „NICOLAE IORGA”, EUROPE
S.C.ZAVETA CONSULTING DIRECT MIZIL, COLEGIULUI NAȚIONAL „I.L.CARAGIALE”
D-LUI CĂLIN PANAIT PLOIEȘTI, CENTRULUI CULTURAL BUCOVINA, PRIMĂRIEI
D-LUI BOGDAN DUMITRESCU COMUNEI MĂNĂSTIREA HUMORULUI, COLEGIULUI NAȚIONAL
D-NEI MĂDĂLINA TOMA „MIHAI EMINESCU” BUZĂU, LICEULUI PEDAGOGIC „SPIRU
FAM. MATACHE SANDA HARET” BUZĂU, PROTOIERIEI URLAȚI, PAROHIEI „ADORMIREA
FAM. AVRAM VASILE MAICII DOMNULUI”, DIRECȚIEI GENERALE DE EDUCAȚIE,
TINERET ȘI SPORT CHIȘINĂU, SOCIETĂŢII DE ŞTIINŢE
MATEMATICE, REVISTEI ȘTIINȚĂ & TEHNICĂ
Membrilor juriului:
Corneliu Berbente, George Corbu, Ioan Petru Gârda, George Stanca,
Cristina Ionescu, Anca Hirschpek, Mihai Morar
Colegilor din Liceul Teoretic „GrigoreTocilescu”, care au donat cei 2%

Fundaţiei Culturale „Romeo şi Julieta la Mizil”
Angajaţilor FI-BA Baloteşti, care au donat cei 2%

Doamnei inginer Ștefanela Bădicioiu
Domnului Florin Matei, fotograf
Elevilor voluntari din Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”
3
Cu gândul la ediţia jubiliară, a X-a...
Ediția a IX-a, una comemorativă: In memoriam Corneliu Leu, Al. Popescu Zorica, Efim Tarlapan
Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” a găzduit, pe 30.01.2016, festivitatea de premiere a Festivalului
Internațional de Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta la Mizil”, inițiat și organizat de Fundația Culturală
„Romeo și Julieta la Mizil”, având ca partener principal L.T. „Grigore Tocilescu” și aflându-se sub egida
Inspectoratului Școlar Județean Prahova și a Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice.
Preambul al ediției jubiliare, ediția a IX-a a comemorat amintirea unor oameni dragi, foarte apropiați
festivalului: Corneliu Leu, Al. Popescu Zorica, Efim Tarlapan. În onoarea acestora s-au instituit premiile
și trofeele care le poartă de acum înainte numele, care au fost oferite pentru prima oară membrilor
familiilor acestora, urmând ca la ediţiile viitoare să fie oferite unor personalităţi culturale.
La festival s-au înscris cca 600 de concurenți la ambele secțiuni, Poezie și Epigramă, elevi, studenți,
profesori, dar și scriitori consacrați din România și din alte țări.
Din motive medicale, de la festival au lipsit academicienii Solomon Marcus și Nicolae Dabija. Din
păcate, acad.Solomon Marcus, una dintre mințile cele mai strălucite din cultura și știința română, se
stingea din viață,peste câteva luni,în București.I-am consacrat în antologie un moment IN MEMORIAM.
Au fost prezente nume importante din cultura română și din domeniul educației și învățământului:
prof. univ. dr. Ştefan Cazimir, conf.univ.dr. George Stanca, Cornel Udrea, Alexandru Mironov, dr. Elis
Râpeanu, dr. Lucia Olaru Nenati, reprezentantul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru românii de
pretutindeni-prof. univ.dr. Nicolae Ilinca, inspector general în MENCȘ-prof. dr. Doru Dumitrescu,
inspector în MENCȘ-Cătălina Chendea, prof.univ.dr.avocat Alexandru Țiclea-rector al Universității
Ecologice București, prof.univ.dr.Vlad Leu-prodecan al Universității Hyperion, fiul regretatului și iubitului
Corneliu Leu, Odilia Roșianu-redactor șef al revistei Literatura de azi, scriitoarea Victoria Milescu, prof.
univ. dr. Alexandru Şonea-președintele Senatului USAMV, conf.univ.dr. Gabriel Mardare, graficianul
Marian Avramescu, președintele Uniunii Epigramiștilor din România-George Corbu, vicepreședintele
Clubului Umoriștilor Bucureșteni „Cincinat Pavelescu”-prof.univ.dr. Corneliu Berbente.
Din partea ISJPH au fost prezenți: Nicolae Angelescu-inspector școlar general, insp. Cristina Petre,
insp. Tudor Iancu, insp. dr. Cristina Marian-Ionescu, insp. drd. Mihai Morar, insp. Aurel Graur.
A participat o numeroasă delegaţie (care putea fi mai numeroasă) din Republica Moldova-Ion Diviza,
Elena Vorotneac, Elena Mihalachi, Cristina Costov, Zina Bivol, prof. Nina Nicula, Ion Popa-Pădure,
Gheorghe Maxian (Maximus) Deladolna, Diana Ciugureanu-Zlatan. Delegația Liceului Teoretic Puhoi,
condusă de d-na directoare Maria Sultan și de dl. primar Petru Frunze, nu a mai putut veni din motive
obiective. Au fost prezenți și membrii Asociaţiei Literare „Păstorel” şi „Universul Prieteniei” din Iaşi.
Mulțumim, Rodica Rodean, pentru fotografiiile trimise! În sală au fost și organizatori de festivaluri: Ion
Diviza-Festivalul Național de Epugramă și Fabulă „Donici, cuib de-nțelepciune”, prof. Constantin
Moldovan-Festivalul „Umor la Gura Humorului”, dr. Sorin Cotlarciuc-Festivalul Internațional de literatură
satirico-umoristică „Umor fără frontiere în Țara de Sus”-Vama, jud. Suceava, Elis Râpeanu-Concursul
Național de Epigramă „Mircea Trifu”, Alexandru Cățcăuan- Festivalului „Mărul de aur”-Bistrița.
Evaluarea concurenților a fost realizată, la Poezie, de un juriu alcătuit din: insp.dr.Cristina-Marian-
Ionescu, George Stanca și Anca Hirshpek-câștigătoarea de anul trecut. La Epigramă au fost în juriu:
George Corbu, Corneliu Berbente, insp. drd. Mihai Morar, Ioan Petru Gârda-câștigătorul de anul trecut.
În final, după ce juriul a descalificat concurenți ce nu au respectat regulamentul, premiile la secțiunea
Poezie au fost astfel: Marele premiu „George Ranetti”-Dumitru Sîrghie (Slatina), premiu girat de revista
Literatura de Azi, revistă condusă de criticul Daniel Cristea-Enache, Premiul „Grigore Tocilescu” - Vali
Orţan ( Bucureşti) și Premiul „Agatha Bacovia” - Victoriţa Tudor (Bucureşti).
La secţiunea Epigramă: Marele premiu „George Ranetti” - Ion Diviza (Chişinău), Premiul „Grigore
Tocilescu” - Daniel Ionuţ Ţucă (Medgidia), Premiul „Agatha Bacovia” - Florin Rotaru (Buzău). Au fost în
sală epigramiștii: Nae Bunduri, Ion Diviza, Elis Râpeanu, Laurențiu Ghiță, Vasile Larco, Corneliu Zeană,
Dan Norea, Val Conțevici, Constantin Moldovan, Ioan Petru Gârda, Florian Abel, Florin Rotaru, Ionuț
Țucă, Ioan Toderașcu, Mihai Haivas, Sorin Cotlarciuc, Aurel Cehan, Alexandru Țiclea, Cătălina
Orșivschi, Dan Culicovschi, Ioan Ruse, Petru Brumă. Am remarcat și prezența celui supranumit
„amiralul umorului românesc”, Ananie Gagniuc, împreună cu puternica legiune dobrogeană: Dan
Norea, Val Conțevici, Ionuț Țucă, Petru Brumă, Violetta Petre, Ioan Ruse. De notat prezența reputatului
rebusist ploieștean, Ion Mazilu, autor-de câțiva ani-al unor frumoase careuri tematice despre „Romeo și
Julieta la Mizil”, careuri introduse în mapa oficială a festivalului. Pentru prima oară la Mizil a fost prezent
Gheorghe Căpușan, curator al muzeului „Poarta de su` Feleac”, din Cluj-Napoca, un muzeu foarte
frumos. Mulțumim d-lui director al Casei de Cultură din Urziceni, Nicolae Petrache, pentru inedita
expoziție de caricatură-expusă în timpul festivalului! În sală a fost prezent și dl. col.rz. Gheorghe
Bălăceanu, președintele Filialei Buzău a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere „Mareșal
Alexandru Averescu”, Buzău.
Mass-media a fost reprezentată de: TVR-redactor Gabriel Degeratu și cameraman Ionuț Petrescu,
Radio România Actualități-redactor Alexandru Rusu,TV Valea Prahovei,Europunkt-redactor Liviu Iancu.
În timpul festivității a avut loc dezbaterea intitulată „Starea umorului românesc contemporan”,
dezbatere inițiată și propusă organizatorilor de academicianul Solomon Marcus la ediția precedentă. Au
participat: dr. Elis Râpeanu, scriitorul Cornel Udrea, prof. univ. dr. Ştefan Cazimir şi Ioan Petru Gârda.
Festivalul a avut ca prezentatoare pe d-na Luiza Toboc, de la TV Valea Prahovei.
Organizatorii intenționează să dedice ediția a X-a-2017 d-lui Mircea Ionescu Quintus, care va împlini
atunci 100 de ani de la naștere. Cu acel prilej, organizatorii vor institui o nouă unitate de măsurare a
duratei vieții (deja semnalată la ediția a IX-a): QUINTUS-ul, unitate de măsură egală cu un secol.
A consemnat
prof. Laurențiu Bădicioiu
DEZBATERE DESPRE STAREA
UMORULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN

-La sugestia d-lui academician SOLOMON MARCUS-
Mizil, 30.01.2016
Consideraţii privind UMORUL

Dr. Elis Râpeanu
Umorul este o categorie estetică a comicului cu valori sensibil diferite
de ale satirei. Această definiţie didactică e ca o schemă care nu cuprinde
complexitatea ariei umorului, diferit de satiră, dar cu care se întrepătrunde
de multe ori. Valorile ironice ale umorului definesc mai bine direcţia vizată,
conferă intensitate loviturii poantei. În timp ce satira condamnă sau
ridiculizează cu dispreţ (Cf. Dicţionar de termeni literari), umorul – cea
mai cuprinzătoare manifestare a categoriei estetice a comicului, „se
caracterizează prin relevarea îngăduitoare” a defectelor omeneşti şi din
viaţa socială, scoţând în evidenţă „laturile amuzante, vesele, incompatibile între ele, ale
fenomenelor sau ale situaţiilor[...]. El presupune nu numai înclinarea spre veselie,
predispoziţia de a provoca râsul, tratarea vivace a unei materii serioase, nu numai relevarea
contradicţiilor din obiectul supus investigaţiei, nu numai utilizarea procedeelor comice bazate
pe interferenţa seriilor, pe „mecanicul aplicat visului” (Bergson), ci, mai ales, o atitudine
superioară de înţelegere, de îngăduinţă, uneori de simpatie din partea autorului faţă de
realitatea înfăţişată. Ca atitudine spiritualizată, detaşată şi îngăduitoare, umorul este cel mai
apropiat de generalizarea filozofică dintre nuanţele comicului. Prin capacitatea sa de a-şi
domina obiectul, umoristul se apropie uneori de ironist, fără a-şi face o lege din deghizarea
(mistificarea) ironică a adevărului relevant” (Dicţionar de termeni literari, 1976, pp.458)
În prefaţa volumului „Antologia umorului liric” (Ed. Minerva. 1977) – un studiu amplu
privind umorul în general şi umorul liric în special, Ştefan Cazimir consideră că „Nimeni nu
va putea stabili în mod obiectiv sfera noţiunii de UMOR, ci doar să ia act de mulţimea şi
diversitatea care i-au fost conferite în timp”. Totuşi, pornind de la elemente dintr-o cugetare a
lui Maiorescu, încearcă să delimiteze sfera umorului, ajungând la o formulare general
acceptată şi azi: „Reducând la unitate diferitele enunţuri particulare, un consens aproximativ
asupra termenului identifică în umor o atitudine în faţa vieţii şi reflexul acestei atitudini în
artă, calificate în egală măsură printr-un aliaj de inteligenţă şi sensibilitate, de seriozitate şi
glumă, prin simţ al relativităţii şi capacitate de adaptare, prin contemplarea lumii cu ironie
indulgentă, fără vreun sentiment al propriei superiorităţi”. În ceea ce priveşte umorul liric în
care se încadrează, în ultimă instanţă, majoritatea speciilor umoristice, de la epigramă şi
aforism la cronică rimată, parodie, anecdotă, banc, etc., următoarele consideraţii ale acestui
critic sunt edificatoare: „O mai strictă delimitare a atitudinii umoristice impune raportarea ei
la atitudinea satirică, cu care se află în relaţii divergente, în ciuda unor puncte de plecare
comune. Satira este rodul unor exacerbări a sentimentului, umorul – dimpotrivă – al
oscilărilor lui. Satiricul e un spirit absolut, avid de perfecţiune, dezolat şi împins spre
mizantropie de faptul că nu o află nicăieri. Umoristul e un spirit tolerant şi sceptic, convins că
imperfecţiunile sunt inerente naturii umane, dispus aşadar să le recunoască în el însuşi şi să
le ierte celor din jur. Satiricul judecă şi condamnă cu asprime, umoristul înţelege, zâmbeşte şi
absolvă. Relevator în atitudinea umoristului este, mai presus de toate, modul său de abordare
a contrastelor. Pentru el, veselia şi tristeţea, logicul şi absurdul, grandiosul şi grotescul nu
reprezintă câmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într-o continua şi activă
interferenţă. Dacă ar fi deci vorba să concentrăm esenţa umorului într-o formulă lapidară, cea
mai indicată în acest scop s-ar părea temperarea contrastelor” (Vezi şi Elis Râpeanu,
Epigrama în literatura română, Ed. Dealul Melcilor, Braşov, 2001, p.345)
Paul Zarifopol consideră că umorul constă în felul în care se aşază şi se îmbină amănuntele
„posomorâte” ori jalnice, pe care schema aproape caricaturală le absoarbe, în „acumularea
amănuntelor anecdotice, dispusă în vederea unei culminaţii evidente” (Cf. Paul Zarifopol,
Artişti şi idei literare române, Ed. Adevărul [1930], p. 21)
În „Amintiri. Mărturisiri” (Ed. Eminescu, 1981) Şerban Cioculescu scria: „Râsul era în
Antichitate forma supremă a petrecerii în Olimp. După prăbuşirea zeilor şi năruirea tronurilor
lor, ale nemuritorilor, le-am preluat acest atribut ca să ne mângâiem în asprimile vieţii . Râsul
nu e altceva decât un cordial pentru bietele noastre inimi, sfâşiate de doruri şi aspiraţii.
Râdem ca să nu plângem, a spus un genial umorist” (p.231). Să nu uităm că râsul precede
vorbirea.
Umorul face parte din fibra psihică şi comportamentală a românului. Nimeni şi nimic nu-i
poate lua acest dat. Umorul, gluma, hazul de necaz îşi înfig rădăcinile în adâncul istoriei
noastre, îmbogăţindu-se şi nuanţându-se, în evoluţia sa, cu aspecte noi. Pe substratul
strămoşilor noştri daci, care mureau râzând cu faţa la duşman, s-a aşezat aciditatea latinului,
apoi spiritualitatea s-a îmbogăţit cu noi trăsături venite din Balcani (zeflemeaua, luatul peste
picior, etc.); în epoca modernă , aluzia, umorul, ironia populară, fondul creator a oferit
germenii primitori ai influenţelor culturale din Apus, mai ales a celei franceze,
împământenindu neîmplinite -se maliţiozitatea şi tachinăria specifică acestui popor. Au
apărut şi revistele de umor, cu caricaturi, poezii satirice şi umoristice, maxime, aforisme, etc.
Strigăturile, care conţineau adevărate epigrame populare, au constituit modelul catrenelor
epigramatice. Apare epigrama, ca specie lirică viabilă, ce s-a lipit de spiritul românului ca
marca de scrisoare. Şi dacă omul din popor spune:
Obrăjorii mândrei mele
Roşii sunt de rumenele, epigramistul e maliţios:
Dacă dai cu pudră faţa
N-o faci doară în zadar,
Ştii, de lut suntem noi, soro
Şi pe lut se dă cu var. (Giordano, 1898)
Umorul este un mod de a gândi, de a exista, de a evada din cotidian. Contradicţia dintre
real şi aparent, ducând la relaxare, nu la închistare, chiar la voioşie, distracţie, îl detaşează pe
om de problemele care-l stresează.
Umoriştii sunt tot timpul în priză cu realitatea şi în polemică cu ea pentru că o cenzurează, o
văd prin lentile speciale: În calitatea sa de umorist, Pierre Daninos consideră că „dacă un
scriitor, demn de acest nume, termină prin a fi umorist, nu poate începe aşa. E drept, cu
umorul te naşti, dar nu te naşti cu acei ochelari cu sticle speciale care sunt ochii adevăratului
umorist [...] E vorba de o facultate de observaţie, care se ascute cu timpul, ca şi de o facultate
de expresie care se îmbunătăţeşte cu vârsta.” (Cf. Interviu realizat de Paul B. Marian, în
exclusivitate pentru ALMANAHUL LITERAR, ’80, p.216)
Umorul îl apără pe român de disperare, îl ajută să treacă de momentul critic, îl opreşte să ia
atitudini nete în situaţii imposibile, chiar dacă unii susţin că e discutabil că umorul ne-a
salvat, că, uneori, umorul e luarea în neserios al seriosului, că umorul creează o prea mare
toleranţă faţă de abateri şi determină o anumită lejeritate faţă de problemele serioase. Vorba
unui epigramist
Uşoară-i viaţa ca o spumă
Şi totu-i clar, măreţ, frumos
Când greul vieţii-l iei în glumă
Şi doar umoru-n serios. (Vasile Larco)
De fapt, umorul a însemnat prudenţă, ne-a salvat, uneori, de catastrofă. Românului îi place
să fie temerar când crede că poate învinge, altfel inteligenţa l-a obligat să se adapteze. A lua
în râs e şi o măsură de apărare: neputând schimba nimic, românul a luat în râs, mai nou, a
făcut mişto. Jules Renard spunea că ironia e un joc al inimii, umorul – al spiritului.
La români întâlnim nu numai hazul de necaz, ci şi ironia sorţii. Ironia te aduce cu picioarele
pe pământ, putem ironiza orice, totul e să se păstreze măsura. Râsul e specific omului – spune
Bergson, iar Jacqnes Atalli, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Franţei, în urarea făcută de
revelion 1998, la Atena, a afirmat că România e ţara râsului şi că ar fi bine să contamineze
întreaga Europă.
Tradiţia umorului este inepuizabilă, înclinaţia spre umor şi caricatură e extraordinară.
Umorul nu se schimbă, interesele şi motivaţiile se schimbă, mijloacele artistice se
perfecţionează:
●Guvernul promite mereu
Perfid, ne ia cu binişorul
Promite iar cum a promis,
Dar cum să nască viitorul
Când chiar prezentul e ucis?
●Profitorii
Un miel, de-i blând, pe vânt şi ploi,
Mai suge şi la două oi;
Aleşii noştri sug acum
La toate ţâţele din drum.
După ’90, românul a fost eliberat din contextul de tăcere. Toţi avem statut egal în
comunicare. Dând din coate sau cu bun simţ, înlăturând complexul de timiditate, cuvintele
scrise sau vorbite, îşi fac loc în comunicare, în scrieri, în presă, la radio, pe ecranele TV, pe
internet, chiar în puşcării.La început, imediat după revoluţie, discuţiile din CPUN înregistrate,
certurile, Mircea Dinescu, Nica Leon ş.a., ne atrăgeau, stăteam cu ochii lipiţi de televizor,
aveam de ce să râdem. Caragiale a fost mic copil pe lângă ce ne ofereau certurile lor.
S-a resimţit acest moment acut de după ’90 când, după explozia de bucurie, după nebunia
libertăţii, a venit deziluzia, când fiecare a putut să spună bune şi rele, adevăruri şi minciuni,
să critice, să-njure, dar nimeni nu-l ascultă. Când, pe de o parte, cei din frunte erau de aceeaşi
factură cu cei dinainte, dar se băteau cu pumnul în piept ca dizidenţi, pe de altă parte, tot ce
fusese înainte era negat, blamat, înjurat, condamnat, pus la zid, de parcă atâtea decenii, din
care veneau şi ei, ar fi fost un ocean imens plin de otravă. Şi toate aspectele vieţii sociale, pe
care politicul își pune amprenta mai rău ca înainte, constituie substanţă pentru umor – pentru
epigramă, bancuri, anecdote, aforisme, proză scurtă sau, pur şi simplu, vorbe de duh. S-au
făcut concursuri chiar de bancuri sau anecdote. Cineva a spus, într-un film, „Dacă am face
moartea să râdă măcar o dată, poate ne-ar lăsa în pace” (o judecătoare, dintr-un serial cu
Simone Signoret, episodul 2, sâmbătă, 8 sept. 1990, TVR1).
În contextul actual, epigrama constituie un fragment al umorului românesc.
„Revoluţia”-n văpaie,
Ni l-a luat pe Nicolae,
Însă de revelion
Ni l-a dat pe Sântion. (G. Zarafu)
●Nu auzi decât refrenul
„Jos cu ei, suntem pe dric!”
Ce-are lumea cu guvernul
Că doar n-au făcut nimic? (Elis R.)
●Iar sunt supărat pe soartă
Şi prezentul mi-l detest:
Munţii noştri aur poartă
Când spre Est şi când spre Vest.
(Marian Popescu)
●Fraternitatea-ntre popoare
În Europa cea Unită
E legea fratelui mai mare
Ce-şi ţine joarda pregătită.
(Elis R.)
●Bucureştiul nostru are
Două circuri permanent:
Unul e-n Ştefan cel Mare,
Celălalt în Parlament.
●Chişinău şi Bucureşti
Două state româneşti
Ar fi foarte fericite
De-ar fi Statele Unite.
(Efim Tarlapan)
●Doar cei bătrâni mai pot să spună
Ce-au tras sărmanii moldoveni
Când s-au culcat cu noapte bună!
Şi s-au trezit cu dobrâi deni!
(Vasile Larco)
●Pe străbunul nostru plai,
Poate-nlătura necazul
Doar un rege ca Mihai,
Însă ca Mihai Viteazul.
(I.L.Bencei)
●Coboară Themis în instanţă,
Dar s-a schimbat şi ea cu anii
Că-n loc de probe, pe balanţă,
Zeiţa cântăreşte banii.
(Elis R.)
Din aceste câteva exemple ne convingem că epigrama e o oglindă a epocii noastre, deci şi
isteria e tratată cu umor, un umor grefat chiar pe sarcasm, dând forţă în idee şi determinare.
Una dintre sarcinile umorului e să ştie să înjure fără să fie vulgar sau să sune urât. Pentru a fi
înţeles, umorul născut într-o perioadă de timp are nevoie de contextul respectiv.
Umorul e consumat rapid, dând satisfacţii morale şi estetice. Românul e meşter în potriveli,
româna creează senzaţia că e făcută pentru rime: Nu aduce anul ce aduce banul; Pe dinafară-
i vopsit gardul şi-năuntru-i leopardul. Românul găseşte motiv de umor în orice chiar şi în
contrafacerea, în completarea proverbelor: Apa trece, pietrele rămân la rinichi; Şi ciungul
zise: subscriu cu două mâini; Calul de dar nu se caută la dinţi decât cu gura larg deschisă;
El, în ultimii 5 ani, a făcut 7 ani de puşcărie etc. Umorul şochează, în mod paradoxal, printr-
un exerciţiu impus, românul a intrat în alt tip de viaţă, în normalul anormalităţii.
Pentru că, uneori, e o agresivă invitaţie la luciditate, un întreg univers intelectual e pus în
mişcare. Surprinde vicleşuguri, răutăţi, caraghioslâcuri şi ridicole ifose ca la personajele lui
Caragiale.
Umorul este un mod de a gândi, de a exista, de a fi, de a evada din cotidian şi de a te
întoarce în cotidian uşurat de contradicţiile lui. Armele umorului şi ale satirei sunt întreptate
împotriva răului social şi a răului din noi. Când are de a face cu un creator de excepţie,
cititorul/ascultătorul e stimulat, e determinat să participe, în sinea lui, la actul comunicării.
Pentru români, conflictele nu sunt ireconciliabile, timpul le rezolvă, râsul le absolvă. Să nu
uităm că, pentru a gusta din pomul cunoaşterii, a fost nevoie de o păcăleală – cea cu mărul.
Ceea ce i-a permis omului să supravieţuiască a fost râsul. Un proverb japonez spune că
soarta îi favorizează pe cei temerari, dar norocul vine la cei care râd. În încheierea acestor
rânduri putem spune:
Când întreaga omenire
Dă în patru zări alarmă,
Pentru supravieţuire
Şi umorul e o armă.
Cornel Udrea
UMORUL, UMORILE, UMORIŞTII
Este un act de reparaţie morală faţă de scriitorii de umor, aducându-i
în atenţia criticilor şi istoricilor literari, cei care nu s-au depărtat
niciodată, atunci când au avut nevoie de argumentele ludicului, de
I.L.Caragiale, sau de câţiva scriitori clasicizaţi prin suprasolicitare
profesională. În tot acest timp, Provincia ludică, scriitorii de umor din geografia mare
(literară), a ţării, s-au aflat departe de atenţia specializată a criticii literare, prin aceasta
diminuându-se cunoaşterea lor, asemenea în istoria literară recentă la locul cuvenit şi în
notorietatea meritată. Sursa relelor distributive (ignorarea, marginalizarea, redimensionarea
structurală pe operă, cu exemplificări) porneşte de la minimalizarea valorică, a literaturii
umoristice, a umorului literar, dintr-o comoditate şi un snobism, estetice, reducerea
scriitorilor de umor la producătorii de scenarii ale unor seriale de televiziune, la oralitatea
buruienos-vulgară a unor autori de stand-up comedy, şi „afacerea” se încheie cu un zâmbet
himalayan ca atitudine, faţă de literatura umorului românesc, reală, masivă şi valoroasă.
Ţinerea în umbră, departe de atenţia şi memoria, colective, face ca să nu se cultive social,
atât cât ar fi necesar şi motivat epigrama, fabula, schiţa umoristică, iar umorul, în general, să
nu-şi afle locul decât cu excepţiile ştiute, cele ale revistelor consacrate, exhaustive, de critică
a politicului, a persoanelor care-l animă şi prin faptele lor devin personaje.
Meseriaşii pamfletului politic sunt o armată redutabilă, aducătoare de insomnii
subnutriţilor cultural, care în democraţia românească, specifică şi specială, chiar răspund de
cultura naţiei şi de destinul cărţii.
Pe acelaşi mal, pe unde curge apa indiferenţei, e şi dezinteresul şcolii româneşti (sau
interese birocratic-bolnave) de a nu face manualul de româneşte să zâmbească! Da, educaţia
prin ludic, instrucţia aplicată, cu exemplificări, este o seducţie de maximă eficienţă. Catrenul
epigramistic se leagă, în logica ludicului, de fabulă, acestea pot fi predate din clasele mici,
efectele sporesc, şi în anii terminali, astfel se asimilează scriitorii de umor, satirici, sociali.
Experienţele de spectacol au dovedit că românii (re)descoperă umorul, epigrama şi fabula,
le întâmpină cu zâmbetul complice şi explicativ, iar elevii când se întâlnesc cu scriitorii de
umor (evident cu cei care ştiu să relaţioneze şi au ludicul la ei, cu verbul de consecinţă), au o
revelaţie vizibilă, şi mai vor!
În domeniul umorului literar românesc, incultura generală este masivă, mineralizată şi
leneşă, dacă este menţionat vreun verb, atunci se face o trimitere specială la acesta, o
simplificare letală cum este şi cazul – ca argumentaţie, a lui Ion Băieşu identificat prin şi cu
„Tanţa şi Costel”, serial de televiziune, restul operei sale literare fiind căzut în amnezia
colectivă şi de consecinţă.
10
TVR-ul transmite o antologie a umorului românesc contemporan, cu produse de arhivă, în
interpretarea unor nume de referinţă ale teatrului românesc, o ofertă ce se adresează altora în
chip firesc, şi nu tineretului. Acesta nu mai urmăreşte programele televiziunilor (ofensiva
internet şi facebook) şi chiar dacă ar face-o, la rigoare, numele şi personalitatea actorilor nu
le-ar stârni nicio emoţie cognitivă, cu atât mai mult pretextul dialogurilor, al monologurilor.
Ioan Petru-Gârda, Cluj-Napoca
Stimate gazde, stimați invitați, am avut o discuție pe mail cu profesorul
Laurențiu Bădicioiu, care m-a rugat să pregătesc un eseu despre epigramă în
corelație cu ceea ce se întâmplă la Mizil.
Am pregătit două eseuri, unul intitulat „Festivalul de la Mizil vs. alte
festivaluri de umor” și al doilea, „O analiză critică a textelor trimise la
concursul de la Mizil”. M-am cronometrat citindu-le și durează cam 45 de
minute, fiecare. Este ora 14, cred că e timp suficient pentru a le citi pe
amândouă (moment de panică, apoi râsete și aplauze).
Vorbind acum serios, aș rezuma cele două eseuri în câteva fraze.
1. Festivalul de la Mizil mobilizează mult mai multă lume, începând cu toată suflarea
liceului, continuând cu oficialitățile orașului, cu numărul mare de invitați dintre umoriști,
apoi dintre mari personalități ale culturii și științei. Dăruirea organizatorilor este totală, de la
popularizarea concursurilor pe internet, în presă, prin prezența la evenimente similare etc.
până la diseminarea rezultatelor în aceleași medii.
2. Am primit multe grupaje bune de epigrame, notându-se, apreciindu-se ca atare.
Epigramiștii consacrați nu se dezmint și vin cu texte valoroase, făcând ca departajarea la vârf
să fie dificilă. Majoritatea participanților au respectat cerințele temei. Totuși, am întâlnit între
textele trimise abateri de la regulile stricte care definesc epigrama (aritmii, versuri foarte
lungi, rime imperfecte, scăpări gramaticale), abateri de la temă: prea puține/multe epigrame,
distihuri etc. Conștient că este greu să vă captez atenția după ce au vorbit personalități ilustre
Mă opresc aici, mulțumind gazdelor pentru invitație și pentru toate condițiile create.
Prof. univ.dr. Ștefan Cazimir

Mă aflu la extremitatea finală a grupului celor patru. La chinezi a existat
banda celor patru, de care vă mai aduceți, poate, aminte, dar care au fost
lichidați după moartea lui Mao Tze Dun. În fruntea bandei se găsea văduva
nemângâiată a lui Mao Tze Dun, Cian Cin sau ceva în genul acesta, cu
numele chinezesc… (Din public se strugă: „Viorica!” (Râsete zgomotoase
și prelungite). La început am asistat la un regal de definiții ale comicului.
Eu îmi amintesc o vorbă a lui Croce, care spune că toate definițiile comicului sunt ele înseși
comice și produc chiar sentimentul pe care ar vrea să-l analizeze.
Nu sunt lămurit însă în ce sens a fost folosit de către organizatori termenul de „moderator”
pentru că cei patru de aici sunt moderatori-ei se moderează între ei (râsete) sau vă moderează
pe Dvs. (râsete) Cel mai ilustru, cel puțin în limitele cunoștinței mele, cel mai ilustru
moderator din literatura română este Brânzovenescu: „Tache, Tache, fii cuminte!”, deci îl
moderează pe Farfuridi, dar noi cum să ne moderăm între noi?! Adică nici n-am intervenit în
timp ce vorbeau ceilalți să spun că nu sunt de acord sau,dimpotrivă,că aș fi,și așa mai departe.
Tema, fixată tot de organizatori, este umorul contemporan. Eu am ales din această plajă
vastă un segment mai mic și anume umorul involuntar. Am luat contact cu el de foarte multă
vreme, mai ales din tezele la examenele de admitere, unde ne luam la întrecere, cei care
corectam. Fiecare era mai mândru de faptul că propriul lui candidat este… mai prost (râsete
zgomotoase) decât al celuilalt. Și, odată, am crezut că îl „tai” pe regretatul meu coleg, Ion
Rotaru, pentru că am descoperit o teză „nemaipomenită”, în care era vorba de poezia
11
„Plumb” a lui Bacovia. Și acolo se făcea întâi prezentarea elementului chimic „plumb”, cu
greutatea lui, cu celelalte caracteristici (râsete). Și mă duc, mândru, la Ion Rotaru și-i spun:
„Iată ce am descoperit!” Și Ion Rotaru îmi spune: „Este din cartea mea de analize literare.”
(Râsete zgomotoase)
Pe urmă m-am confruntat cu umorul involuntar și-n Parlament. Într-o digresiune istorică-
erau foarte la modă într-un timp digresiunile istorice-cineva s-a referit, și era un profesor de
drept, foarte stimat, altminteri, și membru în Comisia de elaborare a Constituției, s-a referit la
„fuga lui Dimitrie Cantemir… în Uniunea Sovietică.” Altădată, era o comisie care trebuia să
distribuie timpii de antenă la alegerile locale din februarie 1992 și unul dintre participanți a
avut o intervenție mai vehementă după care cel care prezida respectiva comisie l-a
admonestat în acești termeni: „Intervențiile pe ton ridicat vă rog să le faceți în scris.”(Râsete)
În zilele noastre, cred că anul trecut, tânărul Ionuț Dolănescu anunța că „a aderat la
Partidul Ecologist pentru că vrea să lupte împotriva poluției.” (Râsete prelungite) Presa a
intervenit atrăgându-i atenția asupra erorii, dar Ionuț Dolănescu nu s-a intimidat și a spus:
„Dacă în engleză este polution, în română este poluție.” Și, cu asta, discuția s-a încheiat. Eu
am adunat, de-a lungul timpului, am colecționat perle. Întrebarea care se pune: De ce acestor
manifestări de comic involuntar le spunem perle? În mod obișnuit, la propriu, ce este o perlă
sau cum ia naștere o perlă? Când într-o scoică, de un anumit, tip pătrunde un fir de nisip sau
alt corp neasimilabil, scoica îl înfășoară în straturi concentrice de sidef și rezultă, finalmente,
o perlă. Ce se-ntâmplă în domeniul intelectual? Când o nouă idee pătrunde într-un creier, iar
creierul nu posedă substanțele necesare pentru corecta asimilare a ideii, ideea este resimțită ca
un corp străin (râsete prelungite) și restituită omenirii sub formă de perlă (râsete puternice și
aplauze).
Acum, iată, în măsura timpului și a răbdării Dvs., câteva exemple din vechea mea colecție,
grupate pe domenii – Literatura română: Prima carte religioasă românească este Psaltirea
moromețiană. Știți, fără îndoială, că există o Psaltire Voronețeană.
Cronicarii sunt primii care scot limba din tiparul cărților religioase. (Râsete) Eu nu am mai
pus în revistă pentru că era, poate, prea dur, un alt exemplu, dar care s-a produs și el la un
moment dat într-o lucrare de seminar: Creangă bagă limba lui gura personajelor. Iată și
altele: Manuscrisul Cântării României a fost găsit într-o mănăstire și scris de niște sputnici.
Tipătescu disprețuiește legea și dă ordin ca adversarul său politic să fie violat la domiciliu.
Ana dansează cu Sămădăul-asta-i „Moara cu noroc”-fără ca Ghiță să interzică anumite
lucruri pe care Lică și le permitea asupra ei.
Lisandru o iubește pe fata săracă pentru cinstea și acuratețea ei.
Haosul și dezordinea se împletesc armonios în roman.
Strada pe care a locuit Călinescu și care-i poartă numele e anonimă și azi.
Alt domeniu – Istorie: La cartierul lui Traian, Maximus a adus numai un cap și o mână din
corpul celui ce se sinucisese mai înainte de a cădea viu în mâinile subofițerului de cavalerie
romană.
Urmează un citat dintr-un academician, un istoric demn de toată stima. Nu-i voi spune
numele, dar textul îi aparține: La palatul domnesc de pe podul Mogoșoaiei fusese pus în
funcțiune un sistem de alimentare cu apă, inaugurat cu pompă de Gheorghe Bibescu.
Irina, nepoata Mariei Brâncoveanu, n-a avut copii cu Grigore Șuțu, în saloanele lor având
loc aproape zilnic serate artistice, literare și muzicale.
Despre domnișoara… se spune că, deși venită în București pentru o iarnă numai,
îndrăgostindu-se de un tânăr boier, a rămas în țară până la moarte, dând naștere unuia din
bătrânii noștri generali.
Până la întâlnirea viitoare aș face apel la Dvs. pentru a contribui cu ceea ce ar intra în aceeași
sferă. Până atunci, vă mulțumesc pentru atenție!
12
Domnul prof. univ.dr Ștefan Cazimir ne-a dăruit un manuscris al Domniei Sale,
pe care îl publicăm mai jos. Vă mulțumim, domnule Profesor!
13
Capitală culturală pentru o zi:
Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a IX-a
(Articol de drd. Liviu Iancu, preluat din revista La Punkt)
„Mizilul!… Așezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe – o grădină – se răsfață cu
multă cochetărie pe o pajiște plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare și până apune,
iarna și vara. Rar se găsește o panoramă așa de plăcută și atât de luminată: la miazănoapte, trâmba
podgoriilor aci aproape, și mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaților; la
miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, ușor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă
treaptă a munților; în față, nețărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că Mizilul este poarta
Bărăganului.” Aşa arată descrierea ironică pe care Caragiale o făcea Mizilului în urmă cu mai bine de
o sută de ani, în incipitul schiţei „O zi solemnă”. Personajul principal al schiţei nu era nimeni altul
decât amicul său, Leonida Condeescu, primar al micului oraş prahovean, care, dornic de a spori
renumele Mizilului, se pare că ar fi propus numeroase proiecte mai mult sau mai puţin ambiţioase,
precum dislocarea aici a unei mari unităţi militare, mutarea unei episcopii sau înfiinţarea unei instituţii
importante de învăţământ superior. În cele din urmă, singura „mare” realizare a edilului zelos a fost
dispoziţia ca trenul expres de pe ruta Bucureşti-Berlin să oprească un minut şi în gara Mizil. Prea
multe nu s-au schimbat de la 1900 până în prezent. În cel mai rău caz, Mizilul este o porţiune destul
de lungă pe drumul naţional dintre Ploieşti şi Buzău, enervantă prin limita redusă de viteză. În cel mai
bun, întruchiparea unei regiuni viticole de primă mână şi, pentru unii nostalgici, locul de origine al
faimoaselor saltele Relaxa.
Cu toate acestea, de nouă ani, sfârşitul lunii ianuarie consemnează o preschimbare a Mizilului pe
care puţini ar bănui-o. Pe străzile molcome ale oraşului se înghesuie zeci de maşini, graiul muntenesc
se împleteşte surprinzător cu cel moldovenesc sau cu cel oltenesc şi chiar cu vorbirea pretenţioasă
bucureşteană. Mai ales împrejurimile Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu” se transformă în
dimineaţa zilei de 30 ianuarie: sumedenie de oameni destinşi, zâmbitori, se adună ca veritabili pelerini
către o nebănuită Meccă a bunei dispoziţii. Motivul unei asemenea schimbări? Un festival literar, de
poezie lirică şi de epigramă, care poartă numele altei opere a cărei acţiune se petrece la Mizil, semnată
chiar de către un fiu al urbei.
În doar nouă ani de la înfiinţare, Festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil” a devenit una dintre
manifestările de referinţă în literatura românească contemporană. Pentru marile premii ale celor două
secţiuni concurează anual mai bine de cinci sute de poeţi şi epigramişti, din toată ţara şi chiar de
dincolo de hotarele ei vremelnice. Dovada? Câştigătorii de anul acesta sunt din Slatina şi Chişinău, pe
podium alăturându-li-se scriitori din Bucureşti, Buzău şi Medgidia. Mai mult, operele cu care au
concurat cei mai inspiraţi participanţi din ultimii cinci ani sunt strânse laolaltă în nu mai puţin de 2000
de pagini de literatură românească de o calitate care ne încurajează să sperăm că în România cultura
se află pe un drum bun. Pentru cine participă însă măcar o dată ca spectator la decernarea premiilor,
desfăşurată în primitoarea sală de evenimente a liceului teoretic, devine evident că valoarea deosebită
a festivalului nu stă neapărat în concursul literar. Întreaga lui frumuseţe, pe care LaPunkt vă invită să
o descoperiţi în grupajul de interviuri al acestei săptămâni, stă în lucruri mai presus de orice ar putea
însemna o competiţie. Ce face deci ca acest festival să fie o realizare culturală şi umană remarcabilă?
În primul rând, dăruirea rar întâlnită a organizatorilor, Victor Minea şi Laurenţiu Bădicioiu,
profesori care au năzuit către mai mult decât să completeze blazaţi rubrica ce le revine în cataloagele
elevilor şi fără ale căror eforturi nimic nu ar fi fost posibil. Mai apoi, deosebita efervescenţă
intelectuală creată de invitaţi de marcă, din toate sferele culturii şi ştiinţei, care în acest an l-au avut ca
spiritus rector pe reputatul critic şi istoric literar Ştefan Cazimir. Fără îndoială, de o deosebită
importanţă, inspiraţia mereu vie a câştigătorilor şi entuziasmul neabătut al participanţilor, întrupate
atât de bine de principalul laureat la secţiunea epigramă de anul acesta, Ion Diviza. Nu în ultimul
rând, interesul şi susţinerea din partea elevilor, cea mai de preţ bogăție a oricărei comunităţi: copii
deştepţi, cuminţi, iubitori de frumos.
Leonida Condeescu ar fi mulţumit, chiar dacă Episcopia a rămas la Buzău, Facultatea de Medicină
se află tot la Iaşi, Regimentul 32 Infanterie de la Ploieşti s-a mutat, dar la Timişoara, iar pod peste
Dunăre nu s-a ridicat încă la poalele Tohanilor. În schimb, în fiecare an, de sărbătoarea Sfinţilor Trei
Ierarhi, prin festivalul literar pe care îl găzduieşte, Mizilul devine capitala culturală a României.
14
(1925–2016)
SOLOMON MARCUS – OMUL, PROFESORUL, SAVANTUL
CU O PROFUNDĂ CONȘTIINȚĂ ROMÂNEASCĂ
Trăim sentimente de profund regret față de dispariția trupească a

academicianului Solomon Marcus. Dorim să ne exprimăm aici
adânca noastră prețuire pentru un OM atât de drag nouă, elevilor și
profesorilor din Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” Mizil, să
reiterăm considerația și admirația pentru un OM neasemuit în
cultura română.
Academicianul Solomon Marcus a iubit Festivalul „Romeo și
Julieta la Mizil” – am aflat aceasta recent de la un apropiat al
Domniei Sale – și aștepta cu mare bucurie, de fiecare dată, să participe la festivitatea de
premiere (la care a fost prezent de trei ori, lipsind doar când condițiile meteo nu au permis
deplasarea de la București la Mizil, sau când a fost bolnav), începând cu 2012, când a fost
invitatul de onoare al festivalului.
Academicianul Solomon Marcus a reprezentat și reprezintă pentru liceul nostru un reper,
iar participarea la proiectul cultural-artistic al școlii, „Romeo și Julieta la Mizil” și impresiile
exprimate în public despre acest demers au consolidat reputația instituției noastre și ne
motivează să continuăm: „Am fost încântat de ceea ce aţi organizat la 29 ianuarie la Mizil.
Mult peste ceea ce permitea programul să ne imaginăm. Vă mulţumesc pentru a-mi fi dat
posibilitatea de a participa în mod activ la acest festival. Adaug cu multă plăcere acest liceu
la lista numeroaselor şcoli pe care le-am vizitat. Faptul că acest liceu a găzduit festivalul
„Romeo și Julieta la Mizil” îl obligă să fie la înălţime.” (s.n.) (Solomon Marcus, Antologia
„Romeo și Julieta la Mizil”, ed. a V-a, 2012)
Îl așteptam pe Solomon Marcus la ediția jubiliară – a X-a – așa cum fusese prezent și la o
altă ediție rotundă – a V-a… Eram nerăbdători să ascultăm, ca de fiecare dată, prelegerile
Domniei Sale despre umorul românesc (cu precădere despre cel involuntar), prelegeri
profund academice, dar cu priză la public, prelegeri care, ulterior, apăreau în reviste
prestigioase, cum ar fi România literară sau în cărțile-bijuterii care apar de mai mulți ani la
Editura Spandugino.
Vom dedica lui Solomon Marcus ediția a X-a și vom institui un trofeu care să-i onoreze
memoria (așa cum am făcut și pentru alte personalități:Efim Tarlapan, prof.univ.dr Alexandru
Poepescu Zorica) și care să țină vie peste timp torța culturală pe care a aprins-o și la Mizil.
Încheiem, mulțumindu-i lui Dumnezeu că a dăruit neamului românesc un OM cu o
profundă conștiință românească, un OM al cetății, care nu s-a izolat niciodată în turnul de
fildeș, ci a fost cvasi-prezent în școli, printre elevi, studenți, profesori, la târguri de carte, la
radio și tv, în ziare, reviste culturale, științifice, care a scris cu acribie, dar dintr-o perspectivă
largă, integratoare, transdisciplinară, accesibilă, cărți de aur pentru învățământul și educația
din școlile românești, în ultimii ani fiind consecvent cu grandiosul proiect concretizat, proiect
vizionar, coordonat de Editura Spandugino, cu titlul „Răni deschise”(I-VI).
Directorul Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”,

Prof. Victor Minea
Președintele Fundației Culturale „Romeo și Julieta la Mizil”,
Prof. Laurențiu Bădicioiu
15
IN MEMORIAM ACADEMICIANULUI SOLOMON MARCUS
La această tristă despărțire, aduc un modest omagiu celui care a fost academicianul
profesor SOLOMON MARCUS, dascăl și mentor al unor generații întregi de intelectuali,
figură emblematică și ambasador al științei și culturii române în lume. Profesorul Solomon
Marcus a fost un student strălucit, universitar renumit, conducător autentic de doctorat, invitat
la universități de prestigiu, vicepreședinte al Asociației Internaționale de Semiotică (1989-
1999). Savant de talie mondială, autor prolific, tradus şi citat, a fost admirat și respectat de
către colegii universitari și iubit de studenți, unii dintre ei deveniţi discipoli.
A fost „vizitat” în permanență de idei novatoare, pe care le-a valorizat, cu distincție, într-o
abordare trans-disciplinară, fără egal prin anvergură și profunzime. A deslușit în mod strălucit
adevăruri ale ordinii ascunse a lucrurilor, împărtășindu-le, apoi, cu generozitate, specialiștilor
– dascăli, cercetători, studenți, dar și publicului larg.
Omul Solomon Marcus a reușit acolo unde alții au dat greș și a înfruntat, cu demnitate și
stoicism, loviturile vieții, nu puține și nu superficiale, susținut fiind de o mentalitate de
învingător. A fost omenos, altruist, leal și loial și a răsplătit adesea răutatea cu bunătate. A
topit în creuzetul său, la căldura intensei flăcări sufletești, orice ofensă şi sămânță de conflict.
Nu a avut șansa, pentru unii comună, de a avea copii, și atunci și-a revărsat dragostea și
mărinimia asupra copiilor altor părinți. Pe aceștia i-a ajutat să înțeleagă ce și cum trebuie să
învețe; pe dascăli și diriguitori ai educației să depășească viziunea limitată la ziua de mâine.
Mesajul și îndemnul său către toți oamenii a fost acela de a se înălţa continuu prin
învăţătură, reflecție proprie şi lucrare neostoită asupra lor înșiși, în lumină şi adevăr.
Deși inundat cu activitate asiduă, la catedră și în cercetare, profesorul Solomon Marcus a fost
un om de societate, jovial și empatic, radiind spirit, umor fin și o bună dispoziție
molipsitoare. Lăsând la o parte morga universitară, a știut să-şi adapteze discursul, de fiecare
dată, la nivelul auditoriului, în școli, universități, instituții, media. Însă, așa cum recunoștea
adesea, fiecare “baie de mulțime” a sa era atent pregătită de o „baie de singurătate”, în
„laboratorul” personal, în compania ideilor înalte, a cărților de căpătâi și a computerului.
În sfârșit, profesorul Solomon Marcus a fost un om extrem de ambițios, dar ambiția sa a
fost una a faptelor și nu a măririi, refuzând sau ignorând cu obstinație funcțiile și onorurile.
Chiar ajuns la senectute, a continuat cu frenezie să cerceteze şi să creeze, crescând mereu în
viziune şi înţelegere, acumulând necontenit înţelepciune, împărtășită cu aplomb celor din jur.
Am avut privilegiul de a-l cunoaște personal și de a-i răpi câteva clipe de conversație. I-am
ascultat pe viu discursul memorabil la Festivalul Internațional de Poezie și Epigramă „Romeo
și Julieta la Mizil”, ediția a VIII-a (2014-2015), eveniment la care i-am dedicat un modest
catren, în termeni ai Analizei matematice:
Opera integrală
(Profesorului Solomon Marcus)
Funcții mari și derivate –
Refuzate; cu migală,
Pe-a științei magistrală,
A clădit o… Integrală.
Trecerea timpului nu va putea stinge tristețea din sufletul multor contemporani la dispariția
acestui om însemnat. Discursul marcusian, însă, va dăinui și va rodi.
Fie-i memoria binecuvântată!
Dr. ing. Anton Muraru
Fost R&D Manager la Alvarion România,
fostă subsidiară a companiei Alvarion Ltd.,
Tel Aviv, Israel.
20 martie 2016
16
La despărțire
de Mihai Zamfir
(Articol apărut în România Literară, nr.13, 01/04/2016-07/04/2016, publicat aici cu acordul autorului)
După ce ai scris, copleşit de emoţie, la cei 75, 80 şi 90 de ani ai unei personalităţi pe care ai
admirat-o dintotdeauna, îţi vine greu să alegi acum cuvintele; nu pentru că ele s-au terminat,
ci pentru că ele se îmbulzesc. O făceau şi altădată, cu fericire, acum o fac cu durere: şi-au
schimbat măştile, ca actorii în teatrul antic.
Din partea lui Solomon Marcus te-ai aşteptat întotdeauna la ceva nou: la apariţia unei
discipline inedite, la gruparea neobişnuită a ştiinţelor tradiţionale, la schimbarea cu 180 de
grade a viziunii comune. Din nefericire, de azi încolo nu ne mai putem aştepta la aşa ceva;
putem doar să contemplăm un parcurs de o lungime şi de o spectaculozitate neobişnuite.
În urmă cu un an, cu prilejul aniversării rotunde de atunci, mi se părea că profesorul Marcus
personifica urcarea celor şapte trepte ale înţelepciunii, a celor şapte ceruri ale ştiinţei. Odată
cu Marcus, şapte orizonturi au fost depăşite şi al optulea nu va mai fi.
Cu ce contemporan al nostru seamănă în fond marele profesor? În ţara noastră nu seamănă cu
nimeni. Popor plin de fantezie şi dotat cu străfulgerări geniale, românii n-au dat, cred, în
secolul care s-a încheiat, o a doua personalitate ştiinţifică de factura lui Solomon Marcus.
Pentru a uni matematicile cu lingvistica, literatura, semiologia şi filosofia ştiinţelor a fost
nevoie de o conjuncţie de factori, probabil, irepetabilă. Îi găsim, totuşi, un corespondent?
Admiraţia fără limite pe care o nutrea pentru Grigore Moisil nu ne poate împiedica să
observăm că, prin Marcus, aveam în faţă un hiper-Moisil dintr-o eră ulterioară a ştiinţelor. Şi
atunci? Să nu mai fi fost nici unul? Figura lui Umberto Eco îmi apare drept cea mai apropiată
de figura savantului român, în ciuda diferenţelor de substanţă dintre ei. Ultimul articol scris
de Marcus a fost la moartea lui Eco, parcă sub imboldul unei premoniţii. Dincolo de hazardul
coincidenţelor istorice şi biografice, românul se prezenta drept un fel de Eco nu doar prin
enciclopedismul structural şi prin forţa de creaţie ieşită din comun, păstrată pînă în ultima
clipă, ci şi prin traseul carierei.
Dacă Eco a simţit nevoia ca, paralel cu sintezele ştiinţifice, să compună romane pe un fond de
erudiţie inaccesibil altor romancieri, Marcus a simţit şi el nevoia ca, după monografiile
produse în cascadă, să se ocupe de tot ceea ce constituie ambianţa spirituală a formării unui
elev: neavînd vocaţie de romancier, s-a ocupat cu schiţarea cîtorva sute de romane virtuale.
Au luat astfel naştere surprinzătoarele volume intitulate Răni deschise, publicate la Editura
Spandugino, editură ce a făcut astfel un serviciu uriaş culturii noastre; rănile deschise ale
României de azi vor fi devenit curînd vizibile pentru toată lumea, iar soluţiile propuse –
deocamdată inutil – de marele savant vor părea tot mai mult soluţiile de bun-simţ.
Solomon Marcus a scris imens, mai ales pentru un matematician, indiferent cîte domenii ale
culturii a atins el apoi prin paginile sale. Despre el, mari specialişti contemporani din Europa
şi America s-au pronunţat superlativ; Marcus n-a vorbit însă decît rareori despre el însuşi. Iar
ultima sa pasiune, reformarea sistemului de educaţie din ţara noastră, poate fi trecută la
acelaşi capitol al altruismului integral. Răni deschise, în cinci volume, sunt închinate
publicului larg, celor care nu au avut şansa unei educaţii superioare, celor pierduţi în
anonimatul mulţimilor.
Văd acum cu claritate portretulefigie al savantului. Este fotografia la care el ţinea cel mai
mult. Îl reprezintă îmbrăcat în costum închis, cu privirea sa legendar de blîndă, arborînd
singura distincţie de care era cu adevărat mîndru – medalia oferită de Regele Mihai într-o
festivitate de la Palatul Elisabeta.
Solomon Marcus – monarhist? De ce nu! A vorbit mereu despre Rege cu maximă căldură şi
admiraţie. Probabil că patriotism înseamnă nu doar ca, prin performanţe ştiinţifice, să-ţi faci
ţara cunoscută pe tot globul, dar şi să te identifici cu ceea ce ţara ta are mai bun.
17
La drum cu Solomon Marcus
de Daniel Cristea-Enache
(Articol apărut în România Literară, nr.13, 01/04/2016-07/04/2016, publicat aici cu acordul autorului)
În decembrie anul trecut, fiind la Iaşi într-un juriu pentru „Oamenii Timpului”, l-am văzut pe
Solomon Marcus urcînd, cu o anume greutate, pe scena Teatrului „Vasile Alecsandri” pentru
a primi o distincţie. Se aşezase „strategic”, în primul rînd de scaune, pentru că, neauzind
foarte bine, dorea să nu-i scape nimic. Cînd, înainte de ceremonie, m-am dus să-l salut, s-a
arătat uimit de numărul publicaţiilor la care colaborez şi m-a întrebat cum rezist ritmului. El
vorbea!
Nonagenarul Solomon Marcus avea, printre atîţia oameni „obosiţi”, blazaţi şi care aşteaptă
mereu rezolvarea pentru orice de la alţii, o energie ieşită din comun şi o prospeţime
intelectuală asemenea. Era la curent cu totul, ceea ce aveam să descopăr în zorii zilei
următoare, cînd am luat avionul din micul aeroport ieşean, spre Bucureşti. Noi trebuia să
ajungem la serbarea şcolară a fetei noastre, dl Solomon Marcus avea o întîlnire cu un ministru
(al Educaţiei sau al Culturii), căruia îi ceruse o întrevedere pentru a discuta despre situaţia
manualelor. Să repet. La peste 90 de ani, Solomon Marcus vine de la Bucureşti la Iaşi pentru
a primi o distincţie, iar dimineaţă la ora 4.00 ia avionul spre Bucureşti pentru a pune din nou
problema manualelor şcolare.
Acesta a fost Solomon Marcus – şi dispariţia sa lasă nu unul, ci mai multe locuri goale în
lumea noastră academică şi literară. În aeroport, în aşteptarea avionului, am întors împreună
„situaţia” pe toate feţele. „Situaţia” s-a dovedit complexă şi multifaţetată, fiindcă Solomon
Marcus era pasionat de orice. De la manuale la cronica literară şi la editura care-i scotea
cărţile (Spandugino), de la Uniunea Scriitorilor la Academia Română şi Ministerul Culturii,
de la situaţia refugiaţilor la problema resuscitării extremismului de dreapta, de la ISI (fireşte!)
la ISIS, de la telefoanele de ultimă generaţie, cu care e greu „să ţii pasul”, la cartea unui autor
despre care tocmai scrisesem şi care luase un premiu – din zori şi pînă-n ziuă, am şopocăit pe
o tematică schimbătoare. Pentru că dl Solomon Marcus, neauzind bine, vorbea destul de tare,
micul aeroport s-a pus, de la sine, la curent cu analizele noastre. Acum, ce-or fi înţeles
călătorii matinali din suita Manolescu-Breban-Simion- Alexandrescu-Ernu-Polirom-
Spandugino- ISI e greu de estimat. Cum spune Călinescu, poezia este „forma goală a
activităţii intelectuale” –, iar ce auzea un călător mai puţin avizat din conversaţia noastră era
o (minunată) poezie.
Fiindcă Solomon Marcus a fost şi a rămas, pînă la 91 de ani, un om foarte viu. Un intelectual
care, spre deosebire de cei ce fac din problemele lor personale problemele tuturor, făcea din
problemele tuturor problemele sale. Se implica în cauze care nu erau ale lui şi din a căror
soluţionare nu obţinea un profit. Vedea lucrurile în coerenţa lor deopotrivă intrinsecă şi
relaţională. Avea o perspectivă integratoare, nu reducţionistă. Privea macro, ca şi Mihai Şora,
spre binele societăţii româneşti.
El, un român evreu, a făcut mai mult şi mai durabil bine României decît legiuni de
naţionalişti; iar patriotismul său, alături de meritul academic, intră în sentimentul de
apartenenţă văzut dinspre ambii termeni. Aşa cum Solomon Marcus era impregnat de
problemele societăţii noastre, şi societatea se regăsea în semnele de întrebare şi semnalele de
alarmă ale cărturarului devenit popular. Cine nu l-a preţuit, cine nu l-a admirat, cine nu l-a
iubit pe Solomon Marcus?
Mă apropii de finalul drumului cu el. Am ajuns la Bucureşti şi noi am mers să ne luăm
geamantanul. Ilustrul companion avea o geantă pe care o ţinea pe umăr. Ne-am despărţit,
după ce am convenit să-mi trimită ultima sa carte la România literară. Ne-am îmbrăţişat, şi-a
pus geanta pe umăr şi dus a fost către întîlnirea cu ministrul. Cum să întîrzie?
Rămas bun, stimate domnule Solomon Marcus, om minunat şi intelectual strălucit.
18
Drum bun, domnule academician SOLOMON MARCUS!
de George Stanca
S-a prăpădit marele savant Solomon Marcus. Nu am cunoscut un om mai spiritual ca
el... era să zic... și deodată mi-am amintit că l-am apucat pe mentorul, său acad Grigore
Moisil. Sau pe acad. Șerban Cioculescu. La fel de spirituali. Academicienii ludici. L-am avut
câțiva ani profesor și pe acad. Radu Voinea, care era o enciclopedie de bancuri.
Revenind însă la acad. Marcus, era un spirit viu. Ludic. Îmi amintesc intervenția sa de
acum doi ani de la celebrul festivalul de umor și poezie de la Mizil, când a vorbit un ceas
despre Gigi Becali. Unii dintre noi mai râdem și acum... Și, atenție, erau numai scriitori,
poeți, epigramiști, oameni care nu râd chiar din orice... nu toți... Ba, discutând despre
amintiri, merită zisă și asta. Prin anii ‘80 când Cenaclul de Luni al mult-atacatului-azi N.
Manolescu îi pregătea de viață pe cei care-l devoră azi, - dar, ce contează... poate le merită –
zic, atunci când am aflat de la Radu Călin Cristea că, hăituit de autorități, cenaclul se va ține
într-un bar din baza sportivă studențească Tei - era iarnă - a venit, e clar, în semn de
solidaritate, și dl. Solomon Marcus. Care a cuvântat, cu aburii ieșind din plâmâni, despre
Matematici și Poezie...Un om deschis la nou, mereu viu, mereu actual. Adaptat... și updatat.
O spun cu o mare simpatie, cu nostalgie și regret pentru un spirit adevărat, de o mobilitate
a gândirii la dimensiunile unui june... O mare pierdere. Pe cei ca el i-am dori, sau, măcar eu,
i-aș dori să ne fie eterni. Le-aș da zile de la mine. Scuze, pentru contextul la care trimite
acestă sintagmă, dar ca principiu e foarte potrivită... Ca noi toți, oamenii aceștia se duc, dar
lasă urme adânci. Pe care vor călca urmașii... Oricum, că vrem sau nu, oamenii aceștia sunt
Nemuritori. Drum bun, domnule academician Solomon Marcus, pe Calea Nemuririi...
SOLOMON M ARCUS s-a născut la data de 1 martie 1925 în orașul Bacău. Părinții săi
au fost croitori. După absolvirea studiilor liceale în orașul natal, a urmat cursurile
Facultății de Matematică din cadrul Universității București. A obținut ulterior titlurile
științifice de doctor în matematică și doctor docent. După absolvirea facultății, a predat ca
profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universității București. Profesorul
universitar Solomon Marcus este autor a numeroase studii interdisciplinare, de cărți ce
privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în științele naturale și
sociale s.a. Cărțile sale au fost traduse în multe țări ale lumii. A publicat peste 50 de
volume în România și care au fost traduse în mai multe limbi din Europa și nu numai și
aproximativ 400 de articole în reviste științifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de
autori. Din 1993 devine membru corespondent al Academiei Române. În anul 2001, Solomon Marcus a fost ales
membru titular al Academiei Române. În 2015, Academia Română i-a dedicat academicianului Solomon
Marcus o sesiune omagială cu prilejul sărbătoririi a 90 de ani de viaţă. În Aula Academiei Române, pe 4 martie,
au ţinut alocuţiuni, printre alţii: Acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, a ținut prelegerea
cu titlul: Acad. Solomon Marcus la începutul unei noi primăveri;Acad. Viorel Barbu, preşedintele Secţiei de
Ştiinţe Matematice: Solomon Marcus – fascinaţia unui model cultural; Acad.Alexandru Balaban, Solomon
Marcus la 90 de ani-exemplu frumos;Acad. Marius Sala, Tinereţe fără bătrâneţe; prof.univ.dr. Basarab
Nicolescu,membru de onoare al Academiei Române, Veşnicul tânăr Solomon Marcus; Acad. Daniel Dăianu,
Academicianul Solomon Marcus: un om pentru eternitate;Acad. Gheorghe Păun, Firescul unicităţii. Acad.
Solomon Marcus la 90 de ani; prof.univ.dr. Gabriela Pană Dindelegan, membru corespondent al Academiei
Române, Solomon Marcus, începuturile lingvisticii matematice; prof. dr. Gheorghe Benga, membru
corespondent al Academiei Române,Solomon Marcus: cuvântul cheie: înţelepciune; prof.univ.dr. Irinel
Popescu, membru corespondent al Academiei Române,Solomon Marcus - modelul academic;
prof.univ.dr.Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române,
Solomon Marcus sau știinţa ca formă a culturii; prof. Virgil Nemoianu, Acad. Marcus, un diamant cu multiple
faţete; Prof. Lucian Beznea, Arta de a ajunge nonagenar.
În final, acad. Solomon Marcus a prezentat un „Raport pentru ultimii cinci ani și proiect pentru următorii ani”.
Din păcate, proiectul pe următorii cinci ani a durat… doar un an. Timpul nu a mai avut răbdare cu acest
minunat Profesor și Om, blând și dedicat cauzei renașterii învățământului românesc.
19
(1944-2015)
Efim
În 1991 l-am cunoscut pe Efim, pe Efim Tarlapan, pe atunci fraţii
noştri de peste Prut fiind priviţi cu un fel de curiozitate uimită şi
dragoste la prima vedere, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie. L-am dus
la redacţia unei efemeride literare, apoi la Radio Cluj, unde l-am
scăldat în interviuri şi recitaluri epigramistice. Atunci s-a cimentat
o prietenie fără gesturi mari sau efuziuni lirice, dar durabilă,
îndeajuns ca să ne fie de folos amândurora, ca scriitori de umor.
Efim nu mai este, dar rămâne o operă literară, o carte neterminată

însă, de care nu ştiu cine va îndrăzni să se apropie. Poate o va face
doamna Zinaida Cenuşă, soţia lui. Memoria rămâne vie şi fixată pe
Efim, pe Eugen Pop, plecaţi într-o blestemată zi de 8, la o lună diferenţă. Ne acceptăm
destinul, nu fără un scrâşnet de dinţi, fiindcă noi ne-am visat altfel, făcând echitaţie cu
Pegasul.
Cornel Udrea
Ion Diviza, Chișinău
Am pierdut irecuperabil un frate și confrate – cel mai distins, cel mai harnic, cel mai curajos.
De o jumătate de veac Efim Tarlapan, împreună cu Petru Cărare, altă stea a literaturii
satirico-umoristice din Basarabia moldavă, se află în fruntea cohortei noastre de mânuitori ai
condeiului satiric. Pe lângă cele circa 50 de volume de autor, Maestrul a editat mai bine de
zece antologii de epigrame, parodii, aforisme – unele fiind de unicat în literatura română. În
ultimele sale zile el lucra, în paralel, la o nouă ediție a Antologiei epigramei românești de
pretutindeni și la o Antologie a epigramei românești basarabene.
Corneliu Berbente, București

EFIM TARLAPAN a fost şi rămâne un mare epigramist, poet şi scriitor. Republica
Moldova excelează în epigramă, dând numeroşi epigramişti de marcă, dar consider că EFIM
TARLAPAN a fost cel mai mare.
E născut pe 17 mai 1944, într-o zi de primăvară şi război mondial. 17 este un număr prim,
adică un număr care nu se divide decât prin el însuşi şi prin unitate. Aceasta sugerează
unicitatea lui EFIM; cât priveşte diviziunea, el se împarte cu generozitate tuturor. A fost un
mare patriot, iubitor de ţară şi cinstitor al valorilor româneşti. Mare a fost dragostea lui pentru
Eminescu. Detractorilor lui Eminescu pe patul de moarte, le adresează: „Ajuns în tragicul
moment,/ Mai poţi un bine a ne face;/ Să scrii atât în testament:/ Vă las LUCEAFĂRUL…în
pace!”
EFIM TARLAPAN a ştiut să fie iubitor cu cine merită, şi caustic…tot cu cine merită.
Citez din memorie: „Pe o cabină electorală”/În cabina taciturnă,/ Arătaţi respect votării,/ Nu
băgaţi gunoaie-n urnă,/ Că ajung în capul ţării!”
Dumnezeu să-l odihnească!
20
Efim Tarlapan
(acrostih) de Gheorghe Bâlici, Chișinău
Este oare drept să se stingă

Flacăra aprinsă luminând pentru toți,
Inima ce bate-n pieptul de stejar
Mai limpede, în cercuri urcând din rădăcini?
Toate inimile sângerânde se adună

Acum în stoluri zburătoare ce-nmulțesc
Roșeața plânsă a amurgului
Lăsat în urma celui care pleacă.
Adânc, în depărtări de necuprins,
Plutesc neliniști și cuvinte nerostite
Atât de înțelese ca și omul
Netemător, ce le-a rostit cu sufletul…
Efim Tarlapan a fost un scriitor, poet umorist și satiric din Republica Moldova. Epigramist. Autor
de literatură satirică și cărți pentru copii.
Efim Tarlapan s-a născut pe 17 mai 1944 în satul Măgurele din raionul Ungheni (pe atunci în județul
Bălți). A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, secția de ziaristică
(1962-1970), iar mai târziu a urmat cursurile superioare ale Institutului de Literatură „M. Gorki” din
Moscova (1985-1987).
A activat în calitate de redactor literar la ziarul „Viața satului”, la postul de radio republican din
Moldova, la Editura „Lumina” și săptămânalul „Literatura și arta”.
Debutul editorial are loc în 1974 cu placheta de versuri umoristice și satirice Scuzați pentru deranj.
A scris parodii, fabule, epigrame, rondeluri și aforisme, pe care le-a publicat în volumele: Tatuaje
(1977), Revers (1980), Acarnița (1986), Zâmbete cu supliment (1987), Asta-i situația (1989),
Cartușiera (1991), Dioptrii pentru ochelarii de cai... (1995), Coloana nătângilor (2001), Deșertul din
clepsidră (2005), Zâmbete pentru export (2010), Eseuri tragi-comice (2011), Bezna n-are orizont
(2013), Lumina umbrei mele (2013) ș.a.
Printre cărțile pentru copii semnate de el sunt, Lănțișorul cu cheițe (1981), Clape (1985), Termometru
(1988), Stați jos, copii! (1990), Bobocelul (1992), Ghicitori și epigrame școlare (1995), Alfabetul –
ghicitoare (1999), Un melc la fotbal (2003), A doua pauză de râs (2011), Aerul de-acasă (2013) ș.a.
Este autorul unor antologii de umor românesc și universal, ca: Atlas comic (1982), Buturuga mică
(1993), Marea antologie a epigramei românești (2005), Câte-o poantă de căciulă (2007), Cu mâța-n
carte (2009), Râsul lumii la români (2010) ș.a.
Pe lângă beletristică a mai scris și un studiu despre Daniel Ciugureanu, fost Prim-ministru al
Republicii Democratice Moldovenești, originar din Basarabia și rudă cu Efim Tarlapan, intitulat
Daniel Ciugureanu, un prim-ministru al neamului nostru și al neamurilor mele.
Efim Tarlapan a fost organizatorul primului Festival Național de Epigrame de la Chișinău. Membru
al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976) și al Uniunii Scriitorilor din România (1994). De
asemenea, a fost membru de onoare al Uniunii Epigramiștilor din România.
A fost laureat a peste 50 de festivaluri și concursuri de poezie satirico-umoristice din Moldova și
România; deținător al mai multor premii și mențiuni literare.
În 1997, împreună cu soția sa, prozatoarea Zinaida Cenușă, a plecat la Cluj, unde a locuit o perioadă,
apoi a revenit la Chișinău. Are o fiică, pe nume Otilia și un fiu, Corneliu.
S-a stins din viață pe 8 decembrie 2015, seara, în urma unui stop cardiac, la vârsta de 71 de ani.
Sicriul cu corpul său a fost depus la Catedrala Sfânta Teodora de la Sihla, apoi la sediul Uniunii
Scriitorilor, iar pe 11 decembrie Efim Tarlapan a fost înmormântat în Cimitirul Central din Chișinău.
La funeralii au fost prezenți scriitori și politicieni de vază. În anul 1996 lui Efim Tarlapan i-a fost
conferit titlul onorific „Maestru al Literaturii”, iar în 2010 Ordinul de Onoare.
Sursa: wikipedia
21
La această secțiune am înregistrat, din păcate, repetate încălcări ale regulamentului, care au fost
sancționate cu eliminarea concurenților. Iată comunicatele pe care am fost obligați să le facem publice
chiar în zilele în care trebuia să afișăm pe pagină clasamentul și ne pregăteam să primim invitații, care
începuseră să sosească- din toată țara. Scriem aceste comunicate în ordinea în care le-am postat pe
pagina oficială, www.romeojulietalamizil.ro dar și pe pagina de facebook. Le facem publice și în
antologie pentru ca eventualii concurenți care le vor citi să înțeleagă că regulamentul trebuie respectat,
altfel vor fi eliminați.
COMUNICATUL NR.1
După publicarea rezultatelor jurizării, organizatorii au primit o sesizare cu privire la conformitatea
unei poezii cu regulamentul festivalului.
Juriul a analizat această sesizare și a decis descalificarea concurentei Dalian Florentina, din
Slobozia, pentru încălcarea articolului „Oricine va trimite un text/texte cu care a participat la alte
concursuri literare va fi descalificat.” (Poezia „Dragă M” a participat la Concursul de poezie „Vara
2015” - agonia.ro).
Juriul a procedat la rejurizarea poeziilor concurenților notate cu 9,33.
În urma rejurizării, clasamentul a fost refăcut, câștigători fiind desemnați următorii concurenți:
Marele Premiu „George Ranetti”-Beldeanu Diana, Suceava
Premiul „George Ranetti”-Nicucie Sanda, București
Premiul „Agatha Bacovia”- Dumitru Sîrghie, Slatina
COMUNICATUL NR.2
După publicarea rezultatelor jurizării, organizatorii au primit sesizări cu privire la conformitatea unor
poezii cu regulamentul festivalului. Juriul a analizat sesizările și a decis:
-descalificarea concurentei Dalian Florentina, din Slobozia, pentru încălcarea articolului „Oricine
va trimite un text/texte cu care a participat la alte concursuri literare va fi descalificat.” (Poezia
„Dragă M” a participat la Concursul de poezie "Vara 2015 - agonia.ro”).
-descalificarea concurentei Beldeanu Diana, din Suceava pentru încălcarea articolului „Oricine va
trimite un text/texte cu care a participat la alte concursuri literare va fi descalificat.” (Poezia ”To write
love on her arms”- a participat la Festivalul de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”,ediția a IX-a).
Marele Premiu „George Ranetti”- Nicucie Sanda, București
Premiul „Grigore Tocilescu”- Dumitru Sîrghie, Slatina
Premiul „Agatha Bacovia”- Orțan Vali, București
COMUNICATUL NR.3, FINAL 

După publicarea rezultatelor jurizării, organizatorii au primit sesizări cu privire la conformitatea unor
poezii cu regulamentul festivalului.
Juriul a analizat sesizările și a decis:
-descalificarea concurentei Dalian Florentina, din Slobozia, pentru încălcarea articolului „Oricine
va trimite un text/texte cu care a participat la alte concursuri literare va fi descalificat.” (Poezia
„Dragă M” a participat la Concursul de poezie „Vara 2015” - agonia.ro).
-descalificarea concurentei Beldeanu Diana, din Suceava, pentru încălcarea articolului „Oricine va
trimite un text/texte cu care a participat la alte concursuri literare va fi descalificat.” (Poezia ”To write
love on her arms”- a participat la Festivalul Național de Literatură „Agatha Bacovia”, ediția a IX-a).
-descalificarea concurentei Nicucie Sanda, din București, pentru încălcarea articolului
„Poeziile/epigramele trimise nu trebuie să fi fost publicate pe hârtie până la data trimiterii.” (Revistă
de cultură „Am Zidit Iubirea”- Editura Maria Cristina, 2012)
Marele Premiu „George Ranetti”- Sîrghie Dumitru, Slatina
Premiul „Grigore Tocilescu”- Orțan Vali, București
Premiul „Agatha Bacovia”- Tudor Victorița, București
22
Du-te, suflet nemâzgălit de cunoaştere,
du-te oriunde din Imperiul Scârbei şi al
Marele premiu „George Ranetti” Nimicului şi vino Acasă doar atunci,
DUMITRU SÂRGHIE-Slatina când vei înălţa, cu românii din Diaspora,
o cruciadă de foc, care să ne şteargă
Du-te și vino, băiatul meu! toate lacrimile prelinse în sânge...
Mi-a aninat Tata traista-n băţ Du-te şi vino, sânge din sângele meu,
şi mi-a mângâiat, ca un vraci, nu pentru mine şi pentru cei ca mine,
pletele-mi din galbene spice, ci pentru copiii tăi şi copiii copiilor tăi...
apoi, a murmurat, doar pentru el, Amin!
o rugăciune... Abia respirată,
până atunci, vorba lui a despicat Gramatica iubirii
aerul bleu-vert al Marii Despărţiri: Stau drept, dar gându-mi cade şui
– du-te în lume, fiul meu pribeag, pe trupu-ţi înflorit în toate cele,
când sânii tăi – ulcioare cu gurgui –
în lumea largă, în Exil, tocmai pentru tresar subit, ieşind din ghilimele.
a simţi şi mai apăsat dorul de vatră
şi focul preasângelui acestui Neam, Şi, vai, de dor, privirile-mi sunt treze,
care a transformat moartea în viaţă... spre-acel abis lăuntric, temător,
şi suferinţa în metafizică pură. ascuns subtil în tandre paranteze,
tot aşteptând un gest complinitor.
Du-te peste Ocean, pe drumul lui Kafka,
pentru a mângâia fesele Statuii Libertăţii, Fierbinţi şi voluptos neconsolate,
du-te , băiatul meu, şi urcă voios coapsele-ţi poartă semnul întrebării,
pe ultima treaptă a Turnului Eiffel, spre-acele sărutări nenumărate,
ca să vezi din ce direcţie vine viitorul dând sens suav şi cald capitulării!
Naţiei române...Du-te, Prâsleo, departe
şi calcă cu grijă pe marmura de Carrara Şi-apoi, iubito, după puncte – două (:),
a „Strâmbăturii din Pisa”. Ai grijă, să punem, între virgule, iubire
să nu te-mpingă păcatul zilei, mai pură decât boabele de rouă,
ca să tragi cele şapte clopote... ce curg pe-o liniuţă de...unire.
Pericol de prăbuşire!
Şi apostroful cin' să-l înţeleagă,
Du-te în Piaţa San Marco, băiete, când trupu-ţi în silabe se desparte,
ca să vadă naţiunile lumii şi puncte...puncte tainice ne leagă,
câţi porumbei poate să ţină un român, de îţi anin pe ochi un semn de carte!
pe umerii săi de aramă...
Poate 1000, poate 1001, chiar dacă Şi, în răstimpuri, sensul fericirii,
al-o-mie-unulea-porumbel scapătă melodic, ne înalţă-n contrapunct,
puţin laba piciorului stâng! gramatica dă sens deplin iubirii,
dar, hai iubito, ca să punem punct.
Du-te la Moscova, fiul meu,
ca să vezi comunismul în carne şi oase, Naufragiu
de n-or fi rămas doar oasele... (Iubitei de la capătul...tunelului)
du-te, lumina mea, la Mausoleul lui Lenin
şi smulge-i Satirului barba roşie, care creşte, Eşti aurora-mi lină dinspre stele,
creşte peste lume ca iedera... Poetă-mi eşti cu mir sacerdotal,
Din trupul tău, zbura-vor filomele,
23
Spre ceru’-mi înstelat şi vegetal. candidele toamne.
Apoi, Femeie,-n versul cărnii tale, De-i albă hermina
Noi da-vom glas iubirilor fecunde, şi viaţa-i un fum,
Poeta mea cu stări fundamentale, în tainicu-mi drum,
De mine nu fugi şi nu te ascunde... se-aude lumina!
Şi ţine minte, Doamnă încă verde,

Când versu’-ţi va ţâşni crepuscular, Premiul „Grigore Tocilescu”
Fă bine şi din ochi nu mă mai pierde. VALI ORȚAN-București
Căci te blestem de dulce şi de-amar.
îngerul meu
De dulce-ţi spun să-ţi fie rima rimă,
Şi sânii-ţi albi rămână-ntrebători, când alb când negru
Iar versul tău să aibă drept de stimă, mă-ndeamnă
Să-ţi cânte paseri dragi pe subsuori. sa iau piatra de jos, să
suflu peste ea şi să o
Despre amar îţi cânt la mandolină arunc în lume.
Şi te blestem să-ţi fie dor de mine, bea cu grijă din izvor,
Să rabzi de sete, lâng’-o apă lină, să nu se tulbure apele
Să n-ai bărbat ca dorul să-ţi aline... spălate de pietre,
îmi spune cel negru.
Şi-apoi, tip-til, să vin să te salvez, suflă peste pietre să
Parfumul tău în nări să mi se urce, se transforme în poezie,
Tot căutând motiv să naufragiez, îmi spune cel alb.
În trupu-ţi cald şi-n poezia-ţi dulce... orice fluviu, oricât de
mare şi de murdar ajunge
Se-aude lumina! la vărsare,
începe cu un izvor
Caut spre cer ce poate potoli setea.
delir voluptos,
anotimp amoros cap compas tramvaiul 41
se scaldă-n mister.
lângă cimitirul Ghencea
Avid de spaţiu, în multe dimineţi
zbor în oglindă, mă trezesc cu salve trase
doru-mi mă prindă, în onoarea celor duşi.
cu mult nesaţiu. pe alte şine
tramvaiul 32
Fluturi în cor intrersectându-se cu
îmi vând infinitul tramvaiele 1 sau 7 sau 8 sau 11
şi-mi plâng asfinţitul, şi alte câteva.
sfâşietor... în câteva cifre
Lunec în lume, jumătate de oraş.
surâsu-mi se frânge, în cateva trasee
inima-mi plânge multe jumătăţi de vieţi.
dureri postume. ps. cimitirul eroilor revoluţiei
e pe undeva pe mâna stângă
Prevăd dimineaţa gard în gard cu Bellu.
şi vreau infailibilul,
risc imposibilul, copilăria în casa bătrânească
îmi zornăie viaţa.
ascunsă sub multe renovări,
Până la moarte, îmi vorbeşte prin toţi
supune-mă, Doamne, porii pământului
norocul să-mi poarte
24
transformat în chirpici. precum niște cărți de povești așezate
chirpicii ăia jucaţi pe-un raft într-o librărie de provincie
în picioare sângerânde ea e tristă undeva pe la un balcon
şi amestecaţi cu lacrimi de obidă. unde fumează cu privirea suspendată-n aer
de multe,
mult prea multe ori colcăie amintirile cu rochițe bleu,
absenţele vorbesc pansamente din
mai mult decât hârtie creponată pentru lăbuțele sensibile
prezenţa. ale pisoilor care pe mama
n-o interesează absolut deloc,
uneori stai singur la o masă fabulele esopiene și motanul Timmy,
rulota murdară plină de saci
şi bei cu gândurile tale și praf, bărbiile proeminente
până simţi că se îmbată paharul ale bărbaților înalți de pe stradă,
sau că Dumnezeu se aşază notele de 10, notele de 8, notele de 9,50,
lângă tine. doamne, cât soare se scurgea
vorbeşti cu el aşa cum ca un sel pe pantofii
vorbeşti cu un prieten de pahar. vișinii cu șireturi în luna septembrie
îi sufli în faţă fumul ţigării, o poveste cu un zmeu doborât de vânt
îi povesteşti, îi reproşezi, a rămas spânzurată-n aer
strigi la el şi strângi pumnii pe aici pe undeva pe la colțuri
simţindu-ţi micimea, miroase a vinete coapte,
te-nveseleşti şi râzi alteori, e plin de știuleți de porumb,
ignorandu-i pe cei ce de genunchi zdreliți, de frunze de dud,
clatină din cap în direcţia ta: de cărți de colorat și broșe sclipitoare,
„alt nefericit!”. de carioci și semne de carte
tu plângi şi râzi alteori,
fericit că stai e doar ea
cu Dumnezeu la masă. în rochiță bleu
mică și cu palmele goale
Premiul „Agatha Bacovia” zi de tricotat visuri și nervi

VICTORIȚA TUDOR-București
în suburbia murdară din orășelul pe care-l
cunoaștem cu toții atât de bine
radiografia de la ora 5
e întuneric și frig
un vânt rece flutură paltoanele
în craniul ei micuț ca o jucărie
corporatiștilor obosiți
colcăie imagini vii, dureri plăcute, spasme
sosiți acasă
odihnitoare
după o zi de tricotat visuri
ca atunci când te uiți la știrile de la ora 5
și nervi pe calea Victoriei
și te bucuri că nu ți s-a întâmplat ție
la ora 5 la ea pe stradă e soare
un gardian îmbrăcat în negru îmbătrânește
a început să plouă
în timp ce privește două frunze
apa se scurge prin rețelele de canalizare senin
aterizând încet pe pământ
ca sângele prin corp
ca doi fluturi obosiți
îți spuneam cândva că pe Calea Moșilor,
pământul e rece,
bătrânii se adăpostesc sub streșinile
dar asta e legea naturală a gravitației
farmaciilor
ea e frumoasă ca o jucărie
serioasă ca într-o icoană
cu amintirile frumos aranjate
oamenii se adăpostesc pe unde pot
precum niște flori uscate în ierbarul școlii,
25
origami vaporoase Pardon... de beci, sau cum i-o spune acelei
văgăuni din pământ,
afară nu mai ninge de mult Aflată pe stânga, cum te uiți în drepta din
o pasăre uscată decupează răni frumoase pe spate,
cer Un căprior vânat de curând mă priveste.
origami delicate Aorta lui se mișcă în ritmicitatea cozii,
pentru cei ce ne-au iubit a răsuflului,
și pe care i-am iubit A speranței de viață, din vreme de război.
dar în spațiul nostru intim
unde pot fi cât vreau eu de nebună Crucea, aflată pe perete, a dispărut de mult.
până și Dumnezeu tace E război, ce să-i faci,
Au luat-o soldații cu ei în tranșee,
teoremă Că și ei sunt oameni și au nevoie de
Dumnezeu.
în spațiul privilegiat dintre eu și tu Pe a moșului, surghiunit pe undeva prin gulag,
în care am recompus teoremele A luat-o părintele și a pus-o în vârful turlei ,
în care am pipăit ca nerușinații punctele Ca să nu uite oamenii
dureroase din poezia lui Mazilescu că acolo e loc de rugăciune;
în care am împărțit prăjituri cu cocos și Acolo ei îl găsesc pe Dumnezeu la primejdie.
ciocolată
linia care se poate trasa de la mine la tine Bocancii militărești, de sorginte germană,
prin reducere la absurd Din ăia cu acel vultur ce ținea în gheare
nu e niciodată cea mai scurtă o stemă și un sceptru
Își păstrează amprenta pe ridul selenar
al astrului terestru.
Silviu Cristache-București Ce-a mai rămas din ei...
Mențiune doar șoseta plină de sânge,
Ce a curs din rana moșului venit, pe furiș,
Imagine apocaliptică Într-o noapte de pe front,
să-și vadă baba ...decedată
O canistră de gaz iese din zăpadă, Fără ca el să știe, de ceva timp.
Doar un colț ruginit al ei, îmi sare în ochi. Cât, nu mai conteză că e război....și se moare
E o vagă urmă a casei, care tocmai a ars, Așa cum ne-au murit etnicii în Transnistria,
În urmă cu un an, 3825 zile și nouă decenii. Câteva decenii mai târziu.
Mâine mele, bolnave de Parkinson,
Torturate etern de o boală neștiută de piele Limba penelului sovietic, a mângâiat prin foc ,
Numită, pare-se , Zona...nu știu cui; Bordeiul societății sărăcite de oameni,
Da, acea boală de care se tem bătrânii... Roase de cancerul războiului dintre semeni,
Caută prin gunoiul ingnoranței, Care se mănâncă între ei de milenii,
Prin praful istoriei și mizeria De dinainte de Iahve, Buddha,
contemporaneității, Hristos sau Allah
O urmă de istorie literară, de picior metric, Care, nu au nici un amestec în povestea asta
De silabisire a imaginii. Dar, din perspectivă umană,
Au puterea de a salva
Din podul casei, o oglindă spartă, sufletele cetelor de enoriași,
Reflectă o inimă ce zvâcnește, Care-i urmează, înșirați, în unduiri
Încercând să iasă la suprafața scheletului fantomatice,
metalic al patului. Stinse de bătaia de joc a speranței.
Dar nu reușește, scufundându-se mereu
și mereu, Șoapte dulci , ca sunetul pelinului
În înălțimile celeste ale spatiului în văzul mirosului,
astralo-sideral. Îți sparg gustul pipăitului
cărnii fumegânde a lemnului,
Din prima cameră, cea de după gura de Putrezit și mucegăit.
metrou,
26
Mâinile de cristal ale sculptorilor îmi cumpără cărțile pe bani grei.
întregesc apocalipsa. Și mai cer și autografe... ce tupeu pe ele!
Bocetele babelor de curând decedate, Ce curaj să ceară o părticică din copita,
Amintesc de copilăria lor, Sărmanului cal, care se chinuie să stea,
când bordeiul moașei lor a ars; În trei copite și... să scrie cu a patra.
Și odată cu el și viitorul lor, În sunete clare ale nopții,
al nostru, dar și al tău. am cumpărat toate bufnițele,
Ferestrele își cască oarba carne a lor, De la bătrânul paznic al cimitirului părăsit,
Către societatea de mâine, Aflat în vârf de munte, pe mal de lac,
a urmașilor urmașilor voștri, pe insula aia mică.
Care, din păcate , suntem noi, Pe ele nu le-am pus să facă nimic,
cei ce vă plătim pensiile mizere, pentru că ele sunt
După ani de tremurat prin tranșee Acea înțelepciune, de care avem toți nevoie.
pentru binele nostru, Pe care vrem să o căutăm ... pe nu știu unde;
Nepoți și strănepoți ai voștri. E, uite că eu am luat-o înaintea tuturor.
Și , fără să mai cer un sfat, am cumpărat-o;
Dar… ce rost are casa, ce reprezintă ea? Am procedat oare corect față de voi?
Ce caută cele câteva obiecte Cei care mă judecați zi de zi, în fața
aruncate alandala pe ici si colo? oamenilor?
Ele… fac parte din noi, Cei care nu știți nimic, dar vreți totul?
sunt actori din scena asta numită viață Neee, nu ascult de nimeni, e ideea mea și
Pe care, indirect și fără a ne cunoaste, punct!
o trăim cu toții, În sunet de...
Pe forma asta solidă,
enormă ca mărime, numită Terra. Lanțuri
În sunet de... Retrăiesc amintiri din megalopolis- ul mizer,

numit New York,
În sunet de fanfare și cu pantaloni bufanți, Acolo unde am terminat de respirat ,
Am adunat toate maimuțele din cartier O ultimă secundă din viața unui black boy
Și le-am pus să se înjuge la plug from Bronx,
Să are pe ogorul creației, să scrie în numele Evacuat din hotelul Alcatraz, din motive
meu, bizare.
Prinț consort al poeziei, cum mă numea Desfac pachetul de țigări, marca Kent.
Un poet bătrân din vestul țării, Extrag una din ele, o aprind cu amnarul
Nu dau nume, că nu e voie... Și mă îndrept spre jumătatea de scenă,
Câteva rânduri, în care să mă ridice în slăvi, Unicul loc neatins de modernitate
Să mă scoată din anonimatul Unde, așezat în poziție de lotus,
Premiului Nobel pentru literatură, Încep să desenez memoriile mele.
Primit vreo 3 ani consecutiv...
Repet, pentru a reține asta! Pe prima pagina, scrisă pe dos,
Vezi să nu... în visele mele! Tronează o falsă caricatură a unui rege nebun,
Care și-a incendiat prezentul,
În sunet de bocanci de armată Pentru a renaște , peste milenii,
Și cu bereta pe umăr, în propria-i piele.
Am strâns toți caii din cartier, Testamentul său,
Care nu au copita dreaptă încălțată. făurit dintr-un șablon de cartelă telefonică,
Pentru că, am nevoie de ei; Conține o singură literă... dublu Q
I-am pus să-mi învețe semnătura, Caut prin catalogul alfabetelor lumii,
Să mă mâzgălească ce poate fi asta?
când obosesc să dau autografe, Ce taină, încă nedezlegată am evri...kat ?
Tuturor admiratoarelor mele, Dar nu găsesc...
Care, din lipsă de hârtie
de împachetat borcanele, Am crescut în cartierul meu
Pline de murături, ca într-un palat de chirpici,
27
Mirosind puternic a cal și alte animale Pe care încerc să le reproduc seară de seară
răspândite pe pământ american. În mizerul meu Penthouse,
Am râs, am plâns, mi-am tatuat retina cu cât o cutie de chibrituri de mare
imagini nedemne de a te numi creștin, Dar plin de scări și contloane încă neexplorate,
Făurite de frații așa-zis ai noștri. De acei parkouriști ai orașului mizer.
Am extras din străfundul minții, Voi muri în șuvoaiele îndobitocite ale
dorința de a fuma. silabelor,
Rotocoale de fum se ridică Rostite sadacat pe buzele crăpate de făină...
să-mi pipăie pereții de sticlă Suspin latent de stea indecisă la împreunare.
Ai bordeiului în care locuiesc Voi muri abia atunci când cartierul asta mizer
alături gândurile duhovnicilor mei, se va dezice de mine.
Care mi-au întipărit forma de clepsidră
a păpușilor de silicon, Paznic al imaginației mele
Umplute cu heliu , luat pe sub mână
din benzinăriile Texaco. Lanțuri de ceară susură
în sfârâitul bățului de fosfor,
Desculț, în numele polenului de mac, Rupt din troița construită din coralii pierduți,
ce-mi pipăie suav nările, prin zidul tocit
Mă ridic deasupra piramidelor cairote De vagoanele Melcului, angajat la CFR
în miez de iarnă. De-o furnică lăutar, cu juma de normă la
Ce de zăpadă a căzut... ce vremuri, ce vremuri. Morgă.
Ecoul beției genunchiului meu, plin de lichid, Ce meserie ingrată, ce năuciri mângâiate în
Mă doboară la pământ. circul straielor albastre...
Dar nimeni nu mă poate ridica,
Așa cum mă ridică în ochii oamenilor străzii, Ghearele morții din pântecul
Port-țigaretul meu de metal prețios, îmbrăcat în iz de alcool
Plin cu câteva mănunchiuri de cuie, Al damelor pipăite de surzi
Șfichiuite în grămezi, pocnind persistențial cu aparatele lor auditive ruginite
Jumătatea netratată a nărilor. sunt ascuțite de colțul de argint
Noapte de noapte , aripa Libertății al mistrețului de pică
Îmi poartă umbra sa în întuneric, pe deasupra Frate cu paișpele din cărțile de joc.
Bronxului,
Acolo unde am sperat să cresc Chiotele sticlei ferestrei, spartă de cavoul
și să-mi educ conștiința. crăpat al ignoranței
La aceeași masă unde voi muri, Se preling pe paramecii corpului, exterminând
M-am regăsit cu tine, bătrân marinar Și ultima urmă de cătușe
Profesor de hangarale al cordonului ombilical și ultima funie de ADN imprimată
Ce a înotat în mările de mizerie De forța distrată a reclamațiilor
ale porumbeilor șchiopi venelor venite din mijloc de motor,
Și… analfabeți pe deasupra. Marca Joseph Cugnot, care e matricea
carcasei de Ferrari a corpului meu.
Bastonul imaginar,
cu care mă cațăr pe scaunul din bucătărie, Prețul buzelor, bilet direct către otrava
Să cobor mai ușor în beciul ignoranței; primăvăratică
S-a rupt direct de la mijloc. Ce –mi naște ființa goală
O tăietură perfectă îl separă în jumătăți de asuprirea vinovată a codului de bare
siameze Ce ține încartiruită cartela gardianului
Identice în diversitatea unicității . de penitenciar,
Bolborosesc aiurea paradoxuri picurate Este judecat la Masa Verde
Pe stropii din zorii de patriotism ai luminii. de răsfrângeri nenăscute
Vorbe, din care se înțelege doar tânguirea mea, Din cântecul Votcii golite de un fugar
De om de stânga, care-și caută rostul, triumfător : urma de pantof de pe culoarul D
Într-un cartier în care și-a înfundat viața Cu D de la Deces, nu Democratie,
Alături de femei răstignite Dragoste sau Doină.
în jdelele de încleștări artistice
28
Floarea mucegaiului din mijlocul sărutului mângâiate în miez de tainic giuvaier,
fantasmagonic al celulei Dans halucinogen pe dosarul
Își întinde arcuirea spre fedeleșul dragostei cu coperți stacojii,
purtate Pe care scrie simplu: începerea urmăririi
De volumetria feciorelnic mănăstirească penale
a perfecțiunii vizetei Din gât transparent de cruce de cale ferată,
Cu balamale ciobite încă mai pot urma
de singurătatea răspântiilor muntoase Postmodernismul palmelor care aplaudă
Pline de gunoiul indiferenței de semeni, decizia bazată pe serpentine de ghimpi.
de frumos sau paradox.
Fără milă, ecoul încununat cu cearcăne
Suportabilitatea chenzinei, de rouă, își plimbă cadavrul bezmetic
chibrit pierdut al zilei de cușcă de colo –colo,
Face prezent un nou sentiment, Printre jaloanele de maratoniști
al viitorului încleștat de noua poruncă în sarafane negre; de avocati nereculeși
Pitită undeva în colt de tunel de evadare la curcubeul pământului.
îmbrăcat în cristalul mohorât Sisifi absoluți ai judelui ce-și blestemă nopțile
Al cioclilor stripperi la regina de Pică albe de ecourile nedrepte ale gândirii absolute
a omoplatilor tumefiați. Ce ascultă cuminecările sărmanilor zălogi
care plâng pe la porțile castelului,
Luna pleznește palpitații nocturne cerșind libertate deplină.
din colț de culcuș rătăcit pe ciment
Mestecând triumfător credinta Povara apăsătoare a săgeților diferite,
în stropii de ploaie ce vor elibera străpunge carnea de ceară a grafitului
Blestematul de suflet abia perceptibil din celulă.
din strada cu artari pe scuar-ul Omul, unicul blestem, aparent inexistent,
Înzăpezit de miliardele de like-clickuri hrănește neclintirea din suflet.
căzute din sacul moșului... Martin. Umbrește cartușul dezbrăcat de
viață...tiiic....taaac
Talpa principală, gesticulând pistruii Suna orologiul călăului din pieptul
postmoderniști ai introvertismului gri bombardirelor, înecate
Smuls din șifonierele asteriscate în ciolanele gropilor comune
de clinchetul diamantist al colțului de hârtie, Refuzate de turma de morminte, paznic sfânt
Bilet de adio în ochii mincinoși ai mărului al Sălii Pașilor Pierduți din mijloc de Tribunal.
creației, sărăcit de fanarioții scribi,
Smulge ivărele parcului solitar,
corigent în xeroxat pontoarca Victor Ionescu-București
Castelelor îmbrăcate în ignoranța legii Mențiune
permisiv de aberante
Care sudează în ochii oarbei înțelepciuni de doi bani speranţă
a surdocecității
Doar vaiete psihedelice, m-am risipit prea mult în fericire zgura ei
strânse în clepsidra timpului piramidal. s-a lipit de maşinăria sofisticată a inimii
dar nu-i important cum îi spun eu am cătuşe
Săpunul îndumnezeit de aur la suflet de doi bani speranţă şi nişte
de spărtura memoriilor arse de lava țigării mărunţiş de iluzii pierdute la zarul destinului
Opintește zbaturile scaunului cu rotile, oamenii buni mi-au terfelit aripile de paradă ce
orfan de coapsa de vultur ins de bon ton eram până ce le-am agresat
Rechemat zilnic să-și recite delicata sensibilitate cu priveliştea intestinelor
păcatele dorinței de evadare; pudrate cu praf prelinse pe şine vatmanul nu-i
Din care se ridică, din când în când vinovat ce să faci când vezi tramvaiul
iubirea urii tribunalului pământean disperării el n-a frânat niciodată mi-a spus
Care judecă hipermetropia fericirilor colorate poliţia fără lacrimi ce naiba suntem bărbaţi eu
la zămislirea șoaptelor. chiar am trecut de 55 vreau să urlu atenţie vine
Vibrez cu tresăriri de safir spre noi o prăpastie ameţitoare dacă nu cumva
29
ne aşteaptă chiar la capătul acestei fascinante ca o aripă de înger căzut pe masa de disecţie
metafore inventată de corbul lui poe vreau să-i văd şi globii oculari spunea domnul
nevermore profesor doctor şi-i ţinea ocrotitor în palme
o doamne câtă gingăşie respiră fiinţele noastre
parfum de mere mc intosh mai zicea el şi brusc se făcea în morgă senin
iar vântul disperării susura blând prin cuşetele
aceste cuvinte înserează în unitatea centrală frigorifice aducând miros de fân proaspăt cosit
ca nişte frunze la umbra cărora scriu acum din grădinile mereu suspendate ale raiului
direct pe computer estimp ele rătăcesc în file
sau options se ascund în wiew bolduiesc spaţii Florina Isache-Roșiorii de Vede
virtuale uneori citesc în inima lor ca într-o Mențiune
window deschisă pe display apare cenuşa unui
poem straniu jur să nu-l scriu niciodată enter Cu capul în nori
n-am timp pentru astfel de fleacuri tastatura
bate ca degetele ploii în acoperisul de paie Un râu de gheaţă îţi trece pe sub piele.
al sufletului meu până şi foşnetul hardului Îl văd desfăcându-se în fâşii crepusculare,
trezeşte amintirea unor sălcii fără nume apuc ca o dragoste la prima vedere,
să tastez help şi iată-mă în spatele desktop- ca zăpada celor şapte ani de acasă,
ului privind insul care butonează un poem se desface în şuviţe limpezi, strălucitoare.
ce nu va fi scris niciodată despre copilărie
nu mai am veşti stau pur şi simplu în faţa Când închid ochii, văd că sunt liberă
monitorului ca bătrânii la porţile din satul şi pârâul de gheaţă îmi intră sub piele, creşte,
memoriei aştept ceva inefabil şi merele creşte,
mc intosh răspândesc dalb parfum de colindă se întinde de la unul la celălalt,
trece pe sub mâinile noastre, cum ar trece pe
pasăre de abur rătăcită-n cer sub un pod de flori...
între noi cântă păduri ard fântâni tăcerea este Capul îmi pluteşte în aer, dus de vânt,
deflorată de ploaie viscoleşte umbra şi iarba- de aici văd oraşul strălucind sub o ploaie
şi întinde ciudate tentacule sugrumând torenţială.
amintirile nimic nu păstrează urmele şoaptelor Strâng copacii în braţe...
de iubire tangoul inimilor îngemănate şi atât şi apa trece pe sub mâinile noastre.
de multă tandreţe că puteam împrimăvăra
polul nord şi sud şi tot ne-ar fi rămas să topim Şi nu am cuvinte să scriu
gerul cosmic sincer credeam că dragostea câtă fericire încape în ideea aceasta.
noastră va cutremura temeliile lumii va înflori
pomul vieţii va revoluţiona inefabila ştiinţă Totul despre
a iubirii uitam că dialectica pândeşte ca o
fiară praful şi pulberea se alege de tot Vreau să scriu un poem la ordinea zilei.
şi din toate rămâne doar urma Un poem marca 2000, un poem
unei păsări de abur rătăcită-n cer prin care trece curentul literar
şi nu-i modifică forma sau sensul.
necropsia candorii Despre realitatea transformată
şi nu copia ei fidelă,
adunaţi în jurul domnului profesor doctor care impresionează cititorii şi criticii,
priveam fascinaţi mâinile sale mişcându-se mai ales criticii literari...
cu graţie efectuau necropsia candorii cât era un poem în care tu deţii toate rolurile
de atent la despicarea sternului și sânii ei mici şi poemul devine mai transparent...
și albi și roz ca niște muguri în lumină ne decât Marea Egee – în luna august
împungeau retina era o fată o adolescentă încă
necolindată de fiorul primei iubiri și ne oferea Refugiu
cu decenţă inima alături de celelalte organe Nu ştiam cum este să plec din mine.
interne scăldate în sânge delicat închegându-se Din lumea aceasta simetric construită pe ape.
sub privirile noastre iar la urmă parcă venind Doar cu trei cărţi – scrise de o femeie care m-a
dintr-o ancestrală amintire creierul tresărind citit corect şi despre care credeam că ştiu totul.
30
Femeia aceea care, uneori, seara, plimbă o Raluca Neagu, Călărași
pisică în lesă şi spune că viaţa nu are niciun Mențiune
sens dacă nu prinzi în fiecare dimineaţă
”blak Friday”. a fost odată ca niciodată
O femeie pe care mama o îmbrăţişează aşa
cum mă îmbrăţişează pe mine şi în acelaşi o zi în care orele s-au lungit
timp, astfel încăt niciuna de parcă erau din gumă
să nu renunţăm mai mult de o zi la joacă. toți pomii din cișmigiu ningeau
Şi ea are voie să privească tot ne transformau în bătrâni mult prea devreme
ceea ce eu nu am voie să văd, știam că ținându-te de mână nu pot să mor
să caute printre amintirile mamei, mai ales că am dansat
să privească peste balustradă şi să facă planuri ca doi copii foarte cuminți atunci.
de viaţă. ne-am ținut în brațe până am devenit ușori
până am lăsat în urmă orașul
Trăieşte realitatea la zi. și ne-am înălțat mai sus decât Dumnezeu
Se împarte exact la toţi şi nu se risipeşte, pe întuneric am simțit ochii tăi
la fel ca lumina. cum mă radiografiau
Femeia aceasta în care mă întorc întotdeauna și nu-mi era teamă
când plec din mine. vezi tu, asta nu e poezie.
În limitele fidelităţii poezia e când mergi în tramvai

și cu fruntea lipită de geam
Cineva a lăsat fereastra deschisă. plângi până tremură copilul unei străine
Vântul a trântit geamul poezia e când fumezi pe ascuns
şi geamul s-a spart de asfalt, și îți tușește inima de dor
aşa cum se sparg norii... poezia e când toți bărbații au buzele altuia
strada s-a umplut cu apă. când telefoanele zac închise zile întregi
Port pantofi noi, albi, chinezeşti. pentru că oricum nimic nu mai contează
Şi femeia din faţa mea, poartă pantofi noi, albi, poezia e când am impresia că mă dezintegrez,
chinezeşti. că în stația de autobuz devin translucidă
Merge la două nopţi distanţă... și oamenii mă vor înțelege
Nici nu se apropie nici nu se îndepărtează. poezia e când port doar negru și-mi spun
Adi este un mort nou. că astfel dau de pomană iubirii noastre
Avea un credit la bancă, în franci elveţieni, ce nu s-a născut decât într-un vis
Se certase cu iubita, din care m-am trezit ca să mai cad puțin.
l-au găsit lângă calorifer,
cu braţele desfăcute ca nişte aripi, dezgroapă adevărul
plutea în moarte.
Mama lui poartă rochie neagră în somnul meu parfumat locuiesc ochi străini
şi îl jeleşte în oglindă. și atingeri care nu-mi aparțin
Îl jeleşte ca acum 33 de ani, când s-a născut... sunt șarpe. pielea îmi crapă și cade,
Trec din realitate în realitate. dar ei tot vin.
Las în urmă Parcul Central şi Supermarketul
Peny şi Elegan–cul şi Gara Veche şi locul „o să te salvez. o să fiu eu mâna
unde a căzut ultimul avion... care-ți apasă pieptul
şi femeia merge în faţa mea, o să vin în mintea ta cu un bisturiu.
la două nopţi distanţă. tai tot ce doare.
Pădurea Vedea ne intră în ochi, cu copacii ei sparg ușile cu intrări zidite.
înalţi, scrijeliţi ca o cruce. biciuiesc hienele și corbii și orice zboară
Se vede pe faţa noastră, curge pe obraji, verde, amintindu-ți de un balansoar
spre colţul gurii... în care te-ai da de la etajul 8 spre pământ.”
Şi femeia aceasta merge în spatele meu, așa îmi spun aceia care îmi mângâie părul
la două nopţi distanţă... și degetele lor miros a tăciuni aprinși
mă aşteaptă. dar tu
tu știi adevărul
31
sunt un far abandonat războiul acesta nu este al meu
în jur cadavrele amintirilor cu tine
au început să putrezească deși în buzunare se rotesc gloanțe de argint și
și să se scufunde. mâinile tremură
în apropierea cuțitului. războiul acesta
lobotomie nu este despre mine sau tine
este despre cum iubirea
de parcă în mine cineva a aprins o lumânare nu poate fi zidită în trup
și a lăsat-o să ardă și trupul alunecă asemenea unui pește
așa trec prin toate zilele prin petrol.
cu un miros slab de benzină nu pot să mă dezic de mine să ies în afară
mă gândesc des că nimic nu e adevărat și să privesc de sus
că oricine a făcut lumea asta toate tranșeele
a trăit prins în iluzia unui bine mușcător pielea mea prea palidă
nu are fermoare, doar inima ca un animal
vorbim despre moarte de parcă ni s-ar cuveni lovit de mașini
cineva își dorea azi să stăm într-un pat așteaptă descompunerea.
și să alunecăm brusc spre un somn atât de
adânc azi noapte m-am visat soldat
încât îngerii să se joace în părul nostru am deschis ochii când am crezut
și să ne șoptească că în apartament se aruncă grenade
gata, e gata totul. tresăream ca un epileptic
s-au dus și durerea și întristarea și ploaia cânta la fereastră
de mâine începi cu sfârșitul despre plânsul altcuiva.
te întinzi pe o câmpie lină și te transformi
în mușchi de copac Ana Urmă, Vaslui
vin la tine toți prietenii care nu-ți știu numele Mențiune
își storc ochii cu abnegație
vin la tine toți iubiții și te poartă pe brațe Sămânţa din Corint
tu în rochie de mireasă neagră după ce am clădit o casa să fie umbrită ne-am

tu ca o floare presată sub talpă zis
trofeul câștigat în luptă nedreaptă şi-am plantat pomi de jurîmpreur
cum ploaia venea când şi când
ce simplu ce onest am săpat o fântână
să îți tremure genunchii în fața metroului şi curtea s-a umplut de iarbă, copacii de roade
să te apleci pe balcon până la mijloc urma paşilor înflorea pe cărări sub lilieci
să ți se facă foame și sete și să treci peste chiar schiopătam un pic
tramvaiul flămânzilor mă așteaptă să nu strivim sărutul florilor căzute
iubirea mea: un zgomot de chei
care nu deschide nimic. păstrăm încă parfumul în micile fiole
dragostea îndelung răbdătoare
oricine mă găsește azi se lipise de sâmburi
caută cuvântul care învie se lipise de oase şi creştea
dar eu am limba umflată și mâinile moi şi creştea o dată cu noi
sunt arsă pe interior răsădisem măslinul şi rodiul
pe umerii mei cineva a stins o țigară împlinită să fie grădina ne-am spus
caută-mă într-un cimitir de mașini deseori înnoptam la izvor şi setea sporea

sau mai bine scrie-mi o sentință frumoasă de fapt rămăsese iubire picături
și lasă-mi să o semnez cu tot sângele se cereau împărţite
care mi-a mai rămas. aşa începea aşteptarea până dincolo de apusuri
ne pierdeam unul celuilalt braţele
lunecând în găvanele zării
roua cerului revărsa din amfore vechi
32
şi nevoia de vase sporea particule fine cu iz de opium
sparg sâmburii roată
noi cu inimi în palme, din muguri plini dau ochi
cu izvoare în piepturi, cu stele-n priviri cu lumina fragmente de crom
sub tâmple aripe bătând în răscruci o stea neştiută inversează aortelor vârsta
aşteptam …nevăzutul sub gratii de coastă
cum copacul aşteaptă privighetori vacarm repetat şi bătăi în perete de suflet …
printre ramuri să-i cânte numai ea ştiutoare ascultă
sau soarele tandru să-l mute
cu umbra aproape de flori cum se-nfiripă viul mai întâi în sălbatice flori
cum păsărea mamă un pui să ciocnească şi fire de iarbă
în coaja de ou vaier mut îndelung frământat
sau pământul fierbinte o ploaie în spasme desferecă porţi şi le uită deschise
să-i stingă din pulberi prin canale de taină mai smerit să privesc…
aşa aşteptam la izvor …statornici numai ea toate tace ascultă şi vede
ca şi cum am fi fost ultimii pământeni însetaţi se multiplică note şi clasicul freamăt vibrează
să primim şi să dăm celorlalti picături de casa mea jumătate pe piatră jumătate nisip
iubire mişcător de cer sprijinită
şi-nsetaţii veneau şi plecau primeşte lumina pe cei dragi
molipsiţi cu izvoare în piepturi aşteptându-i cum doar ea
cu stele-n priviri, sub tâmple aripe, tace ascultă şi vede …aşteaptă
în palme cu inimi bătând
dornici să-şi înmulţească avutul altora dăruind de-aş râvni ca bucata de cer potrivită-n
fereastră
recompun anotimpul şi muzica lui să reflecte de-a pururi seninul
amintiri îşi păstrează conturul şi albul intact nu aş şti de furtună sau fulger
de la stânga la dreapta tăceri arhivate despre om păpădie în vânt tremurând
în cartea durată de noi sunt icoane, biserici pentr-un vis
sunt lazări, ioane, marii şi ploi dătătoare de cum doar ea răbdătoare ascultă
viaţă şi vede aşteaptă…
ţesem timpului pânza prin ochiuri de clipe toate suferă, speră, toate crede
sămânţa străveche urzim conjugări optative zornăind a aramă
aşteptând o mână să scrie prologul, vei spune iubit cititor
să pună coperta şi numele noastre dar pe muntele meu
în cartea iubirii. sunt orfani de credinţă şi bătrâni în nevoi
pentru ei tremură ca o plantă în vânt dragostea
Pentru ea pentru ei ca o pasăre după gratii
jinduind zbor înalt
linişti burgheze căptuşite cu fum în pahare se supune şi rabdă
înalte aşa ca o apă prea strânsă în vaduri
cafeaua filtrată şi fapte mărunte cu sevele cum doar ea toate speră şi rabdă, nu strigă
stranii
sunt motorul cu aburi pentru încă o vară niciodată nu cade în gol …dragostea
şi fiindcă lumina e altfel
descompun molecula de verde în frunze şi flori O saga pentru tata
pot să urc în nuanţe cobor
ţin ploii isonul cu sunete stinse În câte o duminică mă ţineam după tata
pe foi să rescriu imnul vechi îmi plăcea când pleca cu mâinile în buzunare
fluierând peste dealuri
pentru ea după o postată bună de mers ajungeam
îmi place să cred la pământuri
că primesc periodic picătura de aer măsura la pas lanul de floarea soarelui
savant pregătită în maşinăriile nopţii printre pălăriile cât roatele carului
dinaintea venirii tâmplele aurii îi sporeau lumina
33
neobosit mulţumea cerului pentru căldură Înainte de apus în fugă
şi ploaie culegeam un braţ de flori pentru mama
ogorului pentru mulţimea pâinilor struguri daţi în copt sau porumb
Fericirile lui erau acoperite cu lanuri de floare, numai bun de fiert după cum era anotimpul
porumb, viţă de vie îndărăt mai priveam o dată spre ogor
aveau nume vechi ovăsărie, dotcioaia, osaga aura soarelui îi împrumuta din lumina
toate scoase din mărăcine de bunicul acelui atunci
şi străstrăbunicul
cărate cu firul şi vânturate acum pe sub pleoape nesupus înfloreşte
prin hambarele neamului frumuseţea acelui pogon de lumină
rămas de la tata!
Tata era un şaman al ogoarelor
invoca ploaia şi ploaia venea Metamorfoze
din mers stârpea buruienile, alunga întunericul
avea degetele înstelate cu roţile carului mare, ademenit cu flori stă cerul ca un clopot
steaua polară, cloşa cu puii de aur iar norii vii şiraguri îmbrăţişează zarea
în poveştile lui înnoptam fie iarnă sau vară asemănări îmi caut pe vârfuri calc încercul
împreună am prins câteva ploi până un fir de iarbă descuie larg câmpia
urmăream norii cum se mută de pe un pogon
pe altul cărări împânzite de greieri aşteaptă
perdeaua de apă ne curprindea repezită cu macii pe margini
venele negre ale pământului se umflau … roşul lor se împlântă în ochi
la fel şi apele sufletului adânc în meninge şi sânge aceleaşi culori
purpuriu adn-ul musteşte de seve
De două ori pe an aducea cinstire vinului vegetală devine şi grupa de sânge
după ce scârţâia teascul şi fierbea cazanul între regnuri euglene când verzi când albastre
printre ulcele cântau dealurile extrag rădăcina din suflet meu
şi vara sfârâia în aburi de ţuică şi fum
noi cu buzunarele pline cu nuci îl urmam ştiu codul magiilor albe
uneori scotoceam prin sertare după crucea aproape de ora când maci vesperal se deschid
sfântului gheorghe şi steaua româniei dilat orizontul şi-n plasa vederii cad fluturi
le treceam dintr-o mână într-alta îmi scutur din gene sămânţa uimirii
ni le puneam în piept şi la loc în sertare travestite în verde cu umbre prelungi
lăcuste avide
Când soarele bătea spre amiază mă sorb printre gratii de coaste
ne opream la fântână şi timpul se scurge
copacii bătrâni cu crengi noduroase ca într-un tablou de Dali
ca nişte aripi o umbreau
tata scotea apa îşi făcea semnul crucii solemn tuneluri uitate deschise împroaşcă
şi sorbea din răcoarea albastră prin fante culori
în căuşul ciuturii atomi genovezi se întrec spre lumină
tremurul apei oglindea înaltul când luna zvântată
privirile lui fără hotare în ochiuri de rouă pe frunze
îmbrăţişau pământul sălbatic şi flori se-mpreună cu zorii
ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva în piept primitive culori fac loc ispitelor
de dincolo de zari să împartă din pâinea cu aripi efemere
şi sarea inimii elementar un freamăt cu prelungiri de iarbă
cinci degete dau câte-o filă verii
Se auzeau doar păsări prin iarbă poveşti nemuritoare prinse în chihlimbarul
în amiaza acelui acum clipei
fâşâitul straniu al vreunui şarpe când alţi culegători mă vor găsi în muguri,
sau ţârâitul de sticlă al greierilor în rana de sub unghii
amestecate cu duhul stăpân peste lanuri un fluture albastru va strămuta în floare
fără să ştiu toate creşteau în fiinţă tainic un altfel de polen
şi bogat un copil lângă tatăl
34
din piept vor zornăi verigi sporind în lanţul ci cel ruginit de-atâta stat pe masă
trofic aromele lavandei m-am trezit asudat amintindu-mi
isop cât este câmpul iar eu un spor că și zidurile au urechi
trezit din somn privi-voi înspre cer și poate îndrăznisem să strig în gând
prin roua unui frag ce soartă Doamne, ce soartă!
am dreptul eu să tulbur universul ?!!!
E doar o criză de conștiință îmi spun
Mihaela Aionesei, Târgu Secuiesc cad mă ridic și-mi văd mai departe de drum
Mențiune după treizeci de ani orașul e la fel ca atunci
doar spre înserat pare că ar fi un pom îmbrăcat
Criză de conștiință în staniol
reclame la bănci
Îmi amintesc zilele când stăteam la coadă reclame la împrumuturi
alături de alți copii somnoroși reclame la excursii
pentru un sfert de pâine - țigări băuturi mezeluri și carne
rația unei familii pe o zi carne de cumpărat
la cana de lapte am renunțat carne de vândut
de multe ori pe urmele lor o haită de umbre
pentru că-mi era greu să mă trezesc și nicăieri un loc unde să rămânem oameni,
cu noaptea în cap să stau la rând Doamne!
și așa
și untul a fost de multe ori o poveste La o cină de taină
pe care alunecau ca pe gheață și balaurii
și feți frumoșii Mi se spune tot mai des
demult nu-i mai credeam a fi eroi printre eroi că nu văd cu ochi buni lumea
și doar puiul de avicola părea să fie încercarea că prea adun tristeți și tămâiez dureri cu
cea mai grea de-al prinde lacrima
când se dădea pe sub tejghea am stat pe inimă o vreme
ah și cum aș fi gustat cafeaua care-mi crăpa și am lăsat gândurile să bată
simțurile în două la poartă închisă doar vântul
de bine ce mirosea evident și niciun trup împovărat de emoții
tot pe sub tejghea! mi-am scos sufletul
și l-am îndesat în buzunarul de la pantaloni
Îmi amintesc într-o zi am dat o fugă sunt puțin cam strâmți
la a-l-i-m-e-n-t-a-r-a de aceea simt deseori că mă sufoc
mai pe la prânz și toate vitrinele erau goale mi-am pus lentile de contact
goale de suflet de lacrimi de jale să văd seninul prin ochii celorlalți
cu foamea în spinare aceiași viermi colcăiau din pământ până la cer
am luat câțiva pești aceleași lăcuste devorau morminte
pe vremea aceea însemnau sărăcie aceleași năluci se zvârcoleau
și-i dădeau bonus dacă mai cumpărai nu știu ca niște muguri arși
ce tăcerile crescute în oameni orbecăiau
și nu știu cum mâncam de multe ori lovindu-se aprindeau pietrele
și-mi treceam de pe un picior pe altul amarul același sânge striga peste tot
mai spre seară câțiva copoi îmi ieșiseră în cale îndurare îndurare
cerându-mi să mă legitimez pământul fumega precum o lumânare
de frică mă simțeam căzută de pe altă planetă cineva îmbulzea rugăciuni într-o biserică
abia împlinisem paisprezece ani altcineva înălța un steag alb pe turlă
și primisem cea mai mare grijă la fiecare copac un înger îngenuncheat
căutam cu disperare buletinul prin buzunare la fiecare suspin un copil urecheat nevinovat
inima-mi bătea tare atât de tare soarta se împarte în milioane de răspântii
aveam sentimentul că-s la un pas de fiecare drum un câine cu alt lătrat
dezintegrare nelegiuirile sporesc precum un furnicar
norocul meu că mi-a sunat ceasul îl simt pe piele și nu pot spune ce nu văd
nu ceasul morții
35
când păsări mii duc de două mii de ani un De câte ori nu ne-am trezit în colții ei
giulgiu negru în spate cu lecția pe buze tremurând fără un semn de
spaima se lipește ca o meduză de mine - îndurare
minele meu adâncit în fântână la ruga plină de ardoare fără niciun răspuns…
îmbătrânește așteptând De aceea spun:
să schimbe cineva lumea într-o metaforă... Să treci prin viață vigilent
ca pe o autostradă al cărui unic sens
Împrăștie-te în Dumnezeu! nu este respectat decât de gărgăunii rătăciți
întâmplător
M-am împrăștiat printre oameni căci ceilalți sunt doar traficanți
cu încrederea păsării de sentimente din zid în zid
care își risipește zborul pe cerul senin, din noapte în noapte spre zări deșarte
ce glumă bună să cred… de unde zălud te aduni ciob cu ciob
când am fost de-atâtea ori de represalii din sângele care strigă încă viu:
făcută bucăți -Scufundă-te în tine! Iubește! Iartă,
și aruncată pe câmpuri corbilor. fă-te ghem de alge și-apoi înalță-te de mii de
ori
Din propria nerozie îmi coace acum un până vei simți cum respiră din ciotul proaspăt
mărăcin la tâmplă retezat…
și n-am decât să îndur zvârcolirea șarpelui Dumnezeu.
în carnea afânată de venin,
Ah, câtă trudă să mă îndur Am știut...
și cât amar să pot a fi…
Am știut chiar de atunci
A fi însemnă mai mult decât un piept dezgolit de când cerul sub copitele lui m-a rostogolit
și tălpi goale țopăind prin lume în timp ce alții că în lume nu se umblă cu tălpile goale
umblă căptușiți în armuri. urmele lăsate ar ademeni în grabă haite de
A fi…ce stare hâdă fără mască! câini
Mai bine stai cu bocancii pregătiți și-ar aștepta sfâșiate lângă o cruce
pentru orice străin îți iese în cale, să se întâmple nu știu ce minuni
mai bine să ai o inimă încălțată în opinci, dar minunile sunt pentru cei creduli
să întâmpini zâmbetele sub care și eu nu-s, Doamne, nu-s!
ascunse stau la pândă viclene șenile de tanc.
Doar teama din umbra unei rugăciuni
A fi nu-i o poveste de adormit copii cu Feți îmi dă uneori târcoale ca o vulpe
Frumoși și Ilene Cosânzene și-atunci devin argintie precum înțelepciunea
prin ea trec lei și zmei, îmi deschid sufletul larg cât să mă cutreiere
haite de lupi și hiene râioase de la un capăt la altul o planetă de oameni
și poate o dată la o mie de javre și-s bun, bun de pus în tun...
se mai întâmplă o minune
numită Om... Numai bun de îngropat de viu
Omul acela lăsat de Dumnezeu ca fiind - sub maldărul de pași încrâncenați
„ ființă socială înzestrată cu rațiune și cu în saldale cu toc cui și bocanci
vorbire articulată, ai tăi, ai lui, ai orișicui
capabilă să-și confecționeze unelte de muncă, dar chiar așa, Doamne,
cu ajutorul cărora poate transforma realitatea chiar așa, de ce mă lași al nimănui?
în care trăiește”-
stă scris în dex negru pe alb,domnilor, da, De ce și până când
da… să tac, să îndur nădușeala
dintr-o oaie îmbrăcată în blană de lup?
Mulți știu și mai mulți citesc
puțini înțeleg însă că unealta de muncă Mai bine mă duc...
nu este semenul pe-a cărei carne scrijelesc Într-o turmă de lupi pot și singur
și deseori ca-n piatră lovesc barbarii să m-arunc.
cu neputința lor.
36
Iulia Baciu, Alba Iulia al tău oropsit Harishima
Mențiune
nu ştii de ce îi spui, totuşi, „iubire”
Pe malul acesta cineva a așezat lumânări acestui templu japonez
pe care îl clădeşti, Hanayome
frumos mai curge râul din hârtie de orez
peste trupul meu, Doamne când îţi iese, cu adevărat, acest dificil origami
sunt chiar huma peste care Tu ai așezat pesemne o floare de tei care cade
pietricele ţi-a şoptit
trupul și sufletul meu curățatu-s-au, unde
îmbrăcatu-s-a-au nu e, cu adevărat, Harishima
în alb ci în culoarea lămâiului el încă vorbeşte vrute şi nevrute cu îngerii
eu te aștept aici, Doamne ştii
te aștept aici lămpaşele roşii au ajuns cu bine în vale
învelită sub pătura aceasta de apă lumina a ajuns cu bine în vale
grea e Hanayome
ușoară e
nu știu de ce
odihna mea nu are nici spaimă/ nici euforie susură apa
să fie frumoasă Hanayome
e o liniște întinsă peste care Tu ai așezat pentru iubitul tău, Harishima?
pietricele
e un pled de apă curată fără pește firul ăsta de apă curată
e o pasăre albastră foarte oglindindu-ţi degetele tale, Harishima,
mică/temătoare/zburlită în timp ce-ocroteşti…
care se zbate să nu zboare prea repede.
nu pot să spun
Cântecul tău, Harishima cum îmi cânta deunăzi Harishima
să tac
hei tu nu știi cum se joacă Harishima cu ca şi când voi nu v-aţi fi rătăcit niciodată
mâinile cele două ale căci
infinitului care cade pe cer
cum le spală de tină cum le înverzeşte se trezeşte femeia
în mâinile sale cu chipul ei moale rotund
cum se gândeşte la
tine şi galben, galben de
Hanayome ură.
de ce oare bate
clopotul ăsta alb de deasupra? Poem de Sântă Mărie Mare
da
e doar un clopot de stârnit flori de piersic… Priviți!
Dumnezeu se așază cu coatele
părul lung prins la spate/ sandalele cu care pe coliba de paie; este frig, domnilor, și
păşeşte pe nisipul fierbinte nu știu de ce nu pot, acum, să vorbesc…
haina lui albă Deși vara se încălzește, încă, direct din
şi surcelele acelea…
mărul care dă
să se rupă Lasă, efemeridele se bucură pe frunzele raiului
alături pentru încă o mie de ani.
nu spune nimic/el intră în templu
mâinile lui frumoase căuş ca şi când ar Să nu plângi, Matilda, pentru fluturele tău
închipui astfel un înger purpuriu; un țăran își șterge sudoarea; rupe
ca şi când ar ocroti, cu adevărat, un pâinea la mijloc; mulțumește, sfios… Să nu
înger în plângi, Matilda! Țăranul tău seamănă fluturi.
palme
37
Este Sântă Mărie, așa se închină oasele celui unde ești tu…
care trudește. te rog nu te uita spre mine când plâng…
Aș fi vrut să îți spun ceva esențial. Despre Pânzele albe, mereu albe
colibă, despre Dumnezeu, cu vântul purtându-ți înainte gleznele tale/
despre fluture… inima ta prea sfioasă, de brumă
Dar mi-e frig în Sântă Mărie și
biserica aceea de lemn este ferecată cu lacătul. Acum îți spun însă, cu cuțitul acesta bont
așezat acum lângă mine
Dormi, Matilda! Visează-mă! Și pe fruntea ta încă pocnește lemnul catargului,
îți jur încă mai țin, cumva/ca o pară de carne/ca o
se vor așeza îngerii; miroase a mir, așadar în literă chinezească
curând se va face și dimineață. de tine neînțeleasă,
prima tresărire a inimii
Cântecul Liliei către Liel undeva
foarte aproape de mine
Tu știi nu te supăra
nu am mai cântat niciodată așa… dar
da, și eu aud flutureii când se prind de gleznele încă/îi șterg, ca prin vis, ochii verzi/cu batista
îngerilor tu, zăpado, mireasmă bărbătească
și eu ascult cum danseaz-o a florilor,
luminiță să tăcem, să dormim, puțin, până mâine...
în aer
mă simt atât de sfioasă acum/te rog nu mă mai Alice Bancu, București

ține cu totul Mențiune
captivă
e prea multa blândețe/ca un fel de zăpadă Transmutări
fulguindu-se pe
crizantemele palide ale acestui septembrie Din chihlimbar și ametist-
Suflet de suprarealist.
Nu mă vezi că adorm
că pe genele-mi negre visează zăpada Din ochi de tigru și citrin-
că/din cauza ta/mâinile mele nu au fost Iubirile ce nu mai vin.
niciodată prea/pumn
eu știu/numele tău începe cu o rădăcină/apoi, Din piatra soarelui și-a lunii-
începutule, Nisipuri împletite-n funii.
ești Adonis/și mai mult/ești pământul reavăn
pe care se odihnesc florile de cireș Din diamant și din opal-
primăvara/of Iubirile care dispar.
nici nu știu cu adevărat cine ești tu
Din perlă neagră și safir-
Dacă ai căuta o mireasă, cândva, Înger cu aripi de porfir.
poate că aș veni
cu tine departe, departe, trecându-te, Din malachit și din rubin-
petrecându-te Sânge căzut pe flori de crin
dacă aș mai avea atunci, eu sper, gene negre
vezi tu, și corăbiile-s spoite cu-întuneric, Iar din jad vechi și din smarald-
uneori... Lacrimi pe-al rochiei negru fald.
prea albă de-aș fi fost cumva,
m-aș fi ținut atunci departe Din carneol, quartz și cristal-
de cuvântul/ de apropierea aceasta Iubiri pierdute în zadar.
care se unduiește acum, Liel al mălinilor
ca să te ajungă Din vii granate și topaz-
acolo departe Razboinicul cel mai viteaz
38
Și din frumoasele agate- Lacom inspir ca sedativ eteric
Iubiri trecute, ori deșarte. Aerosoli din fragmentate vise
Din praf de pietre prețioase- Și-mi amintesc de tine, dragul meu,

Suflete-n Purgatoriu arse. Mergând prin ploaia negru-aurie
Care cădea cu bob mărunt și greu
Din inimile noastre două- Pe pleoape adormite pe vecie.
Alchimii pentru-o lume nouă.
Iar din iubire și din boală- Sub plapuma din pene și tafta,
Tu, eu, piatra filosofală. Găsesc iluzii pentru alte vieți-
În profunzimea nopții voi plonja
Cronică Ca să m-ascund de triste dimineți
Și-am să rămân așa, în somn indus,
„Pereții cetății au muguri” Până când, amintindu-și, vindecarea,
Mi-ai spus, surâzând ostenit- Din coma gri în care m-a condus
Și câte nostalgice-amurguri Mă va trezi și-mi va reda culoarea.
De-atunci împreună-am privit?
Trecut-au și oameni, și ere Până atunci, doar tu, iubitul meu,
Dar noi de la val n-am plecat. Vorbește-mi despre ploaia aurie
Castelul, crescând în putere, Pe care-ai invocat-o tot mereu
De timpuri ne-a tot apărat. Ca să te vindece de insomnie.
Ev Mediu-ndelung și ascetic Pedeapsa

Trăit-am, iar peste cetate
Apus violet și profetic Mi-au mișcat șerpi și salamandre
Vesti într-o zi libertate. Din toate visurile tandre
În care-ți întindeam zâmbind
Renaștere plină de vise, Un braț cu filigran de-argint
Cu aur, culoare, avânt,
Citit-am în litere scrise Lucind pe stângul inelar
De soarele roșu-apunând Ca un reproș plin de amar,
Ori ca un lanț fără de zale
Și vremuri adânc preschimbate Din care nu-mi găsesc scăpare.
Zburau peste noi când valsam
Pe-acorduri venind din cetate Și-n loc s-atingi o piele albă,
Spre-apusul de-un putred ciclam. Ai sărutat răni prinse-n salbă
De boabe stacojii și verzi
Prefaceri, războaie, mașini, În care sensul să îți pierzi.
Palat părăsit și uitat, Te-am prevenit că tot veninul,
Amurguri de sânge pe crini Din care-mi vărs mereu preaplinul,
Și valul, vrăjmaș zdruncinat... Te va ajunge și pe tine,
Credeai, dragul meu, vreodată Prinzându-te din bolți senine
Că Edenul circumvalat
Magia-și va pierde, furată Și aruncându-ți zborul pur
De clipa ce-n loc n-a mai stat? Într-un abis în care-ți fur
Și inimă, și drum, și țel-
Castelul de piatră se stinge Ca să nu poți fugi defel.
În tot mai iernatice-amurguri...
Dar moartea nicicum nu va-nvinge: Iar mâna arsă ce ți-am dat,
Ne vom regăsi printre muguri. În visul meu, spre sărutat,
S-a umplut de mușcate urme
Convalescență Din colții viperei nebune
Îmi picură pe piele întuneric, A cărei coadă-ncolăcită

Cicatrizând multiple plăgi deschise; E verigheta mea coclită
39
De la atâta descuamat în minijupă şi cizme de gumă
Al solzilor maron-perlat.
s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni
Și pielea ta e acum plină printre coloanele de lumânări
De-absurda pronie divină cu coastele aripi, cu mirosul de hoit
Care-nfierează, drept pedeapsă, ca nicicând ei străbat zarea de-a lungul
Iubiri necaste, ca a noastră. şi de-a latul
Au mușcat șerpi și salamandre peste dropiile arse peste scrumul ca roua
Din ale viselor meandre mi-e atât de departe
Prin care rătăcim acum, încât mă sufoc
Damnați, dar pe același drum. ninge cu scrum
în livezi şi noi cumva mai spre seară
ne cărăm spitalele şi morţii
Ioan Petre Crețu, Slobozia şi toată câmpia
Mențiune în spate
până la marginea oraşului nuntit cu alai
Metamorfoze
– cum îngropăm lumina sub pietre
cum se desprinde ochiul de pe luciul apei să nu ne mai doară gândul.
negustorul de săbii cu tâmpla crestată
apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua pe mirişti se aude un fâlfâit
pe furiş sub norul de fum şi-o frunză de laur de oglinzi înnegrite de fum
cineva tot desenează o dungă verde pe hol cad cucii trăsniţi şi ţipetele lor
şi noi alunecăm de-a lungul ei se înfig în ferestre în oase de timp
murmurând cuvinte ciudate bătrânii satului neputincioşi
şi nici nu ştiu cum adunaţi în cerc în livada de duzi
deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng bat din picior şi în toaca de lemn
un cui mustind a rugină în noapte ei invocă ploaia ori moartea
o trompetă beată şi un zgomot de paşi nici nu se mai ştie a ce
în fereastra vecinului se dă Lost Highway din vechiul curcubeu cad culorile
şi amintirile din ea se scurg până una câte una până la piele
sub caloriferul de fontă hoţii de ploaie sparg lacătele nopţii şi fură
lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie tot întunericul ce-a mai rămas în lume
din tablă cutată în sufletele noastre un înger scurge ceară
ne prindem de carne cu spaimă, zuruind într-o pecete, sigiliul vieţii fără de moarte
până se face iar şi iar
dimineaţă rana din pleoapă cuprinsă de febră,
după care coborâm şi colorăm cerul cu în mine mai creşte lumină, să ştii!
albastru
Secvenţă
Seceta a ucis toată câmpia din mine
cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii
e atâta căldură furioasă lăţită peste tot în paturi de fier la perete
cumva soarele s-a prelins pe lângă bolta la etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor
subţire salteaua-i subţire şi noi
umbrele orbilor se lipesc de asfaltul topit ne facem tot una cu fierul
ies aburi în zare ca nişte duhuri rele
oraşul a înnebunit curge năluci mov sprijinind o ţeavă de calorifer
ca o lavă fierbinte în câmpie fac filozofie la o ţigară pe balcon
peste brazde, peste ştiuleţii arzând câţiva bolnavi recită versuri de Nichita
şi macii împietriţi strânşi într-un colţ
ţăranii jertfesc zarea în lanul ars de porumb iar marea-i zbârlită şi afară a nins ruginiu
iese paparuda în miez de taină să ude arşiţa frunze de aramă strivite
din cuci - cocori de argint străpung zarea pufoasă
şi cântă ca o târfă cu umerii de spumă /
40
mă ascund după pietre şi tac le hrănesc cu suferinţă până cresc mari
când li se împlineşte sorocul
cei de la salonul trei vin iconarii să le cumpere
se preling pe lângă perete pe hol în şir indian iar eu le lipesc timbre ştampilate pe frunte
cei de la doi desenează curcubeie cu creta
din când în când mai trece e luni
câte o asistentă blondă ziua când Dumnezeu
bâzâind în zbor ori levitând şi sfântul Petru joacă barbut
pe deasupra paturilor îmi şopteşte conspirativ îngerul
iar pe pereţii reci e tot o fojgăială de pe umărul meu stâng
de gândaci vioi
ori de bolnavi şchiopi şi îngrijitoare cu mopul - smulg toate icoanele încolţite în mine
şi fac un foc înalt pâna la cer
- s-a înserat deja
noi cei din salonul unu stăm tot aliniaţi Dumnezeu ne-a chemat la el
şi spânzuraţi de perfuzii într-o după-amiază vară
în paturi de fier la perete ne-a dat câte un poem să-l scriem
pe suflet cu un crin
poemul de luni după care puteam chiar
să şi murim aşa uitaţi în ţinuturi barbare
cineva îmi spunea că păpădiile au prostul sau ascunşi între două femei şi o sticlă cu gin
obicei de a încărunţi din plictiseală e drept că cel mai greu
se dăltuiau versurile clasice
- ridică-te Lazăre tu eşti Dumnezeu se încăpăţânau mai tot timpul
şi biserică ia-ţi patul şi te du la nemurire literă cu literă
şi s-a dus nici el nu ştie unde şi noi ne pierdeam răbdarea ori căutam rime
s-a trezit deodată aşa în pustiu sublime în vinul prost
c-un pat în spinare mai rătăceam şi printre alte poeme
şi cu o mare durere în suflet în tribunale sticloase cu ciclopi jumătate
de abia se obişnuise cu moartea himere jumătate şchiopi
mai schimba şi el o vorbă fratele meu geamăn s-a sinucis
cu Dumnezeu sau cu alte persoane cu o frunză în somn
interesate de nimicuri i s-a părut o crimă să atingă
un poem cu un suflet de om
în lumea mea mofluz nu am plâns deloc despărţirea
fac vaporaşe din hârtie cu două etaje pe atunci lacrimile mele erau nepreţuite
şi ele plutesc aşa boţite şi nepăsătoare iar despre moarte mi se vorbea numai de bine
prin sângele meu îngroşat când toţi am terminat de scris poemul
până când îmbibate deja se vor lăsa până la ultimul vers
încet încet la fund sufletele noastre pline de versuri şiroind
şi se vor lipi de vene deveniseră inutile
nu ştiu cum de s-a nimerit

să locuiesc mereu la ultimul etaj Adi Filimon, Roșu, Ilfov
poate nevoia mea de cer poate nevoia mea de Mențiune
aer
îmi bălăngăneam picioarele deasupra oraşului Ioaneș cel bun
cocoţat pe pervazul ferestrei înainte să sar
și azi ai aceeași voce ușor gâlgâită
cumva acolo sus se'ntamplă ceva fabulos ca un cincizeci de vodcă în zile de post.
momentul acela de linişte mi-e drag zâmbetul cocoțat pe un rid din
de dinaintea creaţiei poate dreapta gurii - ai toți dinții; ar trebui să râzi
mai des,
- în mine încolţesc sacre icoane dar fericirile se duc pe rând la culcare.
le ud cu lacrimi am auzit că vrei un strop de noroc.
41
și acum unii au prea mult, alții deloc. sau dacă poate să-mi spună cineva cine sunt
așa, ca tine. eu, căci nu mai știu cine sunt.
din ce lume ai venit, Ioaneșe, tată, și-n ce parte de când mi-a crescut din nou piciorul stâng am
mergi ca un uriaș ce crește mereu și nu știe?! două rânduri de piei: una-i a mea
încerci să fii ca mine, ca ăla sau ăla, te și cealaltă e furată.
cocoșezi ca să ajungi la ochii mei, unde Ainè își usca pielea pe sârmă - era dezbrăcată,
lacrima din ochiul stâng se unește cu lacrima era transparentă și dormea în zăpadă.
ochiului drept, cam pe unde e mila.
fac un legământ de credință: să nu mă rătăcesc
de tine, uriașule, cu zâmbetul agățat între două Monica Gelețu, Aix en Provence, Franța
fante din piele ca un hamac ros de vânt. Mențiune
metastaze interstații. perle de apă
nu e timpul tău să te saturi de viață. statutul poetului se schimbă de la o zi la alta.

mai ai încă locușoare goale. romantismul e desuet ca un ciorap cu
înghite viață câtă poți, portjartier
mestecă bine să nu te sufoci. prins cu scotch. visăm reforme –
știi cum e cu viața asta, prietene? suntem revoluționari până în hematii,
oricâtă ai mânca, nu te saturi. leucocite și plachete sangvine.
mestecă bine; mai ai destul loc să-l umpli cu cuvintele invalide au nevoie de dialize.
ea. poetul coboară pe pământ speriat,
cu rărunchii spălați de iluzii intergalactice.
insomnia din somn mersul pe ape poate părea dificil –
imaterială plutire, aproape o ficțiune.
mâine dimineață fac un transplant de suflet. sentimente ancestrale se succed cu
cel de acum s-a uzat ca un balon meteo repeziciune.
uitat peste Parâng. între temeri și extaz doze de inconștiență
ca întotdeauna, la transplantul de suflet, sunt necesare.
căci nu e prima dată când îl fac, fiecare secundă scrie în cartea vieții acolade
mă aleg cu un fel de insomnie în somn. lacrimale.
și e foarte chinuitor. vă spun! paradoxal, e mai mult zbor decât orice altceva,
mai chinuitor decât setea după o lipie mersul pe ape se învață scriind,
de sf. Andrei. (orice pas își are fluctuațiile lui)
insomnia asta din somn îmi solicită conștiința, în martie bărcile caută grăbite
și mă întreb ce-am făcut cu sufletul meu, insula fericirii...
de ce nu l-am îmbrățișat cât încă era copil...
și nu am răspunsuri la nimic. când tac, cuvintele o iau la goană
totuși, ca să nu sufere la nesfârșit, mă trezesc ca o herghelie de cai sălbatici.
și mă-mbrac în cămașa de cânepă a tatălui, se desfac în litere ce se caută stinghere
care a fost și a fraților și a taților lor precum omul și sinele dincolo de oglindă –
și a tuturor ciudată metamorfoză în apele vârstelor
celor știuți și neștiuți. niciodată identică, pe când sufletul
(aripa unui zeu atotputernic)
50/50 ramâne imuabil peste timp.
mi-aș fi spus de o mie de ori că întâmplarea de 13,30... mănânc crusta poeziei

azi e o regulă nescrisă dar, când ți se întâmplă pâinii de secară.
prima dată să prinzi licurici iarna, te întrebi ploaia și-a lipit fruntea de pervazul ferestrei,
dacă mai trăiești sau dacă ești un înger pletele-i lungi mătură asfaltul.
căutător un copil aleargă fericit –
de minuni. poartă larva unei poezii
și, cum stam întinsă pe spate, în puful aripilor, în buzunarul roșu din piept.
mă gândeam cum să-i zic lui Dumnezeu altfel cu siguranță nu voi pava
decât Dumnezeu sau dacă o fi tânăr sau bătrân întotdeauna strada cu poeme
42
în încercarea de a-ți suscita atenția. și te trezești tot în fața tablet-ului vieții
ar fi banal precum un sonet demodat la distanță de un singur click de pragul de sus
într-un spectacol cabotin răscolind prezentul cu degete nerăbdătoare
navigând printre reminiscențele ca un copil nenăscut
unei civilizații dispărute prematur. ce cu uimire își așteaptă primul strigăt.
voi călători intergalactic
prin sfera cunoașterii, circus. earthquake
codul de acces o fi rămas neschimbat,
mă voi naște din nou precum nicodim atâtea știri ne iau cu asalt.
lăsând în derivă învelișul angoasat al zilnic alte catastrofe iau locul terorilor.
sufletului. ești în iad sau pe pământul acesta
mă voi autodisciplina devenit un campo santo?
transpunând în cântec redută după redută
nebunia fabuloasă a depășirii limitelor. ne adâncim în clisa propriei frici
toate acestea organisme pluricelulare supuse probei
pentru că încă mai aud, timpului
chiar și-n surdină, călcând în picioare florile virtuții.
vocea atotputernică quo vadis? închidem ochi de paiață fragilă
de la celălalt capăt al firului. sluțită de corzile oarbe ce ne mânuiesc –
uneori scriu lucruri puerile, triști arlechini resemnați
apoi schimb. scuturați până la amorțire în palma destinului.
ideile îmi vin simple inițial
sau fără rost, viața își vede de monotonia sa impecabilă.
apoi construiesc, aceeași rutină ne despletește părul,
schimb totul. ne scăldăm în apele acelorași stări
alteori scriu în cascadă doar decorul se mai schimbă pe alocuri.
bine de la început, astăzi pe Cours Mirabeau
curg fără oprire. înaintea unei curse de ciclism
am făcu pauză după două cămăși... se vindeau articole sportive,
cu puțin timp în urmă fusese carnaval,
un click distanță în Nepal nu mai prididesc replicile,
peste 6000 de morți până în prezent –
deseori la depărtare de un click pământul tremură din toate încheieturile,
pasul scontat ți se refuză cu încăpățânare copii și bătrâni fără acoperiș,
ca și cum o clisă nevăzută te-ar învălui în ochii le sunt cartea de vizită,
păienjenișul morții își plâng viii,
unei lumi impotente – deunăzi ne-a lasat Ben E. King,
imagini refulate ale eșecurilor avute ori cel ce dinaintea nașterii mele
viitoare înalța zmeie de hârtie cu iscriptia
se plămădesc în tine mai presus de orișice “stand by me... when the night has come.”
voință,
precum casele suspendate ale copilăriei copacii înmuguresc. porți în piept inima –
într-un arbore cu rădăcini adânci. mărțișor sfărâmat. un atriu și un ventricul
mansarda planifică, tu nu ești decât însângerate
sclavul proiecțiilor ce-ți alunecă pe tâmple (scrisesem vehicul din neatenție.)
excesiv, fraudulos, meschin abbiamo fatto un cambio, ti ricordi?
încorsetându-te în chinga neputinței. operația pe cord deschis e ca o poezie,
cauți o cale de ieșire din labirintul transgresiv ceva nesofistificat. inima este singurul organ
singur cu propria-ți umbră care aruncat pe caldarâm nu doare – îmi spun,
nedezlipită ca retina de ochi, ca osul de carne în timp ce umplu cu sânge pagini imaculate.
ori ca sigiliul unui plic neajuns la destinatar.
neuronii își văd de sinapsele lor vid. corida
într-un decor înțesat cu amintiri dintr-un future
intangibil muritorilor de rând, ai plecat de mult timp –
pe care providența ți l-a rezervat cu stoicism. dovada orbitele reci ca două cuiburi goale
43
pavate de piatra singuratății. un câmp de fire negre şi lăţoase
te-ai mutat în scheletul fragil al ne-cuvintelor ale puloverului tău uitat.
deșirate în ne-litere austere, sărutului tău tranşat de aurora boreală
șuierătoare la fereastra dinspre răsărit. îi întind buzele şi îi suflu acea şoaptă
o plecare este aidoma unei morți ce l-ar putea sufoca.
lasă în urmă veșteji trandafiri întregului tău corp ce şi-a lăsat
în trupul unui puzzle sonor o amprentă ce nu poate fi ştearsă
suspendat de suflet într-un singur fir… de pe oglinda minţii mele
îi şiroieşte în mici unde
de la un timp de sub unghii îmi dă năvală căldura mea corporală
o stranie lumină alb-gălbuie împachetată în fum greţos şi bucăţi de nori.
cine sunt? – mă întreb contrariat. prezenţei tale nesperate,
am uitat să scutur colbul rochiei albe fantomei ce se bălăceşte în parfumul tău
așezate maiestuos pe coarnele cerbului îi arunc ochii, pielea, inima
în ziua de demult rămasă pe tablițele inimii cauterizate doar de visul tău
cu slove de aur și de platină. de imaginea ta spartă
cine sunt? – răsună imperturbabila întrebare parfumul tău inodor
în prăvăliri de cuvinte ușoare cuvintele tale negândite
ca lumina la zenit... realitatea ta ireală
existenţa ta inexistentă.
în lipsa ta
aerul se divide neștiut la doi, cerul
câteodată dă rest.
îl arunc pe străzi ca la o înmormântare. nu mai înghiţi soarele
hainele devin dintr-o dată strâmte, van gogh a murit demult.
pielea crapă pe la încheieturi
întinsă între o margine a cerului și cealaltă. voiai să muşti din luna de caşcaval
mi-e puțin mai frig decât de obicei – şi să te ascunzi pe asteroizi
se îngustează sângele, ca să uiţi.
fenomen generat de constricție.
lumea-mi devine mai mică, tot mai mică feţele noastre pe un tablou
până când nu mai există durere, înnegrite de fumul de eşapament
nici conștiință de sine ci vidul scăldate în neonul maşinii
în măreția nimicniciei lui ştiai că pluteam peste oraş?
cu solitudinea, monotonia copacii ne erau picioroange
si pașii prin angoasele unui timp iar câinii ne lătrau.
identic, repetabil, mecanic
în care viața e o arenă nu voiai să fii o constelaţie?
cu măști impasibile ce ascund spectatorii, scara era la colţul străzii
chipuri stranii – şi bocancii legaţi de cablul de electricitate.
păduchi cu peruci de astrahan tropăind treaptă cu treaptă
victorios ştiai să zbori.
către moartea perpetuă,
ultima filă a unui mâine îndepărtat, atingerea mea era vântul
începutul adevăratei deveniri, şi frunzele erau îngheţate.
ole! alunecai pe derdeluşul înstelat
şi aţipeai pe asfaltul ud
vântul nu exista.
Alex Ionașcu, Buzău
Mențiune ochiul tău putea fi o cometă?
încă te visez sub lumină rozalie.
absenţă noaptea e o cuşcă
ziua e pustie
mâinii invizibile ascunse undeva sub lună şi tortura e cerul tău
îi trimit o atingere trecătoare pe care l-ai lăsat ca amintire.
44
mi-ai furat oraşul lăsând urmele paşilor tăi
arşi pe piele
mi-ai furat oraşul. şi amprentele duplicate
ai păşit pe trotuare pe ploapele sigilate
lăsând cratere diforme în urma ta
ai inspirat aerul oraşului meu dar eşti aici
aerul cu aromă de benzen nici nu îndrăzneşti să pleci.
ai expirat petale de magnolie
petalii sângerii
petale acadea. Valentin Irimia, Tomșani, Prahova
te-ai cocoţat pe felinare Mențiune
mi-ai spus că vrei să ajungi
dincolo de atmosferă Doar mama
mi-ai spus că nu vrei să cobori.
ai rupt frunze din copaci ochii morţilor s-au întors
ai smuls iarba din pământ pânda lor s-a transformat
ai fărâmiţat florile oraşului meu. în dangăte desperecheate
ai şters luna uscăciunea lor
cu o clipire spintecă ordinea culorilor
ai uitat s-o desenezi înapoi.
groparii nu mai împart odihnă
nopţile sunt ceţoase acum mi-am vândut degetele
te văd numai prin geamuri sparte mi-am vândut saliva
îţi simt doar pielea ca să pot scrie acest poem
încătuşată de a mea am lăsat să-l citească mai întâi animalele
şi atingerea acelui sărut
buzele despieliţate, oraşul este o cuşcă o groapă comună
nasul pistruiat. în care lucrurile se grăbesc
nimbul fiecărei secunde este rostogolit
mi-ai furat oraşul. de un Dumnezeu prea grăbit
nu mai pot respira decât petale
caut oxigen în vârful felinarelor aseară s-au ciocnit două continente
întind mâna spre cer şi strigătul lor
dar nu eşti acolo mi-a străpuns respirarea
vino înapoi, adu-mi oraşul ajungând în veşnicie
căci mă tot împiedic de cratere.
dar ori de câte ori
eşti aici mă întorc în labirint să-mi culc umbrele
doar mama mă aşteaptă uitată
eşti aici îmi mângâie prelung fiecare tăcere
în cercurile negre ale ochilor mei chiar dacă palmele ei au murit demult
impregnat în punctele roşii din obraji
stăruieşti neîncetat pe vârful buzelor Înnoptând în rănile trecutului
şi nici nu îndrăzneşti să pleci
ţi-ai cheltuit deja
ţi-ai făcut culcuş în iris următoarea aşteptare
te ascunzi sub gene prin glas îţi curge frig în loc de sânge
scăldat în fântâna
lacrimilor ce nu au fost culese gânduri grăbite sparg zborul secundei
te agăţi de firele de păr mai cheamă nişte tihne
şi aluneci până în vârful nasului să-ţi scurteze desluşirile
mai cheamă
instalat în mintea mea surghiunul ţi-a ajuns până la pleoape
te balansezi pe degete nu te mai poţi ascunde de el
şi uiţi că eşti aici decât înnoptând în rănile trecutului
45
zilele de luptă încă te mai strigă singurătatea devine o culoare
cutreierătorule ce creşte odată cu simplitatea ei
orice laudă este doar o sinucidere ratată
triumfurile tale de fiecare dată când
se înşiră precum turlele realul soarbe tot jocul din întâmplări
unor dimineţi scoase la vânzare strig doar pe cine nu mă strigă
şi aerul îmi troieneşte măreţia durerii
Lumina vuia răstălmăcitoare
odăii mele
s-a întâmplat demult i-a mai crescut un perete ce nu mă cunoaşte
pe atunci nopţile îşi amestecau tăcerile pe veghea lui se preling tăceri de icoană
cu saţul fiecărei închipuiri căldura e doar o pândă plăpândă
iar dimineţile aveau ferestre
în formă de ruguri nu mai am de pierdut
niciun semn al morţii
genele tale înfrângerile îşi au chibzuiala
erau asuprite de nişte deliruri prelungi zidită numai din izbânzi
şi atunci când clipeai
lumina vuia răstălmăcitoare
Sorin Lucaci, București
se îndeseau gerunziile sângelui Mențiune
cu trupuri de nefiinţă
sorocurile noastre pluteau nu am fost niciodată un seducător de
între câteva văzduhuri paralele profesie
şi iar şi iar pentru că mi-e frig

mai adăugam câte o nebunie fierbinte cum nu mi-a fost niciodată în ultimii zece ani
pe cumpenele aprigi dintre anotimpuri şi pentru că foamea mi s-a cuibărit în oase
iar eu strigam învolburat undeva între tarsiene şi metatarsiene
scapă-mă scapără-mă patria mea ţara mea de bumbac păstrează încă
şi mă frângeam spăşit umbra caldă a mâinilor tale
odată cu tihna cuvintelor memoria mea păstreaza jovialitatea părului tău
albastru
dacă aş fi ştiut pentru ca îţi plăcea albastrul
că nu pe mine mă aşteptai mai ales în serile de vară când făceam naveta
ci doar nesomnul meu încărcat de silabe între Sărmăşag şi Zalău
ţi-aş fi aprins câte un mic descântec şi-mi spuneai că-ţi place mirosul de fier încins
pe fiecare adeverire şi scrâşnetul roţilor de tren
cu care se umpleau urmele noastre acum când pendulăm între Scylla şi Caribda
de la o emisferă la cealaltă cu lentoarea unui
s-a întâmplat demult pachiderm
atât de demult atingem ploaia doar cu vârful buzelor ca şi
încât mai mult ca sigur că nici nu s-a întâmplat cum am săruta
zarea gândului îşi roteşte arşiţele o icoană veche uitată într-o mănăstire
pe veghea aceluiaşi drum fără drum o atingem uşor să nu se sperie
să nu se destrame
Odaia cu cinci pereţi şi ne prefacem că suntem tineri şi frumoşi
idealişti incoruptibili
de la o vreme şi ne iubim temător conspirativ contemplativ
înving şi mor de câteva ori pe zi asa cum ne iubeam în anii 90
încât nici eu nu mai ştiu dar lucrurile nu sunt nici pe departe
dacă sunt anotimp sau literă ceea ce par a fi
văd semne pe care nimeni nu le vede
de dimineaţă eram tânăr aud vorbe pe care nimeni nu le spune
furişată pe la încheieturile misterului nu am ştiut niciodată să mă strecor
46
în aşternutul unei femei şi la croissantul cu gem de caise
pentru că nu am fost niciodată stai rezemat de tocul uşii
un seducător de profesie îţi treci mâna prin păr şi-ţi spui
în fiecare zi iubirea ta în lumea asta totul şi nimicul sunt două valori
îmi interoghează simţurile precum poliţia relative ce trăiesc în concubinaj
londoneză iar sub calmul aparenţelor uneori se iubesc alteori se înjură
încasez acelaşi cec în alb sau îşi trag palme
pe care mi-e teamă să-l deschid dar niciodată nu dorm cu fereastra închisă
înainte de lăsarea serii seara îmi spun că ceea ce ne ispiteşte
să ştii că cele mai frumoase nu ne alungă fricile
şi mai inspirate călătorii le faci cu trenul că adevăratul nostru chip e teama
nu cu maşina, nu cu avionul microbuzul care ne coboară în oase
sau autocarul, nu cu vaporul şi dă naştere unor maladii incurabile
ci cu trenul se cuibăreşte ca o dimineaţă leneşă
aici in cuşeta asta de doi pe doi se nasc marile în simţurile noastre tocite
întrebări ştiai că frumuseţea este la fel
marile iubiri marile dezamăgiri marile ca senzaţia de foame?
revoluţii se voalează cu trecerea timpului
te rugăm reciclează-ţi viaţa seara îmi spun că trecutul meu glorios
conectează-te la noile tehnologii încape lejer într-o borsetă neagră de vinil
ale sentimentelor că ne e teamă să trăim mai mult
nu te lăsa pradă obiceiurilor tale casnice decât ne e teamă de moarte
aici e locul unde copiii învaţă că ţin cu dinţii de dragostea noastră
să se deprindă cu viaţa cum ţine un maidanez
aici visează la prima bicicletă între fălcile-i încleştate o bucată de carne
la prima păpuşă de porţelan că femeia din faţa mea nu eşti tu
aici e locul în care aluneci într-un timp ci chiar realitatea pe care o momesc zi de zi
al spovedaniei cu fărădelegile mele
aici îţi reinventezi o lume numai a ta pe care o smucesc de păr
din care speri ca la un moment dat şi dau cu ea de toţi pereţii
să înţelegi ceva
din care cobori la fel cum ai coborî întotdeauna taţii mor primii
din ultimul vagon
al călătoriei tale întotdeauna taţii sunt cei care mor primii
pentru că ei se nasc cu moartea în sânge
niciodată nu dorm cu fereastra închisă o cultivă cu multă grijă încă din tinereţe
speranţa lor de viaţă nu este mai mare
se spune că Dumnezeu ne dă ca un pachet cartonat de ţigări
doar atât cât putem duce sau un ţoi de vodcă ieftină
o cruce mai mare sau mai mică apoi mamele noastre
după puterile fiecăruia ne au în grijă o bucată bună de vreme
nici un gram mai mult ne spală tristeţile ne mângâie depresiile
uneori înclin să cred că are dreptate ne alungă fricile
alteori în nesăbuinţa mea mă revolt ne piaptană în fiecare dimineaţă în pragul uşii
şi îmi pare o utopie în care zilnic până când le vine şi lor rândul şi rămânem de
ne asumăm unele riscuri unii singuri
un fel de fruct interzis din care gustăm agăţaţi de viaţă ca un prosop pluşat
puţin câte puţin pe marginea căzii de la baie
pentru a rămâne cât mai mult timp şi vorbim singuri până devenim
agăţaţi de viaţă şi noi la rândul nostru taţi cu acte în regulă
sau cel puţin asta credem şi cu speranţa de viaţă
de cele mai multe ori eşti nevoit cât un chiştoc de ţigară ascuns
să renunţi la planurile tale în buzunarul vestonului
aşa cum din prea multă grabă
renunţi dimineaţa la ceaşca de cafea
47
totul este despre inimă traversându-le ciclic
dinspre inimă spre coajă.
aici în cavitatea asta înţesată de păsări
fără nume începe şi se sfârşeşte totul Nu există lucruri
cel cu inima puternică stă în fața celui indiferente sau ascunse.
cu inima slabă şi îi porunceşte Ceea ce văd şi iubesc e tot.
vorbind într-o limbă a păsărilor fără nume Ceea ce iubesc e temelia
iar cel cu inima slabă se supune şi părăseşte celor ce vor fi cunoscute.
această lume înaintea celui cu inima puternică
pentru că aşa este rânduiala firească a Nu există lucruri
lucrurilor care să nu mă cuprindă.
cei slabi lasă locul celor puternici
cei bătrâni lasă locul celor tineri Ah, realitatea
cei răi lasă locul celor buni ca un continuum de euri
cei morţi lasă locul celor vii mă face să cred că nu am margini,
pentru că, nu-i aşa, totul este despre inimă iar ceea ce nu are margini
până şi în rotula genunchiului nu există.
se ascunde o inimă mai mică sau mai mare
şi atunci când mergi nu cu picioarele mergi Eu
ci cu inima
chiar şi în orbita ochiului se ascunde un gram Când vreau să-mi trasez marginile,
din preaplinul inimii şi atunci când vezi constat că sunt din ce în ce mai departe
nu cu ochiul vezi ci cu inima de inimă.
pană la urmă într-o măsură mai mare
sau mai mică totul este despre inimă Pun degetul pe geam
despre cât poate ea să ducă şi-mi văd o margine imprimată pe ceva ireal,
dar asta o ştim numai noi cei care căci geamul nu e geam dacă nu-l numesc.
ne vindem zi de zi sufletul în tutungerii ieftine Îmi mut privirea
şi crâşme deochiate spre soarele roşu din marginea muchiei
nu ne cereţi nouă celor orbi şi-mi văd acolo o altă margine provizorie,
să vedem partea plină a paharului într-o altă amprentă, pe un alt geam iluzoriu,
noi vedem doar ierburi crescând prin care nu privesc, ci sunt privit.
pe marginea de sus a cerului Cine sunt eu,
cel ce întreabă are chipul unui păianjen cu cel de dincolo de vârful degetului
burtă care desenează pe sticla aburită?
cel întrebat are chipul unui anotimp cu limba Nu sunt oare lumea care intră
şi buzele uscate de sete prin toate ferestrele trupului
cel neîntrebat are chipul lui Dumnezeu în degetul care s-a oprit acum
tatuat pe braţul stâng spre a arăta cercurile concentrice
numai în somn, da, trasate de zborul ciorilor?
numai în somn inima este Cea care este Ce este acest du-te-vino
să se facă inimă a poruncit Dumnezeu dintre carne şi aer
şi s-a făcut inimă pe pământ dacă nu eu?
şi o vreme a fost bine
Îmi retrag mâna încet.
Mira Gheorghe, Costești, Argeș Inima care-mi palpită între coaste
Mențiune e şi ea un gând mai vechi,
dar tot gând.
Lucrurile
Tu
Fiecare lucru pe care-l cunosc
mă are în sine cu forma mea perfectă. „Tu” începe simultan
în inimă şi în creier.
În lucrurile pe care le iubesc, Se înfăţişează brusc,
sunt doar un fluid incert în întregime
48
şi nu pleacă niciodată definitiv. Undeva în vechi răstimpuri
Se divide acolo Și vremuri de mult uitate....
precum celulele gliale, Moartea, cu un chip de înger
cicatrizând fiecare rană Și cu voce de străin
sau provocând tumori. -E timpul să mergi cu mine !
Este nehotărârea Zise Regelui bătrân.
dintre două cuvinte -Cum așa? E prea devreme!
şi certitudinea N-am putut trăi măcar,
că sunt. Să mă bucur de avere,
De regat... Ar fi-n zadar
Dumnezeu Să te rog să-mi mai dai zile,
Să pot să le fac pe toate.
Da, sunt. Aici, pe linia subţire Hai, îndură-te de mine!
dintre zi şi noapte, Fă ceva, de se mai poate!
neavând nimic de întrebat, Lacrimile curg șiroaie
nimic de căutat, Pe veșmântul aurit
nimic de aşteptat, Pentru prima oară-n viață
doar mulţumit că sunt. Regele ruga smerit.
Plinul meu, Moartea, nu părea uimită
hotarul meu, De a Regelui cerință.
clipele astea volatile -Ce-mi propui la schimb cu tine
şi toate drumurile Ca să-ți fac așa dorință?
care mi s-au închegat în carne Poți din fiii tăi de-aicea
îl simt. El umblă Să sacrifici pentru mine
printre firele de nisip, Unul, ce de bună voie
aşa cum Vrea să moară pentru tine?
umblă printre stele, Regele-și întreabă fiii
nefiind nici mic, nici mare, Ce erau bătrâni și ei.
nici aproape, nici departe. Ar fi vrut să mai trăiască
Tălpile lui nu lasă urme Bătrânețea în ani grei.
decât în scripturi. Fiul cel mai tânăr, însă,
Lipsa marginilor Un băiat neîmplinit
nu-i pulverizează fiinţa, Vine să-și ofere viața
după cum nici hotarele Pentru tatăl umilit.
nu i-o micşorează. Moartea îi privește chipul
Îl simt uneori ghemuit Și îi spune:
într-un strop răzleţ de ploaie -Nu fi prost!
ce mă trezeşte din visul Ai gustat cumva din viață?
în care se făcea Îi cunoști frumosul rost?
că sunt singur Nu ar fi păcat de tine
printre pietre şi câini, Pentru-n tată așa bătrân
piatră fiind, Să-ți sacrifici tinerețea
şi câine fiind. Să trăiască el puțin?
-Dar el, în toți anii aştia,
Dan Murariu, Popești Leordeni, Ilfov Nu a reușit nicicum
Mențiune Rostul vieții să-l cunoască.
Poate reuși acum!
Carpe diem (Trăiește clipa) Eu, mai bine mor acuma
Și-așa viața n-are sens.
Ca un buzdugan de aur, Ofer tatii timpul ăsta
Sceptrul său și o coroană Să trăiască mai intens.
Pe un tron de nestemate Moartea, îi luă feciorul
Regele, ca o icoană, Și-i dădu un veac de viață.
Privindu-și de sus supuşii Timpul însă, trecu fulger
Toți cu capete plecate Iar avu pe Rege-n față.
49
Regele din nou se plânse ca să bucuri inimi multe
Și-o ruga necontenit Spune-le cu voce tare celor ce vor ști s-
Că mai vrea să mai trăiască.... asculte!
Că nu este pregătit.... „-Lumea poate fi mai bună
Și că are-n schimb feciorul dacă-ncepe să vă pese
Ce-l va da morții în dar... Că aveți în preajma voastră,
Un băiat cu chipul tânăr peste tot, numai Prințese!”.
Un alt veac, pe-un alt vlăstar.
Și așa tot înainte Acvariul…
Când iar Moartea a venit
Regele îi da fiu tânăr Cubu-nalt, de sticla groasă de pe masa de
Că nu este pregătit. metal
Moartea întreba pe Rege: E un Univers aparte…ca o lume-ntr-un cristal..
-Crezi că amânând sorocul Peștișorii-noată liberi, cel puțin așa cred ei.
Vei muri mai împăcat Sunt acolo multe specii,mai mari sau mai
Ucigând vlăstarii tineri mititei.
Pentru timpul ce ţi-am dat? Copilul cu ochi albaștri, cu nasul lipit de geam
O mie de ani de viață Vede lumea dinăuntru, ca pe sânul lui Adam.
Şi tot spui ca n-ai trăit, . Dint-odat-un pește mare,
Şi ai mai vrea încă pe atâția! profitând că-i mai voinic
Viața lungă te-a înrăit?! Cască gura și înghite peștele mai slab și mic.
Regele plângându-și soarta: Ceilalți peștișori din preajmă,
-Cum să pot trăi acum? n-au părut deloc surprinși
Mâine e deja aproape Nu cred c-a gândit vreunul,
Și tu ești din nou în drum. c-or să fie și ei prinși.
Tot amân să fie mâine, Dintr-un colț, în grup de patru,
Ş-apoi mâine e din nou! vine gașca de zbârliți
Brusc, apari și ești acolo Dau pe loc iama în alții ce credeau că-s
Ca un prelungit ecou. fericiți.
Astăzi este viața toată Mai clar vede acum copilul, pe aceste creaturi.
Mâine vine rolul tău Prin fereastra de deasupra, mai aruncă
Tot ce pot trăiesc acuma firmituri.
Chiar de mâine-mi pare rău. Inocența nu-l îndeamnă, pentru pești, el nu-i
vreun zeu..
Mica prințesă Doar e bucuros să zică: Ăsta e Acvariul meu!
Se cutremură Acvariul… Copilul, pe
Știe cineva mai bine cum să fie înțelese? loc,tresare
Care este pân- la urmă taina Micilor Prințese? De o voce agresivă ca sirena de salvare.
Ce le face diferite de tot restul lumii fade De după o altă sticlă, privesc alte creaturi
Doar cu vocea lor blajină și privirea Ce aruncă în reprize vorbe repezi, firmituri..
cumsecade? Când privești spre geamul magic,
Care-i rostul lor pe lume în afară de iubire? ca pe niște Sfinte Ființe…
Dăruiesc fără răsplată din frumoasa lor “Ăsta-i Peștișor de Aur…
menire… Hai să-i spunem trei dorințe!”
Lumea s-a întors în veacuri pentru ele Copilul cu ochi albaștri, fericit cu peștii lui…
înapoi… Mă uit îngrozit spre sticlă…„Suntem pești!
O Prințes-a fost adesea, Oare ai cui?”
rostul unui crud război…
Ori s-au spulberat imperii ori s-au risipit regate Ceșcuța
Peste tot Mica Prințesă și-ale ei notorii fapte…
Însăși lumea-i mai frumoasă Pe o stradă-ntunecoasă,trec doi bătrânei
și mai plină de uimire cărunți..
Făcând loc pentru Prințesă Merg ținându-se de mână, gânditori,
ca să poată s-o admire..
Tu, ce te-ai născut Prințesă,
50
cu pași mărunți.. nici nu mai speram la bine!
Pe un geam de prăvălie, dincolo de cusături Dar în tot calvarul acesta
Văd, de-a valma, multe lucruri… auzeam o voce calmă..
„Magazin de Vechituri”. Știu că era el, Olarul…
Brusc, pe fetele-ofilite, reapare bucuria.. care mă ținea în palmă
Și deschid cu grijă ușa, el, scoțându-și pălăria.. Când m-a scos ultima oară
* și m-a pus să mă răcesc…
Multe lucruri sunt acolo…și povestea lor cu Nici nu-mi mai venea a crede
ele.. că-s acolo și trăiesc…
E ceva tristețe-n aer și furnicături în piele.. Apoi iar m-a luat în mână…
Bătrâneii, cu mirare, le admiră nemurirea.. _„Doamne, oare, ce-mi mai face?”
Sau eterna frumusețe…iar la altele sclipirea.. Dar acum zâmbea Olarul
-„Oo, așa,! Exact!...Sclipirea... și mai mult de-atâta…Tace..
uite colo pe-o măsuță!”… Îmi arată o oglinda.. și îmi zice:
Zic cei doi, mutând privirea.. -„Vezi?Tu ești…
-„Ce splendoare de ceșcuță..!” Nu mai e alta ca tine..
* Ești Frumoasa dintre Cești!
Ca un fulger de magie, se cutremura măsuța.. N-aveai cum ajunge-aicea..
Și din locul ei se mișcă fără chinul ce ți-am dat..
și se transforma, Ceșcuța… Dar acum vei fi iubită…
Un trup mic, ca de fetiță, de un Prinț, de-un Împărat…”
cu o floare prinsă-n bold **
Apăru Mica Crăiasă cu mânuța ei, în șold… Așezând pe raft Ceșcuța…
-“Cine esti, mândră făptura? ca să-și savureze clipa…
Și.... de unde ai venit?” Așezat în jilț Olarul…
-„Sunt Ceșcuța de pe masă… aprinzându-și încet pipa…
Am văzut cum m-ați privit!” -Mulțumescu-ți Ție Doamne,
Mă vedeți frumoas-acuma.., că-s aici și că pot sta
dar n-am fost așa mereu.. Și pentru tot harul asta…
Am trecut mult prin durere, sunt și eu argila Ta!
dar asta o știu doar eu..
*
A plecat să scoată lutul, cu cazmaua Mărioara Nedea, Giurgiu
lui,Olarul… Mențiune
Și m-a rupt din trupul mamei,
ca el să-și arate harul.. Luna plină
Apoi începu calvarul…
mâinile să mă frământe Se înserează-n trupul tău versat
Tot udându-mă cu apă, și lebăda își leagănă decența,
tot lovind de să mă zvânte.. Printre lăstunii cerului vexat,
Apoi m-a suit pe-o roată Din care mai coboară indecența.
și-ncepu să mă-nvârtească.. Un iad multiplicat în tibii
Nu știam ce mi se-ntâmplă, de greieri și furnici blazate,
capul da să îmi plesnească… Posedă astăzi doar amfibii
Ș-apoi m-a băgat în vatră. și știuci gravide, timorate .
Și m-a ars. Și m-a durut.. Orbite-n scânteierea ojei,
Am urlat mult de durere… Trei degete mai emigrează
nici să plâng nu am putut.. într -o lagună unde lojei
Apoi au turnat pe mine de asfințituri îi veghează
tot felul de chimicale trei felinare de rășină
Greu mai suportam mirosul, la căpătâiul nins de veac.
dar să scap nu era cale.. În nopțile cu lună plină,
Ș-apoi iar m-a dus Ignoră-mă. Sunt vârcolac.
să-mi ardă toata inima din mine.. Și-am să te ronțăi cam lasciv
Nu credeam să scap vreodată… că nu am dinți, dar am motiv.
51
Zborul și stuful stă contemplativ,
Îm mâlul negru și lucios
Mi-a zburat o buburuză-n sânge. ca pielea ta de liliac.
Puncte rubiconde de sublim, Te-aștept în raiul specios,
M-au dezacordat ca pe o minge Să facem dragoste-n caimac.
cam sărită de pe fix, subtil. Și -n lapte crud de turturea,
Beau absint din macii opulenți În care s-a-necat un mânz.
și din crinii dipetali, nesiguri. Și apropo iubita mea:
Îmi chem cerbii de pelin incerți, Ce faci duminică la prânz?
Să-mi aprindă din copite, ruguri.
Un Esop căzut în silogisme,
Își înhamă renii la trăsuri. Petruța Niță, Brăila
Și un La Fontaine plin de sofisme, Mențiune
Cheamă urșii și toți lupii puri.
Un ospăț atroce se-nfiripă băiatul cu găuri în palme
în tot corpul meu atrofiat.
Mi-a rămas un rest dintr-o aripă, Luni – ora 10:00 a.m.
Și-am să zbor un timp, rarefiat. m-am întâlnit cu Iisus în gară
nu i-a plăcut coafura mea
Visul dar i-am arătat unghiile îngrijite
pesemne că asta nu i-a plăcut
Ne-am înghesuit într-o odaie fiindcă a dispărut
de stuf. cineva povestea altcuiva că
Cineva strigase-n noapte, a dormit în barul de vis-a-vis de casa
Uff! unde locuia cu chirie
Era un greier cât un câine adulmeca mirosul unei pungi
un bob de linte. abandonate de un aurolac
Măcina în geamuri mirosul de cafea m-a trezit
niște minte. oraşul se trezea treptat...
Plafonul coborâse peste noi. vine trenul
(Se anunțaseră-n averse ploi).
Ferestrele ne ajungeau la glezne. Marţi – ora 11:00 a.m.
Înnebuniseră de-atâta întuneric, a sosit
niște bezne. mă întorc în acelaşi loc de la fereastră
Caloriferele și lustrele îl bănuiesc pe conductor de alcoolism
inculte, judecând după cum se clatină
Se insultau prin spații şi nu e de la hurducăiala trenului
cam oculte. o fată îşi saltă sânii ca para
Era o toamnă ce migrase-n noi pe sub puloverul lălâu
și ploaia se cam săturase miroase a peşte aici
de noroi. azi Iisus a pierdut trenul
Lumina din perdea, handicapată,
Născuse pui în vaza deflorată Miercuri – ora 12:00
de-un trandafir cu iris incolor, mi-am trecut degetele prin părul
În visul nostru fad și inodor. proaspăt vopsit şi mi-am privit
unghiile
Ce faci duminică la prânz? am uitat că mi-e sete dar
cafeaua e bună
Ce faci duminică la prânz? oare cât m-ar costa un bilet
N-ai vrea să înotăm un veac pentru o vizită în rai (?)
prin lanul mirosind a spânz
și prin verdeața unui lac? Joi – ora 01:00 p.m.
În lacul proaspăt degivrat, băiatul care locuieşte cu chirie
Poți să asculți admirativ, a fost concediat
Cum fac broscuțele oac-oac barmanul i-a dat o bere
52
mai mult ca sigur expirată citim versurile beţiei
eu i-am întins mâna într-un salut pe acordurile chitarei
totuşi cineva trebuia să-mi vadă ce se odihneşte pe buricul meu
unghiile când mâncăm amândoi pâine prăjită
la cafea
Vineri –ora 02:00 p.m.
aşteptam singură în gara pustie respirând lumină
nu nici câinele nu era acolo
mi-am imaginat că trenul nu ştiu să mă dezbrac de tine
va sosi pe calea aerului nici să cobor din acest trup care doreşte să
voiam să zbor rămână
îmbrățișat până la moarte...
Sâmbătă – ora 03:00 p.m. acum nu mai suntem doi
băiatul fără serviciu m-a întrebat sângele tău curge prin venele mele
dacă mi-e sete pielea mea s-a dizolvat în oasele tale
avea un pahar plin cu sânge rămânem amândoi să respirăm
l-am ignorat şi i-am întors spatele oricât încerc să mă dezbrac de trupul tău,
până să-mi dau seama că-i observasem nu pot
găuri în palme carnea ta a prins rădăcini în mine
please şi-mi e atât de bine aşa...
am început să te iubesc
Duminică – ora 00:00 de când erai al altei femei
au trecut 365 zile de când am scris rușinea de-a te fi iubit încă de atunci
ultima dată în jurnal se şterge
mă întreb dacă nu cumva câinele acela căci eu te iubeam mai mult
a murit de foame sau drogat nu fugi, vei târî şi trupul meu în fuga ta
nici acum nu ştiu dacă se vând bilete spre rai absurdă
dar îmi trec mâna mereu prin păr şi da nu te ascunde, ochiul meu clipeşte în ochiul
am unghiile perfect îngrijite tău
miroase a cafea ne-am devenit lumină
Iisus mă ţine de mână
vine trenul nonexistenţă
pâine prăjită la cafea paradisuri brodate peste fuioare de fum

sub ploi revărsate în pulberi
în urechea mea stângă devin fluturi de cercuri
piraţi alcoolici cântă la muzicuţă răzbunătoare pe toate punctele ţesute
cu ochii deschişi în vârtejuri de viaţă
soarele verde şi anorexic cu gât şi picioare
geme în amnezia amurgului călătorul prins în iureşul acela
de ieri trasează axe peste carnea stacojie
îmi scriu numele în culorile jertfei de atâtea fulgerături
dacă eşti agil - după cum spui - cu inima prinsă între oase
te poţi lăsa condus devine intim cu anotimpul amorf
de telurica pernă încălzită trăieşte în spirale de spaţiu
sub covorul de sânge fără niciun dubiu
vei vedea cum spiritul meu morocănos distanţa cea mai mică e între două puncte
aflat sub antibiotice silabisite cu murmur de frunze de mirt
aruncă săgeţi cusute de vocile doar el e trecătorul captiv
din urechea mea dreaptă între promiscuitatea dintre naştere
poţi vedea chiar şi venele mele şi nonexistenţă
nebune şi bucolice
au ieşit la păşunat
însoţite de taxi-uri galbene
prin ochii ca nişte ventuze
53
Mirela Orban, Bistrița când în tine se răzbunau păcatele lumii
Mențiune scoate-o pe geam şi pălmuieşte-o zdravăn
şoaptele tale gâtuite între pereţii reci
te aşteptam în feluri ce mă uimeau vor zbura ca liliecii-n lumina zorilor
aciuindu-se-n caverna dinapoia pieptului
aprindeam lampioane în nopţile opace
să nu pierzi drumul degeaba vei mai căuta întregul
nimeni n-ar fi înţeles … risipit ai fi
jocul din colţul buzelor când te aplecai
să-mi astâmperi absenţele motivate sau ne tencuiala putredă ninge înecăcios
alteori număram dalele până la răspântia peste timpul când rupeam ziua felii
unde ai cotit-o spre vest nu ca să verific lipsa le suprapuneam ale noastre devorându-le
organic toate funcţionau normal cu aceeaşi gură ne sărutam trupurile
doar să recompun din linii longitudinale bolnave de dragoste
şi cercuri întrepătrunse locul în iatacul fără oglinzi mi s-au scorojit
unde ne-am atins ultima oară de aşteptare pereţii interiori
nu conta că peste ziua aceea sufletul pâlpâie ca un bec înnodat provizoriu
se clădiseră zgârie-nori la fel te aşteptam de plafonul unei case prin care
demult n-a mai trecut viaţă
urcam treptele să ajung
iar tu veneai ploaie sau vânt sau soare erai zbârlită de frig pielea mi-ar fugi către tine
pe pielea mea nelocuită de niciun sărut mai goală decât sunt lăsându-mă
se băteau pentru întâietate corbii mai plină de ceara topită
din jurul unor fitile la capăt
ce bine că mâinile nu-i erau reci de trăire arterele fumegânde
strigă după o gură de aer proaspăt
le acoperise cu pământul ud nici o sticlă în derivă prin marea agitată
semințele germinate străpungeau
carnea măturată de ploi nici o minciună nu mai am
simțise rădăcinile fragede să mă mângâi
hrănindu-se din atâtea adevăruri
iar deasupra înverzea o grădină
se întreba când va ajunge Violetta Petre, Constanța
să pipăie frunzele proaspete Mențiune
răsfirate pe crengi întortocheate ajunse la
ceruri „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”
fiindcă jos cocleau în lutul rece transpirații
nocturne Din sângele Meduzei, ucise de Perseu
Un cal înaripat îşi strigă-nţelepciunea,
ignorat arătătorul arăta cu încăpățânare C-o singură copită, loveşte cu-n croşeu
spre unde Un stei din Helicon şi s-a născut minunea:
Fântâna Hipocrena, cu Muzele-n izvor
nu te lăsa smuls pe unde treci De unde se adapă poeţii însetaţi;
De vreţi să umpleţi fila cu dragoste şi dor
să nu uiţi umbra trupului tău în aşternuturi Un Pegas de legendă, degrabă îşăuaţi!
străine Dar nu-i grăbi nici zborul, zăbală să nu-i pui!
să scuturi bine cearşaful nici măcar un fir Că moare şi poemul şi lanţurile-l dor;
rătăcit Să călăreşti un Pegas, scriindu-i cu un cui
să nu prindă rădăcini Pe aripile-ntinse eşti doar un agresor
în nopţi seci te va chema să-l hrăneşti La libertatea-i sfântă, ce-o poartă-n veşnicii.
din sfârcul stâng să tragă însetat cu gura Supus, doar, când primeşte iubire cu-mprumut,
despicată de dor Te-nvăluie-n privirea tăcerilor târzii
licoarea începutului Când sângera blândeţea sub lovituri de cnut.
şi perna perna unde ţi-ai năbuşit geamătul
54
Şi rana ce o poartă e-nchisă-n ochiul trist chiar în clipa când l-am scris).
(Şi caii plâng adesea, tânjind după o stea) Se-ncreţeşte astrul nopţii, ca un rictus
În lacrima senină, luciri de ametist diavolesc
Îşi împletesc haotic tristeţi de alagea. Peste mine cad blesteme,
De-aş fi un cal albastru, căpăstru n-aş purta, buruieni, în mine, cresc.
Să mă răsfăţ pe ţărmul legendelor în alb, Din extazul dimineţii m-ai împins în agonii
Să-mi nechez bucuria de viaţă-n palma ta Când vecernia coboară-n înserările târzii;
Pe un tărâm idilic cu nuanţe de rozalb... Mâine, poate, astrul zilei va fi tot la locul lui
Numai eu voi fi cu mine, cum am fost...
Imundă zăpadă a nimănui...
De ce-mi cânţi colindător, Splendeur et souffrance

când eu nu-ţi aud colinda?
Nici nu văd şi nici n-aud Sunt floare roşie de vară,
cum ninsoarea mă inundă; mă vremuiesc iubiri ascunse,
Fulgii se răsfrâng în vis, În delicata mea candoare, timidă mă ridic la
(visul meu dintr-o oglindă) cer,
Şi mi-s îngerii stingheri S-ating nemărginiri albastre
şi zăpada mi-e imundă. de nicio lacrimă pătrunse
Port pe umeri cruci de fier, Şi aripi îmi deschid vremelnic,
cuiele au vârfuri boante în zborul frânt şi efemer.
Spre Golgotă urc acum, O adiere de lumină mă pleacă-n ruga din altare
oasele să-mi putrezească; Şi în genunchi de-mi stau petale, o rană se
Un cortegiu de borfaşi, cerşetori şi de bacante deschide-adânc;
Mă urmează-n pas de marş, O sângerândă lăcrimare,
tălpile să îmi zdrobească. pe-o geană-nchisă astăzi, doare
Cerurile plâng acid, Când o litanie prea lungă,
eu n-aud cum ploaia strigă- cu guri flămânde, o mănânc.
Picături, până la mine nu ajung decât ninsori, Şi m-oi sfârşi ca a o ofrandă,
Rănile mi-au îngheţat pe albul unui pat de nuntă-
şi prin trupu-mi de ferigă Petale-mprăştiate-n goană,
Nu mai curge nicio taină şi apun în doliu sori. în aşteptarea unui vis;
Leru-i Ler şi Leru-i, Doamne. Doar geamătul fecioarei goale,
Se aud colindători, fruntea plecată îmi încruntă
Vin feciorii să-mi aducă pentru lacrimă, ulcior Când îi privesc neprihănirea,
Leru-i Ler, adună-mi, Doamne, cu-n singur ochi, abia deschis.
neputinţele în zori Într-un alcov, mătăsuri albe
Ca să pot, păcatul lumii, foşnesc chemări dintr-o poveste
să îl port cât mai uşor... În care m-am retras cuminte,
ademenită de iubiri;
Vers la lumina lumânării O novă-n drumul spre-nceputuri mă strigă
şi îmi dă de veste
Steaua mea apusă-i iară, C-am fost cerută-n dormitorul de lux
pe un colţ de suflet trist al tinerilor miri...
Urlă lupii-n mine, E soarta macilor, să fie,
noaptea s-a înscris pe-un acatist doar martorii tăcuţi, cu-n dor
Şi în gurile flămânde, sângele se zbate-amar Înmiresmat cu sânge tânăr,
Arde focu-n măruntaie şi cenuşă-i peste jar. al nunţilor din dormitor...
În exil trimis-ai floarea cea de colţ de lângă cer
Prea frumoasă pentru lumea-n
care te îngropi în ger;
Ce pustie-i galaxia şi ce drame prevestesc
Curcubeiele în doliu, cu linţoliul lor ceresc!
Carele de foc aleargă, pârjolesc în cale-un vis
(L-am ascuns sub poala lunii,
55
Simina Sima, Buzău eram numai eu și Tata, eram numai eu și Cerul
Mențiune care mirosea a mir. se mai aprindea când
și când câte o aripă de înger,
19 decembrie 2015 câte un cioc depasăre, câte o gheară de fluture,
iar Dumnezeu mă privea blând.
E 19 decembrie 2015. Mă doare-n capul s-a aprins tot în jurul meu,
pieptului, de parcă salonul maternității luase foc,
s-a strâns acolo un morman de zăpadă Dumnezeu a atins flăcările
de la ninsoarea de aseară cu vârful degetului
și doare mai rău ca oricând, și miroase a seară și s-a făcut întuneric.
și-a portocale, m-a salvat dintre două rânduri de dinți,
și nu mai țin minte când a nins ultima oară dintr-o gură mirosind a asfalt încins.
afară din mine. apoi, am vrut să stau pe umerii Tatei,
dar mi-a spus că n-are umeri,
Lasciate ogni speranza, voi ch'intrate n-are nici măcar genunchi
pe care să mă țină când îmi spune povești.
Cicatrice în palma mea stângă ( m-a mușcat un n-aveam lacrimi, n-aveam salivă,
câine !) miroase a fier, a argint și a aur, n-aveam lapte pe buza de sus,
are gust de legume uitate la soare pe balconul dar Îl vedeam,
apartamentului de vizavi de mine, Îl vedeam între dreapta și stânga,
nu curge sânge, ci o substanță fără culoare care îl vedeam, era acolo, dacă-ntindeam mâna,
îmi umple mâna de mucegai. puteam să-l ating.
la intersecția dintre noi și ei stă scris același nu mă ținea la propriu în brațe,
lasciate ogni speranza, voi ch'intrate, niciodată nu m-a ținut,
la poarta mea șade-un bătrân pe care nu-l nu am văzut barba crescându-i,
cunosc, îmi spune totuși că e suflet (?), nu i-am simțit respirația pe obraz,
dar nu-mi miroase a mine, n-are gust de stele, nu i-am simțit mâna pe frunte
nici praf pe buze; praf scuturat de vreo cometă când aveam febră,
căzută din tine în mine s-a risipit de mult, totuși, citește ce scriu.
iar fiecare dintre ei
se zbate să-mi arate ‘89
că e mai mult de ieri și până azi.
Pe Calea Victoriei miroase a ploaie, iar cerul,
De tai în carne vie, -mi-nfig unghiile în carnea iar norii, iar soarele moare
de vițel pe care-o pune-n fața mea destinul și cârciuma de pe strada X
ca să mă-nfrupt din ea, pare că sunt de alge, se scaldă-n mirosuri pestilențiale,
că las să-mi cadă scoici din păr, că mă separ mi-e scârbă de florile de pe marginea
de tot ce azi era, și pentru ieri n-o să mai fie drumului, scapă clorofilă din frunze,
decât puținul rumeguș care se rupe-n trei mi-e scârbă că în zona asta pot să zboare
bucăți porumbeii fără să tragă după ei un fir de ață ;
de plumb, și un mormânt rotund mă cheamă aseară am tocit poteca, am oprit limbile de la
ca să mă vând aerului. plăpând, ce naiba!, ceas cu pleoapele, am ascuns orele între buze,
sunt pământ. așteptând.
Și la ce bun, că n-a venit nimeni să-mi spună
Tata că azi n-o să mai aibă gust de bancnote vechi,
de timbre uitate-n clasoare,
când m-am născut, Dumnezeu a intrat pe de cuțite cu lama tocită care tăiau înainte de
fereastra salonului unde dormeam ’89 carnea de porc din An în Paște,
și S-a uitat la mine cu ochii-i blânzi, dar plini că mâine n-o să se mai vadă săpătura din susul
de-amărăciune o noapte întreagă, sufletului meu ascuns printre sunete ca să
iar eu dormeam cu nepăsare și totu-n jurul nu spun că mi-e somn
meu se metamorfozase și că nu mai vine odată...
într-o carcasă de metal cu fante prin care intra
aer de toamnă.
eram numai eu și Dumnezeu,
56
Sude Emil Iulian, Poiana Câmpina,Prahova nu știu ce și nu știu cum . între prezență și
Mențiune absență. să te destăinui gândurilor tale
singurele care te ascultă și nu te întreabă de
Atâta spaimă în liniștea lumii. m-am întrebat unde au venit. singurele care te fură de aici .
când am să mor dacă nu am trăit vreodată. într-un spațiu rotitor în balans. și numai unul
Între ghilimele orice își schimbă semnificația. dintre gânduri să fie gândul central . să cauți
orice lucru poate fi compensat până nu mai apoi primul gând care te-a purtat a aiurare și să
poate fi compensat. între semnificant și nu ți-l mai amintești decât pe acela cu care te
semnificat e moarte deschisă de viață. liniștea gândeai la un pom și ultimul gând este că stă
până la apatie e pregătire pregătire pentru să plouă. de unde conversia pomului cu ploaia.
kenoza spaimei. frica aceasta e liniștea între timp am iubit am urât am scris.
aceasta. pentru marile spaime nu am fost Sunt impresionat. Locul faptei ce o să zică
pregătit în liniște deplină. o singură dată m-am fragmentul faptul divers și distopia colectivă
îndoit de tine atunci când încercai să mă înveți „astăzi murim” fără garanţie fără termen de
părăsirea. o singură dată ai avut o inimă cât garanție. trei zile de doliu nu două soluții două
toată suferința lumii. o singură dată am fost ieșiri. Și un alt unghi de vedere. Să fii tu
tâlharul cel bun. eu credinciosul puțin ateu o mecanismul pentru aceeași panoramare.
singură dată am fost tâlharul cel bun. la Segregarea bărbații au început-o. Pe facebook
moartea noastră în viața aceasta liniștea ta sunt nu toți avem poze cu părinții în așteptarea
spaimele mele. sunt spaimele mele. noastră. Cluburile de noapte se distribuie
direct și colectiv cu plata adiacentă. Imperiul
Asemănarea dintre viața reală și viața este primit cu brațele deschise însă dracula
ficționară este aceea că personajul asimilat de înviază oriunde se deschid vămile blurate de-
tine are altă viață trăită de altcineva care este alde thanatos. Fragmente discontinuități
viața ta. să te vezi în aceleași ipostaze . nici și fapt divers.
chiar imaginația să nu te schimbe. în poveștile
de dragoste să vrei să fii albă ca zăpada dintr-
un mutulică e ca și cum nicio sincronicitate nu Liliana Trif, Sibiu
este o întâmplare neobișnuită. sinele cel vast Mențiune
are numai o singură poveste împărțită în
semnificații. o singură poveste este sinele cel De ce, iubire?
vast. în fiecare poveste asemănările au
diferențele lor și nu va tinde niciodată către De ce îţi apropii de mine obrajii
zero. amortizare suspendare a planurilor. o Şi cânţi la fereastra inimii mele?
carte de noptieră de la care aștepti să se Parfumul din aer miroase a noapte,
schimbe peste noapte finalul. sinele cel vast se La capătul lumii mai ninge cu stele?
schimbă în funcție de croiala personajului care
croiește din sinele cel vast. e ca și cum l-ai De ce minutarul întreabă retoric
actualiza pe mutulică în alba ca zăpada. De ce De noi, cei demult rătăciţi în poveste?
nu. transferul dintre realitate și ficțiune e egal Ce straniu îmi pare s-aştept dimineaţa
cu numărul celor care mai cred în povești. în Pe pragul luminii s-aducă o veste
lumile albe și negre sunt oameni în culori. în
marile povești de dragoste și mutulică e albă Trimisă de tine pe-un sol de departe
ca zăpada. povestea este o fantasmă reală în Ce mângâie munţii cu paşii desculţi,
care sinele cel vast își actualizează stările. Când aerul nopţii miroase a lacrimi,
Şi-a dor, şi-a distanţă vei ştii să-l asculţi?
Îmi vine să strig ceva. însă atâtea gânduri în
devălmășie mă aiurează. să spun cuiva ceva Îţi sorb răsuflarea şi buzele arse
atâtea gânduri mă aiurează . de parcă aici aș fi Tresar sub atingeri visate cândva,
acolo aș fi. câte un pic din nefericirile toate La porţile inimii tale, iubito,
acum se perindă. și se preschimbă în ceva ca o Aştept dimineaţa să pot asculta
micuță fericire. gânduri voi gânduri brute Secunda tăcută când eşti lângă mine
nealterate de gândirile toate. o aiurea aiurare Şi plouă cu stele în alt univers,
ce trece dar nu se disipează. să te pierzi în Se-mpiedică timpul în părul tău negru
propriile gânduri între extatic și tristețe. între Şi ora se-ntoarce… Atât de intens
57
Ne scriem iubirea. Aceste răspunsuri Sărută apusul odată cu noi
Pe care le cauţi îmi spun că ţi-e dor Și-adoarme cu fruntea pe steaua polară
De noi ca şi cum pe-o planetă, departe, Să știe și cerul că-i scris de-amândoi.
Aş fi rătăcit într-un basm incolor.
De parcă un meșter cu mâna de aur
Cândva mi-or creşte aripi Îmbracă în straie de stele și flori
Povestea iubirii eterne, tezaur
Cândva mi-or creşte aripi de dorul tău să ştii Găsit într-un gral, sub celeste ninsori.
Şi o să-ţi ies în cale, prin poarta inimii,
Voi trece ca o vrajă şi voi deschide larg Poemul acesta ne stă mărturie
Ferestrele albastre să afli că-mi eşti drag. Că versul învinge destinul incert,
Un el şi o ea împletind veşnicie
Cândva mi-or creşte frunze pe ramurile verzi, ’ntr-un vis împlinit ca o oază-n deşert.
Voi înflori deodată şi poate-ai să mă crezi
Că niciodată, nimeni, atâtea primăveri autodenunţ
Nu mi-a lăsat pe buze... Noi doi restanţieri
tu nu mai exişti
La marea fericire, ne-am întâlnit tardiv... am ţinut pumnii strânşi
Cândva mi-or creşte aripi lipsite de motiv, în tot acest răstimp
Voi învăţa că zborul cu tine e înalt, atât de strânşi
Că noi trăim de-o vreme unul în celălalt. încât au început să sângereze
Când îți vor crește aripi, în basmul meu te- ai devenit fluid
aştept te-ai diluat
Să-ți spăl cu rouă ochii şi să te strâng la piept în beţia sângelui meu
Iar din magnolii albe să-ți cos veșminte noi, n-am avut vreme să te sorb
Că-s patru anotimpuri și numai amândoi din căuşul palmelor
înainte de-a-mi da seama
Le vom trăi pe toate în vers, iar pe pământ că timpul curge
Vom construi altare cu rune din cuvânt, şi curge
Că nimeni, niciodată, nu va putea la fel către o destinaţie
Să se transforme-n floare cu râs de clopoțel. de care n-am habar
Și dacă lângă tine am învățat să zbor, tu nu mai exişti

Dă-mi mâna ta, iubito, deasupra tuturor decât ca o plagă profundă
Să ne ‘nălţăm pe tâmpla acestui vis înalt aici
Că locuim de-o vreme unul în celălalt. la răscrucea
dintre linia destinului
Poem despre noi şi cea a iubirii
imposibile
Poemul acesta, să n-ai vreo-ndoială, din palma stânga
E doar despre noi, despre-o ea şi un el,
Pe coli de argint, picături de cerneală, declar
Simetric croite... Aproape la fel că ţi-am păstrat un loc
în aortă
De parcă o clonă a mâinilor tale atât cât să te simt
Sunt mâinile mele ce-ating înălţimi, trecând prin inima mea
Identice linii, accente vitale, la fiecare
Şi noi similari în sutimi de miimi. sistolă
la fel de interzis
Poemul acesta vorbeşte de mine ca-n prima zi
Şi totuşi de tine e vorba, de noi, la fel de ilicit
Aidoma suntem cu ziua ce vine ca-n ultima
Pe care-o începem de-a pururi în doi. tu nu mai exişti
Poemul acesta, o mare bizară, dar te voi naşte
58
cândva târzii, să te arunci pe repede înainte, mişcări
într-un vis lente, posibile geneze ale sufletului. Zborul
rămas neterminat frânt, cântecele Perseidelor. Dezmăţ artistic,
nu ești aici în veşnicele competiţii dionisiace. Beţii crunte,
dar simt palmele tale falsele premise ale unui trai casnic.
uneori aprinse
alteori îmbrăcate în rouă teatru
odihnindu-se pe fruntea fiecărui vers „Dulcele meu surâs, dulcele meu” .
ce-așteaptă sărutul primăverii
să se nască Patru fără un sfert dragostea mea cum să te
fac, cum să te. Mazilescu, Gog şi Magog, intru
adeseori la trei prima piesă care se joacă, doar ştii că
cred că-i târziu viaţa mea e scena, Pescăruşul cu Antoaneta
să ne căutăm Cojocaru, Betty aşa exerciții de improvizație
prea devreme nu interesează pe spectatorii care vin să vadă
să diluăm o piesă de Cehov, zicea cineva nimic
elixirul zeilor care ne-a unit spectaculos, comedianta, comedianta
într-o singură suflare ce caut eu aici?
într-un unic destin altă piesă mişto.
indestructibil
toamna
astăzi „Imensul pustiu sufletesc, în care te-am primit
nu ne mai aparținem cu toată căldura...”
suntem polenul
în care fluturii Să îmi scrii cu voce tare. Ce ţi-aş putea scrie
își spală picioarele înapoi? Mi-s neputinţele depărtări de
își lustruiesc aripile Dumnezeu. Îţi adormi trecerile prin mine. Te
pentru zbor fac. Te. Spovedania surzilor. Lumină. Tu me
însetați de speranță manques. Baudelaire şi filmele pe care le
vedem apoi, împreună. Cercul. Ursul doarme
eu nu mai exist şi-a uitat de foame/ răsună ecoul unei copilării
tu nu mai trăiești ratate în care mi-am purtat stângăciile în
ne-am contopit lanţuri. Exerciţiile, Cehia, cuburile, lego
într-o primăvară absolute şi discuţiile savante din Gara de
renăscând în fiecare anotimp Nord. Un vis, Doiniţa în puf parfumat.
dezbrăcați de ninsori Bomboanele de ciocolată învelite
și mai puri ca ultima oară în hârtie de ziar. Zvonuri.
alma
Codruța Tudoriu, Brăila „Fac tranziție între județe, între suflete”.
Mențiune
bum bum Maia liniile de tramvai se
Fenomene intersectează
Maia bate cu pumnul în perete zece zile
„Prieteniile sunt acum închise. Fără încercări. la mare, vine să îmi povestească numai
Fără aprecieri, să-ţi intre bine în cap. Da, mă, că eu nu sunt bum bum
da. Ca-n anotimpurile acelea de foarte maică-sa bum bum cu palmele
departe." în bucleleMaiei
„nu sunt acasă, Maia” , îi strig în vis
Nopţi ratate, gânduri false, ruptură. Sacrificiu. „am fugit de acasă în noaptea aceea,
Lumi secrete, anulându-se una pe cealaltă. îți amintești sigur,
Trupul fremătând. Cărţi, patetice sentimente. doar m-aiauzit țipând
Lumini, umbre, s-a întâmplat ceva încursul poate te-ai întrebat de ce.
absurdei noastre existenţe, luptele seculare, să nu crezi că mi-a fost ușor, nu"
semisoarele, trecutul, mandarinele şi iubirile bum bum, liniile de tramvai se intersectează
59
alt oraș alte legi, mămico, alte legi așteptând încă o cafea,
copilul meu, băiatul meu drag. știi tu,
una pe care eu să nu o beau, cu tine.
Tudor Ursente, Oradea, Bihor
Mențiune Despre frică
Despre dragoste annie lennox a îmbătrânit

destul de mult
salut, în ultima vreme,
nu încerca să mă săruți, catherine zeta jones
mai bine rescrie-mi universul pe buze își ascunde cu greu ridurile
și semnează-te la sfârșit sub machiaj
în orice nuanță de ruj în timp ce audrey
iar dacă mai apoi s-a ofilit cu totul
am să închid ochii de-a binelea într-un pământ care n-a meritat-o
nu-ți face griji, cu adevărat
dragostea nu trebuie să fie o epopee niciodată,
ci doar momentul acela în care împărțind-o cu dive de plastic
începem să murim mai cu viață. și de carton.
Minus cafea mi-e frică că în timp

voi face cacofonii
nu mi-au plăcut niciodată cafelele precum cea de mai sus
dar asta nu m-a oprit să te chem la una de care nu voi mai fi conștient
pe care să o bei doar tu, în timp ce mâinile îmi vor tremura
de dragul de a te privi tot mai puternic
m-am mulțumit cu o ceașcă goală, pe tastaturi tot mai deștepte
asta ne-a permis să o umplem cu povești care vor râde mecanic
încă nespuse de mintea mea tot mai tulburată.
în timp ce buzele noastre mi-e frică de faptul
s-au contopit într-o aromă de sâmbătă că am să ajung să țip la bătrânețe,
dimineața, „curvelor, sunt eu”
genul de cafea pe care nu am mai putut așa cum o fac unii
vreodată a căror vreme a apus demult,
să o detest. din dorința aceea disperată
de a rămâne relevanți.
de fiecare dată când îmi aprind o țigară eu nu pot nici să îmi ascund înfățișarea
răsfoiesc în minte meniul de cafele sub tone de fard
din locul acela boem iar părul meu tot mai cărunt
în care am fost o singură dată. poate că n-am să am ocazia
mă plimb prin el zilnic de la o vreme, să îl vopsesc tinerește
de fiecare dată doar în gând dacă va fi să-mi cadă înainte de vreme.
și încerc să-mi aduc aminte cât de bună mi-e frică de faptul că aș putea face o burtă
a fost acea cafea pe care să o asortez la o gușă
pe care n-am băut-o. de toată frumusețea
și mi-e frică de privirile oamenilor
nu mi-au plăcut niciodată cafelele care s-ar putea să mă mai recunoască încă.
dar după fiecare fum pe care îl trag „obișnuia să fie un tip frumos”
cu ochii ațintiți spre cer își vor zice în gând
îmi imaginez cum reapari, și îmi vor arunca o privire miloasă,
cum îmi furi țigara și cum aceeași pe care o arunci
ai grijă să-mi lași o urmă subtilă de ruj pe ea, unui câine murdar, subnutrit și schilod
doar cât să-mi amintești tot ce trebuia să știu căruia îi azvârli un colț de pâine de pe partea
încă de dinainte opusă
și atunci zâmbesc printre răni a străzii.
60
uneori visez cum îmi cad toți dinții din gură atent zugrăvit
și mă trezesc transpirat la gândul și un păr departe de blondul ei
că am să mă trezesc într-o dimineață din perioada heart of glass.
într-un compleu de pijama, le-am văzut și mi s-a făcut instantaneu
o fantomă cu proteză frică.
care țipă de la etajul doi știu, știu că ai să îmbătrânești și tu
la copiii din fața blocului mai devreme sau mai târziu
să nu mai bată mingea și că vei ajunge la rândul tău
în timpul orelor de liniște. o pereche de ochi
nu-i blamez pe bătrâni, (prin care se vede nemurirea)
mă gândesc zilnic la câte au adunat ascunși sub riduri
de-a lungul vremii, în sufletele lor, și nu mi-e teamă.
la câți prieteni și-au șters mi-e frică doar că vei îmbătrâni
din agenda de telefoane departe de mine.
mult prea devreme
și la cât de tare au ajuns să le tremure mâinile Saudade
în fiecare dimineață
înainte de a-și pune ochelarii patru prieteni care și-au pus ștreangul la gât
și de a citi rubrica de decese mult prea devreme
din ziar. și încă câțiva ce au apăsat subit
și mi-e frică. pe trăgaci
înainte de prânz.
mi-e frică de mai toate târâtoarele nu îi pomenesc niciodată la trecut
și de nevertebratele în costum deopotrivă. de teamă să nu trezesc niște stafii
de iernile lungi și geroase cu rimelul curs până sub bărbie
și de ploi torențiale care mă prind de unul dar ridic câte un deget către tavan
singur atunci când aud ”brothers in arms”
pe străzi neacoperite. și caut să privesc cerul
de vinuri proaste care îmi generează pentru că am frică de înălțimi.
mahmureli groaznice
a doua zi, atunci când îmi spun că mă las de îmi amintesc cum am murit
băut prima oară
definitiv atunci când am fost pus
și de faptul că niciodată întâia dată
n-am să mă țin de cuvânt. să împachetez crăciunul
de durerile de spate tot mai acute imediat după sfântul ioan,
și de faptul că am să rămân fără coloană puțin câte puțin
vertebrală cu fiecare glob dat jos
de dragul renunțării la durere. și cu fiecare beteală
de faptul că voi ajunge să mă simt singur împăturită în sicriul său de carton
în mulțime și nici până azi
și de clipa în care am să realizez n-am reușit să înțeleg
că mă mai regăsesc de ce nu poate un brad artificial
doar în pustiu să rămână în picioare
dar dintre toate, cel mai frică îmi e un an întreg.
să privesc înapoi, îmi amintesc cum am fost făcut neom
atunci când îmi deschid dulapul și cum am crezut că nimic nu poate
și îmi număr scheleții. să doară mai tare
până când nu a decis să plece
am deschis de altfel azi televizorul și ea, singura ea ce a contat
și am văzut-o pe meg ryan deși mă dezbrăcasem cu totul de ziduri
îmbătrânită peste puterile mele așa cum promisesem.
de imaginație
dar și pe tipa din blondie, durerea de a renunța
doi ochi ascunși sub un fard la toate acele ziduri
61
pentru prima dată, Dăruindu-i cuvinte...
atacurile de panică într-o seară Poetul n-are voie nici să vadă
în care am rămas fără căldură în casă Privirea lui ar putea despica
și cum mi-am băut mințile În două, în șapte, în nouă,
pentru a încălzi un suflet Hulitorii de Sfinte
rămas și el fără căldură. Normatorii de moarte.
o sticlă de vodkă goală, Poetul trebuie să doarmă

o scrumieră plină Iar somnul să-i fie veșnic
și răni deschise pe tot corpul Să nu mai poată vorbi,
de la cât am stat deasupra unei foi Să nu mai poată auzi,
sângerând cuvinte Nici chiar să mai vadă
uneori complet lipsite de sens. Rana de pe trupul lumii.
dimineți cu cola și cafele tari Poetul trebuie să doarmă...

pentru a mă curăța pe interior
și lacrimi stinse Trecerea (anilor)
în mucuri de țigări
la gândul că alții aleg Am îmbătrânit.
să se curețe definitiv. Anii și-au făcut culcuș în părul meu
Lumina ochilor scânteie abia, abia
și mai multe sticle de vodkă de sub genele-mi negre,
și mai multe scrumiere pline Arcuite în lacrimi.
și sânge vărsat inutil
de fiecare cuvânt nespus, Am îmbătrânit.
la timp. Anii și-au săpat trecerea
În conturul obrajilor
patru prieteni care și-au pus ștreangul la gât Rămași fără culoare.
mult prea devreme Mi-au încercănat ochii de truda grijilor.
și încă câțiva ce au apăsat subit
pe trăgaci Am îmbătrânit.
înainte de prânz. Anii au trecut peste mine
îi pomenesc de fiecare dată Cu toate furtunile lumii.
la prezent
și încă mă întreb Mi-a rămas doar sufletul
cum vom reuși De copil
să dărâmăm zidurile Închis între vertebrele trupului
celor care au nevoie de noi Ascuns în spatele inimii.
atunci când unica noastră daltă Abia aștept să renasc!
e un trandafir
Ilegalitate
Aida Zaharia, Tecuci
Mențiune Suntem ilegaliști,
pentru că ne consumăm iubirile pătimaș,
Legile Poetului fraudulos,
în clocot,
Poetul trebuie să tacă. sub ochii Lunii.
Nu are voie să gândească Suntem ilegaliști,
Gândurile lui ar putea răscula popoare. pentru că alegem cinci minute de dragoste
în flăcări,
Poetul trebuie să fie surd. (mai bine astfel, decât o viață de dragoste-
Altfel, urechile lui ar putea auzi legală
vaietele prelungi ale foamei mulțimii fără fluturi în stomac).
și atunci, răsculându-se, Suntem ilegaliști,
Poetul ar vrea să o hrănească eu pentru că bravez,
62
tu pentru că te joci cu cuvintele, la început mi-a fost frică de singurătate
eu pentru că îmi spun apoi am invitat-o să-mi doarmă între coaste
„e doar trecere”, mă simt bine și e cald
tu pentru că intri în jocul meu. tot nu știu unde am fugit nopțile se trag de
Ilegaliști vom sfârși, urechi
unul iubind, altul urând. sunt mai lungi mint mai mult
Nu știm încă cine... sunt un păianjen în urechea unui cerșetor
Și pentru că suntem ilegaliști, mă găsesc pe stradă și cer atenție
aș vrea să știu: nu am destui ochi și pentru mine
de ce ard, Iubire, atât de intens jumătățile de om dorm mai bine noaptea
pentru tine? .................................................................
am visat că m-am găsit
Din când în când sufletul nu știa la ce copil să alerge
așa am rămas orfană
Crezi că ai putea să îmi dărui o zi de fericire?
Sau măcar o oră? și naftalina respiră
Chiar și numai o clipă în care
Să mă strângi în podul palmei tale m-am aruncat din cuib
Să mă așezi lângă pieptul tău nu te uita la aripa ruptă
și să îmi șoptești: pleacă pleacă eu îl aștept
„iubita, fii liniștită, pe dumnezeu
lumea e la picioarele tale o să-i dau cele mai bune bucăți din mine
pentru că eu sunt în spatele tău…” ??? și el va crede că sunt fericită
Nu cer nimic lumii în care pășesc. atunci am să fiu o jumătate de om
De la tine vreau doar… cu o jumătate de aripă
pace numai bine să ajung cu ea
și din când în când unde se țin străzile de mână
puțină dragoste și gânguresc trotuarele
cât să pot merge mai departe. și gândacii de bucătărie visează
Din când în când povești cu oameni de naftalină
Vreau să îmi lipesc fruntea se pun între haine
de umărul tău și trăiesc sănătoși fiecare săptămână
Fie doar și numai pentru o secundă
(furată ochilor lumii) mă alungati dintre voi
Ca să pot, astfel, eu nu le număr sunt doar în trecere
Să dobor zidurile din drumul meu. mă așteaptă izbăvirea la 6:30
dacă o pierd mă trezesc iar fără Tata
Nu vreau să te iubesc la infinit, altă dată
Dar vreau să te iubesc sunt porumbelul din parc
Puțin. Cât să simt că sunt vie. îți scriu din emisfera dreaptă
Atât.
vă vorbește cineva din metrou
Diana Barbu, Călărași
să nu te-apuci de trăit pe stomacul gol
în urechea unui cerșetor viața o să-ți mănânce pielea
și-ai să-ți crești oasele într-o cușcă de beton
azi m-am întrebat ce mai fac și nu mai bine rămâi sus
mi-a răspuns nimeni între copiii destinului
am fugit iar pe vârful limbii cei
nici nu m-am simțit
cu coaste moi și calde
unii spun că m-au văzut la metrou între care cresc puii de om
dar semănam
cu o umbră îmbrăcată în pantaloni
63
am luat pe cineva în brațe aici plouă, la tine cum e vremea?
și acum suntem oameni reci și calzi și încălziți Și aici e tot ploaie, am zis
la microunde dar nu te supăra, chiar nu știu
cu cine stau de vorbă...
și suntem o gură din care cresc păcate n-ai vrea să îmi reamintești?
domestice
și măsele de mintea a doua Resturi
și inima ne sângerează zile în fiecare viață
în care vom fi fericiți Tocmai atunci ai ieşit
din viscerele întunecate
ale blocului cenuşiu;
ne crește carnea. oh, ce bucurie
tocmai atunci,
cu pungile pline de resturi
când m-ai adus în spital pentru aruncat câinilor străzii,
nu mi-ai spus că miroase a carne oamenilor - câini şi câinilor - oameni,
mai rău decât a spirt între care cel dintâi eram eu.
și nici că mințile se lasă seara la dezinfectat
lângă patul cu cearceafuri vii Doamne, miroseai a cireş înflorit
au ajuns să vorbească cu mine cu crengile doldora de fluturi,
şi a copil de înger, încurcat
mi-ai dat o pastilă într-o tufă de liliac nebunatic...
să uit
că am picioare de cărat în spate Tocmai atunci ai ieşit,
tocmai atunci
mai sunt nebuni aici şi viaţa şi-a reluat cursul,
spun că îi ustură sufletul cu mine pe post de parte
a crescut carne peste el vătămată.
și pentru asta nu mai sunt pastile
le-ai luat cu tine Libertatea de a fi singur
îmi e dor de tine Căci fiecare om, a spus femeia,
trăieşte viaţa lui. Nu pot trăi
hai să mă iei acasă,Tată în locul tău. Dacă îți place
să practici arta însingurării şi să bei
Raul Baz, Câmpina până cazi la pământ, fă-o.
Dacă vrei să te tăvăleşti în tristeţe
Ala-bala şi să blestemi ziua în care te-a adus
maică-ta pe lume, eşti liber.
Eu nu am fost copil niciodată - Pentru că fiecare om, îţi repet,
a venit vremea să aflaţi adevărul acesta. trăieşte viaţa lui.
Da, mă suiam în copaci,
prindeam vrăbii şi trăgeam cu praştia, Dar atunci, a spus bărbatul,
dar toate erau prefăcătorii pentru ce ne-am mai însoţit?
puse la cale în chip viclean, De ce să trăiesc viaţa mea
ca să nu-şi dea seama nimeni lângă tine şi nu lângă oricare
că sunt un bătrân travestit, alta, sau singur ca un atom de heliu?
îmbrăcat în pantaloni scurţi, De ce să sufăr ca un câine,
alergând pe trotuare cu trotineta, aşteptând să mă întrebi dacă
cântând ala-bala portocala îmi mai plac sânii tăi cuminţi,
şi gândindu-mă fără întrerupere sau, pe furiş, ca la începuturi,
la moartea care încă din prima zi să-mi dai o sărutare în dosul urechii?
mă strigase pe numele mic.
Dacă asta crezi tu, a spus femeia,
Ploaie că vrei să faci din viaţa ta – să visezi
Ce faci străine? a întrebat sâni și săruturi în dosul urechii, fă-o.
inima mea, din piept...
64
Ești liber să faci ce crezi, încă odată îți spun: Morală, oare, mai există?
nimeni, nimeni altcineva nu poate trăi Dispuși tot timpul la sperjur,
în locul tău. Facem din cel căzut o pistă
Spre undeva, mai sus, și-n jur
Ne lamentăm că viața-i tristă...
Nicolae Bratu, Râmnicu-Sărat
Rondelul ploii
Rondelul trecerii dincolo
Orașu-i pustiu și doar visătorii
„Simt că m-apropii de moarte, se-nseară Aud cum cântă pe-o singură strună
Nu-mi țineți lumină, nu-mi dați să beau apă, Ploaia ce-a șters din tablou trecătorii,
Mă strângeți în brațe, mă smulgeți din gheară Turnând abundent culoare comună.
Ce pieptul firav fără milă mi-l sapă…
Casele cântă în ritmul viorii,
Dar unde îmi sunteți cu toții? Avară Picuri de gri monoton se adună;
E viața cu mine acum, mă îngroapă; Orașu-i pustiu și doar visătorii
Simt că m-apropii de moarte, se-nseară Aud cum ploaia le cântă pe-o strună.
Nu-mi țineți lumină, nu-mi dați să beau apă
E pânză gri întristând privitorii?
Soție, copii, nu plecați! Ceață-i iară… Coardă din care tristețea răsună?
Vă văd întristați… O să plec? În ploaie apar și dispar, iluzorii,
Ah, o iapă Bălană mă duce la trap… Tot mai Regrete de-o clipă, visare nebună...
seară! Orașu-i pustiu, știu doar visătorii...
Aprindeți lumini! Nu mai văd! Dați-mi apă!
Simt că m-apropii de moarte… se-nseară…”
Calotă Rodica, Târgu-Jiu
Rondelul bătrânei care tămâiază
Nu tot ce e bun ne e de folos
Firavă, ea ține-ntr-un hârb cu jăratic la bine şi la greu...
Iertarea şi dorul de cei ce s-au dus,
Bătrâna urcând către deal, hieratic, Eram şi eu tânără, şi el tânăr,
Cu veşti de din vale la viii de sus. suspina Maria peste trupul scoruşului prăbuşit,
apoi ne-am îngroşat amândoi la trup,
Purtate în fum de tămâie molatic eu am născut prunci şi el a dat roade,
Şi-n bocet din vremi ce demult au apus, pieptul lui poartă semnele creşterii lor...
Firavă, ea ține-ntr-un hârb cu jăratic era câteodată atât de vioi
Iertarea şi dorul de cei ce s-au dus. că parcă te zăpăcea cu foşnetul frunzelor,
până şi luna îşi făcea culcuşul în crengile lui,
Ca frunza suflată de vântul tomnatic râdeam de ea : părea o scoruşă uriaşă
Ce suflă hain peste deal, la apus, care nu cădea când o loveai cu reteveiul ;
O rugă în fum de tămâie, apatic, aveam şi leagăn trainic, uite aici rosătura,
Mai urcă arar la cei ce s-au dus, ajungeai până după dâmb cu el,
Firavă, purtată-ntr-un hârb cu jăratic... de-ţi sărea soarele-n poală,
aşa era de-nalt şi de puternic ;
Rondel de... vremuri grele când a plecat Cosmin la facultate,
şi-a legat o dorinţă de cea mai înaltă creangă,
Ne lamentăm că viața-i tristă eu îl susţineam aşa cu sufletul,
Și vinovați sunt cei din jur, da’ ştiam că nu mă lasă el scoruşul la greu...
Dar, dacă trecem în revistă şi visul s-a îndeplinit, iaca, acum s-a întors,
Ce facem pentru noi, îți jur: s-a apucat să ridice o casă nouă şi casa asta
nouă
Gândim de rău la capra tristă ar fi având nevoie de o jertfă,
A bietului vecin. parcă o cerşea scoruşul ăsta al meu,
E dur: Ne lamentăm că viața-i tristă parcă-i chema pe meşterii cei noi să-l răpună,
Și vinovați sunt cei din jur. am stat o vreme cu mâinile pe ochi,
65
dar nu puteam să nu-l ajut să-i iasă de toarta cerului puhav ;
sufletul vârtos din aspru-i trunchi el nu răspundea, era ocupat
şi l-am îmbărbătat cât am putut; cu timona ambarcaţiunii,
din crengile mai tinere, am spus, precum tridentul, furca se-nfigea
faceţi leagăn pentru cel mic, în cerul proaspăt curăţat de ploi
când o fi să vină, şi amâdurora le auzeai sughiţul spaimei :
e trainic şi sănătos, trăsnetul porni arzând pe fugă zarea
din grosul lui, scânduri pentru al meu, ca şi când cu un chibrit ai fi aprins fitilul,
dacă tot am trăit amândoi, plutea o torţă-ntre pământ şi cer...
apoi să şi plecăm împreună ; l-au găsit la zeci de kilometri,
încercă să-şi mai urce o dată spre cer chircit în ramurile unei sălcii
privirea ţopăind odinioară scoase din rădăcini, ca şi din minţi,
din creangă-n creangă, mâna stângă nu i s-a dezlipit de furcă,
azi, nemaiaflându-şi sprijin, a trebuit să-i fie extirpată cu tot cu palmă,
se prăbuşi moale să-l poată aşeza-n sicriu.
ca o mură coaptă în mijlocul ogrăzii...
pe jos, cu crengile aşezate frumos pe lângă el Descrieri
ca un copil pentru fotografie, scoruşul.
Am să vă descriu trilul ciocârliei,
Ocupat cu... despre cum înconjoară el livada,
rareori se aşază
A tot strâns fânul în căpiţe, pe câte o creangă de cireş sau de prun,
dar zicea să-l mai lase, să-l ia soarele, argintiu ca bruma, ameţit de miresme
dacă e uscat bine, nu-şi schimbă culoarea, surpate de lătratul răguşit ;
nu-şi pierde aroma peste iarnă : pulberea cântecului încă pluteşte în jurul
îl rod animalele ca pe zahăr, osului său,
doar norii groşi pasărea-şi joacă sufletul pe limbă
care şi-au aşezat pântecele pe culme, apoi: fiu, fiu, ca o ghiulea,
l-au făcut să se răzgândească : lacrima-i ţâşneşte din tâmplă,
pe când primii stropi ea adesea aleargă să vadă
au început să-i sfârâie în scăfârlie, e cineva ascuns înaintea conceptelor,
a hotărât să încarce degrabă căruţa, întunericul se face că scuipă sâmburii
ridica furca până la nori, păstrând aura zilei, în salon,
de ziceai că el le-a spart burţile, ciupite, coardele dau roade :
lua aşa toată căpiţa în coarnele furcii ; în genunchi, mierla cere iertare
când a mai luat fânul apă scobindu-şi sub pomeţi două redute.
şi când tot văzduhul
cădea leoarcă în căruţa lui, între absurd şi-un câine trist,
izbea furca de loitre,ca şi când ar fi vrut sar aşchii mari din şura bolţii,
să separe apa de uscat, câmpul de cer, e-a nu ştiu câta încercare
ca de-o zgaibă ce se ţinea de fânul lui ; de-a da cu bolta de pământ ;
apoi s-a dezlănţuit potopul, mai horcăie un nor, mai taie
puhoaiele cărau fără zăbavă un corb, în clocot mic, văzduhul,
agoniseala multor generaţii ; latră, potent, în juru-i, pinul
case cu ochii stinşi cădeau în lupta iar crinul negru-n cerul gurii
cu inamicul mult prea hrăpăreţ; latră sub streşini ponegrite
plutea, dar nu se scufunda căruţa de un zefir cam fâstâcit
ca o troacă de dovleac, şi totuşi mari bucăţi de noapte
ca un cuibar în apriga vâltoare, se-ntrec spre vraiştea luminii,
strigau sătenii, cu ochii la bulboane, pe gresii cad în turme stropii
unde te duci, cutare, de linişte asurzitoare.
încearcă să te-agăţi de vreun copac
mai vârtos, dar până şi copacii ecoul unei păpădii :
curgeau cu rădăcinile în sus ninge auriu peste izlaz,
ca nişte gheare gata să se prindă
66
fulgi de cer mentolat, mici tolbe pline cu cea tânără îşi sumeţi balconul, şoptindu-i :
nimicuri mai fă şi tu gimnastică, mătuşă,
pe-ntinsul amneziei apătoase, mai pudrează-ţi bârnele cu fluturi
Doamne, ce tălpi fantastice avem , şi fă-ţi şi un masaj de conjectură !
cu ele noi călcăm sleita rouă nepoată, eu nu sunt din alea false,
gustând, cu pasul mic, ierburi sonore, când vine vremea,
pe gâtul de girafă al lunii, dacă nu se află om priceput
tocit de-atâta aruncat cu zarul ; să mă resusciteze,
cuvintele mai muşcă osatura să mi-o întărească,
din călcâiul cu plasture, sub ţiplă şi rogoz, să-mi râdă iar frăgarul sub fereşti,
încât în ziua învierii, apele stau toate mai bine mă întorc în matca sfântă
în picioare. a lutului din care m-am născut,
şi nu mă dedulcesc la stocatură,
maieutică la termopane şi la flori din plastic,
perdele de nylon, podeaua mea
mergea aşa îmbâcsit de întrebări, n-o vreau cu linoleum sufocată,
deodată e întâmpinat : nici fântâna s-o schimb pe chiuvetă,
drumeţ ciudat, ce te-aduce, focul din lemn nu-l schimb pe cel sintetic,
pe drumurile astea desfundate ? mai creşte-n juru-mi
deh, ştiu şi eu, am zis, voiam o schimbare, nu liliacul şi troscotul şi muşeţelul,
doar de look, ci şi... mai muge vaca, râmă porcul,
ştii, fiinţa mea s-a cam decolorat scurmă găina, nu-mi doresc
şi ţi-a trebuit puţin noroi pisici şi câini din gips în bătătură,
cam aşa, dar după cât am strâns nici lapte vânăt de la vaca mov
în trupul schingiuit de primăvară să ţârâie-n castron de ebonită,
mă tem c-am să rămân captiv în lut eu, fiind iubită de stăpânii mei,
ca o sculptură-n piatra-i astringentă doresc să fiu tot casa iubitoare.
uite am să-ţi arunc pe umeri drumuri
mătăsoase, sclipitoare,
cum îl vei alege Maria Chindea, București
pe cel drept când te ispiteşte firul moale
ce strânge ca păianjenul pe muscă Asul pictat pe gămălia liberului arbitru
în pânza-nvineţită de tentaţii ?! (puterea antropofagă)
casa nu era una ca toate casele, suntem pe tușă prea mici să ne vadă
când începeau cutremurele, cei ce se cred în măsură
ea singură se ţinea de bârnele propriului pod, a tot să-i ajusteze luminii emisia
lăsând sufletul abisului să se-nfăşoare zadarnic înțelegem limba șuvoaiele de ură
pe lemnul umed ; ce se prăvale de la tribună ne refuză
rostea nişte ţurţuri de adevăr vibrația striviți adunăm cu tandrețe
de-ngheţa ciripitul în vrăbii, din praful venelor
sunt case şi case : cioburi de vise cândva nu acum vitralii
unele se luptă-ntre ele cu tot ce au de ceruri vor uimi îngerii
în oştile grădinii, cu zarzări până atunci vertebrele
care fug cuprinşi de spaima în laboratorul timpului cumpărat
de-a nu fi-ngenuncheaţi de-atâta rod, experimentează proiecte unice
cu ulmul ce-şi ciocneşte de văzduh falangele în arhitectura vieții nu se acceptă procură
deshidratate, împodobim biserica nevăzută cu zboruri
ies cu pridvoare la atac, mai înalte de aripă
unele sunt chiar arţăgoase, după slaba pricepere din abis
se trag de sfoara cu zorele, extragem fire argintii
de clopoţeii de la grinzi, duhul creează măiastru aderența ursită
uneori, se-ngână cu muşcate, fără sclavi în strălucire coroana vindecă
alteori se scuipă cu aglice, rămășițele umbrei
când însă căzu-n luptă o bătrână, inițiem imberbi adjudecări de circumstanță
67
sub rânjetul ghilotinei Iubirea maternă fără plasă de siguranță
stoarcem umili din genunchi plânsete (numărat alb de spaime)
astringente
noi gloata expusă în ramă da mamă știu că trimiți fregate de griji
la campanii în orb sub poleială să-mi susțină flotila plecată
scorpionii înțeapă mortal să cucerească țara minune
pe cei ce traversează râul chipul ce mereu mă urmărește
din spatele ochilor
carii omnivore nălucirile puterii infestează viața aceasta zdrențuită pe margini
nu suntem atât de buni acrobați mersul în am ascultat nesmintit sfatul tău
mâini s-ar putea și am luat uscătorul cu mine grație lui rănile
să țină balanța în echilibru o secundă gura mele vor prinde
își desenează pe buze cimitire luxoase o coajă frumoasă aurie
sub travestiuri hilare moartea putrezește în noi pâinea scoasă din cuptorul trupului
alchimia zborului va lăsa arome dulcege în cerul gurii ziua
încheieturile ne sunt cotropite va aluneca tăcut
abcese tumorale lipsite de reactivii credinței grumazul (când e tensionat timpului
transformă în cancere maligne i se mișcă ciudat omușorul)
erupțiile luminii drumurilor tale/mele ciclic va desfolia blând clipele
li se vindeau le va trimite în uitare
(la bursă sau tarabe stradale) fii liniștită
dalele stelare acum e la mare cătare nu mai invoc focul ceresc
pavajul de firmă al ghearelor școlite să-și nu-i panaceu de vindecare
înfigă în pradă am aflat în cele din urmă
cornoasele ventuze multicolor craterul suferinței se poate umple cu oameni
se-mpachetează vânzarea pe bucată de tablă zgomotul
omul calcă pe inimi verzi piatră cubică crede îți va distrage atenția suficient
că-i mișcă de la țipătul ce va sparge disperarea în tine
sub talpă inconștiență/ exacerbat mii de fărâme
instinct de conservare sau trădarea rugăciunea are genunchii crăpați zadar
propriei veșnicii cine să știe melanjul credința precum coptura
dă amprenta sângerie se scurge din buboiul prea copt
a prezentului acum când viitorul te-ncepe frecvent
vei decoji impersonal mucegaiul din colțurile
spațiul e peștele care înghite nisip arzător vieții
filele poveștii decartează altfel decarii
pântecul abia poate încheia nasturii lăcomiei decât pe vremea ta
peste osânza zilei carnea se umple de aripi
tribuna se prăbușește în colții molohului cu unele roșii luate pe cartela destinului
încetinitorul (ele sunt cel mai des măsluite
noi unde cum dedal are rezervă de ceară)
de ce îngrășăm piatră de socluri celelalte la negru
nimeni se pipăie avid sub pleoapă reptiliană din rămășițe de curcubeie
tronul înghite sămânța plecată demult mai știam
cum săpau nopțile voluptăți curate în trupuri
complici la propria moarte înainte de-a le pune gaj pentru pachetul
dansăm abulici pe limba dragonului anesteziați complet
de vaccinul puterii vilă-mașină-postbineplătit
stăpâni tentaculari peste iluzii antropofage
tragem oblonul planetei nu mă mai tem simt în fiecare os
vibrațiile răstignirii unele scot sunet de flaut
doi licurici joacă șeptică pe balamaua diminețile trec anoste mamă
destinului nu mă bântuite coșmarul necesarei scrumiri
cine blochează ușa (i-am înțeles rostul)
poate doar partitura de weekend
68
să aibă o cheie mai sonoră spre asfințit uneori atingerea în care mă-npăturești
când marea se îneacă în mare doare taifunul se zbate în flutur
și nu mai contează deloc să găsească mărului înțelepciunea gustului
nici țara minune nici flotila geneza
ce mi-a înlocuit vertebra zborului în coacere poate fi doar țelul secund
menit să abată atenția
zarea ți s-a topit în pupila dorului mamă echilibrul perfect este provocarea
ce scoate somnul din pleoapă
infinitul e orb din elitra cicadei
și nu ai cui trimite scrisoarea ta de protest se vede cum hoţeşte miracol
strânge armonic eternități aseptic
Nu-i vinovat pironul în lupă sfarmă comunul
că semnează cu sânge esența nu poate fi atinsă
(sub ghilotina privirii) cu palmă gloduroasă
ai grijă
din sărutare am decojit manechinele iubite
vitrinele sunt cioburi ispita poate fi şuie şi perfidă
unghia mea dreaptă lărgește sau calea pe care doar regii au curaj vremii
orizontul ce nu smerește îmbrățișarea să-i smulgă vălul materiei
nu respiră decât acvatic pingelei colbul de aur
(am avut polemici aprinse cu tine
pe seama adecvării mediului răsuflarea primară amprenta botinei
la meridianele închisorii orfice) din sala tronului
urzică rău timpul culpabil osânda nemeritată când talpa e goală
ascuns în epidermă și glezna vulnerabilă ca și duhul
de aceea mi-ai lăsat din care irumpe dă certificare genunii
bilețele de adio sub toate troițele să întindă plasă cristică pâine și vin
pe cele din păpădie încă nu le-am găsit împărtășește destinul
orizontul e chemat să-nfioare mărturia taina coboară storul
spațiului din tine că există lumina să nu scrumească răsăritul
aleile pe care merg vii n-au consistența insufient copt
celor din criptă la cină
dezbrăcat de umbră gândul meu Iisus ne bea moartea până la ultima picătură
rătăcește hoinar și-n vertebra amnezică
deșertul a tastat greșit programul inimii
și-acum a schimbat codul doar viul ne acordează struna galactică
lichid arde ce nu încape în oase
și nu știe acorda o aripă De flaut nu-mi agăț umbra
(în cocon fluturele țipă)
unghia scrijelește întrebare
în interstițiul dintre valvele duhului sacru pot ierta că mă crezi naivă dar
fără odihnă în criptă învineţeşte nu-mi turna dimineți cu aromă de vină
timpul lipsit de racordul iubirii când vii să-mpărțim soarele
nevăzut mai iei o gură din mine la micul dejun e viață fără cocon de iluzie știu
setea adoarme o clipă cascadele iluziei bine câte tranșee brăzdează
pe-o gaură de cheie nu încap bucata de pâine mucegăită (muncă de rob a
și oștile lui Macedon plătit-o la negru)
și elefanții cu tropele-n sus de când împărtășirea ni s-a scurs printre degete
undeva templele rămân în urmă flămânzenia crește
ca bornele sângelui năuci gravităm în jurul prăzii admirăm
iar tu aproapelui caninii
pe marginea șanțului mai lungi decât gândul de-a fii bărbat
scoți solzii din gene sau femeie
și te expui benevol radiației caninii sunt semnul vampirismului de castă
mai mult bărbat în care atingerile
69
și-au pierdut curburile că-i rămân urme din mine pe brațe
dulceața ilegal când mă ajută
de ce nu mult mai femeie asprește în sâni să mai traversez o veșnicie
alăptarea cu stele nu pare
să te încânte prea mult doar pregătesc ștreangul de care atârn paiața
cum se schimbă balanța burdușită de ochi în care
prioritățile nici un curcubeu nu s-a stins
tandrețea e doar un sentiment golit de miez
în care doar pustiul vorbește
când surzești Ion Cuzuioc, Chișinău
în cel de-al treilea cântec de cocoș
nimic nu vibrează vidul știe Viață în culori
cum să respire în tine
sub ziduri de energie Afacerile Dianei mergeau bine, chiar foarte
bine,
mai mult decât pentru o noapte de dragoste veniturile ei creșteau ca pe drojdii,
perfectă în doar trei ani ea a reușit să se califice
sau decât pentru viața pruncului nenăscut încă printre cei mai prosperi întreprinzători
din regiune,
te-ai rugat fără ochi să te simți rotund casă cu trei niveluri, vile la mare și la munte,
nici un cadavru în spate să nu rânjească la tine mașini de lux,
moartea să desfacă magia până la capăt conturi în bancă deja au început
în sorbul galactic din vintre lacrima să treacă să țină de trecut,
dincolo de apă zilele și nopțile erau consacrate
roșu să cânte doar viața în totalmente afacerilor,
nu mă lepăd de tine părinte nu se mai gândea la măritiș,
ar aș vrea să nu mai aud țipătul pruncilor la copii, la o familie
ieslea e goală magii sunt la-nchisoare ca la ceilalți colegi de lucru,
sub suspiciunea de trafic cu astre viața personală nu-i mai aparținea
lumina se teme să mai îmbrace candoare până într-o zi, că bună
boțită din pântec de trădare și crime zei nu poate fi numită o banală răceală
de carton a impus-o să treacă pragul
care dau cep venelor noastre nu mai miră unei clinici medicale private,
pe nimeni cât de departe părinte după ce i-a ascultat plămânii medical
cât de departe se merge i-a recomandat
nerușinat ne toarnă visele-n pocale să-și facă o radiografie
pentru orgiile de sâmbăta seara pentru a-i stabili diagnoza finală,
oțetește sub cruce speranța peste o oră și ceva laboranta
în pupilă nu mai încap cimitire i-a prezentat și pelicula radiografică
plutoane de execuție a pacientei,
ciuperci atomice imaginea l-a pus în gardă pe medic,
aruncă urgent balastul nacela mai bine zis l-a înspăimântat,
nu poate duce cariere de piatră pacienta Diana intuind că ceva este la mijloc
ca pe fluturi a insistat ca medicul să-i destăinuie boala,
alege să-i spună pe șleau de ce suferă dânsa?
taie despărțit de curaj Medicul n-a avut încotro
bisturiul e șansa luminii și-a recunoscut că radiografia
de-a se recunoaște în forme opace afirmă cancerul la plămâni
gravitația legată de tălpi și este necesar de urmat un tratament special,
nu poate înfrânge văzduhul din aripi venind acasă Diana a deschis calculatorul
oricât de mărunt ai toca ca să se informeze
vina nici învelită în șerbet mai detaliat despre această boală nemiloasă,
nu-mi alunecă-n gură incurabilă,
din spusele medicului
nu acuz umbra și din informația de pe internet
70
dânsa a conchis că zilele ei sunt numărate, ca dulcea lor miere de fag
chiar a doua zi a venit la serviciu să fie la masa cea mare,
luând decizii neobișnuite, Cu pași săltăreți prin grădină
casa cu trei niveluri donată unui orfelinat, un greier din aripi îmi cântă
vilele le-a pus la dispoziția familiilor și noaptea se face senină
de pensionari nevoiași, pe țarina noastră cea sfântă,
mașinile de lux au trecut în proprietatea Îmi place să văd pe cer luna
școlilor speciale, și stele arzând în neant
Diana mergea zilnic și la biserica să-mi cânte vibrând precum struna
din preajma casei rafale de vânt captivant,
ca să se pocăiască și să facă donații În palmă să-mi strâng licurici
în dreapta și-n stânga, să merg cu lumină spre casă
mai mult, a hotărât să ridice un alt lăcaș sfânt să-mi fie azi noaptea aici
din banii personali, frumoasă crăiasă mireasă.
cu alte cuvinte toată averea ei
a fost distribuită după necesitate, La răspântie…
dânsa trecând cu traiul la bloc
într-un apartament obișnuit, A murit, a murit de bătrânețe, de plictiseală,
nimănui nu și-a destăinuit boala de moarte bună,
continuând să meargă la serviciu să-l petreacă pe ultim drum
și să-și exercite funcțiile au venit doar rudele apropiate,
conform obligațiunilor sale, copiii de la prima soție,
nu se mai gândea la nimic copiii de la a doua și a treia, nurorile,
ce-ar fi putut s-o îngenuncheze în fața sorții, o droaie de nepoți și strănepoți,
era împăcată că a reușit câte ceva în viață foștii colegi de lucru mai în vârstă
iar veniturile ei vor fi de folos oamenilor, demult au plecat la Domnul,
și așa cum ședea în fotoliul din birou cei mai tineri au și uitat de el,
și servea cafeaua cu toții crezând ca s-a dus și el din viață,
așa a și auzit sunetul telefonului mobil, au uitat de el și cunoscuții,
l-a deschis ca să audă o voce cunoscută, vecinii și chiar rudele mai îndepărtate,
a medicului de la clinica privată: ei, dar el, mortul, nu-și făcea probleme din
ne cerem scuze asta,
pentru eroarea laborantei noastre nu-i mai păsa cine a venit
care mi-a prezentat să-și ia rămas bun de la el,
o peliculă radiografică străină, era indiferent la cele ce se întâmplă
mai pe scurt plămânii dumneavoastră în jurul cadavrului său,
sunt curați, dar nu erau indiferenți copiii lui
vă felicit și vă doresc sănătate… de la diverse soții,
pe copii îi frământa o singură întrebare,
Pastel nocturn unde să-l îngroape,
lângă care soție, căci din câte știau ei
Nu mi-i frică de noapte toate i-au fost dragi tatălui?
și nici de-ntuneric n-am teamă Unii insistau c-ar fi mai bine
nu voi vorbi deci prin șoapte să-l înmormânteze lângă prima soție,
când ziua-și îmbracă maramă, alții lângă a doua sau a treia,
De noapte și mie mi-i dor căci și ele au fost iubite în egală măsură,
cu liniștea-n suflet să fiu și nurorile s-au dat cu părerea
ca pasărea vie să zbor că n-are importanță lângă cine va fi groapa,
prin norii pe cer auriu, principalul să fie înmormântat,
Inele de fum din hogeag, nici nepoții nu și-au făcut probleme
roiesc peste case în lanț cu înmormântarea,
și aburii calzi pe meleag căci au uitat când bunicul i-a ținut pe
sunt prinși de pasări în clanț, genunchi,
Albine dansează cu drag de strănepoți nici nu face de vorbit,
printre cireșii în floare căci alergau împrejurul sicriului
71
mulțumiți c-au fost serviți cu bomboane. Enea Gela, Craiova
A venit la înmormântare și primarul satului,
care în perioada electorală post festum
le-a promis tuturor bătrânilor sicrie pe gratis,
tot el a și fost colacul de salvare acesta nu este poemul zilei ci strada
propunând ca mortul care peste câţiva ani îţi va purta numele
să fie înmormântat lângă prima soție, scris pe o plăcuţă metalică de unde
iar peste cinci ani lângă a doua, începe identitatea omagiată printr-un plasture
cea de-a treia soție îl va avea alături subţire
pe fostul soț peste zece ani, de memorie colectivă
cu alte cuvinte, la fiecare cinci ani
se va efectua deshumare și înhumare, nu este poemul zilei doar locul
așa ca să fie împăcate de unde vei privi neputincios printre grilajele
toate consoartele răposatului. literelor
Sunt mulțumiți copiii de decizia primarului, cum trec oamenii
sunt mulțumite și nurorile cum îşi intersectează paşii gândurile
că s-a făcut dreptate pentru fiecare soție fără să se-ntrebe dacă strada pe care tocmai
și doar răposatului îi este indiferent calcă
unde este înmormântat, e măcelărie de tranşat urmele
Dar oare are vreo însemnătate faţetă din geometria culturii sturm und Drang
pentru sufletul lui? ori pur şi simplu viaţa trucată cu har
de un edil sârguincios
Imaginații
Obosit cum era a adormit buștean, peste câţiva ani
însă asta nu l-a împiedicat să-și vadă secretara aici vor fi nişte case în plus nişte poeţi în
cum îl servește cu o cafea, minus
cum femeia de serviciu poate şi nişte nebuni frumoşi
îi schimbă florile din vaza de cristal, în stare să plimbe lectica stăpânului mort
cum adjunctul său îi spune-n față
că este cel mai bun șef, aici e nevoie să puneţi de toate
că este de neînlocuit
și nu-și poate imagina viața fără el, ca în mormântul unui faraon
cum contabila șefă îl bucură amfore inele brăţări
cu noi transferuri bancare, şi
cum subalternii stau încovoiați în fața lui, dinţii duşmanului învins în ultima bătălie
cum personalul de pază îi dă binețe
și-i urează sănătate, e nevoie de o fântână
un zâmbet plăcut i-a adus aminte și de șefii lui /fiecare să-şi spele oasele
cu care merge la saună de-atâta trecut prin acele de siguranţă ale
ca să-i laude meritele sale, istoriei/
nici guvernanții n-au fost dați uitări, cu o singură ciutură prinsă de cumpănă
căci și ei au contribuit și la avansarea lui pentru cerb şi pentru vânător
și la decorările respective, când se-apleacă
ce-i drept cum i s-au dat toate acestea să le cadă inima în aceeaşi picătură de apă
doar el știe,
plăcut e să vezi e nevoie de războaie suveici fire negre
cum și soția se bucură de shopping-ul făcut, pentru miresele vândute taţilor
de odihna la mare și la munte, /în ceasul expatrierii mamelor mute/
de invitațiile la recepții oficiale,
de petrecerile corporative, de artificii
cât e de plăcut să le vezi pe toate acestea, să cadă din cer ploi organoleptice
dar mașina staționează ochi verzi
și șoferul îi deschide ușa ochi albaştri
ca să-i ureze sănătate și odihnă binemeritată negri de smoală
…a fost ultima lui zi de lucru pentru orbul Vasile care crede
72
că pânza freatică a luminii este ce e timpul, dacă nu un ghem de crime
la peste 2000 de ani adâncime împins cu piciorul din poartă-n poartă,
până se umple tabela de marcaj cu goluri?
aici e nevoie de vorbe ce e creierul, dacă nu o busolă defectă,
în stare să cumpere bunăvoinţa morţii cu acele fixate în coşmarul
de ce eu că toţi vom muri singuri?
senzorii vieţii pâlpâie încă
brueghel cel tânăr în brueghel cel bătrân ultima poveste a fost alimentată
tic-tac tic-tac de zvonul trecerii pe la noi
a circului mare din moscova,
aici e nevoie să puneţi de toate biletele s-au epuizat,
dar mai ales e nevoie să nu luaţi nimic spectacolul se ţine cu ușile-nchise;
pentru că nu vă aparţine nimic aerul iese prin gaura cheii în valuri
radioactive;
de partea cealaltă a perestroikăi înăuntru, spectatorii descresc,
devin tot mai mici,
se aplaudă până nu se mai deosebesc de copii,
căci îmi adun vertebră cu vertebră până le iese râsul pe gură roşu şi sec.
să nu-mi fie teamă de fantomele oraşelor
mişcătoare
de pahidermele liniştii pe marile bulevarde Gabriela Gârlea, Constanța
mitraliate
şi te-ntreb doamne Suprarealism
adevărat este
că au obosit poeţii să te facă din vorbe Azi mă dezintegrez.
2000 de ani ai hrănit 2000 de regi O falcă-n cer şi una-n pământ. Fizic.
până când tronul lor zburător Un ochi în pom şi unu-n nor.
a-nmugurit la uşa muzeelor Scuip seminţe de floarea soarelui cu două guri.
femeia-nsărcinată să taie bilete la intrare Am patru mâini că să cuprind soarele şi trei
nu se mai vopseşte picioare că un câine şchiop.
nu-şi mai pune părul pe bigudiuri Malformată zâmbesc.
nu mai râde stă cu buzele strânse Zâmbesc altfel pentru că nu sunt nicicum.
şi face curat Nu simt parfum de rândunică pe nas,
la ea până şi absenţele strălucesc ci pe peste tot.
asemenea unor diamante Şi rad cu corpul meu diform.
în ale căror faţete hormonii luminii Şi plâng de jos în sus
o iau razna într-o lume întoarsă pe dos
cu pocnet de castane că o maleta aruncată pe fotoliu.
se sparge dogma ..................... …………………….
auzi în buncărul inimii Revin cu cele trei picioare pe pământ.
cântecele nu se vindecă Două
Unu
cum este să dai în mintea copiilor Mă-ntorc în mine.
Defulez.
toate rănile-astea singură mi le-am făcut, Implozie.
alunecând pe patinoarul altei identităţi;
acum scriu să-mi scurteze detenţia; À la Magritte
am auzit că poveştile condamnaţilor
ies prin acoperişuri, Omul-burete se aşază pe scaun.
asemenea unor coşuri, Îşi aranjează jobenul, picioarele sunt apropiate,
eliberând în aer fumuri de libertate, iar mâinile-s împreunate.
apoi se dispersează în pulbere, Bătrâneşte.
pe tratatele despre câinii din oameni, de unde Omul burete recită în eter:
vâslesc înspre primele pagini întrebări şi „vomită-ţi privirea şi las-o să se prelingă lin pe
răspunsuri frivole: porii retinei mele.
73
Să simt mirosul ochilor şi să-l prind încerc să vorbesc, dar…
ştrengăreşte în borcan”.
Omul-burete tuşeşte repetat, apoi reia: Caietul cu sute de cuvinte, de pe covor,
"defilează-mi cai, câini şi ghiocei. e o haină roasă de timp,
Şi fericeste-mă. sub care câinii aleargă peste litere,
Scuipă-ţi bunătatea, dezbracă-ţi sobrietatea...." aleargă…
Se opri brusc din recitat. adulmecă oase; de unde oase?
Omul-burete. Le am doar pe ale mele,
pe care le lustruiesc, fșiu, neîncetat,
Boemă acolo jos, prin caiet.
Eu sunt omul care a cunoscut fericirea Visul rece, imaculat, mi se scurge prin retine.
ea - îmbrăcată în tun cu peniţa în vârf, se scrie. Crezi că nu cer bon când cumpăr vise?
E poetesă. M-aș simți dator!
Eu sunt bătrânul nou-născut Față de tine, față de aceste oase pe care le port
care, în loc de mâncare cu mine,
a amuşinat miros de pietre umede pe care nu le-am cerut nimănui,
prea obsoletă, m-am ales cu ele într-o zi de septembrie,
sau nu încă obsoletă am cunoscut fericirea pe când voiam să ajung în altă lume,
înveşmântată în cheia sol. dar am fost tras încoace.
I-am pus conservant. Știu cine a făcut-o, și nu blestem momentul,
O aştept cu un vin roşu şi brânză cu mucegai. blestem doar ora, era 13!
În mucegai. Și știi ce e culmea?
Eu sunt omul care a cunoscut nefericirea Azi mă folosesc de ea,
cunoscând fericirea exquisită. o vând, o răscumpăr;
și știi în ce nu cred?
Fii aici, cu mine În bonul pe care îl cer,
Fii aici cu mine, nu mai are aceeași valoare
In spectrul culorilor mele, ca primul vis cumpărat.
în medicamentul angoaselor grele,
netratate, Vis astmatic
îndelung identificate. Stau nepăsător
Fii aici, cu mine, precum andreaua mamei,
în pistrui lângă fotoliul cusut cu ani.
şi-n cafele amãrui, Din vechile-mi năravuri
în gãri şi-n paturi supraetajate scriu versuri
cu bluze volanate pe cozorocul îndoit al șepcii.
şi buzele crãpate.
Fii aici, cu mine, Un vis astmatic,
teleporteazã-te, dintr-o noapte îmbrățișată de ger,
metamorfozeazã-te, în care zgomotul sticlelor de plastic
iubeşte-te-n mine, azvârlite din tomberonul
în zeci de foi veline. de lângă blocul meu, sperie șobolanii
Îmi vine înspre burlanele pline cu apă fiartă.
sã fii aici cu mine
şi-mi curge-n vine, Printre rândurile mele vor dansa mereu
e de bine! cadrele gri, cu săraci urât mirositori,
cu animale înfometate care urlă,
Georgian Ghiță, Ploiești zgâriind liniștea,
toate aceste muzee de zâmbete sparte
Loteria oaselor sub genele unei nopți agitate și albe,
Bucuria mi se scaldă în lacrimi, și toate acestea numai
ca un copil abandonat lângă un ghișeu poștal. după ce am distrus proza
Picioarele se îndoaie, împinse de urlet, din cenușa căreia trebuie
corpul se răsucește, ca eu să renasc în ochii voștri.
74
Ochii noștri Ioan Grigoraș, Baia Mare
Ochii noștri își ciocnesc privirile John Lennon trebuie să cânte

scăldați în lacrimile învolburate ale revederii.
deseori
Deodată mi-ai spus: Știi ceva? simt că unii fani or să ne-mpuște
Potrivește-ți ceasul după numele meu, vor trage cu gloanţe de cauciuc
hai să ne mai naștem o dată într-un delir în versuri
la fel de dulce, în noi
dar spintecând clipele, ca și cum norii în păsări
își scutură pleava, încordați. în albastrul cerului
Căliți de obiceiuri mici, ca la roata norocului

să călătorim doar noaptea,
furând sclipirea stelelor de mâine, poate că răstignirea noastră
dintr-o galaxie străină, le va aduce celebritatea
chiar dacă iarna încă n-a venit, poate că spiritul lui Chapman
și gerul se strecoară și-a făcut culcuș în trupuri fade
în celelalte suflete de lângă noi. dornice de publicitate
Nu! Am răspuns. eu nu mă tem de furtună

Eu te privesc în ochi și în trecut, știu că ești lângă mine
dar nu să șterg o umbră
a celui ce am fost, căci dincolo de îmbrățișarea simți și tu
celor patru retine John Lennon
stă o viață nerepetată, trebuie să cânte
ca un trup înflorit o singură dată.
“Imagine there's no heaven
Te apropii încet de mine și-ți lipești palma It's easy if you try
amenințător de al meu piept. No hell below us
Alături, cresc iluzii, iar eu îmi legăn privirea, Above us only sky
dar nu de cântec, ci de sânge. Imagine all the people
Living for today...”
A mai căzut un bilet
pentru întrebări
Un tren a trecut, întorcând în gol ce nu caută răspuns
biletul de ieri, îţi spun
aruncat la întâmplare dă la o parte
dintr-un buzunar cu fantome fără trup. hârtia pe care scriu
să-mi vezi inima pulsând
Hârtia s-a lipit de peron în spatele fiecărui cuvânt
cu litere negre în sus și albe în jos. vei şti
Zadarnic, fără suflare, atâta vreme cât citeşti
prețul unei zile pentru totdeauna sfârșite, viaţa mea continuă
absorbite de un moment fără întoarcere. împotriva strategiilor de marketing
Azi, altcineva a aruncat un alt bilet,
mai proaspăt, dar înghesuit de frig nu s-au inventat arme
în propria otravă sufletească, să pună interzis lumii noastre
un nou preț al zilei
din care mâine nu va mai rămâne John Lennon va continua să cânte
nici o urmă
într-o amintire de om. “You may say I'm a dreamer
But I'm not the only one
I hope someday you will join us
And the world will be as one…”
75
lăsați fluturii să zboare De două ori, adânc, vreau să mă-mbete
Și pot să mor strivit între petale
privesc cerul Ca victimă a frumuseții tale.
visele se-aprind la încheieturi
desfac nasturii cu mâna stângă Culegi nectarul nopţilor rebele,
și pictez căluții-de-mare pe linia orizontului Vulcani erup în sânge şi în piele,
Simţi între coapse lava, te incită
acolo fluturii au versurile tale Şi gura ta flămândă mă recită
tatuate pe glezne
cu rimă îmbrățișată Ca pe-un poem fluid, apocaliptic,
ca-n ultimul nostru dans Greu accesibil, versurile gliptic
pe acolada unui răsărit Le şlefuieşti adânc pe sâni, pe spate,
Trăim extrem şi totuşi jumătate
tu mi-ai împletit prima pereche de aripi
cu flori la butonieră Din pasiune încă n-am trăit-o,
și m-am lăsat purtat de briza mării Şopteşte-mi la ureche: Ştii, iubito,
spre laguna albastră din inima ta Vreau totul! Şi-ţi promit că dimineaţă
Vom cere “bis” destinului o viaţă.
uneori simt
deasupra Fructul oprit
o pasăre de pradă
dornică să devoreze Sămânţa ta în trupul meu fragil
orice vis A încolţit ca o promisiune
chiar din stadiu de larvă Că s-a întors iubirea din exil
Să-mi dăruiască încă o minune.
nu sunt superstiţioasă
lipsa gravitaţiei mă face să cred Un sferic fruct, albastru şi celest
imposibilul e un termen inventat Ce-mi rotunjeşte pântecul a soare
de cei cărora nu le-au crescut niciodată Îl simt crescând în mine ca un rest
aripi sub omoplaţi De fericire. Viaţa mi-e datoare
în dimineaţa aceasta Cu o dovadă că un strop de cer

soarele are cearcăne O să rămână-n urma noastră... Fie,
încerc să-i înţeleg insomniile pictate în oranj Dar de e fată, doar atât îţi cer,
S-o botezăm numind-o Poezie.
într-o alunecare abstractă de sentimente
emoţiile regăsesc drumul spre tine Vreau fructul nostru chiar dacă-i oprit,
În pântecu-ţi fragil să-l simt lumină,
brusc îmi amintesc Iubirea noastră să devină mit,
am mai învăţat cândva imponderabilitatea Sămânţa mea să prindă rădăcină
tu mi-ai implantat acele vise sub aripi În carnea ta şi-n sânge să mă ai
De-a pururi ca pe-o dulce nebunie,
nu-i aşa? C-ai fost a mea în nopţile lui mai
Şi fiica noastră-i ca o poezie
Pe(r)vers
În noaptea asta cu luciri nebune, Cu părul abanos şi ochi căprui,
Iubita mea, îți fac confesiune, Alint de primăvară şi iubire,
Declar solemn că trupul de sirenă Îţi jur, iubito, nu-i e dat oricui
Se impregnează-n mintea erogenă Să guste-n viaţă-atâta fericire.
Purtându-mă prin fantezii bizare

Când te sărut pe vers, între picioare,
Apoi cuprins de-o dulce nebunie
Mă pierd cu totu-n tine, Poezie,
Căpșuna sânilor o mușc cu sete,
76
Mihaela Litvin, București Amorul tău – excentric, capricios artist
Sculptat-a o bizară, impudică lucrare,
Amintire Dar foarte-apreciată – în stil avangardist.
O vară ca atâtea ce-au fost şi-o să mai vină, S-ar fi părut că fiece gest şi-elan de-amor
Cu freamăt viu de gâze şi păsări printre foi, Ar fi săpat în trupu-mi, de el făcând paradă,
Cu calda-i risipire de flori şi de lumină Nepieritor, poemul de patimă şi dor
Şi cu iubiţi ce-şi poartă iubirea câte doi… Pe care plin de fală-l dai tuturor să-l vadă..
Dar pentru ea e toamnă târzie - floare stinsă Simunul răsuflării tale mi-a-nvolburat sălbatic
Ce-a strălucit odată şi-a-nmiresmat vieţi părul,
Dar e de-acum menită pământului din care În scoica umărului, albă, dezvelind aşa-ntr-o
Nu-şi va mai trage seva pierdutei tinereţi.. doară,
Ne-ndrăznind ca să vădească pe de-a-ntregul
Atâta de frumoasă şi-atât de pieritoare- adevărul,
Un trandafir văratic uscat între coperţi, A sărutului tău caldă, preţioasă, perlă rară..
Ţi-e teamă să îl mângâi - o singură suflare
L-ar spulbera pe dată şi n-ai putea să-ţi ierţi.. Şi iată, încă, dezgolită pe sânul stâng, urmă
fierbinte,
Pe chipul ei, pecete, îţi povestesc o viaţă Dureros arzându-mi carnea pân-la suflet –
Atâtea griji şi doruri şi lupte şi izbânzi, chipul tău..
Dar te întrebi, privind-o, ce sfântă reverie E drept că pentru-un trup
Îi luminează ochii nespus de mari şi blânzi.. de piatră înfocatele cuvinte
Să fie-o poezie pe fila-ngălbenită Cu statutul de statuie par nepotrivite rău.

Ce-n veșteda ei mână o strânge tremurând, Ci amintindu-mi iar de blânda apăsare
Sau frageda copilă ce-n faţa ei, grăbită, A capului tău scump şi iubit pe pieptul meu,
Aleargă spre iubitul ce-aşteaptă surâzând? Aş vrea să-ţi mângâi părul, aş vrea,
o, cât de tare,
Ce gând şi-a-ntins aripa, însufleţind deodată Dar mâna cea de piatră din umăr cade greu..
Fragila ei făptură cu-o clipă de magie,
Ce amintire dulce o-nvolburează toată E-apoi a braţului tău urmă,
Şi piere-apoi în neguri, zburând spre de cingătoare tremurând,
veşnicie?.. Ce-mi înconjoară strâns
de-atâtea ori mijlocul,
Trecutul o-mpresoară şi dintr-o viaţă-ntreagă
Îşi aminteşte numai o zi de vară, dragă, De parc-ai încerca aievea,
Şoptind: eram nebună şi tânără naiadă, clepsidra sugrumând,
Aici mi-am sărutat iubitul în plină zi, în Să opreşti pentru o clipă timpul,
stradă… viaţa şi norocul..
* *
O vară ca atâtea ce-au fost şi-o să mai vină, Şi cât de multe încă ale iubirii semne..
Cu freamăt viu de gâze şi păsări printre foi, Când delicate-atingeri, înfiorând uşor,
Şi ea e-acum în ceruri o ploaie de lumină ca o părere, luciul,
Şi-un iureș de petale ce cade peste noi… Când crude şi nedemne,
Visând statuie Spărgând în disonanţe bizare scump odor..

Iar lumea e-n extaz, admiră şi exclamă:
Sofisticate-arome de flori, parfumuri rare, Sublimă-ngemănare de pur şi senzual,
Rumoarea-nviorată de voci spre mine suie E-o viziune-aparte, o, da, de bunăseamă,
Şi aţintite-asupră-mi – priviri strălucitoare.. Ce piesă reuşită, ce-artist original!
Mă văd în zeci de-oglinzi şi murmur:
sunt statuie.. Dar eu închid doar pleoape subţiri de alabastru
Peste pupile-ovale şi stranii de porfir,
În marmura-mi cea pură şi plină de splendoare
77
Simţind, cum stau pe-al sălii împodobit Şi când, din întâmplare,
pilastru, Prin amintiri îmi treci,
Îmbujorări sfioase şi roz, de trandafir.. În piept nu mă mai doare,
Iar ochii mei sunt reci.
Şi-agonizând sub tirul privirilor flămânde,
Povestea fiecărei urme ce port o retrăiesc, Doar când pe-o veche stradă
Aş vrea să fug, Arar mă-abat spre seară,
dar nu pot să mă ascund niciunde Trecutului sunt pradă,
Şi plâng şi disperată încerc să mă trezesc.. Cu-a lui dulceață-amară..
**
Trecut-a mult de-atunci, Un spectru mi se-arată
dar şi acum, pe stradă, Şi braţele-mi întinde
Când lunec prin mulţime şi visul mi-amintesc, Şi cum aş vrea o dată
Tresar înfiorată, roşesc şi mă simt pradă Să îl mai pot cuprinde!..
Privirilor ce-n treacăt asupră-mi poposesc.
Să-l văd aievea-n cale,
Şi chiar de înţeleg c-amorul tău, Ce dulce-i amăgirea..
cât de viu şi mare, Şi cu ecou de jale
În bietu-mi trup de tină nu ştie a sculpta, Răsună amintirea..
Nu pot s-alung din minte, naivă, o-ntrebare:
Şi dacă totuşi lumea mă vede şi aşa?.. Dar visu’-l las în urmă
Şi îmi întorc privirea,
Cântec Cum mi-am lăsat în urmă,
Cândva, şi fericirea..
Când pala fiică-a nopţii, de sus, plutind, cu-o
vrajă Carmen C.Luca, Bacău
Cufundă-ntreaga fire în apele uitării,
Iar frământatul suflet îl prinde-n dulce mreajă, levitație într-un spațiu rotund
Îmi pare mai amară tristeţea depărtării..
orașul pare că dormitează
Iar când în slava sfântă a blândei nopţi de vară într-un decembrie cald
Îşi glăsuieşte dorul, tânjind, privighetoarea, colcăie microbii aerul cade
Eu îi culeg în suflet a viersului comoară ca plumbul în plămâni
Şi mă-nfior de taină, şi-i înţeleg chemarea.. sirenele ambulanțelor
sparg liniștea de mormânt
Că-n fiecare picur de sunet ce tresaltă la fiecare jumătate de oră
Şi risipeşte-n noapte divine armonii cineva imploră moartea
Iubirea şi aleanul se-ngână laolaltă, să nu-i stingă lumina
Iar celui ce iubeşte îi e dat a suferi.. de pe drumul către sine
Şi cum măiastra nopţii-n suspine glasu-şi aurolacii împart Dumnezeu
stinge cu oamenii din autobuze
Şi toate-şi află pacea, oftând, în somnul greu, unii dau un leu alții dau un gând
Aş vrea să fiu un cântec, ca să te pot ajunge, alții nu văd nu aud
Să-ţi susur lin pe tâmple şi să mă sting şi eu… orașul uneori tace într-o moarte clinică
și nu știi ce să faci
În urmă dar ceva din tine te face să-i cauți pulsul
Tot mai puțin mă doare să vezi respiră
Azi, când aud de tine.. și dacă da totuși
Nu-i dor să mă-nfioare, pe unde parcă toate fantele sunt înfundate
Nici lacrimi, nici suspine.. circuitul luminii e întrerupt de cerul făcut praf
Nici gândul nu mă poartă aș pune urechea să-l aud sau buzele
Năvalnic, ca-n trecut, să-l simt sau palma
Spre o iubire moartă, dar el când s-aprinde
Spre tot ce am pierdut.. când se stinge e felul lui de-ai fi
78
bate vântu` pentru că atunci ningea albastru
bucăți de cer cădeau
îngenunche în biserici pe aripi le purtam bătrânii
se lovesc cu tâmplele de icoane ea nu mai ajungea demult
au spovada pregătită așa din an în paște decât până la poartă
cât să mai moară dracii măcar de formă să măture stelele moarte
morții își plâng uitarea dar cine să-i audă ne mai chema la ceaiuri calde
preafericiții îi pomenesc pe fugă să nu ne înghețe zborul prea curând
doar niște nume scurse prin vreme dar ningea atât de tare albastru
se aude vântul cum gonește ca nebunul încât nu se mai auzea niciun sunet
prin tot ce-i omenesc se naște pustiul pereții casei acum cresc albastru
cu sufletul la gură o biată mamă aleargă undeva în centrul galaxiei
bezmetică de unde bătrâna ajunge oriunde
să-i mai cumpere copilului o viață două că nu fiindcă toate nopțile ei sunt albe
se știe
la talcioc șpaga e mare și plânge sughițat Elena Moisei, Sibiu
în traistă-i bate vântul și-n casă și peste tot
în oală fierbe încet o zeamă lungă Vis de argint
nimicul fierbe și el la foc mocnit
doar uleiul din candelă ține-o rugă aprinsă Se ridică ceața sumbră,
stăpânii ne vor binele omul iernii, vis din umbră,
și până la urmă l-au luat pe tot zboară printre fulgi grămadă,
încă ne mai strigăm libertățile fascinație în zăpadă...
dar cine să le-audă
când vântul bate atât de tare În noapte, brazii și-au deschis,
de nu ne mai auzim strigătele înflăcărați, muguri de vis,
la urma urmei ne cărăm sicriele mii de stele lucitoare,
în spate de la prima gură de aer s-au aprins pe cer, în floare...
tot acolo ne stau și fericirile
Vis de-argint, stea căzătoare,
absențe visul meu, visul cel mare,
luminează-n gând credința
lumina subțire și rece traversează în fugă și-mi aprinde-n vis dorința...
nu se oprește nicăieri nu se lovește de nimic
e gol în podul palmelor și colbul ori se ridică În lumină, cerul cântă,
ori se coboară ori de câte ori vântul se omul iernii-n noaptea sfântă,
rătăcește risipește-n eleganță,
vietăți mai vin din când în când zăbovesc flori, stropite cu speranță...
și ascultă glasul iernii
cum taie în carne vie dar în podul palmelor Am alergat printre secunde…
nu s-a mai urcat nimeni demult
e pustiul și dragostea Am alergat printre secunde,
nu găsește scară să se înalțe pășind spre nori, urcând o scară
e beznă o rugă își face loc din stropii înnodați pe unde,
să respire printre crăpături ce urcă împletiți în sfoară...
M-am rătăcit între abisuri
pentru că atunci ningea albastru purtat pe valuri de -ntuneric,
în colțul lunii am pus visuri
și noaptea mai albă ca oricând ce curg rotite-n timpul sferic..
bătrâna aștepta în pragul casei
ținând pereții să nu cadă de atâta gol
Îmi curge liniștea sub pleoape
care de stele ne-aruncau departe
și timpul stă în amorțire,
și mugurii de aripi înfloreau lent
secunda timpului-i aproape,
ceva din noi căuta susul
trăiește adânc în nemurire...
ceva din noi trăia în nevăzut
79
Strâng clipe la nivel de artă, Din umbră în lumina albă,
le urc pe podium, aurite, Prelinsă-n marea care toarce,
în efemere linii-n hartă, Prin vise înșirate-n salbă...
le-am modelat printre cuvinte...
Strivind-o -n palma rece, goală Ramona Muller, Buzău

prind clipa timpului sălbatic,
spirala vremii, ireală Invers
se-ncurca-n pasul ei fanatic...
S-a răsturnat clepsidra
...Și cerul crește în culoare numărului tăcut.
privesc spre cer, întind aripa Dispar în ridurile de chihlimbar,
și zbor mai sus, chiar dacă doare, iar fluierul piciorului
trec eu și trece-ncet și clipa... îmi cântă prin coapsele grafice.
Am întors ceasul cu limbile timpului
Arc peste timp în sens invers către tine.
Ce frumos îmi lipeşti
Eram un număr prins pe-un umăr, minutele cu fluturi de plastilină!
chiuleam, la film la matineu, Ĩntinerim, nu-i aşa?
eram un vis, un spirit tânăr
în uniformă de liceu... Penelopeică mireasă
În primăvara înflorită, Mi-am țesut o rochie albă de mireasă

cu visele în apogeu, Din fiordul dantelat în rece Nord,
cu inima pulsând, mărită Cu fir în mov,să fiu cea mai aleasă
scriam ca temă, un eseu... Îmbracă-mă în ea, Milord!
Creșteam în gânduri, vise tandre, Trena am tivit-o cu fir de aşteptare,

ne adunam instantaneu Din veşnicia mea brodat-am voal
la ceai, în iernile mai calde, Să se întindă spre marea-ţi depărtare,
în jurul unui șemineu... Şi-adunându-ne să fim un trup total.
...Și anii au zburat și clipa Am evazat cuvinte tighelite

o revedem la jubileu, Ĩn faldurile răsfirate peste coapse.
un vis, ce-ntinde-n timp aripa, Rămâi pe veci al meu, iubite,
când mă credeam în lume, zeu... Să mi te dărui în nopţile duioase!
Cloşul l-am croit dintr-o Lactee,
În pas de vis… Căci altă Cale spre tine n-am aflat,
Pereche să-ţi rămân şi orhidee,
Privesc cum cade nemurirea, Cu trupul tău în mine revărsat.
La margine rece de toamnă,
În pas însângerat, menirea, Din papiota de iubire se deşiră
Adoarme-n ceasul cel de taină... Emoţia ştrangulată-n papion,
Căci la nunta noastră, toţi se miră
E invitat chiar ştrengarul Cupidon.
Mlădie-n vânt, frumoasa toamnă,
Plutește lin prin roua rece,
Reflexe
În pas de vis, suav cu teamă,
Să nu strivească bobul, trece...
M-ai întrebat odinioară
„Ce legi fireşti se-ngână-n tine?”
Solzii albaștri aprind zarea,
Sorbeai rătăcitor,
Pudrați în neaua argintie,
ca din cavernele altui timp,
În trene lungi valsează marea,
cafeaua neagră aburindă.
Pierdută în melancolie...
Erai pe atunci întregul
Un vis de sticlă ce se sparge,
şi destinul meu.
80
Firescul meu legal erai doar tu Ţi-am spus şi azi că îmi eşti dragă?
contaminat cu iubire şi desfrâu, Mireasă-n gândurile mele
cu patimă şi ispite. Înveşmântată în dantele
În tot acest cuprins, Ţesute-n fir de lacrimă
m-ai tivit cu decoltee de raţiune Cu dor mărunt şi patimă.
şi afect. Mă înfior şi mă-nspăimânt
M-ai mângâiat glacial. Că ai putea să-mi fugi din gând...
Acum tu erai nefiresc de ilegal. Dar eşti aici, mereu cu mine,
Eu mă topeam în lava iubirii Tu, floarea vieţii ce-n stamine
Iar tu pluteai Porţi mana sufletului meu
Pe icebergul manierat al depărtării. Prin legământ la Dumnezeu.
E rândul meu să savurez
Aroma cochetă a dimineţilor cofeinizate. Lanţul dezamăgirilor
Amintirea ta e precum zaţul,
solvabil de firesc. De nu plecai,
aş fi stat de veghe
Tempo fragil tristeţilor tale nărăvaşe
ca o herghelie de cai
Mi-ai întors polii magnetici lăsaţi slobozi pe un câmp de maci
şi punctele cardinale în plină floare.
s-au inversat, Doar că la mine, hălăduiau prin
ca să îmi curgă iubirea suflet.
prin măduvă de gravitaţie
până la os. Bolnavă de o sinceritate nevindecabilă,
Īmi eşti drogul de alean aş fi îndurat rătăcirile inimii tale
şi de splendoare, prin mărăcinii micilor trădări,
când mă reflectez supravieţuind.
în ale privirii tale vitralii, Confuz chemărilor mele
ritmând într-un tempo ai decis să pleci spre o casă a iluziilor
adăugat la penitenţă. de tot felul.
Cum să fiu în avangardă, Cu ferestrele sparte,
când te simt şi antidot? luminată ca un brad de Crăciun
te-a ademenit cu beteala multicoloră
a promisiunilor.
Angelina Nădejde, Iași
Universul meu,
Ţi-am spus şi azi că eşti frumoasă? prea strâmt pentru
deşertăciunile tale.
Ţi-am spus şi azi că eşti frumoasă Tu, călător clandestin,
Şi că nimic nu te întrece? ai trecut doar că să tulburi poezia inimii mele,
Te uită, florile din glastră, transformând-o în urlet.
Frumoase sunt, nu am ce spune!
Dar n-au lumina ce transpune, Am crezut,
N-au nici trăire, nici durere, că undeva se va rupe veriga slabă
Sau dor aprins de-o mângâiere, din acest lanţ al dezamăgirilor.
Nici roua lacrimei căzute Uscată de aşteptări, creanga speranţei a cedat
Pe fruntea vieţii prea durute. lăsând iubirea suspendată
Ai torţe vii în ochi... şi ard, între două lumi nemărginite,
Eu, câmp de patimi în hazard a mea şi a ta!
Revendic ploile iubirii
Să-mi scalde nerăbdarea firii. Tabloul toamnei
De mă zăreşti în preajma ta
Dezbraci sfieli de catifea Sângerând prin porii frunzei,
Mi-alungi de-ndat' tristeţi haine Toamna caută să-şi lase
Şi schimbi o lume pentru mine!
81
Din nervuri pe-ntinsul pânzei, În laguna noastră
Seva-n tuşe furtunoase. Alge cresc haotic,
Dragostea sihastră
Îşi trasează-ntâi hotarul, Tremură nevrotic,
Ia din zi şi pune-n noapte Leacu-i pe sfârşite
Şi închide sanctuarul Apatia-nvinge,
Florilor... de ea uscate. Veşnic biciuite
Suflete s-or stinge.
În lumina aspră toarnă
Ruginiu din poala morţii, Alexandra Negru, Suceava
Ia frunzişul ce-l destramă
Şi-l aruncă-n voia sorţii. Iluzia căldurii
Iar apoi îl vernisează azi soarele nu a mai apărut

Vărsând ploile-n rafale, nici pe ecranele chinezilor;
Mai strecoară câte-o rază
Zici că-i fur printre vestale. a fost întuneric şi
pe întuneric trecem
Ia te uită ce pictură… în ilegalitate, proiecţii tribale
Pare-un templu-n care ard pe zidurile blocurilor, spaţii strâmte în care
Fără rost, fără măsură, transpirăm
Lumânări în foc de nard. şi strivim
insectele dinăuntru,
Şi cu fast şi-nfumurare când durerea e un lucru concret, animalul pe
Îşi deschide vernisajul, care l-ai privit
Însă iarna, din frustrare, direct în ochi şi l-ai recunoscut
Mâzgăleşte peisajul. ca pe un prieten mort,
Apatie sentimentală gura duhnind a alcool,

scoţi foarfecele şi decupezi
Suflete-n furtună răni frumoase, în oglinzile liftului
Răsărit banal, apărem radioactivi,
Vor să recompună ochi roşii
Cadrul ideal, privind în golul dedesubt,
Dragostei ce-odată
Strălucea în doi încotro mergem,
Şi acaparată nu e niciun semn cu exit,
Fulgera prin noi. niciun buton de panică,
Astăzi ploi fugare cerem pe litere

Risipesc nectarul tandreţe
Clipelor ce-n soare şi
Depăşeau hotarul... nu primim; cerem
Între zi şi noapte soare
Nu mai văd poteci, şi ne proiectează
Doar iubiri inapte pe ecrane uriaşe
Searbede şi seci. iluzia căldurii,
Leagănul tăcerii cum
Ne adoarme vraja, ai pune pe un om
Cântecul durerii multe haine
Ţine trează straja, şi te-ai aştepta
Visele-s coşmaruri să nu se mai simtă singur.
Fără de sfârşit,
Nopţi fără de maluri
Şi am obosit.
82
Exhibit no.1 sub care înoată peştişori coloraţi, bestii
de tot felul,
Ce o să mai rămână
din noi, 21 de ani şi
iubire, am tot ce îmi doresc chiar aici, în plin soare,
real şi tangibil,
oase, păr şi unghii brutal de frumos în naivitatea asta la
aşezate după frumoasa care ne-am întors, sătui de
radiografie a morţii, toate tragediile care ne-au făcut ferfeniţă
poate un volum de poezie bună, inimile origami,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de
absint 21 de ani şi o ţigară imaginară aprinsă în colţul
şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre gurii,
ca filmele lui kubrick în care căci m-am lăsat de fumat,
ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat aşa cum m-am lăsat
să le iubim, de toate lucrurile
care m-ar fi ucis într-un final
câţiva oameni în care am avut curajul să
credem, care ne-au făcut IR1650
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care Aş putea sta ore în şir
am învăţat cum să ne scoatem în trenul 1650, cu soarele acesta
viermii din inimi şi cum să domestic în păr,
coasem găurile acelea, privind în golurile de pe fereastră, amorţită,
pierdută în browserul meu afectiv,
cărora le-am citit din ginsberg şi plath, unde e adevărata intimitate şi adevărata
pe care i-am infectat frumuseţe, legănată pe căile ferate
cu demenţa noastră, din ţară, fotografiind uneori străini
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul în obscuritatea compartimentelor,
noaptea şi cât de nesigur, regizând pentru fiecare din ei
câte o dramă,
o garsonieră goală într-un cartier mort, alteori, doar ţinând ochii închişi
câteva mărunţişuri şi rătăcindu-mă
uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului în cinematograful meu uriaş şi teribil,
pe care l-am strivit de perete
într-o mică criză de furie, aş putea suporta până la capăt
ce-o să mai rămână din noi, delirul şi foamea,
iubire, şi muzica asta
care mi se dezintegrează în cap,
mă întreabă cât timp mă întorc
vocea asta neagră în oraşul acesta
din capul meu pe care o cunosc dintotdeauna. în care mi-am dorit atât de mult să vii,
în oraşul acesta
21.jackpot pentru care ai abandonat totul,
unde, acoperiţi de zgomote industrial
21 de ani şi viaţa-i frumoasă, un haos radiant ne luptăm sub cearşafuri,
şi holograme răvăşite cât timp
dansând mă întorc şi ştiu c-aştepţi
cu picioarele goale să ne culcăm în patul nostru ireal,
prin mintea mea, un apartament în plin soare sub becul stins, sub acoperişul
doar pentru noi, şi tu, cu bufniţe şi lilieci,
cu barba ta fantastică, cu în care miroase
zâmbetul tău ştrengăresc, atingând a mucegai şi-a dragoste.
trupul tânăr, aproape lichid,
limpede ca o suprafaţă de gheaţă
83
Sorin Pană Dimitrie, Titu, Dâmbovița Sub gândurile mate, speranţe dau în pârg,
Iar viscolul astupă cărările pierdute
Calendare... În lumea deznădejdii, ciubotele îi strâng.
Între noapte şi zi, la un capăt de drum
Unde morţii să vină-i e frică, Pe uliţa ce duce la moara fără gard
De sub nouri flămânzi, rotocoale de fum Un câine vrea să-l muşte pe ultimul venit,
Tot mai rar către cer se ridică. Alunecă pe gheaţă şi lacrimile-i ard
Obrajii, plini de semne, şi sufletul rănit .
Printre zarzări bolnavi, fără urmă de rod
Umbre vin şi se-ntoarnă greoi, Prin scâncetele oarbe, o uşă dă să crape,
Cu panerul sub braţ, urcă scara la pod Când două braţe, calde, de umeri îl ridică,
Pentr-un snop de coceni ori trifoi. Icoana din perete o simte mai aproape
Decât i-a fost vreodată, şi nu-i mai este frică.
Dintr-a sale oprelişti se coboară cu greu
Peste-a lumii cărări, răstignite, În bradul, încă, verde, luminile se-aprind
Între viaţă şi moarte stă acum Dumnezeu Şi magii se adună, în grabă, peste toţi,
Cu-ale ei frământări, rânduite. Se-aşterne iar Crăciunul, şi aburi de colind
Se scutură din grindă, nu-s lacăte la porţi.
Lacrimi seci i se scurg peste genele moi
Iar emoţii o ning peste tâmple, E linişte-ntre semeni şi focul stă aprins
Flămânzite speranţe, din aceleaşi nevoi În fiecare casă, parfum de cozonac,
Mai aşteaptă ceva să se-ntâmple. Se scurge din covată, iar cerul stă deschis
Să-şi lecuiască morţii, de boli fără de leac.
Jumătăţi de cuvânt se izbesc de uluci
Ori de-a sale consoane tăcute, Copilul se trezeşte din lumea ireală
Fără gust, amintiri, prinse-n cuiburi de cuci Fără să ştie, însă, că totu-a fost un vis,
Hoinăresc peste false redute. Îşi leagă-n spate traista cu rugile din şcoală
Ce-l însoţesc în lume, c-aşa îi este scris.
Toamna url-a pustiu, în absente dorinţi
Stă şi-ngână trăiri recenzate, Peste omătul proaspăt, tăcerea se aşterne
În opaiţe ard rugăciuni către sfinţi, Lăsând magia iernii să viscole prin ani,
Ce-i alungă din suflet păcate. Cuvinte poleite, născute a se cerne
Prin visele din iarna copiilor sărmani.
Călători osândiţi, dinspre ceruri privesc
Către-a nopţii lumină, născută Cu gândul la Bădia
Într-o casă de lut, peste care plutesc În trista noapte de gerar când viscolul ne ţese
Calendare din lumea tăcută. Steluţe mate la fereşti, în toată nebunia,
Lumini şi umbre se petrec prin vorbe ne-
Crăciunul din vis nţelese,
De după dealuri, noaptea se-ascunde după zori Ca să aştearnă, rând pe rând,
Să-şi lepede din haine, căci ora-i de culcare, un gând pentru bădia.
Iar îngerii-şi coboară din stele urători urători
Veniţi să ne colinde, în prag de sărbătoare. De când plecat-a dintre noi s-au înmulţit eroii
Şi ţara prins-a alt contur, Ardealu-i iar acasă,
Copii ai suferinţei la geamuri se adună Pământu-a devenit mai roş,
Să-mprăştie lumină, la fiecare pas, muiat de plânsul ploii
Din toată sărăcia, credinţa le răsună Trezeşte moşii de la Ip, şi Trăznea ne apasă.
Peste cuvântul iernii, mânaţi de-acelaşi glas.
Ştefan cel Mare-n Bucovina a revenit din
În traista peticită e loc pentru de toate morţi
Ce n-au avut de-o vreme, la uşa nimănui, Să-şi rânduiască-n lume fiii, la sud de Rădăuţi,
Primesc o portocală şi mere degerate Când Pumnul, Sbiera ori Voronca,
De prea puţina milă, şi totuşi par sătui. încă băteau la porţi,
Parlamentarii României „uitau“ de Cernăuţi.
Căciuli le cad pe frunte, privirile-s tăcute,
84
Acelaşi suflet „blestemat“ ne strigă dinspre Îngrozit de trăirea ce primisem în dar
Prut Dintr-o lume confuză, oarecum resemnat
Dintr-o Moldovă renegată, ce-n două limbi Devenisem, cu timpul, un copil condamnat
boceşte, De-o prezenţă tăcută, într-o urnă de jar.
Prin rugăciuni care o ard, curg lacrime de lut,
Şi-ntreg amarul adunat, în van se risipeşte. N-am putut să îndur tratamentul prescris
Ce-mi hrănea amăgirea, şi-ntr-un unic decor
Ţăranii-aşteaptă după cruci, pătrunşi de Am ajuns, peste timp, un etern trecător
veşnicie Ce conjugă iubirea, retrăită-ntr-un vis.
Pretinse semne nelumeşti, în ţara fără chei
Copii crescuţi în libertăţi cu gust de lăcomie
Devin gropari pentru-o cultură hrănită de Adriana Papuc, Mioveni, Argeș
lachei.
Vremuri trecute
Profani plătiţi de trădători îţi ştrangulează
cronici Se aude ropot de trăsură și nechezat de
Cu odihnitele lor minţi, ne vând, pe toţi, în armăsar
rate, Pe strada veche-ntunecată pȃlpȃie des un
Încă mai esti stigmatizat de literaţi sardonici, felinar.
Care conduc „academii“ şi ne impun tratate. E ora cȃnd se-ntorc acasă cucoanele, fără bănet
Pe care l-au pierdut pe mese de poker, ori de
S-a dus şi Creangă dintre noi, plecat-a după tabinet .
tine,
Dintre un cor de urători, condus spre alt ogor, Şi chiotele sparg tăcerea iar cȃinii se trezesc
A refuzat să stea acasă, simţind că moartea din somn
vine E ora cȃnd petrec boierii ȋn timp ce slugile lor
Să-i sape-n ger Eternitatea, sub grija lui Pogor. dorm .
După perdele ȋn trăsuri ,cui ȋi mai pasă de
Iubiri pierdute viscolesc ninsorile şi frica onoare
Desprinse dintr-un areal vecin cu veşnicia, Icnesc domniṭele-n călduri pe pernă de trăsură,
Prin vechea criptă din Văratec, în care oare ?
Veronica,
Recită iernii un poem, cu gândul la Bădia Pocnesc din bice vizitii și sar scȃntei din
. caldarȃm
Prizonierii iubirii Ferit-a Sfȃntul să le taie o mȃṭă calea, chiar
acum .
Te privesc prin oglinda unor ani răstigniţi Miresme tari de la vinars rămȃn ȋn urmă ca o
De tavanul uitării, printre gânduri de pluş, boare
Amintirile oarbe merg pe vechiul urcuş Se-ntorc cucoanele-n iatac să doarmă ,soarele
Unde ziua din noapte ne făcea fericiţi. răsare .
Prizoniri ai iubirii devenisem noi doi Își intră-ncet liniștea-n drepturi și zorii slugile
Printre cărţi şi caiete, un etern luminiş trezesc
Se năştea între umbre, ne priveam pe furiş E ora cȃnd muncesc argaṭii ,cucoanele se
Şi-aşteptam pentr-o clipă să dăm timpu-napoi. odihnesc .
Se aude calm un sacagiu ce trece singur pe
Mângăieri îngereşti, răzuite de vreme ulite :
Coboram, în tăcere, peste chipul tău blând, -Apă proaspătă avem, pentru boieri ,pentru
Printre temeri rănite, mesageri, peste rând domniṭe !
Încercau să mă mintă, refuzând să te cheme.
Zarzavagii ,lăptari ,băcani ,brutari ,modiste și
Cu privirea pătrunsă de sălbatice ploi ṭărani
Aşteptam să te-nchid în castelul de lut, Cu toṭii-ncep o altă zi de muncă, pe strada
S-avem martoră luna, la al nostru sărut Lipscani .
Să privească tot cerul, şi o parte din noi.
85
Doar un boier rămas azi-noapte falit ,prieten Puneţi madam’ ochelarii uită-te puţin la voi !
cu-n pahar,
Oprește-n stradă o trăsură : la bulivar birjar ,la Clar sunteţi din altă lume, duşi de mult dintre
bulivar ! cei vii,
Cine dracu’ mai citeşte din cărţi astăzi poezii
Iarna ?
Nu ştiu, zău, stăpânul casei ce găseşte de citit
Își cerne iarna norii grei prin sită Eşti din vremea lui Pazvante şi tiparniţa’murit
Peste ai pădurii brazi ȋnalṭi și drepṭi , !
Ca o crăiasă din povești ,ispită
Te face s-o iubești și s-o aștepṭi . Uită-te puţin la mine, vezi cât sunt de colorată
?
Își piaptănă ale ei plete albe Ce imagini, ce arome ! Doamne cât sunt de
Ca-ntr-o oglindă-n lacul ȋngheṭat , tunată!
Pe pomii goi agaṭă-n ramuri salbe Eu am luciu, sunt la modă şi atât de fericită !
De parcă-s candelabre-ntr-un palat .
-Da răspunse simplu cartea, ȋnsă
Se pregătește pentru bal crăiasa „never”recitită .
Așteaptă Viiforul ,ca partener
La noapte are invitaṭi de seamă Nu ne privi cu dispreţ, fi-i te rog mai
Pe Crivăṭ și năprasnicul ei Ger . respectuoasă
Pentru că eu am văzut multe ca tine prin casă !
Se-nlănṭuie ȋn vals cu vȃntul iarna Astăzi este ziua ta, stai pe masă lângă noi,
Şi-ntr-un vȃrtej se-nalṭă peste brazi , Ȋnsă mâine te asigur ai să fii deja gunoi!
Se prăvălesc peste pămȃnt de-a valma:
-Ușor ai grijă Iarnă, să nu cazi ! Morala:
Nu fi ȋn viaţă fălos
Cartea şi revista Ci modest şi respectuos ,
Că te prinde cel mai bine
O carte de poezii,veche şi la colţuri roasă Când ai respectul de… sine .
Se trezi-ntr-o bună zi lâng-o revistă pe masă .
Ȋngălbenită de vreme de atâta recitit Fă-mă Doamne !
Peste ea, un semn de carte şi el vechi şi
ponosit. Dacă plec mȃine din lume și mȃndruṭa mea
rămȃne
-Mi-aş dori ȋncepe cartea, de ne e cumva Fă Doamne cum ȋi putea să mă-ntorc ‘napoi la
permis ea !
Să rămânem ȋmpreună cât s-o mai vedea ce-i Fă-mă soare s-o-ncălzesc,vȃnt rece s-o
scris . răcoresc ,
Ne cunoaştem de o viaţă din aceiaşi editură , Lună vreau s-o luminez ori un ȋnger s-o
Cât aş fi de fericită să murim tot ȋmpreună ! veghez …
Fă-mă nor și fă-mă ploaie să curg din ceruri
-Mă ȋnclin stimată doamnă zice semnul șiroaie
ȋncântat, Să-i sărut picioarele și să-i spăl cosiṭele .
Dumneata eşti tot frumoasă eu puţin mai Aș vrea rouă dimineaṭa să-i sărut mȃndruṭei
şifonat, faṭa
Poezia dumitale am citit-o rând cu rând , Seara să fiu asfinṭit s-o privesc ȋncremenit …
Ṣ-acum dup-atâta vreme ȋncă plâng ca un Fă-mă Doamne vis de noapte ca să-i fiu mereu
nătâng. aproape
Dacă plȃnge s-o alin să-i promit c-am să mai
Discutând despre iubire, frumuseţe, vreme, vin.
dramă, Fă-mă floare de sulfină mȃndra-n braṭe să mă
Fără să fie-ntrebată se băgă revista-n seamă . ṭină
-Ce să spun două relicve, parcă veniţi din Să mă miroasă mereu și să-i spun că sunt tot
război, eu…
86
Fă-mă ac cu care coase și fir negru de mătase să fie şterse de gheare comune
Pȃnză-nălbită de in să-i stau ȋn poală puṭin .
Cingătoare strȃnsă-n brȃu poalele să i le ṭiu , o linişte feroce se aşează pe cotorul
Ie-nflorată și dragă ori pe buze să-i fiu fragă… unui vraf de note comentarii anexe
Fă-mă lacrima ce-i curge pe obraz atunci cȃnd Confuzie

plȃnge ,
Zȃmbetul de e voioasă ,vocea cȃnd e furioasă . Mă-mpiedic într-o umbră cu inima pe creste,
Fă-mă Doamne ce vrei Tu ,dar mai lasă-mi E semnul întrebării, crescut în a mea minte.
sufletu’ Să fii un fulger oare, un fluture pe-o veste
Fă-mă aer dacă vrei să rămȃn ȋn preajma ei… Sau tu ești strigăt sacru, crescut pe oseminte?
Carmen Popescu, Pitești Să fii un fum ce iese dintr-o țigară stinsă

Sau, poate, gulerașul din berea de pe masă,
Femeie Firimitura aspră din vechea pâine-ncinsă
Sau scrâșnetul de iarbă pe care-l taie-o coasă?
Te-nvăluie-n cântec sublimă făptură,
Lumină în lumea privirilor goale, Adâncitura moale rămasă într-o pernă,
Imbold emblematic, pictează pe gură Un vis pe care-l șterge, în grabă, altă mână,
Un strop de-mpăcare din lumi siderale! Planarea între nouri, o trecere eternă
Sau floarea retezată căzută într-o rână?
Rupestre iluzii transformă-nceputuri
În baie de abur ce vremuri exaltă, Cu semnul întrebării mă culc, mă scol și-mi
Te-nalţă pe culme cu aspre tributuri place.
Şi-apoi te coboară în pulberea toată!
Nu-s fire curioasă, dar vreau să mi te-nchipui.
Tu nu eşti doar boare, tu eşti sărbătoare, Te-aud strigând în tine, îți mângâi vocea joasă,
Purcezi din vecie şi mergi în vecie, Ești umbră,ești ființă sau printre nori,nimicu-i?
În tine se-mprăştie valul de mare Pregătire
Şi vântul ascute a clipei beţie.
șterg cerul de praf
Răsari în amurguri şi-adormi dimineaţa s-a cățărat pe nori
Cu ochii himerici pe bolta stelară, și nu-l mai găsesc pe Dumnezeu
Contururi de umbre îţi bântuie faţa hei hei trezește-te
Sub forme de inimi sau cea inelară. ai uitat că El se odihnește
în biserica pe care ai ridicat-o în tine
Femeie cu sufletul ca o grădină,
În tine se-mprăştie mugurul vieţii, nu-i nimic
Lumină, iubire sau toate-mpreună fac curățenie pe cerul din mine
Eşti lacrima minţii, dai chip frumuseţii.
în liniște Sonia Adriana Murguleț Shivani, București
admir întâlniri simple Îmi lipsește ceva, totuși

pagini scrise cu pix tremurat
despărţite între ele de trăiri autentice Îmi lipsește un lucru vital
texte filozofice ieşite din arcadele ochilor din interiorul ființei mele.
alunecă virtuţi pe gheţuri impudice Am tot încercat să adun, să scad,
circumstanţe atenuante să reconstitui drumul de ieri,
dau pagina fără să clipească ca să vă adun de aș fi putut pierde ceva,
tragedia este autentică înşelătoare însă nu a dat niciun rezultat.
purtată în intimitate Practic, toate organelle vitale
cu mănuşi de majordom îmi sunt la locul lor.
Teoretic, undeva,
rămân confidenţele care nu mai apucă
87
între diafragmă și pântec, Eu, ursoaica.
lipsește ceva. Simt un gol puternic, Ah, intră !
în locul unde ieri se zbăteau niște fluturi. „De ce oare eu te-am cunoscut?"
Fluturi? Nu. Senzația era mult mai puternică. îți cânt și-acum,
în stomacul meu se zbăteau urși polari. când ai fruntea lipită de pântecul meu gol,
Cerbi masculi, ce loveau pereții căptușiți cu încercând să adormi,
mușchi. clipind în tempo cu bătăile inimii.
Aparent, se pare că fără grădina aia zoologică
înăuntrul meu, Az a szep sau Sunt Ilona ta
mă simt, cumva, mai liniștită.
însă mă plictisesc îngrozitor. Ștergeam geamurile noii cafenele
Se poate ca cineva de pe Magheru,
să-mi împrumute, măcar pentru o viață, unde reușii să mă angajez
senzația cerbilor masculi din interiorul doar pentru că patronul era ungur.
stomacului meu? Îi cântasem Az a szep la interviu.
ștergeam geamurile,
Romanță veche pe Colentina și pe post de fustă aveam șorțul inscripționat.
Mă aplecasem să curăț o pată;
„Tu îmi cânți de lăutari și jale, fir-ar ea de pată !
eu-de sâmbete, duminici și dragoste. Apare Barna. Îmi pune mâna pe fund.
Hm. Cuplu ciudat, nu? Îi zâmbesc. Are noroc că e patron !
țigan tu-unguroaică eu, Se apropie și cântă: Az a szep, az a szep.
eu, ursoaică tânără, tu, symbol pentru Sfârșesc eu versurile: Kek, Fekete.
hibernare.” După o lună de șoptit Az a szep,
și după un bonus luat la salariu,
Aud, dinspre blocurile din Colentina, mă invită la masă, în pauză.
un cântec uitat de vreme, Da, Barna, spune.
o romanță veche, ce nu-și mai are rostul. Zice ceva sentimental. De fosta lui dragoste.
Mă îndrept către tomberoane, Mă întreabă dacă îi permit să îmi spună Ilona.
o fi de la vreun radio antic, aruncat. Pentru niște bani în plus la următoarea leafă,
Nu. Nu e din gunoi, zic da fără să mă gândesc a doua oară.
e de la fereastra aia. Barna a început să cânte din ce în ce mai des.
O, nu. Etajul trei.Acolo locuiai tu. și eu la fel.
Da, etajul trei, scara B. A venit primăvara,
și eu știu romanța asta. și a cumpărat ghivece de flori.
ți-o cântam în fiecare seară, Cafeneaua cu o singură angajată
până adormeai liniștit, de pe Magheru
cu fruntea lipită de nurii mei treziți. merge foarte bine.
E romanța pe care i-o cânta și mama tatei. E căsuța noastră.Barna și Ilona.
E romanța pe care adormea și bunicul, Ungur trist, cu mustață
pe sânii bunicii. și puțin sânge de ceangău,
E romanța pe care adormeau toți bărbații iubește.
pe piepturile lăptoase ale soțiilor lor. Dar nu pe mine.Pe Ilona din mine.
Vezi? Era un semn clar că trebuia După doi ani, déjà suntem familie.
să-mi dau inelul. Familia Tamaș.
ai greșit atunci când m-ai lăsat, Cântăm Az a szepmereu,
spunând că nu știu să îți cant prea frumos. la închidere, în pause și la deschidere.
Ce dracu, măi, fostă iubire, Cafeneaua merge bine.
îmi spui că nu îți cant frumos, Barna e fantastic, a îmbătrânit puțin.
ca acum, peste ani și ani de zile, Sunt Ilona lui.
să aud aceeași romanță, accidental,
venind dinspre fereastra ta? Lehliu gară, Istvan
Am sunat la interfon, ai răspuns, am intrat.
Cine e? întrebi tu. „Se mișcau limbile ceasului, mai repede decât
secunda,
88
și paharele de whiskey se spărgeau la vibrațiile Pe braţul stâng, din nou învinsă, se pleacă
vocii mele.” fruntea-mi c-un suspin,
Iar undele-nserării poartă comori de aur şi
Vagon restaurant, în drum spre Ungaria. rubin..
Eu - cu blugi mulați și bluză roșie largă,
deschid ușa și cer, din cadrul ei, Știut-ai tu ?
un pahar de whiskey.
Ospătarul ăla nemernic nu mă aude, Când mai frumos ca-ntr-o poveste, ți-am
sau, cel puțin, speră să fi înțeles greșit. răsărit în prag, cuminte,
Stau, tăcută, privesc pe geam, Iar ochii tăi, privind în ochii-mi, n-aveau
aștept stația de la Lehliu. nevoie de cuvinte,
Trenul scrâșnește, pleacă. Când clipa efemeră, parcă înfiorată, aștepta,
A trecut și gara asta. Neîndurându-se să piară, știut-ai că voi fi a ta?
Din cadrul ușii celeilalte
se aude voce de bărbat: Când mâna-mi, pasăre sfioasă, a poposit întâia
Un whiskey, te rog ! oară
Alt călător trist, îmi zic. Nu-mi pasă ! Pe-obrazul tău, vestind că toamna
Greșeală omenească, gândesc: se va preface-n primăvară,
Tristețea mea nici nu se compară cu a lui. Când mă simțeam o muritoare înamorată de un
Evident că e mai abstractă, doar sunt artistă. zeu
Bună ziua, mă scuzați, simt că vă cunosc ! Ce-asupra-mi și-a plecat privirea, știut-am că
Poate dintr-o altă viață, boule, vei fi al meu?
strigă vocea minții mele.
Nu e nici oproblemă, spun corzile vocale. Știut-ai tu că nopți și zile și veșnicii de s-or
Mă pot așeza? așterne,
Sigur. Tot nu vor izbuti să stingă făclia dragostei
(o vrea să filosofeze cu filosoafa șefă, zic). eterne,
Budapesta, concediu, neprogramat, Că trebuia să se-ntâlnească ale noastre doruri,
în doi, cu Istvan. rătăcind mereu
Așa îl chema. Și ce-a fost scris să se-mplinească,
Amândoi iubeam tristețea, trenurile și roșul. mă-ntreb și-acum: știut-am eu?...
Amândoi uram whiskey-ul.
Pe sub pleoape de petale
Emilia Stănilă, București
O minune mi se-arată cât cuprind cu ochii-n
Gazel vale:
Cerul, răsturnat azi noapte într-un lan de iarbă
Când soarele-şi vărsa în mare, aţipind, pocalul nouă,
plin de vin, Și-a pierdut un roi de stele, ce pitite-n cuibul
Iar undele purtau alene comori de aur şi rubin, moale,
Pe sub pleoape de petale mă privesc, deschise-
Mi s-a părut că te zăresc de la fereastră. n rouă.
N-am mai ştiut nici cine sunt, de unde vin Și-aplecând ușor obrazul spre prinosul ce-am
Şi-am răsturnat din glastră trandafirii.. cules,
Mi-e sufletul de amintirea-ţi plin.. Toate-aceste flori de vară
Dac-ai veni, doar mâna aş întinde ce ne-mbată pe-amândoi
Să te mângâi uşor, să te alin, Mi se pare-acum, iubite, că se uită cu-nțeles..
Iar eu juram că astă-noapte
Iar ochii noştri-n lacrimi şi-n tăcere n-am fost în iarbă decât noi!
S-or înţelege iarăşi pe deplin
Ca şi atunci, când nu voiam să cuget Dimineața râde-n soare,
La ce ne va da soarta, la destin.. Hohotind pe tril de mierle
Și cu degete de boare
Dar strada e pustie..N-ai fost tu.. Prinde lin să ne dezmierde..
Şi în clepsidră picură venin..
89
Haiku şapte rate lunare
fără dobândă,
Dimineață limpede pe munte. te privesc extaziat,
Un fluture-nsorit mi-a mângâiat șăgalnic eşti carte format A5
buzele, cu-aripa. copertă color,
Zâmbesc, știind că tu, aflat departe, te palpez,
Ai născocit o cale să mă săruți de cu zori.. te ador,
te simt,
mă întind pe spate
Ion Țoanță, Mihăești, Vâlcea şi zbori deasupra mea,
îmbrăcată-n desúuri mov,
Anomalii autumnale ispită diamantină,
eşti cartea mea din vis,
Cuci tembeli cu pene balsamine trăieşte-mă-n constelaţiile
Cântă răguşit pre nişte limbi străine, din visul meu albastru,
Maci crescuţi în pajişti nenumite culoarea speranţei noastre,
Umplu vaza unor dame parasite, fă-mă să te iubesc
Toamna gri îmbrăcată-n lenjuri sub zodia nesaţului,
Colorează brume-n palide pasteluri topeşte-mă sub
Corifeii păcii poruncesc războaie coapsele tale
Implinind destin de ‘gnobilă ghionoaie fără vid de energie,
Doar poetul tace dus în abisal adoarme-mă-n
Aşteptând senin tichetul spre astral. plin extaz,
apoi,
Cântic cu buburuză aşează-te,
raftul din bibliotecă
Am gasit o buburuză aşteaptă docil,
Tristă şi cam mofluză, rămâi acolo
Se zbătea într-o ventuză 4 ever,
Şi ţipa ca o lăuză tu, creaţia mea
Domnul greier s-o auză din vechi anotimpuri
Într-o noapte cam confuză descompuse-n
Lângă fata cea cu bluză pagini satinate,
Ce mânca o turtă-n spuză format A5
Aşteptând poetul Buză copertă color…
Ca să se ofere muză
Trupeşă ca o meduză Poet fără țară
Cu vedere cam difuză
Dictând vers cu anacruză La curtea regelui Grigore,
Tălmăcit în andaluză, cel rănit la picior
Ieşi mărită păpăruză într-o bătălie
Zburătoare de pe druză de-o juma’ de zi,
Şi ia astă archebuză printre demoazele de pripas
Găsită într-o cambuză, şi matroane
Hodineşte-te-n peluză răstignite prin conclave,
Şi-o să-ţi facem pantahuză, îşi făcea veacul
Mândra noastră călăuză! un cavaler rătăcit
ce-şi spunea poet,
Ispita, format A5 “cum vine, bă, aia, poiet”?
întrebau, intrigaţi, curtenii,
Ispita mea, “adica, tu ce produci, mă,
te-am aşezat pe raftul otreapă intelectuală”?
bibliotecii “eu topesc raza de la răsărit
din rumeguş presat şi o împletesc cu zenitul,
culoarea stejarului
90
hrănesc muza de mână.
cu petale de curcubeu” Și iarăși cad
explica retoric, și iar cresc mâini...
poetul,
în vreme ce regele Despre ce nu e dragostea
îl alunga şi-l rechema
de fiecare dată Nu-i spune tu
când poftea sa scrie și nu-i spune eu.
textul vreunui decret Hai să vedem ce e dincolo
prin care scotea cultura și să ne ascundem
în afara legii, unul după creștetul
după care-l renega celuilalt.
onomatopoeic, Nu-i spune ție
pe bietul poet, și nu-i spune mie.
înger trist Hai să înțelegem
fără de ţară! cum doi
își pot fi unul
Ionela Tofoleanu, Galați de mai multe ori.
Nu-i spune dragă
Ochi și urechi și nu-i spune crez.
Hai s-o mergem
Cine are ochi și s-o tăcem.
de auzit Hai...
inimi?
Să le vadă! Despre nu noi
De ce să mai aștepte?
Oricum, timpul Nu aș putea să cânt
nu e altceva sau să le spun
decât un poem altora despre noi.
care-absoarbe În schimb
priviri aș putea
și care strigă să scriu
deseori despre nu noi
nume. și să produc
Cine are ochi o julitură cerului.
De auzit Nu noi
să-și facă și urechi suntem noi.
de văzut Poate că ne cunoaștem,
inimi. dar ne căutăm
pe inim agoală.
Frunze în Dor Major Nu noi este o
altfel de pironire,
Poți să te lași să mă ții de mână? un paos pentru vii
Ca să vezi; și totodată
și frunzele se țin căsăpire.
de cozi între ele Nu noi
și se lasă este o suferință
uneori înghițită de suflet,
să cadă, dor nemărturisit
dar nici atunci nu adorm aducător de
și nici nu mor. dureri vânjoase.
Frunzele se reîntorc Toate la gramădă,
Atunci când oamenilor sibilice
li se face dor și totodatătoate
să se țină răsfirate
91
ca-ntr-unjoc Simţindu-şi straiele murate,
fără astâmpăr. Dar nu pricep, nici de m-ai bate,
De-a v-ați ascunselea. Ce caţi la mine în odaie…
Venişi, sălbatico, şiroaie…

Ionuț Țucă, Medgidia, Constanța
Rondel cu bordel
Rondelul calului-prieten
„Slăbiţi al ignoranţei cleşte,
La margine de drum, un cal, Daţi drumul liber la bordel!
Bătrân şi orb, de boală supt, Veţi observa un P.I.B. model
Cu hamul învechit şi rupt, Şi cum şomajul brusc descreşte.
Şedea-mpietrit în trist fundal.
E desuet şi tâmp niţel
Lovit de-al vieţii val abrupt, Să vezi problema creştineşte;
Aşteaptă marele final, Slăbiţi al fandoselii cleşte,
La margine de drum, un cal, Dând drumul liber la bordel!”
Bătrân şi orb, de boală supt. În linii mari, aşa gândeşte
Cam orice ins ce vede-n el
„― Şi prinţ am fost, dar şi hamal, Un viitor client fidel
Nicicând de nimenea corupt, Şi-n stat – un mare, mare „peşte”.
Scârbit, am renunţat să lupt,
Căci oamenii, în chip fatal, Slăbiţi al ignoranţei cleşte!
Văzură-n mine doar un cal…”
Marilena Velicu, Tulcea
Rondel penibil
Gânduri
Pe umeri capul nu-mi mai şade,
De ani de zile-l port prin nori, Se-amestecă bizar în minte, gânduri,
În fapt de zi, din seară-n zori Căderi în hău sau zboruri mai înalte,
În reverie mintea-mi cade. Culori marchează glorii, printre rânduri,
Când goluri mari astupă false halte.
Mi-s fluturi rătăciţi prin flori
Sărmane gândurile-mi fade; Viori sau tobe însoțesc momentul,
Pe umeri capul nu-mi mai şade, Tristeți acoperite de hârjoană,
De ani de zile-l port prin nori. Confuze stări aprind iar sentimentul
Că glasul se îneacă în consoană.
Când inspiraţia dă roade,
Adun şi zei, şi muritori, Aleargă cai cu coame despletite,
Şi împăraţi, şi cerşetori, Pereții nu sunt albi, au cicatrice,
În versuri absolut năroade. În tâmple zac memorii adormite
Pe umeri capul nu-mi mai şade. Dar zâmbetul cretin le contrazice.
Se-amestecă bizar în minte, gânduri,
Rondelul ploii Ca fluturii ademeniți de-o floare,
Ne amăgim cu-o fericire flenduri
Venişi, sălbatico, şiroaie, Și ne trezim când visul, rău, ne doare.
Cu picuri grei izbind în toate,
Năprasnic tunetul îţi bate Nebun
În pieptul care se înfoaie
Să spulbere oraşe, sate Ca un nebun mă legăn ne-ncetat,
Chircite sub noroi şi zoaie. Pe patul martor la acest păcat,
Venişi, sălbatico, şiroaie, Și mă frământ, mă storc de amintiri,
Cu picuri reci lovind în toate. Fără subiect și fără împliniri.
Natura-n urma ta se-nmoaie, Decorul alb m-apasă peste tot
92
Sunt ca un biet necontrolat, netot, Am întrebat pământul de sub mine
Și mușc cu poftă din trecutul meu Îmi simte pașii rătăciți și goi?
Să-mi satur sufletul de curcubeu. Dar am simțit în tălpi un mărăcine
Și-am înțeles…răspunsul suntem noi.
A fost odată un apus divin
Ce cobora într-un pahar cu vin,
Privirea ta ca un mănunchi de ploi Gabriela Bălan, Al. Vlahuţă, Vaslui
Mă devora plăcut în mii de foi,
Cruce pe pâine, poezia mea
Iar eu dansam pe margine de vis
Fără să știu că dragostea-i abis, Unde sfârşeşti tu începe poemul
Și-am îndrăznit destinului să-i cer, Prelungirea zborului
Iubirea mea, să fie un mister. Între cer şi Dumnezeu sub copitele vremii.
Nu datorez, nu am cerut nimănui
Pământul nostru… Cu împrumut nicio moarte
Iubiri am furat, le-am ascuns într-o carte
Dă-mi glasul tău să-mi pot striga străbunii, O copertă noapte, alta zi
În piept să-mi încolțească dor de țară, Pe un patinoar cât o lacrimă
Când se răscoală prin oraș nebunii Ţi-am pictat absenţa cu potcoave de fluturi,
Tu să-mi aduci românii de afară. Gulere de dantelă la vulturi, mai ştii?
Dă-mi mâna ta puternică și dreaptă Noaptea îmi scriu poezia cu sânge,

Să învelesc cu ea Carpații falnici, Pâinea îngerilor
Ridică sporul țării înc-o treaptă Amară
Românii sunt nativ, miloși și darnici. Pe poarta cerului gri
O colivie grea
Dă-mi ochii tăi să mai admir o dată Viaţa şi moartea muşcă din ea.
Pășunile și râurile noastre, Pe coala albă de hârtie
Și Dunărea de mare înnodată O pată albastră de cerneală
Prin valurile calme și albastre. Deschide oceanul
Mâna mea culege perle
Doar noi avem un răsărit de soare Şi scrie.
Cum nimeni n-are pe acest pământ,
Și dacă cerul uneori mai doare Oamenii – lumânări aproape stinse
Pământul nostru-ndură neamul sfânt. Aprind fitile gânduri vii
La flacăra felinarului din sufletul meu.
Am întrebat… După ceasul meu fixează-ţi
Ora exactă, anotimpurile
Am întrebat azi luna, de ce arde? Morţile, iubirile. Pe umerii mei
Și noaptea mi-a răspuns: Nu-i treaba ta! Urcă, pe un zid înspre cer
Privește-n sus a stelelor petarde! Faşa cuvintelor se deşiră cu miezul din rană.
Și de durerea lor, nu întreba! Realitatea muşcă din iluzia
Am întrebat tăcerea, de ce doare? Că într-o zi îmi voi afla identitatea
Cuvintele rănite mi-au răspuns, Mă închid ermetic
Că ele nu pot fi ambasadoare În inimă ca într-un borcan cu miere
Acolo unde pacea n-a ajuns. Visează-mă de unde şi până unde
Am întrebat de ce se-apleacă cerul Au aripi cuvintele mele.
Când ploile se-agață-n trena lui,
Și mi-a răspuns pe loc, abil, străjerul, În zori se-aprind lumini în librării
Ploaia e cumpăna pământului. Se împrăştie pe rafturi praf magic de stele
Sub geam colindă, curioşi, copii
Am întrebat tăciunii stinși în grabă Adună firimituri din versuri
Și-ar fi dorit să ardă-n flăcări, mult? Şi le lipesc în curcubee.
Și mi-au răspuns cu vocea lor prea slabă, Eu nu mă pot găsi, am felinarul stins
Le-a fost de-ajuns c-au ars pe rug, ocult. Chibritul ars sub pleoape grele
93
Mă leg cu lanţuri să mă poţi iubi Chiar propria-i moarte
Să-mi ciuguleşti cuvintele din palme. Va fi doar la un picior încălţată
O mănăstire zidită de poet
Scriu, mă învelesc în coperta de carte Închisă într-o carte
Pelerina ta de zeu îmi foşneşte prin sânge Netencuită.
Din două ceruri aleg ochii tăi
Să pot plânge Copacul din vis
În cascade reci mă ascund de moarte
Pe aripi unde începi să mă iubeşti Îmbrăţişaţi sub franjurile timpului
Ca o cruce pe o pâine grea. Ca dintr-o piersică tare
Amară pâine, poezia mea… Ai muşcat din inima mea.
Tu ai aruncat un sâmbure
Ana Eu am lepădat un corp de femeie
Ca o piele de şarpe
Al treilea gong al galei bate vai Pe un colţ de stea.
Ana mai are de împletit un ciorap
Întoarce clepsidra deapănă firul timpului Moartea trece pe lăngă noi cu ochi de copii
Pictează crini în ochii orbilor Îşi caută mingea, şutează
Spini pe colţul ideilor din cap.. Face un pas înapoi, îşi aduce aminte
Aici cândva s-a iubit cineva
Azi ar vrea să nu îşi simtă umbra Acum mă poţi iubi.
Să-i fie cer ochii lui Manole
Să arunce zidul greu de mănăstire Peste un secol vom veni cu lacrimi
Să-i curgă mir din răni în loc de sâmge. Tiptil, să stropim copacul din vis
Un trunchi crescut fără răni
Dacă şi-ar fi ascultat inima Fără păcat
Ar fi predat lecţii de zbor Fără moarte
La academia de potcovit fluturi Dumnezeu doarme sub rădăcini.
Ar fi rămas în templul bibliotecilor
Unde citea în stele când purta ochelari Să nu te scuturi, cineva ne visează
Prin care vedea doar răsăritul Să ne legăm cu-o funie de foc
Ar fi lăsat o clipă de pe umeri pământul. De curcubeu
Într-o cascadă de săruturi
Chiar nu are noroc
Dumnezeu nu mai e meşter zidar Cineva ne pictează
Astăzi este poet Îmbrăţişaţi într-o piersică
Ieri a fost pictor face semne Dulce
Un fluture lipit de tavan. O minge,
Moartea
Câteodată plânge O rătăceşte în şuturi.
Drumul până la lacrimă
E lung şi încă pe atât Lebedele
Până la primul zâmbet
Alteori lacrimile Voi fi muşcat cândva
Se întorc în ocean îngheţate Felia dulce a încrederii,
Îngerii coboară pe ţurţuri O lebădă albă
Mirosul de trandafiri vine de pe râu Pe lacul nopţii de sub pleoapă
Viaţa nu mai pare zid e o coajă de portocală Noapte bună, voi fi spus unei gene
Florile din obrajii ei îşi trimit aroma Visând că e geană
Departe cu barca pe celălalt mal. Nu ştiu cum fugeam de singurătate
Îmi zâmbeai mereu de la altă fereastră.
Dar Ana nu şi-a ascultat inima
Şi acum când al treilea gong (Ia loc lângă mine să ne imaginăm pentru o
Al galei bate clipă că suntem copii şi celor ca noi li se
Îşi dă seama că în marea finală rezervă dreptul să conducă lumea când, unde
94
şi încotro vor şi dacă ne dorim un covor consoane înfipte până la plăsele,
fermecat, al nostru să fie şi dacă vrem să hiaturi între două izbucniri
zburăm pe alt cer, altul să fie). de nuferi și suflet.
Moartea credeam
Că e o lebădă neagră. Scriu în virtutea ramurii de măslin
Am visat-o, avea pentru cei ce caută genunchi
Şase copaci doborâţi de furtună înmuiați în altarul echinocțiilor.
Şase ochi scoşi, şase braţe rupte Valurile îmi plesnesc îngerul mâinii
Sase turle rostogolite în ţărână peste răsărit,
Şase corăbii scufundate mistralul îmi umflă pletele spre apus,
Şase limbi legate de şase şerpi veninoşi. până și tu
te aperi de ploaie cu versurile
(Să luăm o pauză de cafea să ne lepădăm de de dragoste din care citești tot mai rar
păcat cu două cuvinte, acelea cu care te pe motiv că instanța buzelo
iubesc, cu care îmi iau adio, cu care plătesc la nu are destule probe.
caserie preţul pe care zeii îl pun ochilor mei şi
uită să îmi dea rest dar niciodată nu pierd Aș putea să te-nconjor cu c’est la vie
ocazia să îşi facă unii la fel). și să-ți zâmbesc în timp ce aștepți să vină
prezentul,
Iubirea o fi o lebădă roz. dar nu mai am arginți pentru vămi,
Am văzut-o în oglindă doar litere sferice
Legată de şapte biserici care pleacă de-a dura peste maluri
Îşi prindea şuviţele de păr în cruce să se împerecheze.
Zâmbea. Ce naiba căuta pe perna mea?
Am izbit-o de pereţi de teamă Căutând sudul cuvintelor
Să nu înceapă să cânte
Prima pentru ultima oară. Vii la capătul frunzelor
într-o nișă a unor petale de lebădă,
(Nu mă privi aşa nedumerit ai făcut la fel de cu buzunarele pline de sânii mei și de ieri.
câte ori te-ai îndrăgostit decât că acum e alt
veac şi dragostea e o vişină amară, muşcă din O, peste mine a trecut soarele
ea cine poate când vrea şi scuipă un sâmbure de două ori pe zi,
din care nu ştiu cum se face dar creşte mereu luna m-a legat de mâini
altceva). și de picioare să răsar în locul ei
când ploua și se făcea frig.
În numele libertăţii Am glumit și m-am jucat
Lebedei mele i-am cumpărat vioară de-a v-ați ascunselea cu seninul
Are concert în fiecare seară într-o străină de care
Nu mai cântă doar o singură dată m-am despărțit târziu și în lacrimi.
Înainte să moară.
Tu te oprești în dreptul unei femei
Diana Bîlea, Constanţa cu mâinile pătate de cerneală
tânără și frumoasă
Poetă în virtutea ramurii de măslin și o întrebi dacă nu cumva m-a văzut
trecând o viață întreagă fără tine
Pun inel pe degetele răsucite în spirală pe aleile ființei sale.
de pofta cuvintelor Picuri de crizanteme uscate
de a crește precum nasturii îmi cad rouă pe azi,
de-a înaltul oamenilor, rafale de păsări bat la poalele tâmplei
să descheie pielea luminii căutând sudul cuvintelor.
și să închidă lăuntrul lui Dumnezeu
în fiecare zvâcnire de inimă. Destin
Miresele umplu o horă de mătase albă M-am născut pe când suiau în crini pătrarele
pe care sângele ridică edificii de dragoste - lunii – silabă în împletirea poveștilor Dunării.
vocale prelungi, Fluviul m-a așezat la sân
95
și pădurea mi-a cântat lumină de leagăn pe razele lunii
la revărsat de păsări. să treacă parfumuri de ambră și mir.
În timp ce îngerul duminicii mă împărtășea Sunt aleasă, îmi spun,

pe stelele goale să ajung în vârful inimii:
cu bucuria din glasul mamei, aș putea privi ochii
eu desenam o logodnă de pești pe apele păsărilor în zbor.
fericirii în care începusem să sper.
Mă rup din coasta bărbatului
Așa te-am zămislit pe tine – mireană până la ultimul vis,
Galateu fluierele picioarelor îmi acordează bătăile
pe nufărul dintre cuvinte; sufletului cu pielea lui caldă.
n-ai mai încăput în mugure
și ai erupt în cercuri de lumină Greierii ferestrei slujesc în limba lor clară
și tot se aud
Eu alunec ușor prin ele trilurile noastre cum țâșnesc
învelind cerul cu fluturi, într-un luceafăr de seară.
genunchii se scufundă
să aducă nard proaspăt din candela Dunării.
Silvia Bitere, Constanţa
Pe Dumnezeu îl întâlnesc la răsăritul nisipului.
Până la os îmi sunt împlântate urmele-I calde! Ei nu au fost niciodată așa
Urc în Marii-Magdalene, tata nu a fost scriitor
trec prin Lazăre, mama nici ea
îngenunchez cu aripile, de ea știți a fost aruncată din rai pe pământ
iubire. pe vremea ei nu exista scrisul
cu timpul tata a învățat-o să facă mucenici și
În oglinda apei, copii
linia timpului mă ascute iar eu am ieșit din burta ei într-o zi când
ca să trec fără cusur pământul se mișca
prin inelele pe care șarpele, în ‘77
duios, după cum știți
le aruncă în mine. din notițele mele
atunci s-a născut fericirea
Rubinul clipei și zilele au curs fără calendar
la tata pe genunchi
Bărbatul cu mama la cules de iasomie
vine și era așa o pace în suflete
și își rade barba cu slava iubirii mele. că nu mai aveam nevoie de scris
și iubeam atât de mult cerul apa și iarba
În pacea lacomă de înțelesuri a odăii, încât nu mai aveam nevoie de scris
își scoate oboseala și cămașa. cândva am iubit un om mult de tot
și nu era mama
Ochiul său mă strânge vers cu vers și nu era nici tata
în alb de lotus întemeiat sub tâmple, l-am descoperit într-o carte
surâde, și m-am îndrăgostit de cum era
mai întâi tandru în timp ce limpezește apoi am început încet să scriu și eu
catifeaua ultimului gând, despre acel om
am făcut un copil
apoi i se tulbură buzele, apoi n-am mai scris un an, doi, trei
devin aspre până când l-am auzit pe unul
precum tăvălugul mâinii suspendat în rubinul că scrisul este pentru cei singuri
clipei. fără părinți neamuri sau alte rude
rahat!
Obrajii-mi coboară o punte de maci și-am început să scriu din nou
96
Din amintirile altora să crești mare!
aici plouă dragul meu prieten când am crescut și-am început să scriu
am devenit imună la ploaie ca și la de prin viața mea
sensibilitatea iubiților despre vecini sau oameni
ce păcat pur și simplu luați de pe drum
ce păcat ar fi am înțeles mai bine sensul creșterii mele
mă deprimă doar gândul că iubirea lor dar nici atunci nu m-am emoționat
ar putea dăinui atât de tare ca prima dată
când bineînțeles ar fi o minciună deosebită dungile s-au înmulțit
să poți crede în sensiblitatea unor iubiți nebuni el a îmbătrânit în cele din urmă
aici e curat e liniște și e multă zăpadă și-a pierdut memoria
așa cum îți place ție dragul meu prieten „Tu vei uita de mamă și de tatăl tău”
să dormi pe brațul omului de zăpadă
în timp ce se topește și doar gândul atunci la ce să-mi folosească emoția
că iubirea ar putea dăinui dacă nu la înmormântarea noastră
și-ar putea să reapară o dată la un an
desigur dacă și Dumnezeu ar fi prin preajmă
la ultima zăpadă Roxana Boboc, Buzău
ce bine ar fi și ce păcat n-ar fi
Silabe orfane
Ceva din ceva
Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns
ceva din ceva trebuie să fi fost la un adică în mine
la primul strigăt plans și toate iubirile cărora le-am dat drumul
un crepuscul ceva aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișate
o amintire încrustată într-un perete femeia suspină în așternut
undeva clipa ca o bufniță surpinsă în prim las-o să-ți fie poezie
plan să-ți răsară în liniile întrerupte
în timp ce tu ești atacat invadat de ceva să o privești din virgula cu care desparți
clipa unui refugiu gândurile ca pe niște silabe orfane
și zbang zbang cum ar fi să îi strecori în palmă
totul se termină brusc epilogul
filmul se rupe în care singura noapte
când nu vrei și-a întors ridurile
să ți se rupă înspre copilărie
de viață cum ar fi să mă găsești
de viața ta la jumătate de puls
adio, Doamne! să-ți bată grăbită o inimă
care nu-mi aparține
Emoția într-un moment de rătăcire
să-ți iubesc fiecare fragment
aveam și eu momentele mele în care m-ai descompus
în care mă priveam fix în oglindă
îmi amintesc fără să întrebi de ce
îmi apăruseră niște dungi albe imaculate de ce
pe la tâmple
la început nu am băgat de seamă morții se acoperă cu pământ
ba chiar m-am emoționat și cei rămași aud continuu cuiele lovind în
iată cât am crescut sicriu
când eram de opt ani terapia aceasta

unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt când lovești cu versurile
și-mi dădea careva ceva de toți pereții
mulțumesc și speri că cineva îți răspunde
97
sunt aici mi-e atât de sete
am trăit și eu în tine sorb seva umbrelor
sunt la capătul străzii unde aruncate de trunchiuri de copaci
mi-am construit alt epilog și nu blestem
râd zilnic nici măcar în gând
adorm haotic că am venit prea târziu
și cel mai adesea (te) iubesc să-i nasc copii de hârtie
să-mi fie...
până aici nimic nou
mi-am luat în cârcă iubirile da, Ema
le urc în turn ca pe niște fecioare m-a iubit și el
le leg la gură anonim
ce ochi frumoși au spaimele mele atipic
amorf
cum mă privesc ca pe un nebun toate ale lui încep cu prima literă
ce e cu tine aici chiar și primul sărut
nu ești pasăre e un adagio
nu ești vis care nu poate fi rostit
nimic ne ești
între timp
cum să explic ceasul își astupă timpanele
ce frumos cad îngerii așteptarea ticăie surd
toamna ziua își scoate monedele din buzunar
le aruncă în mijlocul pieței
simt miros de frunze putrede privind cum mâinile
peste oraș sunt cupe lacome
ațipește ploaia. pe care nimeni
nimeni
Da, Ema nu le poate opri.
am iubit și eu Sperietoare de vise

o dată la întâmplare
avea șoimi în privire Tată,
și otravă pe buze am mai cerșit un an
m-a sărutat și am primit exact cât am dăruit
a doua oară m-a căutat în seara fără lună poate de aceea iubirile vin una câte una
decupam poeme defilează în absurdul primăverilor
și le numeam după mine rând pe rând pleacă
mi-a cerut un timbru să-mi trimită cuvântul păsări mute
dincolo o altă femeie se îmbracă în urzeala zilelor
l-am sărutat tu râzi de ferestrele mele decupate din carton
cum să respiri prin ele
până s-au chircit toate abandonurile uiți că poezia mea e anaerobă
în pântecele meu se hrănește din hidrogenul
era deja iarnă cu care mi-ai infectat fiecare gând
fetușii lepădați ai iubirii cuvintele te lovesc cu ciudă
suflau peste hornuri copilul iese din piept și mă întreabă cu ecou
în anotimpul acesta sterp cine sunt
uneori râde copilăria cine sunt
la sânul mamei cine?
nu îl pot numi
cu diminețile oarbe îmi vâri poemul acesta în sân
nu-i pot face chip nu știi cât de rece alunecă durerea pe gât
să-mbătrânească între spaimele mele mă urmărește o sperietoare de vise
are pieptul plin de vaiete
98
cerneala se usucă pe obraji de ce ai fugit cu visul? o întreb
scrisorile se întorc până s-o prind de mână dispare
poștașul dă iar din umeri
în iadul în care mi-ai prins umbra tabloul își diluează nuanțele
drumul spre mine e o scară rulantă ceasuri alunecă de jos în sus
alunecând invers ce să facă Dumnezeu cu timpul prins
în cadrane de memorie
tu ți-ai terminat cafeaua mesteceni foșnesc
mă privești cu un soi de mirare suferinzi de Alzheimer
de parcă n-ai ști cum scot din joben trecem prin culoarul poeziei
spaimele cu mâna obișnuim să ne strigăm pe numele iubirilor
care ne-au locuit
și nu adesea fără motiv
poeții nu sunt ceruri cum ar fi să închiriem durerii o mansardă
sunt oaze în care uneori plouă în filele unui jurnal
alteori se hrănesc din seceta cuvântului vărs sticla tatei
într-un sarcofag de brațe și plâng.
cu silabe amputate
nu-mi cere să te uit... Melania Cristea, Craiova
Realitate răsturnată Omidă de drum lung
pe frânghia acrobatică sufletul se face ghem apoi devine fir de lumină

cerul se vede răsturnat crestează în munți labirinturi roade piatra
un pas greșit și tâmplele se scufundă în și muscă din sternul copacilor
portalul cu sfinți cărarea către Dumnezeu se îngustează
trag pe unul de mânecă și-l întreb dacă mi-a până devine zbor
văzut copilăria viața își scutură omizile pe drumuri de munte
am pierdut-o când defilam prin mulțime liniștea fierbe în abis /șarpe al timpului/
cu sticla tatei în mână în timp ce singurătatea ca un glonț
el dă din umeri într-un gest incoerent rade cerul
(îmi aduce aminte de Ema) hai să urcăm spre calea lactee
cu toate prăpăstiile în torace
am trăit într-un cuib fără ferestre m-am sacrificat onest îmi gâlgâie cuvintele
nu-i nimic, am înălțat tavanul în gât /hematii autoimune/
să încapă toate zările poate fi lumea mai mult decât o copită de cal
chiar și cele șterse de pensula apusurilor rotunjită de stânci?
”vino, să-ți arăt cum se pictează singurătatea”
m-aș fi așteptat la griuri, ici-colo lumini și un Clipe
respiro tăios
nimic din toate acestea se zvârcolește vântul șarpe ce așteaptă
n-am știut când am intrat în poveste asfințitul
emoția râde lângă mine Preschimbă-te în clipe! zice Nichita către mine
ca un copil sfios își acoperă obrajii simt gustul de tămâioasă al toamnelor
cerul se răstoarnă a doua oară curgerea timpului Dunărea
și văd sărutul care m-a ținut captivă care îmi scade în piept
în singurătatea celor mai frumoși ani
furculițe se lovesc de aburul absenței aș rodi la fereastra lumii
”dejunul vâslașilor” își aruncă umbrele peste vie mustind sihastru
bord dacă stăncuțele nu mi-ar fura inima
doi călători își fumează gândurile tăcut uitată pe glie
din om în om aerul miroase a nuci verzi
zăresc femeia care își sprijină chipul pe este atât de amară viața trăită pe silabe!
zâmbetul meu când pleacă berzele când mor cocorii
99
sufletul meu se întinde în lan scriitorii scuipă o zi bună
printre dinți
spune-mi ziua / diorama perfectă/
când voi ațipi în lanul de grâu mușcă din cel care scrie până la os
vei mai secera luna să fiu o clipă cer?
Ultimul ceas Georgi Cristu, Galaţi
moartea are raftul ei Aplauze

este scoasă în tiraj redus
numai pentru inițiați Era atât de frig
zilnic o curăț de praf încât noaptea căzută se curbase ca o cupolă
poate se va deschide acum împrejurul meu, iar stelele codane
cât ceasul încă îmi ticăie în piept prefăceau pământul lungit pe spate
să poată citi și nevăzătorii într-un ocean de cioburi stelare
literele încrustate cu străluciri tăinuite de soare.
de ce ți-ar trebui văz Era atât de târziu

pentru a gusta deliciile morții aflate pe raft? încât timpul a uitat de mine, lăsându-mă
nici auz nu-ți trebuie, nici glas pierdut în gândurile mele prin care treceai
doar palme să o poți modela în formă de zbor fără să ne vedem, ca o acrobată
evoluând la trapez,
vocalele îți gâlgâie în gât aplaudată la scenă deschisă.
consoanele ca niște monede
pentru vama veche Poți ține minte însă,
curg din paginile cărților că pustiul sapă vizuină în toate.
ți-ai prins cordonul ombilical
de limba ceasului Marele semn
azi moartea te prinde în lesă
citește-o ca la prima împărtășanie Degeaba țin luna legată în priviri
fără auz fără văz așteptând-o să crească, micșorând depărtări;
cu ochii deschiși înlăuntru pendula veche din hol, sătulă să numere
Apelul de dimineată absențe,
doarme visând alt refren tremurat pe cărările
mi-a spus ,,bună-dimineața'' ei;
în anii mei romantici pereții caută să ascundă ecoul scăpat în
dar ziua nu începuse bine imponderabilitate
se strâmbase poetul la ea dintre oftaturile unei mușcate.
făcea apelul de dimineață Cum ar fi dacă singurătatea n-ar fi fost
după o beție cumpărată la litru toate marile mele iubiri.
nu i-am răspuns decât Degeaba am pregătit totul
să-mi lase zilele nescrise pentru îmbătrâniri.
la apel nu răspund Din scenariul acesta inventat lipsește
un mare semn de întrebare.
în serile când negrul din cerul gurii
nu mă lasă să dau seara bună Nu alunga tăcerea
așez luna pe alfabet
mi s-au albăstrit unghiile de cerneala Noaptea însăilează în firele ierbii crescute
care se scurge din cer până la brâu
timpul sâsâie ca un șarpe o liniște grea care apasă
agățat de sternul meu în ochiul fântânilor stele
şi zâmbetul tainic peste buze fierbinți.
saliva secundelor îmi unge Gândurile se desfăşoară lent
memoria de scurtă durată ca un ghem de lână
din torace ziua eclipsează fanta destinului (ele sunt drumul meu până la tine).
100
Ți-aș şopti la ureche unde mă culc cu nevasta lui cutare
pohemul scris despre noi sau a lui cutare
în care am înşirat, întorcând timpul,
povestea mătăsoasă de iubire în culori una a venit la întâlnire
sticloase de mărgele, cu capul lui bărbat-su
dar ai rămas atât de frumoasă într-o sacoşă
încât nu ți se potrivesc
cuvintele mele omenești. am jucat şeptic în trei
pe porunci
Scrisul așteaptă naiv să învețe limba l-am trimis să întoarcă vacile.
neinventată de nimeni pe pământ.
Balul de sâmbăta morţilor
Am făcut o gaură în cer –
ca un gest cu adevărat amplu închideţi-vă muştele închideţi-vă muştele
prin care putem privi dincolo de început, nu le mai lăsaţi libere pe uliţe
desăvârșirea,
acolo unde exprimarea la balul de sâmbata morţilor
se face spectaculos prin tăcere. am cântat în orchestră
cântam şi ne creşteau bărbile
Chiar dacă ne bărbieream pe rând
şi iar cântam
Chiar dacă apoi
valul îți va duce în mare morţii au luat-o în sus în jos
urma picioarelor dezgolite, priveau lung peste uluci in curţi
împreună cu scoici născătoare de perle-lună cei cu AVC
voi face șiraguri misterioase să nu-ți uit chipul. chiar îşi aminteau
unde au locuit cândva
Chiar dacă
Vântul îți va ascunde râsul roșu-pătimaș la noapte
în ochiul amurgului la această casă
voi ști că viețuiești în inima mea ticăitoare un suflet se va ridica la ceruri
din care se iese doar prin explozie. cu pieptul gol
îngerul Domnului
Chiar dacă s-a întins pe pământ
sclipirile părului sub fereastra-i.
vor fi semănate de noapte printre perseide,
îmi vei veghea visele, Felinare
justificând existența îngerilor.
În privirile celor din jur adevărat
pot să văd cât de mult te iubesc. vor fi mântuiţi cei care
în ungher întunecos
Alexandru Drăgănoaia, Stolnici, Argeş îşi înghit cu
minte pilulele întrebările
Câine bolnav dimineaţa la prânz seara
miluieşte Doamne o linguriţă
un câine bolnav înainte de fiecare masă
trage să moară-n amiază vor fi mântuiţi
interioarele îmi dau de gândit prin

în unele este întuneric copiii – felinare
în altele nu poţi să calci
de cadavre întinse pe jos mestecă lame de ras şi
în piaţa mare
d-aia umblu mai mult pe dealuri se răstesc la Dumnezeu.
prin văi prin tufişuri
101
Lume lume soră lume aş fi vrut să-mi mângâi rănile
cu un singur gând,
o vacă galbenă ah, câte poţi pune în el,
este învaţă-mă să fiu adiere sau fior
atunci când te paşte căci numai aşa mai pot trăi
şi te tăvăleşti şi urli bucuria unui tine, cu tine, în mine…
în sânge din sângele tău
în carne din carnea ta Urcuşul libertăţii
o vacă galbenă Îmi decupează ora din secunde goale

este Iar zilele tiptil păşesc spre cer ursuze,
atunci când te striveşte Fărâme ruginii adie peste lutul moale,
cu tot Se sinucid dorinţele prea des confuze.
cu patul suferinţei Nici timpul parcă nu cunoaşte glasul
şi urci în trenul care rămâne Urcuşului ce geme fără vreo risipă
şi pleacă gara E răticire şi durerea îmi împinge pasul
Spre zborul mărginirii, preţ de-o clipă.
soră lume
tu m-ai născut în moarte Mi-e dezgolită de lumini tăcerea
unde îmi sunt hainele În marea nopţii asudată de smaralde,
să nu umblu gol Zac mieii muţi şi-aşteaptă învierea,
înaintea Domnului meu. Întâia libertate peste trup îmi cade.
Lusiana Drăgușin, Slatina, Olt Îmi sângeri
Piaţa Iubirii înghesuite gânduri mă condamă

iar ura cerne scânteind atingeri
vând cuvinte ornate cu litere, văd urma cuielor în a mea palmă
şi bucurii glazurate cu marţipan; simt cum în inimă, uşor, îmi sângeri;
nu mă sperii dacă nu doreşte
nimeni să cumpere, aud apusuri albe în zălude vise
în fond, nu ştiu să împachetez, şi caut urme ropotind în tine,
nici să strig tare, ehe… căci n-am uitat ninsorile promise
nu sunt egoistă, dar ce să fac, din cerul cel zidit, demult, în mine.
nimeni, dar nimeni,
nu mă vede, nu mă aude,
mă voi muta în piaţa Iubirii, Cristina Firoiu, Bucureşti
am aflat adresa de la un copil,
citise un afiş, unde, scria mare: Tăcerea ce ţi-o tac.
Lăsaţi copiii să vină la Mine!
pornise într-acolo desculţ, Şi te-am iubit cu groază şi nesaţ
urmaţi-mă dacă doriţi, dar nu uitaţi, Simţind o Afrodită înspre pieptu’ţi;
păşiţi cu grijă peste urmele mele, m-aş răstigni pentru tăcerea ce o tac
să nu le ştergeţi, de-aş cuteza în suflet fără felu’ţi.
vreau să fim cât mai mulţi!
m-aş tot minţi, minţind şi mincinoşii
Bucuria unui tine, cu tine, în mine ce nătărău şi gol de plinu’ vieţii
am fost …sorbind făptura-n rochii roşii
În adâncimi de suflet înmuguresc dorinţe când carnea-mi vie putrezea şi morţii.
împăcate de fantasmele trecutului,
fiecare sunet imploră gândurile Şi nu-nţeleg de ce, din auzite,
care fac echilibristică pe frânghia de stele Nu se mai ştie-al cui e Dumnezeul:
cautând infinitul suspinelor, Iubitei, ce-am lăsat-o în cuvinte
e o desfătare preumblată prin Ori crezului ce se-mbrâncea cu Eul?
talpa cerului fremătând nelumesc;
102
Dar ce contează? Te-am iubit cu frică, Şi iţi şopteste ultimele cuvinte de părinte
Spălându’-mi ochii cu-amintire nudă … înduioşat.
m-aş duce înspre lacrima cinstită Sub umbra acestui ostaş de himeră
s-o rog să te cuprindă-n vină crudă. Să-ţi dau îmbrăţişarea îndepărtării de umbre
Să-ntorc timpul înspre tine cu milă
Şi tot n-ar fi de-ajuns înspre Pământ Şi să-ţi spun ce dulce mi-ai fost
Căci Prometeu iar s-a luptat să-şi ţină focul, Şi ce mult ţi-am murit.
Din apa ce o scald citesc un gând : Să mă tot duc
Că Afrodita s-a predat, ţinându’-ţi locul. Acolo unde stejarul îţi joacă tinereţea în iele
Şi din coaja lui să tot sărut amintiri
Şi ieşi, iubito, să-ţi răpesc auzul, Ca un trubadur ce iertare de salcie ţi-a îngânat.
Îmbătrânit de spicul ars de Soare, După toate acestea,
Pistrui să-ţi desenez pe-obraz,iar sânul Voi fi adăpostit sub pământ dulce şi udat
Să-ţi tremure-a fiinţă ce nu moare. De lacrimile ce ne-au legat venele între ele
Până ne-a sufocat împreunarea.Şi totuşi,
Rodi-voi tot alaiul cu poveşti mă voi întoarce
Să-ţi crească-n palmă muşeţel şi drag, Către voi
Şi-atunci vei ştii că nemurire eşti … Cu altă frică
Închei aici tăcerea ce ţi-o tac. Cu altă viaţă
Ori cu altă mamă.
A posteriori
Fără umbră,
Îmi place cum stai așa timidă pe umerii lăsați Pământul
de Dumnezeu Nu ar fi ştiut niciodată
În continuarea mâinilor mele bătrâne. Câte suflete trebuie să bucure stejearul
Îmi place până și aerul tău de tandrețe Câte inimi trebuie adăpostite în coajă
deșucheată și șubredă Ori câte trupuri trebuie
În continuarea păcatului meu din pântec. îngenuncheate în despărţire
Îmi place cum m-ai lăsat nemuritor De împreunare.
În continuarea crimei pe care ai făcut-o De mamă te ţip în bătrâneţea ce mi-ai arat-o
Iubindu-mă. În braţe şi-n obrazu’ crăpat deja de
Draga mea, idee, Insolaţia copilăriei mele.
Femeia din tine e fragedă înspre atingere. De viaţă te caut în altă mamă,
Și totuși , Că
Să-ți amâni umerii lăsați de Dumnezeu Poate
E ca și cum orice tandrețe deșucheată și Acolo sus
șubredă se găsește in mine , Stejarul
după care devin nemuritorul de rând Nu a ştiut niciodată
Aflat la graniță cu atâtea Eve. ce-i aia
Dincolo de această noapte, umbră.
Iubita mea,
Ne-a speriat ceva, Ai grijă
Şi anume,
Faptul că nu ne-am văzut niciodată. Ai grijă de mine la poală de viaţă…
Dincolo de această noapte, Îmi trebuie cearcăn udat de surâs,
Iubita mea, Ai grijă de mine când merg pe o aţă
Ne-a mai rămas ceva, Să-mi gângure frica popas despre plâns.
Şi anume,
Faptul că nici pe Dumnezeu Ai grijă de mine, de-adorm dimineaţa,
nu l-am văzut vreodată. Nici nu mai ştiu de găsesc în tardiv
Vreo casă cu mama ce-şi creşte paiaţa
A priori La ceas de netimp în timpul cu tiv.
Să mă duc Ai grijă de mine, sunt dorul de ură

Acolo unde stejaul ia locul bătrâneţii tale Ce-şi mângâie chipul aflat între ochi,
103
Ai grijă de mine şi cere-mi măsură lumea e absorbită de a lor putere
Să iert neputinţa ce-mi ţine deochi. și firul de energie din gând intră în a lor aură
și ne consumă
Ai grijă de mine, şi-apoi urlă-mi zaţul dar furtul lor e semnificativ
Cafelei băute cu lapte de mamă, iar atunci noi renaștem
Nu ştiu eu prea bine s’-apropii cu brațu’ noi
Iubita-mi ce moare în mine ca pradă. curați
și absolut vii
Ai grijă de mine, sunt insul durerii
‘nvierii de sat din care născut Ce e lumea?
Luat de la sânu’ cu doru’ muierii
A stat să vegheze la glasu’ lui mut. nu mă lasă să cânt
și îmi taie aripile
Ai grijă de mine, te rog înc’o dată, nu mă lasă să gândesc
Se-ntâmplă ceva înspre noi cugetând: și mă încătușează în veșminte de fier
Miroase a timp şi a viaţă de tată nu mă lasă să sper
Ce-şi plânge obrazu’ cu braţul lui stâng. și mă pune să însemn o hârtie cu pătrățele
nu mă lasă să iubesc
Ai grijă de mine, eu plec de acasă, și mă judecă pentru ceea ce cred
Păstrează-mi credinţa c’aştepţi iar în prag;
Aprinde vederea şi las-o pe masă spune-mi tu
Şi pâlpâie-mi chinu’ că fug în toiag. ce e lumea?
Ai grijă de tine, nu meriţi bărbatu’ Act de sacrificiu

Ce-alege ochiri în orbiri de viaţă
Ai grijă de tine şi-nvaţă pe altu’ spune-mi
Să-şi poarte curaju’ de cearcăn pe-o aţă. de ce plângi?
îți e ars obrazul și se preschimbă în lut
dar lutul e pământ
Andra Gabor, Târgu-Mureş și pământul îți sărută picioarele...
Dezlănțuind
Mihai Gaftoneanu, Botoșani
agale stă stingheră
o sferă ce plutește Theatrum mundi
în larg se scaldă măreața soacră ,,Prezentul este o continuă așteptare a
a lanțului stelar viitorului.” (Blaise Pascal)
și plânge... ...Uimit la extaz de spectacolul lumii
ea plânge și se preface în particule de praf pe scena de lux a Divinei Istorii,
însă lacrimile ei sunt un univers de culoare de veghe în turnul de fildeș al vocii cetății,
și rana lăsată de buzele nopții o poartă Vae victis, șoptesc tulburat, copleșit
ca pe-o podoabă de spasmele Terrei, o Troie Modernă,
dar... totuși... ea e mama focului un mit ce se stinge sub cleștii-ecluze din lăncii
și din foc se naște foc. și săbii de foc
cu vuiet sălbatic de care în goană și tropot de
Artă rupestră cai,
rivalii, urmași lui Ahile și Hector, se luptă,
ei aud sub semnul lui Ares, o torță imensă-i pământul
ne văd în flăcări,
și ne ascultă despotic, presară cenușa Eol peste marea de
pereții rupți din antichitate se roagă sânge,
și ei stau întinși de-a latu' talazuri cu spume aleargă la stânci, e haos la
ca și cum unul pe altul se iartă culme
când ei șoptesc iar noii ahei, printre ,,Prosit!” și ,,Ergo
și când ei cântă bibamus!”,
104
înalță urale, un tunet de ,,Vivat!” cutremură eternul Apollo, tiran imperator cu lauri pe
cerul, frunte,
prin omnia vincit amor, iubirea învinge mereu, de jocul de iele-ondine numit vita brevis,
concordia civium își ia trup de vis, un abur subțire ce urcă spre zori
o Clio grăbită dispare în noapte cu pași de și piere con brio discret în amurg,
Atlas prolific principiu miraj,
privind cu mânie în spate o scară-coloană-spirală,
și pleacă departe-departe de tot magnificul șarpe teluric-ceresc,
spre țărmuri ce pacea așteaptă de mult, eliptic traseu insolit,
văd robii livizi așteptându-și sentința, extrem edificiu cu trepte de trudă și chin,
cu lacrimi în ochi murmurând romantic versant înspre stele, departe,
că încă nu-i totul pierdut traseu desfundat fără capăt de drum
iar ziua cea mare-i aproape, pe care nicicând-nicăieri nu găsești un refugiu,
speranța e tot ce avem, olimpic parcurs către piscuri de glorii,
ex osibus ultor, vom fi răzbunați! turnir alegoric cu focuri bengale
...Resimt cu putere secvența-prezent din trecut, în care cununi și coroane se nasc la minut,
fatidic memento acum și aici, eresuri-comete în rochii cu trenă ce pier
relicve-secunde în mers monoton, pe tonuri lugubre de misa piano,
o ploaie proscrisă de așchii din Cronosul- bizar recviem în concert, un sigiliu regal
cedru, purtând picături-reverii spre Oceanul Tăcerii.
titan exilat din infernul lui Dante, ...Cu greu, greu de tot, ne mai ține pământul în
nisip ce erupe din timpul clepsidră-vulcan, spate,
torent piroclastic-izvor care moare încet, chiar suntem prea mulți, mă întreb intrigat,
un fluviu-cortegiu amar, nesupus și tăcut sau doar mult prea mulți cu prea mult
spre Marea-Albastră-Cu-Zile-Trecute, și mulți, mult prea mulți cu nimic,
mutatis mutandis, iar noi nu mai știm ce înseamnă
miracol atavic post mortem, să cauți Curat-Adevărul din vitam impendere
emfatic, un astăzi exotic îmbracă abstractul vero,
sub lava cu riduri amorfă și rece, să lași neschimbat echilibrul naturii,
apoi se închide ermetic în stâlpul de sare, arpegiu mimetic, dureri de noi faceri auzi
un monstru, o hidră cu chip de Heracle inert, peste tot
grotesc ritual, abscons purgatoriu impus, iar scurte momente de tihnă crestează războaie
un rol secundar, cenușiu între nimfă și sclav de-a valma,
de megaregistrul votiv, prometeic cadou destul, eu vă spun doar atât,
în care cu greu recunosc, ce vremuri ciudate trăim,
senină, firavă, discretă, căci lucruri stranii de tot se întâmplă pe glob,
amprenta fugară a zilei de ieri, sensibil, profund, talentat, declama
un fulg efemer sublimat pe altarul gândirii, cu suflet deschis pe o tavă din aur curat,
scânteie de geniu desprinsă din Rugul retoric Poetul-Orfeu către Factorul-Timp,
Sardonic, Grav-Cerber-Dragon, Necrofagul-De-Clipe,
o vorba (ce) volant gonită pe veci în surghiun Mustang-Inorog aruncându-și coama în vânt,
când scripta (ce) manent, regină, se urcă pe himeră, un Hermes ce urcă solemn
tron... pe tronul-enigmă perfectă,
de unde spre unde ne ducem,
Per aspera ad astra și, sacerdot fascinat de exodul galactic din care
,,Ţinteşte spre Lună. Chiar dacă nu reuşeşti, se naște
vei fi măcar printre stele.” (Les Brown) incognito vulgus elite, popor migrator anonim
ducându-și stigmatul multum in parvo, mesaj
...Pe Via Dolores Catharsis Cultura, concentrat,
sibilic convoi nesfârșit de fantasme, ecvestre fantome ce pier survolând orizontul-
cortină,
o Cale Lactee difuză, pășesc prieteni, sic transit gloria mundi, și-a spus
cu tălpile goale prin spini ascuțiți, resemnat...
covor dureros de tardive regrete,
onirică punte ce leagă ars longa,
105
Quo vadis, alter ego? ex nihilo, nihil e lege, nimicul va naște
„Marea taină a existenţei nu constă în a trăi, nimicul,
ci în a şti pentru ce trăieşti.” (F. Dostoievski) o stană de piatră, dictonul nu face rabaturi,
știi asta prea bine, desigur, dar vrei să pătrunzi
...Est modus in rebus, există măsura în toate- fiat lux,
în fața Supremei Instanțe, pro domo pledez râvnind la Secretul-Cel-Mare, intrarea pe ușa
vinovat, din față
mea culpa, admit, n-am crezut că nimic nu-i dar, Doamne, cui bono, cui prodest,
mai greu cui mai ajută aceasta când nimeni nu crede pe
decât, pas cu pas, să prevezi Viitorul - nimeni,
quod scripsi, scripsi, am scris ce am scris, căci nemo propheta in patria sua...
îmi spun consternat, umil pelerin rătăcind
visător Nihil novi sub sole
la margini de lumi, între astre informe, ,,Omului îi trebuie un vis ca să suporte
ciclopi-galaxii ce plutesc spre zenit sau nadir, realitatea." (S. Freud)
cohorte de globuri din sticlă urcând sau căzând
în abis, ...Sub soare nimic nu e nou într-o lume
supuse vestale în zbor cu destin sideral, străveche
perenă chemare la nosce te ipsum - din sclavi osândiți să vâslim la terestra galeră
nici eu nu cunosc cine sunt, călător din în care... ah, crud volens nolens!... legați
legende cu ancore-lanțuri de spațiu și timp
cu aripi de Phoenix prelungi, prin strict necesarul din verbul ,,a ști”
fărâme uitate din vechi paradisuri, plătim un tribut consistent într-un număr de
imagini-istorii-destine în șir, ani -
steril apocrif decantat care poartă spre cer la unii mai mare, la alții ridicol de mic -
un vid redundant pus pe note de marșuri trăind când extazuri-măriri, când căderi-
funebre, agonii,
un Retro Tablou Enigmatic frânturi, țintind un mai bine contrar, dialectic vorbind,
boom puzzle entropic ce curge la ceea ce credem că este bine comun,
cu mistic modus vivendi sub lespezi de piatră, căci acta non verba, îndemn categoric la fapte
himere-coloane-statui-năluciri nu iartă pe nimeni,
cu brațe întinse de monștri-coșmaruri apoi ne retragem sfioși în imperiul de umbre
lăsând peste timp o amprentă-portret, din anticul Hades, o taină de veacuri cu cifru-
pecete-simbol unui Rege Etern, obstacol,
mag pictor magister cu dreptul de veto spre locul ascuns omenirii în care,
suprem... ne spune complice o Voce-Ecou,
...Non decet, aceasta e totuși prea mult, sub cețuri-perdele de bezne cu franjuri-dantele
ilustre sol doctus cum libro, cupidă tobă de din stele,
carte, vom fi fericiți sau pierduți, după cum ne-am
un alt Magellan spre Limanul-Cel-Bun, ales
grăunte eclectic din Spiritul Unic, în scurtul răgaz temporal alocat
Sublim-Necreatul-Punctul-De-Start, aici pe albastra planetă ce ritmic își schimbă
Izvorul-A-Toți-Și-A-Toate, macazul
Mai-Mult-Ca-Perfectul-Mirific, din mersul acestui bezmetic, lung roi de
gândesc resemnat cu umor, lăcuste,
mărunt, anonim, apatrid fir de praf, de harpii în marșul frenetic din rău spre mai
un pumn de argilă spoită cu suflu de viață, rău,
persona non grata, damnat pentru sperjur un lan roditor de speranțe ca mâine va fi
pe veci-flagrante delicto de jure et facto- un câmp invadat de tristeți-buruieni,
la ziduri de plângeri cu valuri de lacrimi din pajiștea verde se naște deșertul, grăbind
și stâlpi de oprobrii și chin, prematur
ereticul scrib imatur răzvrătit, o zi după alta spre gongul final, nedorit și
un Midas efeb pământean în exil, incert.
o pânză perfectă de Rubens, zic unii, ...Cuprins de reflecții acide, tăcut meditez,
iar alții, un lut bântuit de orgolii- un Argus privind spre coline de zări adormite,
106
la Nordul cu astrul busolei minune, Draft cu solicitare
în dreapta la Soare-Răsare, în stânga la
Soare-Apune, În meseria mea, tot ce aud şi văd
decor-maraton printr-un mic univers, se ţese ca dintr-o maşină de cusut:
gigantic pendul temerar în balans suveran mult zgomot plimbă falduri de texturi şi
purtându-și pecetea-stigmat de capriciu nuanţe,
modern, spre împlinirea unei finalităţi la care nu-mi
excentric arpegiu-colind-via sacra-tablou, este îngăduit să fiu martor,
empiric portalul cu sens unic(at) iar din când în când,
spre templul Eden, Sanctuar Absolut, într-o descătuşare a dramei de nestăvilit,
acolo puțini, rara avis aleși, se mai rupe şi acul.
ajung să-și primească răsplata cu bene merenti Mă simt, adeseori, ca un confecţioner orb
și iarăși, o Voce-de-Tunet revine: într-o fabrică de vise deşirate,
-Aici este, iată, cheia la poarta a cărui străduinţă e preluată de maşinării
de care odată ce treci, un drum înapoi nu mai imense
e! la sfârşitul fiecărei zile de travaliu.
...Teribil secret, mă tentează, un nod gordian Sunt o rotiţă a Marelui Sistem de viaducte
mă așteaptă să-l tai, pline cu lacrimi şi lamentări,
sunt liber să risc, să încerc, de ce nu, un creuzet supurând
livid, cu emoții deschid, fac un pas însă Glasul de germenii dorinţelor înăbuşite
răsună sarcastic de pistilul nemilos al fricilor şi
cu timbru metalic tăios ce condamnă: mă străduiesc să-mi îndrum cu demnitate
-Qui scribit, bis legit, când scrii recitești, stâlpul,
de astăzi în restul de viață, sisific-esopic ca mimând mereu aceeaşi seninătate
scrib vei trudi impenetrabilă.
în lungul periplu spre multum non multa Asta mă face ireproşabil şi respectat.
trofeu,
urbi et orbi, acesta e omul (secund ecce Electorat
hommo!) cedând la ispite,
nevolnică Parte dorind să surprindă Întregul! Suntem copiii stemelor ce-au ars
...Iar visul celest se încheie și, trist, mă trezesc Când fremătând, ne dezgolirăm arborii
aruncat pe pământ... Din ceştile cafelelor de parastas.
Borcanul veşted după cablu stă retras

Floriana Genes, București Ibricul lamentărilor îi ţine loc de creuzet
Şi noi veghem ursuzi la umbrele de ghimpi
Sentinţa Le îngrijim cu aburi şubreziţi
Şi pânze mici de geologi distraţi
Meticuloase pânze surâd îmbătător Sub mâini ne umblă şlefuind.
Pe ape fără maluri ce-şi caută izvor.
Suntem copiii cuielor din dinţi.
Sub ceruri gri dorm perle captive in pocal
Şi răspandesc arome de flori de portocal. Dezamăgire
Fragmente de oglindă captează nemişcări Din cercul deschis al chinului amar

Sub unde de sirene din false-ndepărtări. Pe aripi de revoltă, spini de proscriși apar.
Se leagănă-n suspine, boltesc fără habar
Colindători de ţărmuri aruncă dezrobiri O arie de plânset cu zâmbet de hoinar.
În văile lacustre săpate de iubiri.
Norocul zace crâncen sub cerul plictisit,
Sub ancora tristeţii epavele se sparg, Cu norii post-vulcanici ce iar s-au umilit,
Pun frâuri nedreptăţii şi libertăţii prag. Cu fagurii profetici mereu de neclintit,
Sub straja mântuirii ce limpede-a grăit:
Răsare o balanţă cu talere de fum
Ce leagănă agale al tinereţii drum. -Noi vom lupta feeric cu mii de siluiri,
107
Pământul luciferic va naște-nchipuiri, Se-ndoaie plopii, se înclină cerul
Dar crestele-nflorite ce leagăn-amintiri Oceanele îşi pleacă unda.
Vor spumega în imnuri de vagi nelămuriri... Om trist şi gol pe dinăuntru
Ce-ţi pasă ţie unde-mi port eu clipa,
Iar sursurul lăuntric din pure căutări cu ce singurătate gri îmi umplu
Va răsuna potrivnic penultimei strigări; apăsător şi falnic pripa?
Va dărâma crâmpeie de solzi încolăciți
Și va cresta-n condeie eroi nemărginiți. De secole întregi îţi stau alături
Şi te veghez ca pe-o icoană
Vor triumfa sihastru catrenele de flori Dar tu mereu mă dai în lături
Și vor masca albastrul troienelor de nori. Preocupat de-o veche rană.
Din fire de tămâie oceane vor păși
Valsând spre lumea largă Eu îţi ofer aici, acum şi Este
și nimeni nu va ști... Tu mă înşeli cu ieri şi niciodată
Aştepţi o neîntoarsă veste
În stânci de nicăieri săpată.
Teodora Gheorghe, București
Te părăsesc, monşer, îmi spune,
Elefantul cu portocale Şi-mi face semn cu pălăria.
De-acum sunt un copil pribeag în lume
În spațiul dintre gândurile tale s-a strecurat un Mă duc la Dumnezeu să-mi iau simbria!
elefant
e puțin bizar și deloc explicabil Eliberare forţată
de-a dreptul abominabil
îţi ocupă liniştea într-un fel care mă irită Duhul din sticlă a ieşit unduindu-se
face acrobaţii cu o portocală ca o dansatoare exotică
pe amigdală. Ce dorinţă mai e şi asta, să fii fericită,
Îmi ghiceşte trecutul într-o damă de pică m-ai deranjat din somnul meu de o mie de ani
de unde ştie atâtea despre mine şi un pic
e un elefant mic, dar le zice bine. pentru un moft existenţial care, ştim cu toţii
Dacă ţi-l imaginezi devine real este total iluzoriu şi absolutizant derizoriu
de-asta ţi-e frică, n-ai unde să-l ţii pe care nici zeii din vechime
ai putea să-l scrii, zic eu. sau cum mama dracu s-o numi efervescenta lor
da, spui tu, bună idee nemurire
şi începi să schiţezi un poem despre un elefant nu-l socotesc mai important decât o tuse în
care jonglează cu portocale amiaza mare;
şi ţese cabale. pentru o toană la care marii filosofi au visat
Acum ne uităm amândoi la el până când au îmbrăţişat cu buzele marea
cum se zbenguie pe hârtie nebunie
frumoasă nebunie! ca pe-o gură de sticlă din care curge mereu
acelaşi vin stătut.
Timpul care a coborât din ceas Tu îmi ceri mie să te fac fericită?
unde ţi-e voluptuoasa superficialitate
Din ceasul cu pendulă se coboară care îl deosebeşte pe om de animal
Un timp cu braţe lungi şi pălărie şi îl aşază în rândul fiinţelor sublim oprimate
Îmi face semn aşa, într-o doară şi încântător de triste.
Cu ochi vântoşi şi umblet de stafie.
M-am uitat la duhul cu pielea mai albă
Măi, timpule, spre ce eternitate decât a mea
Ai apucat-o aşa de dimineaţă i-am zis:
Cu ore negre-n spate, înşirate uite, vezi, felul în care vorbeşti mă face
Săltând în mers ca o paiaţă? fericită
mai spune, îmi place cum gândeşti.
Îmi trage o ocheadă pişicherul
De zici că i-a îngheţat secunda.
108
De-a moartea în spirală, cu trepte clădite
(sau confesiunile unui poet ratat) din azurul din cer și aur din soare
și stele și alb, cules din Calea Lactee,
Azi am murit a doua oară i-am înălțat uși și ferestre din cristale și perle
şi-am plâns cu lacrimi de cerneală lăsând deschis să pătrundă înlăuntru prin ele
o poezie adieri de încredere din flori delicate
o nevastă crescute în suflet, în castelul meu de speranță
o fereastră. să dau adăpost copiilor.
O umbră cu miros de alifie Nu voi lăsa, ca de pe tinerele fețe,
o buză şifonată de stafie să se mai stingă vreodată lumina
mi-a măturat în vis sicriul și stelele din priviri. Din inimi,
chemând cu-un deget vizitiul să crească aripi năzuințelor avântate,
grăbit în pieptul pruncilor zămisliți din iubiri
smerit și-n oamenii dornici
şi plictisit. să semene-n lume o viață mai bună,
Şi dricul m-a purtat prin ploaie să facem Pământul un adăpost sigur
eram un ghem de oase şi văpaie în etern, pentru viață.
iar liliecii-mi împleteau cunună Să apărăm țara și libertatea noastră
din ochi de mort şi pulbere de lună de dictatori monstruoși, fanatici care
din melci vor să subjuge terorii popoare,
mătase destine și libertatea de cuget.
şi trifoi. Magia castelului meu să-i apere
Dar mâine nu voi mai muri și să le inspire creaturilor de lumină
voi plânge doar cu lacrimi cafenii curajul de a fi libere să iubească, să zboare
o poezie năzuind spre infinitul de zare,
o nevastă să adune-n căușuri lumina eternă,
o fereastră să o semene-n răscrucile lumii stelare
spulberând pe vecie durerea și deznădejdea
crescute din sărăcie și foame sau boli,
Maria Giurgiu, Pordenone, Italia din crude războaie și perverse, fanatice terori.
Castelul speranței Fantoma vechilor colinde
Am privit cu durere lumina cum se frânge, Catrenele lui Nostradamus

în ochii oamenilor ce pierdeau orice Și Apocalipsa colindă, tesaurus
speranță, lăsând locul tenebrelor disperării Dezvăluie tainele manuscriselor
și a-ncolțit în inima mea dorința Cifrele se scriu pe elipsa stelelor
de a deveni constructor. Din coduri luminând destinul națiilor,
Să ridic în picioare din pulberi Planetele grele se aliniază
castelul certitudinilor și credinței din oameni Nefast, libertatea amenințată
în năzuințele mari, în magia ascunsă-n iubire Cu moartea, se-nlăcrimează.
de semeni. Dăruind un pic din ce-avem bun Uranus și Mercur în qvadratură
altora vitregiți de potrivnica soartă Complot la bătrâna regină
I-am clădit temelii trainice Tabla de șah a bătrânului continent
pe stânci aduse din munți de credință Se răstoarnă străpunsă de un trident
ai bătrânilor zei care-au zidit temeliile lumii. Se amestecă iar piesele, se reîmpart
Am cules din suflet, pulbere de iubire Sorții, se întorc la viață bătrânele scorpii
amestecată cu multă încredere Caii adormiți și pionii și leii se răzvrătesc
în forța invincibilă a luminii divine terorizați de noaptea walkiriilor
ascunsă adânc în spirit de oameni pogorând peste secole de progres.
și-n sufletul meu. Am amestecat Bat în porțile mileniului colindătorii
pulberea magică, cu apă vie Vestindu-ne zorii erei terorii
din fântâna speranței și apă moartă Al șaptelea înger colindă și rupe sigilii
din adâncuri de veacuri, ca să-i dea Trâmbițele răgușite vestind sortilegii
trăinicie ; am înălțat ziduri din lumină În suflete, uitate colinde trezesc nostalgii
109
Se răscolesc pe o parte-n morminte și jerbe de lavă din măruntaiele Geei
Oștirile ce dorm de veacuri pe stindarde pavând cărări printre stele
Ne colindă spiritele întristate pentru a coborî Dumnezeu.
Ale vechii Dacii, sabia Mușatinilor Nu-i încarcerați rimele!
Geme ruginit din negura veacurilor: Lăsați-o liberă să picteze iubiri
„Vreau capul vânzătorilor!” să farmece cu răsărituri și apusuri
scăldate în ochii pământului,
Sub asediul terorii cu ploi de stele și sărutările
privighetorilor pe aripi de curcubeu!
Zâmbete exaltate, Nu anulați dreptul de a cânta, slovelor!
ochi scânteind în luminile Poezia e un alt fel de Cezanne,
reflectoarelor ce se-aprind își înmoaie penelul în lacrimile inimilor.
și se sting în ritmurile Nu consimțiți să se stingă poemul
muzicii ritualice, mărșăluitul înecat de fumul ruinelor sau plânsul
Inimilor tinere pe bubuitul unui nou Bataclan, Nagasachi ori
Tamburilor și-al chitarelor, Charlie Hebdo,
dezlănțuitele energii ale muzicii Nu lăsați poezia să plângă, nu mutilați
Învolburează pletele lungi sufletul rimelor, scrijelindu-le ochii
ale soliștilor precum lanțurile cu sânge de prunci, plâns amarnic
de ancore ale corăbiilor wikinge. de fecioare și scrum de cadavre!
Libertatea e asediată de demonice Ocrotiți poezia! Ungeți-i cu balsamuri
energii ce învăluiesc în pânze de binecuvântate armonii și iubiri
de păianjeni-vampiri rănile adânci! Ștergeți-i cu zboruri
și veninul văduvelor-negre albe de porumbei și ramuri de măslin
zâmbetele copiilor și orașul. ochii ce plâng sânge scrum și venin!
Moartea se prinde de mâini Salvați de la pieire sufletul poemelor
în sarabanda execuțiilor cu avântul către libertate al inimilor
se dezlănțuie ploaia îmbrățișate în aceleași idealuri,
de flăcări și plumb, escortată învăpăiate cântări înălțând către ceruri
de spiritele negre-n alaiuri pe valuri de speranțe, unind orizonturi.
cu ochi de nebuni și ciocuri
de hidre, hrănind iluziile unui Gheorghe Gurău, Galați
zeu păgân, cu jertfe de sânge,
de carne și scrum. Păsări De vorbă cu timpul…
negre de pradă,
împânzesc nopțile senine Bună dimineaţa noapte rece lină
cu vaier prelung, ochii șerpilor Sunt eu Luna bolul de lumină
dorind să-nlănțuie M-am trezit devreme în această seară
hipnotic, sufletul lumii Port cu mine-amprenta zilelor de vară
în temnițele tenebrelor. Poate ţi se pare că sunt somnoroasă
Cad laolaltă copiii pământului Dar mi-a fost lumina neplăcută casă
și păsările morții N-am avut hodină cât a fost de mare
în plasa păianjenului Timpul zi-lumină bântuit de soare
în inimi curge prin venele timpului Mă primeşte dară în culcuşul tău
venin de văduve-negre Noapte solitară de nesomn mi-e rău…
și năvălesc torente de teroare.
Bună dimineaţa noaptea mea senină
Nu mutilați spiritul poeziei Stelelor-copii durerea le-alină
Ţi le las în grijă trebuie să plec
Nu-i îngrădiți spiritul de-a plăsmui Mă-aşteaptă poeţii pe la ei să trec
miraje din visuri cu aripi sau iubiri, Respir aer rece şi îmi trece poate
n-o văduviți de misterul simțirii, Soarele îmi stă ca un cui în spate
de ochiul lunii și de tainele nopții! Protejează-mi noapte după cum ţi-am spus
Versul ei îmbracă zborul înaripat Stelele trezite încă din apus
al dragonilor, care aruncă flăcări Îţi voi da răsplată când mă voi trezi
110
După somn când Ra te transformă-n zi… De sus, de foarte de sus, norii se încarcă,
așa cum se încarcă marea cu apă din râu,
Noapte bună noapte mai rămân puţin vremea așteaptă, e gata, aproape e gata să
Să ţin companie cerului senin cadă,
Mergi acum te culcă ai fost colosală sălciile pletoase în plânsul naturii se scaldă…
Noapte neagră lină bulgăre de smoală
Mulţumită ţie mi-am pus în lumină Mă ridic din poziția incomodă de ghemuit
Farmecul şi-o clipă m-am simţit regină și plec spre o altă locație albastră,
Stelele-copii vor să-ţi mulţumească norii încărcați mă urmăresc cu sufletul la gură,
Bariera nopţii vrând să depăşească alerg pe malul apei și plâng fără măsură…
Vor dormi cu mine alături în soare Totul pare a fi rupt dintr-o carte de poveste
Şi ne vom trezi… noaptea viitoare… și norii și ploaia și tot ce se întâmplă
de sus, de undeva din cer de foarte de sus,
Noaptea obosită Lunii îi răspunde mă clatin pe mal și cad într-un somn de nespus
O zi fericită Luna mea pe unde... Așchii de lumină în sunet de famfară
mă fac să tresar și să îmi revin la viață,
Dimineți apuse pentru o clipită simt că mă aflu în impas,
din tot ce am fost
Cer acoperiș plapumă brodată doar umbra din mine a rămas…
Printre… somnorosul bulgăre de foc Atât de mult, vai cât de mult mi-am dorit
Rece-n dimineața ce abia se naște să se termine plânsul de cer provocat,
Pregătit de drum și s-o ia din loc… se-nalță o curbă pictată de Dumnezeu,
Se deschide zarea ceața-i este văl culori estompate și dătătoare de curcubeu…
Alb lăptos și totul pare adormit
Rece-n dimineața ce abia se naște Stau pe malul apei ghemuit și plâng,
Și la pas prin lume calmă a pornit… linia curbă nu pot în brațe ca să o strâng!...
Note licărinde în… ultimă suflare Tristețe de toamnă (glosă)

Clape de pian raze răsfirate
Cerul amfiteatru sunete-în surdină Nori negri inundă natura
Se aud prin spațiu răspândind carate… Ce vreme urâtă murată
Bună dimineața cu zorele-în poartă Tristețe de toamnă-i măsura
Câtă armonie lume de cristal E dușul, e sita stricată…
Cerul amfiteatru sunete-în surdină Pământul se-îmbibă de apă
Soarele-și începe ieșirea din stal… Sub tălpi se înmoaie țărâna
De umed nimica nu scapă
S-a pornit fiesta în Universu-întins Pică de sus cu anasâna…
Murmur se aude clopotele bat Perdele de ceață răcoare
Moțăind în lojă spectatorii stele Se simte în aer durere
După noaptea neagră-în care s-ar fi Oftează și ceru-întristare
preumblat… În juru-i doar umbre mistere
La scenă deschisă ziua și-a făcut intrare Se îngână lumina de zi
E aplaudată într-un cor aparte Cu noaptea dând buzna de-a dura
Moțăind în stal spectatorii stele E rece, e frig, burniță și
Par că nu mai vor să se mai despartă… Nori negri inundă natura…
Li se suflă-n sală voci discret dispuse Pe uliți e zloată și tină

Gata cu fiesta… în dimineți apuse! Se calcă noroiu-în picioare
Ascunsă-i puțina lumină
Plânsul peste ape Nici urme de raze de soare…
Din înalturi bezna coboară
Stau pe malul ape ghemuit și plâng, Perdeaua de fum e lăsată
Salcia pletoasă-mi ține companie, Sunete frig pe dinafară
Se aude râul cum curge-n aval Ce vreme urâtă murată…
și curge, și curge, se sparge ultimul val…
111
Copacii se-înclină să moară De umed nimica nu scapă
Se adună frunzișul în zbor Sub tălpi se înmoaie țărâna
Din vârf ramuri moarte coboară Pământul se-mbibă de apă…
Suflet rece vânt răscolitor… E dușul, e sita stricată
Mers agale de care la care Tristețe de toamnă-i măsura
Se-adaugă scârțâitura Ce vreme urâtă murată
Ce zile urâte murdare Nori negri inundă natura!
Tristețe de toamnă-i măsura…
Plouă mărunt și cerne de sus Angela Hadâr, Târgu Cailor, Sibiu

Uscatul în vad se transformă
Noroaie întuneric nespus Decizii
Ziua se arată diformă…
Norii se-adună grămadă Ce îți mai rămâne?
Stropii se scurg și de îndată După ce ai luat decizii peste decizii,
Cerul se înclină să vadă unele mai proaste decât altele,
E dușul, e sita stricată? dictate de conjunctură.
Ție, omule, marionetă a hazardului
Se simte în mers greutate orbită de un efemer strălucitor
Bocancii cu greu se mai cară și hrănită de prejudecăți,
Pe uliți prin tină la sate ce îți mai rămâne?
Cumplit e și mare povară…
E frig și e ceață măruntă Un viitor ale cărui rădăcini rămân,
Alb cerul strănută ne-adapă vrei, nu vrei,
Natura cu greu se confruntă înfipte într-un trecut irosit în banalitate
Pământul se-îmbibă de apă… și irelevanță,
secat de faptele mărunte
E atâta ploaie și zloată care au clădit un statut social,
E frig întuneric răcoare de care oricum nu îți pasă,
Și vânt ce începe să bată dar pentru care ai muncit
Să bată, străbată cărare… cu hărnicie de furnică mondenă.
Prin lume trec umbre himere
Lumina filează păgâna Dac-ai putea să mori, desferecând lanțul
Plecarea la drum e durere dorințelor,
Sub tălpi se înmoaie țărâna… schimbând cursul nefirescului,
modificându-ți microsistemul de valori.
Se umple natura de ploaie Dac-ai putea să zdrobești
De apă pădurea e plină statuia afirmării de sine, clădită în ignoranță.
Oftează copacul se-îndoaie Dac-ai putea să scrîșnești din dinți
Și plânge, și plânge, suspină… și să-ți urli durerea care curge în valuri,
Grămezi de nori cerul își poartă dar, nu,
Cu ochii închiși sub pleoapă tu știi doar să zâmbești politicos.
Totul are aceeași soartă
De umed nimica nu scapă… Deșertăciunea deșertăciunilor
Nici ziua nu are scăpare Veniți, veniți,

Tumultul se revarsă de sus O, voi, mai marii zilei
Cad stropi fără de încetare Tăiați-mi capul
Din zori încontinuu până-n apus… și purtați-l triumfal
Se trece natura grăbită pe auritele tipsii.
Când frigul cu ploaia-și dau mâna
Se lasă de nouri lovită O, voi, nu știți
Pică de sus cu anasâna… că nemurirea stă în firul de iarbă
ce se pleacă smerit în fața
Pică de sus cu anasâna cosașului,
112
în firul de praf La doi puterea se împarte și descrește
ce odihnește în deșert. mai bine să rămâi la unu
în drumul tău care este doar al tău
O, voi, ce țineți în mână
destinul meu A șasea lege
vă îmbătați cu glorie am uitat-o
și pășiți spre țintă nu era importantă.
fără a vă prosterna
în fața zeilor nemiloși. A șaptea lege.
fii propriul tău maestru.
O, voi, cu mers imberb, Numai sfetnicii de ocazie
fortuna invidioasă, își caută discipoli
ce-și râde-n pumni, așadar, fă-ți propriile reguli
așteaptă doar un semn o călăuză isteață te face
ca să se arate. să uiți unde ai plecat
de aceea drumul
Un alt Decalog împreună cu ea pare mai scurt
fii singurul care decide
Prima lege: când să greșești.
fii tu însuți A opta lege:
chiar dacă trebuie să cobori nu cere ce nu ți se poate da
toate treptele care te-au ridicat crezând că ești îndreptățit să iei darurile pentru
chiar dacă trebuie împărați
să scoți mască după mască și așteptând gesturi mari de la oameni mici.
până nu mai rămâne nimic din tine
chiar dacă ești singurul A noua lege:
care își strigă adevărul îndeplinirea primelor opt te ajută să o înțelegi
chiar dacă a fi doar un om între oameni pe ultima
e dureros de nesemnificativ
chiar dacă te condamni A zecea lege
la o eternă invizibilitate. le anulează pe toate celelalte.
Tăcere
A doua lege:
acceptă realitatea Când lumea devine prea mare pentru mine
admite că nu tu controlezi legile fizice și sunetele discordante,
că visul neființei este doar un vis mă strecor în culcușul scoicii ca perla
că lumea e tangibilă și frumoasă ascunsă de ochii lacomi.
dacă i te supui cuminte
că realitatea nu este a lașilor De aici, din buzunarul pământului,
evazioniști și teribiliști se vede un cer invers
dependenți de ieșiri în oraș sau în vis. mai adânc decât infinitul și
mai albastru decât albastrul.
A treia lege Aici, în buzunarul pământului,
o vei descoperi singur. zgomotele vătuite îmbrățișează umbrele
A patra lege: alungite,
nu crede fără să cercetezi dansul sălbatic devine un balet grațios,
căci superficialitatea se plătește vocile răgușite se pierd într-un tremolo incert,
iar lipsa experienței te sărăcește. cascada claxoanelor risipindu-se într-un susur
Fără ezitări intră în noroiul fenomenalului firav.
respiră mizeria lumii sensibile
și privește cu toți porii Când lumea devine un nod încâlcit
devenind un demn urmaș al lui Argus. îmi despletesc firul meu
subțire și, totuși, indestructibil.
A cincea lege:
mergi singur.
113
Victor Iacobescu, Slatina, Olt Ea
Băieții timizi Coridorul acela se îngusta

până apărea la fereastră, întorcându-se
Băieții timizi aleargă de ei înșiși ca un cutremur toată ființa ei
să nu fie văzuți roșind de carne și iubire,
de fetele cărora le admiră în secret iar secunda murea câte puțin ca o îmbrățișare
mersul spre cealaltă dimensiune a ființei. de adio.
În sufletul lor dimineața încep să zboare Poate că o iubeam fără să știu,
fluturii care se așează pe umărul fără să o cunosc,
unei domnișoare însetate de ploi fără să mă cheme din lumea ei, unde
cu mister gheață. nu mai era loc de atâția ani pentru mine.
Atât de zgribuliți devin fluturii, încât Și totuși, crescuse din mine,
băieții timizi nu mai pot să rostească din brațele mele implorând a rugă
„mi-e frig”, ci „mi-e dor” toți copacii să înflorească
dacă îi întreabă cineva de ce se ascund și pielea ei să miroasă a floare de salcâm
de săruturi furate. să mă îmbete în fiecare dimineață
Și atunci devin și mai stângaci când mă trezesc în gândul ei
și se lovesc de toate întrebările lumii cu
și de toate răspunsurile te iubesc!
pe care nu le vor da niciodată,
pentru că fluturii lor nu se transformă Trecând prin ore
niciodată
în viermi, A sunat clopoțelul
ci într-o mătase care noaptea ia stele din cer și noi nu mai ieșim rebeli nici în
și acoperă fetele singure care dorm pauza mare, fredonând
ținând în mână fără să știe din Phoenix sau Queen.
inima unui băiat timid. Ne-am așezat în banca noastră-
puțin monotonă-
E seara aceea mai puțin monotoni-
privind cum trece vremea:
când coboară pe nesimțite ca Leoaică tânără, iubirea
stelele în fântâni să se spele cu lacrimi la ora de română,
uitate în ochiul copilăriei, deși era mai bine ca la teza la mate:
când jocul s-a oprit poate și acum eram în clasa a 12-a,
în curtea vecinului ieșit la poartă chiulind prin parc sau întrebându-ne
să-și privească nepoții crescând, filosofic: cine sunt eu și cine Dumnezeu?
când bunica ascunde cu grijă A sunat clopoțelul și coridorul amintirii
fotografii cu dor păstrează umbre de nume, de lacrimi,
de bunicul, plecări și căderi.
când mama rătăcește Ușa se deschide spre iubiri nenăscute
prin curtea cu dorințe și noi trecem în clasă absențe în catalogul
ascunse în marama decolorată celor care-am fost.
de vremea viscolind a încărunțire,
când tata zâmbește din tabloul
prăfuit de absență în camera Lucian Ioniță, Adâncata, Suceava
unde încă
așteaptă să deschid ușa, Miros de cafea
când eu, fără vârstă,
fug de mine înapoi Țârrr, țârrr!...
spre nașterea primului oftat, Aceeași alarmă ostenită de mulți ani
când… Schimbă dracului ceasul
Mi-a zis prietenul meu
Pantofarul-rege din colț
Care-mi repară călcâiele
114
Cu piroane de lemn Schimburi
Să nu ruginesc prea repede
Mă trezesc cu o poftă nebună Când semințele dimineții răsar
Să beau o cafea Precum ghioceii timorați
Astăzi voi servi o zi liniștită În pădurea lehuză
Voi fi calm și pașnic Care izvorăște din pământ
Voi urca în turnul Mă trezesc c-un sărut pe buze
Eului meu de tinichea Care sună ca o vioară dezacordată
Chiar dacă vecinii taie lemne În lacrima dimineții agățată pe perete
În urechile mele Mâna mea surdă
Toți îngerii sunt închiși Desenează pe pielea ta roșie
În cutia mea de cafea Jacobs De la rugul nopții
Pentru ei nu s-a făcut încă dimineață O cămașă din scoici
Așa că voi bea numai eu cafeaua Sub care valsează delfini de jad
Făcută cu nisipul clepsidrei Privirile pline de dragoste
Întrebări umblă Ne invadează camera
Pe limbile ceasului Și rod din parchet
Ca viespile toamnei Bucăți de săruturi
Gata să rupă carnea iluziei Precum șoarecii liniștea grâului
Până la eclipsa viitoare
Biip, biip... Cutele cearșafului stau îngrămădite
M-am trezit? Una peste alta
Deschid ochii încet Și-și ascund urmele dinților
Și respir dimineața Cu care caii de fildeș au mușcat
Cu miros de cafea Iarba trupurilor
Prizonier al tăcerilor Ne vom trezi
Răsucesc rugăciunile Vom bate în cuie vifornița nopții
Ascunse în inimă Și-n fiecare nod vom încuia
Cu cuvinte șoptite Câte un sărut
Să nu tulbur perdelele nopții Pentru schimbul cu moartea.
Vorbesc cu mine însumi
Și nu mă uit în oglindă Îmi adun chipul pierdut
Și mă întreb dacă Între vene și lună
Nu cumva m-am născut Ploaia aruncă așchii de praf
Înaintea mamei Peste coamele caselor
Am uitat la ce visam Care nu se vindecă niciodată
Când mi-ai pus mâna la tâmplă Oamenii de ceață stau muți
Poate îmi desenaseși o lună Neputința le secționează penele
Ce-și târa pe ape Un câine latră bezmetic
Brațele tremurate Și lătrăturile nu i se mai întorc în gâtlej
Și așa rătăcesc printre întrebări Trezesc celulele sunătoare
Până simt ecoul rătăcind printre stele În coarnele cerului
Am nimerit direct Un vuiet și-a depărtat tristețile
În ambuscada timpului Și nu se știe dacă le mai parchează cineva
Și nu-mi pot scoate degetele Moartea vine când nu te aștepți
Din ceață Omul de ceață se împrăștie
Să priponesc ca pe-un cal de iarbă Printre vene și lunci
Țârâitul greierilor. Își pune pe piept un spic de grâu
Dimineața vine ostenită încet Și-l întinde fericit bobului de lumină.
Ca un melc cocoșat Îți arăt zilnic numai partea din mine
De povara drumului Care-mi convine
De teamă să nu încalce Partea care nu se tace
Legile scripturii. Nimeni nu știe de unde am plecat
Și unde am răsărit ca
Un grăunte de nisip
115
Tu scurmi în mine Chipurile a opt copiii
Și vezi numai Erau adunate într-un tablou
Aripa mea de apă care plânge De familie peste pântec
Povestea nu trebuie trăită N-a învățat decât la bătrânețe
Și mai ales spusă întreagă Să scrie și să citească silabisind
O voi scrie mereu Scria dunitra în loc de dumitra
Ca un luptător epuizat sub scut Fiindcă totdeauna se grăbea
Cine spune povești Cu un ceremonial de preot aghiorit
O mie și una de nopți Îmi spunea domol toate poveștile lui Creangă
Are viață veșnică Mai puțin pe cele deochiate
Sapă adânc în mine Nu le-a ținut minte
Până vei descoperi Că era pudică
Ca mersul lui Iisus pe apă Fiindcă râdeau de ea florile din
Adevărul Lanurile cu grâu
Aș schimba ceva Muncea singură
Din goana păsărilor Pământurile ciocârliilor
Care ne guvernează Și nu obosea niciodată
Memoria adormită a raiului Împărțea în părți egale
Eu mă recreez Iarba de pe hatul cimitirului
Ca o celulă în diviziune Și-o descânta până când
Ca un puzzle în expansiune Își vedea soarta în mâini
Secționând mereu Se plângea de întâlnirile
Spinii zilei de ieri Cu greierii de rouă
Care îmi dau târcoale Sau că o dureau tălpile
Cu fructul erorii în pumni Cu care frământa lutul pentru
În cămașa de scrum a luminii Cuptorul de pâine
Trecutul este topit. Întâi făcea o cruce în pământ
Pe unde să intre lumina
Bunica s-a născut toamna Apoi așeza steagul pâinii
Pe vatra cu soare încins
Bunica o corabie naltă pe cer Deasupra punea tuciul
Ancorată în coastele mele Căciulă de foc
S-a născut toamna Și frunze de hrean
Atunci bucuriile Broboadă de zile verzi
Devin proprietăți private Și acoperea totul
În anul în care Cu spuză fierbinte de stele
De pe dealul Istriței Să ardă ziua în moalele capului
Ascuns după ferestrele cerului Doamne ce vremuri calde
Au coborât legiuni de îngeri aprinși Când mâncam dulceață din mâna
Cu aripi crude la iernat Muncită a bunicii
Să învingă întunericul răului Astăzi când amintirea
Și s-au vindecat de rănile ierbii A rămas doar un pumn de cenușă
În apele înlăcrimate ale Săratei Și chipul ei mângâie nopțile mele
Și copiii cu ulii Am legat borcanul cu regrete aritmetice
Se plimbau pe aleile spre lună Cu un zâmbet melancolic
Iar cerul și-a tras perdele negre de nori La gură
Peste truda soarelui Și vorbesc cu bunica
După legănatul snopilor În anticamera albumului cu amintiri.
La spartul brumei
La începutul bărăganului Fluturi de noapte
Unde dropiile creșteau singure
Laolaltă cu grâul sau cu iepurii Voi nu ați văzut niciodată moartea
În frunte avea aura credinței Depunându-și ouăle
Pe umeri semnele secerii Ca fluturii
Și sapei sculptate în oase În carne
116
Fratele meu mi-ajunge ce sunt
Care se visa un porumbel Şi să te am pe tine, iubito,
Ascuns printre ramurile verii secetoase înseamnă lumea toată să posed, chiar mai
A adormit într-un trandafir negru mult.
Pe care l-am plantat în pământ
Într-o lumină Te-am îngropat ieri în mine
Adâncă de doi metri
Lângă ai mei Te-am îngropat ieri în mine
În carnea lui Sub pielea mea, în muşchii şi-n venele mele
Se-adună umbra celor duși Iar faptul că tu încă mai umbli şi te joci cu
Și-aud cum strânge iarba firele de iarbă printre degetele subţiri e o
Grea lumină minciună a inexistenţei tale
Și o revarsă-n pomii albi,lucioși E ceea ce am creat eu pentru tine,
Fluturii au depus şi să mă ierţi dacă înseamnă puţin sau deloc,
Firimituri de moarte mai mult n-am putut.
Și stelele se sfărâmau
În plămânii lui Te-am îngropat ieri în mine, şi-ai să rămâi
Ca într-o duminică dezbrăcată acolo şi după ce m-or roade toţi viermii;
De aceea din când în când Ideea mi-a venit când mă-ntindeam pe spate,
Culeg într-o găleată pe plajă şi închideam ochii
Lacrimile vărsate de îngeri şi mă uitam la oameni cu sufletul.
Să nu se înece noaptea. Vezi? De aia mi-e lumea frumoasă acum,
şi nu mi se mai clatină nici măcar Dumnezeii,
Andreea Iosăgeanu, București iubirea, respectul de sine, de tine, onoarea
Ci numai demoni pocnesc
A mea Evă stricată şi ard de vii şi de morţi
în mine.
Tot ce iubesc eu la tine, biată plăcere, este
stricat Te-am îngropat ieri în mine,
Dar tu nu te teme, eu am să te slăvesc precum Sub pielea mea, în muşchii şi-n venele mele,
bolţile iadului picură focul şi-n timp o să-ţi placă.
Adică ahotnic şi niciodată destul.
Doar uităte-n jur: Furtună la marginea zilei
nimic mai frumos decât fructul oprit, nimic
mai plăcut decât ce-i imoral Corăbii se-ntrec spre miezul conştiinţei mele
Şi de-asta te iubesc eu pe tine, monstru naiv Eu - scoică pierdută la marginea zilei ce speră
Hai, strică-te de o mie de ori sub talpa mea şi că va mai salva măcar puţin din ceea ce era
promit să te strivesc doar o singură dată; odată.
Să lăsăm în urmă nelinişti să-nmugurească, noi În asfinţit mă vedeaţi cel mai bine
Că de atât suntem buni ce bucurie
Iar pentru asta, iubito, îşi pleacă lumea capul Că nu mai cunosc răsăritul demult;
când trecem prin parc Mă supăr, fac valurui, fac spume şi le înalţ a
Dar cine să-i vadă? câte şase metri fiecare
noi De trei ori la rând.
În nopţile noastre albastre avem ochi Mâine nu e a mea, şi dac-ar fi as da-o cuiva
pentru noi şi atât. care-o vrea mai mult decât mine
Eşti coastă din mine, femeie - şi asta ne face cu mult sau puţin
pe amândoi unul Unei mame ce şi-ar mai strânge o dată
TOT pruncul la piept sau unui donjuan
Om opri marea din freamătul ei dac-om vrea care-ar mai ţine-o duduie de mână
Şi-om muta munţii puţin mai la poale oricui
Om face multe, de-om vrea Mâine nu e a mea iar corăbiile-şi continuă
(om răsturna lumea) drumul spre conştiinţă, apatic,
cufundate-n plictis
Dar mie-mi ajunge ce eşti, a mea Evă stricată
117
În timp ce sufletul meu roşiatic păleşte tot mai nisip, nămol; pe rând
mult şi se continuă-n vid, Iar la final.. cenuşă.
pe unde corăbii n-au cum să ajungă. În braţele ei a fost în siguranţă ca pasărea
Tu răsari şi te pierzi iar în mine, în timp ce Pheonix în mijlocul oceanului
corăbii se zbat pe uscat, Ori ca Ochiul lui Dumnezeu sub talpa mea,
fluturându-ţi tricoul din pânză În braţele ei.. a fost
Eu? împăcată cu asta, ceea ce-i trist într-o căci nu mai e.
oarecare măsură
Dar oricum ar fi, am fi ajuns tot aici, Să fugi de femeia singură-n noapte - i-am zis
poate nu acum, poate-n doi trei ani la capătul lumii să fugi...
am fi ajuns Şi a fugit…direct în braţele ei.. a fugit
Căci lumea se duce de râpă iar sufletul meu
se consumă din ceas în ceas,
din clepsidră-n clepsidră, Liuba Procopii, Chișinău
din om în om,
din pas în pas; Alfabetul iubirii
Aici nu-i niciun far, nu-i lumină
iertaţi-mă Răsfoiesc prin cuvinte
Am să vă trimit ca amintire din larg scoici, cu luare aminte:
pietre, alge până acolo la mal Cuvinte multe...
Mai rar peşti căci aceştia se-mput de la cap Litere multe...
În memoria conştiinţei mele- Cine stă să le-asculte?
am să trimit amintiri dinspre larg Litera A, litera B, litera C
Ce vor să-mi spună, ce?
Recviem. Mitologia unui eu masculin Cu vîrful peniţei le prind, le găsesc,
Pe coala cea albă le răstignesc...
Să fugi de femeia singură-n noapte – Şi-atunci din stigmat, din conturul subţire
i-am zis la capătul lumii să fugi Iată apare cuvântul … IUBIRE.
Ea e-ntuneric, ea e coşmarul din somnul de Doamne, prea crud e, nu pot, nu-ndrăznesc –
veci Cu-n singur cuvânt cum să vorbesc?!
Şi totuşi, atât de frumoasă, aproape divină; Cu-n singur cuvânt
Ea e durere, nelinişte sufletească, Să-mi mângâi bărbatul,
Dar lună plină Pruncu’ să-alint,
când totul devine nimic sub cer liber Să mă rog la Preaînaltul,
(Tărâm necunoscut, încotro?) Să-mi chem mama,
Nu te lăsa fascinat, să n-o urmezi, să nu-i Să-mi spun versul...
asculţi chemarea Şi-mi dau seama:
Fugi de privirea-i de plumb În acest cuvânt e tot Universul.
Altfel, cei dragi au să te plângă, în van
Cum a plâns-o, pe ea, întreg iadul Metamorfoze
Când a plecat, pentru noi.
Eu şi cu mine…
Să fugi de femeia singură-n noapte - i-am zis Uneori mă dedublez
la capătul lumii să fugi Şi nici eu nu mă mai recunosc –
Şi a fugit.. atâtea extremităţi descopăr.
direct în braţele ei.. a fugit. Copila din mine
Pulsul lui - bătaia ploii-n geam, se intensifica; are 14 ani – vârsta Julietei,
şi tuna, şi fulgera, şi urma potop Naivă, credulă,
şi se făcu linişte.. priveşte la lume prin lentile trandafirii
Cuvintele ei, în urechile lui prindeau rădăcini şi crede într-o dragoste eternă.
adânci Bătrâna din mine
Până în suflet; şi dureau a trăit leatul lui Solomon,
(El o iubea) Pragmatică şi înţeleaptă,
Pielea-i, pe pielea ei, prin mii de ani lumină se ştie rostul vieţii,
prefăcu în aur, Şi preţul promisiunilor, jurămintelor etc.
118
Sclava din mine Tu-haos şi-armonie,
Se aşterne la picioarele suveranului, Tu-gheaţă şi scînteie-Femeie.
Răbdătoare şi umilă,0
Aşteaptă măcar o privire de la idolul său, Eşti gingaşă ca floarea
Sau o „mângâiere” de bici peste trup. şi dură ca de piatră,
Regina din mine, Apărătoarea neamului şi-a focului din vatră,
Frumoasă şi dură, Tu-beznă şi lumină,
Porunceşte, farmecă şi înnebuneşte, Tu Demon şi tu-Zee-Femeie.
Precum Cleopatra – ia viaţa pe-o noapte,
Taie capete şi aruncă-n temniţe, Adevărul
Răzbunând umilinţa sclavei. Adevărul – e o spadă?

Taie, dar nu deznoadă,
Fecioara din mine, Ucide şi nu dă roadă?
Inaccesibilă ca steaua din cer,
Neprihănită şi castă, Sau poate-o petală
Pudică precum mireasa Domnului, frumoasă, de fală,
Nu-ţi va da niciun sărut, niciun zâmbet. pentru minciună spoială?
Bacanta din mine,
Seducătoare şi voluptoasă, Sau o muletă jăratecă
Se încolăceşte neruşinată Fluturată sălbatecă
ca liana în jurul gâtului şi braţelor tale, Pe lângă o bovină flegmatică?
Dăruindu-se cu trup şi suflet.
Sau o foiţă lucioasă de staniol
Mieluşa din mine, ce acoperă – ţol –
Supusă şi plăngăreaţă, un spaţiu gol?
Tremură la orice-adiere de vânt,
Tace şi-atunci când de stînă se-apropie E poate un vârf de munte,
baciul cu jungherul în mână. sau o punt
Lupoaica din mine, peste hăul dintre vârfurile cărunte?
Crudă şi teribilă,
Răneşte şi încolţeşte E un val de mare
Pe oricine-i calcă pragul cu rău ce vine să doboare
Şi-şi apără cu înverşunare să nu poţi sta pe picioare?
Puii, bârlogul, codrul drag.
Pe care-o alegi? Pe care-o iubeşti? Sau poate – o jucărie,
Eu sunt în toate o minge de ping-pong zglobie:
Şi toate sunt EU. Mie – ţie, ţie – mie?
Femeie Nu! Adevărul e o rană,

De piatră stană,
A zămislit-o Domnul din tainică credinţă Cerească mană,
Şi-a pus deopotrivă şi dor şi suferinţă, Curăţrenie fără prihană,
A sculptorului sacru iubită Galatee-Femeie. Adevărul e un chin
Atât de schimbătoare-ca ceru-n dimineaţă, pentru laşi, un spin,
Cu chipuri zeci şi sute-să tot dezghioci o viaţă: Pentru drepţi – un suspin,
Veneră şi Madonă, Elenă şi Medee-Femeie. O durere şi-un dor sublim.
Izvor divin de viaţă, nu-i vina ta că cresc Rugă

La fel-călăi şi genii-la sânul tău ceresc...
Eşti strop căzut din stele, din calea cea Lactee Primeşte, Doamne, ruga mea umilă,
–Femeie. Şi iartă-mă, preasfinte Dumnezeu,
Nu te-am ştiut pe cînd eram copilă,
Cu mâini neobosite ce-s veşnic în mişcare, Şi drumul pân-la Tine mi-a fost greu.
Cu gându-judecându, cu suflet-iertătoare, Am tot greşit – cu gândul şi cu faptă,
119
Căci omul din născare-i cu păcat, Ard mocnit
Dar n-am dorit cuiva un rău vreodată, Sunt o lacrimă prelinsă dintr-un semn de
Şi n-am făcut un rău premeditat. întrebare
Primeşte, Doamne, ruga mea sfioasă, Şi o rugăciune prinsă într-o veşnică strigare.
Şi dă-ne sănătate pentru toţi, Cu genunchi zdreliţi de patimi şi cu sufletul
Mai ţine-mă sub mâna ta miloasă, cernit,
Cu mamă, soţ, copii şi cu nepoţi. Rătăcesc pe căi bizare scufundându-mă-ntr-un
Am suferit şi rog de îndurare - mit.
Ei să-şi trăiască viaţa mai uşor,
Căldură dă-ne, dragoste, răbdare, Rup zăgazurile firii, mă remodelez din lut
În casa lor şi-a mea, şi-a tuturor. Şi-n senzaţii de visare, mă topesc în Absolut,
Contopindu-mă cu jarul, ard mocnit într-o
Primeşte, Doamne, ruga mea stîngace, iubire,
De pâinea cea de-a pururea să-Ţi spun, Prizonieră-n labirintul unei nopţi de fericire.
În ţărişoara asta mică dă-ne pace,
Te-aşi mai ruga şi de un an mai bun. Ochiul treaz pe-un colţ de munte, caută-n
De neamul nostru, adu-Ţi, Doamne-aminte, străfunduri semne,
Şi fă-i pe oameni îngăduitori, Străpung floarea unui nufăr să culeg din ea
Şi luminează inima şi mintea îndemne,
A unora ce-şi spun „conducători”. Zborul frânt în deziluzii, azi se vindecă prin
Primeşte, Doamne, ruga mea curată, şoapte
De nu azi, poate mîine – ştiu să aştept. Picurate pe oglinda şevaletului în noapte.
De ţi-am cerut prea multe, rog, mă iartă,
Şi-ndreaptă-mă pe drumul cel mai drept. Chipul tău prinde contur c-un penson imaginar
Primeşte-mă cu bune şi cu rele Înmuiat în curcubeul armoniilor cu har
Tu – iertător şi darnic, şi blajin, De un înger de lumină ce-mi doreşte
Călăuzeşte paşii vieţii mele mântuirea,
Acum şi- n vecii vecilor. Amin. Doar prin dragostea eternă o s-ating
nemărginirea!
Marin Ursaru Manuela, Roman, Neamț Arc peste timp

Un arc peste timp, azi, destinul,
Remodelându-mi clipa Mi-a-ntins provocându-mă iară,
Să-mi scutur din gânduri veninul,
Am ars într-o iubire, am renăscut în alta, Iubirea din nou să răsară
O vie simfonie jucându-mă cu soarta,
În roua dimineţii mi-am înmuiat aripa Din suflet s-alunge-ndoiala,
Şi am zvâcnit spre soare remodelându-mi S-aprindă trecând o scânteie
clipa. Ca pasărea Pheonix răpusă
Trezită-ntr-un trup de femeie.
Respir în fantezia unor poveşti clădite
Pe aripa speranţei prin vise dăltuite Senzaţii demult adormite,
În stânca nemuririi ce-şi dăruie parfumul Uitate-ntr-un leagăn de vis,
Şi-ntr-o eternitate mă diluez în fumul Amprenta privirilor mute,
Mă poartă-ntr-un Eden promis.
Trăirilor ucise de somnul ignoranţei.
Erup într-un vulcan dând şansă cutezanţei, Rescriu tremurând o poveste
Transced în universuri bizare, paralele C-un prinţ şi-o copilă-adormită,
Şi-n dansuri ancestrale mă prind în joc de iele. Sărutul iubirii pe frunte
Deschide-o fereastră trezită
Vibrez în poezie, mă contopesc cu marea,
Mă-nalţ din deziluzii şi mă topesc în sarea În temple străvechi pe altare
Din lacrima prelinsă din ochi de Dumnezeu, Ce-n flăcări purifică dorul,
C-am fost rătăcitoare şi-n suflet un ateu. Nectarul să-l verse-n pahare,
Şi-un înger să-nveţe iar zborul.
120
Bun rămas! Corbi pe-un stâlp de telegraf
Mâine va fi doar tăcere, E un sat fantomă pe hartă

Azi, sufletu-mi ţipă absurd, casa noastră,
Un fluture-n cuib de durere, cu becuri ce pâlpâie sinistru
Cu aripa frântă şi surd a alcatraz,
de parcă lumina ar vrea să evadeze,
Se tânguie norii sub geana cu țintirim săpat de timp
Clepsidrei captive-n eter din lipsă de gropari,
Zidită în templu ca Ana, cu bordeie fără ferești,,fără uși
Vărs lacrimi pe-un vis efemer și fără icoane.
Priviri ancorate-n trecut De când am migrat spre vest

Se zbat între ieri şi-ntrebări, în marș funerar,
Când totu-i aproape pierdut mascându-l pe ăla din față în Moise
Nu-i loc pentru noi de visări. și ne-am făcuit cuib pe-un stâlp de telegraf,
parcă viața trece prin noi...
E-un arc aşezat peste timp, atât de vivant încât
Să-i dăm vindecării popas săpăm gropi comune la fiecare scurtcircuit.
Dă-mi un minut din Olimp
Şi mâna să-ţi spun: „Bun rămas!” Suntem corbi aclimatizați cu volți
și nu ne mai întoarcem
Andra Mîrza, Florești, Prahova în satul fantomă din est
să ne închidem lumina în efemeride
Faust de cristal.
Cum să privesc la frunza în cădere Poker cosmic

Și s-o cerșesc spre cordul meu deschis?
Să nu pot să îmi cad cu miile de stele, La ce s-o fi gândit Dumnezeu
Să fiu atât de-aproape a mă preface-n vis? acum un mileniu jumate'
Eu n-am să fiu bătrân, m-aș îneca când l-a lăsat în secunda fatală
În suflul astmic al luptelor cu timpul pe chirurgul ăla nebun
Și m-aș uita pe min', m-aș renega, să-i țină locul?
Găsindu-mă-n cenușa pe care-o poarta vântul. Ah, a luat pachetul de cărți de joc
Cum m-ar pleca poverile din spate, să-mi trișeze destinul
Căci anii-s grei, i-arunc într-un mormânt, și-apoi a furat de la un șeptar
Și-mi curg înveninate din artere o inimă neagră
Iubiri fantomă smulse din trecut. care-mi bate și azi a nonculori
Cum mi-aș culege ego-uri sinistre de mi-a întunecat și sângele în arterele
Ce inundau cândva a viață, confuze.
Și m-ar orbi himere-ntinerite Acum, mă întreb ce s-ar întâmpla
Zburându-mi cioburi de oglinzi în față! dacă inima roșie închisă în tine
Eu n-am să pot să fiu bătrân, ar încerca să lege cu a mea o pereche roială.
Așteptând crisalida morții, Oare am lua miza cea mare
Căci duhul mi-aș fi dat de mult și poate aș începe să cred că nebunul ăla
În labirinturile sorții... era doar Dumnezeu mascat
Aș fi murit când stele insipide sau ne-am da toate jetoanele
Mi-ar aminti plimbările celeste și-am sta pe bară-n chaos
Și-aș fi murit în ochi de poze vechi în poker-ul ăsta de-a viața?
Și-n revederi cu suflete pereche!
Nu pot gândi, presus de toate, Scrisoarea V
Că soarta-ți n-ai putea cu până s-o atingi,
Mă războiesc cu timpu-n miez de noapte, Pe file-ngălbenite, între coperte roase,
Mefisto-mi face semne prin oglinzi... Sub maldăr de scrisori- eșecuri amoroase-
Într-un roman idilic, uitat de-a fi citit
121
Domnește fericirea unui îndrăgostit. Bună dimineața!
Sub praful gri din pod, printre păienjeniș,
Pe unde în răstimpuri merg șoarecii furiș, Noaptea își răsfiră plete-ntunecate
Nemuritoarea floare uitată într-o carte Strecurându-și umbra printre trandafiri,
Mai retrezește-n mine zâmbiri nevinovate. Zorii își ridică pleoapele plecate,
M-am așezat tăcut la foc de șemineu, Aprinzând făclia plopilor subțiri.
Cu titlul pe genunchi, cu suflul stins și greu,
Călătorind prin basm, uitând a-l mai citi Soarele deschide ochii de topaze,
Și resimțind trăiri ce-n veacuri n-or mai fi. Îngerii se joacă prinsa prin grădini,
Ah, pagina-ndoită la colț în dreapta sus Boabele de rouă le-mpletesc cu raze
Mai emana parfumul cel dulce și difuz Și aruncă-n geamuri bulgări de lumini.
Petalelor fragile de trandafir uscat
Pe care până astăzi în taină l-am păstrat. Chipuri efemere norii desenează,
Alene nostalgii îmi răvășesc prin suflet, Cerul își îmbracă haina de azur,
Văzându-ți iarăsi chipul, întreg numai un Gâzele trezite printre flori dansează,
zâmbet Culegând dulceața risipită-n jur.
Și-acea suavă seară pierdută-n amintiri
În care tu, iubite, mi-ai dat un trandafir... Două rândunele ciripesc voioase,
Cu ochii-ți cei adânci, privind a lui petale Cânt-un cuc pe-o creangă, zările-s de foc,
Șoptit-ai că-i simbolul afecțiunii tale. Proaspete zorele se deschid ochioase,
Eu mi te-am strâns în brațe, te-am sărutat cu Berzele bat toaca clămpănind din cioc.
foc,
Gândind că-ntreaga-mi viață e doar al sorții Trece blând cireada, ca un val de mare,
joc. Mierla se jelește într-un vârf de dud,
Azi roza e uscată, în cărți mucegăite, Graurii în stoluri zboară către zare,
Dar parc-aud hipnotic duioasele cuvinte, Glasuri subțirele de copii se-aud.
Pe care ți le strig și eu de-atâta vreme
În triste-mi rătăciri- amarele poeme- Înc-o zi de vară mândră se arată,
Nu poți tu, floare moartă cu iz nepieritor, Omul își sfințește locul pe pământ,
Cu roșu mat rubinic și spini mai în răspăr, Doar regina nopții țese alintată
Să mi-l aduci în brațe măcar pentru un ceas Leagăn de mătase pe aripi de vânt.
De te-aș uda mai des cu lacrime ca azi?
Înc-o zi se naște blândă din genune,
Valeria Moroșan,Vatra Dornei, Suceava Dumnezeu din ceruri îi mângâie fața,
Triluri se înalță ca-ntr-o rugăciune,
Rondelul nopții fără stele Zumzet și mistere. Bună dimineața!
E noapte rece, fără stele, Lume, tu!

Nici visele nu mai clipesc.
Sunt doar cu gândurile mele Timpul curge tainic pentru toți la fel:
Ce-nfricoșate amorțesc. Pentru toți e ziuă, pentru toți e seară,
În cuibul gol de rândunele Viața ne rotește ca-ntr-un carusel,
Paianjenii mai poposesc. Iar e toamnă tristă, iar e primăvară,
E noapte rece, fără stele, Peste toți așterne soarele lumina,
Nici visele nu mai clipesc. Împărați, paiațe, oameni buni sau răi,
Cei ce știu cuminte a lucra grădina,
Vești triste, despărțiri rebele, Cei ce umblă, grabnic, pe umbrite căi.
Viclenii ițe încâlcesc,
Călcând pe lacrimile mele, Viețuind cu toții sub mărețul cer,
Pe rostul meu cel pământesc, Ne izbim, ca orbii, rătăciți pe cale,
Oropsiții lumii drepturile-și cer!
E noapte rece, fără stele. Tăvălugul urii stă să se prăvale!
Lume, tu nebuno, fă un pas 'napoi!

Cugetă smerită care-i drumul drept,
122
Fă să se-nțeleagă frații câte doi mai abitir decât izvoarele Nilului
Și deosebește prost de înțelept. Şi visând să îi ridice o piramidă de flori mov
Asemenea celei de pe muntele Kisisi.
Nu lăsa uitată a iubirii cale! Nu-i vorbă, Liliacul era trecut de prima
Nu lăsa uitată calea-nțelepciunii! tinerețe,
Tăvălugul urii stă să se prăvale: Iubise, pe rând, o Roză cu parfum oriental
Va strivi-nțelepții? Va cruța nebunii? şi fumuri de zeiță atârnând uşor din spinii săi
cu care visa să îşi țintuiască strâns
Soacra dragostea pe lângă trup asemeni unei tunici;
Apoi iubise o Clematită cu un cer de stele
E-acea ființă dulce și suavă, în priviri şi alt cer de flori pe trup,
Inofensivă, când o ții în ramă, Care îşi înflorea într-o zi dragostea
Ce-ți amintește gustul de otravă cât alte flori în zece ani,
Și-i cea mai pomenită-n epigramă. Încât, în scurt timp, năpădise toată pajiştea
Epigramiștii o iubesc și vor cu dragostea ei prea molipsitoare;
S-o-ncătușeze-n vers cu mare artă. Mai iubise Liliacul şi o Mâna Maicii
Unii din ei o fac cu mult umor, Domnului,
Dar mai întâi s-asigură că-i moartă. Pierzându-se cu firea
Și când zâmbesc crezând că au scăpat, mai ales la aflarea numelui ei,
Nu încetează bieții să se mire, Neştiind nimic despre originea ei asiatică
Când se trezesc de la o vreme-n pat Şi sperând că firea lui boemă va transcede
C-o talentată soacră-n devenire. Odată cu mirosurile amețitoare
şi psalmodice ale florii,
Alina Neagoe, Drăgășani, Vâlcea Lumescul obscur
căruia îşi dăruise existența sa vert-violet...
Poveste „vert-violet” Dezamăgit de neputința firii sale,
I tot...vert-violet,
A fost odată, cum nu mai fusese niciodată, Liliacul mai iubise apoi, în virtutea inerției,
-Ia aminte, copile, O Lalea cu prea multă personalitate
Odată e ca niciodată - şi ton autoritar,
A fost odată o Fată frumoasă, O Rochița Rândunicii gingaşă
Mai frumoasă decât Ileana Cosânzeana dar cam nestatornică,
Şi mai bună decât Fata Moşului; O Hortensia suavă dar cam prea...
Fata frumoasă se născuse din dragostea verde aristocrată pentru firea sa boemă
Dintre o Margaretă cu ochi mari, Şi câteva Panseluțe de diferite culori care,
lăcrimoşi şi adânci, totuşi,
Din care mai respirau încă vreo trei neamuri Nu reuşiseră să înțeleagă
de flori aspirante la fericire, şi să iubească firea vert-violet a Liliacului...
Şi un Liliac înalt, blajin, cu brațe ocrotitoare Şi, tot iubind cu frica de a se opri
Ce îmbrățişa molcom pajiştea şi a înțelege tainele existenței sale
în fiecare dimineață. În sânul unde se părea
Îi picase cu tronc Margareta, fire naivă că nu-i mai rămăseseră decât flori cu 4 petale,
Care, deşi nu avea nimic, avea, totuşi, totul; Liliacul îşi consuma firea vert-violet
Mişcându-şi purtarea copilăroasă şi visa să ardă într-o dragoste fără leac,
în adierea vântului, O dragoste de nestins, aidoma unui foc
Margareta parcă aducea tot cerul grecesc,
în brațele Liliacului Ofilindu-se inutil sub steluțele focurilor
Şi îi răsturna cu petalele sale tot soarele bengale colorate cu câte un pumn de petale
la picioare; Aruncat
În preajma ei Liliacul devenise un fel de în grabă de mâinile darnice
Hesiod ale Florilor Trecătoare.
Rescriind o Calliope verde, mai muzicală Şi tot aşa până într-o zi când,
decât însăşi ploaia, abandonându-şi pletele verzi
Căutând originea candorii sale în bătaia vântului,
Sorbind nostalgic ultimele
123
picături din roua dimineții Nu fusesem părtaş;
Din aceeaşi ceşcuță verde cu flori mov Culmea ipocriziei:
Şi, sfârşindu-şi rugăciunea astrală Se mutase lângă mine,
pentru îndepărtarea demonilor colorați, Mă ținea strâns, se lipise de mine,
Umbra Liliacului se topi Fără să mă întrebe
pe o siluetă mică şi ciudată, Dacă îi permit să se aşeze.
Se topi cu o măiestrie ad hoc Sufletul ăsta era un tip nonşalant,
precum sticla de Murano aşteptând, în Un bonhomme, cu mănuşi albe de catifea
fierbere, să ia forma mult râvnită... Şi peceți discrete deasupra buzunarului stâng
Era Ea...O Margaretă, de la sacoul de caşmir
o floare cum nu mai văzuse niciodată, Care, indiferent de circumstanță,
Deşi, culmea, fusese tot timpul acolo, Îi trădau proveniența regală.
la picioarele sale Mă enerva cumplit!
Şi nu păruse niciodată să aibă ceva Inițial, nu îl băgasem în seamă,
din ceea ce toate florile au în general: culoare, Vroiam să îl alung cu nepăsarea mea.
multă culoare, atitudine, altitudine, numărul 35 Cred că îşi definitivase studiile la Academia
la picioruşul delicat, feminitate, 60 de cm Domnească de la Sfântul Sava
în talie, 90 în bust, preocupări lumeşti, Şi cred că tot ce făcuse
fireşti şi hotărât declarate. de-a lungul existenței sale
Şi totuşi, aşa cum nu era şi aşa cum nu avea, Se desfaşurase obligatoriu în vreo instituție
avea şi era totul... care avea inserat în denumire
II Cuvântul „domnesc” sau „regesc”.
-Iată cât de firesc arată fericirea! Da, sigur primise o educație prostească,
Îşi spuse Liliacul zâmbind De un manierism exagerat,
din adâncul movului său, Altfel ar fi plecat la primul meu „sictir!”
În timp ce îşi certa şi aduna umbra Sau, măcar, ar fi înjurat cu bărbăție.
din dreptul Margaretei Dar nu...
Pe care, se pare că până şi soarele o iubea. A stat, m-a privit cu aceeaşi încredere
Şi dintr-o dată ,toți strigoii colorați ai prostească
primăverilor nefardate, Şi m-a iertat, deşi eu nu vroiam sa fiu iertat.
Îmbătrânite sub regrete pământii Am aruncat cu noroi pe hainele lui prețioase,
Şi îngropate prematur asemeni vestalelor L-am trântit la pământ şi am călcat cu
virgine picioarele pe sacoul lui din caşmir verde
Aruncară țipete de bucurie în văzduhul Până ce năduşeala mi-a înecat ochii în orbite.
liliachiu L-am vândut te miri cui pe la toate colțurile
Aprins în focul dragostei „vert-violet” pe care, Pe adorație, pe respect, pe situație, pe
Din obişnuință, se repeziră să îl mângâie dragoste, pe linişte, pe un colț mic de cer, pe o
şi să îi ocrotească flăcăruile. semilună veche, pe toarta lămpii lui Aladin, pe
Margareta, cea mai frumoasă o primăvară cam şleampătă, pe o toamnă prea
dintre toate florile pământului, fardată şi indolentă, pe ... te miri ce
Singura floare cu rădăcini în glod şi trup de Şi am râs cu te miri cine
cer, de prosteasca lui existență. Inutil!
Îşi lăsă ,pentru prima dată, Nu i-am putut smulge zâmbetul aprobator
privirea să cadă din înalt de pe față,
În brațele Liliacului cu ochi blânzi Înghețat într-o încredere prostească!
în care toate imaginile se reflectau în trei unde Azi, de dimineață, mi-am luat inima în dinți
Ce clipoceau liniştit dinspre străfundurile şi i-am vorbit:
adânci şi necunoscute; -Cine eşti, domnule, şi ce vrei ?
Se iubeau! Ce mă tot constrângi cu încrederea ta
prostească?
Educație Şi de ce nu te muți? Nu vezi că nu te plac?
Știți ce mi-a răspuns, cu neruşinare
Vecin cu Sufletu-mi şi acelaşi zâmbet aprobator?
Fusesem de la început, -Te iubesc, fără început şi sfârşit,
Printr-o împrejurare la care fără motive şi condiții!
124
Mi-a întins mâna frățeşte, m-a ridicat de jos Iar muşcata tăcea.
şi mi-a scuturat de pe haine Şi a fost din nou noapte.
praful uliței rămas de la ultima încăierare.
Ce ți-e cu educația zilelor de altădată Fata cu cel mai frumos şi trist chip
Şi ce păcat că m-am născut azi! Făcu cale întoarsă
Noroc că sunt vecin cu Dragostea... Până la câmpia cu albăstrele
Care sângera clorofilic
Cel mai frumos chip Din rănile încă proaspete.
Fata se aşeză din nou în genunchi
Fata cu chip de noapte Şi, plângând, înapoie câmpiei
Căuta neîncetat să îşi limpezească, Fruntea, ochii, obrajii şi gura
Neputincioasă, înfățişarea Care prinseră viață în întregul premergător.
În toate băltoacele Şi s-a luminat fruntea câmpiei
Ce i se aşterneau, surprinzător, Și s-a coborât seninul în ochii câmpiei
Dinaintea sa. A prins a fremăta de viață nouă gura câmpiei
Îşi ferea chipul din calea izvoarelor Spre mirarea fetei care,
De teamă să nu le tulbure. viață avea, dar viață nu era.
În ochii rămaşi goi ai fetei cu chip de noapte
Doar întâmplarea făcuse să se nască noaptea, Viața câmpiei fulgeră stranii lumini.
Odată cu visul,
Odată cu moartea Fata cu chip de noapte
Zilei. Şi ochi de lumină,
Văzând imens pământul, şi cerul, Îngenunchind lângă fruntea sa,
Fata se gândi, cu milă, Cu un ochi plângând şi unul râzând
Din ce ar putea rupe câte puțin Lăcrimă cu ochiul stâng tristețea
Ca să-şi dreagă chipul. de a fi rămas aceeaşi
Visa doua albăstrele în locul ochilor bulbucați, Şi lumină cu ochiul
Un crâmpei de câmpie crudă şi senină drept bucuria întregului regăsit.
în locul frunții încrețite , Fata privi pentru prima dată
Doi bujori în locul obrajilor slabi În sensul razelor de soare
Şi o muşcată roşie în locul gurii sterpe. ce îi străpungeau pieptul
Hotărâtă să pună capăt tristeței sale Şi găsi în capătul unui coridor nelocuit
Din primordii, Doi ochi limpezi ca aghiazma mare
Fata cu chip de noapte O frunte înaltă cât bolta cerească
Îngenunche cu fața către răsărit, Sub care aşteptau cuminți
Căutând cu privirea casa Soarelui-Răsare, Un infinit de foi albe de hartie
Şi rupse cu milă o bucățică de câmpie Deasupra cărora îsi zbăteau aripile străvezii
crudă şi înrouată, Puzderie de cuvinte nespuse vreodată,
Două albăstrele abia înflorite, Nerăbdătoare a fi aşternute
Doi bujori de mai Şi rostite de gura stearpă a fetei.
Şi o muşcată roşie,
Cu care îşi croi Fata cu chip de noapte
cel mai frumos chip văzut vreodată. Îşi aşternu pe nerăsuflate
Şi a fost seară. Două poeme pentru părinți în locul ochilor,
Acum se putea privi în cel mai curat izvor. Psalmii penitenței în locul frunții,
Odeletă primăverii în locul obrajilor,
Fata cu cel mai frumos chip văzut vreodată Iar în locul gurii fata îşi puse
Merse o noapte întreagă. Dragostea.
Se apropie de primul izvor .............................................................
Cu apă limpede ca sufletul omului adamic Şi a fost zi!
Ca să îşi măsoare frumusețea. Cel mai frumos chip!
Şi a fost dimineață.
Dar, vai! Albăstrelele plângeau, Bonjour, cher Novembre!
Câmpia se ofilea,
Bujorii se scuturau, Delapidară şarmantă
125
La Curtea Dragostelor Târzii... Cu linii nesigure şi tremurânde de contur,
Mi te-ai juruit Pe trei veri pustii Ca un caleidoscop în care,
C-ai să vii Pentru amândoi, un manufacturier frustrat
În doi să definim culorile. A uitat să pună piesele colorate.
Cum ar fi dragostea noastră Juna mea arămie,
Fără puțin arămiu viu? Doar pentru tine trecutul
(Cam necoaptă şi firavă, se-mbracă veşnic în dimineți colorate.
Ar ceda sub greutatea primului vals). Bonjour, cher Novembre!
Bonjour, mon ambre de jeunesse!
Aşadar, Dragoste Arămie,
În toamna verde crud,
Din suflet rămas necolorat, Adrian Paparuz, Zărnești, Brașov
Cu ochi de un albastru mat
(Sclipirile am convenit că sunt mincinoase), după era ta
Întinde-ți aripa stacojie deasupră-mi am rămas gol
Şi nu lăsa soarele pictez cuvinte albe
Să mă inunde, pentru-a câta oară, amintiri roșii
Cu false şi gratuite lumini. lacrimi multicolore
vitralii prin mine
Să recalculăm vârstele! cumva să mă umplu
Eu ştiu că aş putea trece cu uşurință de veşnicie şi de tine
Drept prim cultivator de tuberculi, dar, sculptez braille
Te rog, spune-mi că ai fost numele tău în aorte
Corijentă la matematică, iar uneori dumnezeu
Iar proful de mate ți-a dat 5-ul salvator îmi bate toaca pe piept
Într-o ultimă toamnă, condescendent, sau nu prea mai am imaginaţie
Temător de-a nu rămâne veşnic nici somn
Înțelept, te urlu doar sângerând
În timp ce îşi ghicea chipul ros înfășurat în lună
În fereastra sălii de curs. dacă mă auzi
reinventează-mă
Să redefinim miturile
Scurtând fuga spre linişte azi
La jumătatea distanței dintre noi,
Eu cu un pas, tu cu un pas ne plimbăm de inimă
Şi, ucigând sfârşitul strecurat ca un hoț aşa cum ieri
De mere de aur ne-am plimbat de picior
În grădina noastră arămie, şotron
Să locuim de azi, cei dintâi, pe bulevardele pustii
într-un mâine sacru înţepenite în aşteptare
Din care n-am apucat să trăim aşa cum alaltăieri
Decât 22.000 de zile, toate profane ne-am plimbat de mână
Şi absolut inutile, prin două eternităţi paralele
Scurte şi colorate de prost gust,
În grabă, cu resturile vopselelor azi ne ţinem de suflete
Rămase de la oamenii pe care, straniu, fără teama mâinelui inexistent
I-am iubit doar pentru o rămăşiță de violet. şi pictăm pe trotuar fericirile
Te regăsesc cu brațu-ți plin de camelii, cu cretă albastră
Odihnind ruginiile benchetuieli ce zici
Pe pieptu-mi mai întunecat într-o altă zi
decât Catedrala Notre -Dame, vei dori şi tu
În care lumina se zbate din băieri să ne plimbăm de sărut?
Să patrundă;
Priveşte-mi sufletul cu pereți tapisati
Sinistru, în imagini alb -negru,
126
bărbatul cu cort Aici în lumea mea nu mă cunoşti
Sunt prea real sau invizibil poate;
de pe mănoasa preerie a inimii tale Hai s-aruncăm în golfuri mii de măşti
şi-a lăsat barbă Hai să muşcăm din vis cu voluptate!
a ridicat o flamură
cu blazonul singurătăţii sale Şi cum treci
aşteaptă sezonul bizonilor
uneori e trist Şi cum treci agale, lină
alteori doar nepăsător Cu sprânceana de lumină
îşi petrece ziua prin iarba înaltă Cu din glezna de felină
numărând greierii ce-ţi cântă sub fereastră Pe zăpada albă, fină,
şi îşi ascute coasa până la demenţă
M-aş face un cal prelung
doar noaptea îţi bate în piept Fără coamă, nibelung
timid Să străbatem codrul lung
sperând că îţi vei aminti numele lui În de tine să ajung
te-am iubit rotund Într-o ţară cu lămâi

Pe obrazul tău dintâi
poate mult prea rotund Şi cu luna căpătâi
pentru ascuţişul trecutului meu La gâtul tău să rămâi
dar în cercul imens în care te-am închis egoist
te-ai izbit sângerând în fiecare zi Salbă cu arginţii goi
de triunghiurile nestatorniciei mele Cu de din Efes altoi
concentrice Altamira de-amândoi
când toată ai fost doar o rană Pe zăplaz de buze moi
am deschis cercul meu perfect
iar tu ai căzut printre două linii paralele Ce mă sărutară tandru
spre infinit Pe sub frunză de leandru
Curcubeu de policandru
poate mâine Şi surâs de-Anaximandru
poimâine
cândva Transformat în tanăr zeu
cineva contemporan cu geometria inimii Plete-n vântul alizeu
mă va ajuta să repet examenul unei iubiri 3,14 Coama din jurasic leu
De gât cu numele meu!
Ilorian Păunoiu, Meieni, Vâlcea Posibilul imposibil
De mă iubeşti Eu pot să te iubesc regeşte

Dac-ai fi crinul necuprins
De mă iubeşti îţi dau corali de zâmbet, În văile argonaute
Recife de cuvinte cu şerbet Unde petală nu a nins!
Se îndulceşti corolele durerii,
Când te răsfăţ cu braţul- menuet! Eu pot să te aprind în nufăr
În felinarul lui dantesc;
Te plimb doar în caleştile cu fluturi, Eu pot să-ţi dărui paradisul
În caruri alegorice te plimb, Şi-n rouă să te nemuresc!
Pe umerii mei goi tu să te scuturi,
Petală cu sclipire de la nimb! Eu pot să te transform în liră
Şi-n pasăre să te transform;
În insule exotice- săruturi Eu pot să spiralez emoţii
În delte-mbraţişate te răpesc Pe ochiul tău cuneiform!
În Asii, Australii şi Americi
Pot sincer să-ţi declar că te iubesc!
127
Dar nu pot să te fac regină se inventase încă așa c-am rămas la ceea ce
Într-un regat sanscrit, imens; e pe înțelesul tuturor te-am iubit azi noapte!
Cutreier fire de lumină
Să vii aici, să-ţi dau un sens! Mă uit peste
Te rog să vii cele două tăieturi ale brațului

de azi dimineață mă mir cum de nu mă dor
Te rog să vii, zăpezile n-au nume, trec cu degetul arătător în sus și-n jos
Te- aşteaptă bradul de Crăciun, peste ele dacă n-ar avea culoarea recifelor
Iubita mea, a noua mea minune de corali ai zice că nici măcar nu există
Cum din secunde azi să te adun! ții minte cum am încercat să ne injectăm
indiferența-n vene, siguri că într-o bună zi
Te chem precum un cerb cheamă mireasa vom ține
Şi munţii mei se-mbibă de parfum sus stindardul victoriei asupra durerii
Hai să clădim în nemurire casa de pe piscul nepăsării
Şi clipa vie-n care ne vazum! ne-am jurat ca frați de cuget
că n-o să mai credem în suferință
Hai că mă dor sprâncenele candorii parc-ar fi fost de-abia ieri
Surâsul meu te strigă infinit, ziua-n-care am pus brațele unul peste altul:
Hai, că pe cer se-nşiră iar cocorii tu după ce l-ai găurit cu fier încins
Plânge lumina zborul asfinţit! iar eu după ce-l perforasem cu țigara
ne-am îmbolnăvit amândoi
Hai, vino cât mai sunt în asta lume, de sânge rău și cine știe.
Că mă vei plânge miile de ani,
Iubeşte-mă prin ceţuri ploi şi brume; Ce mai rămâne
Ce rost mai au fântânile cu bani?
de spus acum după ce zarurile-au fost
M-au chinuit fantasmele viclene, aruncate și nu s-a lăsat nici cu-o dublă mare
Mi-au sfâşiat genunchii mărăcini; nici măcar cu-ntemeierea vreunui Imperiu
Hai sparge karme, spulberă blesteme, ca atunci când Iulius Cezar s-a hotărât
Să colindăm stelarele grădini! să traverseze Rubiconul știind
că-i este nepermis stau
ca-n fiecare dimineață în fotoliul meu regal
Emilia Ajule Pfeiffer care-ntr-o zi o să mă părăsească
Postfach, Belm, Germania de vechi fac integrame, ca să mă trezesc
pe măsuța din dreapta cafeaua
Întâia oară și biletul de la tine insist
să-mi aduc aminte ce-a fost în ultima seara
între-un ah ș-un da de astă noapte după
partea aceea nevăzută din mine ce-am hotărât să rostim cuvintele cu greutate
depre care ție nu îți place de plumb „nimic” și „niciodată” așa am decis
să vorbești se gândea cum ar fi fost că adunătura asta de „n” și „i”-uri o să ne-
dacă mâinile tale aducă
s-ar fi plimbat pe-acea operă de artă pentru eternitate aminte că nu mai avem
și ochii tăi m-ar fi făcut să spun cuvinte
astăzi mi se pare ca niciodată commune știam eu de ce mă țin departe
îmi treceau prin minte copiii aceia nenăscuți de podgoriile „Dealul Dorului” dar ai reușit
de care-mi spuneai și mă-ntrebam, în noaptea aia cu dibăcia ta de anonim
dac-ar fi moștenit însingurat
vocabularul tău să-mi torni pe gât otrava care mi-a luat
sau doar plictisitoarea mea simplitate temporar
și lipsă de formă mi-am scos dicționarul mințile dimineața când m-am trezit
din buzunar și-am căutat un cuvânt nu mai erai în schimb
dar nu l-am găsit vorba ce aș fi vrut lăsaseși biletul scris pe-o jumătate de coală
să ți-o spun nu ruptă
128
dacă te-ntrebi ce-a fost ieri, ți-o spun gândindu-mă oare să fi fost
cu drag am fost c. t. s. d. ş. ş. a. d. a. î. v. p.p. ochii care ne-au trădat
apoi d. n. î. s. şi cu o f.r. calculată , d. d. o. p. a c-ai tăi lucrați din libertatea albastrului verzui
ex. irev. ne-am l. pă. de pl. ecl. a d. şi mai ales vedeau altfel decât ai mei
a con. ca de ful. în f., c. fr. În c. f. apoi acel p. lucrați din tăciunele cărbunelui aprins.
cul. când ni s- a top. în suflet, în sâ. şi-n vis.
Infinitul
îmi bu. i. ca un ci. pne., vreo 2-3 p.d.v. mi-au Oana Pop, Cluj-Napoca
sp. pi., apoi a cr. ca.am încercat să-l descifrez,
dar n-am reușit îmi aduc aminte doar de atât de imperfectă că doare
paharul acela pe jumătate plin și de fața ta,
mult prea nu ştiu din ce M-ai plămădit Doamne.
apropiată de a mea apoi s-a rupt firul nici când
ce sistem de apărare bine pus la punct avem: şi nici nu ştiu în care secundă
uitarea- unealta adăpost. ai ales să clipeşti,
ori,
Știi cum e când să priveşti în altă parte.
sunt atât de imperfectă
persoana pe care-o iubești te-anunță că doare.
că gata a sosit gara în care coboară deși port în mine un infinit de Eve
trenul vieții tale merge mai departe e despletite,
ca și cum ar rămâne poetul fără cuvinte nebune,
cântărețul fără melodie și pictorul fără culoare. goale de suflet
nu știu cum te-a lăsat sufletul şi tot atâţia şerpi.
să mă vinzi veninoşi toţi.
exact ca un mercenar stupid şi jalnic
al sufletelor suferinde şi mutilate rup carnea cuvintelor
m-ai negociat vieții cu mâinile goale
iar ea m-a luat cu lăcomie şi-apoi plâng.
așteptând cu nerăbdare degeaba.
să-mi facă instructajul de rigoare
acum în trenul ăsta plin de necunoscuți ştii?
mirosind a plictiseală, câteodată am convingerea
nici măcar nu știu care e gara că m-ai rupt din Tine
în care trebuie să cobor mi-ar plăcea fruct al păcatului
să fac o dată înconjurul lumii neinventat.
să cobor unde-ai coborât de n ori eu
și tu acolo așteptându-mă
cu brațele deschise pe peron mi-am băut cafeaua iubite.
să-mi spui vezi ai reușit de două ori până acum
ce glumă proastă şi,
pentru că prin pădure nu trece trenul de fiecare dată
unde-ai coborât tu de fapt nu era haltă am avut impresia
ai sărit din mers că sorb câte o gură neagră de iad
n-ai mai suportat te-a durut îndulcită prea tare.
atâta iubire ți-a ajuns joaca
de-a amestecatul sentimentelor la ultima înghiţitură
din care rezultă îmbâcseală m-am vândut de bunăvoie
urât mirositoare pentru tine pe câţiva talanţi.
culmea la mine ploua cu petale am oftat,
de trandafiri în timp ce ție sufletul am ridicat din umeri
ți-era ca un ghemotoc şi am făcut un pas înapoi
de zdrenţe îmbibat în apa uleioasă şi urât pentru a vedea
mirositoare câte suflete încap
de spălat vase îmi vine să vărs acum într-o singură ceaşcă de cafea.
129
ce femeie nebună... din trupul încătuşat, firav al…unicei iubiri ...
dacă îţi spun că m-am văzut eu pe mine iar tu, copil nătâng şi crud… voiai să o
în mine de n ori numeri!
nu vei căuta tămâia te ia şi te saltă şi-apoi te trânteşte
şi apa sfinţită? în balta adâncă, plină de patos,
lucind lângă un ţărm de neagră mare.
când întunericul atrage lumina în aşternuturi şi-apoi te zvârle departe, departe,
ţi-aş spune îţi fură lumina şi-apoi se leapădă de tine
de câte ori am crescut fugind aiurea spre acei fiori.
şi cum am învăţat să adaug nopţilor născuţi prematur pe o strada stângă
secunde, minute, ore, ieri , undeva mai sus de-a cincea coastă.
iar zilelor, iar tu,…azi, te întrebi
săptămâni, luni şi ani. de ce-ai găsit aici
doar rimă oarbă?
ţi-aş spune tot atâtea despre mine
câte cămăşi am schimbat vinclu de seară
în 35 de ani de viaţă,
dar nu sunt decât o matrioskă, iubite, privindu-mă în ochi, ea mi-a zis:- e târziu, du-
ce te strigă pe nume te!
de fiecare dată când fără să te întrebi dacă mâine unghiile mele
întunericul atrage lumina în aşternuturi. lungi
se vor înfinge în alt trup.
ţi-aş spune ce-ţi pasă? buzele mari, pecetea pleoapelor tale
că dintre toate păpuşile adunate în mine, au rămas uitate la casa de amanet
cea de mâine sărută întotdeauna tălpile lui printre celelalte destine irosite.
Dumnezeu, ca într-un joc de poker, fără aşi,
şi-apoi zâmbeşte. privesc cum alunecă ultima petală
şi mă descopăr: sunt un bătrân cartofor
ţi-aş spune... cu degete mirosind a tutun
„cel mai iubit dintre pământeni”, ce-şi pregăteşte ruleta rusească,
dar tu ştii deja: sorbind zgomotos şampanie din halbe ciobite.
cea mai frumoasă declaraţie de dragoste trădată de mucul de ţigară,
e cea pe care o spun necuvintele dintre noi. terasa blocului mă aşteaptă să ascund iar
aproape 12 noaptea,
hipnotizând luminile motoarelor turbate
Tic-tac, tic-tac, tic... ce mârâie la verdele crud.
aproape 12 mă transform fără voie în haos, da... în haos;
şi-n inima mea se trag clopotele, iubite. eu, cel care credeam
e ora în care îngerii că liniştea se îmbracă în albastru.
caută să prindă între aripile lor
ultimul ecou înainte de fix stagiune perpetuă
taaacccc...
mi-ai aruncat eşarfa
oare auzi şi tu liniştea cântând: ca să cobor pe gâtul tău,
„miluieşte-mă, Dumnezeule, lăsându-mi buzele să guste
după mare mila Ta”? din dorinţa nerostită a pielii tale umede.
Adrian Popescu Nicolae am alunecat apoi cu privirea

Rădăuți, Suceava în profunzimea decolteului generos
vrând să-ţi adulmec parfumul
trauma minor ascuns sub medalionul din argint
cu marcasite.
dragostea muşcă. ca într-un joc de şah cu regi exilaţi,
rupe hulpav şi azi şi mâine şi mereu şi de din văpaia cameleonică a ochilor
veacuri mi-ai picurat în pahar
130
elixirul clipelor de desfătare mijlocul
cu umeri dezveliţi şi nuri împietriţi. de vară indianǎ
cu ochi încondeiaţi ca într-o
răscolind aşternuturile imaculate icoană bizantină
umbre înlănţuite aleargă haotic tăiam felii subţiri
muşcând din tapetul nou, din fumul
lovind cu sălbăticie izbăvitor de vină
lumina fosforescentă a ceasornicului
în anotimpul crepuscular. iar pasul tău fraged ca frunz-a
întors vis in privire
vibrând asemeni unui tonomat o clipă coborând pleoapa
care se leapădă de muzică, tăcea
cortina pletelor tale acoperi brusc iarna din mine
finalul piesei de teatru
într-un singur act… când scuturai din păr alune
şi funigei
nişte carenţe din geanǎ
faţa de pernă îmi săruta iar, Sânte

mult prea devreme
tâmpla abandonată, la casa veche am rămas copii era demult
păzită atent de buzele ei, avea iatac curtea plină cu iarbă şi hulubi
roşii şi mereu păcătoase şi când plecau la culcare rămâneam noi
ce descătuşau până mai ieri seară până noaptea târziu ne făceam sânziene
delicateţi olfactive de musk şi tutun
ascunse sub gulerul imaculat emi cu dora mena cu marlena şi
al cămăşilor mele… mânuţele cruciş ne învârtim în amintiri
când ameţim ne uităm de jos înspre deal
vizionam haotic să vedem dacă-s stele or să cadă în pumni
un diafilm obscur, voalat sinergic
de gene lungi şi irişi albaştri mai e sântamarie cu hram cu lăutari iuhaa
ce-şi zugrăveau în alb de pe vale se aude glasul ioanei ţarălungă si
zidul amintirilor fugare… de la un an la altul mă întreb dacă mai suntem
ah! cum mi se face linişte când o aud că încă
printre umeraşe putrede,
încolonate vertebral sub scârţâit de uşi mai râde
scotoceam liturgic după amintiri
ştanţate cândva, în fugă Intermezzo blues
de vechiul Polaroid…
nu mai am timp nici
mă trezisem dansând nebuneşte, nu ştii de când o-ntâlnesc
fără a fi invitat, pe-Amélie
la reconstituirea unei nunţi de molii aflat-am doar cum s-aprind focul
ce încă se împreunau haotic într-un gând de sfumato
prin ungherele paltonului decolorat retro
de soarele palid al sfârşitului de mai. sau cum o mai fi ex
- poziţia
ferestrei dinspre suflet
Julia Ralia, Iași eh sufletu’
se dă pe iutube de verde-n pastişe
Melancolie unde naiba îmi pierd anii
când scuturai din păr alune allegro

şi funigei din geanǎ
ţi-am cunoscut atunci ma non troppo
131
asta ca niște animale duse la abator.
pisica aștepți să ți se sfărâme tot corpul în drum
delicat lăbuţa spre casă dorința tot mai mare
pe un ochi de somn de a te tunde și mâinile reci.
molatec aşterne
la umbra în dungi de tomjaune fericirea e fiecare noapte
doamna moţăie în care mama ta se așeză lângă tine
neatent și dispare orice sentiment de vinovăție.
începe să ningă mărunt şi des
vrăbiile tac şi-un alb incert dragă hildegard,
ţese într-una plasa
de pescuit somonul …. la tine dimineața
rozé argintiu e o rugăciune învățată pe dos
vis din nord trebuie doar să o repeți
amélie scrie până capul nu se mai simte
ca o cutie muzicală stricată
Inceeeet
Ssssst aș putea să-ți scriu
Iat-o… despre după-amiezile în care
toate lucrurile care-mi fac greață
Numărătoare seamănă cu două puncte negre
pe care le poți acoperi cu degetul
când dinspre-al viselor soroc asta mă liniștește. când nu poți evita coșmarul
îmi umplu fir cu fir aleanul zilele se simt ca niște țeste mici
se-aduna in unicul ghioc aliniate pe marginea căzii
polenul, ca sa-ntorc ocheanul se sfărâmă la picioarele tale
și-ți fac pielea de găină.
sub streaşina în-Număr sclipirile
şi mi-e frică să nu se topească. fericirea e când patru persoane
fiindcă doar iarna atât de rar fumează o țigară furată
ni se întâmplă să tremure spaimele, în ultima noapte din viața lor.
diamantele si-atunci
înghiţim spaţiul apoi îl torc dragă natasha,
cu 1001 de scame, la tine diminețile se simt ca niște spații calde
precum bunica în care
bunicii mele reușim să ne ascundem corpurile
dinspre acolo păşesc, ca pe niște realități artificiale
mă auzi ?
la marginea patului toate încercările de a da un
Raluca Ioana Rîmbu, Suceava nume
nevoii de a atinge fiecare persoană din lume
dragă louki, mâinile devin niște motorașe
la tine dimineața cel mai greu e care sapă în piele

să rămâi în viață. trebuie doar și nevoia lor de carne
să îți freci capul de toți pereții și devine nevoia mea de carne.
să ignori lucrurile care te-ar putea face după-amiaza te face să aștepți cuminte și din
să crezi că-ți poți aduna zilele amintirea ta
între două fire de păr pot crește copaci artificiali care să acopere
și să le dai foc. toate ferestrele din casă
sunt după-amiezi în noaptea asta fericirea nu există și dumnezeu

când în tine se trezesc e ca un câine
trupuri mici împinse înainte în mijlocul străzii așteptând să fie observat
132
teoria eșecului cuvintele și le sărută frunțile
Poem cavaleresc cântând Julietelor
să găsești toate cuvintele care merg cu notoriu ce visează pe veranda inimii
să pui mâinile la ochi Poem care se spală în Rin
să te învârți până te simți acasă și curge către mlaștinile rinocerilor
până la senzația de oameni care nu spun Poem purtat în coarnele taurilor,
niciodată adevărul. Până în ultima clipă nădăjduitor
Poem care se bâlbâie de emoție,
ultima amintire de când erai mică Care se frânge de la mijloc și e încins la loc
nevoia unor mâini mai mari care să te ghideze De centura meteorului O
să-ți strângă fiecare sân până te calmezi Poem care foșnește
până scapi de senzația unui ghemotoc de păr ca frunza presată între pagini
îndesat pe gât. Poem din unirea celor trei degete.
să găsești legătura între tot ce se poate epuiza Poemă de post

și o gură de canal
fără să schimbi cadrul Îți strigă stelele în încântare,
fără să mai atingi vreodată pe cineva Și glasul tău e fără rost.
Se sparg în zare zei de sticlă și de sare
Și-ți cad în rana pentru care,
Alexandra Samoilă, Greci, jud. Tulcea Tu ții încă post.
Nedumerit, îți tragi o dungă sub picioare
Poemă despovărată Și te socoți,
Pe la subraț, pe la încheieturi și frunte
Sunt Atlas, Ai sădit albiri lungi și cartilagii scurte,
De emoție, nu de oboseală Acum le aduni și mâinile-ți rămân tot goale.
Ți-am scăpat cerul peste picioare. Un singur sugrumat
Neînfrânt, zbori într-un imperfect cerc al „dă-mi pace, nu mai pot”
mirării Așteaptă oasele ca să ia foc.
Strigând cu privirea lactescentă din pricina N-auzi cum urlă stelele de încântare?
Zăririi acelei căi: Și-n glasul tău se-anină-un rost.
„mă dor gleznele lumii.”
Alerg buimac despovărat
Prin zariștile necuprinsului Geta Stan, Piatra Neamț
Din iubire, datu-ți-am
povară cerească Poem de credință
Poem Sunt închipuita Ondină

ducându-și în palme coroana de crini
Azi, un munte a plecat din sine unduindu-și dimineața cărările
Pe plisc, vulturului îi curge lacrima adulmecate de lanuri!
Grea ca stânca. Pe străzile Europei alerg cu încălțări de aur
Azi, de prea mult ce sunt, ducând în cântec o creangă de măr înflorit
Mă mut pe camp.
Pe tine, care îl privești iar uneori îmi duc în plete viorile vântului
Te doare obrazul escaladând zările pe șapte herghelii de cai
De parcă ți-ar năvăli în amintire plus un centaur cu copite de aur, îndrăgostit!
Visul verde ca bradul, Zilnic îmi ridic cetățile tencuindu-mi inima
Când, într-o zi, de prea mult ce erai de iubire în zid de mănăstire…
Voiai să te prefaci în cantec de nai.
Pentru cuvenitele mărturii îmi dărui cântecul -
Poem mladă romantică de mireasmă, inima, inel
de logodnă flamură trecând hotarul altui veac!
Poem care tresare, poem care clipește, O de-aș putea să ating Universul cu mâna,
Poem care strânge către sine fantasmele norilor
133
Te strigam prin păduri …. vor fi alături de noi
invocând utopiile stejarilor,
Pe atunci mă credeam o pasăre rară glasul pădurilor de-apoi!...
sau o floare albastră fugită din cartea de citire
din biblioteca Împăratului Roșu Deasupra orașului, curcubeul
adăpostită în Palatul Imperial….
Ţi-am împletit ode din flori de cais:
Acum privesc amiaza din nuferi de-atâtea ori ți-am dat întâlnire în vis;
în oglinzile apelor închipuindu-mă te-am așteptat să vii
de dragoste unica Pasăre Sitela… cu sufletul gătit de sărbătoare
înmiresmat de ciocârlii
Cu genunchii întristați la sărbători îmbrăcat în cămașă de mire!
urcam colina privegheată de vulturi
lepădându-mi frunzarele anilor Pe urmele pașilornoștri din parc
adunați în portofelul cu bani au înflorit cicorile și albăstrelele!
Deasupra orașului curcubeul
cineva îmi încrustase destinul amețit de candori și de mierle!
cu litere de aur în stâlpii din pridvor
zăvorându-mi arsenalele firii! Porumbeii albi poposiți în pridvor
îmi picură lacrimi de mărgăritare în suflet
M-am încrezut în vorbele tale, prietene iar tu n-ai venit, n-ai venit!
Socrate,
trecându-mi visteria sărutului Poate ai rămas ferecat într-un cântec,
dincolo de tăceri și de moarte! sau poate îngropat sub zăpezi
Preafericită eram și egală cu tine în văile silhui de pe Tatra să visezi
în destin și în fapte, frate rozmarine! îngemănat cu pădurea și piatra!
Pe-atunci te strigam prin păduri….
Să putem auzi cum iarba crește și descrește Laura Țâru, Brașov
la rădăcinile Turnului Babel căzut în declin
pe limba de miere a privighetorilor Cină depresivo-explozivă
umplându-mi butiile iubirilor cu vin pelin!
Era una din seri:
Invocând utopiile stejarilor depresia se tăia greu
ca o carne acoperita de pieliţe
Prieteni ai mei, neliniștea și uitarea (pe 90% din suprafaţă)
mi le-am pus în fața voastră când îi dădeam „remove” din mine
pe două talgere de fildeș veneau caserole pe bandă: vene gumate, oase,
unde dănțuia liniștea, icoana soarelui! zgârciuri…
mă comportam de parcă
Martori mi-au fost munții, cerul și Marea, devenisem vegetariană în grupa sanguină,
curcubeul firii adorat de copaci, şi credeam
platoșa inimii trandafirii! că lacrimile căsătorite cu rimelul
Mă veți putea recunoaște s-au uscat suficient în ventilatorul timpului,
după truda încolțirii semințelor, trecut dintr-o clipă nenorocită în alta – abator
cu tragedii
Deasupra izvoarelor tânguindu-se Luna!
Vom prânzi împreună cugetare pe mal de aragaz:
vindecând din adâncul apelor (altă zi, aceeaşi mâncare de peşte)
oasele străvechilor noastre corăbii, te vezi neputincios în muşchi şi-n farfuriile de
stelele vor fi tocate mărunt porţelan
pe buturugi de ferigă, când toată viaţa ai vrut ordine pe tocător
de barda bătrânului Homer şi acum sunt legume ucise peste tot:
cu tăișul cât un fir de paingă! „julienne, brunoise, macedonie,
jardiniere, paysanne, mirepoix, chiffonade”
Floarea de colțșibrândușa toată masa minţii…
134
la radioul din atriul stâng: a escaladat situaţia
5 minute de simfonie la maximum – cu organe hăcuite în operaţie,
doi neuroni sinucişi deja cu o matematică absurdă
nu e de joacă cu creierul pane în care unu plus unu nu fac doi,
afectat de griji gârlă ci câte unu separat
dar şi tu vezi că dezechilibrăm
cugetare în momente de cumpănă: lumea asta oloagă
(cu lacrimi de la tăiat ceapă şi mai mult,
şi mucegai pe brânză) o faultăm insistent
e una din seri, cu tornadele astea sintetice
sunt plină de sânge suferind – din sentimentele bolnave
sunt doar o gospodină care au impresia
cu hemoglobina tomatelor pe şorţ că dacă-s la reanimare
încă n-am terminat de gătit tristeţe, se vor face bine;
iar agitaţia nu se tratează termic – suntem lucizi
era s-o bag la microunde măcar de-am fi fost beţivi notorii
(visam la cai: verzi pe pereţi, în salam…) ne-am fi prostit impresiile,
cugetare naivă: le-am fi alterat şi umplut de viermi
(cu gândul la el…) dar aşa avem lupă
credeam că vom mânca iubire de acum, de Sherlock Holmes chiţibuşar
dragul meu gurmand, vedem de la păianjenul care face „bungee
fără ciuperci nucleare – jumping”
îmi vine să mă muşc din colţul camerei,
cu dinţii de jeleu, vampireşti… până la bârna casei vechi, amoroase,
sufletul e ca un borcan plin de biscuiţi în care ne uscăm pe margini
în formă de animale sălbatice… şi se rup bucăţi din noi
concluzie amară: ca din foile unei cărţi galbene,
(ca rucola) coapte, decedate;
singură, cu inima înghesuită ne facem declaraţii de dragoste false,
în formă de fursec, comitem ilegalităţi sentimentale
mănânc schije dintr-o ex-grenadă, şi repetăm concluziile;
ex-luciosă… (îmi spun)
după fiecare proces de conştiinţă:
Verdict nu mă iubeşti din culpă!
Mă iubeşti Experiment
rece ca o marmură – de Carrara
( iubirea asta e o capodoperă) Mă litografiezi şi mă expui
static – ca Venus din Milo pe pereţii negri din tine
cu minciuni pe ambele mâini ca nişte cicatrici, cum m-ai prins,
îţi expui platforma sentimentală – cu unghiile verzi antichizate, nemachiată
cu o seninătate debordantă de parcă vrei să-mi faci antireclamă;
care îmi aminteşte de Pinocchio; sunt o exagerată azi
mă tot aburesc: sub lampa chioară
lasă că trece doar în lenjeria roz – model pojar
pe canal gondola… şi… uit defilez prin laboratorul nostru conjugal
îmi arăţi ostentativ
că noaptea e din ce în ce mai joasă cu eprubetele poftelor: curate, pregătite;
şi e abrupt între noi; tu sorbi afişul cu mine de pe retină,
nu m-aş înţepa cu andreaua eu îţi recit din Mendeleev
dar şi eu simt la fel… cu o voce senzuală de Marilyn Monroe
(care urează „La mulţi ani!” preşedintelui)
văd cu ochi pierduţi că până când îţi evadează toate animalele
e septembrie în fiecare lună de vară sălbatice
cu inimi uscate ruginii. din grădina biologică
135
deşi aici e vorba de chimie – nu m-ar deranja Dan Teodorescu, Iași
să buimăcim materiile
şi nu-mi spune că n-ai încerca şi o disecare Musteşte pământul
pe viu,
pe „vanity” , Musteşte pământul din reavănul serii
fără draperii. Copitele cailor trosnesc la amiezi,
n-ar mai conta eratele mă port ca o şoaptă străpunsă de rodul
când spaţiile goale din mine s-ar umple cu tine cel falnic din vis, iar tu nu mă crezi.
mi-aş pierde măruntaiele prin sertare
şi le-aş găsi prea târziu: Plezneşte-n crepuscul şi-n neantul ce creşte
pe lângă masca de oxigen crăpată în seism, un vers de izvoare doinind rugăminţi,
pe dupa tine atrofiat, acum ne petrecem braţele prin fructul
exploatat, asudat ce naşte în mine cu lacrimi fierbinţi.
ar fi un experiment reuşit…
Se biciue vremea din noaptea străbună
Mă uit în borcanul gol cu sânge ne creştem sublime dureri,
mă arde păcatul, când trupul mă cheamă
Iubirea se întinde între noi şi simt cum m-alungă frumosul de ieri.
ca o gumă de mestecat consumată;
când polii inimilor se resping Rodeşte pământul în şoapta luminii
şi curcubeul rupt stă ascuns în aplică acum când pornim cu credinţa pe frunte,
lumina ştie, şi becul arde în interior şi tace tu poţi să mă chemi cu versul din fluviu
n-o să spună când ne-am ucis, ce vine cu noi şi leagă o punte.
când ne-am atins planetele secrete – teoretic
nu avem martori Se-apleacă un munte în falnicul zilei
de ieri am venit înapoi să te chem,
e noapte polară fără urşi – nici măcar Fram cu pârgul în ochi, cu lumina sublimă
nu ştiu cum să-mi abţin gândurile, ne cerem duioşi, dorim şi ne vrem.
curg pe lângă plasturi;
nu ştie el Ce viu mi se pare palatul albastru
cum nechează caii din salamul meu când cerul se-apleacă domol peste el,
sentimental tu vii ca un astru plutind peste câmpul
uscat şi dezbrăcat de membrană; durerii din mine, cu mine în ţel.
nici să coasă o bucată de alta,
agonia, Acum se zideşte femeia pe roată
altminteri ne-am fi dat drumul pe cearşaful ei o parte de vis ne primeşte în zbor,
mă-înalţ spre zăpada ce vine din munte
de la geamul ăsta al nostru mă urc, mă doresc şi-n noi mă cobor.
care nu se închide în afecţiune;
mă prefac că neg întunericul Hai vino iubito, ce cald mă-npresoară
oile nu mai vor să sară peste gard – eu nu mai cu fructul de-amiază sorbind primăveri,
am chef să le număr musteşte pământul în reavănul serii,
somnul cu mustăţi de cauciuc e-n galantar, musteşte pământul de azi şi de ieri.
nu-n ochii mei
că pe locul tău din patul meu sunt De ieri
pânze de păianjen
De ieri pământul mi s-a părut mai sfânt
tocmai când te-ai răcit îmbălsămat în sânge şi în legământ
ca să te pot băga în frigider – obsesie şi în copitele cailor de azur
(pe raftul cu ciocolată) pământul mi s-a părut mai pur.
ai dat ”remove all content” în tine
şi acum eşti… mi-e greu s-o spun… De ieri fântânile au început să rodească
”empty”… sub mirişti şi puntea omenească
a început să înconjoare pământul
şi să aştearnă în foc cuvântul.
136
De ieri pădurile m-aşteaptă sub cetate şi din duioasa vreme se naşte în cetate
şi în scorburile credule şi uitate o herghelie sfântă crescută-n anotimp.
şi în minţile păcătuite de destin O, cer de libelule mă-ndeamnă să culeg
din harul cupelor cu vin. un fruct de pe o rază de dor de libertate
aşa precum un sunet de vis de nebunie
De ieri scânteiele acestei credinţi mă-npresură-n cuvinte şi-n vorbele de şoapte.
mi-au vărsat pocalul cu biruinţi
că am iubit sub poarta lumii, horă De ce nu vii acuma, eu sunt puternic, sacru
pământul cu pământul sub auroră. şi mai blajin în sunet, crescând în dorul sfânt
cu fructele iubirii cobor în adormire
De ieri fugit-a mânzul din primăvară cu fructele iubirii mă-ndemn spre legământ.
ca să se ascundă de lume în seară
că avea piciorul drept tăiat cu securea Simona Trandafir
de mânzul cel bătrân de aiurea. Quedlinburg, Germania
De ieri ogorul meu cel albastru Vis atemporal

a fugit nebun într-un astru
şi a luat cu el chipul făpturii mele Vreau timp, a spus copila, privind înspre zenit
îmbălsămat în viitorime şi stele. Cu braţul drept sub cap şi buza lin muşcată,
Gândind că celui ce-mparte nectarul socotit
De ieri pământul iubirii trecute În ore sau în zile, i-a devenit uitată.
a început să spună de toate, vrute şi nevrute
să făcea că el a devenit mai pământ Dar nu ca restul lumii, pe fugă tot mereu
purtat în amurg de legământ. Mânaţi de idealuri ori simple utopii.
Ea nu vrea timp să stea, când totul merge greu,
Toate păsările... Precum doresc adulţii cu temeri de copii.
Toate păsările îmi cuprind mâinile Căci ochii îi sunt mări întinse, liniştite
şi le poartă prin văzduh şi prin ceaţă Ce pot stârni spontan furtuni necruţătoare
şi prin cuvinte nestrigate Şi fac din mari corăbii epave scufundate,
şi prin dimineaţă. Tribut plătit de zei copilei spre uitare.
Toate păsările mi-au străpuns ochii Ea simte altfel timpul, de-aceea vrea să treacă
şi îi aruncă în albastrul pământului În chip precis şi iute, ca zbor de rândunele
şi în setea cea fără întoarcere Până în clipa-n care doi ochi de jar provoacă
şi în nemernicia cuvântului. Reinventarea ludică a ceasurilor grele.
Toate păsările mi-au furat aripile Căci timpul lor cel searbăd,
şi le cuprind acolo departe dar totuşi plin d-emfază
spre fântâni cu apă de izvor limpede Străin îi e copilei cu sufletul curat,
şi mai departe, poate. Care prin aprigi rugi pe Cronos îmbunează
Să-i dea în dar timp sacru ce nu e măsurat.
Toate păsările mi-au dorit legământul
şi l-au ascuns sub piatră şi sub sânge Zâmbeşte larg spre cer, cu-eternă mulţumire
şi sub pasărea taină din mine Şi îşi întoarce chipul spre ochii arămii
şi sub pasărea ce plânge. Ce o cuprind hipnotic şi emană fericire
Stând lângă ea azi, mâine... prin valurile
Toate păsările mi-au ucis zeii vremii...
şi mi-au săpat pământul de sub cuvinte,
toate păsările mi-au secat zborurile Contemplare
şi fuga din jurăminte.
Trec minute, ore, zile, timpul pare-n altă sferă,
Cu fructele iubirii Întunericul s-aşterne peste sufletele goale,
Numai eu stau şi cutreier amintiri din altă eră
Coboară din adâncuri miresme nevăzute Ce îmi creionează ludic câte-un zâmbet lin şi
o luntre lin pluteşte ca o pădure-n timp moale.
137
Altă eră? Ce înseamnă? Care ieri sau care Daniela Trușcă, Orlești, Vâlcea
mâine
Îmi aprinde cel mai vie o privine-n ochii tăi? Carnea de pe antebraț...
Nu mai ştiu nici timp, nici spaţiu, şi nici ceasul
care vine, Sunt un copil,
Doar senzaţii fragmentate şi iluzii şi visări. umbra mâinii mele e un cofetar,
clădește castele-aburinde, culege
Cum îmi injectezi prin vene doar dorinţe şi nectar,
plăceri? pielea din palma-mi coafată
Cum străbaţi într-o secundă zile-ntregi în de crestături buclate
mintea mea? își mângâie sora săracă, o
Îmi iei clipa şi-o supui la zeci de iubire fără moarte,
metamorfozări, carnea de pe antebrațul mușcat
Timpu-n sine-l recreezi făr-a şti şi făr-a vrea. de fiara-destin
imploră scăpare din arsurile
Poate de ieri, poate de mâine, poate chiar de o hazardului clandestin,
decadă, Iar oasele degetelor rămase neatinse
Raţiunea mi-i genune, iar de-ncerc să-i caut de vre-un cuvânt “senil”
fine Îmi amintește subtil că încă sunt
Coborând pe firul epic ce din gânduri se Copil…
înnoadă, Am dinții de lapte,
„Unde?”, „când?” sunt desuete, ajungându-se dar am cunoscut hotare și-o lume
la tine. pompoasă,
În labirintul pueril, eu nu știu
Reîntâlnire unde e “acasă”,
ochii-mi spânzurați au văzut cum o lovea pe
Cam câte emoţii poţi să cuprinzi într-un oftat? ea…
Cam cât se simte un „mi-e dor”? pe scumpa mea…
Atât de puternic încât ar comprima, buzele de sânge pur s-au unit cu
cu viteza unui zâmbet sau al unui clipit, Andromeda-n calea sa,
mii de kilometri. nasul de copil i-a simțit pe cei
Şi i-ar turti până ar deveni satirizați ACUM de soartă –
mai subţiri decât firele de praf pe cei care, atunci, m-au lovit
de pe mâinile noastre atunci din infinit… cu piatră,
când se vor atinge din nou. iar gândul condensat în bule
În ziua în care, iubitule, de aer, necoapte
vom avea 3000 de kilometri în palmă. mi-au amintit că…
Am dinții de lapte…
Decembrie urban
Sunt minoră,
Azi am simţit cel mai cald vânt rece. în buletin, nu am drepturi, dar nu neg
Trece prin cana mea cu ceai de iarnă faptul ca „le”-am rezolvat lor problemele
şi aburi de portocale, de când am învățat să merg,
apoi se avântă aprig printre blocurile abătute am plâns în perna îmbătrânită de
de timp vremuri șerpuitoare,
şi pline de poveşti anoste părinții n-au știut de acolo,
dispuse pe verticală, în colivii cubice. cât m-a durut de tare,
Şi se răceşte. Invidia m-a înjunghiat,
Dar chiar şi aşa, lipsa de bani m-a obligat
îşi cântă singurătatea într-o simfonie mută să zâmbesc, să fiu demnă și
care cuprinde însă distanţa dintre să lupt fără-ncetare
fiecare eu şi tu. pentru a lăsa pe acest pământ
o urmă cât mai mare,
Iar acum când lacrima îmi e
inodoră
138
am observat că vârsta e o cifră Nu închide ochii, lumea e pe scenă,
căci eu …eram demult “Monștrii” sunt departe
majoră… țelu-i o sirenă!
Sevraj Am ajuns acasă,
nu mai trebuie să mă prefac din nou
„Pot mai mult!” că sunt împlinită,
mi-am spus mereu, iar dinții mei eu sunt ca o bombă,
au gustat țărână și i-au învins o actriță fără B.A.C.,
pe ei, o elevă nălucită,
De jos, dar, te rog…
am urcat pe prima treaptă să te întorci la noi, mamă,
în liceu, să rupi acest peisaj,
am pășit pe scenă când am să mă simt și eu copil
auzit numele meu, să nu intri…
zâmbeam, în sevraj!
dinții străluceau ca niciodată,
dar nimeni nu a văzut Hazardul răgușit
zațul de cafea din ochii mei,
și lacrima pietrificată… Plomba
cade răgușită din gura săracului,
Mama, în aceeași zi căci aur nu are, argint nici măcar
zăcea pe altă scenă, iar dinții îl dor, și ripostează
venea în țară de la “ei” în zadar…
dar fără sânge-n venă, Părul,
Ea plângea, cade din capul săracului,
Eu trebuia să râd… căci pastile nu are, bani nici măcar
Ea pierdea, iar pielea îi arde sub cozoroc
Eu câștigam… ce cântec surd! știind că n-a avut noroc...
“Acolo” mi-au distrus-o,
am găsit-o într-un spital, Unghia
stând 45 de kg. pe-un prag, cade de pe degetul săracului
pe alba ușă, căci ojă nu are, tratamente nici măcar,
Tăria ei de altădată a devenit iar carnea îl strânge fără milă
cenușă… ajungând delicatesă la cantină.
Doar ochii ei vinovați de diamant sculptat
Mă privesc umili căci Bogatul,
nu m-au ascultat: cade și ajunge în fântâna-ndoliată
Din viață și-a făcut colaj căci n-a avut bunătate, suflet nici măcar,
În acel autocar intrase... iar acum este împuns de cel de ieri cu acul
În SEVRAJ... uitându-i-se numele, strigându-l azi
„SĂRACUL”!
Dar eu? Mamă!
Ce vină am? Acum îți spun… dislike
Nu am puterea lui Iov, sunt un copil,
Am luat premiul I ,mamă, dar Oare, mai pot învia din propria cenușă?
sunt fragil... Ce și cât te-ar costa dacă mi-ai întinde
Într-un tablou crestat de invidie, încă odată mâna?
pășesc cu demnitate, Doar eu știu cât tremur în fața
De ce mă îngenunchezi? Mă cuvintelor tale plămădite din nisip,
înjunghii pe la spate? ignorând prezentul sunt totuși
Cu toate acestea, tu ești cea rănită, prototip,
cobor de pe scenă…
ce zi însorită! Facebook-ul m-a transformat în robot
Sunt fericită, mamă… Sfidător de trupuri fără sentiment
sunt iubită! Lacrimile mi-au ctitorit sufletul pe-un clopot
139
Realitatea devenind ciment. se zbat himerele cuvintelor topite
până în miezul înțelesului,
Puritatea din ochii tăi colorați în cărbuni șoaptele sărută buzele umbrelor
ce mă sorbeau nevinovați în ca refractarea dintre două respirații
mijlocul bisericii, ce-ți escaladează simțurile –
Mâna ta ce nu îndrăznea să mă atingă e acel moment de climax absolut
la umbra vechiului salcâm, când apusul surâde electric prin doi ochi
sub același cer, pe același drum, ce pier odată cu ultima rază de soare,
Acum mi-au ciobit orizontul ca pe un lime, acel moment când norii îți cad la picioare
și nu oricum, tastând nepăsător și te dezmiardă seninul soarelui
litere online… rezultat din mâinilor noastre
făcute pumn.
Eu mi-am cerut iertare deși atâta timp, s-a
scurs Joint
Tu, suflet de gheață, zicea „Nu m-ai crezut!”
Și totuși… cu ce ești mai presus? Paşii se scorojesc în timp
Căci te-ai schimbat în demon alb, de ca timbrele ce-şi caută destinaţia -
nerecunoscut… un amalgam de stări roiesc dinspre retină
Când stăteai în fața mea, palmele îți transpirau ca fluturii născuţi din transa cronicii de ieri,
Nu exista „Internet” pe acea câmpie vie mi-am tăiat sufletul în bucăţi
unde ne ascundeam de cei din colivie… să-l pun la uscat fibră cu fibră,
Acum, cu smartphone-ul în mână mă sfidezi, fotosinteza e ca o înlănţuire de incantaţii
m-ai decapitat care-mi adorm repugnanţa.
Spunând că ai ajuns mare; dar eu întreb La ieşirea din transă, întind mâna
„De unde ai plecat?!” şi strâng în pumn fibrele
Îți spun tot eu că te-ai pietrificat, ca pe nişte bilete de papagal
Superiorul de altă dată a devenit-scânteie aranjate în ordinea haotică a sorţii -
Tehnologia ți-a minimalizat, deși, teoretic, în mâna destinului arde jointul spiritual
acum ești bărbat ca un stigmat al zilei de ieri.
Dar îți spun că pentru tine am rătăcit în versuri
libere și trei catrene. Drum spre desăvârșire
Sunt confuză, îngrădită de nefiresc Dezgropat din încrucişarea de vise

Într-un mediu steril, opac… irisul îşi stoarce ultimele clipe
Atunci, în fața altarului îmi spuneai „te de redări perplexe
iubesc” ca lentila unui aparat
Dar acum mă vei înțelege doar dacă-ți dau de înaltă rezoluţie.
„#dislike” Ecoul e ceaiul negru de Ceylon
care face infuzie peste
tot decorul cu abajur
Valentin Tufan în care se adăpostesc
Sheffield, Anglia reperări letargice.
Apus electric Umbra mişcătoare

adună surplusul de solzi
Se zbate un abur molatic pierduţi în urma sintezei
peste soborul de patimi cuibărite în apus, pixelilor coşcoviţi de soare -
o searbădă reîntoarcere în trecut omul asimilează
îți lasă gura pungă – peregrinările umbrelor
îți activează simțurile un dor electric şi îşi potriveşte masca
pe care îl asimilezi unui zombi ce caută reanimarea
ca pe o doină ce-ți răsună din miezul făşiilor de carne pierdute
sufletului. în urma schimbului rezultat
Pe lângă stâlpii de telegraf prin sinteză.
140
Omul e personajul I-a înnobilat şi îngemănat
ce luptă să se descalţe de umbre, I-a predestinat pentru a fi părinţi
un pelerin ce se-ndreaptă I-a creat perfecţi.
spre desăvârşire Vrând a fi poeţi ei devin profeţi.
ca o călătorie plină de pilde
dar şi de remuşcări. Bobul de grâu
Prin sala oglinzilor se pierd etape Şi mă priveşte

care muşamalizează faţa destinului Şi mă uimeşte
şi îi canalizează drumul spre necunoscutul În bobul de grâu nenuntit,
pavat în lumini şi umbre. Din mănunchiul de spice cosit
În răsărit
Din centrul lumii De secera lunii
La facerea lumii
Atunci când alerg, ritmul paşilor e o Chipul Domnului Isus Hristos
developare continuă Frumos dăltuit.
care nu pune stop, alergarea e ceva
mult mai complex, Dimineaţa
porneşte pe toate axele,
ca un sentiment de cădere, Puteam să fiu pasărea din lutul încă nemodelat
atunci când îţi vin în minte lucrurile Pâine neplămădită răscoaptă pe vatră
pe care nu le-ai făcut Pusă la întâmplare pe masa rotundă din tindă.
şi trebuie să le faci. Puteam să fiu floarea de cireş
Aleea are înfiripată, viziunea primilor paşi, pe ramul ce-ţi bate în geam
atunci când soarele Romul din votca fierbinte
răsărea în toate formele ce-ţi gâdilă gâtul în van.
şi îmi cădea la picioare ca un joc de cuvinte, Sunt doar o scânteie ce se ridică la cer
aici am plantat, în zilele de vară, Din focul ce încălzeşte ceaunul cu zer
un ciot uitat din axa lumii – Aş fi vrut să fiu architect în El Jabor
l-am udat cu însufleţire şi cu veşnicia satului. Să fiu jepii mari pe cărarea ce duce la cruce
Am încrustat în fibra lui Aş fi vrut să fiu aripa de nor
ţesuturile sufletului de copil, Să zbor la polul nord să înclin axa pământului
privirea bunicului şi înţelepciunea – Să pot pune piedică timpului
în fiecare an Să se poticnească, să se oprească.
crestez tulpina Să întinerim, să sporovăim
şi beau cu aceeaşi ardoare Poveşti de început ascunse tacit
viziunea lumii prin suflet de copil. Sub capacul de nuc de la lada de zestre a
bunicii.
Puteam să fiu toate acestea
Constanța Velcea, Giurgiu Şi încă o mie de lucruri
Dar tu ai ales: ai plecat, ai ferecat uşa
Adam trecutului,
Cu un gest calculat
În singurătatea celestă Un cifru codat.
Dumnezeu i-a îngăduit lui Adam fericirea. Şi universul meu lipsit de striuri,
Pe a douăsprezecea coastă flotantă Deschide o gaură neagră în noapte
Într-o joi a pus altoi Care mă paşte, mă prinde, m-apasă, mă soarbe.
Dintr-un alt soi. Sunt un spectator în angoasa clipei recente
A modelat În care nu mă mai regasesc
A retuşat În care nu mă mai întregesc,
A cizelat În care mă pierd, mă risipesc
A rezultat, Ea, Eva Ca un parfum de floare rară, în vântul de
O binecuvântare, o eternă căutare primăvară.
O povară, o provocare
O picanterie, artă și cochetărie.
141
Trecere sub cupola secerișului mania
înaintează cu fruntea sus;
Mi-am îngăduit să -mi rostesc rugăciunea, va dispărea odată cu glasul cocoșilor de munte
La ceas de taină să-mi ridic privirea din peșterile schițate în fugă
Spre zborul tău pescăruş solitar pe inimă.
Pata de dor între mare şi cer drag călător. Ninge a noi.
Zbor de pescărus rebel,
Fantă de lumină în eter În mirosul de cetină
Ce lasă dorinţei deschisă cărarea.
Nervi încordaţi deşteptînd chemarea, Ai amestecat rugina cu aurul,
Între răsărit şi apus de aici toate intersecțiile memoriilor nescrise,
Deopotrivă m-am dus, drumul spre soare e pletos,
Melanie, să-ţi cânt şi să te încânt, uriașul cu maniere sălbatice are palmele verzi,
Să te invit pe un drum prelungit vântul duce în exil oceane fardate,
Între penumbră şi vis unu-doi-trei,
Fără blugi, fără nevoi, fără cârje mereu îmi ies în plus,
Doar noi doi, aproape goi teama implică răsfăț dublu,
Fără patimi, alergând prin ploi ce să zic,
Şi mână-n mână, încă un ceas încă mai dorm în mirosul de cetină.
Să umplem timpul ce ne-a mai rămas.
Să-mplinim menirea Oare toți lupii cu blana peticită au drum pe
Sfidând nemurirea aici?
Cinstind răstignirea. Siberia e în sens opus,
se zvonește că-s ierburi otrăvite și acolo,
negru-intens e rege,
Gina Zaharia, Buzău mai sunt și zăvoare la nord…
Ninge a noi Dar să-mi văd de treburile mele:

dau jos din copaci toate păpușile stricate
Vameșul păgânilor cânta din lira peștilor, și invit întunericul la dans.
în fața lui se înșiraseră stejari de război, Necunoscutul de pe munte strigă un nume.
unii sfâșiau aerul, alții aveau dălți pentru Iată, continente muzicale se suprapun, își
veșnicie, împrumută apele și rozele,
singurul drumeț care nu s-a oprit a fost dau autografe
încătușat de lumină. unul cu mâna celuilalt.
Era duminică. În depărtări, se laudă salcâmii cu părul
iubitei.
Ogoarele au învățat iernile să treiere, N-ai întâlnit tandrețe care să miște
orice movilă decupată din istoria noastră portretele pictorilor de acum o mie de ani!
putea fi baricadă pe sufletul meu,
dar am urcat pasajul cel mai sărat Am hotărât:
și m-am trezit într-un duo celebru: eu voi trăda o fantomă de lut,
eu țineam la piept un adagio șchiop, tu te vei îmbolnăvi într-o închisoare de îngeri,
tu – un vultur auriu. sanatoriul e recent renovat, are bocanci noi și o
Se făcuse liniște. rugăciune în palme;
nu mai putem să ne furișăm pe acoperiș,
Te-am aflat ciocnind cupe de vin cu zorii, epiderma lui ne e cântec
așa am știut câte grade are partitura vitejilor până la nebunia supremă.
neutri, grăbiți
să-și amintească despre gloria în care Duminică orfană
armurile opresc flăcările în tunelul raiului.
La gura sobei venise tot cerul. Mă rugam să vină iar dimineața,
în fiecare umbră te vedeam pe tine, orfan
Întunericul și-a dezbrăcat frâiele în cruce, nenăscut,
ador izbânda pietrelor pe lacul vulcanic,
142
aveai în mână o creangă și dirijai oastea spre în el se vor juca ninsori de vară
fortăreață; tragerea la sorți va avea loc spre ieșire
parcă era duminică, scrumul pânzelor personificate
ori poate simțeam liniștea din zgura e tot acolo în stânga ta
pământului. am promis că voi respecta canoanele
hașurate de timp
Mi-am ridicat gulerul, colecția mea de ferestre nu poate fi prădată
repetam întruna e vară, e vară, e vară, nici umărul tău nu rezistă efectului de rană
W. era rănit, zăpada îi dăruise un chip nou, din când în când un fenomen ludic
îl priveam dintr-o schijă, un râu se răsfăța își face loc printr-un arc
în sângele nostru,
câte flori de cireș cu mugurii iernii în noi, II
mi-e ranița grea, sigur în ea ești tu, în catalogul ăsta e rost de pâine
atunci de unde atâta putere? alpiniștii fotografiază cerul la faldul excentric
din manuscrisele cu praf dulce răsar poduri
Peste ani trecea o caravană cu ace, dansul prolific s-a ales cu un diagnostic neutru
norocul meu că m-am trezit cu o casă mai un bob de neghină plagiază arii celebre
departe, câteva zerouri dau fuga la râu
împărțeam fire păianjenilor din dreptul să se înece
soarelui, am aflat că vinzi anestezice prin orașe-fantomă
au înflorit trandafirii, nu era trecător să nu sublinieze pacea
te-am găsit, pe care o zideai
ești în albinele tăcute din livezi, îți trebuie tone de alb pentru asta
de când le pregătesc un atlas pe brațul istoriei! tu ai intrare la tot felul de petreceri
*** eu așez litere într-un jilț
Te-ai întors, da, te-ai întors, din defileul ancorat pe cer
dar ai glasul ceva mai sărat, mai sunt trei ceasuri și noaptea își va etala
(cred că-s iubirile altui soldat!) sunetele
prin preria aducerilor-aminte
dark minutul acela e fantastic
I îi simt sângele pe eșafodul viitorului
astăzi vei fi vestala cu sânge răsăritean sentința alb-negru va deveni un nod gordian
mi-ai zis ai grijă
iuda împarte ofrandele III
are o privighetoare pe umăr
și nu stăpânește perfect ostașilor nu va mai dau niciun rang
discursul despre echilibristica săgeților frontul vostru e în depresie
apoi mai are o cutumă halucinațiile curg șuvoaie
respiră șaizeci la sută iasomie și trece dealurile poate descântecul meu vă va lumina mințile
de mână cu norii dar l-am uitat într-o raniță de seară
bravooooo
acum că ți-am spus toate acestea tu ăla din urmă șchiopătezi a furtună
mă duc să verific de ce șerpuiesc ultimele te cunosc
noastre gânduri nici ție nu ți-e bine greiere actoricesc
printre peroane mai lasă din note pe culmi
le fixasem undeva la mijlocul bulevardului
dintre sonetele speciale și cer primul nostru popas va fi mai spre seară
credeți că mă pot odihni știind
unde să las primul pocal și de ce ochii mei că luna s-a spart în ochii voștri?
aruncă diezi ajutați-mă să schimb harta
în coasta de-acum secetoasă nu vă mai holbați de parcă aș vorbi
voi închina trecerea prin foc fără să clipesc ca un rege fanatic
pot face zâmbetul candelabru deasupra golgotelor
nu uitați buchetul acela de viori
143
ați triumfat cu ele fără flotă
mulțimea de curioși nu încăpea fără oameni
în câmpul vostru cu tranșee de dragoste petrol îmbuibat
de toate deversările
ah nu sunt nebună dialogul s-a sinucis şi amărăciunile lumii
perfuziile cu faguri sunt pe sfârșite aici cândva era un debarcader
astăzi veți primi botezul cascadelor lacul şi tu mă strângeai aproape de cuvinte
salvați-vă crezul o poezie şi încă una
voi învăța statuile să vă respecte o scenă de nebuni şi
pentru lupta cu sine nebuníi toate pornirile inimii
sunteți liberi fixau cele patru colţuri ale lumii
organizați reprezentații pentru femei de epocă geografia fericirii
rochia de leopard e la modă cu munţi şi păduri
şi acel zâmbet cu care mă prindeai
Ottilia Ardeleanu, Năvodari floare la pălărie
poet de vineri 26 cineva a uitat culorile pe sârmă
să ne spunem cuvintele acelea cum se amestecă tricolorul în privirea mea

care ciugulesc din noi cameleonic în aerul rece de mare
să le scriem pe ziduri prin care nu vezi decât
pe copaci cu o culoare aprinsă acoperişul sub care lumea iese la existenţă
greu de şters de furtuni ca la tribună
să rămână icoane de care spiciul ei aproape că nu doare
să-şi şteargă buzele credincioşii în dragoste pentru că sub el e moartea
să le ascultăm cum sună cea adevărată fermă şi caustică
în carnea noastră instaurată n-o mai distingi dintre
vitejeşte pe oase atâtea culori cu nume sofisticate
luptătorii dinlăuntru să ţină piept la care unii rămân cu gura strâmbă
neîncrederii şi abolirii dreptului la fericire cum se amestecă aerul tricolor
să ne topim în ape în păsări în cer cu golul din stomac
şi în zilele ce urmează roşul unei inimi stătute de iubire
traiectoria magnetic cu paloarea din obraji şi
a săruturilor neameliorate de vreun cerneala de pe degete care nu mai au stare
tratament dus pe picioare să-şi taie ceva dreptate din atâtea visuri poetice
timpul în care ne îndulcim cum se amestecă norii tricolori
hexagoanele din trupurile noastre cu păsările browniene
laborios albinărite senzaţii de iarnă spălăcită
să ne îndreptăm spre clipa numai turnuri şi mansarde
în care vom face acel în ce ramuri să-şi rodeze zborul
ceva de la sine înţeles să ne strigăm cuvântul unde să se mai joace
care face cât toate cuvintele o voce să întrebe oraşul s-a uscat ca un peşte pe ţărm
ce faceţi voi acolo sus în spectrul de lumină
ultimul apel
bilanț
toamnă sufletul meu e plecat la datorie
facturez ultimele zile pentru un zâmbet de familie
le pun preţ şi tva am lăsat tinereţea în hainele de mătase
le bag la impozit parcă duc un trup greu în raniţă
pentru toate tristeţile mele cât vezi cu luneta
pentru toate zilele ploioase sunt celelalte lucruri în rătăcire
furtunile şi ceasurile înecate şi toate picăturile rostogolesc pe fruntea mea
în oceanul acesta nenumărate roţi care transportă
sufletul meu muniţie de gânduri
fără faună şi floră
144
toamnă am sufletul ca o cască împuşcată când nu vrei să te trezeşti?
plină cu pământ din care iese colţul unui fir vezi strigătul disperat al unghiilor
scăpat cu viaţă care nu vor să se despartă de familiile lor,
al cleiului care face dragoste cu auzul tău?
cum sângele-ți ţâşneşte dement prin vene,
Teodor Băsică, București când simţi că poţi să zbori?
când pielea te înţeapă pe lângă umeri,
nesimţit acolo de unde ţi-au smuls aripile?
nu. sunt ne-simţit.
simţi frecvenţele joase,
care-ţi mângâie călcâiele? carne de Porc
şi le împing înainte, înapoi, înainte şi-napoi;
auzi armonicele superbe ale unei voci Ne trebuie un sistem emoţional
pe care o recunoşti dintr-un miliard bine pus la punct,
care-ţi fac călcâiele să-ţi tremure? cu repere clare, cu fişiere şi dosare colorate,
simţi particulele care sunt presate pe pielea ta Pedepse pentru anarhie, subpuncte,
aspră când o atinge una mai fină? sub dosare, sub.
percepi vibraţiile transmise de cei care te ne trebuie o soluţie, un walkthrough,
iubesc? nişte coduri pentru bani,
dar de cei care te urăsc? Să salvăm în fiecare dimineaţă când ne trezim,
să bifăm fiecare obiectiv, repetat la nesfârşit,
vezi luminiţele electrizante de pe pupilă, al aceleiaşi zi.
atunci când primeşti
cea mai bună veste? dar cea mai proastă? ne trebuie maşini care să se conducă singure
ai văzut apogeul biologic când te-ai născut? (care să ne conducă singure)
dar când ai murit? aparate care să gândească singure
simţi praful pe care-l aduni, atunci când respiri (prea comozi s-o mai facem)
parfumul celui mai frumos zâmbet? Pastile pentru fericire, dicţionare
crezi în îngerii de pe umeri? pentru exprimare, avantaje pentru dragoste,
care se bucură cu tine, sunt trişti cu tine. adaptoare pentru…adaptare.
care se nasc şi mor cu tine?...
dansul pupilelor gustative Avem nevoie de casete de muzică franţuzească
când ating cea mai fină ciocolată, pentru melancolie, cât de oribil!
sau cea mai fină piele? de patch-uri cu organizare nemţească,
zâmbetul celor 4 ochi care se regăsesc de update-uri cu tupeu românesc.
după o viaţă? De pastile pentru proteine, de praf pentru apă
ai învăţat despre războaiele pe care le duc Să ne teleportăm pentru a economisi secunde –
neuronii atunci când te simţi cel mai prost? să avem destul timp să nu facem nimic;
ştii fibrilaţiile inimii, Teorii, să avem scuze
atunci când Doctorul te cheamă? că nu putem să le practicăm,
satisfacţia completă De pământ şi petrol, să putem porni războaie.
când copilul, poemul, concertul, visul tău
iese cum vroiai? de minţi sclipitoare,
dar când nu? să poată rezolva încălzirea globală,
cum dinţii se ţin de mână, se îmbrăţişează, Și de cele întunecate,
când te doare cel mai tare, când ajungi la s-o poată duce către finalitate,
limite? Avem nevoie de o agendă electronică,
să ştim cam pe la ce oră vine
auzi natura când are grijă de tine? şi te Mântuitorul împreună cu apocalipsa.
recunoaşte ca stăpân? de tutoriale care să ne arate cum,
când vin potopurile şi uraganele, să-ţi puţin înainte de sfârşit,
demonstreze că eşti nimic? ne putem purifica sufletele;
cum degetele de la picior îţi intră în pământ
când nu vrei să pleci? N-avem, însă, nevoie de peşti
sau corpul care-ţi prinde rădăcini care să trăiască în apa noastră,
145
de copaci care să stea în locul zidurilor, să recunoşti urmele de picioare
de animale pe care nu le putem mânca, de pe visele sfărâmate;
de curcubee care să se lovească de zgârie-nori, orele întunecate din deja-vú-urile tale,
de păsări care ne strică motoarele de avion, ţipetele disonante, atonale, aritmice
n-avem nevoie de urşi care ne răscolesc pe care urechile afone uitau să ţi le
prin gunoaie şi câini care ne mănâncă resturile, povestească.
n-avem nevoie nici de oameni Vezi cum arată viața, când sufletul ţi-e prea
care pot lucra doar 8 ore pe zi, doar 9 luni pe bătrân să mai vibreze?
an,
N-avem nevoie de biserici care ne spun Recunoşti praful de pe buzele
că putem ierta, că putem fi iertați… care au refuzat să te mai asculte?
Avem, însă, nevoie de mall-uri, de sezoane Auzi, în gând, toate cuvintele care se urăsc?
estivale, de cluburi scumpe, de 8 ore pe zi care te urăsc?
de facebook, 9 luni pe an de cumpărături; Bătăile inimii second-hand
de 6 filme piratate pe săptămână, de cât mai care nu mai suportă medicamente,
multe calorii din carne de porc la fiecare masă. injecţii şi promisiuni?
capul obosit, care şi-a purtat coroana
degeaba imperiului de păcate, muze şi cavaleri amatori.
Ţi se pare că te ascultă când vorbeşti Să recunoşti amprentele degetelor

despre începutul iernii, cel virgin? care te-au arătat deopotrivă sfânt,
şi cum, odată cu trecerea timpului, deopotrivă vinovat
viața se transformă-n nămolul Simţi pielea care se crapă
de la sfârşitul iernii - ajunsă curvă? sub presiunea grăsimii,
Când gesticulezi atât de frumos, cand realizezi că mai mănânci
ţi-ai scos din dulap şi din frigider cele mai doar fiinţe moarte?
frumoase cuvinte, când tu vorbeşti cu pereţii, observi oare timpul cum trece degeaba?
cu geamurile şi cu uşile? pietrele, apa, frunzele, fără altul
Ţi se pare că ne vindeci, când ne pui pe masă nu sunt la fel...
seringile cu cianură, cu otravă, cu cola zero? fără nici blasfemiile n-au limite,
şi cum talentele tale de biolog, de chimist, nimic nu e la fel de bun;
de alchimist, ne oferă speranţă Ai rămas singur, orb, surd, trist şi nebun.
Când singurii copii ai talentelor tale degeaba.
sunt bombele atomice, că din toate blestemele aruncate asupra
armele chimice şi cola zero? noastră,
când operezi aşa frumos, cu cele mai bune singurătatea e cel mai crud.
unelte, aproape că ne salvezi –
păcat că tu o faci doar pe cadavre. Despre desăvârșire
degeaba luminezi calea cu o lumânare, Când îți rupi sufletul în milioane de bucăți
chiar şi-un far, căci toţi care te urmăm și pui câte puțin în fiecare sorți,
suntem orbi. ție ce-ți rămâne? un suflet peticit?
şi degeaba răcneşti eroic mesajul dinaintea nu, nu... acela-i sufletul împlinit!
războiului, că noi toţi suntem surzi şi sclavi.
De ce ne întrebi cine vrea să fie salvat când
nimeni nu-ţi înţelege limba? Anda Chiș, Alba-Iulia
când niciunul dintre noi nu ştie să vorbească?
De ce te iroseşti degeaba? Ucigaș de cuvinte
încetează să-ncerci să încălzești inimile
împietrite, mințile învechite, Strada e plină de intenții ascunse
ale celor pe care nimeni nu-i mai poate salva. după fiecare impresie
De ce? stă la pândă un cuțit
Pentru că ei înșiși își spun salvatori... gata să se împlânte
până în mijlocul cuvântului
Blestem să-i scoată măruntaiele de sensuri
146
și să le întindă pe trotuar şi-mi intrau în ochi
strada e plină de cuvinte făcându-i să-ţi transpire parfumul
măcelărite încă de la răsărit strângeam atunci pleoapele
rușinate că înghit zilnic imaginându-mi că acolo eşti tu,
tentațiile unui ucigaș de cuvinte . strivit în trăirile mele josnice
şi privirile neîmblânzite
Visez
de care îmi decojisem ochii
Visez că tund prea des trandafirii ca nu cumva să te mâhnească
și plimb insomnii
dintr-o cameră în alta nu mai aveam cer
te învălui academic în cuvinte sau limbă,
de teamă să nu cadă vinovăția îmi uitasem numele de fată
în linii vărgate întorcându-ţi cuvintele pe toate părţile.
nu te mira
calul troian ne paște veranda Onirism
să-i dăm în loc de sare
verzi-uscate nici somnul nu-mi poate uita
tolănit între impresii închisoarea asta de carne şi artere ruginite
să cabreze nebunia. în linişte
chiar şi când aţipesc, mi-e teamă
Negare mi-e teamă să nu mă înţep în alt cuvânt de-al
tău
Orice negare vine uitat nerostit printre cearceafuri
după o mare secetă în oase întocmai ca o amintire
după o ruptură care desparte ca o tăietură în carne vie
concretul de absent din care sângerează în fiecare dimineaţă
mai am încă degete
să mi le pun peste pleoape dorul
Secerătorul de falange rămas doar un clişeu bolnav de tine.
își adună spiridușii
să numere bătăile inimii descos somnul pe la colţuri
între două coloane de fum. şi mă-ntorc pe partea stângă
să-mi visez
Floarea cum îți adorm capul
în adâncitura claviculelor mele.
Floarea nu are spini
are cuțite care ne taie Doctrine
buricul degetelor
nu mai putem ține în palme ziua de mâine nu e elitistă
lacrimile îngerilor nu ne alege nu ne sare
se amestecă saltul în neant cu prăbușirea pe niciunul dintre cei rămaşi
la tocirea cuțitelor în mărăcinişul ăsta numit
vom auzi picăturile viaţă
și ne vom lepăda de flori
la cântatul cocoșilor. doar te trezeşti din ea
ca din cel mai frumos vis
Dana Brașoavă, Târgu Jiu cu persoana
pentru care ţi-ai dona
Lipsă o parte din bătăile
inimii
îţi simţeam ultimele cuvinte
în cerul gurii şi te apucă dorul
de tot ce ai uitat să trăieşti
cum se înmulţeau căutând o scăpare
147
te zbaţi iar şi spinii Îţi voi iubi
îţi pătrund brutal în carnea de pe secunde
tot Îţi voi iubi în taină revederea
mai şi slova ta, ce o rostesc întruna,
adânc mantaua nopţii, visul mângâierea,
mă ocrotesc în vise, le simţi mâna ?
Legalizări
Ne vom iubi în depărtări, de sus,
m-am convins pe înălţimi afunde, în aminte,
că singurul mod de a mă goli de tine nu ştiu exact, iubito, ţi-am mai spus,
e să îmi oblig cuvintele să postească căci te iubesc, de-acum, fără cuvinte.
aşa că am dat lege în mine Ai pus iubito, pietre la hotar,

să se uite mişcările exacte cu care îţi puneai cuvântul l-ai lăsat tăceri pe cale,
ceasul te răspândeşti lumini de felinar,
la mână în ochii mei şi crucea palmei tale.
şi mi-am interzis Ne vom iubi, pe marginea de culmi,

să mai râvnesc la ascuţimea privirilor tale arzând în noi şi vreascuri şi ciulini,
sau să-ţi mai sorb vinul acru de pe piscul în para ăstor arderi, ardem lumi,
buzei de jos să fim curaţi ... tulpini şi rădăcini.
aproape că îmi uitasem lupii costelivi Rătăcire

din abdomen
ce urlă de o foame carnală M-am rătăcit pe urmele mele,
tot ce mai am acum ...
de cuvinte pline cu tine este tăcerea mea,
care să mă facă iar să legalizez pe care o scriu, să mă salvez
păcatul în mine.
Poate că încă nu ştii,
Aurel Chiorean, Turda dar eu te-am nemurit în rânduri,
spre necuprinsuri, provocări,
Nu mă distruge... în scrisorile mele, în târziul meu
Nu mă distruge vidul, nici depărtări-imperii, şi în mine.
nici trestii care prind să se resfire-n ţărmuri, Tot ce mai am, e iarna mea,
căci frunza care cade, în dorul tău puzderii, tăcere,
tu o cuprinzi lumină şi o înfloreşti în muguri. genunchii zgribuliți şi ruga mea,
în care mai cred şi mai visez,
Când cade frunza mea, mai moare un cuvânt, că Tu eşti Cea care,
dar tot aşa se întâmplă eu cânt pe-aceleaşi că Tu vei veni,
coarde, că nu ai plecat vreodată,
iubirea ta sublimă, dă inimii avânt, albul meu.
eu împărat-nebunul, bat mările cu joarde.
Popasul meu nu există,
Tu poţi să fii lumină, eu un adânc coleric, eu sunt un drum,
pot să vorbesc o zi, să nu te întreb nimic, o iarnă care,
tu luminezi un drum când sunt în întuneric, îţi urcă frunzele în nori,
iar dacă-s jos zâmbeşti şi pot să mă ridic. în trupul uitat,
să îţi aminteşti de mine.
Nu mă distruge vidul şi nici o depărtare, Văd încă lumina ta aprinsă,
de care parte luntrea să trec cândva m- în vămi, neştiute .
aşteaptă,
eu sunt păcatul toamnei, o ploaie peste mare,
iubire veşnicie, către o lume dreaptă.
148
Tributul studiu pe nud
Plătim, uneori, o neştiută vamă, așteptai să termin

adăpostind jumătăţi de cuvinte, ce aveam de spus nu putea fi redat prin cuvinte
sub vântul nerăbdării, ești cea mai frumoasă femeie
ca un mers al apei pe care am întâlnit-o
în tăcere. dacă îți relaxezi corzile sunetul
va aplica imediat pentru extinderea spațiului
Plătim ploaia de îngeri care se iscă, îmi place să pun nume lucrurilor
bulgării de rouă, ce se întâmplă bun în viața mea vine din cărți
care ne acoperă de-a-ntregul, umplu un vas cu lumina zilei și trăiesc fericit
suferinţa. n-am nevoie de pâine
Plătim până şi cărarea spinilor, zăpada acoperă strada vizibilă din casă
în rugă, privirea ta mă obsedează
lumina care ne recunoaşte, până la sfârșitul filmului
ca să fim ... ne batem cu perne ca după țânțari
şi atât. frec locul mușcat
Dar ... nu am plătit niciodată, mă simt perfect pentru mersul pe jos
restul de vis, nevisat.
la cumpărături nu-mi pot lua privirea
dintre sânii tăi
Ionuț Cosmin, București îmi umplu coșul invidiat de ceilalți adulți
considerați responsabili
iar eu dacă va trebui să rămân pentru aglomerația la case
fără tine voi rămâne vânzătoarea ne crede persoane publice
dacă nu-mi ajung finanțele
I love this song te voi săruta până când
patronii vor suplimenta
și peste noi au venit timpurile numărul premiilor de fidelitate
ca o secetă consecutivă clienților care achită cu cardul voi scoate
nici arat nici semănat de la ultima ploaie limba
păsările se culcă târziu ca o maimuțică într-o stare devenită virală
am înțeles din ce cult face parte iubirea pe facebook iubirea noastră va fi dată exemplu
aș fi vrut să fie ca tine
prima care îmi va spune pe nume să-mi tot drumul spre casă cât va ține furtuna
rămână vom auzi trecătorii rugându-se
dragostea ei trecută prin vămile rațiunii fiecare dumnezeului său
ce-ar putea aduce greșit din atâtea dorințe
măcar pentru câteva amintiri voi păstra târgul de vechituri
experiența
unei dimineți pasărea știa un cântec
în lucrurile tale intime spre încăperea de- despre frumuseţea câmpiei
alături până să ajungă în dreptul ferestrei
îți acoperi trupul cu o frunză tăiată din ziar continua să-și miște aripile
aflu că mai este puțin până la dispariția vieții negre de fumul prin care se luase la întrecere
cu sufletele întoarse
în apărarea mea voi citi un poem de cel ce putea face stelele destinația
chiar dacă nu-mi aparține vreau această femeie oamenilor
ca un cântec despre cât de fragil sunt
când iubesc mai mult decât îmi este permis a venit cineva din înalta societate să cumpere
cineva tot va trebui să plătească timp
iar eu cel mai bun pentru moarte posibil
dacă va trebui să rămân fără tine voi rămâne plin de virtuți dacă ar fi putut să nu-i pară rău
de cât își dorea lumea
149
îngerul galben lupta să țină calul în frâu Viorel Dodan, Râmnicu-Sărat, Buzău
deși ar fi fost dreptul lui să refuze
Culori
diavolul se închina tuturor
nu aveți prieteni în spatele acestor uși M-am înfășurat în hlamida albă a viselor
se vorbește franceza Iar ea îmi apasă umerii cu povara ei
ca după zăpezile de altă dată N-am purtat niciodată o hlamidă și asta pare
mi se făcuse poftă de carne în pântecul mamei Să nu convină trupului meu ne-regesc...
ajunsesem la termen E doar un trup de carne și oase,
odată cu ruperea apei mă obsedau pornirile trăind simplu în praf de anonimat
cuvântul onorabil trebuia considerat imprudent Sângele meu n-a fost niciodată albastru,
subțire
pasărea continua să privească Ci roșu-gros, ca vinul de vie hibridă
șerpii își făceau mare crucea să cadă culeasă pe brumă
în locul lor n-aș fi sigur Am mirosit aerul albastru-electric
cu fulgere divine
adam și eva din nou Ce uneau pământul și cerul în eternitate
Am simțit în tălpi ghimpii scaieților migratori,
stau în fața unei prăpăstii așteptând singuratici
marea să acopere tot ce-ar putea însemna Și praful negru-fierbinte al drumurilor
diferențe frământate de roți ancestrale
materia se unește cu spiritul Nu m-am născut nobil,
într-un fel trecător de-a ne chema oameni dar am avut o regină-mamă
nemuritor mi se pare crud să trăiesc Care m-a înnobilat cu coroana
fără niciun reproș binecuvântată din frunze de porumb
din partea ta n-aș renunța Și vreji de bostani cu flori galben-aurii
la dulcele gust al răzbunării Și poate de-aia, umerii mei
pe moarte nu sunt făcuți pentru asemenea povară...
cum eu nu te părăsesc pentru că fizic Și poate de-aia îmi place
aceeași instanță judecă între mine că sângele meu nu e albastru,
și tine doar tu alegi să vorbești Și poate de-aia
deși cea mai bună cale ar fi îmi place mai mult clorofila vieții,
să ne controlăm respirația Sorbită cu nesaț, la ceas de seară,
în fața ispitei mi-e greu începutul dorinței balansându-mă între două lumi...
precum o cascadă de sânge
lovesc un zid ridicat din greșeală Liniștea trandafirului
ochii înlăcrimați îmi aduc aminte
sentimentul de vechi din fotografia cu pomul Am ucis azi un trandafir
îmi face bine să vorbesc despre tine Tăindu-i tulpina încet,
ca un bărbat sănătos Precum un criminal ia gâtul victimei sale...
lucrul acesta mă-ndeamnă A murit demn, în liniște, fără sânge...
să arunc o privire spre ramuri N-a încercat să se apere cu spinii săi
dac-aș putea să te trag ca pe-un înger aprins De tăișul metalului rece sclipitor...
de curiozitate să te-nvăț felul meu L-am simțit liniștit, împlinit și împăcat
de-a pune cuvintele Căci timpul lui era pe sfârșite
să muște limba iubirii neînțelese din copilărie I-am simțit seva zvâcnind în petalele-i roșii
nu am făcut rău nimănui intenționat Și în restul de tulpină amputată,
mă plimb aproape de mare Ca ultimă dorință de a mai bucura privirea...
n-ai vrea să uit L-am dăruit iubirii mele, eu, vinovatul de
crimă
teama de moarte născută odată cu noi Atunci i-am înțeles liniștea trandafirului:
greu de învins Și-a dat viața pentru un zâmbet
Și o clipă de bucurie.
Și roșul era mai roșu
Și verdele era mai verde...
150
Tresărire de lumină Mi s-a părut că-ți simt buzele arzând de
dorință
Lumina se scurge agale prin fibra-mi, Căutându-și culcuș în lobul urechii mele
Făcându-şi cu greu loc printre gânduri... Mi s-a părut, doar...
Căldura-i uşoară se lasă asupră-mi Tu ești aici, lângă mine, în trup și spirit
Purtându-mă-n vise prin timpuri. Ești umbra mea, de care am atâta nevoie...
Alerg printre suliţe lunge

De iarbă şi lacrimi de rouă, Iulia Dragomir-Blejoi, Prahova
Simt viaţa pulsându-mi în sânge,
Şi inima mi-e ca şi nouă! Sunt îndrăgostită de tine
Mă strigă un Phoenix de-s rudă Sunt îndrăgostită de tine

Cu el, sau un altul, fecund. până în măduva oaselor,
N-aud, m-afund în natura nudă până la fluxul şi refluxul bucuriei,
Şi printre fire de-albastru m-ascund. al melancoliei,
Mă lepăd de neguri precum de-o Satană al tuturor emoţiilor legănate de cântecul de
Şi mă botez în Soarele roşu-apus, lebădă sau de strigătul cocoşului din zorii
Mi-e sufletul zâmbet de fată codană, inimii,
Ce lumii are atâtea de spus... cu răsăritul şi apusul viselor deşertate în
Las norii în spate de-acum, lumina soarelui de vară.
Aud cum mă strigă furtuna... Sunt îndrăgostită de ochii tăi calzi, căprui,
Să-mi fulgere-n minte oricum, de culoarea fericirii,
Dar calea-nainte-i doar una! în care se răsfrâng luna, stelele,
pierderea, regăsirea sinelui,
Ce mitice plaiuri m-aşteaptă s-adast? în care strălucesc toate căutările.
Ce vise, ce drumuri, poiene şi cerbi? Trăieşti în mine, curcubeu zburător,
Sunt punctul de spirit pe câmpul cel vast! şi simt că-mi explodează pieptul de atâta
Sunt fiul luminii şi-al falnicei ierbi! zvâcnire spre muzica sferelor.
Auzi simfonia? Sau doar clocotul aşteptării
Vedenie... însetate de dor,
de dorul de a te îmbrăţişa aşa cum îţi
Mi s-a părut că-ți văd umbra îmbrăţişez sufletul în fiecare respiraţie?
Strecurându-mi-se Sunt îndrăgostită de tine şi întind către tine
prin geana întredeschisă a așteptare toate mângâierile ochilor înaripaţi.
Mi s-a părut că-ți simt degetele subțiri
atingându-mi cordul Ţi-e dor de ea?
Am tresărit, pentru că medicul
mi-a zis că n-am voie Ţi-e dor de ea atunci când o cauţi
Să-mi las inima pradă nimănui până în piscul temerilor,
Mi s-a părut apoi că-ți simt respirația când îţi prăvăleşti stâncile ezitării
Și pieptul vibrând în ritmuri nebune... în marea riscului,
M-am scurs încet în clepsidra timpului când vii după ea în miezul întrebării,
Încercând cu disperare aducător de pace,
Să mă opun scurgerii când o urmezi în cântecul privirii,
nisipului clipelor peste noi în aşternutul gândurilor,
Mi s-a părut că te văd zâmbind când o cauţi în fiecare făptură întâlnită în cale,
Amuzată de truda mea sisifică în casa părintească, în cărările vieţuirii,
Mi s-a părut că lăcrimai nisip de clepsidră când vii acolo unde locuieşte inima ei,
Cu lacrimile tale îmi udai brațele încordate în universul a tot ce i-e drag între răsărit şi
Ce se opuneau curgerii clipelor, apus.
Iar ele se lipeau de lacrimi, îngreunându-mi-le Ţi-e dor de ea atunci când îi vindeci ulcerul
Mi se părea că pleoapele nu mă mai ascultă îngrijorării,
Și vor să se-nchidă peste lumina chipului tău când o chemi fericit în mijlocul sufletului tău,
întâmpinând-o cu pâine şi sare,
151
cu braţul plin de flori. catifeaua pielii,
Ţi-e dor de ea atunci când strigi nu ne aventuram
în cele patru zări peste graniţa straielor nevăzute.
că e cea mai frumoasă femeie pentru tine, Eu cu faţa către peretele tâmplei,
unica spre care tânjesc lujerii dorinţelor, tu cu faţa către peretele inimii,
fiinţei tale, eu alergând pe câmpul bucuriei,
când la ea sfârşesc căutările, tu înotând în realitatea culorilor.
când alergi spre totdeauna Stăteam spate în spate ca două ape
pentru a-i aduce cortegii de zâmbete, ce se întretaie când şi când,
pentru a o avea aproape până la contopire, la o răscruce de gând roditor,
până la capătul timpului. lângă o baltă de singurătate.
Ţi-e dor de ea atunci Rămân pe fagaşul firescului,
când cel mai frumos sunet e glasul ei, nu mă întind peste semne
când în privirea-i magică îţi găseşti odihna, înspre masca vieţuirii.
când din ochii ei de poveste Când apele se vor revărsa peste maluri
izvorăsc toate energiile, vom cunoaşte îmbrăţişarea.
când cele mai frumoase, aşteptate momente Stăteam spate în spate, doi călători
sunt cele din prezenţa fără de tagadă. cu ochii scrutând busola inimii,
Ţi-e dor de ea când la fiecare respiraţie eu cu spatele către centrul vieţii,
te întrebi ce simte, ce face, ce gândeşte, tu cu spatele către malul plăcerii,
şi vrei să vă locuiţi unul pe altul, eu ascultând freamătul ierbii,
să lucreze Dumnezeu binele în orice detaliu, tu cu privirea pierdută în zare.
alegere, urmă a trecerii, Continuăm căutarea în labirintul ce ni se
în viaţa imaginată doar alături de ea. aşterne între omoplat şi impulsul zvâcnirii,
Ţi-e dor de ea atunci când o iubeşti. între braţe şi pulsaţia mişcării spre fericire,
Ţi-e dor de ea? tot spate în spate, de la distanţa viziunii,
până vom fi atraşi de mirajul altei poziţii.
Capodopera
Se zgâlţâie scoarţa culorilor în fibrilaţii tăcute.
Se-amestecă roşul cu galbenul văzului Simona Epure, București
pe paleta orelor de vară,
când certitudinea dorului îmi inundă orizontul. veşminte de îngeri
Mă ating de albastru ca de cortina unui gând
primăvăratic, în cer nu există croitori pentru sfinte
cu toate visele tresăltând în muşchiul inimii. sau pentru îngeri cu aripi imense, solare,
Vezi cum înverzesc aşteptările acolo unde nici nu există morminte
când tăcerea se întinde până la malul dorinţei? şi unde dragostea - niciodată - nu moare.
Mă aşez pe un vârf de analiză nici goi nu ne sunt îngerii, e doar fantezie,
urmărind fuziunea de nuanţe aceste păsări uriaşe, din rai migratoare,
în contactul cu buza trăirii. care nu poartă rochii, fracuri sau pardesie,
Mă sărută în alb, mă sărută în negru, ce le-ar putea rupe aripile prea lucitoare.
mă sărută în curcubeu,
mă sărută pe direcţia emoţiei însă, pe margini de nori, prin toate cerurile,
până când în fuiorul timpului toţi îngerii vor purta acolo veşminte,
se nasc capodopere. ducându-ne în răsuflările lor toate rugile,
Degeaba priveşti! Poate că fibrilaţii învăluiţi în voaluri, plutind prea cuminte.
se zăresc ca prin ceaţă în pântecul întâlnirii.
De la tine se vede altfel. Îţi place imaginea? mereu îngerii noştri purta-vor veşminte,
Colorezi un colţ de zi, de vară, un anotimp, ce sunt toarse din lacrimi de dor pământene,
ce a mai rămas? (18.august 2015) din rugile noastre niciodată prea sfinte
şi din iubirile noastre mult prea perene.
Poziţia sinelui . ……………………………………………
Stăteam spate în spate iar dacă, în ceruri, nici nu există morminte,
ca două universuri paralele. îngerii îmbrăcaţi în veşminte ştiu, oare,
Nu ne atingeam conturul viselor, unde-s îngropate iubirile noastre mai sfinte?
152
ploile din noi şi-aştern mereu spre tine iubirea ce mă doare.
e-atât de trist în lume puţin a fost şi, din puţin, nu ştiu ce-a mai
şi-atâta ploaie-n jur, rămas,
opreşte, Doamne, ploaia, poate ne amăgim, vrând iar iubirii să-i dăm
ne iartă, te conjur, glas,
căci zidurile crapă de sus, din cerul nopţii mele-a mai căzut o
şi visele ne pier, stea,
încuie apa-n piatră stingând chiar din lumina ce-mi luminase
şi ploile-n cer. calea...
ne mor cireşii-n floare
şi fluturii-n zăvoi, Florin C. Florian, Botoșani
de mult prea multă apă
ce curge peste noi. Passepartout
………………………
opreşte, Doamne, ploaia în timp ce dumnezeu
ce vine în şuvoi, cu căștile-n urechi
şi-apoi opreşte apa se uită probabil la biziday
şi ploile din noi… și ronțăie popcorn
toți așteaptă înfrigurați
raiul merilor summit-ul nato
toți se tem de criza monetară
în mine, astăzi, a crescut un măr și de sfârșitul lumii
ce a-nflorit, încet, făr’ de cuvinte, și-și fac stocuri de sânge
iar ramurile-i mi se-ncurcă-n păr, de aer de apă de mâncare
în primăvara asta albă, prea cuminte. de gânduri și de sentimente
unii își construiesc buncăre
iar frunzele-i mi-au înverzit pe trup, prin cimitire
bobocii îmi mustesc tăcut de sevă,
vor sufletul, ca pe o creangă, să mi-l rup tata așteaptă
eu, azi, în raiul merilor, sunt doar o Evă. trăgând din țigară
analizele de la oncologie
mi-e gândul prea tăcut de-atâta pur, vecina de deasupra așteaptă
sunt Eva unui rai al merilor din mine întoarcerea fiului rătăcitor
şi o iubire aş vrea să-mi crească împrejur făcând mătănii cât e ziulica de lungă
dar Dumnezeu, în raiul merilor, mă ţine. soacra-mea așteaptă rezultatele la loto
raiul şi iadul sunt amândouă-n noi, voi nu știu sincer ce-așteptați
le-avem deopotrivă-n suflet şi în minte, poate pe godot
posibile - de-nfăptuit - sunt ele doar în doi
şi imposibil sunt de spus doar prin cuvinte. tuturor pare să le fie o frică teribilă
numai poetul
acum, eu vreau să plec un timp din rai, cu piticii adunați în jurul lui
să vin cu mărul ce-a crescut în mine, ca niște maeștri ai tăcerii
să mă respiri prin albe sărutări de mai își așteaptă
şi-apoi, din iad, să mă întorc în rai cu tine. bruma de pensie
și îndrugă verzi și uscate
stea căzătoare trecătorilor depresivi și posaci
plini de colbul istoriei
mereu vei fi cu mine şi în mintea mea, ce-așteaptă să le fie
îmi furişez uitarea şi mult îmi va parea developată pe gratis
când - dincolo de nopţi şi dincolo de zile - memoria credința
parcurg pe loc o viaţă, în mii şi mii de mile. prejudecățile
când sap adânc în mine, iar, căutând o stea, și alte semne de întrebare
pe mine veşnic mă tot caut, dar sunt altcineva,
opresc în cer acea ninsoare de stele căzătoare
153
flash a spus cocoșul din pragul vecinei
poetul acesta a iubit-o ardent
în noaptea aceea glacială pentru forța ei lirică
corpul tău picura cu ceară val după val
rănile textului sângerând și ideile voluptuoase
fluturii și-au pus apoi în care mă aciuam
pecetea imponderabilă cu un gângurit mut
pe gurile noastre amuțite
printre coaste năvăleau jurnal infidel
pietrele cu care cele mai frumoase versuri
aruncaseră în tine ale mele
iartă-i magdalena le-a scris inima
sun geloși pe candoarea foii mă pun în genunchi
unde e loc doar pentru ca pentru rugăciune
îmbălsămarea ta și-mi lipesc urechea stângă
de neaua colii de hârtie
în subsolul altui text din adâncul adâncurilor
broaștele se-afundă și mai tare nu uitați că-i caniculă
printre stelele din lac se înalță răcoroasă
și-o lișiță scociorăște întruna prin ca o bere azuga
mâlul memoriei stătute seva sensurilor dintâi
se umplu candelele din bisericile părăsite
sunt atât de emaciate se așează stelele pe cer
și luna tolănită între ele
trag cu dinții de crusta cernelii închegate ca nudul feciorei din poveste
care-a lăsat pe dinafară se pun semințe în brazdă
întâmplări netrăite blablablabla
ce-mi alină câinii și uite cum dintr-odată
și pune pe jar întunericul minții foaia mea se face-o
niciun sânge nu-i compatibil cu-al meu broască origami
cu gura uscată și-amară și sare-n smârcul memoriei voastre
mă întind după rouă făcând țăndări
și sorb din ogive chipul domnului supt
spasmele viorii ale luminii și toate prejudecățile
zdrențuite de sârma ghimpată plus judecățile
un înger deșelat de neaua copilăriei de apoi și cele de valoare
umblă cu coasa ruginită a bunicului
îl implor să taie cu blândețe cele mai frumoase tăceri
cordonul ombilical le aștern fulgii
al textului acestuia când ninge ca-n povești
în jurul căruia tot felul de și cuvintele rămân amanetate
iele-moașe-bocitoare în călimara sângelui
și umbre ne-rostuite ne-ronțăite și ne- printre aorte unde
amușinate eșarfele ei
se încing într-o ciuleandră despletind curcubeul
și dau de pământ cu viorile scripcarului încă se pârguiesc
și cu ulcelele olarului printre vitralii ce miros
necrologul va apărea pe somax a măslini înfloriți
timp de trei zile
apoi va veni Aura Gârlovan- Sângerei, R.Moldova
n-are încotro
și primăvara Mă tot bate aerul în ochi și e vânt.
Mi-e frig de dorul tău
lume lume mi-e febră fără tine,
să ia aminte toți mi-e plâns fără dragostea ta,
154
mi-e gândul telepatic sfărâmat. Și-ți pasă și nu-ți pasă, și te doare și ți-e somn,
și te caut când nu te-ascunzi
Să dau de tine, să găsesc ceva din tine, măcar și te întreb și îmi răspunzi cu „Nu”,
un deget modest cum știi tu și aromat cum te învăț.
măcar o geană în ochi, măcar un picior de blug
un deget, o geană, un blug. Te refac în fiecare zi ca pe-un muzeu
de oameni vii în care sunt și-n care ești
Azi la biserică au avut prohod în care râd și luminezi, în care mor
și-au cununat după slujbă, și tu-mi zâmbești perplex de gingaș
mâine au botez. Eu am plâns când m-au cu sclipici pe gene și pe dinți.
botezat, dar fratele meu - nu.
Tu, frumoaso, împărăteasă peste mine
Chiar, de ce plâng copiii și peste noi, și peste lume,
când îl văd pe preot apropiindu-se? atâta timp cât sunt... fii vie !
e înfiorătoare haina morții,
dar mi se pare și mai înfiorătoare cea a vieții. Mușcă-ți limba,
Ție nicicând nu-ți pasă, tu îmi trimiți poze cu
Don't Worry mi s-a umflat gâtul
pe chat, dar ești setat pe ideea I Don't Care. lasă tragedia să-i consume pe alții
Ce câmpie întinsă e în sufletul tău. vreau la mare, să fac plajă pe Mont Blanc.
Mi-au spus că timpul a făcut pană Pune-mi ceva în urechi, astupă-le
și că nu mai pornește
și m-au sunat, da, mi-au spus să-i caut mușcă-ți limba, nu-mi vorbi
vulcanizare, aflându-mă în brațele tale. nu mă privi, nu mă lua în brațe
nu mă întreba ce am.
Cum aș fi putut să te las Mă dor ochii din cap până-n stomac
și să repar timpul dacă tu ai fost n-am mâncat de câteva zile
cel care l-a stricat? Și eu te-am rugat s-a terminat mâncarea la capătul ăsta de lume.
să o faci cât mai discret, acum a devenit De ce m-ai adus aici? vreau la mare
să dorm, să cânt, să citesc, să ascult, să țip
O problemă mondială pana asta de timp pentru mi-am mușcat limba de zece ori azi.
că omenirea e împărțită în două: cei care A fost un rus pe aici și
așteaptă să treacă timpul s-a uitat peste umărul meu
și cei care așteaptă să se oprească. eu i-am zis că m-am rătăcit,
a tăcut și a mers mai departe,
Eu am crezut în noi cred că avea și vodcă la el
de asta s-a și resemnat așa nevinovat
și din prințesă te-am făcut regină Tu de ce ești îmbrăcat în negru?
și dintr-o mică stea, te-am prefăcut în lună
ca să-mpărățești peste lumină. vrei să te uiți prin gâtul meu la inimă, dar
mă dor ochii. Vreau vodcă
Te-am admirat de luni până duminică caută-l pe rus și fă-l să-i pară rău că
nu a înghețat când m-a privit peste umăr
Te-admir de ani în șir și acum, când dormi ăștia-s nebuni, știu
încă
îmi ești iubită, și-mi ești cadou. Cum să mă doară atât de tare gâtul?
și ușor-ușor treci de la „ești” la „sunt”. toată lumea crede că am răcit
tu să crezi că am făcut un accident gutural
Știi tu că îmi place să te văd nervoasă da, uite, am întors capul la spate și,
în seara-n care vin cu flori și gâtul, ticălosul, n-a stat pe loc.
și-mi place să mă cerți pe telefon Îți place să scuipi când mă vezi tristă
ca un robot de casă. da` eu nu-s tristă, eu-s bolnavă
Tu, minune,- mi coagulezi toate emoțiile mi-am mușcat limba,

când sunt beat, nebun sau fericit. mă dor ochii până-n gât
155
mă doare gâtul până-n stomac Gabriel Ghimpu, Galați
caută o lumânare. Fii pregătit!
Acuarelă 1
Spirală de culori maro
Într-un timp
lângă unghiile mele albastre camera ta mă primea cu fondante mov
la lumină și roșii la stele. cafea neagră
Se înregistrează o creștere și un liqueur „Marie Brizard” verde
câștig palid ţigarete cafenii nemarcate
pentru orgoliul tău galben-închis, şi cu tine
dragostea noastră instabilă cu linie mult prea puţin îmbrăcată
verde peste una albă și alta neagră. cântând la pianină un capriciu de Mendelssohn
Urmează
azi totul e monocrom
o noapte nici măcar
frumoasă acel capriciu de Mendelssohn
nu-mi mai sună prietenos
în nuanțe de negru închis cu lună fără stele,
cu noi fără suflete. Acuarelă 2
Urmează
am venit în lume cenuşiu, nătâng şi diform
să-mi cânți lumea m-a transformat în fiară
rock-ul nostru iubirea m-a colorat în om
preferat despre leacul cancerului ca-n cer care
furase rozul unui Acuarelă 4
copil abia născut într-o lume albă cu pete -
trecut, rușine - orgoliu și moarte albă. n-am colorat niciodată curcubeie în apele
Simbolistica de sub urechea ta scârțâie și ai o ochilor ei
problemă cu interpretatul chiar dacă steaua sudului se cuibărea
corzilor de vocale din silaba ea și ea. dedublându-se
mereu acolo
O ea de două ori. niciodată n-am îndrăznit să aleg
să pun cap compas pe stânga, sau pe dreapta
Suferința e o linie verde aş fi eşuat(?), aş fi ieşit la liman(?)
cu semafor vopsit într-o alternativă nu voi şti niciodată unde sfârşesc curcubeiele
de galben-maro sec și lung din apele ochilor ei
cu spumă de lapte arhaic; ochii ei s-au închis!
te-a înroșit bronzul pe inima, Acuarelă 5

nu se stă așa mult la soare
e o vară acustică în plămânul tău. am întâlnit ploaia de vară în drum spre tine
Fumul nu e rază de soare, cerul, vânăt de supărare, m-a bătut cu stropi
e sediment de bronz negru mari
de ciocolată amară cu arahide vechi nefiresc de reci
de la Polul Est. un cocalar cu maşină fiţoasă
a ţinut să mă stropească şi el din cap până-n
Și globurile se mai schimbă; picioare
ce faci când vine Crăciunul? ce mai conta
stai cu globul tău antic pe birou eram fleaşcă oricum
să vezi cum se îneacă uscatul m-ai primit cu acel zâmbet alb
prin telescop. toate acestea nu m-au putut opri să-ţi spun
„adio”
E și apropierea aceasta
un risc albastru pe portativ.
156
Acuarelă 6 Spovedanie
alunec în albastru Zăcea în mine neputința oarbă

lăsând urme neclare Și ocoleam, trist, drumul spre iubire
aproape hilare Eram un rătăcit pe barca vieții
dâre caleidoscopice Și nu mă adăpam cu fericire.
întruchipând trasee
ipotetice sau reale În diminețile cu roua rece,
sub privirile tale Mă-nvioram c-o nepăsare seacă
o enigmă pe care Și-nfulecam doar fructele tăcerii,
tu va trebui s-o dezlegi Iar dragostea mi-o îndesam în teacă.
Acuarelă 7 Mergeam prin cursa vieții schilodite

am fost aproape de tine De-o ură răzvrătită și bolândă,
atât de aproape încât Ferestrele spre suflet tăinuite
răsuflarea ta mi-a ars aripile Le camuflam cu-o viață grea și surdă.
pasul tău strivind, apoi, cenuşa
puţina cenuşă Dar soarele din sufletul Tău mare,
din care-aş fi putut renaşte Mi-a dezghețat tenebre simțăminte,
privirea ta albă nu m-a cuprins Le-a pus pe-o barcă spre oceanul care,
şi-ai trecut De-atunci, le poartă în Cuvinte Sfinte.
lăsând în urmă un zbor nenăscut
o pată de cenuşă Rondelul tăcerii
pe drumul tău sinuos
eu am rămas în tine ,,Tăcerea e de aur”, se confirmă,
inerţial Cunoașteți, sigur, zicerea cea veche,
E motto forte șefilor din firmă,
Mirela Grigore, Rm. Sărat, Buzău Ce promovează-n post, după ureche.
Mama Din șirul de valori, fără pereche,

mama este cântecul de dor Ce ne conduc de ani și tot infirmă...
care sfâșie văzduhul sufletului Cunoașteți, sigur, zicerea cea veche,
din depărtate zări ,,Tăcerea e de aur”, se confirmă.
sfidând legile
timpului Priviți în jur, românii stau și-așteaptă
mama este rădăcina spre identitatea De ani și-n țara lor se reconfirmă,
care îndepărtează linia orizontului Că sunt uniți în cuget și în faptă
din lumina ochilor Și-s surzi, și viața-i grea, și tot infirmă...
sfidând legile
cunoașterii ,,Tăcerea e de aur”, se confirmă!
mama este lumina spre poarta iubirii
care spală cu iertare gestul bolnav Reflecții autumnale
al fiului rătăcitor
sfidând legile Peste pământul ruginit
reverberației De-atâta toamnă roditoare,
mama este drumul spre casă Se-lasă cerul greu, cernit
pe care îl străbați cu gândul Și culcă păsări, pomi și floare.
din depărtări
sfidând legile Peste poveștile de viață
dorului Cu-atâtea zile minunate,
mama este trecutul etern al vremii Se lasă timpul ca o ceață
care urzește viitorul omenirii Și-ți culcă tinereți criptate.
din dragoste și chin
sfidând legile Peste o dragoste nebună
timpului Cu declarații și suspine,
157
Se lasă zbucium și furtună astăzi este duminică
Și-ți culcă amintiri caline.
astăzi este duminică
Azi, peste timpul răstignit o zi perfectă pentru a pune capăt
De Universul gol de spații, văitărilor mele şi pentru a plăti tribut
Se lasă omul chinuit celor care m-au decepţionat
De gânduri rele și tentații. nu îmi pare rău să spun
am rupt acele poezii de dragoste
Doar peste suflete curate în care muza mea ai fost tu
De drag de oameni și de cer, o sticlă de bere şi un gram de cocaină
Se lasă armonii uitate şi mi-am spălat rănile
În Univers și în eter. în izvorul ochilor batjocoriţi
n-am fost fericit nici măcar în uter
unde a trebuit să suport
Daniel Lăcătuș, Călan pudra de haşiş amestecată cu tutun
dar astăzi este duminică
Poetul care zace în mine mulţimi de lumînări
nimeni de aici nu minte vor arde amintirea unei vieţi boeme
cînd se spune că este probabil ca o lampă întunecată din trecutul meu
să vină în curînd o zi
cînd se va scrie despre mine morţii nu-i pasă în ce limbă
ca despre cel mai mare poet romantic vorbesc slujbaşii ei
în conformitate cu aprecierile primite
am cunoscut mulţi oameni cine au fost mai răi în războaie
dar cel pe care îl cunosc mai bine sînt tot eu nemţii sau ruşii şi care lagăre
principala mea calitate este talentul au fost mai îngrozitoare
n-am făcut nimic toată viaţa cele nemţeşti sau cele sovietice?
înafara faptului că am scris despre lagărele nemţeşti
despre femeile care m-au sedus nici un supravieţuitor n-a vorbit
dintr-un motiv care îmi scapă vreodată cu tandreţe sau melancolie
majoritatea au fost condamnate la o viaţă despre lagărele sovietice nici un supravieţuitor
banală nu şi-a amintit cu nostalgie şi tristeţe
prostituţie alcool sau terorism alţii au murit pentru libertate
toate fostele mele sînt sinonime unii pentru convingeri politice sau religioase
cu ce se spune despre viaţă mulţi pentru teritoriu sau limbă
la fel se spune despre Tania morţii nu-i pasă în ce limbă vorbesc slujbaşii
ce-i de făcut cu femeia asta ei
care a fost sărutată de toţi bărbaţii?
sub rujul de pe buze păstrează acest lucru nu se va schimba
o blasfemie dulce şi o pasăre şi o agonie îmi spunea bunica
numai ea mai dă un răgaz cît timp trăim într-o lume
poetului care zace în mine unde sîntem conduşi mai degrabă
de clovni trişti şi specii rare de babuini
În acest îndepărtat ev mediu un fel de templu unde convieţuiesc
farisei antici şi antihrişti
aici în acest îndepărtat ev mediu care ucid în numele dumnezeului lor
totul coboară în adîncuri o lume în care niciodată cuvintele
aşa că trebuie să umblăm nu vor avea mai multă forţă decît armele
ascunzîndu-ne umbra nici holera sau cancerul
nu au adus atîta moarte
se vorbeşte puţin şi numai despre lucruri cîtă au adus conflictele dintre nişte popoare
cu adevărat importante care pretind că au descoperit civilizaţia
ca o formă de apărare deşi ele nu au trecut de primitivism
nimeni nu pronunţă cuvîntul cu pricina cu fiecare cuvînt rostit
158
îi simţeam durereaca pe o mie de pumnale și scuip sânge pe palma desfăcută de tine
care-i străpungeau inima lucrurile se vor îmbunătăți
„ai sufletul frumos ca al unui artist” i-am zis ar trebui să încerc rujul acoperă durerea
„artist a fost și Hitler” mi-a replicat bunica
copile nu-ți lăsa sufletul
Paula Lavric, Iași nu-ți lăsa sufletul să devină confuz
copile
proiectul Labirint nu-l lăsa să se însingureze
aș putea să te urăsc
iartă-l Doamne nu știe ce face să te învinuiesc
tatona terenul pentru faptul că nu m-ai cunoscut
din jurul gâtului meu înainte
pentru un moment am crezut că de-a se dărâma casa de peste râpă
vai o să mă sugrume copile nu-ți lăsa sufletul să se îngreuneze
am tușit prea mult moloz prea puțini pereți
tuse instinctivă pereți de care te-ai fi sprijinit
seacă cu ochii închiși aș putea să te urăsc
apoi i-am simțit mâinile făcute cupe pentru faptul că
vreo zece centimetri mai jos nu ai avut un aparat foto
eram încă în viață măcar o poză
și am îndrăznit să-l privesc în ochi făceai să nu ții doar pentru tine
când a șoptit copile
asta va durea puțin dar ai să uiți
o să-ți placă prispa era mai joasă decât în amintirile tale
cum să îmi placă am înghițit în sec ferestrele poate nu la fel de zgâriate
mi-a comunicat intenția era onorabilă doar tu ai mai fi putut să spui lumii
ceva pentru viitorul medicinei adevărul
un fel de labirint prin venele mele
avea deja donatorii nemernico ai să mori singură
Doamne iartă-mă și pe mine dinspre tine venea
gălăgios un miros
femeia scarlet de sicriu în care s-a fumat
nu mă lăsa înăuntru
mi-am dat seama stai
cât de singur ai fost până ieri cum să-ți explic asta
când te-am întâlnit iubirea ta mă înspăimântă
mi-ai desfăcut palma puțin așa cât o alarmă neprogramată
așteptam o buburuză ori să zicem
să-mi citești viitorul alături de tine una
însă ai trecut-o care zbiară la cinci a.m. când
prin șlițul pantalonilor tăi arzători îți dormi cel mai cald somn
din bolboroseală ai dat în incoerență
am înțeles iubirea ta se stinge în scrumiera preaplină
și mi-am repetat în gând chiar ți-e imposibil să te lași
că asta care fierbe-i patima de fumatul ăsta din-când-în-când
nu știi firește sperai să îți spun eu
ca femeie am primit rolul meu în societate nemernico
rol de solitudine perfectă de ce scrii astfel de versuri
care sprijină tencuielile părăsite ai să mori singură încetează
și face blocurile ostenite îi rănești sentimentele
să adoarmă eu dau din cap în semn de negație
până și pe acelea cu grad seismic ridicat tu nu știi cum îi
o fi semn bun nimeni nu te păsuiește
când dinții se macină când trăiești cu dependențe
molozul mi se topește pe limbă sicriele îți fac semn să intri
159
Iulia Macovei, Buzău Popor al indolențelor.
Enigmatică liniște Românie, floare albă,

Asta nu-i doar o scrisoare,
Sobrietate dragostei, E-un îndemn la deșteptare,
Urlătoarele cascade de gânduri, E un strigat din infern
Convoaie și cortegii de cuvinte, Conectat la voci înălțătoare.
Care azi îmi aduc aminte, Tineri oameni au plecat,
De un loc creat în mine, Alții, cu miile s-au adunat
Pustiit în adâncuri de tine. Și-n revoluție-au strigat:
„Colectiv, nu stat!”
Sunt doar un solitar
Fugind în noapte de tine,
Regăsind o enigmatică liniste. Costin Negruș, Pașcani
Un plâns de pasăre ciudată,
Otravuri dulci pierzându-se, Avanpostul
În abisala noastră dragoste.
Noaptea își aruncă vraja
De-ți va fi dor de mine, peste pământeasca lampă
Vei regăsi doar o suferință libertină. Și a viselor caleașcă este gata de asalt.
Totul stă în adormire ca stindardul fară hampă
Umbre călătoare ce așteapt-a vieții pală să-l ridice spre înalt.
Nevăzutele parâme se desprind de cheiul
Încerc să-mi îngrop o umbră, sorții,
Ca un paradox iar pe marea năzuinței visul pleacă spre etern,
Gânduri îmi reprim, luminând tăcerea rece ce cuprinde prova nopții
Reneg și ascund, ca un lampadar ce arde din al zilei crud infern.
Umbre dureroase,
Pe alei de întuneric, Stele se desprind alene din șiragul de mărgele
Fug de suflete pustii. ce-nconjoară faima nopții cu un tainic colier
Folosesc o mască nouă, Și pe nevăzute raze se coboară mândre iele,
Ce-mi devine închisoare să își plimbe fecioria peste-un colț de plai
Trecutul pierzându-se în zare... stingher
Cugetări din adâncuri Din ‘cel colț erupe lava unor frământări
interne
Lasa-mă să-ți fiu, și aruncă către aștri nori de patimi fumegând,
Muză, liniște, nicotină, drept esența unui suflet ce dorința și-o așterne
Să-ți curg prin vene ca o scara ce unește Idealul de Străfund.
Fără să mă opresc,
Fără să mă gândesc Mesagerele coboară pe fuseele dorinței
La o dependență amară. și își poart-a lor menire într-un sipet ferecat.
În el e răvaș din ceruri, drept pedeapsa
Lasă-mă sa-ți fiu, ingerinței
Altar al secretelor, Când a sufletului lavă spre Etern s-a îndreptat.
Confident al murmurelor,
Al păcatelor slujitor, Nu a priceput el, oare, că a cerului pășune
Sclavul iubirilor, este așternutul sacru unor zei fără de chip,
Am să-ți fiu? ce și-au ridicat în dogme garduri, drept
aserțiune
Altar al rugăciunilor că omul e mic în scopuri și la zei doar
contratip?
P-un rug al durerilor,
Pus-au destine pe altare, Ale zeilor crăițe hora nopții o dansează
Rugăciuni în așteptare, Și pe buzele celeste vrăji întortocheate spun,
160
să provoace suferință tânărului ce visează Lumea azi nu mai ridică scări din pagini de
învelit de roua nopții sub un foșnet de alun. dorințe
Al ei spirit fără capăt e un paloș bont, crestat
Din a horei frământare se desprinde o crăiță Ce în teaca amăgirii, plin de boli și suferinte,
Poart-o salbă colorată în culori de curcubeu Nu reflectă strălucirea unui „ieri”, demult
Drept medalion sticlește atârnată o cheiță uitat.
ce secretele deschide și-al zeilor safeu.
Este azi prea fascinată de a banului lucire
Din adânc se desfășoară a cuvintelor magie Prea ades coboară ochii numărând rostogoliri,
și se-nșiră ca un șarpe către cel căzut în somn. Cum monezi ne înconjoară cu o neagră
Frunzele se-adună-n slove, amăgire
drept cerdac de iobăgie Într-un cerc fără speranță, clădit pe
sub care să-și ducă crucea dezamăgiri.
cel ce-a vrut să fie domn.
Al ei univers e frica că va pierde din putere-
„Gândul lui de-a fi egalul zeităților celeste Un șirag de calpe conturi cu rotiri de titirezi
să îl facă sclavul sorții în regatul pământesc, Lumea își trăiește drama când a vieții adiere
să nu simtă ascuțimea unor nevăzute creste, Rupe nefirească forță ferecată în monezi.
dar să-l macine dorința de a ști ce nu-i lumesc.
Dar privire-i se înalță către nimbi de energie
Să-i lăsăm speranța vie că a timpului genune Care cad în dulce unde tot curbând al vieții
o va depășii cu trupul sclav în tainice dorinți rost
când va crede că puterea în iubire se transpune Dând hazardului puterea de-a opri neagra
și ca ea îi fi-va premiul ce se cumpară cu- urgie
arginți.” Ei comprimă viitorul în prezentul ce a fost.
Din a cerului mâhnire diamante curg în lacrimi
căci blestemul spus de iele este rug înflăcărat Lumea falnică privește cum semețe idealuri
ce topește sacre piscuri - ale zeității patimi, Înrădăcinate-s încă în trecutul-ndepărtat
picurând balsamul care oblojește ce-i curmat. Chiar dacă tulpina sorții îndoită e de valuri
Peste-a veșniciei mare se ridică abrutizat.
Stropi de raze cad în valuri peste lumea
adormită Este astăzi laitmotivul unor răzvrătiri interne
Și coboară drept pecete pe un pact fără hârtii: Sau rămane doar trecutul cu eterne remușcări?
Zeii și-au ales puterea, omul nou să o resimtă, Lumea pune în balanță visul netrecut de vreme
iar voința omenească să se piardă în pustii. Astfel, ea își vede golul unui țel fără urmări.
Pentru om rămâne calea de-a spera că- n a lui Iată, lumea se ridică, timpul este de legendă
lume Când a gloatelor solie din tulpină face scări
este rege peste clipă, decident într-a lui rost, Și le-ntinde către stele, spațiul, timpul se
dar el nu va ști vreodată că în noapte fără suspendă
nume În a sa călătorie lumea se avântă-n zări.
a primit o nouă șansă: să devină avanpost.
Trâmbițează castelanii de a solilor venire,
Solia Se deschid înalte ceruri, se aprind și stele mii
Tunete vestesc sosirea spre a lumii amăgire
Pe cărarea de lumină de prin ceruri neumblate Căci egalitatea sorții nu e dar pentru cei vii.
Unde visuri se încheagă într-o bură de mister,
Se aud glasuri de îngeri ce își lasă-a lor palate Din celesta adunare se ridică o faptură
Și pornesc spre adunarea ce se-ngheagă-n Blîndă ca o adiere, luminoasă ca un far
eșicher. Cu a sa liniște-n suflet spre celesta-adunatură
Este timp de celebrare căci a gloatelor solie Își prezinta OMENIA al ei simplu, tainic har.
Le va prezenta tributul și al omenirii gând:
De a fi egală-n spirit, dar vasală pe-a sa glie „Onorată adunare, falnică e-a mea menire
Când va renunța la visuri, nemurirea De-a fi prima ce cuvântă dreptul lumii ca să-l
așteptând. știți
161
Cum ea se prezintă-n toate, fără rost de- Chem o ultimă solie, nefiind rost de tăgadă
adimenire Că ar fi comunul lucru ce îl regăsiți în cer
Ca un înger printre oameni, cum deja și voi Cer IUBIRII să se-arate ca o ultimă făgadă
simțiți. De a prinde a sa făptură la al Raiului ungher.”
Eu vă rog să prindeți lumea la a voastră Murmur se ridică-n ceată căci se simte adierea
prăznuire Unei nevăzute forțe, unei netrăite stări.
Chiar de-ar fi Cenușăreasă la celestul vost’ Castelanii simt căldura unui foc de nicăierea
palat. Ce în mreje îi cuprinde ca pe-o țintă în cătări.
Mă pun gaj pentru cerință, pentru-a voastră
dăinuire, Iată cum se miră gloata căci IUBIREA-i
De-a vedea a lumii taină, adevăr imaculat. nevăzută
Nimeni nu-i știe făptura și al măreției trup,
Dacă visul de mărire și a lumii năzuință Căci prea tainica iubire nu din ceruri e cazută
Prețuite sunt de îngeri ca un dar mai iscusit Ci ea s-a născut în oameni, în lumescul mare
Și la schimb a mea candoare, ferecată în stup.
voință,
Nu cuprinde strălucirea unui troc prea mult Nici măcar nu pot cuprinde pașii cum și-i
dorit, desfășoară
Cum pătrunde-adânc în suflet fără cheie de
Atunci, iată, deschid calea, chem a lumii folos,
HĂRNICIE Cum îți macina voința, cugetul ți-l înfășoară
Ce a ridicat pe oameni din nisipul infinit Într-o bură de mistere cu un astru nebulos.
Și i-a ars în foc de gânduri cu internă energie Stranie e adierea fără glas ce se abate
Construind oglinda lumii ca un dar neprețuit.” Peste margine de ceruri, peste turla din regat
Și cuprinde cu tandrețe sufletele-naripate
Se ridică HăRNICIA din a solilor grămadă Ce dau adunării spirit pentr-un vot nedezlegat.
Și își scutură mantia de al așteptării praf,
Dând prilej de bucurie adunării ca să vadă Dintre oameni se ridică mesagera fără seamă
Cum voința și cu munca își prezintă al lor graf. Și îi da iubirii formă să erupă-n al ei glas:
„Onorată adunare, văd în voi interna teamă
„Din adânc și întunerici omul a găsit tăria Că aș fi a vieții cale biruind al vost’ lăcaș.
De a naviga pe valuri de știintă și de har,
Construind mărețe lucruri din frumos și-a luat Eu trăiesc în două trupuri ca o flacără de veghe
simbria Și rămân o picătură într-o mare de idei
Dreptul de-a roti rulete, nu de-a fi un punct pe Ce se-n volbură adesea într-a trupurilor zeghe
zar. Stârnind valuri de splendoare, sunt cerneală în
condei.
Eu i-am devenit pecete pe contractul fără
nume Eu îmi știu interna cale și a mea putere-n lume
Eu l-am ridicat din neguri și din timpuri fără Eu nu sunt soldat în luptă, ori prilej de răutăți
rost. Doar îmi împlinesc solia și cinstind al meu
Prin urmare, vă cer clipa de a-l accepta în renume
dume N-am nevoie de orașe, de palate sau cetăți.
Și îmi pun drept gaj ființa, într-un troc cum n-a
mai fost. Voi aveți raze de soare și lumini de aștri date,
Voi aveți nemărginire, stăpâniți al lumii vânt
Dar cum văd pe-a’ voastre fețe că rămâne Însuși cerul să nu cadă voi îl sprijiniți în spate
îndoiala Pentru-a noastră nemurire voi ne cereți
Ne-îndrăznind să-ntindeți mâna către semenul legământ?
de jos,
Eu renasc în voi lumina și vă curm, să zic, Voi vă asumați întinderi stăpâniți eternitatea
foiala, Și deciziile voastre pentru oameni rămân legi,
Nerăbdării dumneavoastră îi dau astăzi nou Dar o lege n-o cunoașteți, nu-i pricepeți
prinos. vastitatea
162
Și aceasta e Iubirea - un regat fără de regi. Ea cald îl imbracă cu braţe ce-l vor
În para iubirii şi-n dulcea chemare
Ea cuprinde doar perechea unor suflete rebele Se moaie-n suflet, se stinge în dor.
Ce în vastitatea lumii se cuprind spre infinit
Cu interna energie ele zboară către stele În mare se culcă prea largi orizonturi,
Dominând tot Universul cu al dragostei zenit. Iar timpul înoată în marea de foc
Din aburi de vise şi clocot de porturi
Iată, astă e puterea ce lumea o pune-n tavă Se naşte un suflet ce n-are noroc.
În balanță voi să puneți doar al nemuririi har
Voi să-i dați eternitatea mult prea crudă, mult Senin îi e chipul şi-i pură gândirea
prea cavă Puternică pală îi suflă-n destin
Când ea va fi fost trăită, fără al iubirii dar.” Priveşte departe, văzând omenirea
Scăldată în haos, durere şi chin.
Gloata stă în așteptare într-o liniște profundă
Un întreg complet de despoți căutând balanței Cu paşi tremurânzi el merge agale
rost Legat îi e trupul de-a lumii nevoi,
Schimbă între ei gândire, calcule sunt prinse-n Dar spiritul liber nu ştie de zale,
undă E apa tâşnindă din trupul zăvoi.
Construind eșafodajul și al nemuririi cost.
În buche de carte îşi vede aleanul
Dintre toți își plimba roba un bătrân fără de El poartă cu soarta intern dialog,
seamă Când zestrea luminii o-ntunecă banul,
Se ridică din agora ca un zeu purtat de vânt El pleaca spre Hades drept suflet zălog.
Fără a porni furtune, glasul lui fără de teamă
Dă verdictul ca un tunet ce coboară pe pământ. Şi aripi îşi pune sandalelor roase
Mantie de rouă pe umerii fermi
„Voi, ce azi trăiți dorința de a fi egalii sorții Cu pară arzândă în minte şi oase
Voi, ce renunțați la visuri nemurirea așteptând, El trece ţinutul trecutelor vremi.
Nu realizați că sunteți mai bogați în fața morții
Când iubirea vă-nsoțește la al judecății rând? Pe cercuri arzânde, în horă se prinde
Cu umbre ce-aşteaptă eternul judeţ,
Cum puteți ceda iubirea, să trăiți în rece stare, Iar cartea şi crezul, a sale merinde,
Tot cătând caldură-n aștri sau în meteorici Îi dau energie şi pasul semeţ.
nori?
Voi aveți magie-n sânge și a nemuririi boare Un râu se aşterne în calea urmată
Voi o respirați de veacuri, fără zei ajutători. O luntre se-nalţă la mal, tremurând,
Iar Charon prin ceaţă clienţii aşteaptă
Vă veți duce azi acasă, la a voastră îngrădire Să-i ducă în beznă şi-n negru străfund.
Ce doar fizic are margini, mărginind infinități
Veți avea răspunsuri caste, omenirii dând de Hidos e Cerberul ce-şi flutură coada
știre El stă şi aşteaptă pe tron de catran
Că a zeității tagmă vă admiră cum sunteți. Şi dulce aluaturi mănâncă prihoada
-------------------------------------------------------- Când barca se mişcă la zgomot de ban.
Este timp de celebrare căci a gloatelor solie
Își prezintă azi mesajul reintoarsă pe Pământ Iar tânărul oaspe spre Hades coboară
Că întreaga omenire e stăpână pe-a sa glie, Îi cere să vadă destinul lumesc,
Fără dor de-a fi vasală, zeilor așezământ. Cum râde Olimpul de-a lumii ocară
Şi cât se întinde vechilul ceresc.
Altruistul
Îi cere să vadă speranţe apuse,
Sunt vise de foc în liniştea nopţii Destine înfrânte şi bieţi muribunzi
Ce urcă speranţa pe căi în avânt De banul ce muşcă, de arme depuse
Iubirea-şi alege în voie iloţii Spre-a lumii sclavie a-titanilor scunzi.
Un petec de apă şi-un boţ de pământ.
Un dans îi cuprinde şi-o tainică boare Cuvinte măreţe îi mistuie mintea
163
El cere speranţa căzută, şi-n schimb, A lor faimă reîmbină armonia unor lieduri
Îşi pune zălog şi trupul şi cinstea cu imaginea firavă a luminii de pe cer.
Cunună de lauri să-i prindă în nimb.
Luna își perindă pașii pe a cerului câmpie
E albă lumina ce naște în faptă, și din stea în stea împarte invitații către bal,
Gigantică faclă al său altruism căci a poeziei gală va începe ca o vrie
Ce-i smulge lui Hades ascuns-a lui șoaptă transformând prea neagra noapte într-un
Ce sparge lăcate din negrul sclavism. curcubeu regal.
Se-nvolbură Stix-ul, cărare formează, În palat se dau în lături porți cuprinse de

Iar Lumea apare plutind pe un vis, mistere.
Lăsând în adâncuri a negrului piază Ale poeziei caturi se deschid spre invitati.
Ce-n bani își aflase al ei necuprins. Fiecare-și poartă falnic invitația-n revere,
o insignă ce îi face să se simtă mai bogați.
Când tânărul oaspe departe privește
El vede o lume cladită din nou. Din trecuturi de legendă, într-o epoca regală
În temnița-i rece speranța clipește versuri s-au topit ferice în insigne de poet
Căci el este liber în negrul cavou. ca hrisov de prezentare la a poeziei gală
că ar fi exploratorii unui mit din alfabet.
Balul
Mulți cutreieră pe holuri eludând a vieții strajă
Pe cărarea necuprinsă de a timpului morișcă și prea crude introspecții îi tot macină pe rând:
orizontul se întinde ca un râu ce curge lin, Vor putea ei să-nțeleagă, azi, a poeziei vrajă,
obosit de-atâtea veacuri să tot joace-n a lui vor pricepe Infinitul unui suflet prea plăpând?
rișcă
ale omenirii visuri, găuri negre în destin. Își privesc a’ lor insigne cum lucesc în
așteptare,
În trecut a fost vârtejul unor gânduri de mai să sară de emoții din revere de costum
renume și o necuprinsă forță îi cuprinde ca o boare
ce i-au modelat voința și i-au dat un nou făgaș și le da beția vie de-a-nfrunta al lor fatum.
de-a strabate tainic secoli fericit să își asume
netrăite sentimente, drept al dragostei sălaș. Animată este sala de a gloatei frământare,
toți discută despre viață, despre visuri și iubiri.
Ieri, în secoli de legendă, promisiuni au fost Dar deodat’, încolonată, drept a poeziei stare
sădite se prezintă o orchestră fără seamăn în priviri.
în cuvinte strâns legate de al poeziei har,
de-a lupta pe frontul vieții cu trăiri prea rar Prim solistă este rima ce în potriviri de sunet
gândite leagă vaste teritorii, antagonice-n destin,
într-o clipă de sfială că ar fi celestul dar. dar care își dau binețe după-un accentuat
răsunet,
Azi, cuprins de îndoială, mărginit, adânc legând versuri între ele peste-un zgomot
privește clandestin.
cum întreaga omenire își tot leagă pietre-n jur, Ritmul, iată, o urmează în a poeziei vrajă
cum în neguri fără capăt lumea, într-un joc ca un soț cuprins de patimi ce se-ntind spre
orbește, infinit.
se aruncă râzând sadic de al său, prea crud, Cu trohei și iambi păzește poezia ca o strajă
sperjur. și o apară de versul, mult prea liber și hulit.
Cu o stampă-și vede calea însemnată pe vecie Scânteieri de Infinituri îl urmează-n prezentare
de-a trăi singuratatea unor gânduri de pripas, dând orchestrei o sclipire mult prea mică
Dar cum nu-și acceptă starea vieții în pentr-un gând.
contumacie, Comparații se înșiră în a poeziei stare,
Orizontul se deschide către-un netrăit răspas. și ridică întrega sală, frumusețea-aplaudând.
Se deschid în departare ale poeziei ziduri, Vin metafore să-nchidă a orchestrei înșiruire
un șirag de albe gînduri ce se-nalță-n eșicher și hiberbole duc trena unui rol, azi, desuet,
164
de a prinde poezia sub feerica simțire Mihaela Oancea, București
dată de trăirea sorții unui suflet de poet.
Ridicare din lut
În peniță-și poartă ritmul unor frământări
interne. Te logodești c-un munte, în lan cu iarbă-
Din trecut spre necuprinsuri el crează, rând cu albastră,
rând, se-adună cerbi când încă e vară la fereastră.
ale Nemuririi forme, iar orchestra le așterne
peste secoli de legendă-portative pentru gând. Pe brațe ți se culcă păduri cu dor de stele;
zâmbind, le-nmuguresc pe tâmple, brumărele.
Dirijor peste cuvinte el conduce epopea
unui șir de nestemate, cald ascunse în cuvânt, Curând se face iarnă; în lut arborii țipă
iar orchestra îl urmează prezentându-i clar idea și, transformați în păsări, din moarte se ridică.
de a fi trecuta stare sau al noului avânt.
Lună la perigeu
Este oare simfonie astă muzică celestă?
Din ce nevăzute ceruri își alege al ei drum? În lava lunii ajunse la perigeu
De ce vechiul o admiră când modernul sticlesc spinări de gânduri
o detestă? cu vaier zimțat, pământiu.
Cine oare va răspunde întrebărilor duium?
Adâncit într-o floare de lotus,
Doar a inimii bătaie va-nțelege ritmul sacru, liniștit,
va deschide poeziei ale veșniciei uși Uroborus rostește o mantră
și în clipe de restriște va păstra ca întru-un deprinsă din vechime.
nacru
frumusețea unor gânduri ce au suflet de Se clatină iar totul,
păpuși. cu nu știu câte grade pe Richter;
încă o noapte în care murim
Poezia este suflul unei inimi fără stare, un pic și încă un pic.
e orchestra ce răsună peste necruprinsul timp Cineva în jur?
sau înscrisul din hrisoave, drept tratat de Nimic –
împăcare
între pământeasca lume și al cerului zăstimp. Bufonul
Câte secole vor curge continuând a ei În cadranul irisului unui bufon

splendoare? se ghemuiesc cohorte de îngeri
Câte gânduri vor așterne generații drept denudând sensul
demers? orelor îmbrățișate
Câte punți vor fi legate între lumi cutezatoare, până la cenușă.
ce vor încerca să urce munți de patimi într-un
vers? Semiumbră. Imagine în oglindă
a încăperii-peșteră
Unii înțeleg tăria sentimentelor divine care începe să se micșoreze
și pricep că-i greu supliciul de-a păstra al ei pe măsură ce se multiplică.
parfum.
Părăsesc cu resemnare sala, unde poezia vine Risipite pe parchet,
cu o aură de vise și cu visuri în album. dorm câteva creioane -au avut șansa
În album se prinde Noul de a Vechiului patină de a-i colora trecătorului
și dansează melodia unui joc triumviral zborul spre liniștea zmeurie,
cu poeți, cu sentimente, cu iubirea fără vină însă au reușit să contureze
contopiți în idealuri la al poeziei bal. un abisal licorn
uitat într-o mare
măcinată de alb
și un bufon
păstrând întipărită pe retină
165
nu doar durerea din casa lui Iair, Momente grele în spațiul pustiu,
ci și taina Cu dansuri nebune și zmei,
unui rest de soare. Cu oameni, obiecte și eu.
Un râs în delir se-aude acum,

Monica Ostașuc, Măriței, Suceava De undeva din marele turn,
În ploaie oamenii se descompun,
Balet În furtună poetul râde nebun.
În sunete triste, Cădere

Și-n negrul decor
Un gol așa mare, un gol- Și o să cad odată,
Și-un salon, La înc-o lovitură,
Lunecau baletiste și-un om. O să dispar de-apururi,
În groapa de durere...
Satanice note înnoapte se sparg Și n-o să văd nimic,
Și-n negrul decor În lunga mea cădere.
Omul e demon
Și fetele mor, Și-o să cad odată,
Iar dansul devine ușor monoton. În negrul cel greoi,
Și-o să-ntind o mână,
Pașii de dans se-nmoaie încet Cu tremur și fior...
Și-n negrul decor Și-o să dispar din lume
Se-aude mai tare unbocet, un bocet- Și-o să devin cenușă,
Și fum ca efect, În groapa de durere,
În tristul salon de balet. În lunga mea cădere.
Ascultă!
Liliana Viorica Popa, București
Ascultă! Vântul bate iar
Și amintirile apar. Putti
Ascultă! E plânsul amar,
Mă face-n noapte să dispar. Putti ăștia dezgoliți
Își fîlfîie aripile albe deasupra mea.
Ascultă! Sunt voci de iele Mereu îmi fac semne de pe plafon
Pe culmi funebre. Și scutură din zestrea ancestrală
Ascultă! Cum apar... Petalele ghirlandelor baroce.
Și-n gol se sparg, dispar. Gnostici sau agnostici
Cum îi știți,
Ascultă! Totul se-ntoarce... Răsfoiesc străvechiul logos
Iar și iar, dispar, apar... Și aruncă monezi
Ascultă! Se sparge-o inimă, Pe urmele secundelor,
În noapte, în van... Prețul neuitării....
S-au înroșit cariatidele-n obraji
Ascultă iubite! Și frescele transcend în fiecare noapte.
Cum mor și dispar. Aleargă spre ultimul bal
Sa transforma secundele in piatra.
Totul și eu Putti ma recunosc prin lume
Si au o poveste pentru fiecare amurg.
Un tunet și trăsnet- e frig Aseara m-au lasat in poarta
Se-ntunecă-n tristul cavou, Altei povesti
Orașul devine decor, Planetare.
Cu oameni, obiecte și eu... PÚTTO, I s. n. - (în sculptura și pictura
italiană) denumire dată figurilor de îngerași
Un fulger și nori cenușii,
166
care apar frecvent în compozițiile iconografice Exercițiu de mistificare
sau decorative din epoca Renașterii și apoi
în baroc, motivul plastic al copilului Amor; Mă poartă pașii seara spre panteonul
amoraș. (< it. putto) Ridicat pe acropola din apropiere.
Și rămîn singură cu mine în fața lumii
Albastre Și a cerului devenit altar.
De pe crestele albastre coboară seara Loja mea se ridică, devine celestă.
Să-mi rotunjească umerii de piatră Zeii ne-au dat cuvîntul
Şi braţele şi vina neiertată,
De prin păduri se aude vioara Să ne putem ascunde gîndurile.
Şi vîntul ce aleargă prin corzile crengi. Doar muzica curge peste toți...
De pe crestele albastre coboară şi noaptea Trupul meu a devenit de mult
Pe genunchii mei să îţi facă culcuş o catedrală trufașă cîndva,
Şi vîntul adoarme pe creangă arcuş Ochii, vitralii ce proiectează lucidități
Şi-ţi picură cînturi şi şoaptă.... nemiloase
Pe genele noastre albastre adorm Și reverii primare.
Poveştile pereche, neştiute, rătăcite. Pînă cînd interogațiile pătrund insidios
Culese de pe străzile înguste În fiecare cotlon de uitare
Ce seara, în amurg, le aud şoptite. Și caută jumătăți de adevăr,
Dimineaţa, din ceaţă uşoară, din clar - obscur, lașități în parte asumate,
Lumina de jur-împrejur ne înconjoară, Tăceri volatile, pelicula densă
Se înalţă din abur de munte spre înalt, de fade ipocrizii acceptate,
nefirească, Adevăruri negociate de spaime,
Şi îmi lasă o floare de colţ pe tîmpla mea de orgolii, de umori
albastră. Prelungite imaginar dincolo de acele
adevăruri.
Unde pleacă tot verdele ăsta de-acum Vinovății refulate, vinovate amnezii,
minciuni inocent vinovate.
Seara vacarmul se stinge uşor Și muzica curge peste toți...
Aramă şi aur se adună în pridvor Pînă cînd mîinile mi se împreunează
Şi blîndă lumina dispare a rugăciune.
Dinspre miazănoapte răzbat spre mine fuioare, Zgura informă, pudră a angoaselor
Cărările cîntă de drum şi de zare. a căzut la picioare..
Au ars, un fum imperceptibil
La mine, la Rîşnov, mai jos, sub cetate, se ridica spre înalt...
și timpul se opreşte avid de o carte. Luminatorul se deschide singur,
Zidurile Ateneului năruie temeliile lumii
Mă ia în caleaşcă, mă duce departe Și prind să se înalțe brusc.
Pe drumuri de argint, de mine ştiute, Și mi se pare că totul se sfîrșește și începe
Dintr-un pumn de colb mă remodelează acum.
Şi într-o piruetă mă reinventează. Vitraliile au devenit obscure.
Unde pleacă tot verdele ăsta de-acum Cosmina Price-Miheşu de Câmpie, Mureş
Se schimbă iluzoriu în colb ireal
Pluteşte, devine virtual Palmierul din ochii cămilei
Şi fuge, se aşează o vreme
La Zurich, într-un tablou de Chagall. În pieptul meu e o bucată de deșert
Noi doi culegem frunze, crăpată în abisuri teatrale
Resturi de lume delabrate, de caii tăi ce-odată alungați în vale,
Intens, noi doi speriați de vacile murdare și lăptoase,
Trăim zvîcniri proiectate se îneacă-n apele termale
Momente echivoce stoarse-
De uimire încîntate, dintr-un porumb fiert.
Din alte oraşe, Atunci, căzut în nostalgia fermierului pustiu,
Din alte regate. ai apărut în fața mea c-o stropitoare
167
ce-nfățișa un dromader e plin Universul de fler...
puțin cam ars de soare; și câtă mirare
Dar pentru bântuirea primăverii din proverb, în suspinul albicios
nu am putut să-i dau un luciu arămiu. din cortexul cleios,
Era oricum prea udă și ar fi ruginit deasupra unor ritmuri macabre și rudimentare
Tristețea infantilă a unui mugure-ncolțit. crestate în noaptea teribilului soare.
Și totuși, ce să încolțească în terenul meu arid
? Droguri dospite în ocean
: iluzia ochiului meu insipid. iau doamne barbare
Mi-aș fi dorit să văd atunci din caleașca regeneratoare
că porumbul meu era prăjit, de emisfere contemporane
și mai mult, și niște pământ african
că palmierul din ochii cămilei... să fie mai aproape de Dali și Mann.
a murit.
O sferă topită pe-un femur gălbejit
Frunză bătrână e tot ce mai poate fi privit
din muntele vrăjit,
Mă plouă cu lacrimi de cedru unde bunicul adună saliva înghețată
Si-mi cresc rădăcini de suspin, în borcane simple de hârtie glasată,
Mă cheamă mușuroiul diedru- ascunse-ntr-o ie brodată.
frunicile par să poarte baldachin. E un ghiveci spart.
Furnicile...pat pentru gânduri, Două mile și-o suflare ne despart.
Te vizitează-n peștera vopsită cu eter,
te așteaptă să cobori din cer, Cei doi din cinci și al șaselea
din cerul zeilor-
oameni din diferite timpuri. Un puzzle de amintiri atât de vechi
cu colțurile pieselor tocite
Dar captat în pictura rupestră, de-atatea nopți nedormite
Scurgi infinitul vâscos- și încercări eșuate de a reuni
suspinat de-această viață terestră uitatele perechi
unde, inevitabil, se-ascunde și corpul meu de gemeni obosiți,
spinos. separat răstigniți,
fără a se mai putea privi
Ieși acum din groapa ta pietrificată vreodată sau din nou...
și vino mai aproape de țânțarii mei fricoși; Se aude un ecou.
Știi c-aș fi venit de fiecare dată,
dacă picioarele nu-mi erau acum Liniștea îi îmbracă în priviri șterse
transformate-n cedrii noroioși. ale stelelor însetate și dese
de chinul lor enigmatic
Bonsaiul lui Dumnezeu în toamnă și totuși comun...
Se simte miros de tutun.
Doarme nevoia,
e rece și sumbră, Încercări li se permit oricând,
picuri de floare se scurg după umbră, dar alene suflând
umbră de brad și pini aburiți în poala răsfirată...
în calea albastră cu lei îmblânziți. Se frânge un regret.
Rece e farul,
rece ca tine, „Imploră luna încă odată”,
curg tot la vale șiroaie blajine, îi plăcea ei să spună
rachete, morfine, atunci când ținutul de mână
apă și-amine, devenea amintire
culoare prea ștearsă în murmurul lunii, inundată-n
e dimineață iară și eu-mi ud alunii. veșnica adormire.
Din osul mercurului moale, tenebra
adulmecă porii orbitului cer, Corneliu Rodeanu, București
168
Valea Plângerii Într-un gol umplut de tine.
Abisul mă privește sec,
Liniștea se așterne în Valea Plângerii, Topește orice urmă de firesc,
Când toți cei ce se cred nevinovați vor tăcea. Exorcizatul omenesc,
Stau ca vulturul pe stâncă să ascult șoapta Rămâne din noi toți,
purtată de vânt. Nerostitul... te iubesc!
Simt cum iertarea atinge o aripă.
Împletește în goana ei două pene, una albă și Străinul de lângă tine
una neagră.
Așa cum școlarul încrucișează degetele la Nici numele nu îl cunoști,
spate. Și nici de unde vine,
Cu credința că minciuna nevinovată, Se așează lângă tine,
are statut de adevăr. La un capăt de bancă,
Naiv îmi umplu aripile cu iertare și mă avânt, Privește în zare pierdut,
În zbor să cutreier lumea. Te întreabă șoptit,
Aventura nu a durat decât o viață. De ce ești așa tăcut?
Într-un sfârșit mă prăbușesc în ţărână, Te întorci spre el încet,
Obosit și neiertat. Începi să-i spui povestea ta,
Mai privesc o dată cerul, În doar șase cuvinte.
Înțeleg că trebuia să rămân pe stâncă Cu o mână pe umărul tău,
păstrând tăcerea. Îți trece încet prin viață,
Aș fi avut timp să aud Rămâi prietenul lui vechi,
că iertarea nu vine niciodată singură. Cu străinul de lângă tine,
Totul e subțire ca o ață,
Plângi metamorfoză, plângi Mai găsești puțină putere,
Să încerci o nouă speranță,
te naști și începi să plângi, Cu străinii ce trec,
crești plângând pentru lapte, De îi faci să rămână,
după primul pas facut în fugă plângi. Cei încă neștiuți oferă,
la pima notă mică iară plângi, Din când în când,
cânt termini școala plângi de bucurie. Sincera strângere de mână.
auzi primul te iubesc și plângi involuntar.
se stinge un părinte, nu poți decât să plângi. Ioana Simion, Bacău
dai naștere unui copil ce plânge și el,
acum plângi fără ca el să te vadă. Brațele lui Venus
după vremea plânsului, te stingi.
nu vei mai plânge niciodată, Clopote nu bat
e timpul ca cei ce rămân... să plângă! Pentru sinucigaşi
Nici când teama
Netrăire De groapa fără piatră
Te-nhaţă de
Clipe pierdute în netrăire, Picioare
Curg alene și totuși nefiresc,
Culeg recolta gândurilor fade, Aşază-te-n mijloc de drum
Fără de vis în somnul zilei, Ca s-auzi cum bate
Încerc cu degetul o mare, Vântul
Traducerea neînțelesului te iubesc. Iar când îţi suflă-n timpane
Mult prea străină este limba, Ia-l de gât,
Folosită în minciună, Suceşte-i mersul.
Atunci când mă îmbrățișezi.
De aș putea să uit o clipă, Inima pulsează încă
Perfidul și eternul gând, Sub ţigara aprinsă,
De tine și de toți să mă ascund. Înfiptă.
Aș trăi ce nu pot face alți, Înfige-o până se stinge.
Să mă cufund de fiecare dată, Unghii lungi şi lipicioase
169
Scormonesc la colţuri Iar când l-am prins de mână,
Mintea. Să-i spun să mai rămână,
Eu, gândacul lui Kafka, Până-n talpă am simţit şoc
Mi-am făurit singură un Am zvâcnit fiindcă m-am ars.
Adevăr
Ca să pot dormi noaptea A plecat de la mine,
Şi ca tu să-l pui în frunte S-a îndreptat spre tine,
Şi să zici că-i doar Spre voi, spre ei, el, ea.
Al tău. Să-şi facă auzită
Din piept, din gât, din minte
bărbaţi, Sirena.
Reci. ***
fete, Unde mai eşti acum,
Bătrâne. Nu mai ştiu nici eu.
Azi aici, mâine colo,
Tinichea, Până la scurtcircuit.
Absint al gândurilor mele Iar corpul electric
Fă-mi braţele la loc. A ars aripile de tinichea.
Hai să murim
singuri. der Val
Boem electric Vulturi de Monfaucon

Au ciugulit
Aripile-s de tinichea Ochii, brâul şi gura.
Şi corpul e electric. Împing sus pietroiul
N-am ştiut cine sunt Ce cade iar
Pân-ce nu m-ai strigat De-a dura.
Pe nume.
*** Aburul năruie,
Sub talpa lui Arde şi cerul.
Asfaltul se topeşte. Saltimbanci de tot felul
Şi clapa neagră albeşte, Se târăsc,
Şi clapa albă negreşte, Apoi mor.
Mânjite de carne friptă.
N-am nici neam
Nu mai crede-n nimic, Şi nici rasă
Doar în braţe legate Sunt
Ce închid circuitul, Doar eu şi pavajul,
Şi poate Cu praful
În ziua ce-o să vie. De opiu şi absint.
Caut
Care-l găseşte, Să stau
Dormind sub scări de piatră, Şi stau ca să
Dormind sub cer de plastic, Plec.
Sau sub tavan c-oglinzi. Să plec
Ca să am unde să stau.
Când mi-a trecut pragul,
Mi-a aprins becu-n minte Şi stau.
Şi i-am dat vin roşu tare Teama e să închid
Tot mereu, ca să mai stea. Ochii,
Şi-apoi s-a ridicat de-odată, Să nu văd ce e
Mi-a zis că tre' să plece Şi să văd ce va fi.
Să se-aprindă pe el Iar brâul
Şi apoi şi pe alţii. Strânge
Tare, prea tare.
170
Parcă ieri de privirile obscene din spatele genelor
Nici nu-l aveam. de la primul etaj.
Urcă până la mine.
Mi-e sete
De moarte Simți miros de fum?
Mi-a ars toată gura. Simți miros de alcool?
Apele se retrag Evident.
Când întind mâna. Îmbrățișează-mă.
Acum, mă poți certa.
Mi-e cald, Îmbrățișează-mă.
Mi-e sete, Acum, mă poți jigni.
Mă târăsc în genunchi Sărută-mă.
Pe pavaj, Acum, mă poți părăsi.
Dar stau,
Rămân aici. Coboară înapoi.
N-am nici neam şi nici rasă La unu, fetele s-au retras în camerele lor.
Sunt doar eu şi pavajul. Dacă vrei, încearcă să le bați la ușă.
Rămân...mi-e cald...rămân. Grupul de liceeni va fi împrăștiat,
tu urmeaz-o pe una dintre tinere,
Aici nu stă nimeni cere-i o țigară, chiar dacă nu fumezi.
Tu mergi tot înainte,
Eu stau la Obor. „Diavolul” s-a cumpărat rapid,
Nu te enerva pe cei treci pe lângă duzina de pături.
care te vor îmbulzi la ieșirea din metrou. Dacă vrei, aruncă câteva priviri.
Caută semnul „Colentina” Odată ce ajungi la țiganca
e cel ruginit și așezat strâmb pe zid. ce nu demult m-a înșelat,
Urcă la suprafață. fă stânga.
Vei auzi, iar și iar, incantații: Treci pe lângă bătrânul anemic,
„Două la un leu”, „Trei lei grămada”. vei auzi cum vorbește depre Brontë,
Nu te lăsa captat nu-i da vreo atenție.
de nicio altă ofertă. Mergi tot înainte, treci strada,
Mergi tot înainte și treci strada, roșu sau verde, nu contează,
roșu sau verde, nu contează, de mult ți-ai pierdut interesul.
de mult și-au pierdut autoritatea. Incantațiile cu
Treci pe lângă chioșcurile „Două la un leu”, „Trei lei grămada”,
cu cărți la mâna a doua, vor fi mai răgușite.
salută-l pe bătrânul ce vinde romane clasice, Dacă vrei, negociază și tu.
în timp ce dârdâie de frig Coboară sub pământ.
în paltonul ros de molii. Caută semnul „Spre peron”,
Odată ce ajungi la țiganca e nou-nouț.
ce nu de mult mi-a ghicit norocul, Îmbulzește-te în metroul supraîncărcat.
fă dreapta. Burta trenului se va închide.
Nu te lăsa intrigat, Pleacă liniștit.
de duzina de pături cu obiecte ieftine. Aici nu stă nimeni.
Când ai să treci pe lângă pătura din urmă,
vei vedea un telefon, o clanță, un bibelou lipit
și o copie a Diavolului lui Papini, Bogdan Șoflău, Floreşti, Cluj
tu mergi tot înainte.
Când ajungi în fața licelui, Ieri, tata
aprinde-ți o țigară, chiar dacă nu fumezi.
Un grup de tineri se va aduna în jurul tău, Ieri, tata mi-a spus că a tuns
cerându-ți câteva. tu dă-le tot pachetul, O stea cu coada prea lungă
apoi urmează-i, Şi carul cel mic iar l-a uns,
ei te vor conduce în blocul meu. Pe cel mai mare s-ajungă.
Nu te lăsa fermecat, Mi-a spus - nu-i aşa neplăcut
171
Să fii pus la munca de sus, Trece-i tu pe toţi prin sită
Primeşti chiar şi spor de trecut Şi iubeşte-i pe români.
Şi ai timp de muncă în plus. Dragă Ţară, fără pică,
A spus… nu-i lipseşte nimic Te-ntreb, la aniversare,
Şi de nimic nu se plânge; De ce nu devii iar Mare
Aşa-l ţin minte de mic, Şi rămâi prea trist de mică?
Orgolios pân-la sânge.
Ştii bine că eu chiar nu sânt, Aviară
Deşi tu, poate, ai fi vrut,
Prea harnic aici, pe Pământ, Uite, am în mână vrăbii
Dar voi veni să te ajut. Şi pe gard e plin de ciori,
Îți dau puşcă, arcuri, săbii,
Flotanţi Dacă vrei să le omori.
Eu le țin doar de proverbe,
Umbre triste urcă-n blocuri, Nu de carne sau de ouă;
La etajul cinci stă soarta, Le prăjeşte sau le fierbe
Descălțându-se de tocuri, Sau le fă pe amândouă.
Face zile-ntregi pe moarta. Mie dă-mi doar nişte pene,
Latră câini pitici pe holuri, După ce le ciufuleşti,
Nu mai vor viaţă umană, Să-mi aştern din ele perne
Beau beţivii când dă goluri Şi să dorm, să uit cum eşti.
Orişicare campioană.
Trec, pe repede în faţă,
Zile albe, gri şi negre. Liliana Spătaru, Brașov
Trase de măgari prin ceaţă,
Par şi bune şi integre. Cât o privire
Stau crispaţi oameni în case,
Viitoru-n demisol. Eu sunt la marginea tuturor lucrurilor.
Toate bune şi frumoase, Până la nemărginire, eşti Tu, cu iubirea.
Numai timpul e nasol. Eu sunt la margine de ceas, la margine de
verde,
Dragă Ţară, Tu, eşti cuminţenia anotimpurilor.
Dragă Ţară, laşi să crească Eu mă hrănesc din lumina pământului

Munţi de ură-ntre români, deşi, e-ntunecat de atâtea strigăte!
Laşi năpasta să ne pască,
Mulţi în jug, puţini stăpâni. Mai apoi dansez în zori cu fluturii
Dragă Ţară, laşi să urle Pe umerii macilor şi a vântului , vara
Pui de câine, nu de lup.
Muţi cu trâmbiţe şi surle, Căci toamna, mă surprinde-n cuvântul
Azi, timpanele ne rup. de la marginea tuturor lucrurilor.
Dragă Ţară, laşi în frunte Legământ sunt Doamne, cât o privire!
Mitocani şi nesătui,
Demoni stau pe orice punte, Cuvinte de taină
Îngeri nu mai ai destui.
Dragă Ţară, ştii tu oare? În ferestrele lumii, nori de tristeţe. Singurătate.
Fiii tăi îţi devin fiice, Razele lunii ţes tăcerea
Cu sprâncene de fecioare. în toate rugăciunile mele.
Cum pot ei să te ridice? În camera mea, umbra de ieri, melancolia.
Dragă Ţară, tot avutul Singurătate
E al tău doar după nume, undeva la margine de toamnă aşteaptă.
Căci te pradă-ntreaga lume Lumina , flori de viaţă dintotdeauna,
Şi rămâi numai cu lutul. pentru totdeauna.
Dragă Ţară, neiubită Ochii mei plâng. Ochii tăi nu înţeleg.
Eşti de mulţi crescuţi la sâni, Ne ascundem în semne, cu toamna.
172
Astăzi, am învăţat cum se poate zbura, cu Să rog toţi cerbii-ntâlniţi la izvor
frunzele. să te ierte.
Fără surâs, ziua nu respiră cadenţa ta.
Vinul roşu, în cupa sufletului naşte speranţa.
Insulă de speranţă – poezia, libertatea ta Corina Stoean, București
Astăzi bătrână-s, precum toamna la sfârşit....
Ploaie albastră
Despre mine
Cheamă-ți eroii
Cât despre mine, voi ce credeţi În orașul șubred
că veţi spune?! Plouă, plouă, plouă...
Că m-am născut în toamnă-n taină-
într-o casă, acolo sus pe deal Ființe de carton cad din cer abătute de
unde nu urcă nimeni, picăturile de ploaie
unde doar vântul sobru de amiaz’ Iar norii grei prind în jurul lor întreaga planetă
atinge ce-a rămas ca într-un dans de descompunere a firii.
din gânduri...cioburi....umbre,
acolo sus, pe deal Cam peste tot,
unde pe un câine Timpul se scurge într-o rană deschisă adânc
nucul, mărul de la poartă În apele pline de viețuitoare adormite
doar vântul îi mai cată Iar trupul pământului suspină haotic
şi toamna mută, fără frunze, Într-o anostă conviețuire a trădării.
lăsându-şi pe pervaz
tăcerea ce se frânge.... Albastre flori, albaștri pescaruși și albastre ape
Își continuă cântecul îngânând
Ce credeţi că ştiţi voi despre mine note vii grăbite-n zbor.
nimic nu-i scris.
Câteva cărţi veţi mai găsi pe raft, Să auzi cum pașii se târăsc în drum
douăfiinţe dragi prin lume, şi, Să adormi în plânsetele grele
neîmplinirea unui vis. ale ceasului care stă în fața lumii
Să auzi glasul grabnic răbdător al frunzelor
Pentru tine care cad prin fața ferestrelor
Să adormi în timp
Să te întâlneşti cu poezia îţi cer ce suspină trist păpuși de lemn...
prin păduri când umbli tăcând,
Când râde sau plânge natura Cum n-ai vedea,
sau vreun pui de urs rătăcind să nu te uiți cum picăturile de ploaie dansează
pe cărări de el necunoscute... printre corpurile arborilor care s-au schingiuit
de-atâta patimă
E cântul pe care-l întâlneşti Nefireasca priveliște a unor ochi vii
prin munţi, când te freamătă dorul, care privesc fără vină
freamătă vântul lumii întregi Printre pietre ce îi sunt aruncate.
Când tu, uşor la pas, urmăreşti
să vânezi căpriorul... Se zăresc luna și soarele ce
se însoțesc într-un dans nebunesc
Te cheamă pădurea, ştiu asta. În sărutul dulce al unei morți fugare
Numai tu taina lor din adânc În orașul șubred,
cu respect îi trăieşti uvertura, În care plouă, plouă, plouă...
Acolo eşti puternic şi stăpân
pe timpul ce-şi pierde măsura... Tablou de toamnă
Şi-atunci când o să-ţi vină dor De sus, de jos,

de chipul ce-n amintiri se pierde, De nicăieri și de niciunde
de poezia ce te chema fierbinte, Se zăresc în zare
Să laşi obloanele munţilor deschise Păsări albe, negre și-n culori bizare
173
Se petrec cu jale Pașii mă conduc în podul plin
Spre însingurare. de praful clipelor viitoare
Răsfoiesc pagini din cărți vechi,
Cu un ochi blajin uitate în tăcere.
Viețuitoarele își împart soarta Cuvintele s-au prins printre degetele mele
De bucurie si de bunăstare lumească. Și nu mă mai lasă să plec.
Un penaj multicolor zboară deaspura Adorm...
văzduhului Și umbra de carton a cărților se zărește în timp
Împrăștiind în zarea albastră răsfrângeri ale În jur se zăresc amintiri
apei cristaline. în culori vii și mișcătoare
Palmele reci ale pământului modelează Ca prin vis se strâng personajele în jurul meu,
trupurile, Și joacă voios iluzia vieții și-a morții.
dăruind omului o redefinire a portretului său
nestatornic. Lăcrămioara Teodorescu-
O pasăre verde privește spectacolul și Odobești, Vrancea
murmură în timp ce veghează
o livadă invadată de viemi de mătase. Căutări
Cerul își întinde brațele spre nicăieri M-ai căutat în clipa ce-a plecat,
Unde păsari zboară pe niciunde, Și m-ai găsit ascunsă în destin,
Pe sus, pe jos, Te-ai speriat de gândul sufocat
Spre nicăieri. De visul ce trăiește clandestin.
Complicitate M-ai căutat în valurile mării

Și m-ai aflat la umbră de dumbravă,
Pești aduși de departe se scaldă în apa ca de Tu sens ai dat pe dată așteptării
marmură Scoțând cu-n zâmbet mierea din otravă
Și se așază haotic în încăperea vastă
Călătorind spre ferestrele timpului deschis spre M-ai căutat prin norii răzvrătiți
libertatea de apoi, Mă oglindeam senină într-o stea,
Salvați fiind de repaosul universal al În trandafiri de frunze ocrotiți
începutului de vreme. Iubirea pentru tine clocotea.
O dulce chemare..
Iar în zare - M-ai căutat în ceașca de cafea,
se ivesc pescarușii care-și vorbesc și se alintă Era prea întuneric să mă vezi,
suav - Când soarele o rază își jertfea,
melancolic sună timpul care-și petrece pașii pe Tu m-ai găsit în albele zăpezi.
podea
și-n gândurile noastre trec rămășițe de nisip M-ai căutat sorbind nemărginirea,
din clepsidra universală a sorții Ai dărâmat a timpului hotare,
care-și perindă degetele prin părul nostru, Și fluturând în grabă fericirea,
ca într-un cântec de leagăn Ne-am regăsit în floarea de cicoare.
cu eroi infantili și hilari.
Pe trotuar, Dorinţă mărginită
se aud pașii trecătorilor grăbiți.
În priveliștea autumnală Te-am dorit ca pe o şoaptă,
Copacii-și ascut ramurile-n cerul Ce îmi mângâie timpanul,
care le îmbrățișează perpetuu În tăcerea-atât de-abruptă,
Ființând spre eternitate. Răvăşind încet aleanul.
Te-am dorit ca pe-o ploaie
Chemare Ce se scurge peste zare,
Reuşind cu greu să-nmoaie,
Scârțâie podelele Dorinţele arzătoare.
Imensul covor din grădina bunicii
se veștejește sub ochii mei Te-am dorit ca pe un cântec,
174
Ce-mi colindă amintirea, Îţi sunt sălbatică ispită,
Dar ai fost doar un descântec, Când dimineţile se scurg
Ce mi-ai amăgit privirea.
Îţi sunt bătaia unei pleoape,
Te-am dorit ca pe-o chemare, Când visele se împletesc
Revărsată peste noapte, Îţi sunt dulceaţa unei şoapte,
O nălucă ce apare, Ce dor în suflet îţi sădesc.
Atingând buzele coapte.
Îţi sunt văpaia din privire,
Te-am dorit ca pe-o izbândă, Când ziua pletele-şi revarsă
Peste tot şi peste toate, Sunt a iubirii definire,
În privirea ta plăpândă, Când simţi că inima ţi-e arsă.
Vedeam vise deşirate.
Îţi sunt destin în palmă pus,
Te-am dorit dulce ispită, De timpul care se grăbeşte,
Ce mă poartă către stele, Tot ce-n cuvinte nu e spus,
Dar dorinţa-i mărginită, Sunt visul care rătăceşte.
De distanţa dintre ele.
Răsplată Răzvan Toma, Ploiești
Ţi-ai dorit să-ţi fiu lumină, Focul lui Phoenix

Când destinu-şi plânge visul,
Într-o clipă clandestină, Mă trezesc în toiul umbrei, hăituit de-acelaşi
Sfredelind încet abisul. vis
Ce făcutu-m-a într-o seară să tot cad înspre
Ţi-am fost soare la fereastră, abis...
Când în suflet era noapte, Şi mă simt cuprins de umbră, strâns legat
Un crâmpei din zarea-albastră, şi când respir
Bucuria unei şoapte. Şi-orice fac, mă zbat,
nu-mi schimbă aerul de cimintir
Şi ai vrut să-ţi fiu răspunsul, Dar în tot cuprinsul negru simte drumul că îl
Unor întrebări deşarte, pas
Răscolind tot universul, Iară eu îl simt cu pietre ce-s picioare de
Printre dorurile moarte. compas
Şi-s încinse dar le-ncinge pasul meu
Eu am fost descătuşarea, când le atinge
Unui vis ce se născuse, Şi-apoi, desfăcându-mi pieptul,
Am înlăturat mâhnirea, chiar şi piatra mea mă frige.
Sentimentelor apuse. Închid ochii... cum în lume de-ntuneric
e–ncolţită
M-ai vrut tandră mângâiere, Cea lumină de pe urmă care-n zori va fi
Ce te duce în ispită, găsită...
Un vulcan plin de mistere, Forme pline, certitudini şi speranţe încarnate
O dorinţă împlinită. Ca-n Geneză stau ascunse, aşteptând a fi
create
Astfel, eu am fost chemarea, Nu mai mişc... în întuneric
Sorţii care rânduieşte eu pe mine-s de jertfit,
Răsplătindu-ţi aşteptarea, Parc-aş fi un fir de iarbă pentru lama de cosit...
C-o iubire ce-nfloreşte.
Când, de-odată, se aprinde acea sferă de
Îţi sunt lumină
Ce trăieşte-n necuvinte într-o formă celestină
Îţi sunt femeie şi iubită, Şi-înfloreşte ca un lotus într-o mie de petale
Când ploi se-neacă în amurg, Revelând perla corolei şi lucirile-i radiale.
175
Eu o muşc şi-o–nghit şi-ndată prăjitura specială
totul mi se luminează, dar nu ai venit deoarece
Simt că nu-s singur călare, erai cu un băiat în oraş,
simt iar calul cum nechează... prietenul tău cel mai bun…
Ies din mine flăcări multe parc-ar fi aripi de
iad În van...
Dar lumina ce mi-au dat-o,
m-a făcut iar să tresalt. Dar ce văd, ce este la fereastră?
Umbre dese, cunoscute zbiar-acum neîncetat Să fie pasărea care de mii de ani
Căci lumina mea le este ghilotina de la cap… se ascunde în etern
Iată-în faţă mea stă totul, tot ce n-a fost revelat când pe drum cercetătorii ,
Iar deasupra mea stă bolta vânătorii o aleargă prin păduri
ce demult m-a alungat. de mici copii şi rămâne în mister?
Eu privesc floarea-mi în ochii-i Cum fără substanţă reuşeşte să s-arate?
cum pe sine se despică Cum în sânge şi în călimară des îşi face cuib ?
Iar iubirea ei ca spinii Şi cum prin pântece de mamă se tot zbate
cum de mine-o crucifică... şi s-agită,
ar vrea să iasă şi să cânte dar rămâne
Şi-astfel se deschide poarta Orientului nevăzută…
cel aşteptat
Ce din negura tăcerii numai mie mi s-a dat… Pasărea s-a aşezat pe pervaz
şi aşteaptă…şi aşteaptă…şi… aşteaptă!
Cireaşa de pe tort Ciupeşte-mă de palmă !
Zgârie-mă rău, lasă-mi semene pe tot corpul,
Iubito, azi am mers în bucătărie lasă-mi urme-n coaste-n tălpi şi-n palmă,
şi am încercat să gătesc dă-mi să beau din gândul tău!
şi apoi când vin necredincioşii toţi buluc
Am luat o cratiţă mare în care am băgat să le arăt,
un jurnal pe care l-am dat prin răzătoare să le duc palmele
ca să poţi să guşti din cuvintele mari să simtă locul unde m-ai ciupit,
şi alt-dat solide, să pună degetul în coastă chiar pe rană
esenţe şi diferite arome ce-ţi pătrund în gură şi să creadă!
cu menirea de a sta pe limbă O, rămâi, rămâi cu mine
fără ca tu să poţi să le scuipi… altfel de ce ai mai venit,
îţi voi da să bei din mine
am făcut şi aluatul, am amestecat câteva am chiar sânge bleu-marin…
amintiri (în forma lor brută) cu puţină hârtie
şi a ieşit o cocă de fotografii dintre cele Tresărind din somn copilul,
mai reuşite în care zâmbetul tău (cel sincer) bombănind morocănos,
se întinde cât de mult vrei fuge să-şi îndeplinească visul
după care am adăugat aluatul în cratiţă călca strâmb şi se loveşte
şi am amestecat. şi deschide geamu-n grabă
doar o vrabie se mai găseşte…
am turnat apoi nişte sirop de declaraţii,
după gust Restul este doar în van…
și câteva sentimente, sare, piper
şi… încă ceva înţepător… Tablou
după care iar am amestecat şi am lăsat la
cuptor Mi-am lăsat liber creionul să cotrobăie prin
pod
când aluatul a crescut, l-am scos Şi-a găsit de cuviinţă să măzgălească
şi am cernut prin sită nişte dor, fel şi fel de paragrafe, dintre cele mai
atât de alb şi sincer încât nu puteai să-i rezişti variate…
Şi parcă tot ce vedeam prin oraş,
În final, te-am invitat să serveşti la mine
176
pe facebook , la televizor Din rădăcina străbună
Avea să ajungă să fie măzgălit de creionul
buclucaş... Cu mâinile acestea pline de revoltă
Ba mai mult, la un moment dat, şi patimi,
când i s-a rupt motzul, a început să şteargă voi smulge din fiecare ochi
Folosind cu nesimţire guma din dotare... orbit de orgolii şi îngenuncheat
Aşa s-a întamplat că atunci de soartă
când ai venit în viaţa mea călare pe acel ultima rădăcină străbună
zâmbet , şi toate văile ce-au răsunat
Hm... de cântece nebune,
Uitasem tot...Uitasem de parcă la ora înserării, când fecioarele
nici nu existase cândva. despuiate
De atunci, creionul meu nu mai vrea să scrie, au băut din vinul învingătorilor;
ci parcă pictează ceva... amestec de aureole scăldate
în trădare
şi-n roua iubirilor nevindecate.
Valentina Becart Văran-Paşcani, Iași
Adesea, când lumânările se sting,
Când pustiul îşi devora visătorii fantomatice stihii
se văd mărşăluind
Te-am închis într-un pumn la uşile zăvorâte,
de frunze, la ferestrele unde visele mor
când toamna se scălda în lumină într-o lacrimă...
şi paşii nu conteneau să strivească când Pictorul Anonim
amintirea aruncă la întâmplare
despre noi. amestec de culori ciudate, săgeţi otrăvite
şi-n mijlocul rugăciunii
Te-am învăţat tăcerea, un strop ( ca o pulbere fină) de sacralitate.
când înserările se cuibăreau
în suflet Cu mâinile acestea pline de viaţă,
şi orice depărtare devenea de teamă
o lacrimă şi frământări fără noimă,
pe lama însângerată a unui strigăt. voi hrăni rechinii nopţilor însingurate,
tăvălite în lanuri
Ţi-am dăruit iubirea, cu miresme de pământ reavăn
când fântânile mureau după şi levănţică;
un strop de apă pământ modelat (adesea) în cele mai
şi nimeni nu se încumeta acute
să mai spere forme de artă,
la ceasul când pustiul îşi devora întrupate ( în nopţile cu lună plină)
visătorii. într-o bicisnică fiară...
Te-am îmbrăţişat cu toţi Un cuvânt osândit să renască

anii mei,
ocnaş într-o viaţă făurită E o beţie de adânc şi culoare
din foc şi furtună în această dragoste delirantă,
şi, când ochii n-au mai putut tăvălită prin iarba unui amurg
să-ţi cuprindă infinirea, solitar;
te-am închis într-un pumn de frunze, şi ce înflorire furtunoasă,
într-o amintire despre noi, pe tâmpla unui Vezuviu arzând
iubire şi tristeţe, pe coapsa flămândă a unei
tristeţe şi iubire, curtezane.
mereu şi mereu… Să plouă cu descântec, cu blazare
şi clovnii vor râde
în oglinzile de fum,
177
în această tăcere ce-mblânzeşte Nu ţi-a păsat de ieri,
şi te-nfruntă. când timpul îţi făcea cu mâna
Doar sfinţii mai mint, şi oaza de lumină îţi scălda retina;
când timpul răsuceşte o lance de mâine, eu sunt amintirea
în oase înfrigurate, ostenite, din cel mai sfânt blestem...
când fantomele îşi fac confesiuni
pe patul unde dragostea
s-a dezbrăcat de suflet Mihai Bălăceanu, Craiova
şi focul s-a dezis de cenuşă.
Bunul şomer samaritean
Te-aş implora să rămâi
în această confruntare cu pustiul Ah, vocea lui din interior -
cu firul de iarbă crescut pe buza picătură chinezească pe timpanul conştiinţei.
abstractă Eu, douăzeci de ani, anotimpul tinereţe,
a unui cuvânt osândit: nu l-am mai putut răbda, vă daţi seama,
să mă porţi ca pe-o sublimă desfătare aşa că l-am concediat.
printre vulturii ce-ţi tulbură somnul.
Mi-am concediat îngerul păzitor!
Te-aş implora... Parcă îl văd şi acum -
dar nimeni nu mai vine, poete, mă privea mirat din undele lacului,
să-ţi mângâie veşmântul alb nu zicea nimic. Apoi, mi-a intors spatele,
al întristării, a încălecat pe-o rază de lună
în duminica când rugăciunile rămân şi s-a evaporat în noapte.
pentru prieteni şi vânt,
iar dragostea închisă, ca o noapte de doliu, Zilele trecute, ce să vezi,
în cel mai tolerant ospiciu... mă plimbam prin Cişmigiu în toamna vieţii -
o sticlă de Cola în mână,
E-atâta culoare în acest amurg rugina bătrâneţii strălucind
delirant, tot mai vizibil pe trup -
că întregul meu destin eram antiteza însufleţită
se-apleacă peste ziuă, a duminicii însorite de vară.
ca cerul frânt peste singura bătaie În fine,
de inimă, în timp ce-mi purtam nepăsător
ca viaţa risipită ridurile pe alee,
în lumina vlăguită şi lehuză... l-am zărit la margine de drum!
Avea aripile murdare de praf de stele
Să-ţi fiu blestemul şi sorbea cu nesaţ dintr-o pungă cu ambrozie.
M-am apropiat de el şi l-am privit cu milă:
Eşti anotimpul ce-a zăbovit ochii îi erau atât de pierduţi în spaţiu,
într-o privire încât într-o pupilă
cu flori, cu crengi uscate, îi puteam vedea Calea Lactee,
mereu înlăcrimând o frunză, iar în cealaltă, Andromeda.
o inimă ce bate, I-am întins sticla de Cola,
o stea ascunsă în gândul unei nopţi. iar el, parcă a schiţat un gest de recunoaştere
şi mi-a întins, la rându-i, punga cu ambrozie.
Eşti ruga şoptită la răscruce L-am aşteptat să bea o gură;
cu viforul, cu depărtarea întunecată, începuse să tuşească tabagic, după care
mereu lăsând orfan ochii îi redeveniseră îngeresc de pământeni.
un suflet ce-a crezut în semne, M-a aşteptat să sorb o gură;
un leagăn ce nu mai ştie a spune: mamă, Bruc, mă simţeam nefiresc de uşor,
tată... ca şi cum familia chiriaşă de organe interne
ar fi părăsit subit apartamentul din carne şi
Eşti semnul meu din sânge oase.
cu oarbe rătăciri, cu praguri M-a privit îndelung-
interzise. era clar că mă recunoscuse-
178
şi-a smuls o pană din aripa stângă simple figurine de gheaţă
şi mi-a aşezat-o în palmă. într-un imens glob de cristal
prin care Gerul priveşte demiurgic.
„Du-re repede, până nu pleacă din staţie!”,
mi-a zis. Câtă linişte!
Atunci am realizat că ţineam în mână
tichetul meu către Rai. Parcă aud foşnetul stelelor
în veşmântul lor de Univers,
Nocturne Op. 9 No 2 iar tremurul lor îndepărtat
mă trimite cu gândul la
Draga mea strigă, trupul unei fecioare înainte de amor,
ce-ai zice dacă aş fi dinainte ca eu să pot privi Lumea
liliacul tău de companie? prin fereastră.
Ce dacă eu sunt miop, iar tu vezi bine?
Ce dacă tu porţi aripi de firmă, Şi atunci realizez că
iar eu două bucăţi de pânză, second-hand? prin imensul glob de cristal
În fond, avem ţeluri comune: pulsează, totuşi, Viaţa!
amândoi vrem să prindem şoricelul de aur Noi - oameni, arbori, blocuri, maşini, garduri -
care, după apusul soarelui, se ascunde nu o putem vedea,
pe undeva, prin canalele visului. dar ştim că ea există.
Aşa cum ştim că la poli în adâncuri,
Hai, nu mai sta pe gânduri, draga mea strigă! dincolo de oasele bătrâne ale gheţarilor,
Deja aud cum îţi încolţeşte în ochi o dorinţă; o femelă de peşte
pupilele - două spirale de lumină – îşi va purta întotdeauna icrele
care strigă către Primăvară.
noaptea până hăt, departe,
în uterul înstelat al boltei cereşti...
Hai, haide să legăm întunericul Beatrice Bernath
între aripile noastre Haifa, Israel
şi să invităm stelele
să sară coarda! decameronii mei 4
O radiografie a poluării bună dimineața la prânz

nu-mi vine să ies din pat și să fac lumină.
Gurile rele vegetez pe întuneric cu gânguritul porumbeilor
deversează, an de an,
cretini de cealaltă parte a geamului...asta ar fii
reziduri în apele fiinţei mele.
un bun timp de făcut dragoste la fel ca intr-o
Încălzirea globală a sentimentelor dimineață cu multă ploaie
îmi subţiază, lună de lună, am totdeauna două din trei ... nu apare nimeni
stratul de ozon al raţiunii. pe calul înaripat care paște nisip de pustiu trist
Şi mă mai doare ceva... și înfometat visând la cărbuni încinși
Cred că, pe undeva prin suflet, mi-ar mai place uneori să visez
am un reactor nuclear fisurat, aleg personaje din cărți le desenez în mintea
căci, acum o săptămână, mea cum vreau după trecerea timpului
mi-a răsărit din inimă disecții intuitive
un buchet de călcâie ale lui Ahile. deocamdată mai staționez în iubiri vechi din
era comunistă, locotenenți de poliție curajoși
Noapte de ianuarie sau mai ales un niculae din „marele
singuratec” amestecat cu poeziile lui
Privesc prin fereastra de la dormitor cărtărescu și am reușit să-l actualizez.
oraşul cuprins de muţenie oameni de carne și oase nu am curaj să
şi îmi pare că toţi - oameni, arbori, amestec în sufletul meu, l-am izolat cu celofan
blocuri, maşini, garduri – transparent de restul organelor interioare și
suntem
179
deocamdată las poartă deschisă în regiunea în toată săptămâna anului nou
plăcerilor ..intelectuale va deveni cândva supă cu leuștean
în dolce farniente, am creat un grup nou azi cu privirea ațintită asupra pantofului lui stâng
noapte „călători însingurați din toate țările conversează cu gaura din șoseată
uniți-vă" și vom stabili prin alegeri o zi anuală povestea va face tapaj
sărbătoarea cimiliților la cap și invective tăioase, majuscule scandalizate
nu am spații sub pat senzaționale
picioarele prea scurte... ale paturilor trag o pungă de hârtie maro peste cap
poți numi laș pe cine se ascunde în povești și corpul meu destins
străine ? sau miaună la porumbeii din geam va scrie abstinențe complezențe
în conversație anul nou care vine desființează libertatea
în loc să prindă șobolanii înaripați și fruntea mi-e plină de griji
și să-i prepare friptură la cină voi fi bătută cu ouă stricate la expoziție eu
visez în preistoric expun femei cu picioare în evantai și subiectul
când bărbații erau bărbați fără frigidere, nu va fi pe placul măștilor politicoase
telefon, tv, doar muiere mascul setea veche de când e lumea mă provoacă
și o bâtă multipurpose să povestesc istoria unui absurd sănătos
cred că uneori bâta putea fi în mâna mea refugiu joc periculos
și masculul după ce punea ursul pe foc mă simt atât de inocentă
de cină tot pe mine mă urma în snobismul propriilor dureri el se ascunde
vino femeie ! când se îmbracă
el spune privind în urmă pofticios urechi prea mari și păr albit în nas scoate
și îmblănit și am venit. forfecuța din buzunar și retușează lungimea
în cameră mi-a arătat creierului care atârnă de sub peruca cănită
toată colecția lui de pantofi cu toc și șosete ce poți face cu o realitate
ce poți face te întreb ?
mai avea un dulap plin de sutiene și sâni falși și în mod automat corectează din nou cuvântul
din gelatină de oase de dinozaur „dumnezeu” în cuvântul
așa că am făcut împreună un party de măști „împrejurări”
vegetariene din frunze de mlaștină
și am bârfit broaștele curve 0.0
peruca roz o port doar în public împreună cu plutesc pe linia dintre acolo
zâmbete atârnate de coadă ca conservele legate și acolo
de limuzina mirilor încă naivi au dispărut orizonturi în tine
voi veni la nuntă cu chiloții în poșetă port semnul atingerii dintre acel noi și azi
și o pungă de adunat oase hieroglife pe un miez de mine
în țăcănitul vesel al unei mașinii de scris întinsă pe spate pe linia subțire
o gură mare plină de dinți exprimă tenacitate dintre iubire și moartea unui zâmbet
și o privire uimită chiar visătoare mă scufund în vechea vâscoasa
citește scrisori anonime numai cu perucă altă altă întrebare
se scarpină sub ea cu o furculiță curioasă cine erai
corectează texte istorice cine voi fii fără tine eu mâine
explică agnostic cerul se scurge pe timpul finit
urechii atotștiutoare de ce azi amestecă un eu cu un ego
este necesară din nou magia neagră caut reverii o amorțire de simțuri să uit
și tot purtând peruca lui roz dispar într-o ceață
peste zâmbetul parșiv chiar ștrengar cât de sărat e în ochi nisipul în eon
învârte deasupra capului găina congelată
din frigider cumpărată la sail-ul de sărbători nu mi-a trecut prin minte umbra
de la magazinul rusesc cu 9 lei până acum fiind preocupată să ating vise
știe el ce știe cu o aripă de flutur
găina nu e cusher acum tu-mi trimiți ideea umbrei
va alunga spiritele bârfitorilor din chaturile lipită de picioare, ocale
private de pe faisbuk și era totdeuna acolo în umbra-i așteptare
colorata mea tristețe pe care o pictez
180
în curcubeuri o învârt în piruete de idei bazaconii existențiale
o amețesc cuvinte în rime
și când mă scoate din sărite îi lipesc interferențe
pe buze zâmbet cu rujul meu cel mai roșu învăluite în fum ambiguu
și ochelari de cal coboară
indiferențe impulsive nu zboară
doresc să mă pierd timp nesigur
să alunec în neființa inconștienței plăcerii orizont argintiu în zgomotul valurilor
să pătrund în ea ne devenind jenată sparte
că mă privești direct în față caut o linie pură privesc în departe
să te pătrund dincolo de piele și ochi întunericul se adună în nervi
să devii transparent doar mie, permeabil nu regăsesc sentimentul
privirea-mi să se piardă în complicatele rotocoale de fum învăluie nedefinit
sinapse plictisit
să nu-mi displacă nici una din gândurile tale nefuncțional elementul
ascunse scurte treziri trec fulgere fâlfăite de aripi
mă voi pierde în tine până nu mă mai cunosc ziceai?
și recunosc mai eu mai întreaga în eul meu obișnuiam parcă ceva
ascunsă în cotloanele buzunarului tău secret la această oră a noastră intimă
cusut în căptușeală caut acel ceva în înserat
eu mică ghem doar a ta am uitat sclipirea nuștiuceului
păstrată între pachetul de țigări bătăile inimii deprimă
și carnețelul de cuvinte , cuvintele mele, ție mai caut un sentiment ..
doresc în îmbrățișare să am puterea să te
privesc cu ochii larg deschiși în liniștea zgomotelor tăceri nerostite
să nu simt nevoia să-i strâng și imaginar întunericul se adună același
să număr ochiurile tricotate din fire de timp diferențe de nervi
când mă iubești iubire prefer învinuite
să uit un timp un spațiu, o plictiseală adâncă mă încearcă uimită
orizonturi respir când mă respiri a fost o dată ceva
te vreau oxigen ceva mai diferit pe înseraturi
deci mă crezi căpriță rămân un flutur oarecare cu un aripi pictate

care se cățăra pe stânci în căutarea cerului pe mâini pe picioare
drumul e greșit cărarea strâmbă care duce tulbure timpuri supărare
nebunul până în capăt de creangă, devin baubau-ul politeisto ateist
instabil maleabil serviabil veleități de nonconformist
când te aștepți mai puțin, când simți în nări alter-egoul spiritual al condamnaților la moarte
sarea proaspătă al ozonului cercetător conceptual
craca s-a rupt decapitat
trac șișșșșș
te-ai reîntors acasă adânc portret mental
ating bază, pământ, trag sevă azi
capra din mine cu un încăpățânat fața mea devine o mască de plastic
opintit din copite a uitat să mimeze fericiri simple
începe urcușul sisific spre noile ceruri nervoasă
deci așa, mă crezi o visătoare panică
care se joacă de-a dragostea atacuri trezesc din somnul burghez de
în căutarea imposibilului dimineață
inexistentului moment am mânjit provizoriu buze
în care universul dispare cu colțuri ridicate modelat zâmbet
impractica dansatoare din silicon și ceară
pe fire de stele sub ele abisuri, durere am cumpărat un sac de ghips și amestecat cu
tu realizezi apă
că eu doar.. detest compromisuri...? fixat două paie în nas
181
oxigen existențial și sunt terifiată de viitor, am pierdut
uns pielea cu ulei o lume cădem în groapa unui nou ev mediu
nimic să nu adere permanent nici măcar unde vom emigra noi
bucurii cei care purtăm lumina unde și a cui e vina
și am luat imprint stil mortuar indulgențe
o eu acum political corect e stricăciunea
memorie temporară a unei stări de spirit mâinilor stângace
o voi purta pe față fără să se observe iubește-ți semenii
când totul devine mult mai dificil zău ?
când nu vor mai exista fețe oferă restul de obrazuri cu multe fețe
când nu vom vedea priviri provaduia un fost evreu
când vom intra în noi fără ieșire prezentul e deja viitorul trecut și noi suntem
panică singurii care poartă cioburile amintirilor în
oxigen ermetic conservat în sloganuri cuvinte și cumva cred că totuși cuvintele
demagogie rămân , trebuie spuse, scrise chiar prin
decepție nonsensul absurdului realității
nu mai există răspunsuri vreau să deveniți supărați !
intrare fără ieșire astăzi devine necesară
încerc să mă remodelez o supărare
și am uitat modelul inițial cred că o renunțare la personal persistă
uitat nuanța colorată trecerea la un sentiment colectiv, apartenență,
uitat o direcție nimic nu mai are multă valoare fiind trecător,
aripi uscate pe o frunză care de mult nu e spiritul trebuie promovat poate
verde mai mult decât individul și momentul
concretul actual a devenit gri beton prostii virale
uitat drumul spre orizonturi libere giberish descărcare nervoasă
tresar spaime m-am trezit și ... m-am găsit
au dispărut opțiile logice muscă în lapte în ura asta mondială
visele cad în negru mă-ntreb ca cetățeanul' turmentat …
liniște, capetele nu vorbesc, e interzis ce caut eu în povestea asta
fața-mi devine mască de plastic pe cine aleg, nu vreau nici stânga nici dreapta
nu știu nimic devin sens giratoriu
inepții oscilez ecouri
rânjetul chaosului urlat de muezin Max Geler a demonstrat contra expoziției
monoton Renoir considerând nudurile pictate de artist
fals fals fals o artă diabetică în contextul naturii în plină
absurdul la conducere alla achbar ! putrezire pernicioasă ,artă periculoasă … de
cântăreața fără cap se unduie tâmpă dintr-un sute de ani, impresionism baroque și etc…
dans erotic de burtă și da
uitată în noua realitate intrăm în epoca nihilismului motivat
9.10.2015 ziua în care au fost cam 5,6,7, demagogic prin conceptualism de două parale
atentate teroriste în casele, familiile, viețile prea leneș
noastre civile, anonime să fie aprofundat bazat pe un adevărat studiu
10.10.2015 atacurile continuă ,sunt atacate istoric sau artistic
fete, mame, fii ,fice ,copii, cu arme și cuțite în regresia umana începe
autobuze pline de școlari, la prânz, în centrul cu disecția și anularea artei
Tel Avivului pe stradă, fete tinere luptă ați hotărât ceva cu Renoir întreabă un prieten
pe stradă cu teroriști înarmați virtual..
toate drepturile inclusiv din manifestația aia, cea mai tristă figură mi se
supărarea rezervate mie și ție și vouă pare imbecilul cu pancarda "God hates
Beatrice, te aplaud că ai găsit inspirația în Renoir". ..atât de multe absurdități, de
nebunia inconjuratoare și că ai pus-o pe hîrtie tâmpenii obținute prin alăturarea a numai trei
scrie Adina cuvinte, nu este ușor să realizeze cineva
eu zic.. e greu de aplaudat sau mulțumit, scriu
pe automat, încă nu am ieșit din șocul
182
ar putea să-l angajeze cei de la muzeu să le ar fi cazul să închid al treilea ochi
facă reclama, cu condiția să își păstreze primesc grațioasă orice compliment
zâmbetul viața e o defilare de moment
de-a lungul vremii apreciez tot
infamii zâmbite azi artă conceptuală tot
anyway.....aș fi folosit un ruj mai roșu posed toate psihoterapiile necesare
și ochelari de soare la protest le port în mine
scriu eu plină de spiritul absurdului în buzunare
if Renoir is not good for the diabetics he mentalo punctura
should try Francis Bacon for the pink lively logoreicul deget pe testatură
color cholesterol quality analiza psichotica de noapte
or me in order to comit suicide..scrie Adri masajul picioarelor în șoapte
postând un autoportret galben atenția de zi și noapte
yes. ..or Beatrice Bernath for hepatic cocoșul vecinului scandalizat urlă
afflictions scrie Otila într-o încercare mesajul
interesantă și inedită de a mă alătura marilor e timpul să visezi cu adevărat
artiști mondiali contestați adică retrage-ți crezul trezul în
nu sunt crestin, scrie altcineva dar din ce știu neființă
cuvintele 'dumnezeu' și ' urăște' nu prea se îmbrățișează o pernă și dormi
potrivesc conform doctrinei creștine ... în orice și taci
caz, ar trebui folosite mai cu măsură, am asurzit
împreună sau separat da
creez asociații... de idei sau simplu mi-am păstrat gândurile
turmentez o lipsă personale
daaa când lumea a explodat
sunt o nouveau burgheză , mă trezesc târziu și sub mine
pe-ndelete , ceai, cafea, plimbare cu cățelul sub tine
imaginar, ștrudel la barul local , vizită la am pierdut o bătaie de inimă nu am respirat
vernisaje, salată cu brânză franțuzească , prind viața ne-a expirat tot aerul
câteva muște obraznice , scriu cinșpe rânduri, surâsuri de plastic continuă să scrie virtuale
trag o linie, și apoi fac culturalizare serioasă păsărele și apusuri de stele
așa mai în orele de noapte ...voi citi poezii a apus o lume cu noi în ea
critici de artă politică și crime…. m-ai furat
cine știe ce asociații , salată totul devine dorm trează în vorbe tăiate
kalinka și cazaciocul s-au tradus și se cânta idei scuipate
acum în arabă pe televizorul rușilor interese am devenit transparenți
politice nu am spuse
vaca și chiloții... totuși devin o sinapsă păstrez în mine refulate
asociativă a erei noastre absurde minimale
singura necunoscută sau neînțeleasă din artificii de cuțite
ecuație e numele meu sărit ca o ciupercă după cad fără discernământ
ploaie sub autoportretul pseudo sinucigaș a lui ași da tot ce în mine mai bun
Adrian ...poate sunt grea de cap și mi-a și nimeni nu mă atinge acum mă atingi doar tu
dispărut simțul humorului ..dar mă gândeam sau nu
că așa se întâmplă după acele atribuite " vom câștiga un alt viitor
hepatic afflictions „și eu nu renunț la altceva
Camambert și arta durdulie a lui Renoir și nici altceva
că-mi pasă că nu pretind să știu
am devenit o fraieră cu afflictii hepatice și eu cade o ploaie de cuțite și institutul
care credeam că e doar o bronșită cronică meteorologic a dat faliment
cu un pic de astmă șșș
încep să mă înnec de râs voi muri fericită voi atinge din greșeală oala de noapte
știind precis că și nudurile mele de lângă pat
vor fi protestate la Moma visez că mă trezesc din coșmar
am adormit fără chiloți te rog ține -mi mâna în nopțile
183
cu stele sunt o romantică paradoxuri inculte
romantică romantic ecranele nu mă lăsa să dorm
am ales muzica vânturilor mă pătrund
ermetice de noapte în furtună și o las sa treacă prin mine
purificare de zgomote
te fumez nudă de realități
noaptea doresc doar noapte cum aș putea să nu gândesc nimic
granițele nevăzute cel puțin o zi
îmbrățișare strânsă a întunericului calm caut o cameră goală fără ferestre sau uși
șterge tot inutilul să respir liniște
muzică valurilor sparte liniște precară am muncit
singurătatea învăluită în întuneric mă iubește pentru ea am fugit în ea liniște
înțelege gluma e pe mine
e un aliat o companie calmantă liniște?
ași opri timpul noaptea e bună cu mine mi-adus o anumită liniște constatarea
și mă simt atât de completă cred in unica iubire
iubesc prin liniște de mine nu am unde să mă ascund
întunericul nopții cu marele zgomot al mării o viață, o dragoste, un om
trece prin mine simt tine
sunt cea mai eu de iubit trăiesc zilnic renunțarea uitării
iubesc zilele luminii de toamnă acel noi este un eu interior
în care pot să râd fără griji tu ai rămas eu
să nu gândesc nimic doar soare nu prea te port cruce
luminos nu prea cald suntem scrumul lutului prim
și te doresc în mine când mă entuziasmez din am devenit impermeabilă în lipsa ta
absolut nimic amortizez
uf da iubesc o viață care ar putea fii a noastră în miezul inimii aceași durere
e a mea somniferele nu adorm iubire
cum ași putea să o vânez să o prind în ierbarul în tine ași dispare
meu de fluturi albaștri decupați din cer în îmbrățișarea ta
tu decupezi cai zburători și tigrii bengalezi exist
de ce nu rămâi doar al meu am adormit în muzica vânturilor
continui să te cauți ascult întuneric
nu știi că nu poți fii furtuna totdeauna curăță
nimic nu știi întunericul șterge granițele realităților
vreau să dansez în noaptea asta restrânge spațiul
voi uita viață eu și nimic
purific reușesc să visez
somn e palpabilă
scrum oaza mea
am adormit in muzica vânturilor întru în cântul furtunii și trag ușa
devreme ermetic e bine
azi e prima furtună nu te caut pentru că nu exiști
furtunile mă transforma în visătoare te fumez
dornică de dragoste ascunsă
am luat în mine în liniștea mea Zina Bivol, Chișinău
muzica vânturilor
să mă curăț de de zgomotul realităților ce trec Sunt o hartă a femeii
direct prin creierul meu obosit de zilnice
noutăți murdării virale Corpul meu este însăilat din hărţi albe
mă înfurie ignoranța De culoarea laptelui, unde călătorii mereu fac
voi renunța un timp la ochi popas,
văd prea multe în ultimii timpi și gândurile Aici sorb cu privirea întreg traseul
se tulbură nu mai e loc în dezordine Care se construieşte pe oasele mele,
zgomot informațional Cu o vibrație de lup tânăr
184
Gata oricând să se arunce asupra prăzii. Se pot întinde mări și oceane,
Insulele mici sunt de apă proaspătă Aici pot zbura păsări și înflori copaci,
izvorăsc din tulpina epidermică Aici pot înota oamenii și merge pescărușii,
Întinsă pe spatele meu. Aici e odaia unde Dumnezeu
În fiecare dimineață îmi seamănă mai mult… Nu doarme niciodată.
Doar învelişuri fără rimă alunecă pe negrul
picioarelor Mi s-au așezat liniile pe burtă
De sus până jos, de jos până sus, Ca un abecedar,
„Învăț literele să vorbească cu mama.”
Formând din corpurile cereşti ale galaxiei
mele Numele meu de zână
Cel mai luminos brâu, Calea Lactee, Îl las pentru povești.
Vârsta celei mai vechi stele este de 20 de ani. Strâng apă pentru
Un nou botez.
Seamăn cu o noapte pătată de vin alb sau poate Vreau să port
Sunt luna din vorba profetului indian: Numele mamei mele,
“razele lunii nu sunt pătate, chiar dacă luna are MAMA.
pete” *
Doamna Ploaia
Sunt o hartă…
Şi numai un bărbat Aud cum îi picură săruturile
Ar putea descoperi semnele zodiacale Pe umerii mei goi
Întinse pe dealurile mele. Și ca o pasăre
Femeie cu gust de lapte, Mă țin de gâtul ei.
lapte proaspăt de primăvară. Dansăm…
E primul vals
Nici pasărea nu zboară mai sus ca tine. La care mă pricep atât de bine,
În mâinele sale
Te răsfoiesc bărbații ca pe un atlas universal, Mă simt
Iar din fiecare semn își construiesc Mai sigură ca niciodată…
Meridiane feminine. Mă ridică mai sus ca cerul
Eu nu sunt harta Europei… Și mă coboară mai jos decât pământul.
Sunt harta bărbatului ce va crede în mine. Dacă dispar
O caut pe străzi
Punct. Știu că niciodată
Sunt o hartă a femeii… Nu este în casă.
Și orice reprezentare geografică
Poate fi găsită pe numele meu. Dansez cu ploaia,
Doamna cu ochii de apă
Peștele din burta pescăresei Și fața mereu umedă ca gura unui pește.
Sare în puf, Aud cum mă strigă,

Se aruncă în apă Și o caut în urechile acului.
Și cade în burta pescăresei Vreau să-i păstrez și cel mai mic sunet.
Ca un pește prins de mal.
Din solzii lui aurii Dansez,
S-a țesut cel mai lung brâu, Nu obosesc să dansez
Prin el trag aer în piept Niciodată.
Și deschid ochii zilelor de mâine. Eu niciodată nu obosesc
Să miros a ploaie.
Inima lui mare a intrat Vă invit la dans!
Într-o odaia mică, mică…
Din tot spațiul Nuca
El are cei mai mulți m2, Nu mai este nici o nucă
Aici poți construi orașe, Sub nucul de la poartă,
185
Ori de câte ori coboară, Pe drumuri astăzi rătăcim
Pământul o mănâncă și tot o mănâncă... Cătându-ne, dar... fără rost.
Nu mai este nici ploaia umedă
Sub cerul de la sat, Reproș
Ori de câte ori cade,
Bătrâni o usucă și tot o usucă... Cu mine așteptarea stă la masă
A rămas doar o umbră Iar doru-i agățat la stâlpul porții,
După gard, Când stele plâng speranțe peste casă
Ori de câte ori apare, Visări se-aprind în candelabrul nopții;
Cineva o înlocuiește. Mușcate ard în flăcări la fereastră,
Un cântec de sirenă a-nceput,
Când se va deschide nuca Chemări dezbracă rochia de mireasă
Să vă opriți la poarta Iubirii ce se-ascunde-n așternut.
Bunicilor mei. Cu mine cântă flautul plăceri,
Arpegiile fac noaptea să-ntârzie,
Când ne-ntâlnim să ascultăm tăceri
Gabriela Boroianu, Și gânduri ce vorbesc în poezie;
Drobeta Turnu Severin Deschisă e portița către stradă,
Vioara vieții cântă rapsodii,
Dans Cu mine bucuria stă la sfadă,
Cu mine... numai tu n-ai vrut să fii!
Cerul meu, pământ de vise
Crești copacii ne-mplinirii, Ne stingem în lumină
Umbră-n brațele întinse
Port pe drumul răstignirii; Blestemați ne stingem în lumină,
Zile cerni pe drumul meu, Neiertați ne înălțăm la cer,
Păsări albe de lumină, Sumbru-i viitorul ce-o să vină
Lacrimă de Dumnezeu, Într-o lume c-un prezent mizer.
Peste-a toamnelor rugină... Ne dezicem de cuvântul spus,
Stele luminând senin, Cerem aripi și ne revoltăm,
Noaptea-n gene se ivește; Vrem iertare sau o șansă-n plus
Cerul meu pământ divin Viața asta-n roz să o pictăm.
Dorul greu în vise-mi crește! Așteptăm răspuns înfrigurați
Zbor pe gândul risipit Pân' la fund bând cupa cu venin,
Frunză răsucită-n vânt, Îngeri de păcate condamnați,
Desfășor peste zenit Suflete-nşelate de destin...
Dans pe poante… de cuvânt. Dac-o fi să mai cădem din cer
Ne-om lua o insulă în mare,
Fără rost Dezlegând iubirea de mister
Să-nvățăm speranțele să zboare!
Ne-am cunoscut din întâmplare
Același soare ne-a aprins
Şi-am ars precum o lumânare Maria Brîndușa, Târgu-Mureș
În focul care ne-a cuprins...
Ne-am risipit cenușă apoi Nocturne
În vântul vieții şturlubatic
Cătându-ne drumu-napoi Noaptea,
C-un pas nesigur și apatic. ascultă foșnetul ierbii,
Purtăm un suflet tatuat căci acesta e timpul
Cu semnul ars al neuitării, când
Iubirea ne-a amanetat fărâma de viață,
Această viață însingurării; suspendată între ieri și mâine,
Și niciodată n-o să știm de suflete se agață...
Ce s-a-ntâmplat
cu cei ce-am fost, Noaptea,
186
vorbește în șoaptă, nu e altceva decât
de vrei s-auzi în liniștea ei o infinită
îngerii cădere în gol.
născându-se din stele, Era
atunci atât de simplu,
când visurile oamenilor atât
în zborul lor nebun, de comod,
izbindu-le, să mă pliez pe tiparele
se contopesc cu ele... de culoare
indigo,
Noaptea, decupate in carne vie,
pășește cu grijă, de mâini
pe cărările pădurilor virgine nevăzute.
din sufletul gol,
căci acolo Era
își dorm somnul de veci atât de mângâietoare,
iubirile moarte. de liniștitoare,
Vise... cu ochii deschiși de consolatoare
iluzia că sunt parte, o mică
Știi? parte,
Uneori din ceva măreț,
mi-e atât de întuneric, că sunt cineva, că existența mea
de frig, are
de liniște și ... o oarecare finalitate,
de frică o oarecare
fără de tine, valoare...
încât
aș răscoli lumea toată Nedumeriri
în speranța
că, Ce faci
poate, la ora când
Te voi regăsi. mi-e dor de tine,
când
În speranța că poate, sufletu-mi e-al nimănui,
Acolo, când dragostea,
la capătul mai clocotește furioasă-n mine
cel dintru început al ei, când
mă vei găsi gându-mi ultim,
de data aceasta umil, se-nchină timpului?
și Tu...
Ce faci
În speranța la ceasu-n care noaptea
că în brațele tale, mi se
Mă voi regăsi. prelinge-n trup
alene
Fruct interzis și ochii-ncep a-mprăștia
'mprejurul meu
Am căutat libertate, blesteme?
am implorat
libertate, Ce faci
am alergat după libertate, la ora când
m-am înfruptat din ea, inima-mi obosită
fruct interzis, refuză
și-acum... să mai bată,
acum, simt că fiecare pas când până și speranța
187
zace-ntr-un colț Copile şi copii zâmbesc în soare;
pe jumătate O şoaptă are alte înţelesuri
moartă? Schimbând o clipă-a vremurilor mersuri
Dar şi a morţii sumbră-nfiorare…
Ce faci
iubirea mea, Când deseori aflaţi-n umbra crucii
de timp, uitată? Spurcate vorbe-aruncă hăbăucii,
Simt cum amar de iască-mi este gura
Mihai Batog Bujeniță-Iași
Şi va veni în locu-mi sora, ura,
Sonetul fulgului de nea C-aplaudă frenetic mamelucii
Când voluptuos mă vând toţi politrucii!
Plecat din înalturi cu trup diafan
Sunt doar o steluță în Sfântul Crăciun Sonetul viscolului
Apoi peste întreaga natură depun
Hlamida cea pură a Noului An. În geamuri bat cu degete din neaua
Cu care-acopăr spaţii necuprinse,
Sunt viața ce vine și semnul cel bun Iară pe culmile ce par ne'nvinse
Și-s blestem pentru cei ce-n rele avan, Troiene-aşez precum drumeţul şaua.
Din viscole-adună averi de ghiolban;
Îngheţând, cu mine pe ochi, cel nebun… Pe buză vă îngheaţă zeflemeaua
Când alarmate ştiri, anunţă prinse:
Şi lacrimă am fost pe trup răstignit Tractoare, pluguri sau maşini deprinse
Dar şi bucurie în timp nesfârşit… Cu lupte doar prin fulgi ca floriceaua.
Pe-obraz de copil sunt dulce sclipire, Nu-s case-n care focul să trosnească,
Pe priciuri reci zac babe degerate
În vorbe de-amanţi doar o amăgire… Trăgând de-o ţuică să se încălzească…
Iar de voi, cei mai mulţi, când rar sunt privit
Mă credeţi ca leafa ce iute-aţi topit! Şi-n crâşme stau ţărani cu chip de iască
Ce-aşteaptă-n lungi tăceri înfiorate
Sonetul cronică Să vin-armata să-i deszăpezească!
Stă Vodă la Cotnari cu fruntea-n palmă;
El trage vin, cu spor, dintr-o bărdacă… Adrian Buzdugan-Brăila
E silă multă-n ţara lui săracă
Şi printre dinţi îi scapă o sudalmă! porții de fericire
Venit e turcul pe moşie, iacă, purtăm întunericul lucrurilor

Prea tulburându-i a sa fire calmă, ne-acoperim lumina cu el
De-i vine a-i spune lui Mehmet de mamă, temători
Ca-n viaţa lui prostii să nu mai facă. (puțin mai contează
de trupul mi-e foaie
Însă chemă la cramă pe toţi turcii, şi cugetul pană
Găsise-n vin ideea de scăpare; ori de trupu-mi
Iar ei veniră cu buluc şi fală… zgreapțănă tremurat
pe-un gând neștiut
Mâncat-au şi-au băut precum năucii
Da-n zori zbierau, smeriţi în gura mare, nici Erato
Bre, ne-au snopit ghiaurii la pileală! Caliope
nu-mi sunt muze
Sonetul iubirii
iubirea-i aceea ce-mi mișcă
Pe unde trec se nasc noi universuri moara cea grea
Eu primăverilor le dau culoare și viața ce-o aduce-n tumult
Şi sub privirea mea tristeţea moare, zbuciumată)
Iară poeţii mă desfată-n versuri.
188
în imagini alterate da’ na!...
firea ’ntins, robotic toarnă uite totuși ce ți-am adus:
porţii mari de fericire trei iubescuți.
fadă
iubescu-ți sânii grei, trecuți de verde,
blestemată coapsele-alungi și preamăiastru încheiate,
binecuvântare de-a iubi umerii dulci, obrajii calzi
binecuvântat și toată carnea,
blestem pe care un mahomedan,
de a gândi conform unei fatwa nou-nouțe,
are dreptul s-o și mănânce!
blestemată și toată pielea transpirând
binecuvântare de a gândi stropi deși, micuți, de viață și amor
binecuvântat iubescu-ți gesturile delicate
blestem privirea drăgăstoasă și nurlie,
de-a iubi zulufii-n négligé, căzuți rebel peste ureche,
și isteriile scăldate-n lacrimi,
blestemată și simplitatea și eternul...
binecuvântare și teiubescul ce-l rostești încet
binecuvântat ca pentru noi, ca între noi...
blestem și multe, multe altele,
doar n-am să stau acum să le enumăr,
de la vânătoare de versuri să mă usuc aici ca pana fără zbor
(în oglindă postmodernă) ori fără de cerneală,
deși ți-ai dori,
Iubito, ah, ce ți-ai mai dori!...
am fost la vânătoare de versuri
iubescu-ți firea ce ne împreună
uite ce ți-am adus: și ne divide-n mod ciudat,
trei iubescuți. tot adunând
deci? ți-am lăsat pe masa din bucătărie
iubescu-ți sânii grei, trecuți de verde, trei iubescuți.
coapsele-alungi și preamăiastru încheiate, ce ai să faci din ei?
umerii dulci, obrajii calzi
și toată carnea, ruga bătrânului arcaș
toată pielea transpirând lasă-mă să te dezmierd

stropi deși, micuți, de viață și amor abia s-ating a tale corzi
să cânt trei note triste
iubescu-ți gesturile delicate în genele-ți întinse strună
privirea drăgăstoasă și nurlie, ca firul tors al arcului
zulufii-n négligé, căzuți rebel peste ureche, ce-l port de-o veșnicie-n spate
și isteriile scăldate-n lacrimi,
și simplitatea și eternul... degetele-mi bătrâne, crăpate
și teiubescul ce-l rostești încet se vor încurca pentru-o clipă
ca pentru noi, ca între noi... în părul tău blond, inelat
și-or ieși înviate și pline de dor
iubescu-ți firea ce ne împreună lunecând pe gâtul și umerii fini, de satin
și ne divide-n mod ciudat, în restul nostalgicelor, uitatelor note
tot adunând. mă voi opri
Iubito, la tremurul pur al sânilor mici
am fost la vânătoare de versuri, mâna-mplinită de dragoste

nu m-aș fi dus, sigură va ține săgeata în arc – voi ținti –
că mă dureau tare încheieturile, și orice tânăr dorit, fără greș,
189
pe loc fermecat la picioare-ți va fi Am cutezat să caut în trecut,
rămânând ca el să se-nfrupte din tine Pe lângă retrogradus, alte forme,
în nebune, spumoase talazuri de-amor Şi am descoperit, cu alte norme:
Sonetul caudatus - nenăscut!
lasă-mă să te dezmierd Noi vrem să fim originali în scris,
să cânt ce-am iubit Dar multe-s încă,-n lume, de aflat!
Iar disciplina versului muncit
revanșă Nu se compară cu un vers descris
În haos şi cu ritm dezordonat!
vreau să câştig Dar cum e versul - drum blagoslovit –
sau să pierd …
E naţiunea?! Nu! Nu-i drum închis!
acum Deschide-ţi calea, tu, poet curat,
chiar acum Că-s încă multe de descoperit!
în ciobul ăsta de clipă
vreau ca ochii’mi să vadă PS: Goethe spunea, în traducerea lui Aurel
frigul, goliciunea din noi Covaci: „Să cauţi forme noi e-o datorie”...
dispărând
în neant După faptă...
vreau să fiu Eu
vreau să văd oamenii Oameni Cu ochii împăienjeniţi de boală
şi vrerea mi-e sclav Şi cu dureri la fiece suspin,
Încerc să-mi vindec sufletul senin
am să joc pân’ la capăt De ne-mplinire, ură şi răscoală...
până cărţile s-or toci Şi urc, cu ochii liberi, către cer,
şi chibiţii plictisiţi or pleca Lăsând în urmă lumea mânioasă,
lăsând să le scape Căci dincolo de nori e mai frumoasă
din buzunarele doldora Şi pot să spun: „mai am la ce să sper”...
bancnote pe străzi neștiute Ridic, umil, o altă rugăciune,
până când trestiile unduinde Pe care încă n-am rostit-o clar,
(înc’aflate sub adierea Astfel, privirea rece, mintea coaptă -
acelui meșter de Pascaline) Mă vor călauzi spre-nţelepciune.
se vor prinde că potul Prea multă răutate - totul e calvar -
în joc pus de el Dar vom primi cu toţii... DUPĂ FAPTĂ !
e doar fum
până când Când suferi tu...
sorii toți Când suferi tu, se-ntunecă pământul,
vor lumina din nou Iar mie îmi îngheaţă-n simţuri cântul,
neumbriți Mă-ntunec eu, scălzându-mă-n durere
vreau o revanşă Şi totul se preschimbă în tăcere…
intrarea: o viaţă
mizez toată iubirea ce-o am: Când suferi tu, suspin de neputinţă,
„Fericire pentru toţi!” Ştiindu-te răpus de suferinţă,
şi fie ce-o fi Mă zbat să fiu cât pot de mult aproape,
e revanşă Nici somnul nu mai vine pe la pleoape…
Când suferi tu, cuvântul meu dispare,
Alexandrina Chelu-Oradea Şi doar în poezii de mai răsare,
Precum în noaptea asta cristalină,
Sonetul Caudatus La care sufletu-mi acum se-nchină,
Privind cu Goethe spre acelaşi ţel, Cerându-te pe tine,-n disperare…

Şi-anume-acela de a construi: Deja mă zvârcolesc, cer îndurare,
„Să cauţi forme noi” - a rostui Mă chinui şi nu ştiu cum să-ţi vorbesc,
Noi trepte pe sonetul cel rebel - Probabil…e un semn că te iubesc?
190
La moartea lui... peste care construiam poduri
sau tunele unde ne strângeam în brațe
La moartea lui, o stea va dispărea, (așa răsturnam din ghiozdane frica)
În mine se va stinge-un Univers acum îmbrăcăm gândul
Şi voi rămâne singură în Vers, în câteva vorbe
Lipsită de afecţiunea sa... ne căznim să facem o oală de ciorbă la miezul
nopții
La moartea lui, toţi îngerii în cor și credem că va mai veni o zi
Vor plânge suferinţa-mi lumii-ntregi, și pentru iubirea noastră
Vor auzi săraci, păgâni şi regi, chiar dacă e aglomerat în Gara de Nord
Şi vor simţi sfârşirea mea de dor, iar vacanța mea se apropie
vezi? asta e o altă cursă
Încât se vor cutremura şi-n vis! depinde modul în care gramatica unei limbi
Iar Timpul îmi va sfâşia din firi, ți se bagă sub piele
Zâmbind, şi tinereţi, şi bătrâneţi,
ca să împarți sufletul
Să lase-n urmă doar un Paradis
Cu cele mai statornice trăiri! n-ai nevoie de cuțite
Dar... voi înnebuni între pereţi, preferi să îl așezi în palma lor -
................................................. hrană de toate zilele
Ştiind că a-l iubi e interzis! mai puțin poate decât Tatăl nostru
Cum pier adevăratele iubiri, și niciodată de ajuns pentru cei care
De ale răutăţilor săgeţi! smolesc zilele cu gânduri murdare
ești un fel de tarabă ambulantă
deunăzi copilul acela trăgea de poala mamei
Camelia Chirchiboi-Brăila să-ți cumpere cireșele
nu i-ai spus câte friguri ai îndurat până să
în lada cu păpuși e forfotă înflorești
și nici câte zăpezi te-au troienit până să crești
se îmbracă ei te știu așa, puternic și vânjos
se dezbracă în curtea casei -
scena lumii așteaptă copacul în care păsările pun în loc de paie
cu sufletul la gură mă aplec frânturi de suflet fragil, fragil, fragil
să-mi culeg în brațe copilăria
se aude în ogradă glasul tatei se pornește mereu de la o întrebare
vin ploile de floare, fata mea
se răcorește a frumos pământul se caută inevitabil câteva răspunsuri
în pragul casei mama curăță cuvintele nesiguranța zilei transferată
ea mereu vorbește cald mâine mai avem ce mânca?
n-am văzut-o tristă niciodată e frig în podul palmei
poate doar o frântură de supărare strecurată cuvintele blajine sunt decorticate
când pasul fetei se îndrepta spre urbe ce mai rămâne nu se poate numi sens
de-atunci păpușile se tot înghesuie în lădița din e doar un fel de colivă fără bomboane
podul casei lipsește până și crucea de zahăr
și afară e cald, e cald au furat-o necredincioșii acestei vieți
pioșii se întreabă la ce bun
gata! altă cursă eu spun că le place viața îndulcită
nimeni nu știe mai bine ca un diabetic
vorbim rar ce înseamnă să te înțepi
cuvintele sunt un fel de lăstuni pe sârmele de probabil că rămân întrebări la care solicitanții
telegraf nu vor mai găsi niciun răspuns
așa cum le vedeam în cartea de matematică
bucurești, editura didactică și pedagogică,
1976
atunci distanțele erau linii de cale ferată
191
Oana Constantin-Pitești Sunt tot eu? Sunt altul?
S-a schimbat cititorul.
Cuvânt înainte Sau cititorul pe el?
Încep prin cuvânt înainte Condeiul

Să am de unde să închei
O proză în versuri rostite Am pus condeiul pe foaie
Pe ton colocvial. și capul în palme
Nu anost. să-mi aud mai clar
Ca de la om la om goliciunea.
Nu fără rost. Căldura m-apasă,
Cu motive clar definite dar
În metafore stabilite de normă, Încep să înțeleg
Cu inversate epitete, că nu sunt lumini
Să dea textului sens ci doar lumânări
Să dezbine, ce ard mocnit.
Să aducă în lumină, Am luat condeiul în mână
Să ceară să încerc să aștern un abis
Un răspuns favorabil poetului. un vis pe o coală.
Dar încearcă în zadar Atras de extatic
Să aducă prin cuvinte înșirate mă las pătimaș scrierii mele.
Un sens mai credibil, Peren sentiment,
Real. himeră
Să aducă lumină în suflet. pentru lumea de-afară
Dar cum? nu doar pentru sine.
Când întunericu-i refugiu
Și gândurile scrum Sfârșit
Arse de veșnica torță nestinsă?
Nu poate-aduce sclipire M-am trezit oftând
Doar fum. ca dintr-un vis.
Pe emisfera stângă a creierului
Cu note de subsol sacadate îmi rămăsese scris
Dau sens, o slovă,
Umplu rânduri un stih,
Si sper estompat dar pregnant.
Că cititorul mă cunoaște, O amprentă a unui vis.
Că m-a văzut și mă știe.
Sunt eu. Dar fără să vreau
Poet fără nume le-am șters cu-o clipire.
Anonim, trăind din cuvinte. Pe fereastra deschisă
Cuvinte pe foi. Au zburat fără simțire
Cuvânt înainte. Lăsându-mă singur.
Pasajele goale, Întins pe spate
Descrieri anoste mi-am apucat tâmplele,
Și monolog la sfârșit în palmele făr` de linii
Să știu că am început, cu destinul sfârșit
Dar n-am terminat. și norocul pierdut.
Pierdute pe rânduri
S-au dus speranțele viitorului În cuvinte
Și poetul a rămas
Nemișcat Mă definesc prin cuvinte
În vântul de afară, Cuvinte scrise și sterse
În ochii cititorului, Rescrise apoi
Cu lumina difuza-n fundal. Cu alte cuvinte,
Iar întunericul pândind așteptând. Cuvintele noi,
192
Mă definesc prin ele. doar două găuri negre
Sunt trăiri senzitive care răsucesc timp materie lumină
Și aduc în prim plan fără folos
Defectul creației,
De care sufăr din prima zi Să iasă fluturi
De la prima șoaptă
Și primul rând firele albe de păr zurliu
Și prima coală. sunt fluturi născuţi din viermii
Prima ruptură. ce se ospătară de cuviinţă din zilele traiului
Întâia oară n-a fost greu meu
Căci nu știam ce înseamnă Doamne e greu şi recunosc
O literă pusă-nainte. nu înseamnă că te ştiu nu te-am întâlnit încă
E cotitură de drum. aş da la anunţuri singur hetero
Sunt pașii spre mine, am o garsonieră
Spre eul ascuns, vreau să cunosc persoană Dumnezeu
Ascuns în cuvinte, să locuiască cu mine
Păzit de puncte și virgule plata la utilităţi o suport eu
Puse prea des, el să îmi răspundă la întrebări
Puse din mers şi să mă lase din când în când
Când n-ar trebui. să zbor cu florile fără tulpină
Evadarea sunt pauzele. să cert o femeie iubind-o
Pauzele de la scris, să o iert iubindu-mă
Pauzele de la spus şi din viermii care
Când nu mai sunt îmi vor devora trupul să iasăfluturi,Doamne
Când nu mai caut și să iasă fluturi
Știu c-am pierdut bătălia –
Bătălia cu mine. Nu uita
Armele au fost cuvinte.
Și tăcerea sentința – o mintea mea cea perfect trează lord
Condamnarea la moarte. şi deplin stăpânitor
al urechii străbătută de current
Simion Cozmescu-Călan cum ar fi că te înfiori când
călcâiele tale apasă pe apa
Fără folos ce va îngheţa timpanele
spartă goarnă destin pustiitor respiră
nu uitata mea şi uită mâinile noastre au înotat
nu de tine este vorba demult acest râu e o cămaşă
îmi e doar un fel de cald apa va curge şi gerul
şi de sete ne va ierta liniştitor acuarelele
poţi să mergi mai departe iertând nervuri se scurg din ochii mei când te pictez
şi părelnice cu genele alintate
iluzorii disperate neîncepute darnice greşeli linişte îţi aud sudul cel fără de mărgean ticăie
vene pline de clorofilă în ceasuri elveţiene depistate
nu pot scoate pomii din flori la un control vamal la graniţa dintre
cuvintele din sunetele plăcerii tine şi mine
strigoii din luna mai potrivnic sfielnic ne lipim de garduri
nu dragoste uitata mea ne-ascundem când trece visul
nu îmi amintesc de tine cerbul trecut căprior şi ştiu
chiar de mi-am aprins şi uit şi blestem mă tem
firele albe la tâmple următoarea mea urmare va fi malul ce se va
aducerea aminte nu vine uşor prăvăli spre val oceanul plin de sare se va
simt surd talpa ta desculţă cum îmi ridica respira ca un animal ca un cuvânt
cracul la pantalon sub o masă oarecare singur neiubit neştiut
dar nu ai ochi moare pe buzele trecătoare vânt
nu îmi amintesc ochii tăi şi lumină şi bulimie neîncetată perversă
193
umple gâtleje Iulia Cristian-București
fragile o mintea mea floare inegală
petale moarte şi mai multe vii Curriculum vitae
soare subscris în conturi anonime elucidate
sub coamele tigrilor bengalezi Luându-mi inima în dinți la amurgul
o doamne oare ce mai vor şi ei cler şi cleştar copilăriei,
intră neîntrebaţi Mi-am pus sufletu-n tren cu destinația
tac peste ghivecele din balcon Necunoscut.
flori albe violete albastre flori verzi L-am aruncat și de prăpăstii înghițit a fost,
mintea cea trează şi mâinile tale Tăvălit în văi abrupte de sfori ghimpate,
mâine e singularul Trecea ca o boare prin pădurea de văpaie
ce-mi împăture obrazul viaţa sclavia Și dormea în lanul de flori moarte.
o moarte recuperată din cerul gri L-am găsit camuflat în coral,
totdeauna vor exista ruperi de ritm În negura unei mări de stricăciune;
şi bombardamente explozii L-am strâns în mână ca pe o ultimă speranță
nume pictate cuvinte picate roase Și scos-am așchii, cioburi, cuie ruginite.
mă arunc în aerul pur cu dinamită euro 6 L-am stors de substanță ca pe-un burete
nu poluez flori frunze şi versuri tămăduitor,
doar mă ajută să trec de acel control vamal Picătură cu picătură din aortă și din capilare
de mâna aceea care îmi frământă creierul Curgea izvorul înțelepciunii mele –
şi îmi spune respiră de parcă ai avea solzi Esență vie din suflet ales,
nu uita iubeşte nu te lăsa în anonimatul urii Ce-mi umple călimara cu înțeles.
toţi sunt acolo de fapt pluteşte şi lasă
în urmă viitorul coboară într-un cer mai adânc Dragoste prin recurență
fără timp sau inimă Dragostea este matematică,
regăseşte lumina toarn-o în ochii femeii X-ul din ecuația existențială,
priveşte prin oasele ei goale până Interval deschis la doi
în tălpile-i care lasă maci însângeraţi Și închis la infinit.
în păşirea peste viaţa ta Este dreapta cu care profanul
abia atunci te vei putea odihni Se-ntretaie, ca o secantă,
Planuri paralele ce-și gasesc
Această seară Simetria în sacralitate.
pofteşte ia de umblă prin mintea mea Este un număr complex,
condurii şi condorii să te poarte chicotind Realul se-mpletește cu irealul,
risipă ţi se par apele şi pietrele? Subjugându-se unul pe altul.
le învârt la deget pentru logodna cu ninsorile Este o împărțire, fixă sau
frunzele florile pânzele anotimpurilor Rotunjită, de-o parte sau de alta,
pofteşte ia de vezi de nu te întrevezi Dar mereu pozitivă.
într-o oglindă deschisă leneşă scârţâind Este o sumă de numere
ca ochiul meu după beţie bându-te numai pe Palindrom ce-și văd reflexia
tine La capătul cioburilor celuilalt.
şi multele corăbii ce pleacă în furtună Este un șir mărginit
cu matrozi robiţi romului şi dorului de De la cer la pământ
căpătuială Cu o infinitate de termeni
tu bântui prin amintiri şi îţi alegi ţări Și motive de a fi.
scandinave pentru trimitere Dragostea este matematică,
de porumbei voiajori dar şi dirijori de destine De aceea n-o-nțelege nimeni.
şi simfonii
în săli cu pietre megalitice şi linţolii de păcat Glasul celor mu(l)ți
tu mă bântui şi mă mântui Între vis și reverie
mă pierzi mă iubeşti Taina neputinței zace
dar poftim ia de umblă prin mintea mea Și în veșnica surdină
cu nişte dreptunghiuri mari avare Toarce timpul, toarce.
cât rama fotografiilor goale
din această seară Uniți de-o boală molipsitoare,
194
Privim șabloanele-nmulțite. Să ne găsim pe tainice poteci
Împărțiți în zâmbete zeflemitoare Rostind într-un duet poemul vieţii!
Și în gene încâlcite, Îmi pari grăbită, unde vrei să pleci
Tocmai acum când murmură poeţii
Fiecare își primește rolul,
Îngânați de glasuri demiurgice Numele tău - metaforă zglobie -
Dar cine știe adevărul, La fiecare zbatere de gând?
Când Ei știu doar să joace? Liantul dulce-amar în poezie,
Rămâi, nu-i vremea zborului! Curând
Când haina va fi fost brodată
Glasul dulce, mamă, îți suspină Va înflori magnolia candidă
Și tu, nu plânge, tată, Şi fără tine-ar rătăci-n tristeţi.
Căci mulți din urmă au să vină. Hai, porunceşte-i florii să-şi deschidă
Petalele spre alte dimineţi
Mă va mântui poporul,
Între scânduri adormite, Şi-acolo vom afla de ce răsar,
Legănând suav tricolorul În plină iarnă, albele magnolii.
Falduri reci, îmbătrânite. Îţi aminteşti?... Eu şi acum tresar...
Tu ai venit din lumi fără orgolii
Translucid
Însufleţind fărâme mici de lut,
Șine de tren îmi străfulgeră tavanul, Lăsându-le un rost şi o povaţă.
Făcându-i solitaritatea să pară Ştii mersu-acesta de la început...
Mai puțin patetică. Angelica-ţi făptură ne răsfaţă.
Îi urmăresc constelația pieritoare
Scuturându-se de interes Ţipătul pietrei
Odată cu raza călătoare ce le-a dat rost
Zidurilor orfane. Acolo, peste marea fără lacrimi,
Crengi cu sevă injectată se prelungesc Din sare pescăruşi culeg risipă
În pânze țesute peste nopți acide, Şi plâng neizbăvirile de patimi
Picături, șiroaie, râuri Înaripând şi piatra care ţipă.
Nu potolesc pădurea incendiată,
Întinzându-și flăcările Câte o pană scrijeleşte-n stâncă
Într-un cerc vicios – Până ce apa curăţă nisipul
Căprui mort. Fără a şti că-i tristă şi adâncă,
Era mai ușor când amicul fidel Şi mai adâncă fi-va ea cu timpul
Cu ochi de nasturi mă ținea
Strâns, apărându-mă de Acolo, luna, adumbrea cândva
Monștrii ce jucau sub pat. Şi ţărm, şi val, şi nave în derivă
Încă se mai ascund între scânduri, Nemaigăsindu-şi somnul undeva,
Doar fiindcă le este mai frică Îşi deapănă-amintirile captivă.
De monstrul care stă treaz
La suprafață Când cerul priveghind orice damnat
Și clipește spasmodic Deznoadă lanţuri puse peste gând,
Către abisul amețitor. Un val ce pretutindeni te-a urmat
S-a-ntors la ţărm o piatră căutând.
Denisa Popa Curea-Ardeoani, Bacău
E toamnă-n gândurile mele
Magnolie-nflorită iarna
Pune-ţi sub tălpi aceste fărâme
Tu nu îţi numeri anii nici nu ceri Din inima mea căzute curând
Mai mult decât o clipă de visare Dezleagă-le taina, tomnaticul gând
În care nu-s zăpezi, doar primăveri Nicicând n-ar putea să dărâme
Sălăşluiesc întinsul... Ce-ntâmplare
Cetatea de doruri zidită în plâns
195
Cu mâini şi lumini tremurânde, rostogolind toate nedumeririle sale
Vezi urmele-acestea plăpânde? prin fereastra din care mai devreme te
Nisipuri de glezne le-au strâns. respiram
Azi sufletu-mi trist şi flămând (astăzi)

Adoarme pe-un ţărm de-amintiri, în îmbrățișarea ta
Mai toarnă în cupe iubiri doar cuvântul respiră
Scăldate-n oceanul preablând. pârguind clipa
(mâine)
Că toamna-i atât de aproape sper să mă pot trezi din nou lângă tine
C-o văd răsărind în cuvânt fără teama că altcineva ți-ar putea citi printre
O filă purtată de vânt rânduri
Încearcă destinul s-adape. versul acela nescris
în care mi-am cuibărit privirea
Din colţuri cuvintele curg
Când luna de moarte desparte decoupage
O lume-adormită în carte...
Ce linişti profunde parcurg! spunea cineva
că nu am frumusețea fetelor de pe coperțile
Cum doare tăcerea revistelor
dar că aș avea acel ceva
Ochii mei nu te văd, te-ai albit cu răceală, care îți capturează privirea într-o poezie
Mă sugrumă tăcând o nălucă, o boală, fără drept de apel
Gânguresc un descânt pentru vremuri cu soare,
Umbre negre si lungi rătăcesc prin ninsoare. m-am amuzat gândindu-mă la banda dublu
adezivă
Nu sunt paşi din prezent să ne poarte-napoi cu care uneori lipesc cerul tău de al meu
Nici cuvinte deajuns, au curs toate şuvoi… fără să-mi prind degetele
Dinspre tine-ntr-un vers, uneori prea sărat,
Dinspre mine lătrând durerosul oftat, poeziei
Şi se-agaţă de-un zid apărut din senin, ți-ai făcut cuib din amintirile mele
Nici să fugă n-ar vrea, poposeşte puţin de parcă-ți sunt acasă de la începutul lumii
Speră, crede-n minuni, timpul nu e pierdut,
Curge-n pagini de gând, nemilos, nevăzut îmi dezbraci fiecare gând
până când esența unui cuvânt lasă pradă
Într-o horă a sorţii ne-nvârtim fantomatic vederii
Eu cu tine în suflet, tu zâmbind carismatic, locul în care cerul își are înfiptă rădăcina
Să-i plătim un acont vieţii, azi, ce ne pasă,
Când pe umerii iernii, grea, cortina se lasă. și totuși mă locuiești abia de o clipă
Nu mi-ai fost nici ursită, nici vreo strajă din tandem

cer
Ţii în palme lumină, sub călcâie mister, îți sprijini întrebător privirea
Luna doarme-ntre noi sau o fi-ngândurată... de roțile bicicletei desenate pe tricoul meu
N-o să uit că mi-a fost peste piept nestemată. și pedalele se pun în mișcare
dezvăluindu-ți o altă dimensiune a timpului
Maria Grădinaru-Iași
la prima curbă
poeziei gândurile cad sub țesătura fină
(ieri) rătăcesc printr-o coloană sonoră necunoscută
până acolo unde clipa se dilată
galaxii necunoscute se ciocneau în mine aglutinând lumile într-un unic respir
ca și cum granița dintre lumi nu ar fi existat
dimineața înclinase universul
196
Sorin Grosu-Ploiești „O, rămâi, rămâi la mine,
te iubesc atât de mult!”.
Efigie eminesciană Îmi culc capul pe piatra de hotar a pernei-
android,
Când luna de opal a lui Gerar dănțuiește Îmi înaripez sufletul cu fluturi cibernetici
fermecată la serbări dionisiace, și flori albastre pictate pe porți botoșănene
Cu aripi împrumutate de ÎNGER ȘI DEMON, Și încep să trăiesc aievea,
însetat de dor, te caut tenace! Spunând un răsunător „DA” amneziei urbane
Zbor deasupra dragii Moldove , și supermarketurilor decadente,
cu miros de sărut al maicii din copilărie. cântând un alt fel de DOR.
Și simt chemarea leagănului tău Revin părelnic în zori, cu noi soluții
cum mi se repede spre tâmple, lingvistice pentru MUZĂ, fără să vreau să ies
Și aud strigătul tău, de limbă vie, câștigător,
alergând printre himere urbane și diurne. cântând o nouă partitură, în lumină văluroasă
și lină de Bucovină,
Mă simt naufragiat în propriul trup, în nădejde de perpetuă odă pentru Maestru
alergând printre năluci cotidiene.. și înțelegere pentru epigoni,
Mă pierd în oceane negre cu chip de blocuri- cu un nou tempo, adagio appasionato
turn și cu pretenții postmoderne, în ritmurile mele de viață diurnă.
Zbor deasupra norilor de alabastru,
deasupra brazilor care mă cheamă la „mas”, Spectator contemporan
Deasupra plaiului tău mitic, la mijloc de codru
des, unde toate păsările ies, Aleargă OMUL CONTEMPORAN,
Salut sub cetini, ciocârlia, fără răsuflare,
acolo unde ne-a fost dată în zori pâinea Rezemându-se de o picătură de rouă ,
Și mă întreb: CE-ȚI DORESC EU ȚIE, Zdruncinat haotic de lume,
DULCE ROMÂNIA? reînviat periodic de OM și de oameni.
Aleargă...se zbate.
Evadez până la a lui Decebal „MEMENTO Se zbate, încolăcindu-se ca un cercel,
MORI”, într-o duminică de ianuarie, Privit de mii și mii de ochi,
Opintindu-mi razele întremătoare care prin privirea lor,
în cioburile clarului de lună, Înveninează o stare, un gând, un țel.
În pajiștile iubitei schitului de la VĂRATIC
„canonizat” de neînțeleasă iubire. Se pierde, se pierde tăcut, între mrejele
Acolo unde EA a ales ca INIMA ei să bată… gândului, urmat de infinit.
în dulce eternitate, ca o litanie de duminică. Dar....stai, deodata infinitul
se recompune în tainițele sufletului sâu,
Îngenunchez pe un podmol de lut în care mi- Ori de câte ori își reazemă
am julit genunchii și mi-am sculptat simțirea. capul pe lavița de țară,
În dragostea dintâi a vechilor mei străbuni, Lăsându-i din suavă „epura” ei.
în RUGĂCIUNEA UNUI DAC, În ghicitură sau în oglindă zărește
Și, în sfârșit, îmi odihnesc privirea... un firicel de lumină
Căci, la orizont, se-arată, ca o căciulă de trac mângâindu-i smerit sufletul.
… Se încălzește prin culori vii,
Pădurea de tei ce tocmai și-a îmbrăcat, iar Lacrima-i atinge lutul din inimă.
sfielnică, ia. Dealurile și câmpiile satului îi redau țara,
chiar acum în zori de iarnă aglomerată...
Vis Pârâul satului care i-a adăpat copilăria....
liniștit, frumos, tăcut,
Când luna hibernală îşi aşterne sclipirile de Pe ale cărui valuri ghicește
argint, în pauze prelungite de Scrabble, mărgele călătoare, zburătoare
citesc pe tabla de joc VIS. ce își limpezesc vocile de primadone,
Deasupra norilor, deasupra crestelor de munte, Dar și gaițe stridente,
cresc în mine două inimi și multe generații, contrapuncte ale armoniei cosmice.
Îmbrățișez teii lui Dionis și strig : Acum, ACUM abia,
197
Orașul s-a cufundat în amintiri de fum, cu dor de casă,
Iar la orizont se-arată ... care și-au pierdut
pădurea, mamă adoptivă, rolurile
Ce mă naște an de an. și replicile
în spectacolul meu hain.
O, mamă...
Când torțele se aprind
Părul tău de abur în zare
Ca negura nopții cu lună rurală ochii mei se ridică
în luna lui Undrea, să-și caute
Se pierde smerit în vânt, o nouă lume.
pe străzile diurne Ieri am fost semizeul mărilor.
Între o slujbă anonimă Azi am văzut
și două tarabe de verdețuri. o mie de urși
Ochii tăi de culoarea agatei cărând în spate
îngemănate cu lapis lazuli case
Privesc rugători spre ai mei, cu tot cu oameni în ele
în prădalnica febră a vieții. și o vulpe
Buzele tale sfinte de „ah-ul” îngrijorării stând în două picioare
Și de osanalele rugăciunii, și bătând,
Murmură tăcute în inima mea. cu un bici,
Azi, când aș vrea să-ți îmbrățișez insomniile un om întins pe spate.
să-ți sărut mâinile trudite de acul iei mele,
Să mă rog Celui Prea Înalt Când văd stele căzând
pentru darul veghei tale, din bolțile fumurii
Mamă, o, dulce mamă, minune de stea, îmi spun:
icoană de lumină, „Sunt și eu una dintre ele”,
Primăvară eternă de mugur candid iar când vânturile
și fior de colind etern... îmi aduc bărci
Mă întreb, nu cumva în căutările mele, încărcate cu buchete de crini
În prag de reînceput și emoție de iarnă , mă fac vultur
Muza care îmi adapă setea de curcubeu și-mi iau zborul
ești chiar TU? către o altă sferă.
Mă ascund în ochii poeților

Ioan Emanuel Gruia-Arad ca să creez
și beau sudoarea sufletelor lor
Poemul arborelui ca să prind viață.
Sunt arborele Între blocurile

din mijlocul mării, de marmură neagră
iar sufletul meu sunt un lup,
este lumea voastră. iar între fântânile cu sare
o floare sălbatică,
Sunt ușa a cărei ghimpi
prin care timpul curge străpung palmele
și, celor ce o ating.
sub masca mea, Fețele albe ale zânelor,
se ascund părul lor negru
dune de nisip. și mâinile lor lungi
adesea mă ademenesc
Port în suflet și mă roagă să devin muritor,
butoaie cu vin, dar monștrii
lăzi cu zestre din spatele chipurilor lor de gheață
și bolnavi mă fac să urăsc
198
lumea voastră... Corăbii de hârtie
sunt împrăștiate
Sunt arborele din mijlocul mării. pe o mie de oceane.
Port în mine
altare, Oameni de cauciuc
oglinzi poartă clopote
și un câmp de lumânări. în spate
și felinare
Mă ridic în mâini.
asemeni unui colos Trestii verzi,
din mare, împletite,
dar lanțurile se înalță
cu care sunt legat spre ceruri.
doar ochii celor vii
le pot vedea. Doar ochii rămân veacurilor
să vadă
Pentru mine castelele de sticlă
apa oceanului și visul lor nocturn.
e veninul
pe care sunt blestemat Miraj de toamnă
să îl beau
de multă vreme… Trei butoaie cu pulbere
ard pe-un deal.
Vă scriu,
trupuri cu chip de femeie, Pe-o sârmă,
mâini de războinic agățată de-o parte și de cealaltă
și picioare de taur: a cerului,
ființa mereu curge; o țigancă
voi n-o puteți opri. întinde rufele.
Căutați însă
semințele mării, O pisică bătrână
ca să rămâneți, doarme
în nopțile albastre, pe-un cufăr cu perle.
torțele ce aprind
cele o mie de ținuturi Flori uscate
ale lumii se ridică
din vasul de lut,
Contemplare găurit de viermi.
Un câine sălbatic, Căruțele cu zestre,

îmbrăcat într-o rochie de mireasă, caii cei negrii
ținând între buze o pipă și izul lemnelor umede,
și având mâinile pline de lepră adunate pe lângă
se admiră coliba de humă,
în oglinda cerului... se pierd în răcoarea
ultimei nopți
Eclips de toamnă.
Doar râul rămâne
Himere bătrâne să șteargă
și flămânde păcatele
zgârie, acestui ținut.
cu unghile,
cerul.
199
Magdalena Hărăbor-Brașov Luam luna în braţe să-mi cânte
cel mai lung cântec de leagăn
Regăsire când răsări în faţa-mi, rază piezişă de
stea.M-am întâlnit fără să vreau
Am fost repede uitat cu umbra lucrurilor ce le purtai pe umăr
pentru că nu am intrat în povestea şi m-am împiedicat în trena lor
ţesută cu mâini dibace fără să ameţesc, mi-am adus aminte
în trepte coborâtoare că as’ vară, am plecat la fel
până la stămoşii mei. pe drumuri separate şi la capăt ne-am
Am fost repede uitat adus aminte iarăşi de noi...
pentru că nu am făcut parte din cum eram pe vremuri, două sunete împletindu-
apele şi munţii de cremene se
ai timpului plecat spre veşnicie. într-o notă armonică şi senină,
Am fost repede uitat senină şi beată de atâta fericire.
când cerbii mi-au şters urmele
săpate în lutul tare al memoriei Dorința
N-aş vrea să-mi lipsească
bucuria de a mă întâlni Cuvântul dornic de plămadă
cu mine Îmi cere milă...o gură de oxigen
într-un mit al începutului. Cerşeşte prin venele lui nu
sânge curge, ci purpură de asfinţit
Tăcerea zeroului se articulează din stinse chemări,
din cernerea văpăilor
Singurătăţile acum se nasc anotimpurile lui netrăite
pentru prima dată prind aripi
somnul mă refuză înverşunat cei dintâi paşi ai săi
număr copacii din faţa casei se leagănă arar în unduiri suspinale
unu, doi, trei...plus luna plină, rotundă şi-şi caută culcuş în căuşul inimii mele
fac zero din prea multă dorire
stelele plus băncile pe care se aşează visele le strivesc seva
mele în geamăt surd
fac zero mii de coarde rupte se risipesc timid în eter
femeile plus bărbaţii din oraşul meu din trupu-i nu rămâne decât carnea-
plus umbrele ce-mi dau târcoale, rană vie, fără pansament,
tot zero dau sufletu-i, neîmpăcat, tânjeşte
ura dintre două nopţi albe după mântuire.
naşte fără să vrea iubirea
unei zile perfecte Mihaela Hură-Dorohoi, Botoșani
la capătul socotelilor , doar un punct se mişcă
O iau de la capăt: unu plus doi Pe care aripă?
plus trei plus ceva plus altceva....
zidesc un zero imens şi extrem de Marele scriitor s-a oprit
fericit.... în infinitul lui o clipă
iar în mijlocul lui, nemişcat , tu... și s-a gândit
pe care aripă
Drumuri să-ți mai dea ceva de citit.
Locuri goale mai sînt
Nu voiam să alerg după tine pentru litere de pământ,
dar mă chema lumina... a rămas și câte un colț stingher
străină, venea în valuri către mine pentru litere de cer.
acoperindu-mă cu respiraţia ei. Stă cu pixul în mână
Drumuri s-au deschis pentru noi și nu știe
dar nu le vedeam din cauza ceţii ce să-ți mai scrie
şi-am apucat-o fiecare pentru următoarea săptămână.
pe drumul lui, rătăciţi de atâta căutare. Ai fost cuminte și nu prea,
200
deci sarcina-i destul de grea. Bine, i-am spus,
Hm... atunci cât îmi ceri
Deodată, îți aude ruga nătângă: să schimb ziua de ieri
dă-mi, Doamne, și mie ceva cu una de mâine?
să semene a stea! Mi-a zâmbit și-acum:
Pixul a pornit un colț de pâine,
cu un semn scrijelit să-l ai pentru drum
vulturește și două mere coapte,
pe aripa stângă. să-ți ajungă pentru o noapte -
Mai e ceva de vorbit? ziua de mâine vine oricum.
Ia și citește!
Bine, i-am spus,
Drumuri desculțe atunci cât îmi ceri
să-mi iei de tot ziua de ieri?
Nu te uita-napoi, n-ai nicio vină Aș vrea s-o pierzi în cutia ta.
nici pentru noapte, nici pentru lumină; N-a mai zâmbit,
când amândouă în sprâncene-ți plâng, s-a uitat la mine și-a șoptit:
mai fă un pas și-nchide ochiul stâng. Eu sînt un negustor cinstit.
Credeai că iarba-i fără mărăcine Afară

și că prăpastia nu-i pentru tine;
bolnav e râsul, ți s-a-nfipt în piept... M-am trezit uitată într-un gând,
Mai fă un pas și-nchide ochiul drept. nu mai știu cu ce era. Îmi pare
că trecea prin el o stea căzând.
Acum, lumina nu-ți mai arde ochiul, Am strigat cât am putut de tare.
nu te mai vede-n noaptea rea deochiul, M-am trezit închisă într-un dor
blestemul din adânc nu-l mai asculți. fără leac și fără chibzuință,
Acum e bine și prin tine fără uși deschise pentru zbor.
pot crește drumuri Am strigat de-atâta neputință.
de copii desculți.
Fără chei în lacăt m-am trezit
Negustorul într-o zare rară și departe,
pipăind pe drumul istovit.
Într-o zi, pe negândite, l-am zărit Am strigat cu litere pe-o carte.
în colțul ochiului drept -
părea un negustor cinstit Pentru gând, și dor, și zare rară,
și înțelept. m-am trezit din viața mea afară.
Într-o cutioară,
marfa lui
semăna a de toate: Alexandru Iancu, București
a dimineață și a noapte,
a puf galben de pui Femeia
și a cărări terminate. Nestăpânit și gol în întuneric,
dar plin de drojdia simțurilor,
M-am apropiat tiptil, trupul ei mirosea înnebunitor a aluat proaspăt
să nu fugă frământat...
și, cu credință de copil, Sigur o cunoșteam, sub mușcătură
l-am întrebat, a rugă: sânii ei familiari și calzi ca o pâine,
cât îmi ceri îmi abureau cerul gurii!
să schimb ziua de ieri -Cine e ? -Cine e?mă întrebam
pe una nouă, din cutia ta? în strânsoarea îmbrățișării,
Mi-a zâmbit: până când mâinile ei neliniștite
nu-ți cer nimic se odihneau în părul meu bogat
pentru un gând atât de mic - și eu puteam în sfârșit să-i rostesc numele:
ziua de ieri rămâne așa. -Dalila!
201
Prânz şi i-am făcut rostul,
m-am întrupat cu apele şi cu focul,
Prin zarea sângerie a inimii tale bolnave, cu ziua şi cu noaptea,
mamă plecată cu naşterea şi moartea,
să îți faci piața în cer, cu soarele şi ploaia,
întoarce-te odată în raiul tău orfan! cu izvoarele pământului,
Nu auzi cum copii tăi mici strigă de foame după care am luat drumul întoarcerii
și așteaptă să mănânce ingeri? şi m-am întors spre pământ
şi atunci m-am întrupat cu pământul,
Oedip în oglindă şi m-am întrupat cu zeii de pământ
şi cu cei de aer, şi cu cei de foc,
Narcis ratat, născut în zodia cicatricii, şi cu toată cugetarea lor,
cu pumnul strâns lovind într-o iluzie impură... şi cu Focul cel Viu şi Veşnic,
Rănit până la os în sticle și nitrațiArgint suav şi m-am întrupat cu timpul
schimonosit şi cu curgerea lui,
în neputința dragostei de sine! iar venele mele
Cu ochii larg închiși ce vezi? erau pâraiele subterane
Sărutul cast al mamei, care pe frunte ți-a fost ale pământului
dat prin care curgea seva acestei vieţi,
Alunecând încet, încet spre lacoma ta gură... am umplut golul cu plinul
Rămas nepotrivit ca într-un picior străin şi Sinele meu cu al tău,
Pantoful unic al Cenușăresei! şi am cules de pe cer lumina
şi i-am dat făptură.
Vânătoare
din lumină am luat fulgerul, tunetul
Aripă a focului, zdrențuită în zbor, care revărsau foc,
pasărea duce în cer şi pământul era foc şi fum,
sufletul meu tăcut, de copil! şi a fost lumină şi întuneric
Și ce putere oarbă să iubesc, iar umbrele aveau figură de oameni,
aveam primăvara iar focul a devenit
când sângele tot mi se împrăștia pe câmp... fulger şi tunet,
Dar dacă în piept simt umbra de om a luat tunetul
o plăcere nebună de moarte şi l-a aruncat în munte,
și tu ai uitat nunta noastră din patul alb al şi muntele s-a cutremurat,
zăpezii şi a luat fulgerul şi la aruncat pe cer
în care intram goi acoperindu-ne cu cerul, şi pământul s-a luminat,
mă avertizează renunțarea că acum iar prin voinţa şi tăria omului
sunt doar un cerb hăituit, focul a biruit muntele
nu-mi recunosc copitele tocite de vreme şi a intrat în măruntaiele lui,
și ochii bătrâni încercând să lăcrimeze! de atunci omul
Aparent știu că am păcătuit, Doamne, i-a pietre din munte şi aprinde focul
dar de unde atâta nepăsare în jarul pentru nemurirea zeilor.
pe care-l sting cu carnea
și-n dinții strepeziți marea adunare a strămoşilor noştri
în care inima mi-o înfig!
Decebal însoţit de Marele Lup Alb
s-a întors în Cetatea de Scaun
Stejărel Ionescu, Timișoara de la Sarmizegetusa Regia,
şi a dat ordin să se aducă buşteni din pădure
omul aprinde focul zeilor pentru Marele Foc de Taină
şi pentru Marele Sfat,
am venit din Divinitate, a chemat oştenii, şi a trimis solii
am poposit cât am poposit pe pământ la cetăţile din preajmă
şi mi-am făcut rostul, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie,
şi să le spună aşa: mâine de dimineaţă
202
odată cu cântatul cocoşilor despre ceea ce trebuie să facem,
să se formeze cete de daci, ştiţi cu toţii că ţara este în mare primejdie
câte douăzeci de la fiecare cetate şi de aceea ne-am întors ca să o ducem înapoi
şi să se prezinte de urgenţă acolo unde îi este locul,
la Cetatea de Scaun, cea mai mare primejdie
fiindcă va fi mare adunare sunt perceptele religioase anoste,
unde se va auzi cuvântul lui Zamolxe destrămarea culpabilităţii,
şi se vor aduce întru aminte Legile Marelui cercetările zeilor noştri confirmă
Profet, întoarcerea spiritelor,
pe Marele Lup Alb la trimis nu mai există o recunoaştere
pe cea mai înaltă creastă a munţilor şi o cunoaştere de sine,
pentru a da de ştire celorlalţi lupi chiar că îmi este şi teamă
să înconjoare cetatea pentru a o păzi fiindcă mulţi au uitat
de hoartele străine de cotropitori, să mai propovăduiască iubirea,
apoi a cerut să se scoată din puţurile nu mai există înţelepciune,
adâncurilor suferinţa poporului e prea mare,
burdufurile de vin învechit de sute şi mii de vinovăţia şi furtul este un mare păcat,
ani, au ajuns să ne fure chiar şi energia,
să se aducă din celelalte cetăţi şi asta ne doare,
cei mai graşi berbeci să ne căutăm fericire, fiindcă omul e creator
pentru a fi sacrificaţi pe Altarul Luminii precum Dumnezeu va trebui să şi-o găsească
la miezul nopţii odată cu ploile de stele pe parcursul acestei vieţi,
care vor anunţa întoarcerea celor plecaţi spre dacă ne vom ruina înţelepciunea
eternitate, ne vom paraliza puterea
a scos din adâncurile pământului şi ne vom întoarce înapoi în moartea
unde nu mai intrase de mii de ani din care am venit.
tronul pe care a fost încoronat Zamolxe
şi la aşezat în apropierea focului Zamolxe în Kogaion
aşteptând primul cântat al cocoşilor,
luna încă nu trecuse de vârful brazilor au coborât sfinţii din înalturi
când Marele Lup Alb şi s-au aşezat alături de Zamolxe
a şi dat semnalul de adunare, în Kogaion,
primul cocoş a şi cântat dincolo de curgerea timpului
parcă trezit din somn de urletul acestuia, Focul cel Viu era Veşnic,
pădurile vuiau şi trosneau şi odată cu venirea Marelui Lup Alb
se auzea clipocit de ape plinul, ne umplea golul făpturii,
iar izvoarele şiroiau spre vale, iar fiul omului aprindea
oştenii intrau în cetate, focuri pe dealuri
focul se înălţa până în vârful brazilor, în cinstea Marelui Preot
focul trosnea , berbecii plângeau sub lama şi al Marelui Lup Alb,
cuţitelor, între tunet şi lumină
de pe altarele morţii se revărsau umbrele celor plecaţi,
sângele se prelingea spre rădăcinile muntele era înconjurat
pământului. de sus şi până jos de ruguri de foc,
v-am chemat aici să vă aduc la cunoştinţă în interiorul lui
ceea ce trebuie să faceţi la întoarcere cei prezenţi la sfat
în cetăţile voastre, aprindeau smirnă şi tămâie
de acum acestea vor fi legile şi afumau sorerele spre apus
după care vă veţi ghida cu stingerea zilei,
Legile Marelui Spirit Zamolxe, un copac din apropierea tempului,
fiindcă el şi numai el este spiritul cel mai semeţ copac
şi scânteia trimisă de Dumnezeu, avea rădăcinile împletite
luaţi de mâncaţi, luaţi de beţi cu zenitul
fiindcă aici vor sta trei zile şi trei nopţi la talpa muntelui,
şi ne vom sfătui un firicel de apă se furişa
203
dimineaţă de dimineaţă se toarnă vin
să aducă răcoare în ulcelele de lut
acelui copac şi se înfulecă din berbecii
care dădea viaţă muntelui, sacrificaţi în sanctuarele timpului,
taina omului era ca şi fulgerul bătrânii au obosit
care brăzdează universul şi cu soarta pe genunchi
şi despică pământul îndură durerile celor răstigniţi
până la rădăcini, pe Columna lui Traian,
şi pământul se înroşea şi rodea, istoviţi de luptă
fiul omului adăpa pământul mai au puterea de a striga
şi pământul da roade la istorie,
pentru om şi fiul lui, mai au puterea de a cere
pământul care a fost cândva sterp schimbarea,
acum dădea roade dar cine să le-o dea,
datorită fiului omului, îl cheamă atunci pe înţelept,
iar Zamolxe în Kogaion îl cheamă pe Zamolxe
se ruga pentru om ca prin legile lui de vorbe şi fapte
şi fiul lui, să le îndeplinească gândurile sufletului
ca acest popor măreţ rămas de la Decebal
iar omul atunci s-a dus în junglă să urce spre lumină dincolo de nori
şi a chemat la el toate animalele unde sălăşluieşte zeul dac.
ca să le hrănească,
apoi a strigat păsările din înalturi Mihaela Mihai, Ploiești
şi le-a dat grăunţe, s-a dus la ape
şi a hrănit vieţuitoarele adâncurilor, Canon, sau altceva…
iar Zamolxe i-a mulţumit omului
şi fiului său şi s-a rugat pentru el, canon în tu major și trist
iar omul a plantat pomi fructiferi, cu ploi în umeri și pe chip
a semănat grâu şi a crescut dobitoace, cu lacrimi crude de-ametist
şi omul şi fiul lui în ochi de daltonist
au avut de toate, au avut îndestulat.
sărut curat pe chip de nea
pe calea lui Zamolxe cu aripe căzute-n gri
cu ploaia ce tăcut dospea
se întorc nemuritorii, și-n loc de Tu, e Ea...
cerul este plin de smoală, Ea, mută ca un clopot surd,
lupul alb şi-a găsit odihna amestecată-n despărțiri
sub norii negri ce îmbracă luna bătea pe-un puls puțin absurd
în mantii de ceaţă, în ritm stupid și crud
corbii croncăne şi muşcă din stele,
lacrimile grele ca plumbul s-or întâlni din nou, cândva
îmbracă satul, la colț de suflet și de dor
se aude hăuit în munţi, brodând un vis, pe canava,
se întorc lupii în Cetatea lui Zamolxe, un zbor, sau altceva...
pe Altarele Timpului se sacrifică mieii,
sângele lor se scurge Altă ploaie
peste fiinţa noastră,
în Amfiteatrul Dacic din Munţii Orăştiei plouă urlând, pe coapse reci de odalisce
se pun la sfat toţi bătrânii în valuri ne-ntrerupte, și în perpetuu dans,
timpurilor trecute îmi tatuez pe gânduri calde cicatrice,
de la naşterea noastră, și îmi rescriu anost, eternul bun rămas.
se analizează,
se cântăreşte bine am lacrime vorace, căzând flămând în gol,
fiecare silabă şi cuvânt mi-e visul discromatic, antagonist și surd
şi se dau verdicte, am inima căzută, cumva, în cheia sol
204
și rătăcesc perpetuu prin univers, absurd, Dan Minoiu, Ploiești
rescriu crochiul amestecat cu ape seci, Altar

născut dintr-un penel îngenuncheat în glod,
mi-s ploile absurde și dezertând pe veci Nu mai avem untdelemn
din gânduri tatuate cu sânge cald, nărod. La dragostea candelei noastre
Hai vino şi pune un semn
Mă duc.. Fitil, din păcatele noastre.
Demult, rugăciuni nu-mi mai plac
merg desculță pe drumul de ieri Şi focul nu-l vrei să mai ardă
în ochi îmi cresc iar cireșe amare, Te pierd părăsită-n alt veac
număr mătănii scăldate-n seri Când jocurile vor să ne piardă.
scurgându-se trist, pe degete rare
ce nu-mi mai cuprind nepăsarea Femeie cu trup de altar
plecărilor dese prin cioburi de dor Hai schimbă doar ceasul din grindă
răsărite crud, din chemarea Când vraja din candelă iar
cu care-nvățam prima oară să mor... Încearcă din nou să ne-aprindă.
cu care-nvățam ultima oară
să cad în cochilii amare de melci, Curăţenie
că iar nu pot ca să mă doară
îngerii răstigniți prea lungi, prea reci... Vino, ia-mă de mână
du-te de-acum, e iar cenușiu şi hai.
sufletul ăsta nemernic de mut! Ploaia ta este şi
du-te! ploaia mea.
sădesc pustiu Stropii ce cad pe
culeg neviu buzele noastre…
răsar acut Sunt lacrimile noastre,
din atribut iubito.
nepriceput... Nu, nu e ploaia.
du-te! Ea va veni după…
nici dor După ce vom uda
nu vreau, răutăţile toate.
să mor Ia-mă de mână iubito
ușor şi hai.
lin, curgător! Lasă-ţi lacrimile
Înfăşurate-ntr-un plânset.
mă duc... Şi hai.
Vino să ducem dorurile
Murire la uscat.
Pune-ţi cămaşa iubito
legată la gură cu aripi amare, şi nu lăsa vântul să intre.
zâmbesc intrinsec dintr-un secol de dor Vezi, nu călca frunzele lipite pe asfalt
reinventez febril iubirile-n decor, de freamătul ochilor mei.
și-mi cad de pe umeri săruturi de soare... Sunt spaimele noastre iubito,
picurate ca roua.
și-mi cresc apoi din ochi întrebări zevzece Vino iubito, ia-mă de mână
pe-acorduri ample, de pian rebel şi hai…
și port sincope arse-n cerebel
și-aștept murirea, fluturii goi să-mi lege Dimineţi
cu mâinile la spate, și fără leac!
fluturi și om să cadă pe pământ Îţi dau nefericirea Doamnă
să-și lege amintirile-n cuvânt Într-o pungă.
și-apoi să plece-n pribegie, înc-un veac Atât am strâns şi-atâta am să-ţi dau.
Să nu încerci să sufli
Se sparge ca o şoaptă.
205
Iubita mea, de Doamnă Căderea
Nu rostui într-o teamă
Mai am un pic de aer În aşteptarea secundei
Dar strâns acum la gură Să pot vedea stele căzînd
Nu pot să-ţi mai rostesc, Să nu te caut în locuri ştiute
În clipa ce vei sparge Ultimul clopot se aude
Tumultul de-o secundă În zărea tăiată de cocorii disperaţi
Şi trupul meu de-o clipă Să ajungă..
Se va opri, firesc. Acolo unde nu mai suntem
Joc Final
Între lacrimă şi stea În urmă văd

Pe oblânc de vreme rea, Deceniile, veacurile cum se risipesc
Zace biată dragostea… Mă adun din căderea lor
Am aruncat spre cer cuvintele, neînţelesurile..
Spune că de la fântână, Şi am primit în schimb mirările
S-a întors mai mult nebună Lucrurile nu s-au terminat între noi
Că şi-a prăpădit norocul, Inima mea a devenit o clepsidră care se
răzbuna pe timp
Lua-l-ar grijile-n tot locul, Ce poţi să-ţi mai dăruiesc?
Numai-n patimă şi foc, Am păstrat pentru tine o duminică şi un..
Colo jos, la iarmaroc. sfîrşit.
Ating vocalele vieţii cu o singură mînă,
Pe obraz de turturele Aud bemolul timpului.
Prinse dragostea a-mi cere Eu zic să plouă
Să uit pasul dragei mele. Cu amintiri.
Tu zbori acum cu alte aripi.
Loredana Păunescu Cu alte aripi.
Marlborough Hill, Londra
Chemările Alexandru Povarnă, București
Au obosit păsările... Aripile lor crestează norii Femeie însărcinată în orașul meu
De cîte ori, de cîte ori... N-am încercat
să le înţeleg tăcerea. Renunțările. Mi se rup pantofii de la atâta mers
Bătaia de aripă... pe șine și pietre și asfalt încins
Sub flacăra stinsă a apusului. Scriu o poezie fără sfârșit pe telefonul stricat
Nu le înţeleg plecarea. și creierul nu se mai răcește.
Țipătul. Tu ai strâns în tine toată lumea,
Dar se întorc ele, să dăinuie în anotimpuri suntem toți închiși în uterul tău
nemuritoare. și ești frumoasă cum nu ai mai fost până acum.
Străluminate de acelaşi apus. Te îmbrățișez să îți dau forță
să mergi spre soare.
Appassionate, Andante Mă cari pe mine și tot Pământul cu grijă în tine
nu fugi, nu te opri, nu ne naște…
Aşteptare, depărtare, ieri te judecau, azi ești salvarea lor
Lumea e o Paranteză, fragilă și frumoasă
Appassionate di punto croce, Andante mâine vei naște câte un copil
Culorile vieţii se nasc din lumina zilei. pentru fiecare seminție,
Păstrez un desen abstract iar pantofii mei vor fi bucăți purtate de vânt,
Peste chipul orelor moarte. urmele pașilor vor fi pline de apă amniotică
Mă-ntorc în iadul clipelor alături de tine și eu nu voi mai fi…
Appassionate, Andante naște-ne frumos sub cântec de azalee
Respir, ca şi cînd nu am respirat de ieri... curgătoare!
206
claustrofobie cu reflector ca pe o comoară neatinsă vreodată de lumină
cu pensule îți trasez epidermic visul,
nu contează că mă plouă pe cap gândurile, luna din paharul de vin
nu doare! sunt obișnuit! încă o dată privește-mă în ochi adânc până în
bărbile cu maxilare anonime aleargă frunze uscate
prin curtea părăsită cu șerpi și leagăne ruginite unde a dispărut sirena din poezie?
reflectorul pâlpâie cu ultimele suflări Tu din cuvinte?
încercând să îi arate soarelui cum să răsară eu din cerurile reci, înnecăcioase?
după concediul exagerat de lung
îi facem pe rând respirație gură la gură Lucica Sava, București
să pâlpâie încă o zi până împlinim
un an de trai sihăstresc Logodna cu trecutul
tu cu capul tău spân ești mai frumoasă
ca moartea care îi scapă de durere pe canceroși întoarsă-s
cum am îndrăznit? iartă-mă! în logodna cu trecutul, la portretul tânăr,
măcelărit de priviri,
după un an captivi în grădina cu bărbi și de care atârnă marea de lume,
leagăne ca atunci când în ochii mei,
mâine putem să ne bucurăm că am rezistat se aruncau singurătățile altor oameni,
putem să ne bucurăm se licitau mine de aur,
că vor veni îngeri cu săbii și trompete sufletul era așezat pe un soclu,
să ne ridice de aici în câteva ore, zile, ani… ca un trofeu aparținând publicului,
putem să ne bucurăm dacă ne ridică împreună întoarsă-s în clocotul unui parfum,
o să mă bucur dacă te ridică prima la o mireasă ce își spală rochia,
să îmi trimiți vise cu tine cântând cu lumina boreală,
o să mă bucur dacă mă ridică primul a nopții scandinave, în orașul lui Bucur, ascuns
să îți trimit soarele cu forța în vârfuri de creion și printre acuarele
trăim! bucură-te până mâine și după! aruncate pe șevalete rubensiene,
în felul propriu,
Poemul bradului fără ramuri de a experimenta liber de cerebralitate, timpul,
ai văzut vreodată un brad fără ramuri? întoarsă-s în gustul madlenei în fior sartrian,
el crește spre ce cu setea fetei morgana la un trecut fidel, capricios,
de bărbați cu talpa sufletului în care
toată forța pământului ară plugurile, rândunici își fac scară, copii
îl împinge către norii zgomotoși fericiți, înhamă calul lui Harap Alb, mâncând
eu urc în fiecare an pe el: încă un pas jăraticul Lunii,
sau doi sau trei. și au strigătul lor, ca niște Dropii,
în ultimii doi ani nu am mai coborât de pe el amintirile
și e tot mai frig aici sus unde când vin cu picioarele iuți,
nu zboară nici șoimii arctici pe urma Fetei Morgana,
am lăsat adâncituri la fiecare pas iar balerinele le încalță piciorul
pt un prieten bun care e singur de Crăciun într-un poligon unde miresme lipite de trup,
eu sunt singura lui podoabă, sunt arme,
iar el îmi cântă prin scoarță colinde străvechi
într-un an vor veni toți prietenii și vor sta dau la o parte, perdea de senzații,
atârnați în adânciturile lui pe lama de lance, a unui final apoteotic,
va fi cel mai fericit brad fără ramuri de învingător
și noi cele mai frumoase podoabe. cu sufletul prizonier în testamentele
unor frumuseți
dedicație pentru tine parcă desfigurate de atâta strălucire,
caut o poveste de dragoste,
îmbrăcată în cartea mea de poezie ce mă salva din plânsul
bei fantezia nopții cu fiori de aripi transparente unei fete după iubit,
exemplare nenumărate te acoperă îmi salva visătorii printre însingurați
207
fumând din trabucul e aruncat în ghiulele de tun
unui recrut la taverna unor cuvinte, și în intemperiile Babei Dochia,
sau la întâlnirea cu Schopenhauer, cum subiecte, altădată tabu, au întâietate,
în vreo tristețe, liberă sunt să îl aleg pe D-zeu meu,
caut prieteni, rude, cunoscuți, de aceeași vârstă,
ca pe niște colegi de timp, din acelea și găști de copii
în băi de lumină, transformate în tandrețe, jucând șotron sau luând împreună, lecții de
caut peste drum, pian,
o casă prinsă în fumul de horn și obloane trase, liberă-s să îmi aleg moartea,
acolo sunt bunicii timpului, singuri, ca pe un mărunțiș
când alte două generații au plecat la alte case, când nu e o preocupare primordială
urma timpului, în realitatea împrăștiată ca pe o muniție,
o ating cu unghiile răzuind hieroglife la care încă
pe câte o inscripție, se picta cu limbajul trupului
răsfoind biografii
în care fierarii aprind focul uneltelor câte o umbră de femeie sau de bărbat,
și scribii își pregătesc pana de scris strecoară în mine, tineri și tinere,
sub cerul lui Novalis, metaliști sau altfel de rockeri,
în jarul dragostei, scormonesc, ori simboliști, epicureici,
să văd de unde vine vălvătaia rătăcind cu ei, într-un oraș
din care iau cu penseta, pierdut printre clădiri futuriste
particula fină de romantism. și baruri de noapte,
unde o balerină accidentată,
Stare de Timp repetă pașii unui Charleston,
și văd
realități cum în mine, se așază discret,
se trezesc dimineața, la aceeași oră, cu ochii o Toamnă aflată pe un pat de spital,
lor, ca o fată tânără, înlănțuită-n flori
prădalnici de odihnă, care au febră,
își scot tălpile din plăpumi de prunci nu știu cum oameni îi voi îngropa sufletul,
și se aliniază la o linie de start, unde fac echipă când trupul e luat déjà,
cu timpul, cum fir de urzeală
într-o probă de rezistență, mă prinde în ochiul ei de macramea
una pe alta se caută ca o mamă sau ca o soră, sau în pânza de goblen,
ieșind din celula nopții pe care calc cu sfială,
și spălându-se cu sticluțe de săruri și apă de
Trandafiri, și nu-i la îndemână
se împrietenesc în același leagăn pentru copii, timpul
ca și cum li s-ar datora asta gonind pe cămilele deșertului
sau pe roibi asasini,
și nu curg dintr-un creion, printre armate de fantome
însemnând ce sau cum să se întâmple ceva, ce îmi îngrijesc morții,
după o deprindere la capătul unui an iesit dintr-o comoție
sau dintr-un conservatorism mai mult cerebrală, călăii unui vis,
sentimental, cad pe capete, sub ghilotină,
culcate-s flori sinucigașe,
e starea la căpătâiul lor se plânge mult,
când realitatea mea, e o melancolie arendată, nu iau seamă,
de parcă s-ar apropia de capăt, cu gheata lor, când amintiri populau singurățile mele,
Toamnele când sufletul prins într-un fir de ghem,
lui Topârceanu, își deșira absențele
prinsă-s cu filosofii vremii, printre socratici,
hegelieni, Seral
într-un dialog de amfiteatru, Seara devreme,
despre cum timpul degetele
208
îmi sunt niște siluete negre, se fac pariuri la cursele de roibi din basmele
îngropând cu cazma, iluziile nemuritoare,
și ieșind la negoț pe foaia de hârtie, spun noapte bună,
ce își scoate la vedere literele dureroase, când cerul urcă în trăsuri cu fiicele unui lord și
scriu ultimul
povestea de viață, cuvânt căzut e în somnul oniric,
începută în urmă cu n ani și căreia îi sunt pe perna cu mătănii și îngeri,
chirurg iar Luna din palma Afroditei, jefuită de
cu psalmii unui suflet îmbrăcat în dantelă bogăţii,
neagră, va domoli plânsul unei fete după părinţi,
de acul unui croitor,
într-un parfum lăsat la moartea ei, de Afrodita Solii de cuvinte, ție
şi nu vreau să fur visul cuiva
ori să întrec pe cineva anume, răstignit și el și ies din muțenii,
într-un trecut mai puţin cunoscut, când litere iau forma unor scoici
pe marginea Atlanticului,
îmi continui ies din tăcerea transformată
drumurile prelungite de rigla timpului în instrument de teroare,
și de nopțile Sheherezadei, de minți criminale,
în metafora cu pereți de oglinzi, când îngeri și demoni se luptă între ei,
mocnind ca un foc la masa unor jucători,
pe foi arse la colțuri, unde se joacă la două capete,
de care agățate-s pietrele funerare, solii de cuvinte vorbesc de sufletul îndrăgostit,
ale unor iubiri de simțuri nedesfăcute din fașă,
și plajele unde Seneca, renunțând la un fel de a fi, la capricii,
își poartă umbra, continui povestea de dragoste spun cum se strecoară în mine,
în care și-a pus focul Elena din Troia o Toamnă în pudra
cu zeul Amor furându-mi mințile de arome, a unor Forthizii,
în servitutea dragostei și a dorințelor într-un film mult, alteori într-un desen animat,
și nu e loc de întors cum tocul de scris,
în scrisul ieșit e-un arc încordat, devenit pluton de execuție,
din arcul otrăvit, al lui Brutus, pe tăietura adâncă, a unei oglinzi,
departe însă de un epilog,
unde intriga crește în tăieturi de imagini, și-un dor
fără să pierd esențialul străin de mine, sofisticat, personifică timpul
în care urc pe un piedestal, eroii mei, de la care aștept herghelia de cai,
și doar ochii umbrelor, să spargă gheața râului
sunt dezgoliți precum ai cadânelor, de unde sufletul bea,
în rest, mă plimbă printre ostroave,
văluri acoperă cuvintele prin Vara ce-a fost cu măști de foc,
ce vor dormi, nu înainte ca doicile chiriașe ale lui Prometeu,
în corpul meu, într-un tablou cu geometrii înșelătoare,
să legene muze timpul,
și eu să îmi desfac patul în duelul vânturilor tot în haine clasice, mi-l îmbracă
din cele patru puncte cardinale, fără a ști ce formă ia
prin care trec diligențe când îi lipsesc sculptorii, lutul,
în cai mânaţi de vizitii de la Nord la Sud,
urc vârful nostalgiei,
visul meu în balerinii unor gimnaste,
îl întorc ca pe un cub, antrenându-mi obsesii
pe toate părțile în joaca cu fantezia în care seara se plimbă o tânără cu părul negru,
când iau chipul unor păpuși despletit
jucând v-ați ascunselea și-i invitata mea, la un ceai,
în joaca în care se pun recompense,
cuvinte
209
își aprind veiozele, gonind umbre Am început să cos petale pe marginea
în jurnalul celor șapte zile și șapte nopți gândului,
săptămânale, m-am detaşat de lucruri mărunte
mă risipesc într-un început să am timp pentru întâlnirea cu tine.
de scrisoare despre cum mă simt eu, Se făcea că un cântec ne aduna pe acelaşi
singură sau cu Dumnezeu, portativ
în dumbrăvile iar un menestrel îşi curăţa intrumentul muzical
unde Heine își lasă poezia, cum sufletul meu, pentru concertul propus.
în Sânziene miroase și e în front abisal M-ai luat de mână, o singură fibră
când pe-un picior din trupul meu a rămas rece...
de foc e așezat haosul, Florile îşi dezmorţesc mâinile moi,
mă simt sigură de tot ce-i în jur
îți scriu când le culeg de pe pajiştea verde
în muzica ce picurâ sunetul la porțile lui Bach, ca ochii tăi.
cum îmi dezvolt lumea ce nu e perfectă, Sunt atentă la drumul ce porneşte
fără a contesta perfecțiunea, bidimensional,
cum fiecare așteptare două vise albe, două nopţi pline.
e un exercițiu în care nu-i nici o sumă sau rest, Nimic nu mă convinge să reiau traiectul.
doar un coregraf ce își face numărul Dementă ca o nălucă abandonez căutarea doar
și să nu uit, atunci când frunze se ridică
la capăt de an, din cupa inimii să violenteze aerul pur.
aștept să împrăștii Levănțica în dulapul de Un ghem de brumă se aşterne
haine pe cărarea ce duce cu sine fiorul şoaptelor
Luna costumată în Moș Crăciun pe care le rosteşti când în camera mare
să prindă în petarda de emoții, un om de se înghesuie sentimente
zăpadă, cât pentru o mulţime de voci.
scos din cufărul Iernii, Nicio umbră nu a rămas lipită
aștept de zidul ce conţine parfumul fals,
să prind în linii, culori, amintirile atinse de nicio haină nu s-a atins de marginea vântului
ziuă și noapte, care împrăştie pe câmpii albastre
acceptând că de trup și suflet, câteva fâşii de silabe omorâte
nu se va deslipi, niciodată, distanța. în fuga absentă de pe pagina de jurnal.
În cuibul matern îmi port lumina cu tine,
logodită în taină.
Anișoara Vleju-Chiril, com.Crucea,Suceava
Sunete
Copaci
Peste fluturi cade seara ca un cuţit,
Nu sunt copaci care să păşească pe trupul urme de iarbă cresc în palma cu pământ
singuratic. din care mi-ai întins pe tavă inelul iubirii.
Se desprind voci din golul Sunt mândră că am pe cineva drag acasă,
lăsat pe buza cerului, un înger îmi am viţă de vie pe stâlpii porţii
demonstrează şi pisicile nu îndrăznesc să tulbure
că nu ai plecat unde credeam eu mai devreme. leagănul ameţit ce scârţâie lângă scară.
Am încă pe palme febra ochilor tăi, Apoi, mi-am amintit că ieri
am încă în sânge boala nevindecată te-ai întors purtând pe braţe o minge de soare.
şi aştept, tot aştept ca după o toamnă Era inima vie ce străluceşte în casa măruntă
să înceapă o seară nouă, unde amândoi împărţim sărutări fetiţei noastre.
să mă dau ca exemplu când ies la tabla vieţii Văd cum nori de dimineaţă aleargă
şi explic mecanismul golit de dumnezeire. împrăştiind lacrimi
Peste un timp ar putea începe pleoapele mele pe pardoseala fierbinte.
să plângă după o iarnă tristă Înţeleg că mi-ai lăsat timp să ajung
în care la fereastra mea până la talpa zidului
nu se mai adunau râurile unde oamenii îşi toarnă câte o cană de vin
să stea la o bârfă matinală. să muşte cu voioşie o îmbucătură de vis.
210
Mă comport cu teamă, nu ai mai zâmbit un vânt neruşinat îmi ridică rochia,
de la a doua oră din zi şi tristeţea în cercuri mi se roteşte fiinţa
a acoperit demenţial fructul iubirii. ca şi cum aş pleca
Sau poate am înţeles greşit ceea ce se contura din viaţa asta fără să iau cu mine
pe clapele ascunse ale pianului. o porţie de soare,
Un sunt prelung rupt din tăcere... să duc chezăşie dincolo,
Vreau să ajung până la umbra cuvântului, că sunt oameni pe-acolo,
să-mi iau cu degetele fiecare apăsare febrilă, oameni simpli, oameni mulţi...
s-o desprind din schiţa chipului tău, Tu - semn de întrebare
s-o preţuiesc, s-o împart. ce-mi lasă crengile să smulgă
Cu mine nu e de glumit, din nepăsarea fiinţială
ochii trădează expresia moale, după care alerg într-o călătorie neîntreruptă...
sângele se ascunde prin venele ude,
căutând calea spre tine. Simbol
Un început se distinge, un gen de formă
că norii se iau după mine în căutarea ta. Septembrie își decojește de pe garduri
Am câteva fructe, de mere sunt pline coşurile, stariele de aur înmiresmat,
câmpiile îmi arată că împreună cu tine după un cântec de mierlă alergă frunzele
mai pot locui până-n veci. prinse de fruntea ta de piatră.
Dincolo de lucruri - un semn că viaţa Niciun lup nu-şi cunoaşte mai bine prada
ne ţine pe loc. când înceracă să-mi vâneze
Nu ştiu cum să cânt această melodie, de prin gânduri câteva sentimente,
două note se tot sărută şi-mi fac poftă să mă ia drept dihanie din jungla carpatică
de baia caldă cu miros de ambră. prin care tu, dement actor de paradă,
m-ai abandonat pe cărările simple ale Rarăului
Pădure într-o rugăciune lipsită de Dumnezeu.
Aici scriu rânduri şi rânduri de cuvinte,
Cresc în trupul meu niște păsări, stau la poarta peşterii mele
ciripesc singuratice în căutarea unui umbrar unde trăia mai demult
în care să-mi cuibărească nevoia bătrânul cu crucea-i de piatră,
de braţele tale. îmi înmulţesc păcatele chemând vântul
Îngenunchez pe furiş la poarta subţire, să te biciuie
lângă geam se prefigurează o spaimă ciudată. peste faţa ridată de ierni,
Cu tine mi se umple ridul adânc din colţul să mă bucur că încă o luptă
drept al ochiului trist, am câştigat după plecarea din lume,
cu tine mi se ascut simţurile din linia vieţii, să nu-mi mai amintesc de tine
cu tine presimt că mă duc pe vremea asta, liberă pe vârful de munte.
spre un loc absent, Aş vrea să-mi prind palmele de pietre,
un loc în care să îngrijesc florile, să simt sufletul pământului
să le dau de mâncare şi să culeg pentru ele cum se zbate sub părâul fragil,
sărutările ample pe care mi le arunci zilnic. să apuc de degete rădăcinile
Poate sunt prea departe, îngăduie-mi să vin, ce cresc în mine, să le depun
dorul de braţele tale mă copleşeşte... pe muşchiul moale de la căpătâiul lumii,
Parc-aş muri când vreau să renasc întru tine... apoi să vii ca un amant dezbrăcat de lume,
Pe pagina albă aştern fluturi, să te închini cu inima vie înainte de a muri,
imagini de hârtie creponată se joacă să-ţi desfac ochii din orbite
pe pleoapele mele şi să te miruiesc pe nesimţite
ca într-o horă în care dorul de tine până te cumineci cu Dumnezeu.
mă ţintuieşte-n cătuşe. Atunci să ne întoarcem în lume, curaţi şi sfinţi
Iau o mostră de timp, ca apa ce vin de sus, din ochii Domului meu.
vicleanul tot duce cu sine
bucăţi şi bucăţi de secunde,
muşcă demonic din lutul zidit
pe tălpile fragile.
Mă ascund la poala copacilor tineri,
211
Marius Zincă, Pitești Cu mine, de vorbă
Toamna anilor Îţi aminteşti de vecinul nostru de la ultimul

etaj,
Cuvintele s-au oprit undeva printre frunze. mai aproape de cer?
Nu mai curg El nu trebuia să urce treptele,
de pe ramuri, din cer, era deja acolo.
la fereastră să-mi mângâie privirea. Mai folosea liftul din când în când,
Dezgolite,
stau în picuri de roua să coboare,
dimineţii ca şi cum ar fi primăvară. să vadă cât mai am de urcat
până la căsuţa din deal
Primăvara dinaintea iernii şi tocmai acum
şi-a găsit timp să-ncolţească barba-n ghiocei (aducea cu o capelă ).
pe faţa brăzdată de gânduri. Ai văzut?
Ieri am ajuns acolo. Nu am bătut la uşă.
Parcă sunt rădăcini întoarse cu grebla, M-am postat cu privirea
în sus, de nervi în vale, el tot înspre sus o avea.
că nu se aud cum cresc înapoia mea. Eram ca şi cum am fi fost
S-ar fi vrut înainte,
să fie aripi, să-mi poarte şoaptele în zare, spate în spate,
în văzduh tăcerea paznici la o poartă,
şi (pri)vegheam zarea.
dorul plânge Aşteptam lumea.

că nu e toamna îndeajuns Eu pe cea care cobora, el pe cea care urca.
de noi să ne culeagă Ne ciocneam tăcerea din vorbe când şi când,
şi (mă) rod anii. să nu lăsăm
ţigara să ne ardă fitilul mai devreme de zori.
Zbor fără aripi
Se strânseseră toţi
Ştiu că şi tu ai momente
în care palma te mănâncă, şi
degetele te rod să arunci cuvintele gândurilor de sus
pe hârtie. şi
de jos.
Ştiu că şi tu ai lacrimile sufletului Ne luam „la revedere” acum. Fiecare în felul
plânse înăuntru şi nu mai au loc. lui. Unul
cu lacrimi, celălalt rece.
Aleile de dor sunt prea înguste. Privea ploaia de dedesupt de cer
Erau şi eu stau cu mine.

o infinitate prea mică
pentru timpul Dincolo de adânc
de afară.
E doar timpul meu dincolo de adânc.
Se plâng singure, pe cer, acum şi norii
aleargă în cerc, frunzele coboară pământul. Stă. Aşteaptă atingeri de suflet
când te acoperi cu cerul
Nu mai trebuiesc aripile pentru zbor. să nu-ţi fie prea cald
în febra de tine
Doar braţele să (cu)prindă îmbrăţişarea. ce o port.
Nu vezi?
212
Nu simţi? noi…
Dorul curge aşa,
ca la copiii din noi, nu ştiam nimic...
din copilăria alergată de toamnă mâinile ni le împreunaseră
pe uliţă, să prindă iarna la vale cu târlia. glasuri ce ascundeau himere
în fiecare părticică stingheră de suflet
Un el şi o ea aruncă bulgări exilată în lumi cu ferestre opace
de zâmbete chiuite eram condamnaţii
de roşul obrajilor aprinşi rechizitorii făcute la masa tăcerii
şi nasul le curge cu aerul ne-mbătau cu elixirul speranţei
în piept tras tare pe mânecile nici drept la recurs n-am avut
de lână împletite de bunica. am acceptat pedeapsa
supuşi şi cuminte
Se-ntâmplă. ca într-un bildungsroman
Timpul meu în al tău sau al tău în al meu, când timpul ia formă convexă
sunt tu şi tu eşti eu, ne-am pierdut fără călăuză
suntem noi. în temniţa demult ridicată
din pietre de râu ce înşală retina
cu fiecare suflare
Mihaela Aldea-Buhuși, Bacău am privit îndelung
ochii erau închişi de glasuri mute
(re)vedere… voiam să nu ne ştim prin cuvânt
m-ai luat de mână
mi-ai luat obrajii între palme durerea curgea lumină
privirea s-a prelins printre gene spre ultima treaptă
să atingă sufletul condamnaţi amândoi
ce s-a aşezat între tăceri de când ai plecat am plecat
pleoapa se supune fără şovăială pe un alt drum...
ca-ntr-o rugăciune
o lacrimă face mătănii discrete paradox II...
să nu-ţi vadă temeri spăşite
gânduri nude te privesc cu dorinţă am încercat astă-seară să modelez adevărul
în mine...pustiul apune și să-i dau o formă…așa cum mi-ai spus
netemătoare-i clipa revederii tu...sau tu...
mă supun indecent de cuminte mi s-a părut greu fără să-i știu greutatea
te simt atât de aproape doar tu o știai...tu...sau tu...sau poate și tu...
am dat tribut timpul întins dar niciodată tu cel care n-ai mișcat un
între pământ şi steaua noastră deget..sau n-ai plantat un pom
nimic nu mai are valoare... sau n-ai săpat o fântână sau n-ai făurit un
m-ai învăţat să dau totul clipei Om...sau...
căci clipa e totul... tu cel care ți-ai întins arătătorul începându-ți
cu fiecare simetrie de şoaptă discursul cu ”eu”...
mă pătrunzi până-n retină mi-am strâns puminii...
ca un alizeu într-o primăvară târzie printre degete curgeau frânturi de... minciuni
îţi simt fiecare atingere deși tu ...sau tu...le voiați incolore...îmi ardeau
basmele prind contur într-o realitate retina
pe care-o măsor cu întârziere de-o viaţă deși tu...sau tu...le voiați inodore...simțem
parfum de lavandă împrăştii cu fiecare suflare ghioluri aproape
cuvintele îţi sunt simfonii deși tu... sau tu...le voiați insipide...mă durea
ningând poeme îmi cuprinzi visul de-atâta amar
în căuşul nopţilor tale mâinile mele au singura vină...
şi buzele ni se-ating
tăcute şi cald am încercat astă-seară să văd adevărul
l-am căutat cu ochi pierduți...prezenți mai
vechi ...sau mai noi...
213
mai curați...sau mai tulburi (de vremi...de Bocesc luminătorii pe cerul sidefiu,
nevoi...) Crestează universul un întuneric magic,
prin fiecare ochi se vedea un alt adevăr... Se scurge-nsingurarea din frigul tot mai viu,
Îmi croncăne în suflet un corb cu plânsu-i
ochii mei au singura vină... tragic.
am încercat astă- seară să aud adevărul Pe stâlpii stăruinței asced imaginar,

șuierau definiții să-mi spargă timpanul...sau Încerc să prind o rază din luna dispersată,
vorbe de duh Dar ceața frânge aripi cu tentă de Icar
periate de scaieții ce se prind de sinapse... Zburând peste pământul cu umerii-i de vată.
sunete mute ce spuneau doar cuvinte...
urechile mele au singura vină... Scrâșnește caldarâmul sub pasu-mi înghețat,
La temnița durerii pereții-s invizibili,
am încercat astă -seară să simt adevărul Mă strigă anotimpul cu glasu-i apretat,
cum îmi curge prin vine...prin surâs...sau prin Iar crengile golașe ni-s martori impasibili.
lacrimi...
să-l simt că mă trezește la viață...să-l simt și Se tulbură și vântul gemând ca un nebun,
când dorm...și când plâng Castele de zăpadă ridică-ntr-o secundă,
să-l simt când mi-e dor... să-l simt și în gând Gătit de-acum pământul e-n șicul său zăbun,
epiderma mea are singura vină... Cu zâmbetu-i de piatră, natura ne inundă…
astă-seară mi-era dor de cuvânt... Popasul dintre clipe
intraductibil… Din cupa rugăciunii mi s-a prelins tăcerea,

la capătul aşteptării Suspin de gânduri frânte se prăbușește-n
azurul prinde aripi gol,Sub ceru-avid de raze sucombă adierea
printre gene de amintiri Zefirului iubirii-n abisul benevol.
dimineaţa întoarcerii
rupe bucăţi din diferenţe de timp Un înger de Lumină-mi zâmbește doar în vise,
să aprindă lumină binară Prin pletele-i de lavă – un întuneric mut.
fulguirea primei îmbrăţişări Pe-a nopții strapontină, himerele-mi nescrise
îmi încălzeşte bruma Își leagănă mătasea cernită-n absolut.
într-un orizont imperfect de rotund
tu eşti un punct alb într-o mare de noapte Spre valea fericirii mi-e calea pustiită,
îmi şopteşti că aşa Căci piscul rațiunii-l asced arareori,
pot ajunge la tine oricând Popasul dintre clipe în soarta cea pripită
nu-ţi plac mâinile împreunate Brodează stinse toamne-n șiragul meu de sori.
jurămintele îţi sunt rugăciuni nerostite
atunci când depărtările Mi-s patimile-amurguri pe bolta sângerie,
cioplesc icoane Speranțele-mi cad, slove, pe frunți de
dorul îşi ţese coroană pergament,
din irişi cu care ţi-am sărutat În deux-piece-ul morții aproape că par vie,
ieri...fărâma de suflet La zidu-amărăciunii am spus ades: „Prezent”!
îţi caut atingerea Albatroși

atât de aproape
Din mine zboară pașnici albatroși,
Camelia Ardelean, Deva Cu aripi împletite-n cer a rugă.
Sub norii cochetând, aventuroși,
Se furișează iarna... Se-ascund de-a șovăielii buturugă.
Se furișează iarna stingher în viața mea,
Cu-alaiul ei de neguri nervoasă dă din coate, Atât de puri pe-albastrul infinit,
Deschide fermuarul nămeților din ea, Li-e zborul frânt de faldurile sorții.
Spre pârtia speranței aleile-s blocate. Pe crengi îndepărtate de zenit,
Culcușul lor e preambulul morții.
214
Au visul întinat de amintiri – de din arhetip viril
Prea cenușiu sau... mult prea întuneric. până-n transparentul Will,
Așteaptă lângă plajă, la „sosiri”, de din semnul exoteric
Rebelul val, plonjând în el feeric. până în simbolul sferic,
de din marele-ntuneric
În ciocul ațintit spre asfințit până-n calculul numeric.
Aduc în grabă câte o felie
Din luna gri, cu chipul obosit, Mărgăritărel de noapte,
Să-i facă nopții-adâncă temelie. cad din Pomul Vieţii, coapte,
versuri şlefuite-n gresii
Prin țipete pătrunse de amurg, pân-la noile expresii
Se conturează-o nouă dimineață. care stau în sinea lor
Tremurător, secundele se scurg precum pâinea în cuptor,
Din albatroșii mei sculptați în ceață... iar Cunoaşterea, străină,
le îmbină, le dezbină,
Între dulce și amar după caz, după nevoie
într-o Arcă Metanoie.
Ni-e conștiința rătăcitul far, Mărgăritărel de lavă,
Clipind debusolată-n întuneric, dragostea-ţi îmi e otravă
La vama orizontului eteric, şi licoarea cea mai grea
Captivă între dulce și amar. în, arzând, inima mea.
Când îmbrăcăm armura de cristal, Hai să batem apa-n cerc,
Strivim orgolii și speranțe mute, tu: cochilie, eu: melc,
Rămân aceleași umbre abătute, pajură ieşind pe brânci
Crestând spinarea ultimului val. din prăpastiile-adânci
şi purtându-mă pe spate
Într-un destin tixit de somnambuli, spre-nspumata libertate.
Ne-nghesuim, cu aripi nimicite, xxx
Sub pleoapa existenței ilicite – Mărgăritărel de jar,
Maree tristă de captivi creduli. de din ghindă, din oglindă,
umbra-ta să se desprindă
Spre adevărul de necontestat ca ecoul din cleştar.
E-un drum pavat cu sânge sau ruine, Să-mi devină dorul har,
Doar demonul durerii ne-aparține – cartea mea: abecedar.
Un înger cu trufie infestat… xxx
„Zburător cu negre plete,
vin-la mândra să te-mbete,
Ion Popescu Brădiceni, Târgu-Jiu, Gorj cu nectaruri şi ambrozii
să te-nvârţi în jurul cozii
Balada Zburătorului şi să desenezi în iarbă
(Varianta transmodernă) un poem care se-nchiarbă
ba din greieri, ba din fluturi,
Mărgăritărel de ziuă, ouăle să ţi le scuturi
hai să batem apa-n piuă peste verbele ca peştii
ca să iasă roua pură prin lagunele poveştii,
şi, cuvintele, din gură icrele să le depună
a spălare-le pe toate. pe floarea de mătrăgună,
Scoica mea, nu se mai poate! pe solzii de pe biserici
Perla mea, te strâng în gheare, înălţate printre ferigi
spre-o cumplită-mpreunare, de cei nouă meşteri mari,
grădinar să-ţi fiu, iubit, de cei nouă cărturari.
din sfinţit în răsărit, Zburător cu plete lungi,
de din zori şi până-n seară, vin la mândra să te prunci,
de din miere până-n ceară, să te lepezi de porunci,
de din stil până-n pistil, vin’ aşa cum eşti de mândru
215
să reînviezi cuvântu’, să mă găsească în faţa Porţii
să-l, poetic, faci să fie, cu capul în nouri,
poezură şi pictrie, cu picioarele-n rouri…
să-i dai aripi ca să zboare
înapoi către izvoare.” Paulei, acest po(h)em, între tragic şi boem
Avatar în toamnă Ce frumoasă-i Paula

care-mi umple aula,
Ah! Garafa pântecoasă cu-o ambrozie-nectar
doar de sfeşnic mai e bună. ca s-o-nscriu în calendar
Cu Diana-n clar de Lună ca pe-o Sfântă a iubirii.
scriu pe pielea ei fierbinte Paula-i frumoasă foarte
un poem cu transcuvinte. ca o amforă cu toarte,
Fuse vin, fuse nectar? şoldurile ei m-adorm
Goală-i azi, iar eu de-o lună ca-n baia de cloroform
zac de-o jale, jefuit a poeţilor pierduţi:
de-al meu har, şi n-am idee rătăcindu-se spre Meka.
cum de poate o femeie „Mult ţi-e mândră aura –
cu-al ei corp să-mi dea în dar să-mi fii tu centaura,
un întreg abecedar să miros a mosc şi crin,
cu noi litere-simboluri. să miroşi a rozmarin,
Ah! În cristaline boluri, să mă-n tine până-n cer
nuferi galbeni levitează. proiectat ca-ntr-un mister
Eu cu cea din urmă rază revelat de Don Quijote
doar transcriu textul de faţă între nouă mori de vânt,
parcă dintr-o altă viaţă. hiperbole şi litote.
Unge-mi-te iar în rouă
Strechea din pulpele-ţi amândouă,
Paulă, ca o cadână.
M-aş îndrăgosti de toate femeile Vrei tu ca să-mi fii stăpână?
de pe pământ Să te iau sfios de mână?
pe furtună, pe ploaie, pe vânt, Ca-ntr-o spumă şi-o smântână,
pe viscol şi ger. ca-n oglindă de fântână
Le-aş iubi rochiile mulate pe trup ca ideile ne-om, în taină, drăgosti!
pe simbolurile unui gunoier. zi şi noapte, noapte, zi…”
Le-aş iubi umerii goi, gleznele subţiri, Paula-i fermecătoare,
le-aş săruta buzele şi sub lună, şi sub soare,
ca nişte petale de trandafiri, mă vrăjeşte bat-o vina
al căror parfum mă scoate din minţi. ca Isis ori Proserpina,
Şi-aş ridica ecluzele parcă m-ar orbi lumina.
de la iubirea năvalnică, entuziastă, „Vino, Paulă,hai vii
ca să îmi inunde fiecare atom, dintre melci trandafirii,
fiecare informaţie a corpului din şerpoaice şi din ierbi,
meu glorios, galanton. între sânii tăi să-mi fierbi
Iubito, ca pe-o rodie, te-aş ronţăi între dinţi sângele şi fiinţa toată,
şi te-aş chema să-mi fi perechea să mă tragi apoi pe roată,
până ne-ar încinge strechea pe roata norocului
şi ne-am hrăni unul din altul şi-n inima ghiocului
sub aurul soarelui, sub Cerul Înaltul, să mă vâri ca să renasc:
în Crugul poienii, în Mierea grâului; strugure zdrobit în teasc
şi ca pe o lostriţă te-aş răpi căldare căzută-n puţ.”
de din bulboana râului „Oh, al mamei scump puiuţ,
năpustindu-se, înspumat, înspre Mare. – când deştept şi când prostuţ –
Ultima chemare ţi-am, un pat, ţesut din ramuri,
a Morţii ţi-am împrăştiat balsamuri;
216
şi-am rostit şi un descântec I-am peticit punga cu fum
fiule, să-ţi fie somnul Iar ea a rămas lângă mine.
dulce şi vegheat de Domnul I-am arătat aurora boreală
cum în vis şi în veghere!” Iar atunci a tors și mi-a promis
„Mamă, ea-i o zână-naltă; edenul construit din epave și corbi
când în râu, goală, se scaldă Lipite cu noroi și fân sub soare arzător
mai că-mi ies muguri pe piele, De seara de septembrie,
flori de-aprilie şi stele, Acoperind marea
mai că iar m-aş însura-mă! și întreținând iadul în șemineu,
Învaţă-mă, dulce mamă, În adieri de câmpie poluată
corpul svelt ca de zeiţă și miros de sare amară.
ca pe scrin, cu o cheiţă I-am promis gâdilându-i urechile
de-aur, să i-l – brav – descui, Că nu voi aranja altfel sticlele cu opțiuni,
să nu spună nimănui.” Că voi bea din ceea ce-mi oferă,
Paula-i din rai şi iad, Oricât de mizer va fi castronul,
lostriţă-i l-al apei vad, oricât de neagră ar fi licoarea,
dau s-o prind, ea-mi lunecă Că mă voi strădui
iute şi mă-ntunecă, să desenez posibilitatea acelei grădini.
simţurile-mi se aprind, După ce timpul și-a dat jos pălăria
ca să pornesc în colind și ne-a salutat,
pe la curţi de prinţi, domniţe, Nu a terminat urarea iar pisicuța
feţi-frumoşi şi mioriţe. și-a ascuțit ghearele.
Carnea-mi se resimte beată, I-am cerut să nu lase blana în ploaie
să mă reîntoarcă-n ceată, Pentru că dacă se udă va îngheța,
iar să ne vânătorim Apoi cristale de gheață
între tragic şi sublim. o să apară și pe retina mea,
Spărgând vase de sânge și văzând roșu.
Ionuț Ciotu, București Nu m-a ascultat și a ieșit în ploaie,
Ghearele s-au făcut mănuși de box,
Eu m-am făcut sac de rafie
Baut lăv
Și a început să se depună tartru pe noi.
I-am cerut să înceteze
Mie îmi plac vulpile,
Dar ea a dansat în ploaie privind norii grei,
Întotdeauna mi-au plăcut vulpile,
încărcați, întunecați,
Animale senzuale când sunt singure
Apoi a intrat pe hol
Dedicate când sunt domestice,
Iar frigiderul a luat foc
Câino-pisici, la fel de credincioase
Iar eu am rămas mut
și mofturoase.
M-a furnicat pielea, am vrut s-o jupoi,
Mincinoase ingenioase
Am vrut să curăț jegul de sub unghii,
Își fac cuib în perna ta
dar ea a pus lăbuța pe degetele mele
și rămân acolo cu un strop de ludic,
și a zis să-l las acolo.
Caută liniște pe vreme de război
Am vrut să cunosc felinarul stins
și întărâtă pe vreme de pace,
Am vrut să devin îngrășământ,
Impredictibile, îți fac viața amară
Dar frica și rațiunea mi-au spus să nu o fac.
dacă nu ești punct de interes.
Cicatricile de la mâna stângă, de sub semnul
Mie îmi plac vulpile,
cancerului ștanțat pe mine când eram mic,
Dar nu am iubit niciuna.
Sunt făcute de ea
Poate ca nu am fost capabil să le prind vii,
De acea pisicuță mică, firavă, zgribulită
Poate nu am cântat suficient de crud, fragil,
în zăpadă mov,
Poate resping instinctual orice îmi place
Care mi-a cerut să o ajut să sape în apă,
Oricum nu am iubit niciodată o vulpe.
Să privească jarul suferinței
Am prins însă o pisicuță,
de pe un fotoliu comod.
Delicată creatură scurtă și sprintenă
Cicatricile astea o să treacă mâine
Tristă degeaba,
Dar o să curgă sânge de acolo
Nu prea ieșea de sub plapumă.
217
de fiecare dată în care îmi voi aminti de ea. M-ai iradiat iarăși.
În continuare îmi spune Nu aveam de unde să știu
că instinctul de prădător m-a făcut vânat, Că am sărutat Cernobîlul,
Nu dorința ei de a atinge E ușor să confunzi Zoloftul cu Viagra.
oase arse de timp și vopsea, Iadul se află la 1cm sub pielea ta,
Efervescența din ochii ei Ciudat cuptor huh?
încă îmi arde interiorul. L-am confundat cu un radiator,
Mi-am recules ghioceii din pachetul de țigări Zăcând degerat în copilărie.
Mi-am ascuțit fiecare glonț în parte, Mâinile tale, pernuțe moi,
Iar acum tot urmăresc o vulpe Mint ca un Martie geros.
Poate n-am s-o prind, poate îmi va scăpa, Te-am sorbit ca pe o limonadă,
Poate vine ea la mine, poate nu o alerg Incomod de acră dar plăcută că ai pulpa,
prin lanuri de grâu, înțepat de lăcuste, Și acreala mi s-a strecurat în suflet.
Poate am să cânt operă dansând vals singur Conturul tău delicat,
iar ea se va alătura, Prăpastia în care mi-am fărâmat oasele,
sau poate nu. Tremura a plăcere la priveliștea lupului
Oricum tremur îmbătat de erotismul dezgolit de blană,
lumânărilor, Și noaptea a fost eclipsată
Cu orice dâră Când a înflorit trandafirul grădinii tale,
ce se cere mirosită pe holul comun. Nu credeam că spinii tăi totuși
Pentru a potoli marea din mine O să-mi păstreze oasele drept companie.
am să scuip cheagurile de sânge și puroi, Mi-am rupt dinții în clavicula ta,
Fie ținând-o de lăbuță, Parcă aș fi mușcat din inima ta stâncoasă.
Fie de pe prag ros de patetic ca de rugină, Mi-am umplut golul dintre coaste
Dar știu sigur că am să încerc. Când am vărsat peste noi mlaștina lipsurilor,
Timpul care tocmai își termina salutul, Si ne-am porcit ca o pereche de alcoolici,
punând înapoi pălăria pe cap, Dar nu alcoolul a fost problema noastră.
Îmi spune că trebuie să rumeg Știai că nămolul ăsta uscat arde ca zmoala,
cimentul de sub tălpile ei. Dar mi-ai spus să nu-l spăl de pe mine.
Normal ca nu vreau
să crească haotic prunul pe care îl ud, Panaceul experimental
Dar daca nu reușesc să-l transform
în podul de care am nevoie până în lumea ei, Ochi bătrâni,
Eu voi ști un lucru, Cu aromă elină,
Mie îmi plac vulpile, Pe chip tânăr, proaspăt plouat,
Chiar dacă nu am iubit niciodată una. Sticlesc lumini negre,
Amenințător de ascuțite.
Venin cu ambrozie Inflamații aride acoperite de nisip,
Se scurg în uitarea metalică,
Deși știi că eu pentru tine Lacomă și purpurie.
Sunt ca fumul de țigară Chihlimbar topit curge pe răni uscate...
Pentru anticameră, De unde vin șerpii și pocalele?
Rău pentru cei ce urmează să vină, De ce otrava asta ingerată nu ucide?
M-ai cumpărat, un chilipir, Acorduri de chitară acoperă
Vânat de vidul încropit cu hormoni. vâlvăta infernală a milioane de damnați.
Piele pe piele, glaspapir pe glaspapir, Vișiniul strident, visceral, plin de cheaguri,
Umezit de amintiri, lacrimi, sânge și sudoare, Se schimbă în nuanțe de albastru-verzui.
Ne-am consumat ca o lumânare, Cheia sol nu începe ci termină.
Încet, cu foc și pe întuneric. Pensulele tușesc culori și cer pânză,
Degetele din lutul lui Dumnezeu Iar pantofii mei cer să fie călcați de tocuri,
Au lăsat valuri pe tine, Sub mese festive,
Urme râncede ce vor putrezi, Pe care stau candele,
Dar nu te îngrijora, Și tăvi pline cu pene,
Ești mai putredă decât ele. Și pahare umplute cu sânge,
Tocmai ce terminasem chimioterapia, Și decorații artizanale, prost făcute de moire
218
nepăsătoare... Întruchipată-n al meu vis;
Cutia ta cu emoții ce ascunde?
Șinele tale unde duc? Vino,
Diavolii mei ascut creioane, O clipă să sculptăm în dor,
Șterg ochelari, Un avatar de androgin,
Citesc articole din Constituție, O paradigmă de amor,
Demonii tăi, în schimb, ce fac? Sau adevărul, dintr-un vin...
Floare de dor
Cică maturizare Pe crengi sunt florile de-april,
Visând cireşele fecioare,
Primesc un salut, Se-înalţă, către cer, un crin,
Sunt întrebat ce fac. În puritate şi splendoare...
Instinctiv răspund bine,
Apoi ecourile acelui „bine!” mă scutură Tu mă priveşti de la fereastră,
elegant. Eu te privesc de pe un grui
„Chiar fac bine? Şi îţi trimit, să pui în glastră,
Chiar sunt bine?” Floarea de dor, dintr-un gutui...
Îmi transpiră palmele,
Mi se dilată pupilele, Spin
„Sunt bine?”
O a doua pernă care zace rece în pat Mă dantelează-un gând, ca spin,
Îmi recită acatiste... Când stau pribeag, cu mine-n noapte,
„Sunt bine?”, mă întreb iarăși, Cât adevăr ar fi în vin,
Și din coșul de gunoi Şi câtă linişte, în şoapte,
Ies două gheare sinistre De ce ne este dat cuvânt,
De pe care picură negru: Ca să ascundă o gândire,
„Chiar ești bine?”, Şi de ce semănăm... vânt,
urmat de un troznet de oase. Ca să culegem ştim... În fine,
Simt cum tricoul se ridică
Sprijinindu-se pe firele de păr. Glosari pe-aceste chestii cred,
Camera se întunecă subit, Se pot clona la... infinit,
Florile din vază se ofilesc. Când partea nu mai vrea întreg
Agonia se încolăcește în jurul meu Şi nici călugărul... un schit...
Ca o cămașă de forță.
Atunci când un sunet de mesaj Poveste albă
face geamurile să vibreze,
Aprind becul, arunc florile în coșul de gunoi, Am nins ai eu, ca stele căzătoare,
Iau o cămașă peste tricou, În cerul rotitor
Pun a doua pernă în dulap, sau în eres,
Înod punga cu gunoi, o duc la ghenă, Iluzii, ce... în vrie sunt cabale,
Zâmbesc și tastez „Bine! Tu cum ești?” Şi se transformă-n mantie, pe şes;
Îți dai seama că ai crescut Şi sentimente, în flori de gheaţă-am nins,
Atunci când monștri din capul tău Ca să zâmbească,-n geamuri, la copii;
Nu se mai află sub pat... Povestea albă continua-va-n vis,
Sau poate în altiţele pe ii...
Constantin Gr. Goga
Fetești, jud. Ialomița Cristina Grigorov,
Pinneberg, Germania
Vino
A fi sau a nu fi
Vino,
Ca dintr-o pânză de Cezanne, dacă nu te văd și nu te aud
Sau, de ce nu, Henri Matisse, nu înseamnă că nu ești în mine
Ori ca mireasa din Liban, în seara când ovaru-mi drept
219
este a doua mea inimă Foame
și fiecare zvâcnet este o bătălie
pe viață și pe moarte ca un măr roșu / strălucitor și gol
când simt până la lacrimi cu măruntaiele roase de viermi / pe ascuns
loviturile de ping-pong până când ar fi mușcat din mine cineva
dintre a fi sau a nu fi ca tine / cu dinții dorințelor ascuțite
și te visez ghemuit într-un pui dar ai rămas flămând / mai înfometat decât
de șoarece pe care-l strâng în pumn înainte de a săpa tranșee în pielea mea
uit că este doar un joc de creație ca un popândău culcușul pentru hibernare
neîncrederea devine mai puternică neavând provizii decât pe mine / strălucitoare
decât dorința chiar dacă și goală
nu știu ce este mai deplorabilă în cavernele nuditătii mele ți-ai rotunjit iubirea
fericirea temporară a speranței ca un prunc în pântecele mamei și murim
sau resemnarea necredinței unul de foamea celuilalt / încontinuu
poate că nu există învinși și învingători
atunci când iubești viața la fel de mult Numai când scriu
cum îți place ție să-l joci pe Hamlet
în pântecele meu / nenăscut numai când scriu ochii mei percep
resturile dintre două nuanțe de roșu
Al cincilea anotimp așa cum un bărbat separă iubirile
în pasagere și permanente când
prea agitată să adorm eliberată din frumusețea concretă
ascult Beatles și sunetul iritat femeia-i posedă imaginația și visele
al caloriferului rămas fără apă caldă deoarece numai coala nescrisă absoarbe
o buburuză se agită pe piciorul lămpii ca o sugativă surplusul de cerneală
căutând sursa luminii hipnotizante acea parte a ființei mele pe care
toamna a venit în anumite zile nicio oglindă nu o expune
în altele este soare și-un aer călduț și redă mișcarea imponderabilă a buzelor
de primăvară întârziată de la deznădejdea solitudinii la extazul
la colțul străzii pe care locuiesc comuniunii cu altul / Dumnezeu / bărbat /
un poștaș în pantaloni albaștri femeie
precum o mare poluată de solitudine și cum niciodată nu semăn cu mine însămi
sorta la prânz un morman de plicuri în placida realitate a trupului care alunecă
în bicicleta sa de culoarea șofranului spre gura de vărsare în imaterialitate
facturi / scrisori / toate oficiale scrisul este unica patrie în care mă recunosc
de la bănci / de la casele de sănătate și-n care pot să râd
cine mai trimite astăzi scrisori personale sau să plâng fără rușine
când am uitat emoția de conifer a hârtiei
și alintul creionului pe foaia subțire Ana Lică, Ploiești
vom salva pinii / ne vom spune zâmbind
amăgitor / suntem atât de caraghioși Dorinţă
când ne scuzăm greșelile Toată iubirea
cu capul drept și inima îndoită pe care doresc să o dau
niciun sfârșit nu seamănă cu altul se împiedică în liniile telefonice.
clipa trăită și viitorul pe care Nu există cuvinte,
nu-l pot cuprinde cu mioapa-mi simțire nici fapte
sunt fețe ale aceluiași gest de spaimă care pot cuprinde acest
față de străinul ce plânge pe furiș sentiment copleşitor din inima mea.
în spatele pleoapelor închise Vreau să îmi dau iubirea ţie,
noaptea a invadat micul meu oraș să te ţin la pieptul meu.
deposedându-l de mișcare Vreau să îţi simt
îndopându-i gura și ochii cu neliniști inima izbindu-se de a mea.
aspirându-i viața în al cincilea anotimp
spectacol suprarealist al eternei suprapuneri
a unui străin peste mine
220
Cuvinte Nu corespund cu piaţa,
Cu cerinţele oamenilor,
Cuvintele tale Mă vor retrage de pe piaţă,
au fost chibritul aruncat în nepăsare Nu sunt căutat şi încurc distribuirea
care a stârnit o flacără Altor produse la mare căutare,
în inima mea, Au încercat să mă dea la schimb cu alte
iar, în final, produse,
te-ai uitat Dar în zadar…
la dansul flăcărilor Aşa că m-au aruncat într-un colţ în magazie,
ce mă mistuiau. Abandonat printre pânzele de păianjen
şi praful sufocant, iar găurile din pereţii subţiri
Reflexii găzduiau razele de soare,
În lăuntrul magaziei sumbre,
Aş vrea să distrug Doar doi paşi mai am până la tomberon,
toate oglinzile din lume Să zac printre gunoaiele nefolositoare…
şi să sfărâm
falsele reflexii Morile de vânt
create după chipul nostru.
Nu ne defineşte Ca niște pale ne onduim,
pielea ce ne acoperă oasele şi sufletele. Du-se de vântul turbat,
Suntem mai mult de atât… Scos din pântecul naturii
Moșit de cerul mieriu.
Refugiu
Ursit de viețuitoarele pământului,
Calmul tău Alăptat la sânul timpului bătrân,
îmi aprinde fiinţa, Apoi crescând spre crestele cerului
modul tău de a fi Mângâindu-ne frunțile curcubeul.
şi rece şi cald…
Eşti un foc ce nu se teme de ploaie, În ape oglindindu-ne fețele posomorâte
o fereastră deschisă. De chinul milenar urzit la trudă, la suferință,
Eşti ferm şi neîncrezător în tine, Parcă putrezite de blestemele
dar eşti refugiul meu Semenilor noștri arși pe rugul timpului.
în zilele negre,
căci la tine mi-e gândul mereu. Primim cu bucurie ofranda, chinul veșnic,
Palma robului încătușat în sclavie,
Robert Iordăchescu- Pășesc pe trupurile îmbălsămate în lacrimi
Limanu, 2 Mai, Constanța Iar cenușa spulberată de cele patru vânturi
Expirat în societate Ne împroașcă chipul schilodit de frică.

Parcă o dâră de viață se naște din el.
Tresar în pungi de plastic prăfuite, Un zâmbet smuls din lașitatea ghiarelor morții,
În rafturi cu termen expirat, Sugrumate de vântul turbat.
Fără adaos şi la un preţ de nimic,
Înghesuit într-un colţ, Teama strămoșilor
Zac umilit de privirile perforante în treacăt,
Îmbulzeala şi vacarmul de votcă M-am dat jos din patul în care zăceam,
mă aruncă într-un colţ, Fără vlagă, fără a şti încotro mă îndrept,
Sunt scanat, iar codul de bare nu se potriveşte, Ating cu tălpile murdare de frică
Nu exist, sunt acel produs fără provenienţă, pământul sfânt
Fără certificat de autentificare, Pe care păşesc cu teama
Da! nu exist în baza de date, de a nu-mi deranja strămoşii,
Nu am gust, nu am miros, Păşind neghiob
Nu sunt solid şi nici lichid, distrugând urmele străbunilor mei,
Ce guri pot hrăni? mă poate alege cineva? Străbuni care au luptat cu veacul,
Pot folosi la ceva? iar răspunsul vine:
221
Care au înrădăcinat în sufletul nostru Și luna, lunecând de peste ape,
demnitate, Te va jeli mereu în urma mea.
Mă tem de vântul furios
să nu îmi fure mirosul pământului, Ajută-mă! De ce nu vrei? Nu poți,
Apa să nu-mi spele urmele, Sau tu nu vrei o mână a-mi întinde?
Iar focul să nu-mi mistuie gândurile. Din universal ce nu ne cuprinde
Trăsnit de fulgerul vremii întunecate Noi vom pleca în altă lume toți.
Apun cu ochii în sânul pământului,
căutând răspuns Ajută-mă! Nu vreau acum să mor!
Mi-e teamă rău de noaptea cea adâncă.
Răspuns pe care eu şi semenii mei Trec apele, vuind, pe lângă stâncă
îl aşteptam demult Și-un soare crud mă arde-ngrozitor.
Mânjit de singurătate,
stropit de utopia cuvintelor, Pe drumul alb
Sugrumate în pereţii clepsidrei de cristal
O, tinerețe, prieten și tovarăș,
Mă preling atingând fericirea Un cal frumos zburând spre depărtări,
în fiecare grăunte Spre lumi necunoscute, iar și iarăși,
Măsurându-mă în secunde, în milenii… Ademenit de cele patru zări.
Aud și-acum galop pierdut în urma,
George Militaru, Lumina frământată de tumult.
sat Tăriceni, comuna Șirna, Prahova Zăresc păduri de vis păscând o turmă,
Poieni cu clopoței de dor ascult.
În ebraica numele Mihai înseamnă
,,Cine este ca Dumnezeu” Și mă trezesc în tine, senectute,
Înfiorat de glasul de demult,
Cine este, oameni, ca Dumnezeu? Pe drumul alb văd pasărea ce nu te
Nimeni, e lucru simplu, firescul.
Superb, sublime va rămâne mereu Așteaptă-n pragul timpului ocult…
Unul singur: Mihai Eminescul. Lumina vieții, alba ei virtute
Și-acum, prieteni, lacrima-i ascult.
El este iubirea, este natura,
Este sufletul acestui popor. Vasile Marchiș,
Este căldura și e măsura, Asuaju de Sus, Maramureş
Sacra lumină arzând de dor.
El este iarba, este și luna, Încercarea cea mai grea
Este pământul cel sfânt, românescul. Arde în mine arhiva de rugăciuni nerostite
El va rămâne întotdeauna Scriu parcă mă debarasez
Pururea tânăr: Mihai Eminescul. de materiale inflamabile
Scriu parcă mă dezbrac de haine
Cine este, oameni, ca Dumnezeu cuprinse de foc.
Pe acest al nostru dacicul plai? Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte,
Unul a fost, va rămâne mereu inima este mai mult decât un pompier.
Să ne lumineze: Eminescu Mihai. N-au stins nici nu sting pompierii cu apă
câte cuvinte a stins şi stinge inima cu sânge...
Ajută-mă Toate cuvintele ard!
Celor arși în tragedia de la ,,Colectiv” Cum să mai scriu astfel?
Văd gramatica destinului
Ajută-mă acum, cât mai sunt viu! ca pe un foc cu ardere completă
De voi pieri, zadarnic mă vei plange. Prin arderea completă a cuvintelor
Sub zări senine, în apus de sânge, nu mi-a rămas cenuşă, nu mi-a rămas fum.
Cu voi prieteni, eu n-am să mai fiu. Cum să mai scriu la modul elementar.
Arde în mine arhiva de rugăciuni nerostite.
Ajută-mă, candva mă vei urma Sunt ca un preot lipsit de cuvinte
În cimitirul trist, atât de-aproape care săvârşeşte slujba prin semne
222
Situaţie Somnoros, vântul n-apucă
să măture plapuma verde;
Azi m-am simţit sărac şi sărman şi prin sub aşternutul negru, bobul de grâu
aspectul că persoana mea este doar una. Moare şi încolţeşte...
Şi dacă sărăcia este constituită cum că xxx
Am o mână de boabe de grâu În beciul vechi de ani
câte a avut Robinson Crusoe, naufragiatul, prin uşa larg deschisă pătrunde
cu care a avut tăria să facă agricultură, Lumina anemic; osândiţi la odihna de veci,
eu nu mă supun la acest risc, pe pătura groasă de oameni,
ci fac din ele cea mai mică pâine posibilă, roiesc viermii ieşiţi din pământ;
deoarece prin orice poţi deveni suspect, caută hrana afară şi setea de apă
mai puţin prin sărăcie. ucide ultimile săruri din vene;
sub pătura veche, morţii de ieri,
Dăruire extremă de astăzi şi mâine, abia de mai prididesc
să-şi ascundă durerea din oase;
Nu te crede superior nevăzătorului sufletul, putred,
dacă nu ți-a fost atribuită ca recompensă pământul îngraşă şi din pământul
lumina. putred, sângele, încet se usucă...
Cum că ai doi ochi și poți da unul xxx
celui ce nu vede, cărarea – îngustă, desparte viaţa de moarte;
doar ochiul acela odată dăruit cale deschisă spre dincolo,
te va cuprinde cu adevărat în lumina iubirii.. Moartea în beci se retrage: e umbra mai deasă,
pământul mai reavăn şi viermii,
Meditație extremă o, Doamne, viermii găsesc nou sălaş
printre trupuri; cunosc pe femeia,
Într-o vreme pe când îmi controlam cu pixul cunosc pe bărbatul cu trupurile sângerânde:
poziția și fizionomia,adică scriam, cu grijă îi învelesc...
convins că doar scrierea mea continuă Trupurile umflate şi negre
este virgula credibilă între mine nu duhnesc încă:
și lucrurile neînsuflețite, dar viaţa dispare încet, încet...
credeam că muza mea îmi face feste, xxx
auzindu-l prin ea chiar pe Dumnezeu uşa, larg deschisă
spunându-mi: ori din belciuge scoasă,
„ Stai o clipă în locul meu ! ” lasă moartea să intre, să iasă...
-Eu ? am răspuns uluit în surdină Domnului. cu sine, duce în beciul lipsit de
Nu sunt vrednic de așa ceva Doamne! ” lumină, încă o viaţă...
Ba da ,a spus Tatăl Ceresc, Eu am multe trupul, anemic, cu apă curgându-i
locuri: în loc de globule albe şi roşii,
La munte, la mare, în câmpie, la hotare, luptă; mai luptă;
locuri în care trebuie să fac ceva.. inegală, lupta, neputinţă devine
În locul pe care te-am pus, şi ochiul plânge şi lacrima
îmi găsesc arareori clipele de răgaz , usucă febra din trup...
Deci,oricine ba chiar şi tu xxx
Poţi sta sta în locul meu atâta timp Haideţi să scoatem trupul
cât nu ți se cere să faci nimic...” din beciul fără lumină!
-Supurează! Supurează,
Elena Olariu, Răducăneni, Iași îmi spune lăuntrica voce;
destinul ni-l facem singuri
Colectiv sau aşa credem; într-o zi,
Să invităm Toamna în hora totul decurge la voinţa Celui Mare...
Crizantemelor; zbuciumată ca toate ... spinii, înţeapă lăuntrica voce, viaţa se
Fecioarele, te-nvârte, te-mbie, te-ndeamnă, scurge prin vene şi voma, tot mai deasă,
Toamna – copilă, toamna, Doamnă târzie, dă semne: sfârşitul i-aproape...
Frunza – gaj şi-o lasă, Legământ cu pământul,
Iarna să cearnă, unduindu-şi pletele ramurilor;
223
Aprindeţi candele-n Biserici Că mâine este-o altă zi;
cometele, născute peste
Aprindeţi candele-n Biserici! Noapte să nu ne strepezească mintea -
Hienele culcuş de noapte-şi fac prin colţuri; Şi-aşa puţină; credinţa ne-o furară
E întuneric, picturile murale plâng cei făr’de credinţă!...
Scrâşnind şi înghiţind tăcutele dureri Icoanele ne plâng pereţii şi lacrimile
Şi, Doamne, omul astăzi, uită să se-nchine... Spală obrazul ostenit de vreme al bunicii...
Voci sumbre şi sudalme acoperă pământul: Măcar, în ceasul din urmă,

Să ne-nchinăm de multă vreme am uitat, trezi-ne-vom cu toţii!
În veşnice reproşuri ne ducem traiul, faţa-ne Să nu mai lunece lumina minţii pe coclauri,
Doar banul ne-o mai spală... Părinţii să ni-i căutăm prin ţintirime –
Fraţilor, aprindeţi candele-n biserici!... Din prispa casei de mult s-au călătorit...
Măcar, de ne-am întoarce iarăşi
Ieri, o mamă-şi plângea prunca: ni-i îngropăm la Credinţă...
înainte de vreme; Cartea Sfântă spunea:
Copiii vor învăţa părinţii ce-i Credinţa! Mai aproape de cer...
Prea multa libertate i-a îngropat de vii în Ieri, stând de vorbă su sufletu-mi
Flacăra albastră-a morţii... Să nu mă-ntorc în trecut mi-a spus...
Amintirile, ca orice sămânţă, mai coaptă,
Aprindeţi candele-n Biserici! Mai crudă, trebuie-ngropată – prin moarte
Sufletul şi mintea – hăbăucă, nu vrea să Să renască – palidă la-nceput, cu
Îngenuncheze: nu mai vrea să guste Frigul în oase şi plină de tină...
Apa vie şi înţelepciunea le este răvăşită:
Nu cred în Calea Sfântă... Murmurând la plânsul vântului un vers
Dintr-o simfonie vetustă, suflete, sunt gamele
Ieri, vântul, prin ploaia de săgeţi a sălciilor Reaprinse pe care înţeleaptă, iubirea
A plâns; lacrimi divine au trezit la Le-aşterne în calea-li, covor roşu spre cer să
Toleranţă şi iubire: creştini, aprindeţi Înalţe... Ca tine, în versuri, mai triste, mai
Candele-n Biserici, uleiul ars Lumina vesele,
Sfântă iar s-aducă-ntre semeni... Cântă dorul liliacului în mai înflorit...
Mai aproape de cer, mai aproape de cer
Spleen (Măcar de-ar zări pământul...) Este refrenul; cine înţelege urcuşul acesta
Şi greul ce-l duce în piept biet suflet –
Măcar de-ar zări pământul prin pletele-i Să scurmi universul, copile, să dai de izvoare,
curgând Desculţ să rămîi pe vecie, să zbori peste lume
Filonul căutat de hetairele-nsetate de apa Şi lumea să strige din urmă: goniţi-l!
vieţii;
Măcar de-ar răsări prin venele deschise, nu Corina Popovici, Arad
lacrimi,
Nici ploi acide; mai degrabă rădăcini de viaţă Clona pustie
sfântă
Dintr-o veche sămânţă-ngropată de vremuri... Jefuitori de umbre, prin belul în crepuscul
Măcar, din iureşul amnezic al celor îngropaţi au deshumat frenetic eminescul,
de vii zdrobind pustiul geniu,
Ar lumina pământul – a câta oară, Doamne?! în receptacul superb,
Noi, cei rămaşi la coarnele plugului ruginit, de floare-albastră
Iarăşi să-ntoarcem brazda, metalul să Un gând nevrotic,
lucească, stupid și experimental
Poamele să crească şi-n bătătură să chicotescă luci vederii noastre.
Zbenguitul pruncilor născuţi cu dragoste şi-n Și cenzurat de anatema, prelevă cu ardoare
Truda zilei de mâine alăptaţi... Nuclee stinghere, prin codri de aramă,
Clonând definitivul genial.
Măcar, la strălucirea razelor de soare, Dar...eroare de clonare:
să mai visăm În stâlp catastrofal absent, de lupanare.
224
FAȚAde Eu îmi apăr strălucirea,
și-n demență de absență,
Tornada de gânduri meschine mă doare rătăcirea
îmi smulge-un facies anost, din fapte.
de mascaron luat în leasing, În șoapte, iubescu-ți tragic jocul,
cu girul parohiei, iubesc definitivu-ți totul.
pe două luni de post Iar doru` trădătoru,
teatral. la cina cea de taină,
De dulce e vinul isteriei, își strigă amăgirea:
se-mbată-n el aspide. Mai vii, iubire?
Efectul e letal. Victorie!
și comitetul eteric și celest Lia Cilniceanu
inundă show-ul ipostazelor de naos, Târgu- Jiu, Gorj
în amendă diluvială.
Dizarmonii de osanale Ars poetica
și mime triviale
de incantații fortissimo, Se coc ideile
cu impregnații de etică pianissimo, în mintea mea
excită în crescendo, ca şi fructele toamna
timpane străvezii de star-uri infernale, şi sucul lor
hipoacuzice la ritm de canon, îmbată de fericire
figurații paradisiace în seriale hispano. copacii,
DIOS MIO! sărăciţi de rod
ca şi cum
Egoism poezia mea
astâmpără setea
E noaptea ta și şi
ziua mea. ţine loc de merinde
În dar bizar de ziua mea, pământului arid
din bezna ta, din sufletul
luceferii să smulg aș vrea, omului.
să-mi fac un dar perfect
și să atârn în ziua mea, Poezia
cercei luminii, e un sediment.
din lumina ta. Vopseşte-l frumos pe dinafară
şi mulţi oameni
Resentiment îl vor ciopli
şi îşi vor face case
Mă dor vorbele-mi grele, crezând că sunt ale lor.
nimic e gura cu litere știrbe,
ce-nghite zgomotos o inimă călcată. Oamenii de rând deţin
Așa, cu capu-n jos, arta rostirii
stai atârnat de crengi, atunci când numesc piatra
cu degete prea lungi, şi ea se naşte
în stadiul de primată tristă, rănindu-le genunchii,
pe ruta strâmbă, darwinistă. atunci când ochesc pasărea
Și...muza are clenci din ăla, şi ea cântă
strâns, de agățat. rănită prin ierburi
Similitudini, ce să zic... şi-şi face cuib
Patetic jubilează amorezii, din lacrimile lucrurilor
ca huhurezii prin ruine care tac.
de iubire crasă.
Grimasă! Poetul
Grijă, ioc!, avuși de mine, e cocostârcul beteag
ioc! la etici masculine. ce compătimeşte
225
zburătoarele sănătoase în toate limbile cunoscute
orbite încă din leagăn ale pământului.
de lumina soarelui ecuatorial,
condamnate să cadă Trezeşte-te, inimă
rând pe rând făcută căuş
în apele mării şi în diastolă,
cu nostalgia uscatului jumătăţile de trăiri
şi a toamnelor netrăite şi palmele necunoscuţilor
ţinându-le loc vor să te mângâie
de aripă. otrăvind
arterele goale
A fi poet doar
înseamnă cu nefericirea
a te împerechea de a trăi
rând pe rând deloc singur!
cu toate lucrurile
făcându-le să simtă Înecul lui Platon sau Cum lucrurile
starea de bine pot fi cunoscute doar în nemișcare
a coincidenţelor fericite.
Am cunoscut
Fără nervuri undele râului
înainte de a țâșni
Mă condiţionează privirea de sub piatra de munte.
şi limitatele simţuri
să nu văd Câtă durere
dincolo de verde la nașterea trupului meu
punând laolaltă și câtă uitare
coroana şi cântecul păsărilor a sufletului.
şi să trec cu vederea
întregul Neadevăruri am spus
mai presus mai apoi,
de fiecare frunză purtată fiind de torent
şi de fiecare copac când algele mi-au colorat albul ochilor
orbecăind și undițele pescarilor
pe poteca şerpuitoare m-au prins în cârlig
din umbra pădurii drept nadă
legat la ochi pentru ademenit peștii.
şi fără nervuri.
Mă voi atribui
Voi călători la prima strigare
până la lizieră iazului îngheţat,
purtată pe ramuri fără peşti,
de copacul dansator fără alge,
şi fără pietre alunecoase
miezul pământului pentru a avea parte
căzut din sufletul meu de liniştea premergătoare
greu de frunze dezţelenirii
fi-va frunzei de nufăr,
oală de lut devenită,
bună de replantat fără de voie,
rădăcinile aeriene popasul mişcător
ce-mi vor încolăci al broaştei râioase
trunchiul nesimţitor sărind din îngheţ
şi-l vor face să cânte direct în primăvara
frunzărindu-l plină de flori
226
ce mă va atribui şi
şi la a doua strigare în care
tot iazului îngheţat, din prea multă dragoste
fără peşti, ne vom întoarce.
fără alge,
fără pietre alunecoase,
prielnic sufletului meu Cornel Cubleșan,
obosit Breaza, jud Prahova
de multele anotimpuri
ce cad peste noi Mai respirăm
îndepărtându-ne
ireversibil Când respirăm cu putere,
de veşnicul static. iconiţele de hârtie
cu Maica Domnului şi Iisus
Hierofanie cădeau ca secerate.
Le aşezăm la loc,
Cuvântul, Acestea cădeau din nou cu spatele spre cer.
stare incidentă a întâlnirii cu tine Pesemne, Domnul îşi întorsese faţa dinspre
și a sentimentelor nenăscute. mine, şi respiraţia
devenea din ce în ce mai grea.
Cum să aleg
grâul de neghină, Liberi
cuvintele potrivite
auzului tău Eram atât de liberi, încât păream vii,
de masa vocabularului întinşi la soare,
şi cu nuferii,
emoţia de nonsensul asurziţi de concertul pescăruşilor
afirmaţiilor declarative, ce luminau aerul ,
fără a văduvi ca nişte fulgere albe,
poezia de dragoste mângâiaţi de valurile excitate de trupurile
de noastre,
preapuţinul preamultului. părea că Dumnezeu ne mutase în veşnicie,
nici nu observasem ca pielea începuse
Ia-mi cuvintele să se învineţească
prea uzate odată cu marginea fotografiei.
de emoţia
primei întâlniri Cântecul mâinilor lungi
şi
indignarea Mâinile tale lăsau portative de cântec pe trup,
bunului rămas apoi deveneau mai lungi,
dându-mi putinţa îmi căutau visele.
de a tăcea Erau ca două păsări lacome.
dragostea noastră Erai o poartă cerească,
până la capăt. intram
şi deveneam înger,
Numai noi doi simţeam mirosul nemărginirii,
de la începuturi al nemorţii,
traversând mă iniţiam în legile absolutului,
erele geologice să nu mă pierd.
pe umeri Parcă nu-mi mai ajungea spațiu- timpul
de dinozauri uriaşi, să respir.
îmbrăţişând canioanele Apoi plecai.
de la o margine la alta Soarele se dizolva
a pământului ca o pastilă în paharul cu votcă.
care suntem Se făcea noapte,
227
mâinile tale deveneau lungi, poemul tău are anumite particularități
nu mă uitau, anatomice
mă căutau în vis. spuneai tu virgulă cu virgulă conform
analizelor //
Umbra ta era un cântec verde
încă din prima săptămână a vieții embrionare
Cât şoapta unui mesteacăn mi-am prins palmele în ușa de termopan
să mă alinţi cu un cuvânt, a balconului
cât mireasma unei petale înflorite, din mine însumi
cât aripa tremurândă a unei libelule,
să-mi mai aprinzi o dată viaţa în odaie. ei credeau că blagocestia mea este sinceră
Pe marginea cupei
s-a uscat timpul, până când au aflat că
şi apă dulce s-a scurs, profanez stâlpi de telegraf de fiecare dată
şi-atingerea buzelor s-a stins şi ea, când plouă
în cristalul viu se înmulţeşte tăcerea fiindcă de prea multe
şi soarele are umbra ta, ori au lăsat semnalele optice
şi lumina ochilor mei trişti, să ruginească
umbra ta era un cântec verde
când mă legănai , e ca atunci când încerci
avea miros de pâine coaptă să descoși aripile unui avion
când mă atingea, crezând că
cât şoapta unui mesteacăn, la first class pasagerii beneficiază
să mă mai alinţi cu un cuvânt, de catapultări într-un spațiu secant
ca o ţigară-mi arde viaţa, unde aerul le poate înghiți personalitatea
în mâna ta noapte. ................................................................
Umbra ta era un cântec verde când mă legăna, tu plânge-mi visul și crește-l
ca o ţigară ce arde pană la capăt, câtă vreme omul se simte vinovat e încă om,
noapte, nu-i așa?
să mă stingi pe mine-n umbra ta.
despre genunchiul tău de pasăre albă
Ioana Diaconescu сare se zbătea constant lângă schimbătorul

Moroeni, Dâmbovița de viteze
mângâindu-mi golul
intimitate cu o transpirație roșcată
când trupurile noastre și-au arcuit corăbiile
am turnat peste suflet piele clavicula ta mi s-a părut
din găleata cu toate cele șase simțuri – a fi o aripă cioplită sub piele
e scrum în toate cotloanele lui ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ai dărâmat lampa
fulmicoton în fiecare rădăcină a dinților cu parafină
& fiecare cuvânt stors din viscere are ca să nu te mai caut
componența chimică a păcatului în mișcarea browniană a unor
gânduri ieftine
(mi-e teamă de începuturi mai mult decât orice despre iubirea Sylviei Plath
fiindcă) pentru daddy
atunci mă apropii cel mai mult de dumnezeu eu știu că nu-mi trebuie viză de
implorând ca flotant să întorc păsări pe dos & apoi să
mângaiatul pe spate sticla de acetonă fug
sau momentele în care îmi storci coşurile
cu atâta precizie de parc-ai fi tata frică. el crede că viețile oamenilor sunt prea
să nu se termine lungi
îmi aud sufletul gemând cu muște în păr *
visul de a fi nefericit printre cearșafuri sinucigașul pictează pe pereți bancomate
la câțiva metri în sus de podea de statura celui mai mare frate grimm
228
curățându-și pretențiile de pe Am început să mă mișc
glezne copilul se joacă
de ceva timp cu întrerupătorul Nisipul e la fel ca un Diplodocus:
și discurile cu led zepellin sunt ca un cub Cu nările din alge moarte,
rubik în mâinile lui Îmi cercetează picioarele și mie,
** Cu cât se urcă mai sus,
bătrânul semafor are propriul câmp Mi se subțiază carnea,
gravitațional Iar gândurilor mele,
e beznă în tuburile de oxigen Li se rup vertebrele.
de când mileniul precedent oftează agresiv Lingușitor, mă îndeamnă
prin sinusurile noastre doar să mă las dominată de el,
coatele mele mai vorbesc iar arterele să pască lumina
despre neputinţa femeii din spatele vestei de pe dorințele mele îndreptate,
portocalii fără nicio vină
de a resuscita reclamele la pielea de găină toți către dor.
pietonii ăștia care au învățat să muște Mușcă din mărul așezat pe pieptul meu
electrozii căzuți dintr-un corp transpirând Candid de atingeri,
sub pleoapele noastre Fără să lase urme...
& îndrăzneala de a desublima un vers mi-a ajuns la gât
dintr-un segment nefardat și mi-a așezat meduze pe buze.
a vieții pe care am aşezat-o pe rafturi-- Cineva mi-a mușcat din dureri.
ignorați indicațiile scenice Nu poți cădea în păcat
cum se numește tehnica aia Cât mai ai un vis...
când bați cu pensula îmbibată în aqva
rele pe deget? Am început să mă mișc ca nisipul...
Dezbrăcată de verbe
Elena Mihalachi, Chișinău
Aseară m-am culcat cu mine,
Nu i-am rugat m-am îmbrățișat
și m-am sărutat înainte de somn.
Le-am permis tuturor să îmi îmbălsămeze Pe la miezul nopții mă împingeam
sufletul, oarecum încă viu cu picioarele de pe pat,
Mulți dintre ei mi-au pus crini Nu aveam loc și am vrut să mă dau la o parte.
ca să-l păstreze mai rece, De pe trupul meu, curgeau litere,
Nu m-am rugat demult pentru el, Am încercat să îmi strâng sâinii
Căci pentru el se roagă degetele mele, ca să nu pierd cumva,
care sunt proaste Cuvintele ce avea
Și vinovate de tot ce ating, să mi le șoptesc înainte să adorm,
ce există și ce nu există. Dar sfârcurile mele erau incapabile
Se roagă părul meu, să păstreze urmele
care îmi sugrumă creierul Dinților rupte în grabă.
și îmi îngrelează gâtul
Când cade pe umeri. Între mine și mine am pus verbul : „Trage!”
Se roagă genunchii mei, Și am tras fesele mele mai aproape
care scârțâie pe podeaua Ca să pot simți sângele ce aleargă rebel
Ce a strâns atâtea minciuni și praf Spre coloana de pulsații ce îmi stăpânea
De pe pielea ta moartă. corpul.
Sufletul meu carnal, oarecum viu, M-am așezat lângă Mine

nu mai ascultă nici o rugăciune, Și îmi sărutam părul:
Dar eu continuu să cred că ele se vor împlini. Știi, ar trebui să ne aflăm mai des între haine!
229
Sete În paragină sfârșește zborul, neomul.
Gândul tău se năpustește sălbatic
Îți era prea sete... iarăși asupra corpului meu.
La un moment dat, stăteam inertă Eu pariasem pe pleoapa ta,
sub boabele de rouă, dar într-o sală de teatru,
Iar sânii mei mici într-un burg de minciuni,
au devenit două escorte ale tăcerii, mă reclădeai pe mine din fraged pământ.
Ți-ai pus mâinile de jăratec pe coapsele mele În deșertul palmelor tale,
Și ele cuminți, s-au depărtat în fața ta, se înfiripă un mugur de ardoare
ca unui Zeu. și o notă muzicală dătătoare de viață.
Între ele s-a deschis o nouă lume, Mă simțeam perfect omogenică
Unde pietonalele se frământă agitat și plină de stabilitate.
Și fiecare casă din ea, Prosopagnozia e tare amară,
așteaptă să fie plină de copii. dar eu te cunosc din creștet până-n picioare.
C
Mi-ai verificat timpul dinăuntru cu degetul a
Și când ai simțit că e vreme de ploaie, l
Ai intrat nervos i
Între buzele fremătătore, ce te chemau, g
aproape rugător r
Ai simțit cum se crispează
a
fiecare stradelă din mine,
f
Ai înviat natura virgină,
Iar memoria mea copia i
fiecare tresalt al cărnii și e
Ale oaselor mele,
ce îmi făceau pleoapele să doară plăcut. u
m
Azi te voi cuprinde fastuos în mine. a
n
ă
Ana Maria Muscalu Caligrafia umbrelor tale
Cornu, jud. Prahova mă transformă
într-o bezmetică de dor.
V Te redau lumii ca să-ți crească
i copaci în timpane.
n Distanța ce s-a instalat comodă
o îți scutură scoarța.
Vino și mângâie-mi corpul plăpând, Te cresc pe aripi
buzele-mi sângeră pe mătasea florală. sau pe-un simplu nerv,
Când te sărutam în serile ploioase te scald în vulcanii mei tămâioși
îmi explodau vinișoare pe cornee și-n oase. iar apoi
Lasă-mă să te cuprind cu sufletul te scriu nebună din amintiri.
din irisul zbuciumat. Frazele îngânate
Desfrânatele mâini de buzele mele crăpate
îți tot pipăie claviculele sacrosancte. încep să îmbătrânească,
O arsură în coșul pieptului ne umple de pelin. dar sper să lase-n urmă
Arid călcăm pe oase câte un manuscris de carte.
și zdruncinam capete si coapse. Imaginează-ți: artă, mister,
Poate că nervii mei tranșanți te-au domesticit, credință
dar aveai tu o calitate teatrală intuiție
monstruos de șarmantă. ființă
Pe tonul tău suprarealist mă aruncai Și eu, care te iubesc dincolo de univers...
cu tot cu suflet în panta abruptă.
230
Sentiment Alexandru Oltean, Bistrița
Pe măsură ce îmbătrânesc, Noiembrie

devin tot mai bun
la arta asta, Noiembrie… Ninge cu cer plumburiu,
de a-ți mărturisi Amestec de ploaie şi fulgi de zăpadă,
nenumăratele sentimente. Noroiul îşi cere tributul în stradă,
Totul e întunecat. Pe vârfuri de case covor argintiu…
O pustietate fioroasă
îmi străbate tot corpul, Privind spre înalturi cad visului pradă-
iar Surâsul zăpezii aduce-a pustiu;
sufletul meu nu știe Pe geamul de-afară văd fulgi care scriu
daca-i vânătorul sau prada . Cuvinte-nşirate ce gata-s să cadă.
Secunda, minutul, ora
sunt chiar scurte Ninsoare, dar parcă, prea mult e noroi
pentru Şi totuşi e iarnă şi vine spre noi.
a ne putea transmite Dar nu e ninsoarea din visele mele…
tot ceea ce ne frământă.
Timpul se măsoară Atunci când copil, eu pe câmp alergam,
în bătăi de inimi. Cu fulgii cei albi bucuros mă jucam-
Buzele mele lipite de buzele tale O lume ferice… Puzderii de stele! ...
îți șoptesc înăuntru
psalmii lui Solomon. Primăvară
Suntem doi îndrăgostiți,
obligați la zborul Doar petice de alb peste câmpii
spre Și izvorașe șopotind ușor;
singurul drum drept Un soare cald adesea intră-n nor,
către Paradisul din cer. Pe uliță iar chiot de copii...
Tăceri Destul am stat lipiți lângă cuptor,

Cu gândul la zăpezile-argintii;
În epoca războaielor psihotronice, În locul iernii duse pe pustii,
noi Azi primăvara a venit cu dor.
macerăm în absolută tăcere,
propriile gânduri efemere.
Ies în pădure primii ghiocei,
Ne cățărăm pe muntele nostru
de tăceri Se zbenguie-n pășune albii miei,
și căutăm oameni de o altă factură. Din somnul iernii, gâze se ivesc;
Perfide priviri ne săgetează din mulțimi, În jurul meu e totul înverzit
iar noi Natura la viață sa trezit,
locuim bălți și zdruncinăm Mărite Doamne, cum să-ți mulțumesc?
roci calcaroase .
Ne-am săturat de segregarea socială, Timpul
dar
construim cele mai înalte ziduri, O stâncă albă, parcă rezemată
care De azuriul cerului senin-
să ne potolească Deasupra, vulturi zboară-n cercuri lin
foametea colosală de răfuială . Si cad apoi spre apa-nvolburată.
În miezul haosului nefiresc
încă mai avem speranța Lângă cascadă, răsturnat un pin
de a vădi un strop Croieste-o punte, parcă desenată,
de omenie . Spre-o lume poate şi mai minunată
Să treci dincolo…Oare ce destin,
De malul cu verdeaţă mă desparte ;
231
Cum pot pleca o clipă mai mai departe, Și te abați de la drum
Când râul, stânca, toate mi-s în cale? Și ajungi într-o lagună
Unde o limuzină ruginită așteaptă.
Si stânca albă, ca si apa rece Te urci în ea și te
Pe toate timpul veşnic le petrece.. Trezești în întuneric,
Noi cu-ale noastre, timpul cu-ale sale… Așteptând chemarea
Spre interior.
Atunci…
Pânza neagră
Te caut azi şi mâine, negreşit-
Şi-am să te caut, nu ştiu câtă vreme; Stau într-un
Cât inima la ea o să mă cheme, Galben pal
Va fi o zi, anume, de sfârşit? Și mă uit drept în față
La ceva negru
Uitate-atunci, modestele poeme Ce răsare din toate direcțiile
Din carneţelul, poate prăfuit, Ca o pânză de subțire
Ţi-or spune, oare, cât te-am preţuit, Și inima mea simte negrul
Cum n-am cerut iubirii diademe ? Îl vede cu proprii ei ochi
Şi dac-ar fi să căutăm vreodată, Și-și îndreaptă suflarea-i toxică
Dacă sunt eu, sau tu eşti vinovată, Spre creierul meu
Vom răscoli, desigur,începutul… Și negrul, întunericul mă contemplă
Pe mine, privindu-mă pe interior
Şi-atunci vom face pe pământ dreptate, Anticipează ce va fi
Şi-om condamna, fară recurs, la moarte Și mă înțelege pe exteriorul plat și
Acel, întâiul vinovat:... sărutul ! Fără relief.
Și eu mă uit în mine
Și văd întunericul
Matei Popa, Bacău Doar o parte din el
Ca un disc
Călătorie Văd doar atât și îmi imaginez restul.
Și el chiar există
Stai înfipt E acolo. L-aș putea atinge
Cu picioarele în întuneric Dar m-a învățat sunetul
Suspendat în spațiu Ploii mărunte
Cu privirea ațintită spre un punct Că de-l ating, trec dincolo
Ce a reușit să sară peste umbra sa. Și am văzut chiar eu,
Și-o rază de lumină intră Și era și inima-mi de față
Printr-o crăpătură în întuneric Și ea poate confirma fără
Și sare atentă Defensivă și patetică ezitare
Pe fire subțiri de nimic Că cine atinge întunericul
Și îți străbate pieptul, inima și gândul Trece dincolo, și nu știu
Și te îndeamnă : „Vino!”. Ce e dincolo, și niciun basm nu-mi spune.
O urmezi tăcut Și stau și privesc pânza de
Printr-un coridor lung și scund Întuneric, țesută foarte bine
Și ești adus într-o curte Prin care nici punctul nu
Unde un șir lung de Poate trece neatins.
Oameni Și ridic privirea spre infinit
Cu armele pe umăr Și negrul acesta nu piere în depărtare
Așteaptă războiul. Ca orice lucru, ci se vede
O ușă mare se deschide Până unde ajunge lumina
Toți pătrundeți înăuntru Ce tot din el izvorăște.
Într-un spațiu luminos Și mă gândesc la partea de
Iar din fiecare direcție se-aud Dincolo
Sunete stranii. Și curiozitatea mă îndeamnă
Mergeți în coloană până la un zid Să pășesc fără vreun motiv anume
232
Prin pânză. Și cad Și le-am urmat, mergând cu propriile
Spre ceva nou și nu Mele picioare, până la mare.
Ajung nicăieri, dar peste Și am început să înot în mare
Tot văd ceva nou Și fiecare particulă din corpul meu
Întuneric de altă nuanță S-a transformat în strop de apă
Ce anunță finalul Și m-am amestecat cu marea.
Inevitabil Și „a fi” a prins viață și
Al inexistenței afazice. A strigat : „<<A nu fi>> să dispară!”
Și marea a secat, și eu o dată cu ea
Vorbirea Am mușcat din absolut
Cu dinți de umbră, "A NU FI".
Sar din cuvânt în cuvânt
Pe fiecare literă
Ca să nu cad Carla Schoppel, Brașov
În negrul de dedesubt.
Totul e cuprins într-o Prefacere
Sferă. Albastră și rece.
Ca noaptea de dinainte de război. Pe axul arborelui morţii
Ajung pe punct, în final trupu-mi se pierde în sine însuşi.
Și un zid înalt de piatră În pieptul ca groapa
Răsare în spatele meu timpul sapă spre mine uitarea,
Și generalul iese din el lărgindu-mă ca apa în ochiuri,
Și îmi spune : „E timpul să plec”. subţiată ca ceaţa.
Mă lovește și cad Lumea lucrurilor
Dezechilibrat, fără aripi, mă leagă prin obişnuinţă de viaţă
Pe interiorul sferei ce dizolvând de acum întâlnirile
Înconjoară totul. din trecutul complice.
Și vreau să ies Ochiul extinde spaţiul
Simt că nu mai exist se dezleagă amintirea de pleoapă.
În sferă Tu te prefaci apă albastră,
O lovesc eu mă curbez ca o frunte senină de înţelept
Și ies prin crăpătură între lumi de neon.
În exterior. Generalul strigă: „Adio”.
Și nu mai sunt. Sfinxul
Inexistența Cu toţii lovesc secundaru-napoi

spre pajiştile Arcadiei infante.
În deșertul palid, fără relief Reclamă timpuri de aur ce par netrăite
Se afla în centru dar rămăşiţe de întrebări încă-i sugrumă.
Iată-i desfiguraţi,
Ca o statuie toţi monştri ai debaralei lăuntrice
„A fi”. orbecăind prin viaţă
La dreapta lui, „sunt” în costume de carne şi praf.
Adică S și U și N și T, Pentru ei sfinxul nu are ghicitori
Fiecare mai veche decât succesoarea căci îi vede încă pe patru picioare
Iar în stânga, "nu sunt" incapabili să facă autopsia vârstei,
Oglindirea asimetrică a lui să-l cunoască pe cel ce-i priveşte din apa
S și U și N și T. oglinzii.
M-am apropiat încet În splina timpului
În liniștea statică leagănul vieţii e şi cel al morţii;
Și am strigat : "A" dar ei se sfărâmă ţărână
Și cuvintele s-au prefăcut în râuri fără izvor. într-o viaţă care n-a fost vreodată a lor.
„A fi” curgea din depărtare Ei sunt închişi în cadranul copilăriei,
Și se bifurca în centrul deșertului în când era mai bine să ai pentru viaţă
„Sunt” și "nu sunt". doar întrebări.
233
Magul și Vrăjitoarea Câmpul
De umerii lumii atârnă trecutul Renaşte câmpul în arbori şi grădini

-rană osificată în orizontul crepuscular- E taurul ce-a prin în cornu-i tot pământul.
Între pereții de carne ai tâmplei Luceferi vin să-mi mai surâdă şi prelung
încolțește iluzia absenței, Pe-o coastă de deal se răsuceşte şi vântul.
iar întâlnirea se cerne din ce în ce mai rar.
El smulgea darurile luminii de sub un val, El simte un chiot de valuri în bălţi,
ea se-ntindea pulbere pe un mal. O toropeală caldă dintr-o simfonie,
Ca o gură a văzduhului surâdea Marea, s-aprinde-mprejur, străbate-n adânc,
suflând unul spre altul Magul și Vrăjitoarea. şi râde-n lumină mai greaua tipsie.
Pentru că se-ntâlnesc,
arterele lor bat deja un timp mort. Un tril de lânci mocnesc înfipte
Apă! mormânt neîncăpător al iubirii, În năvălirea ierbii ce vedeam.
cadavru al amintirilor netrăite… Mai ard pe soclu umbrele-argintate
Când aş fi vrut şi eu să fiu şi încă mai eram.
Depărtare
Izvor
Sunt acrobatul ce sapă cărările apropierii
în nisipul mişcător al îndrăgostirii. Ninge peste colţii de întrupare
De-acum mioza strânge sânge, Ce-au ieşit destul din arătură,
pupila mă izolează de lume El însuşi izvorul tihnit
iar eu rămân un biet număr impar. s-a oprit într-o coapsă de ţărână.
Zeii mă-mping
să mă uit în ape ca Narcis; Îl cheam-o geană de ape de ieri-
unde doar piei încâlcite mai locuiesc. Dar şi o ascuţită teamă de ani.
Mă contract ca pulsul în aşteptări dizolvate Prin păduri căpriorii hoinari
şi rostesc necuvântul, Un clopot sunt la gât de primăveri
dar trupul nostru comun - seducător bestiar-
se-nchide ca o rană a vrăjilor întâmplate. Ce mai ştii de zile şi nopţi?
Rechem vacanţa noastră Erau pe poteca stingheră, barbară
spre Nicăieriul vieţii şi-al morţii; Cuţit de ierburi ele-ntorc demult
dezlegând viitorul promis de iubirea fatală. Şi pe răsărit cu seninătate ară.
mă destram ca să te umpli de mine,
tu mă legi ca să nu mă mai caut Certitudini
şi învăţăm depărtarea.
O stea vesteşte dimineaţa-n alergare
Stoica Gâpeanu, Brăila O fugă-n speranţe au rămas mamele şi copiii
Asudă cămaşa pe şold când o zi e o
Cornul resemnat Temere de ani şi este urmată de o zi
Mai luminoasă
Nicio icoană-n valea amânării Un strigăt inelul de logodnă aşezat
doar urme de-oseminte seculare La degetul unei veşnicii
când cornul resemnat al soarelui Şi femeile au drumul lor neîntrerupt
a venit până-n datini să ne are. În glia asta cu ţepi de străduinţă
Îmbrăcat în urzeală de veghe
Zimbrii au năvălit din uitare Timpul uită să mai facă popas
şi pe prundişul de temeri se-ntorc. Bărbaţii văd doar culori aprinse
Ei zac în ani ca-n orizontul mare Hoinărind îndelung mai departe
şi-n sângele din ierburi cerul mai invoc. Şi devin până la primul pas al
Zorilor
Tot astfel, zăpezile de brazi, Certitudini în care crezusem.
s-au tolănit pe-o coastă barbară
şi absorb zilele-ntre vulturi şi cerbi
pe fruntea-nsufleţită a drumului de vară
234
Sorin Vânătoru, Ploiești nu există decît această soră care vine să-mi
facă injecţia,
Acum e momentul !
şi rugăciunea mi se scurge pe pernă!
Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc
nicio literă din Cuvîntul Tău nemaipomenit, Ieșirea din lume
ba am să înlocuiesc!
Mă voi cufunda în cea mai incultă dumnezeire,
Mereu între Rai şi Iad la masa de scris, plecat din mine însumi mă voi găsi în mine,
mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit, mă voi descompune în veşnica derivă
unde adevărul e ispită sieşi-
între mine şi Tine mereu am strigat Arunc scara. Nu mai vreau sensul.
„Acum e momentul ! ”, Vreau eliberarea.
„Acum e momentul ! “
şi mă prăbuşesc în oligofrenie, Ce mai putem fi, cînd totul prea este ?
ca într-o supremă rugăciune! Şi zilele noastre se scurg spre centurile
Van Allen.
Va veni
Cineva, cândva, îmi va suna la uşă. Omule, nu mai putem vorbi.
Peste un an, un ceas, o vreme, Se răscolesc în mine meniri de-altundeva,
se vor retrage dorurile-n gânduri. porni-voi călător printre călătorii străine,
mort şi analfabet voi fi în viaţa fără fire.
O vreme am sperat Pe mine nu mă aminti.
un an am amânat Totul şi Nimicul nu mai au ce-şi spune.
un ceas am alungat Egal cu mine şi cu vegetaţia neantului,
o vreme am iubit, sînt numai o Veghere.
doar tu mai vii, închid ochii,
tu m-ai iubit cu-adevărat. deschid braţele în chip de cruce,
Vei veni noaptea, în somn, la revedere.

cândva,
peste un an,
un ceas Vladimir Dumitru -Măcin, Tulcea
şi-o vreme.
Bolnav de… Verde
Retras inert, Atât de bolnav sunt de Verde
cu dorul in pământuri. C-aș vrea să mănânc toată
Frunza și Iarba
Rugăciune pe patul de moarte Veșminte de Frunză și Iarbă să am
Să fiu …
Pe zi ce trece mă sfîrşesc în Tine, Frunză și Iarbă…
n-a mai rămas din mine decît o muţenie ce-mi Voi fi!
ţine loc de lumină,
mor surpîndu-mă în Învierea Ta, Cer sentința capitală, Iubirea!
odată cu respiraţia ce mi-a mai rămas în
această halucinaţie dintre mine şi Tine, Cer condamnarea!
pe viață,
Atotputernicia Ta a prins viteze supraluminice, la iubire !
să mă prindă din urmă,cînd întind mîna spre Nu fac recurs...
medicamente ! Nu cer clemență, instanței lui Eros !
Nu vreau eliberare
Culmea prezenţei Tale este absenţa mea, Din „colții” săi ,
Înfipți prea bine-n mine,
strig acestui Dumnezeu confuzo-oniric: Ce-mi strâng destinul împlinirii
Din ce în ce mai tare !
235
Ajung-atâta așteptare-mi surdă de ce n-or fi ca tine
A ...„tinerei leoaice” care poate... să creadă-n frumuseți
stă la pândă... să spere-n adevăr
Sari ! să vrea dreptatea sfântă
spre nobil ideal
Vuiet supreme s-alerge să-l atingă
căci nu-este-o himeră
Pescărușul… așa cum ei tot cred
cu țipătul său… ci e un gând frumos
în inimă-mi s-a-nfipt… și demn, de neuitat
și m-a orbit… lăsat de cine-altcineva
cu aripile sale ! decât de Dumnezeu ?!
Secundele-acestea repezite, Te-am văzut cum așteptai
tot mai năvalnice iubita să-ți răsară
și mai demente sperai că poate va veni
rănesc de moarte... și veți petrece noaptea
o tihnă milenară sub teiul tău cel drag
și urlă-n viața noastră te mei vedeam ades’
ca o fiară ! când toamna , tu treceai
pe lângă plopii fără soț
Apel către d-l Eminovici prin moină și prin frig
făr’ a primi răspuns
Te-am văzut aseară, Poete! de la crăiasa ta
Erai pe țărmul mării noastre ce nu te-nțelegea
Priveai în depărtări dar te-am văzut vorbind
Zările în flăcări cu codrii seculari
Cu fruntea-ți gânditoare pe care-i îndrăgeai
Și ochii ți-erau duși la și care, te iubeau
și, ca de-un vis tu ți-aminteai
Steaua singurătății când tu, fiind băiet,
păduri cutreierai!
Lăcrimai, suspinai
plângeai ș-apoi zâmbeai cu-amar Te-ai revoltat cum ai putut
gândindu-te la oameni când ai văzut că scumpa Țară
văzându-i tot nebuni era furată de mișei
la fel ca la- nceput condusă de lichele
de când… oameni s-au crezut ! și l-ai chemat pe Țepeș
să facă rânduială
Vezi? și pentru-această râvnă
Deșartă-ți fu speranța Dușmanii te-au răpus!
la fel ca viața lor Te-ai rupt prin pana ta măiastră
nimic nu i-a schimbat de tot ce-i rău și ce-i mizer
ba chiar, sunt mai nebuni și, ca Luceafărul din noapte
mai ucigași, mai răi călătorești acum , prin astre
mult mai avari și lacomi
Rămâi cum ești așa, POETE!
Te văd mâhnit pe oameni nu-i mai plânge
că n-au vrut să te lase că nici ei nu te plâng!
așa cum le-ai cerut aproape te-au uitat
ca ultimă dorință le ești ca o povară
ca-n liniștea serii, la marginea mării ba chiar îi plictisești
să mori ușor, visând când te citesc…siliți!
cu fața la luceferi
Mai suntem însă unii
Îți pare rău! Te cred ! Ce stăm încă de vorbă…
236
Anca Meiroșu-Băicoi, Prahova Tu veselă prietenă de joacă,
Tu gri luceafăr la zenit,
Viaţă de copac Cu ochi de mărgea verde şi lucioasă,
Unde-ai plecat?De ce m-ai părăsit?
Se spală pădurea în picuri de rouă Nu ştiu nimic din toate astea,
Şi-şi scutură trup de cadână pribeagă, Vreau doar să pot să-ţi mulţumesc
Ea frunza-şi aruncă în vântul albastru, M-ai invăţat cum să primesc iubire,
Cu-a lui vâltoare amară. Dar şi mai important, cum s-o zidesc.
Ferăstraiele muşcă din lemnul de cupru
Retezând ai timpului muguri, Aş vrea să fiu
Cu vuiet se tânguie hăul pietros Cafeaua dimineţii tale
Amorţit în amurguri. Cu gust dulceag şi abur blând,
Aburul nopţii peste pomi doborâţi Aş vrea să fiu,
Se zvântă-n armuri de sudoare Să mă cobor în rotogoale
Plânsul lor vânăt, de soldaţi suferinzi Pe gâtul tău alunecând.
Mă obsedează, mă doare. Dejunul dimineţii tale,
Mireasmă proaspătă de brad
Minunatei mele F. În toiul iernii-apăsătoare
Să-ţi cresc în prag.
În taină mi te-au luat
Fără suflare Cu faldurile rochiei groase
Şi te-au ascuns în ţarina lor rece, Pe mâini să-ţi desenez aş vrea
Eu, printre lacrimi, te-am cerut ’napoi Ghirlande roşii, verzi şi albe
Fără ca ei să se înduplece. Şi-n vârf o stea.
Am căutat printre răspunsuri Chipul tău alb

Cuvinte mari, să pot ierta.
Dar ca să smulg din mine chinul Chipul tău alb, însingurat
Ce neîncetat mă sfredelea, A răsărit ca o uimire.
Nevoie eu aveam de tine S-a tot sfiit, m-a căutat
De ochii şi privirea ta. Zidul înalt şi ferecat
Pe scara ştearsă de mozaic, L-a dărâmat cu o privire.
Pe iarba galbenă, cosită,
O voce mi-a şoptit aievea Neputincioasă am simţit
Câteva vorbe de ispită: Cum zidul ’nalt şi dur se sfarmă
Revolta mea să o preschimb în floare Cum străveziile bucăţi
În rândunică jalea mea spinoasă Îmbrăţişate se răstoarnă.
Şi am să văd din nou în zare
Rotunzii ochi ai tăi, încununaţi de raze. Rămas-am goală înlăuntru
Eu, floarea, am plantat-o în grădină Cu sufletul mă-nfăşurai
O rândunică-n cuib eu am hrănit Când zidul prăvălit în pulberi
Doar ca să-ţi văd încă o dată ochii Cu a ta geană-l măturai...
Şi-n inimă adânc să îi cuprind.
Abia atunci am început să cuget,
Abia atunci am început să înţeleg
Că rostul tău în lumea noastră mică
A fost să îmi arăţi că e nedrept
Să îi iubim doar pe aceia
Ce se comportă drept cu noi.
Că-i loc în rugăciunea noastră
Şi pentru oameni cruzi şi răi.
Din corul serilor de dor trudite
Şi miaul tău şi mersul se desprind
Ecoul lor cernut în aripi sfinte
S-a transformat. În jurul lor pământ.
237
ORDONAŢI ALFABETIC 58. Chindea Maria, București
59. Chiorean Aurel , Turda
1. Adam Armina, Nazna, Mureș 60. Chiorescu Valeria, Chișinău
2. Aga Lucia Selenity, Brașov 61. Chiş Anda, Alba-Iulia, Alba
3. Agiu Neacșu, Râmnicu Vâlcea 62. Cilniceanu Lia, Tg Jiu, Gorj
4. Aionesei Mihaela, Târgu Secuiesc,Covasna 63. Ciorbă Cătălin, București
5. Aldea Mihaela, Buhuși, Bacău 64. Ciotu Ionuţ, București
6. Alecu Elena, Ploiești 65. Cipolla Luca, Cesano Boscone, Milano, Italia
7. Alexa Petronela, Iași 67. Cîrtoaje Cristian, Ploiești
8. Anastasiu Denisa, București 68. Ciurariu Daniela, Hereford, Marea Britanie
9. Anton Doina, Stănceşti, Buzău 69. Cliofos Petru, Chișinău
10. Apetrei Paula, Focşani, Vrancea 70. Cnab Tiberiu, București
11. Apostol Felicia, Ploiești, Prahova 71. Cojocaru Alexandra, București
12. Ardelean Camelia, Deva, Hunedoara 72. Colcer Constanţa, Măneciu-Ungureni,
13. Ardeleanu Ottilia, Năvodari, Constanţa Prahova
14. Assad-Magherescu Daniel, Tîrgu Jiu, Gorj 73. Colţea Adina, Cluj-Napoca
15. Atanase Ion, București 74. Corneanu Mihai, SUA
16. Avramescu Costel, Drobeta Turnu Severin 75. Cosmin Ionuţ, București
17. Băbălau Ion, Chişinău 76. Costov Cristina, Chișinău
18. Baciu Iulia, Alba Iulia, Alba 77. Cotfaş Doina, Toplița
19. Băducu Gabriel, Ploiești 78. Cotlarciuc Sorin, Iași
20. Bălan Gabriela, Al.Vlahuţă, Vaslui 79. Crăciun Vera, Galați
21. Bălăşoiu Cristina, Craiova, Dolj 80. Creţu Alexandru, Turcești, Argeș
22. Băleanu Iulia,Crihana Veche, raionul Cahul 81. Creţu Ioan Petre, Ciulniţa, Ialomiţa
23. Bănăţan Andreea, Felnac, Arad 82. Cristache Silviu, Oltenița, Călărași
24. Bancu Alice, București 83. Cristea Melania, Craiova, Dolj
25. Barbu Diana, Călărași 84. Cristu Georgi, Galați
26. Bărbulescu Mădălina,Cârstănești,Vâlcea 85. Croitoru Violeta, Florența, Italia
27. Barcan Ioana, Avenida Primero de Mayo, 86. Cubleşan Cornel, Sântioana, Cluj
Spania 87. Curelciuc Bombonica, Suceava
28. Basică Teodor, București 88. Cuzuioc Ion, Chișinău
29. Baz Raul, Câmpina, Prahova 89. Dănoiu Nicoleta, Buzău
30. Bicică Diana, Craiova, Dolj 90. Dascălu Loredana, București
31. Bicu Oana, Deva, Hunedoara 91. Diaconescu Ioana, Moroeni, Dâmbovița
32. Bîlea Diana, Constanța 92. Dobre Liviu, Șoldanu, Călărasi
33. Biscoş Ciprian, Târgu Mureş, Mureş 93. Dobreanu Grigore Marian, Târgu Jiu, Gorj
34. Bitcă Daniela, Puhoi, raionul Ialoveni 94. Dodan Viorel, Râmnicu-Sărat, Buzău
35. Bitere Silvia, Constanța 95. Doloton Mihai, Călărași, R.Moldova
36. Bivoleanu Ramona, Brăila 96. Don Dacian, Arad
37. Boboc Roxana, Buzău 97. Drăgan Nicoleta, Brașov
38. Bodlev Cristina, Cahul 98. Drăgănoaia Alexandru, Stolnici, Argeș
39. Borundel Maria, Gherla 99. Dragomir Cecilia, Ploiești
40. Bostan Mădălina, Colibași ,Cahul 100. Dragomir Iulia, Țînțăreni, Prahova
41. Brădiceni Popescu Ion, Târgu-Jiu, Gorj 101. Drăguşin Lusiana, Slatina, Olt
42. Branişte Mihaela, Holda, Broșteni, Suceava 102. Dumbravă Diana, Orșova, Mureș
43. Braşoavă Dana, Tg-Jiu, Gorj 103. Dumitrescu Constantina, București
44. Bratu Nicolae, Râmnicu Sărat, Buzău 104. Dumitru Vladimir, Măcin, Tulcea
45. Brumă Ramona, Bârlad, Vaslui 105. Enea Gela, Craiova, Dolj
46. Bucoiu Ruben, Hunedoara 106. Epure Simona, București
47. Buldum Elena, Girona, Spania 107. Filimon Adi, Roșu, Ilfov
48. Bulgaru Costel, București 108. Firoiu Cristina, București
49. Bulz Adriana, București 109. Flămânzeanu Maria, București
50. Bunea Teodora, Breaza, Prahova 110. Florin C. Florian, Botoșani
51. Buraga Ramona, Urecheni, Neamț 111. Gabor Andra, Târgu-Mureș, Mureș
52. Burcă Alexandru, București 112. Gaftoneanu Mihai, Botoșani
53. Calotă Rodica, Tg.Jiu, Gorj 113. Gaghii Ion, Vlad Țepeș, Giurgiu
54. Cantor Cristina, Cluj-Napoca 114. Galbăn Gabriela, Piatra Neamț
55. Carp Daniela, Suceava 115. Gârlea Gabriela, Constanța
56. Cernegură Maria, București 116. Gârlovan Aura, București
57. Charangionis Alexandru, Anthias, Grecia 117. Geambaşu Valentina, Mioveni, Argeș
238
118. Geleţu Monica, Aix en Provence, Franța 220. Marin Ursaru Manuela, Roman, Neamț
119. Geneş Floriana, Bucureşti 221. Mateuț Denisa, Nădab, Arad
162. Georgescu Marilena, Arad 222. Meiroșu Anca, Băicoi, Prahova
163. Gheorghe Maxian, Strășeni 223. Michici Ioana, Bacău
164. Gheorghe Teodora, București 224. Mihai Larisa, Râmnicu Vâlcea
165. Ghimpu Gabriel, Galați 225. Mihai Roxana, Brăila
166. Ghiţă Georgian, Ploiești 226. Mihăilă Andreea, Ploiești
167. Ghiţă Vlad, București 227. Mihăila Simona, Greaca, Giurgiu
168. Ghizdeanu Bianca, Buzău 228. Mihăilescu Irina, Plăieșu,Timișești, Neamț
169. Giurgiu Maria, Pordenone, Italia 229. Mihalachi Elena, Răzeni, raionul Ialoveni
170. Gluck Diana, Giera, Timiș 230. Mihuț Ioana, Bistriţa-Năsăud, Bistrița
171. Goga Constantin, Fetești, Ialomița 231. Militaru George, Tăriceni, Șirna, Prahova
172. Gomboş Floare, Marghita, Bihor 232. Milivoievici Viviana, Timișoara, Timiș
173. Goreanu Nadejda, Chișinău 233. Milu Adriana, Pucioasa, Dâmbovița
174. Goreanu Olesea, Puhoi, raionul Ialoveni 234. Mira Gheorghe, Costești, Argeș
175. Grecu Ana, București 235. Mîrza Andra, Florești, Prahova
176. Grigoraş Ioan, Baia Mare, Maramureș 236. Moisei Elena, Sibiu
177. Grigore Mirela, Rm. Sărat, Buzău 237. Moldovan Ilinca, Bistriţa
178. Grigorov Cristina, Pinneberg, Germania 238. Monacu Dumitru, Botoșani
179. Gurău Gheorghe, Galați 239. Moroianu Mircea, București
180. Gurdiş Felicia, Zirneşti, raionul Cahul 240. Moroșan Valeria, Vatra Dornei
181. Hadâr Angela, Sibiu 241. Muller Ramona, Buzău
182. Herghelegiu Corina, București 242. Muntean Teodora, Hunedoara
183. Hodoiu Loredana, Telega, Prahova 243. Murariu Dan, Popești Leordeni, Ilfov
184. Horga Mihai, Roman, Neamț 244. Murășan Ligia, Almașu, Sălaj
185. Hrițuleac Iasmina, Broscăuți, Botoșani 245. Mușat Paulina, Piatra-Olt, Olt
186. Hulubei Alina, Iași 246. Muscalu Ana Maria, Cornu, Prahova
187. Huza Vasile, Drobeta Tr. Severin 247. Nădejde Angelina, Iași
188. Iacob Andra, Sibiu 248. Nanu Carmen, Brăila
189. Iacob Iulia, Cluj-Napoca 249. Neacșu Alexandra, Popești-Leordeni, Ilfov
190. Iacobescu Victor, Slatina 250. Neagoe Alina, Drăgășani,Vâlcea
191. Ilie Oana, Craiova, Dolj 251. Neagu Isabela, Ploiești
192. Indoitu Dorin, Puhoi, raionul Ialoveni 252. Neagu Nicoleta, Medgidia,Constanţa
193. Ionașcu Alex, Buzău 253. Neagu Raluca, Ciocănești, Călărași
194. Ionescu Ioana, București 254. Nechifor Georgian, Botoșani
195. Ionescu Ștefania, Ploiești 255. Nechita Costică, Tg.Frumos, Iași
196. Ionescu Victor, București 256. Nedea Marioara, Giurgiu
197. Ioniță Lucian, Adâncata, Suceava 257. Negru Alexandra, Suceava
198. Iordăchescu Robert, 2 Mai, Constanța 258. Negruș Costin, Pașcani, Iași
199. Iordan Marina, Ialoveni, raionul Ialoveni 259. Nistor Nicolae, Râmnicu Vâlcea
200. Iosăgeanu Andreea, Bucureşti 260. Niță Petruța, Brăila
201. Irimia Valentin, Ploiești 261. Oancea Mihaela, București
202. Isache Florina, Roșiori, Teleorman 262. Obreja Alexandra, Bârlad, Vaslui
203. Jerlăianu Manuela, Bucureşti 263. Olariu Elena, Răducăneni, Iași
204. Lăcătuș Daniel, Călan, Hunedoara 264. Oltean Alexandru, Bistrița
205. Lăcătușu Alexandru, Drăgășani, Vâlcea 265. Onică Ana, Chişinău
206. Lavric Paula, Londra, Marea Britanie 266. Oprea Cristina, Iași
207. Lecu Ștefan, București 267. Orban Mirela, Bistrița, Bistrița-Năsăud
208. Lică Ana, Ploieşti, Prahova 268. Orțan Vali, București
209. Litvin Mihaela, Bucureşti 269. Ostașuc Monica, Dărmănești, Suceava
210. Liuba Procopii, Chişinău 270. Pădure Ion Popa, Strășeni, raionul Strășeni
211. Luca C. Carmen, Bacău 271. Pană Dimitrie-Sorin, Titu, Dâmbovița
212. Lucaci Sorin, București 272. Paparuz Adrian, Zărnești, Brașov
213. Lungu Emilian, Piatra Neamţ 273. Papuc Adriana, Mioveni, Argeș
214. Macovei Iulia, Buzău 274. Păsărica Eva, Câmpina, Prahova
215. Maftei Laurențiu, Botoșani 275. Pătraşcu Daniela, București
216. Manea Ciprian, Ineu, Arad 276. Păunescu Loredana, Londra
217. Manole Lilia, Bălți, raionul Bălți 277. Păunoiu Ilorian, Meieni, Popești,Vâlcea
218. Marchiș Vasile, Asuaju de Sus, Maramureş 278. Petre Violetta, Constanţa
219. Mărgăritescu Bianca, Scorţeni, Prahova 279. Pfeiffer Emilia Ajule, Postfach, Germania
239
280. Pinoșanu Cătălina, Motru, Gorj 339. Stancu Mirela, București
281. Pirnevan Casandra, Sâmbăteni, Arad 340. Stancu Nicolae, Iași
282. Pleșca Florensia, Chişinău 341. Stănilă Emilia, București
283. Pleșea Mihaela, Bucureşti 342. Stavarache Nicoleta, București
284. Podea Silviu, Popeşti Leordeni, Ilfov 343. Ștefan Dumitru Vlad, Ploiești, Prahova
285. Poenaru Dorina, Tecuci 344. Stelczner Britta, Hunedoara
286. Pop Dorina, Timișoara 345. Stoica Gâpeanu, Brăila
287. Pop Oana, Cluj 346. Strulea Doina, Milano, Italia
288. Popa Andrada, Bucureşti 347. Suciu Nicolae, Agnita
289. Popa Daniel, Târgu-Jiu, Gorj 348. Sude Emil Iulian, Poiana Câmpina, Prahova
290. Popa Liliana Viorica, București 349. Țâru Laura, Braşov
291. Popa Mara, Huedin, Cluj 350. Tătaru Ana, Chișinău
292. Popa Matei, Bacău 351. Teodorescu Dan, Iaşi
293. Popescu Nicolae Adrian, Suceava 352. Teșileanu Marian, Slobozia, Ialomița
294. Popescu Carmen, Pitești, Argeș 353. Țoanță Ion, Mihăeşti, Vâlcea
295. Popescu Marusia, Iași 354. Todică Gabriel, Fălticeni, Suceava
296. Popovici Corina, Arad 355. Tofoleanu Ionela, Galați
297. Popovici Vasile, Corni, Botoşani 356. Tonu Alla, Parma, Italia
298. Postelnicu Gheorghe, Dridu, Ialomița 357. Trandafir Simona, Quedlinburg, Germania
299. Povarnă Alexandru, București 358. Trif Liliana, Sibiu
300. Price Cosmina, Miheşu de Câmpie, Mureş 359. Trușcă Daniela, Orlești, Vâlcea
301. Proorocu Angel, București 360. Țucă Ionuț, Medgidia, Constanța
302. Rădășanu Georgiana, Corocăieşti, Vereşti, 361. Tudor Victorița, București
Suceava 362. Tudoriu Codruța, Galați
303. Rădăvoi Petronela, Osebiți, Lui-Călugăra, 363. Tufan Valentin, Sheffield, Marea Britanie
Bacău 364. Urmă Ana, Vaslui
304. Rădoi Eliza, Slatina, Olt 365. Ursente Tudor, Oradea, Bihor
305. Rădoi Raisa, Craiova, Dolj 366. Vădeanu Georgeta,
306. Radovici Mihai Christ, Craiova, Dolj 367. Vânătoru Sorin, Ploiești, Prahova
307. Radu Dorina, Călinești, Botoșani 368. Vașcan Ion, Cioburciu, raionul Ștefan-Vodă
308. Radu Georgiana, București 369. Velcea Constanța, Giurgiu
309. Rădulescu Leliana, Craiova, Dolj 370. Velicu Marilena, Tulcea
310. Rădulescu Maria, Călugăreni, Dâmbovița 371. Vestemean Ciprian, Blaj, Alba
311. Raduta Marius, Cioranii de Sus, Prahova 372. Vîju Cornelia, Movila Miresii, Brăila
312. Răileanu Cristina, Chișinău 373. Vlăescu Dan, Roșiori de Vede, Teleorman
313. Ralia Julia, Iași 374. Vlas Alexandrina, Dumbrăvița raionul
314. Rașcanu Vasilica, Cuca, Galați Sângerei
315. Rașcu Mihaela, Tg.Mureş, Mureş 375. Vleju Anisoara, Chiril, Crucea, Suceava
316. Repciuc Claudiu, Botoşani, Botoşani 376. Zaharia Aida, Tecuci
317. Rîmbu Raluca, Suceava 377. Zaharia Gina, Buzău
318. Rodeanu Corneliu, București 378. Zamirca Madalina, Chilia Veche,Tulcea
319. Rodrig Andrișan, București 379. Zaza Zaza/Elena Livădaru, Pașcani, Iași
321. Roman Corina, București 380. Zegreanu Iustinian, Cluj-Napoca
322. Roman Florin, Sebiş, Arad 381. Zincă Marius, Pitești, Argeș
323. Sabajuc Vlad, Cahul 382. Zingan Mihaela, Grigoriopol, raionul
324. Sachir Urfet, Mangalia, Constanța Grigoriopol
325. Samoilă Alexandra, Greci, Tulcea
326. Sava Lucica, București Îi felicităm pe toți cei care au participat și-i invităm
327. Schoppel Carla, Braşov să se înscrie și la ediția a X-a, jubiliară!
328. Scripa Tatiana, Cernăuți Înscrierea se face pe www.romeojulietalamizil.ro
329. Shivani Murgulet Soni, București sau prin poştă: prof. Laurenţiu Bădicioiu,
330. Sima Simina, Buzău Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”,
331. Sîrghie Dumitru, Slatina, Olt str. N. Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova,
332. Slămnoiu Ioana, Ploiești, Prahova cod 105800, cu menţiunea:
333. Soltan Felicia, Puhoi, raionul Ialoveni pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a X-a
334. Stan Elena, Drajna de Sus, Prahova Perioada de înscriere:
335. Stan Geta, Piatra Neamţ 10.10.2016 – 20.12 2016
336. Stan Raluca, Slobozia, Ialomița
337. Stan Roxana, Pietroşiţa, Dâmboviţa Detalii găsiți pe
www.romeojulietalamizil.ro
338. Stana Diana, Ploiești, Prahova
240
Să te serbăm o zi pe an
Şi-n restul să te schingiuim.
Întoarcerea la obârşii
Mă-ntorc în sat, când cheamă glia

Şi văd că-n sânu’-i tinerel
La fel sunt oamenii… şi via…
Şi sărăcia e la fel...
Marele premiu „George Ranetti”
ION DIVIZA – Chișinău Românul în dialog cu toamna
(după masivele defrişări)
Romeo și Julieta la Mizil ― Dacă ţii să-mi mai dezmierzi
Triştii inimii atomi,
Certat de ea o viață-ntreagă, „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi !”
Îi strigă-n culmea disperării ― De acord, dar care pomi?
Că nu s-a priceput s-aleagă
Măcar otrava acătării.
Premiul „Agatha Bacovia”
Cunoștința FLORIN ROTARU - Buzău
Am iubit la ceas de taină Mai bine mai târziu...

O necunoscută faină, Un vis de-al meu, de când eram copil,
Tare mândră și plăcută… Îmi face, iată, ziua mai senină:
Cât a fost necunoscută! Expresul azi opreşte în Mizil
...C-au dispărut vreo trei bucăţi de şină.
Unui chirurg
Din presă
Pacientul, cum îl vezi, Au dat la ştiri, au scris şi la ziare,
Este gata să plătească; Că la Mizil, în centru, bat-o vina,
Doctore, îl operezi Căzu o farfurie zburătoare,
Sau îl lași să mai trăiască? Când la Uzină-a explodat cantina.
Dăinuire Soartă
A fost blagoslovit cu-o soaţă
Avem un neam deştept şi sfânt, Exact după al său profil:
Cucernici sărutăm ţărâna O egalează în dulceaţă,
Acestui glorios pământ… Cu greu... oţetul de Mizil.
Ce-nghite proşti de toată mâna!
Tratament profilactic eşuat
Premiul „Grigore Tocilescu” Calciu i-au tot dat părinţii,
IONUȚ DANIEL ȚUCĂ- Însă nu a ajutat,
Medgidia, jud. Constanța C-a-nceput să-şi piardă dinţii
...După ce s-a măritat.
Spre festivalul „Romeo şi Julieta”
Ica Ungureanu – Buzău
Săgeţi, în vârfuri cu trotil, Mențiune
Nervos ţâşnesc, urmându-şi ţelu’,
Din toată ţara spre Mizil, Ave –prof. Bădicioiu & Companía!
Doar nu vroiaţi spre Deveselu.
Mizilul şi-a aflat norocul
De ziua limbii române Căci, după cum îl promovează,
Sărmană limbă, plângi în van Profesorul sfinţeşte locul
Când vezi la noi ce bine ştim Et Companía-l onorează.
241
Procurorilor D.N.A Ion Moraru – Independența, Galați
Mențiune
Pe hoţii -tineri sau cărunţi-
(Şi cu statut de demnitari) Romeo şi Julieta din Mizil
Voi i-aţi luat la bani mărunţi,
Ei au luat doar sume mari. Ca să-atragă,-n mod abil,
Pe-un Romeo sub ,,balcoane”,
În postul Crăciunului Juliete din Mizil
Fac implant de...silicoane!
Fâţele-au primit, fireşte,
Dezlegare (de) la peşte; Viitorul românului
Dar, cum foame-aveau de bani,
Se legară de... fazani. Viitorul, pân’ la urmă,
Îl exprim, în sinea mea,
Podoaba mamei! Astăzi în limbaj de turmă:
Oi trăi și oi vedea!
Înaltă, sexy, delicată,
Având şi-o brumă de cultură, Culoare politică
Vă spun, e- un giuvaier de fată...
La câte perle-i ies din gură. Pe-acest partid, de la înființare,
Eu l-am privit mereu admirativ
Fiindcă el în permanență are
Valentin Ursu – Ploiești, Prahova O singură culoare: ROGVAIV!
Mențiune
Unor compatrioți
Romeo de Fefelei
Acum, pe timpu-acesta auster,
La Mizil am fost aseară Păstrând preocupările mai vechi,
Să o văd pe Julieta, Ar vrea să fure ,,Porțile de Fier”
Când să plec, vreo doi pe-afară Să le predea, pe bani, la fierul vechi!
Îmi săltară bicicleta!
Politicianul şi Piaţa Universităţii Gheorghe Bâlici – Chișinău

Mențiune
A trecut frumos prin piaţă
Să îl vadă toţi zeloşii Organizatorilor de festival la Mizil
Şi-a scăpat făr' de verdeaţă,
Fără ouă, fără roşii ... Mizilul, vatră strămoșească,
Prefer să-ncalce eticheta:
Postul Mare Romeo poate să lipsească,
Dar să m-aștepte Julieta!
Postul bine vreau să-l ţin -
Ştiţi beleaua cu Infernul - Metamorfoză bahică
De la toate mă abţin;
Dar ... să nu înjur Guvernul?! Destui bărbați, visând urât,
Nu iau pe limbă picătură,
Vis de decembrie Fiindcă-ntreaga băutură
O toarnă, toată, drept în gât…
Mi-aş dori, de Anul Nou,
Socrul meu ce bea cât zece Confesiunea unui funcționar public
Să nu-mi dea nici un cadou:
Să-şi ia capra şi să plece. În trista vieții agonie,
Iau leacuri pentru insomnie,
Având deja un bun indiciu:
Dorm ziua toată la serviciu...
242
Criză guvernamentală Proverb aplicat de un tembel
E mare debandadă-n stat Numai dacă eşti un prost

Și-abia acuma mulți discern Pus mereu pe glume hâde,
Că-n timpul cât n-avem guvern… Spargi o oală fără rost
Se fură dezorganizat. Doar să vezi cum ciobul râde...
Femeia în viziunea unui artist

Vasile Manole– Galați
Mențiune Ciupită doar cu degetele fine,
Femeia-i ca o dulce mandolină
Marketing Capabilă de armonii divine,
Când nu e mânuită de-o bovină.
A ajuns faimos Mizilul
Cu celebrele saltele, Cătălina Orșivschi– Vama, Suceava
De când inspirat edilul Mențiune
Pune epigrame-n ele.
Confesiunea unui don juan
Reforma în sănătate
Şi Shakespeare, văd eu ofensat,
Un halat alb în spital Şi-apoi Ranetti l-au lăsat,
Va elimina dispute, La-al Julietei sân, mereu,
Dacă are-n mod legal Doar pe Romeo! Vreau şi eu!
Buzunarele cu… sute.
Dorinţă
Filosofii
În lumea asta-atât cât îs,
Cam aşa-s de obicei Eu nu-mi doresc să mor de trudă,
Abuzează de idei… De bătrâneţe, ci de râs,
Numai când sunt c-o femeie Iar neprietenii… de ciudă.
Au o singură idee.
Metamorfoză inversă
Unde duce setea de cunoaştere a bărbaţilor
Un future ai fost, un soare
Cunoştinţe-a adunat Şi ai zburat din floare-n floare,
Cu atâta uşurinţă, Dar vezi acuma cu obidă
Până una l-a lăsat Că-mbătrânind eşti o omidă.
Gol şi fără cunoştinţă.
Calcul avantajos
Mihai Haivas – Iași
Mențiune Îşi zise, plin de mulţumire,
În iarna aspră-adolescentul:
Iubire ratată Cu focul din a ei privire
Îmi încălzesc apartamentul...
În Mizil – ştiu asta bine –
Julieta nu mai vine, Ion Ruse – Săcele, Constanța
Căci un singur peşte-avea Mențiune
Ce-i acum la D. N. A.
Inedit
Evlaviosul şi globalizarea
Romeo-a fost un tânăr cumsecade,
Umblând mereu prin Europa, Dar, Julietei n-a putut, cu stil,
Se roagă mult la Cel de Sus; Să-i cânte-n toiul iernii serenade
Ar face şi ce zice popa, Cum fac epigramiştii, la Mizil.
Dar la biserică nu-i dus!
243
Revelaţie Florina Dinu Dinescu– Ploiești, Prahova
Mențiune
De nu era Ranetti, cel subtil,
Şi nu parodia celebra dramă, Și totuși, Mizilul!
Romeo, Julieta sau Mizil,
Erau eroi, dar nu de epigramă. Economia-i moartă la Mizil
Dar el, prin luptă, iese din banal
Atenţionare Și dovedește că-i oraș viril.
Desigur că în planul cultural!
Diverse coduri colorate,
De nu mai ştim nici câte îs, Agenția Națională
Ne-anunţă o calamitate: pentru Retrocedarea Proprietății
Cutremur la Mizil, de râs.
Nu-i fuse munca în zadar
Audienţe la primar Și-a dovedit că este aptă
Ca să ne pună-n calendar
Bogaţi sau oameni simpli,în opinci, Pe... Sfântu-Așteaptă.
Sunt toţi primiţi, cu grijă, de edil,
Ba chiar şi paralela patru'şcinci, Lege specială pentru pensiile foștilor
La orice oră trece, prin Mizil. parlamentari
Pe cei ce-au fost parlamentari

Janet Nică– Ostroveni, Dolj Noi nu-i vom da nicicând uitării,
Mențiune Că mulți sunt „mici” și tot sugari,
Sug ne-ntrerupt la sânul țării.
Profitor
Ca frații
Plecă Romeo, trist, umil,
În occident, de viaţă rea, Cum nu-i niciunul xenofob,
Iar Julieta, în Mizil, (Și iată, o dovadă am)
Rămase-acum… la mâna mea! Ivan se joacă iar cu Sam...
Dar nu cu mingea, vor un Glob!
Revoltă
Românule, român decent, Mihai Gaftoneanu – Botoșani

Coboară-n stradă-acum, să lupţi Mențiune
Să nu avem, în parlament,
Decât… trei sute de corupţi! Festivalul ,,Romeo și Julieta la Mizil”
la a IX-a ediție
Perseverenţă
A noua oară li se naște clona
El a furat necontenit Având același coup de foudre stil -
Să urce pe-a puterii scară Părinți sunt amorezii din Verona,
Şi pân’ la urmă-a reuşit, Urmași, îndrăgostiții... de Mizil!
Căci, într-o noapte, îl…”săltară”!
Figaro, frizer-bariton
La rece (Actul al II-lea, fuga Rosinei,
,,Bărbierul din Sevilla”)
Judecând, acum, la rece,
Pe al nostru plai bătrân, Cum fugii trase rău de păr
Am văzut că apa trece Simțea că nu-i mai face față,
Iar gunoaiele rămân! O taie-n spate-ntr-adevăr,
Scurtând finalul... la mustață!
244
Deviza lanternei roșii (ultimul clasat) Şi totuşi…
Cu scrisul meu a(na)gramat, Chiar dacă astă-vară ne-am certat,

Să-nchei plutonul, îmi convine - Căci îmi cerea prea mult pe-o zi de coasă,
Așa sunt sigur unicat, Vecinul, de Crăciun, m-a colindat
Căci nu e altul… după mine! (Plecat fiind) prin beci, prin pod, prin casă…
Un Don Quijotte versus Dulcineea lui Privilegii, vizavi de Beciul Domnesc

Îl cam ducea cu zăhărelul,
Dar o ierta a mia oară, Dovadă că trăiesc prea bine,
Când ea jura că-i face felul - Aleşii noştri se cinstesc,
Un fel… din arta culinară! Din beci domnesc, cu vinuri fine,
Iar când ajung în beci, domnesc!
Vali Petronela Slavu– Petroșani Atunci când steaua-mi va apune…

Mențiune
Sentimentul meu e, zău,
„Romeo şi Julieta la Mizil” – 2016 Că amicii, după mine,
Vor avea păreri de rău,
Mizil – oraş atrăgător – Sau, de nu, păreri de bine…
Prin festivalul cu ecou, a
Înscris în cartea de umor
O nouă pagină. A noua! Grigore Chitul-Bistrița
Mențiune
Piţipoanca, la liceu
Constatare la Festivalul de epigramă
În clasa-a doişpea, s-a rugat de la Mizil
S-o lase repetentă profii,
Deoarece n-a apucat Umorul – vede-o ţară-ntreagă –
Să-şi etaleze toţi pantofii! E exploziv ca un trotil
În poante, când fitile bagă
Pădurile mai au o şansă Epigramiştii la Mizil!
Pădurile bătrâne se răresc, După o nuntă cu scandal

Răpuse de atâtea nimiciri,
Dar vor renaşte, căci de-o vreme cresc Au vrut să-mpartă socrii darul
Puieţi, pe-acoperişuri şi clădiri. Cu argumente potrivite:
Au dat cât au putut cu parul
La medicul de familie Iar de atunci sunt la cuţite!
S-au strâns la uşă oamenii, grămadă, Aleşii şi-au votat pensii speciale
Cu câte o problemă fiecare,
Trei ore, în picioare-au stat la coadă Aceste legi paradoxale
Şi au plecat cu coada-ntre picioare. N-au parametri realişti:
Prea multe pensii speciale
Ioan Toderașcu – Costești, Vaslui Şi prea putini specialişti!
Mențiune
Resemnarea corupţilor
Romeo şi Julieta la…
Liceul „Grigore Tocilescu”! Când umbra legii-i tot mai mare,
Stau ca pe ace vinovaţii
Admirând, cu drag, aceste fete, Şi se dezumflă tot mai tare,
Pot să-afirm – și n-o fac pe vulpoiu’ – Ştiind că-i vor umfla mascaţii!
Că-n liceu sunt multe Juliete
Și doar un Romeo: Bădicioiu!
245
Nicolae Stancu – Iași Cititorul modern
Mențiune
Nu vrea sute de cuvinte
Mizil-capitala râsului Scrise-n poezii și-n proze,
Vrea eroi, amor fierbinte
Când am plecat eu țanțoș și cu fală, Într-o carte... doar cu poze!
Înspre Mizil, chemat de-amfitrion,
Julieta mea, strigă de la balcon,
Să nu mă fac... de râs prin capitală. Laurențiu Ghiță– București
Mențiune
Fixul unui Preşedinte
Noua criză a refugiaților
O cutumă e puterea Spre marea Europei disperare,
Dar în birt eu nu-i fac frondă: Vin noi refugiați și cer azil:
Chiar şi când e neagră berea, E valul de epigramiști ce-apare
Dom’ Traian o vede…blondă ! În fiecare iarnă, la Mizil!
O lege, trecând prin Parlament Venim cu valul
În drumul spre economie, Fugind de apăsările restriștii

Și traiu-n lume, tot mai problematic,
Au fost discuţii în extensii
Cer, la Mizil, acum, epigramiștii
Şi s-a tăiat în carne vie, Cu sutele, azil... epigramatic.
(Dar nu cum s-a tăiat din pensii).
Urmând pilda...
Ajutoare de la turci
Precum cândva Isus Nazarineanul
Prin vestul ţării şi-n regat, A transformat în vin întreg Iordanul,
De la Suceava la Cahul, Azi, mizilenii noștri,-n mod concret
Ne-mbuibă turcii cu rahat Istăul îl transformă în oțet.
(De parcă n-am avea destul)
Constatare
Mihai Frunză – Brăila Mai optimiști decât oricine,
Mențiune Sau mai naivi, mai bine spus,
Am vrut prea mult s-o ducem bine,
Când spui Mizil Și de-aia, mult prea mulți... ne-au dus!
La Julieta ai gândire
Și la Romeo, cu temei, Florian Abel – Valea Măcrișului, Ialomița
Dar ai și-o tristă amintire Mențiune
Vorbind de Oana și Serghei.
Europoesis
Statutul epigramistului
În țara cu un milion de barzi,
Ca scriitor trăiești o mare dramă, Migrând prea mulți din spațiul estetic,
Ești renegat, dar aprig temerar, Mizilul, tolerant, acordă azi
Căci ești poet, de scrii o epigramă, Cazare-n spirit și azil poetic.
Și ai talent de... critic literar!
Dificultăți
Turism românesc hibernal
Ninge lin, în ritm banal, Concursul „Minijup-ul șic”
Și nămeții cresc S-a-npotmolit, deoarece
Iar eu plec pe litoral Nu l-au aflat pe cel mai mic
Să mă... bulgăresc! Decât prin testul ADN.
246
Sfințire La festivalul „Romeo şi Julieta”- 2015
se bea apă
Ar fi culmea înălțării:
Patriarhul Daniel, Nu suntem păgâni, nici stoici,
După noul moft al țării, Vă dăm „Apă de băut”,
Să sfințească un bordel. Apa lui Adam Puslojić,
Căci vin nu prea s-a făcut!
Soluție
Interferenţe
Constat că-n urma propriei erupții,
Justiția e astăzi in derivă Pas cu pas, Iohannis cerne
Și nu mai poate isprăvi corupții Oameni cu discernământ,
Decât prin achitare preventivă. Avem „Tobă” la Interne
Şi „Curaj” la-nvăţământ!
Valentin David – Orăștie, Hunedoara
Mențiune Olguţa Vasilescu a izolat termic
şi fonic gardul unui cimitir
Ca în Rai
O, Doamne, ce idee de proporţii,
Deși Mizilul joacă feste Olguţa noastră merită urale,
Vin mulți epigramiști cu stare: Nu vrea să se îmbolnăvească morţii,
Când curge vin, în cramă este Căci îi vrea apţi de vot pân’ la locale!
Un loc perfect de RELAXAre.
Criogenia salvează poezia Radu Păcurar – Cluj Napoca

Mențiune
Aș vrea să fiu un secol înghețat,
Cât timp va trece criza cea cumplită: Portret de Ignat
În plus, nu-i mai nevoie să mă bat,
Cu toți epigramiștii de elită. Taie-n carne, bea paharul,
Și așa, la nesfârșit...
Epitaf la mormântul unui poet bețiv Porcul și cu măcelarul,
Seamănă-n final, leit.
Pe critici greu o să-i înveți
Să-ți facă la mormânt libații, Unor ofițeri din perioada postbelică
Dar viermii sigur vor fi beți,
Vreo șase-șapte generații. Ca eroii au luptat
Lângă pușca, tancul, tunul...
Spirit de conservare Cu dușmanul declarat:
Alcoolul și tutunul!
La slujbă-s general temut,
Acasă sunt umil soldat: Plugușor la palatul Victoria
Prefer mereu să execut...
În loc să fiu executat. Speranța frizează eternul,
Urăm într-un glas ca și corul,
Dumitru Sîrghie – Slatina, Olt În veci să trăiască guvernul,
Mențiune ... la fel ca poporul!
Geneză Demografia
Scria Vintilă Horea, cu mâhnire, Urcă cert, să n-aveți frică,

Că Dumnezeu născutu-s-a-n Exil, Nunți cât vor mai fi-n Mizil,
Dar, Doamne, aflu astăzi, cu uimire, Cu o Jjulieta mică
Că locul Tău natal e la Mizil! Și-un Rromeo infantil!
247
Nichi Ursei – Râmnicu Vâlcea Conexiune biblică
Eu şi concurenţii festivalului de la Mizil Moise vorbea cu Dumnezeu

Chiar de-n Mizil ajung mai rar, După ce urca un vârf de deal,
Eu de confraţi nu-s timorat, Căci, probabil, marele evreu
Că e concursul în gerar Jos, la poale, nu avea semnal ...
Şi nu vezi unul…dezgheţat.
Liviu Manolache– Bergamo, Italia
Poetul
Prognoză meteo
Să ajungă la-nălţime
Îşi mai face şi duşmani, Vine valul de ninsoare,
Când aleargă după rime De nu poți să te mai miști;
Ca avarul după bani. Numai la Mizil, se pare,
Plouă... cu epigramiști!
Perseverenţă
Bunele maniere spun că, la restaurant,
Acest primar recomandat bărbatul intră primul, iar femeia - după el.
Ca om de şpriţ şi acţiune,
Nu e la primul său mandat Că-i restaurant, hotel,
Nici prima sa… infracţiune. Bar, bodegă sau terasă,
Soața intră după el.
Aleşii neamului - Intră ca să-l ia acasă -
Am observat şi nu greşesc,
În existenţa mea, obscură, Afiș, la intrarea într-o instituție publică:
Că doar ţiganii mai „ciordesc”
Pe când aleşii noştri…fură! „Văzând ce iute se propagă,
Flagelul trebuie strivit.
Aici nu se primește șpagă!
Mihai Moleșag - Tulcea - Găsim un loc mai potrivit -
Nuntă la Mizil Unul care a emigrat din România, este

întrebat dacă se mai întoarce în țară
Când va lua de soț pe Mișu, Veta,
Nuntaș va fi Mizilul, tot orașul, „Chiar aș veni, că nici afară
Romeo – nun iar nună – Julieta Nu este nemaipomenit;
Și-n capul mesei, Shakespeare – Tata Nașul ! Dar cum să vin? Aud că-n țară
Au pus impozit pe venit!"
„Cuminţenia pământului” de C.Brâncuși
Cezar Duca – Iași
De-un secol, ghemuit în piatră,
Modestul simbol parcă spune: Invocaţie
„Cuminţi” aţi fost la voi în vatră,
„Cuminţi” veți fi şi-n Uniune. Cum de nu vii bătrâne Will
La festivalul din Mizil ?!
Scenariu biblic Ai fi primit cu afecţiune,
Cred că ţi-ar da şi o …menţiune.
Adam, strămoşul nostru, cel văduvit de-o
coastă, Elena Udrea în parlament
Privea la Doamne-Doamne, cum îi făcea
nevastă -O să veniţi şi voi la rând!
Şi, în structura-i vie, el, proaspăt conceputul, Prorocea Nuţi-nrăită.
Simţi cum, dintr-o dată, i se-ntăreşte lutul. Atunci m-a fulgerat un gând:
-Să-ţi fie gura aurită!
248
Argument pentru parlamentul bicameral La Mizil, de două zile
Un concurs se desfăşoară,
Un parlament bicameral Juriu-i crunt, e frig afară,
Ar rezolva, pe loc, gâlceava Dar am nişte… termo-PILE…
Căci se formează natural-
La Rahova şi la Jilava. Mizilenii şi criza actual
Salariul demnitarilor Motto: „N-avem regimentul 32,

n-avem pod peste Dunăre.”
Să-mi crească leafa e normal - I.L. Caragiale, O zi solemnă
Susţine domnul deputat,
Căci s-a redus substanţial Ei n-au canalul Panama,
Venitul nostru din furat. N-au Polul Nord, nici munţi, nici chei,
Şi nici safari n-or avea,
Căci astăzi nu mai au nici… lei.
Claudiu Valeriu Conțevici– Constanța
Catren estival
Renume
În concediu-am fost la mare
Orășelu-și are fala Ca să fac iar băi de soare,
De-unde nici nu te gândești: Valurile m-au udat,
Azi, Mizil e capitala Preţurile m-au uscat.
Epigramei românești !
La vremuri noi…
Violatorii din Vaslui au fost pedepsiți cu ani
grei de închisoare . În manieră Alecsandri. Dintre medicii aduşi
În oraş, la datorie,
Plecat-au șapte din Vaslui, Doar chirurgul azi mai ştie…
Masculi și plini de fițe. Să se poarte cu mănuşi.
Dar, sorții nu poți să te-opui,
Vor reveni „fetițe”!
Mihaela Hură – Dorohoi, Botoșani
De dragoste
Tezaur național
Hai, să-ți dau o veste bună:
Se întâmplă și minuni! Se ştie că românii sunt un fel
Ne cunoaștem de o lună, de neam original şi plin de stil:
Și-s gravidă-n patru luni! avem la Slobozia Turn Eiffel
şi o Veronă mică la Mizil...
Epigramistul și restul lumii
Ispita
Parvenitul, egolatru,
Folosește patru-ori patru. Adăpostită sub un ram
Eu, modest, la minte copt, şi-n plină criză de idei,
Mă distrez cu patru-ori opt... Eva-i aruncă lui Adam:
-Eu aş mânca un măr... Tu vrei?
Eugen Șfichi - Bacău Noroc?
Hibernală Am pus cu mine un pariu

că mi-e străin norocul chior.
Motto: Se poate zice TERMOPILE fără Şi am ratat de când mă ştiu;
a se zice Leonida? … tot astfel, cine zice deci să mă cred câştigător?
Leonida zice Mizil. - I.L. Caragiale,
O zi solemnă
249
Infracțiune mioritică Nostalgia unei Juliete
Propun ca „Miorița”, de la anul,
să se elimine din manual, „Julieta” - primadona –
căci prea mulți câini la stân-avea ciobanul E cu gându’- bată-l spinii !
și s-ar părea că nu mai e legal. La balconul din Verona
(Unde şi-a uscat bikini ).
Alexandru Oltean – Bistrița
Un veronez vine la Mizil
Festivalul de la Mizil
Un Romeo, tip abil,
Așa ceva mai rar să întâlnești- Care face des, naveta,
Are savoare, eleganță, stil... Vine iarna la Mizil…
O glumă dacă spui în București, Să se „dea” cu Julieta.
În hohote se râde la ...Mizil!
Consolare Liviu Gogu – Buzău
Aleargă la epuizare Renume

Prin ger, furtună, timp frumos...
Și are-o dulce consolare, E-aici un paradox greu de-nţeles:
De-o fi, să moară sănătos! Când vinul are,-n zonă, fin buchet –
Că-i stors din soi de strugure ales –
Lege nouă în Republica Moldova Mizilu’-i renumit doar prin... oţet.
În plen votară deputații Teroare... Pe plai mioritic

Și de acord au fost cu toții,
La naștere s-asiste soții, S-o spunem clar şi răspicat:
În vizită să vină...tații! Trăim de veacuri risc etern!
La viaţa noastră,-i atentat,
Justiția altfel Orice... şedinţă de Guvern.
Credeam a fi democrației semn, Avertismentul politicienilor români

Dar nu știam atunci ce ne așteaptă; adresat teroriştilor islamişti
Aportul ei la judecata dreaptă,
Cât frecția la un picior de lemn! Lăsând de-o parte tot cinismul,
Noi cu tărie vă somăm:
De nu-ncetaţi cu terorismul,
Nicolae Bunduri – Brașov Venim la voi şi... candidăm!
„O zi solemnă” la Mizil Impactul social al legii care

interzice fumatul în locuri pubilice
Cu o Julietă „demnă”,
La Mizil, în deal - la vii - Azi, ştirea se propagă-n masse,
Am trăit o zi solemnă Simt fumătorii şocuri reci.
Dar o noapte… şi mai şi! Mulţi dintre ei vor să se lase...
De mers în cluburi, discoteci.
„175 de minute la Mizil”
Pe Bogza-l ştim un om cu stil, Bogdan Cătălin Șoflău – Florești, Cluj

Ce-a stat aici, sfidând şi ploaia,
Cam cât durează la Mizil Romeo și Julieta la Mizil, în căutare de azil
Un meci de fotbal…plus bătaia. Romeo spuse Julietei:
‒ Să cerem, la români, azil!
Veni firesc răspunsul fetei:
‒ Mai bine morți, decât... Mizil!
250
Famiglie mare, pensie, după buget Petre Florin Vasilescu– Craiova, Dolj
Pensii mari vor lua netoţii „Omul nu-i decât o trestie…care gândeşte”
Care ne... legiferează.
Partea bună e că hoţii Ce-s aştri, vidul, logica morală,
Se mai şi pensionează. Ce-i Logosu, la cota cea mai naltă,
Sau gnoseologia ancestrală??
La Crăciunul porcilor! Se frământa un nene lângă baltă…
Mi se pare minunat, Unui confrate

Dar, concomitent, mă mir:
Porcii au un sfânt, Ignat, Dilema mă nelinişteşte
Însă, niciun cimitir! Şi spune-cât te rog frumos:
Mă duşmăneşti prieteneşte,
Minoriada colectivă Sau mi-eşti prieten duşmănos?
Doar de dragostea puterii, Pe la 1900, primarul L. Condeescu

Când era vremea terorii, visa un canal Dunăre-Mizil
Unii au chemat minerii.
Azi, cine-a chemat minorii? În tragicomic democraţie,
Aşa cum Leonida-a profeţit-
Mizilul mult iubit poate să fie
Dumitru Monacu– Botoșani Un port la Marea Neagră sumeţit!
Bărbații și circuitul berii în natură Între vis şi viaţă
De-abia acum, în miezul verii, Visez trăsnăi de când eram copil:

Când i-am văzut la plajă goi, Să fiu Tarzan, haiduc sau pompier,
Am înțeles traseul berii : Cosmonaut, prin Texas pionier-
Dintr-un butoi, în alt butoi ! Şi culmea- să iau premiu la Mizil!
Căile Ferate Române Valeria Moroșan – Vatra Dornei
În paragină lăsate Femeia și tehnologia în mediul rural

Şi mereu devalizate,
Mai bine ar fi chemate E-ndrăgostită de tehnologie
Căile ... Furate ! Și își dorește leptop și smartfon,
Dar Gheorghe-al ei de tehnică nu știe,
Tehnologie de vârf Deci , generos, i le-a adus Ion.
Lumea-i atât de dezvoltată Aleși între aleși la concursul de la Mizil

Încât - susţin cei de la NASA -
Aia în negru îmbrăcată Juriul, după competență,
Vine de-acum cu ... motocoasa ! Concurenți, după valență,
Umoriști, după catrene,
Romeo și Julieta la Mizil Bădicioiu, pe sprâncene.
Nu a sperat marele Will Unuia care crede că mă tem de moarte

Că ai lui eroi din dramă
Vor ajunge la Mizil De moarte eu nu mă-nfior
Ca eroi de ... epigramă ! Și drept să spun, abia aștept,
Ca să-mi găsesc un puișor
Să-mi pună mâinile pe piept.
251
Mizilul în rând cu lumea Soluţie:
Multe lucruri, astăzi, s-au schimbat. N-avem căldură-n bloc, iar gerul
Bădicioiu a găsit rețeta: Mă-mpinge-n plină bătrâneţe,
Pe Romeo l-a concediat Să-mbrăţişez caloriferul,
Să rămână doar cu Julieta. Că altfel riscă să îngheţe.
Gurău Gheorghe – Galați Consolare:
Pastel (de iarnă) la Mizil La concursul din Mizil,

Dacă tot nu câştigaţi,
La Mizil e astăzi sărbătoare Beţi o sticlă cu „trotil”
Supra/punere în alb decor De Tohani şi-apoi… Urlaţi!
Peste valul rece de ninsoare
Festi/valul vesel de umor!
Aurel Cehan– Huși, Vaslui
Festivalul în direct
Mizilul…ieri şi azi
Am petrecut, credeam subtil
În preajma mea o preafrumoasă
O zi solemnă la Mizil… În artă-spun-nu mi se pare,
Și-o noapte furtunoasă-acasă! O spun deschis,n-o ţin în plic,
Mizilul este-atât de mare ,
Festivalul, frigul și umorul Că eu mă simt…un mizilic!
Veți spune că sunt într-o dungă Apropo de cartea ,,Umor... 3G’’

Dar nimeni nu zice nici pâs
Guvernul ne arde la pungă Trei puncte,,G’’sunt greu de-atins...
Iar nouă ne arde de râs! E-atâta muncă... şi talent,
Că de trei ori mă simt învins
La balul epigramiștilor Şi tot de-atâtea... impotent!
Epigramiști, ținute elegante Fidelitate şi pragmatism

Cu toții foarte, foarte șugu/beți (Grija nevestei…
Rasol de rime și ghiveci de poante… pentru soţul plecat la Festival)
Iar la sfârșit plăcinte de săgeți!
Te-avertizez, mai ştii matale,
Nu îţi impun să fii smerit-
Pavel Lică– București Dacă pofteşti…nu da parale
Pe ce-ai acasă … gratuit !
Comparaţie:
La horă-n sat
Oamenii căsătoriţi,
(Să mă ierte feminiştii), E mare bal,e hora-n sat...
Când au soacră-s lămuriţi Se prind în sârbă des feciorii,
Cât de blânzi sunt teroriştii. Dau din picioare, sar şi bat,
Iar alţii, beţi...se bat ca chiorii!
Politicienii:
Mirela Grigore – Râmnicu Sărat
Îndoieli aici nu-ncap:Mulţi aleşi ne mint
frumos, Iluminatul stradal pe timpul festivalului
Că, deşi nu-l au la cap, Primarul e mereu incriminat,
Toţi au scaun… puturos. Stradalul a intrat în lumea dramei,
Că noapte nu-i Mizilul luminat...
Acum va fi... va arde epigrame.
252
Seism la Mizil Mira Gheorghe – Costești, Argeș
Să-și motiveze etica, edilul Lung e drumul spre Mizil…

Anunță, evitând problema dramei,
Se va cutremura puțin Mizilul, Vru s-ajungă în Iştău,
Chiar azi, e epicentrul epigramei. Însă drumul fu cam rău
Şi cum el nu e agil...
Ce aduce postul în cuplu Se trezi tocma-n... Mizil.
Să țină post muierea lui, se știe, Bona

A încercat acum și-a făcut față,
E minunat la ei și-i armonie, El îşi ia o bonă-n casă,
Că el, ca soț, îl ține de o viață. Tânără şi graţioasă.
Soaţa, ca să fie-n ton,
Cu orice preț... Zilnic are... câte-un bon.
O tot vedea mereu, atât de tristă Simonei Halep

Și sufletul se răzvrătea în el,
Dorind s-o cucerească, el insistă, Şi pe zgură te mişti bine,
Și ea... îl controla în portofel. Şi pe iarbă... Eşti vedetă!
Aş juca şi eu cu tine,
Dar n-am scut antirachetă.
Pădure Ion Popa – Strășeni, R.Moldova
Unui somnoros
La Mizil...
„Noapte bună” mi-a urat
Vreau să strig în gura mare: Când în pat se tolănise,
„La Mizil se-adună Neamul, Terminasem de căscat,
Cel din România Mare, I-am răspuns, dar adormise.
Să-și expună Epigramul!”
Parlamentarul și Țara Neculai Iftimi – Iași
Licheaua repetentă, Reprofilarea industriei din Mizil

Ajunsă-n Parlament,
Fiind prea „competentă”, Julieta, sales-manager
A dus o viață dulce Pe saltele vinde ager,
Și Țara-n faliment Dar Romeo, tot Romeo
Dă Relaxa pe Dormeo.
Furtul veacului
D.N.A. dezamăgită de turnători
Din gradina Raiului,
Merele au fost furate, D.n.a. sătulă
Cică-i treaba rusului, De atâta hulă:
Și-au fost duse-n Emirate. “Nu mai este calitate
În lucrarea pe la spate!”
Vis de iarnă
Fiță de pipiță
Cerul s-a întunecat
Peste plaiul meu natal. Sânii și i-a ridicat,
Vine iarna?... Am visat? Fesele tot sus, ca roada.
Nu, e-o umbră de muscal. De vorbim de asortat,
Implicit ridică coada.
253
Dusul, pusul, și depusul Emotivă
Se duce părul, pui perucă, Nu-mi este jenă să o spun ;

Proteză pui, la dinți pe ducă... Pe soacra mea de sărbători,
Și când totul ți se duce La poartă o primesc cu flori,
Îi pui cruce. C-aduce porcul de Crăciun.
Ion Vașcan – Cioburciu, R.Moldova Preşul European
Concurs de epigramă la Mizil Arabul vine-n Europa,

Dar nu călare pe cămilă,
Urmașilor lui Marțial, Ci cu o tehnică subtilă,
Setoși de glorie și fală, Ce ne trimite drept la popa.
Mizil,oraș provincial,
Le dă sentința capitală.
Gheorghe Pârlea – Miroslovești, Iași
Soțul unei vedete
Un rodeo… la Mizil
Cu-o stea în noaptea lui adîncă
O compara cu mult extaz; În epigramă, toţi se văd Romeo.
Azi ea mai strălucește încă, Şi pentru-o Julietă (în profil)
El prost ca noaptea a rămas. Sunt gata să se-avânte şi-n rodeo –
Neîmbânzita fiară-i… la Mizil.
Formă și conținut
De ce bea vinul Sile
Cu părul lung și încîlcit,
Ca filozofii de demult Bea vinul nu că-i musai de băut,
Prin scrisul să a dovedit Ci că-n fluidul lui, de la-nceput,
Că n-are forma conținut. Când alta era scula zdrbitoare,
Reflectă vinul... pulpe de fecioare.
Mituitorul în fața morții
Unuia aflat „sub papuc”
Judecătorului din cer,
La scaunul dreptății, Decât în viaţă singur cuc,
Ce mită oare să-i ofer Mai bine soț, chiar sub papuc…
Pentru,,În rînd cu drepții”? Ceva însă nu-i roză (chiar deloc!):
Ideea că papucul are… toc.
Ion Micuț – Râmnicu Vâlcea
Agrotehnică
Strategie
Sămânţa plantei-i pusă în ogoare
Când la Mizil m-aş repezi, Doar primăvara, cum se ştie;
Iar drumul se va-nzăpezi, Sezon de-nsămânţat tot anul are
Îmi fierb o vadră de rachiu Numai sămânţa de… prostie.
Şi vin cu pluta pe Ghighiu.
Teroare Petru Paveliu – Grivița, Galați
Cu spaimă şi îngrijorare, Dispariție

Privesc guvernul care vrea
Să scoată morţii la votare... I-au căutat chiar și la școală
Şi înviaza soacra mea! Pe urma-n Franța,Turcia, Brasil
Și... ”breaking news”... o știre colosală :
„Romeo și Julieta la Mizil”
254
Scena balconului Dan Norea – Constanța
Romeo cântă monoton Prin troiene, în drum spre Mizil

O arie de Nino Rota Venim spre voi cu gânduri mai subtile,
Dar ocupată-i Julieta Nu vrem cu lauri să ne-ncununați,
Intinde rufe pe balcon. Având în minte MInunate ZILe,
Sperăm să stăm o lună... sinistrați!
Somație
Cum devine cazul
Colocatari, să va plătiți urgent căldura !
Nu vă mai lamentați fără motiv Nominativul este pentru nașe
Că n-am cu ce s-achit factura Și genitivul este pentru moașe,
Și n-am să vă aștept pân-la infinitiv . Acuzativu-i pentru DNA
Iar vocativul pentru soacra mea.
Politică
Redactorii TV creează dependență
La Paris când plec la vară
O să-mi pun în geamantan Ai pentru ei atâta stimă
Și o poză cu Traian Și-ți dau atât de mult idei
Contra dorului de țară. Că-n ziua fără nicio crimă
Îți vine să-i omori pe ei.
Alexandru Sfârlea - Oradea Din campanie în campanie
Nu-i Mizil-ic ! Om politic să promită

Asta-i fișa postului,
Să faci de poezie mare Festival Toată viața să înghită
Dar şi pe epigramă să dai click, Asta-i fișa prostului.
Să spunem că-i un lucru colosal,
Nici într-un caz un... MIZIL –ic !
Alexandru Iancu – București
Întrebare ,,nostalgică”
Oraș tehnocrat
Deşi-i a muncii sărbătoare ,
Albinele trudesc de zor : Din neolitic atestat,
Vor fi voind dânsele, oare, Testat prin vremuri grele,
S-o ia spre ... Comunism în zbor ? Mizilul e orașul specialist în stat
Pe propriile saltele!
Buzunare cu vânt
Viitorul simplu descompus
Suflă vântul pe dealuri şi câmpii
Al dracului, aşa bate de tare , În orașul Cluj-Napoca, lipsa
Mai peste tot el face nebunii , Se numește ca-n turcește ioc!
Dar cel mai rău prin ... buzunare ! Și la ușă apocalipsa
O să bată simplu:-Boc!
Timp pentru scris
Destin fără destindere
Îi vezi ce- asiduu dau şi dau din coate Cum să nu mă înspăimânt,
Şi-apar nu doar pe Facebook ,,scriitori”: Când soarta crudă mă aruncă
Deci îşi procură, parcă peste noapte, În locul cel mai trist de pe pământ?
Timp pentru scris în... închisori ! Numit și loc de muncă!
255
Domiciliu forțat Reticenţă
Adam și Eva au fost alungați Guvernul tehnocrat chiar de-o să poată

Dar nu pot ca să părăsească Paradisu`! Din criză şi din ceaţă să ne scoată,
Pământul nu primește refugiați Eu, drept să spun, nu cred şi nici n-aş vrea…
Și iadul e închis de ISU! Mă tem să nu ne bage-n altceva!
Calotă Rodica, Târgu-Jiu Epigramistului Constantin Tudorache
Vesta anticlonţ Ce-am scris eu azi, amicul meu susţine

Că ar fi lecturat, deja, de ieri,
Scapi din lupta cea mai dură Dar şi ce o să scrie dânsul mâine
De grenadă, obuz, glonţ, Şi eu voi fi citit de-alaltăieri!
Însă mori de-a soacrei gură,
Că nu-i vestă anti-clonţ !
Ștefan Al. Sașa, Câmpina
Sufleorul
Metoda îndrăgostitului
Ca ieri îi suflam la lecţii,
Azi suflu-n iaurt, ca prostul, S-aducă Julieta la Mizil
Că el, din două inspecţii, De când „RELAXA” nu mai e, Romeo,
Mi-a suflat soaţa şi postul. Schimbându-şi al comerţului profil,
Iubite-i cumpără saltea „Dormeo”
Retorică politică
Planuri eşuate
S-a votat legea şi...basta,
Banii merg în şcoli, spitale, A dat, pentru un loc în rai,
Anormale-n ţara asta Bani grei la sfinţi, ca să-l înscrie
Sunt doar legile normale! Şi-acum îşi duce-umilul trai
În micul iad din puşcărie.
Remizilind
Patriotismul politicianului încătuşat
Iar vin la Mizil şi strig:
-Sunt din ce în ce mai tare! La proces când l-au adus,
Trupul, ţeapăn mi-e de frig, În anale să rămână,
Sufletul, de aşteptare... A cântat foarte dispus:
„Hai să dăm mână cu mână!”
Nicușor Constantinescu – București Întrebare
Constatare La D.N.A. , de-o vreme-ncoace,

Răsar dosare precum grâul
Chiar de-i viscol cu zăpadă şi e timpul instabil, Şi mă întreb când se vor coace,
Iarna, an de an, se-adună Lumea bună la Mizil: Şi când penal vor trece... râul?
Condeieri de pretutindeni, amatori şi
consacraţi
Şi un Juriu-ce mai Juriu! Oameni grei şi Nicolae Peiu – Iași
tehnocraţi!
Călătorie la Mizil
Dacă obraz nu e- nimic nu e
Voi călători facil,
Şi-au majorat, din nou, parlamentarii, Iar tot drumul face bani,
Îndemnizaţii, pensii şi salarii Căci plec, via chiar Mizil,
Şi mă cam tem că, la aşa tupeu, Însă... vin de la Tohani.
Să nu cumva să-i bată Dumnezeu!
256
Un Don Juan la vârsta a treia Nicolae Topor – Tătulești, Olt
La anii lui respiră greu Mircea Dinescu, patronul revistei

Dar, tot curtează o duducă, „Plai cu boi”, a venit la Mizil
A fost seducător mereu,
Și-acum e gata să...se ducă. Mircea vine la Mizil,
Căci oraşul are stil...
Declarație la DNA Nu e bine ca să stai
Tot mereu cu boi pe plai.
Pot spune căci, știu negreșit,
Din surse ce sunt relevante: Parlamentarii hoţi care se ung
A fost demnitarul cinstit, cu Sfântul Mir scapă de arest
În multe, selecte, locante.
Deşi fura prin cimitir,
Tineri căsătoriți Vâlcov n-a dat cu Sfântul Mir,
Dar Şova Dan, chiar în Senat
Îi așteaptă dulce casa, Subţire strat pe frunte-a dat...
Dar odată-ajunși ar vrea: Se vede-acum la toţi urmarea:
Soața să-i întindă masa, Căra-vor mirul... cu căldarea.
Iar el, mai întâi, pe ea.
Tehnocrat (definiţie)
Emilia Stănilă– București
Tehnocratul e un ins
Unui soţ realist Pe care unii l-au împins
În cabinetul Dacian
Deşi sătul de-atâţi ani grei Să râdă lumea timp de-un an.
Să fie-ntruna prostul ei,
S-o părăsească n-are rost. Jurnalistul Rareş Bogdan a spus la TV
Şi-al alteia, el e tot prost... că Ponta poate să-l urmărească
şi-n patul Elenei Udrea
Unui soţ infidel
După cum Bogdan pledează,
„- O dată doar te-am înşelat”, Vrabia mălai visează...
I-a spus, „mă iartă, s-a-ntâmplat!”. Nu-i vaporul cum e carul,
Şi s-a-ntâmplat o vreme bună Nici Bogdan ca... marinarul.
De două ori pe săptămână.
Corneliu Zeană – București
Unui moş care a încercat pilula albastră
Mizilul
Nu ştie care-o fi defectul,
De-n pat a mers cu chiu cu vai Un lucru-i greu de înţeles
Şi-şi face în sfârşit efectul Dar şi de prins în rime:
Acum, când e deja-n tramvai.. Mizilul, un oraş de şes,
Mereu e la-nălţime.
Unui Romeo realist
Antologia Romeo şi Julieta la Mizil
Decât să fie-a morții vedeta pe copertă apar doar busturi de bărbaţi
În mod patetic, inutil, (O excepţie confirmă regula) .
Mai bine-o duc pe Julieta Propunere de echilibrare.
La festivalul din Mizil.
Rămân bărbaţii, de la brâu în sus,
Dar şi sexul cel frumos,
Pe care-l preţuim nespus,
S-apară...de la brâu în jos.
257
După marile demisii moneda naţională Impas
s-a mai redresat
Ea-i murmura, uitând de toate,
Demisionară, în sfârşit, Că-l iubeşte de nu mai poate.
Iar ce se-noadă se deznoadă, El i-a răspuns, pierit de tot:
Căci leul parcă s-a trezit -Şi eu te-ador..... dar nu mai pot!
Şi-a început să dea din coadă.
Unui profesor de engleză
Epigramiştii
„-De la ore vin târziu,
Epigramiştii se revoltă, Am o traducere mai vastă…”
Iar lor e greu să le rezişti, Şi c-o studentă-n Cişmigiu
Căci văd, sub înstelata boltă, O tot traduce pe nevastă.
Că cititorii-s tot mai trişti.
Unui soţ pocăit
Constantin Goga– Fetești
S-a plâns nevestei înşelate
Mizilului Că nu a vrut, că s-a-ntâmplat,
Că-i amărât de nu mai poate
Ceva banal, din farfurie, Şi-i pare rău…că s-a aflat.
Stropit cu ţuică, sau cu vin,
La Festival de poezie, Elena Leach– Sângeorz Băi
Mizilule, devii divin!...
Ninge la Mizil
Tăcutului X
Când ninge straşnic la Mizil,
Tu le taci aşa drăguţ, E bătălie-n mare stil
Încât unii pot să spună, Şi „ninge”-n rime rafinate
Că-ţi scoţi gândirea din puţ, Şi epigrame piperate.
Şi rostirea, din fântână...
Amor interbelic la Mizil
Medicului meu curant
Ştim că tinerii nu-s sfinţi...
Supărat mai eşti pe mine, Mişu, Veta – mai cuminţi –
Că, la întrebarea ta, Practicau în vremea lor
De mai beau, fără ruşine, Prin telegrafie-amor.
Am răcnit: “oricât mi-ai da”?!
Brandul de Mizil
Fermierului, la semănat,
din partea mecanizatorilor chiulangii Orice puzzle vrei să faci
În Mizil, trăgând o duşcă,
-Voi de ce nu semănaţi?! Iese – chiar de eşti dibaci –
Ne-ai strigat, ieri, pe ogor; Ori Relaxa, ori o puşcă.
-Pentru că nu suntem fraţi!
Ţi-am întors-o, toţi, în cor... Tohani – vin princiar
Când Nicky, prinţ valah lăsă coroana

Mihaela Litvin – București Şi-şi luă domniţă pe Doletti Ioana,
Tohani – fiind drept martor al unirii –
Romeo şi Julieta la Mizil Cu vin cinsteşte şi-astăzi musafirii.
Decât să-şi curme tinereţea,

Cum le-a menit marele Will,
Mai bine-şi leapădă tristeţea
La festivalul din...Mizil.
258
Doru Melnic – Iași Înțelepciune... perenă
Intenţia Festivalului Socrate fuse întrebat:

„Să mă căsătoresc, ori ba?“
Ca să se-nbrace-n ţol festiv, Răspunsul celui învățat:
Mizilul şi-a găsit motiv: „Indiferent..., vei regreta!“
S-adune-n Festival, masiv,
Pe cei cu un umor nativ...
Mihai Enachi– Berești, Galați
Dorinţe
La mezelarie:
Nu e o simplă întâmplare,
Că am ieşit în Strada Mare, Un țăran, la băcănie,
Am vrut să spunem ce ne doare: Ce părea putin debil,
Vrem toţi corupţii la ,,răcoare”… A cerut, cu modestie,
O bucată de… MIZIL!
Efectul Cotnari
Omul politic:
Cine-a băut un vin de la Cotnări,
Cu-a lui buchet ce gâdilă la nări, Cel ce vrea să aiba parte
Nu va vedea prea clar, în patru zări, De un post prin… “dormitor”,
Va merge doar pe trei sau cinci cărări... Poate fi toba de carte,
Sau doar un… plagiator!
La degustări
Problema refugiaților:
La degustări sunt pus s-aleg,
Vin alb sau roşu sau zghihară… Suntem deplin contrariați
Şi-acum mă simt aşa de bleg, De valul de refugiati,
Că sigur o s-adorm afară... Pai, cum sa-i vrem pe farisei,
Cand noi traim mai greu ca ei?!
Alexandru Țiclea, Mizil/București Din surprizele democratiei:
Primari celebri ai Mizilului Parca-ar fi ca un blestem

Sa traim ca in infern…
A fost eroul Condeescu, Am cerut un alt sistem,
Pe-aici trecură și Codescu. Însa-avem doar alt… guvern!
Iară, în prezent, vechiul Menzil
Are un poet: Proșcan Emil.
Vera Crăciun – Galați
Îndrăgostiții de azi
– comparație cu eroii lui Ranetti – Întrebare
Romeo este un traian
Agresiv politician. La Mizil, iată, se spune...
Julieta, cea tăcută, Că sunt premii mari, în bani;
Este nuți, o... limbută. Oare-acestea sunt ,,pe bune’’
Sau atenții… pentru fani?
„Justiția = oarba care nu știe ce face“
(Tudor Mușatescu) Competiție
Este oarbă, dar ea știe Romeo și Julieta…

Să judece „corect“, iar des Tragedie, sunt convins!
Nedreptățește și o mie, Poeții preiau ștafeta,
Dar... mulțumește un „ales“. Shakespeare, pare un învins!
259
Se duce vestea Inventivul Romeo
Marele Caragiale Că-i răguşit, avem dovada

A știut că din Mizil, Cu mult curaj şi puţin fler
Poate-ajunge-n Haimanale Ca să îi facă serenada
Rima bună și cu stil! A invitat-o la parter.
Dorință Nediplomat
Azi, în locul lui Romeo, Ca să marchezi evenimentul

Julieta parc-ar vrea Tu vrei să spui ceva drăguţ
Un toreador… Oleoo! Dar ai adeseori „talentul”
Și-un epigramist! Ce rea! De-a nimeri din „lac în puţ”.
Criză de inspiraţie
Liviu Florian Jianu – Craiova
Nu am în cap acum nicio idee
Ubi bene, ibi patria Şi tot ce încropesc mi se destramă
Dar e de-ajuns s-apară o femeie
O întrebare mi-e întreg catrenul, C-am şi compus o epigramă.
Despre Mizil, în toată opereta:
„Când a plecat, din țară, spre Vest, trenul,
Cum de-au rămas Romeo și Julieta?” Laurențiu Maftei – Botoșani
Le Radeau de La Meduse La Mizil
Văzând pe mare ce se tot întâmplă, Mai la poale de Tohani

Cum peștele cel mic, este mâncat Mândră-i lumea din Mizil
De cel mai mare-n dinți, și poftă-n tâmplă, Că aici s- adună fani
Regret că n-a rămas subdezvoltat… Ce scriu versuri cu ,,trotil”.
Oda feisbuc(uriei) Averea
Poporul ăsta, cine-l înțelege? Averea ce acum o ai

Când are lege, strigă libertate. De mâine praful o atinge.
Când are libertate, strigă lege. Încearcă, omule, să dai
Și, între timp, trăiește cine poate. Altfel, Cel Rău te va învinge.
Ați primit vreodată o viață întreagă, de Unei poete dragi

pomană?
Sunt, desigur, plin de vise
Nici nu s-au dat scutiri de taxe, bine, Că acum Zâna Culturii
Să sature ologii –n maraton, Nu e doar în manuscrise
Că iarăși vin creanțele străine, E chiar mijlocul naturii !
Să cearnă-n crematorii, om cu om…
Amintiri de la mare
Mihai Arsenie Maestru-i cântă la ureche

Unui titan ….cu barba sură.
Speranţa concurentului Îşi amintesc de Vama Veche
Cu fete,,dulci” în....,,saramură”.
O epigramă bombă-am să compun
Să-i leg o poantă bună la fitil
Şi chiar de-o zice lumea că-s nebun
Tot sper să iau un premiu la Mizil.
260
Petru Brumă – Constanța Evoluţie
Sfat organizatorilor A evoluat enorm tehnologia;

Azi , fără ea nu faci nimic !
Mizilul, dacă vreţi să fie Va dispărea curând şi farfuria
În top- ca Festival, chemaţi Căci vom mânca dând „dublu click”!
Noi creatori-de puşcărie.
Şi-n juriu uetehnocraţi!
Florin C. Florian – Botoșani
Briefing prezidenţial
Metamorfoză
Zice Klaus la Castel:
România s-a schimbat. Julieta din Mizil
Fetelor, primiţi în pat L-a îmbrobodit cu …stil:
Doar băieţi de la Bruxelles! Ieri, un mare agramat,
Azi, un tip… epigramat.
Gata cu furatul în ţară
Of-ul veteranilor nărăviţi
Laudatio
La aşa verdict prea crunt,
Deznădejdea ne omoară- Două lucruri în Mizil
Apăi noi cu păr cărunt, Te atrag la festival:
Mai putem fura pe-afară!? Epigrama cu ,,trotil’’
și Tohaniul bestial.
Revendicare
Știre bombă
Lui Eliade, de la bănci
Mulţi păgubiţi îi cer azi parte- Cică-n gara din Mizil,
Că-au fost o noapte La ţigănci Sirience belicoase
Şi ei. Deşi nu-s scrişi pe carte! Cer primarului azil
cu mâinile pe focoase.
Viviance Găban– Drobeta Turnu Severin
Quiproquo
Despre Mizil
De Halloween, într-un bar,
Un secol şi trei sferturi duce – n spate C-o scorpie, râvnind iubire…
Vechiul Mizil , deşi nu pare ; Treaz, ar fi avut habar
Anual revine în actualitate Că soacra-i sub acoperire.
Printr – un regal de arte literare !
Unui veşnic întârziat Mariana Paveliu – Grivița, Vaslui
Ca bună justificare Vade retro…

A metehnei evidente ,
Anticii au vorba care Stimată doamnă, pune-ţi pofta-n cui,
Spune tot : ,,Festina lente “! M-am hotărât să nu-ţi cedez.
Eu sunt precum chibritul suedez,
Aleşilor naţiunii Care se-aprinde doar pe cutia lui !
Deoarece fumatul ne ucide Decizie fermă

Promiteţi abrogarea s-o votaţi;
Însă , fiind subiect …,,fierbinte “ Când se trezi abandonată,
Într – una printre degete – l scăpaţi ! Romeo a plecat tiptil,
Julieta hotarî, pe dată:
„Eu plec la mama, la Mizil!”
261
Efectul Facebook Crama Tohani
Eu cred că doar a mea e vina, De la cramă din Tohani

Când umblu, ca năucul, după dame,
Vezi Mizilul în rosé.
Și dupa vagi iluzii poligame,
Ce vor costa de zeci de ori… benzina! Șprițul zilnic, de doi bani
Ți se pare Chardonnay!
Ripostă
Armament de Dealu Mare
Nevasta foc s-a supărat,
Că stau numai pe feisbuc, după dame, La Mizil, jur pe vipușcă,
Ca să-i arăt ce poate un bărbat,
Istrița-i un armament
Poftim! Mă-nscriu la un concurs
de…epigrame! Care ne lasă gol-pușcă
Cel mai tare regiment.
Cristina Oprea– Iași Romeo la Mizil
Melancolii în era Facebook-ului Și-n Mizil a fost Romeo.

Fără Julieta!
Mi-e dor de dimineți senine,
În care mă plimbam prin parcuri Și-a luat saltea Dormeo
Și mă simțeam așa de bine Dar și verigheta.
Fără să știu ce-s alea…”like-uri”…
Dan Culicovschi – Ploiești, Prahova
Melancolii în secolul XXI
Nunta în clanul Cârpaci
Ce vremuri erau altădată Vezi atâta opulență,
Când rar zăreai printre reviste Bani, bijuterii în draci
O fată puțin dezbrăcată... Și-ți spui: E-o inadvertență,
Azi multe sunt... recidiviste! Cum să fie ei cârpaci?
Profilul poeziei ”Romeo si Julieta” Elevii români au câștigat

Olimpiada Internațională de Geografie
Că-i fabulă sau epigramă
Că este dramă sau umor Ne-au făcut o bucurie
Că-i scrisă de-un bărbat sau damă Și au vrut să demonstreze
Musai să fie…de amor! Ca, mereu, la geografie
Știu să se… orienteze!
Festivalul de la Mizil în miezul iernii
Dem Rădulescu a jucat
La Mizil se premiază rolul unui hoț în schița Oul și Boul
Doar autorii hăruiți Dem a fost iar epocal
Beau, mănâncă, se distrează, Dar o întrebare am:
Și spun că sunt... înzăpeziți! Oare n-ar fi fost normal
Să fure și un… biban?
Nicolae Cristescu – Merei, Buzău
Mizilul este renumit pentru valoarea
Balada DNA profesoarelor sale de franceză
Domnul Voltaire, mi se pare,
La Mizil, razie mare
Le e cel mai bun amic!
Prin hârțoage și cântare, Doctoratul, prin urmare,
Fug patronii, fug ca proștii, Pentru ele-i… mizilic!
N-au de ce, că e de-ai noștri!
262
ORDONAŢI ALFABETIC
1. Abel Florian, Valea Măcrişului, Ialomiţa

2. Adam Armina, Nazna, Mureș
3. Aga Lucia Selenity, Brașov
4. Agiu Neacşu Elena, Rm. Vâlcea
5. Anton Doina, Sighetu-Marmaţiei, Maramureș
6. Atanase Ion, Bucureşti
7. Avramescu Costel, Dr.Tr. Severin
8. Băducu Gabriel, Ploiești
9. Bâlici Gheorghe, Chișinău
10. Bărcan Ioana, Primero De Mayo, Spania
11. Bejan Daniela, Piatra Neamţ, Neamţ
12. Bică Mădălina, Ploiești
13. Bivolu Victor, Buzău
14. Bobică Diana, Iași
15. Bobocea Alexandra, Buzău
16. Brumă Petru, Constanţa
17. Buda Liviu, Ploiești
18. Bulgaru Costel, București
19. Bunduri Nicolae, Braşov
20. Buţu Elena, Craiova, Dolj
21. Calotă Rodica, Târgu Jiu, Gorj
22. Cantor Cristina, Cluj-Napoca
23. Ceauşu George, Bulzeşti, Dolj
24. Cehan Aurel, Huşi, Vaslui
25. Chitul Grigore, Bistrița
26. Ciobanu Cristina, Galați
27. Cîrtoaje Cristian, Ploiești
28. Conțevici Claudiu, Constanţa
29. Corduneanu Elena, Târgu Jiu, Gorj
30. Corneanu Mihai, SUA
31. Corneliu Zeană, Bucureşti
32. Crăciun Vera, Galați
33. Craiovan Magda, Bucureşti
34. Cristescu Magerona, Buzău
35. Cristescu Nicolae, Merei, Buzău
36. Culicovschi Dan, Ploiești
37. Cuzuioc Ion, Chișinău
38. David Valentin, Orăştie, Hunedoara
39. Dinescu Dinu Florina, Ploiești
40. Diviza Ion, Chișinău
41. Dobre Adrian, Ploiești
42. Dobreanu Grigore, Târgu Jiu, Gorj
43. Doloton Mihai, Călărași, R. Moldova
44. Drăghici Min, Drăgăneşti, Olt
45. Duca Cezar, Iași
46. Duca Loredana, Ploiești
47. Dușa Alexandru, Câmpeni, Alba
48. Enachi Mihai, Bereşti, Galaţi
49. Flămânzeanu Maria, Bucureşti
50. Florin C. Florian, Botoşani
51. Frunză Mihai, Brăila
52. Găban Viviance, Dr.Tr. Severin
263
53. Gaftoneanu Mihai, Botoşani
54. Gelețu Monica, Aix en Provence, France
55. Gheorghe Maxian Deladolna, Strășeni, R.Moldova
56. Ghiță Laurențiu, Bucureşti
57. Goga Constantin, Feteşti
58. Gogu Liviu, Buzău
59. Grigore Mirela, Râmnicu Sărat
60. Gross Tomas, Baia Mare, Maramureş
61. Groza Gabriela, Cluj-Napoca
62. Gurău Gheorghe, Galați
63. Haivas Mihai, Iași
64. Horga Mihai, Roman, Neamţ
65. Hură Mihaela, Dorohoi, Botoșani
66. Iancu Alexandru, Bucureşti
67. Iftimi Neculai, Iași
68. Ionescu Stejărel, Timişoara
69. Iordăchescu Robert, 2 Mai, Constanţa
70. Jianu Liviu-Florian, Craiova, Dolj
71. Lăcătușu Alexandru, Drăgăşani
72. Lazăr Ioan, Bervecu de Sus, Timiş
73. Leach Elena, Sângeorz Băi, Bistriţa Năsăud
74. Lefter Vasile, Focşani
75. Lică Pavel, Bucureşti
76. Litvin Mihaela, Bucureşti
77. Liuba Procopii, Chişinău
78. Maftei Laurențiu, Botoşani
79. Manolache Liviu, Bergamo, Italia
80. Manole Vasile, Galați
81. Manolescu Andreea, Ploiești
82. Marcu Gabriel, Buzău
83. Marcu Mihaela, Buzău
84. Maxim Vasile, Botoşani
85. Melnic Doru, Iaşi
86. Metco Maria, Germania
87. Micuț Ion, Râmnicu Vâlcea
88. Mihai Arsenie
89. Mihu Daniel, Ploiești
90. Mihuț Ioana, Bistriţa-Năsăud
91. Mira Gheorghem, Costești, Argeș
92. Moisei Elena, Sibiu
93. Moleșag Mihai, Tulcea
94. Monacu Dumitru, Botoşani
95. Moraru Ion, Independența, Galați
96. Moroșan Valeria, Vatra Dornei
97. Mușat Paulina, Piatra-Olt
98. Neacşu Alexandra, Popeşti-Leordeni
99. Neagu Nicoleta, Medgidia, Constanţa
100. Nechita Costică, Târgu Frumos, Iași
101. Nică Janet, Ostroveni, Dolj
102. Nichi Ursei, Râmnicu Vâlcea
103. Nichita Florin, Ploiești
104. Nicolae Mădălina, Constanţa
105. Nicolae Topor, Tătuleşti, Olt
106. Nicușor Constantinescu, București
107. Nitu Ioan, Vama, Suceava
264
108. Norea Dan, Constanţa
109. Oltean Alexandru, Bistrița
110. Oprea Cristina, Iași
111. Orșivschi Cătălina, Vama, Suceava
112. Păcurar Radu, Cluj-Napoca
113. Papuc Adriana, Mioveni, Argeş
114. Pârlea Gheorghe, Mirosloveşti, Iaşi
115. Paveliu Mariana, Griviţa, Vaslui
116. Paveliu Petru, Griviţa, Vaslui
117. Peiu Nicolae, Iași
118. Pop Dorina, Timișoara
119. Popa Daniel, Târgu Jiu, Gorj
120. Popa Ion Pădure, Strășeni, R. Moldova
121. Popescu Adrian, Rădăuţi, Suceava
122. Popescu Marusia, Iași
123. Popovici Vasile, Corni, Botoşani
124. Postelnicu Gheorghe, Dridu, Ialomița
125. Proorocu Angel, Bucureşti
126. Rădoi Raisa, Craiova, Dolj
127. Rădulescu Leliana, Craiova, Dolj
128. Răduță Marius, Cioranii de Sus, Prahova
129. Ralia Julia, Iași
130. Rodrig Andrişan, Bucureşti
131. Roman Florin, Sebiş, Arad
132. Rotaru Florin, Buzău
133. Ruse Ion, Săcele, Constanţa
134. Șerban Elena, Bucureşti
135. Sfârlea Alexandru, Oradea
136. Șfichi Eugen, Bacău
137. Sîrghie Dumitru, Slatina, Olt
138. Slavu Vali-Petronela, Petroşani, Hunedoara
139. Șoflău Bogdan, Floreşti, Cluj
140. Sonu Iulia, Iordăcheanu, Prahova
141. Stancu Nicolae, Iași
142. Stănculescu Diana, Constanţa
143. Stănilă Emilia, București
144. Ștefan Al. Saşa, Câmpina
145. Stoica Gâpeanu, Brăila
146. Teșileanu Marian, Slobozia
147. Ţiclea Alexandru, Mizil/București
148. Toderașcu Ioan, Costești, Vaslui
Îi felicităm pe toți cei care au participat și-i invităm
149 Todică Gabriel, Fălticeni, Suceava
să se înscrie și la ediția a X-a, jubiliară.
150. Toma G. Rocneanu, Baia Mare, Maramureş
Înscrierea se face pe www.romeojulietalamizil.ro
151. Truscan Magdalena, Suceava
sau prin poştă: prof. Laurenţiu Bădicioiu,
152. Țucă Ionuț Daniel, Medgidia, Constanţa
Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”,
153. Ungureanu Ica, Buzău
str. N. Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova,
154. Ungureanu Petre, Corabia
cod 105800, cu menţiunea:
155. Ursu Valentin, Ploiești
pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a X-a
156. Văran Valentina-Becart, Paşcani, Iaşi Perioada de înscriere:
157. Vașcan Ion, Cioburciu, R. Moldova 10.10.2016 – 20.12 2016
158. Vasilescu Petre Florin, Craiova, Dolj
159. Vlăescu Dan, Roşiori de Vede Detalii găsiți pe www.romeojulietalamizil.ro
160. Zaharia Gina, Buzău
265
Materialele din această rubrică sunt realizate de Liviu Iancu, redactor la revista LaPunkt, în care au
și apărut. Liviu Iancu este doctorand în anul II la Școala doctorală de Istorie, Univ. București.
Interviu cu Ştefan Cazimir, invitat special al Festivalului

LaPunkt: Spuneți-ne care a fost primul contact al criticului şi istoricului literar Ştefan Cazimir cu acest
festival. Cum ați aflat de festival și cum ați ajuns la Mizil, la „Romeo și Julieta”?
Ştefan Cazimir (Ş.C.): La acest festival de la Mizil am ajuns demult, de la primele ediţii, grație
invitației domnului profesor Laurențiu Bădicioiu, care m-a pus în aceeași familie cu domnul George
Corbu, președintele Uniunii Epigramiștilor din România, dar și cu alții, chiar dacă eu nu sunt un
epigramist profesionist. Eu sunt doar un simpatizant al genului, un amator. Întrebat odată ce loc
ocup în mișcarea epigramatică actuală, am răspuns în versuri:
„Poruncă de s-ar da în ţară
Epigramiştii toţi să piară,
Vă spun cu cugetul curat
Că aş muri nevinovat.”
LaPunkt: Vă văd şi astăzi aici, la ediţia a IX-a. Ce v-a atras la acest festival astfel încât ați revenit
aproape la fiecare ediție?
Ş.C.: Ospitalitatea gazdelor, atmosfera agreabilă şi revărsarea de spirit la care asist cu regretul că nu
ştiu să stenografiez pentru a reţine cele mai bune epigrame pe care le aud rostite.
LaPunkt: Mizilul este un oraș relativ mic. Cum vă explicaţi faptul că o manifestare culturală de o
asemenea anvergură poate avea loc aici, dar nu este replicată în orașe mai mari?
Ş.C.: Aici este un paradox explicabil prin faptul că, de la Caragiale încoace, Mizilul are un fel de
reputaţie inversă, pornind de la celebra schiţă „O zi solemnă”, cu ambiţiosul primar Leonida
Condeescu, după aceea cu schiţa lui Geo Bogza, „O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil”. Oraşul
a simţit nevoia să inverseze o asemenea reputaţie glumeaţă – sau oricum doriţi să îi spuneţi –
demonstrând că aici există valori şi capacităţi de afirmare într-un sens pozitiv.
LaPunkt: Ce credeţi că ar trebui făcut ca emulaţia culturală care îi animă pe organizatorii și
participanții de la acest festival să fie împărtășită în mai multe locuri?
Ş.C.: În afară de popularizarea acestor ediţii, cred că altceva nu se poate face. Unde există oameni cu
iniţiativă şi cu capacitate de a-i mobiliza pe alţii, vor apărea – şi au şi apărut – manifestări similare.
Acolo unde nu există asemenea oameni şi asemenea iniţiative, modelul va rămâne fără efect.
LaPunkt: Platon spunea că poeții ar trebui alungați din cetate. În modernitate, propunerea lui,
scoasă din contextul ei inițial, este preluată de cei care consideră cultura drept o podoabă inutilă.
Mai au loc poeții în cetate? Dacă da, care ar fi acest loc? Care ar fi rolul lor?
Ş.C.: Poeţii nu s-au speriat de verdictul rostit de Platon şi şi-au păstrat locul în cetate. Uneori, rolul
poeţilor a fost pozitiv. Alteori, mai puţin sau deloc, pentru că atunci când un mare poet se pune în
slujba unei cauze negative, vina este cu atât mai mare cu cât nivelul talentului este mai înalt. Să dau
un singur exemplu, scriitorul francez de un talent incontestabil, Céline, pus în slujba unor idei
deplorabile. Aceasta nu îi anulează însă calitatea de mare scriitor.
Scriitorii vor continua să fie în slujba unor cauze mai mult sau mai puţin lăudabile şi, în funcţie de
talentul lor, vor fi blamaţi sau apreciaţi.
LaPunkt: Precum în pilda biblică a talantului…
Ş.C.: Da, potrivit îndemnului de a nu îngropa talantul. Ne putem aminti aici de strofa finală din auto-
epitaful lui Anton Pann:
„Împlinindu-şi datoria
Şi talantul ne-ngropând
Ş-a făcut călătoria
Dând în lume altor rând.”
LaPunkt: Ce aţi dori acestui festival pentru viitor? Cum îi vedeţi evoluţia?
Ş.C.: Să meargă pe drumul pe care a mers până acum, pe o cale mereu ascendentă. Niciodată nu
vom putea spune că am atins nivelul suprem. Întotdeauna este loc de şi mai bine.
266
Interviu cu Silviu Daniel Diaconescu şi Andra Cătălina Vasilcoiu,
elevi la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil
LaPunkt: Spuneți-ne mai întâi câteva cuvinte despre voi. Ce faceţi acum şi ce planuri de viitor aveţi?
Silviu Daniel Diaconescu (S.D.D.): Sunt elev în clasa a X-a la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”,
profilul filologie. Anul acesta este primul meu an ca preşedinte în Consiliul Şcolar al elevilor din acest
liceu. Pentru viitor aş vrea să profesez în avocatură şi mărturisesc că sunt de asemenea interesat de
politică, chiar dacă ea nu prea este populară în rândul tinerilor de astăzi.
Andra Cătălina Vasilcoiu (A.C.V.): Eu sunt elevă în clasa a XII-a şi urmez profilul matematică-
informatică. Am deţinut şi eu aceeaşi funcţie, de preşedinte al Consiliului elevilor, dar anul trecut.
Intenţionez ca de la anul să studiez computer science în Marea Britanie şi mărturisesc că nu sunt
foarte tentată de o eventuală întoarcere în România la finalizarea studiilor.
LaPunkt: Când ați auzit prima oară de festival şi cum vi s-a părut faptul că liceul vostru găzduieşte o
asemenea manifestare culturală?
A.C.V.: Eu sunt în acest liceu din clasa întâi şi am auzit de festival din primul an când s-a organizat, în
2007. Atunci, fiind mică, nu înţelegeam cât de important este festivalul acesta. De-abia în ultimii ani
de liceu am ajuns să înţeleg.
S.D.D.: În schimb, eu am fost iniţial elev la o altă şcoală. Totuşi, la nivel local se auzea de acest
eveniment. Prima oară am rămas puţin uimit: nu ştiam ce presupune. Eleve și elevi ai liceului
pregătiți pentru primirea oaspeţilor Festivalului…
LaPunkt: Aţi ajuns să vă implicaţi şi voi în organizarea festivalului? În ce constă participarea voastră,
a elevilor, la această manifestare a liceului?
S.D.D.: Ne implicăm prin voluntariat.
A.C.V.: Ajutăm la promovarea festivalului pe Facebook, împărţim pliante la alte manifestări,
întâmpinăm oaspeţii. De asemenea, elevii desfăşoară de fiecare dată programe artistice: cântă sau
prezintă costume populare, de exemplu.
LaPunkt: Ce înseamnă pentru voi festivalul, acum cand îl vedeţi cu alţi ochi decât atunci când erați
mai mici? Care credeți că este însemnătatea sa pentru elevii liceului, prin faptul că unii dintre cei mai
mari epigramişti şi poeţi ai României se adună aici?
A.C.V.: Festivalul este fără doar şi poate un motiv de mândrie pentru noi. Este ceva în plus pe care
liceul nostru îl are faţă de alte licee din judeţ.
S.D.D Mai mult, eu consider că găzduim cel mai important eveniment de acest fel din ţară, ceea ce
nu este puţin lucru pentru un oraş ca Mizilul. Elevii reprezintă una dintre resursele cheie în buna
desfăşurare a Festivalului.
LaPunkt: A dezvoltat festivalul pasiunea pentru lectură în rândul vostru?
A.C.V.: Da. Din curiozitate, am citit ce s-a publicat în suplimentul festivalului. Eu chiar m-am
împrietenit cu una dintre concurentele care au câştigat în anii anteriori. Ea este originară din
Republica Moldova şi am fost să o vizitez acolo (n.r.-Elena Mihalachi), în cadrul unei delegaţii mai
largi a liceului nostru.
S.D.D.: Trebuie subliniat că avem şansa suplimentară a unei noi deschideri pe lângă cele oferite de
activităţile fireşti din şcoală, atât către literatură, cât şi către relaţiile cu alte persoane, din România
şi de peste hotare.
LaPunkt: V-aţi gândit să scrieţi şi voi poezii şi epigrame şi să participaţi la concurs?
S.D.D: Când eram mai mic, aveam unele idei de poezii şi aplecare spre asta. Din păcate, le-am
pierdut pe drum. Cine ştie, în viitor, inspirat de exemplele de la festival, voi relua această ocupaţie.
La Punkt: Cât de important este acest festival pentru părinţii voştri şi pentru întregul oraş?
S.D.D.: Mândria care ne animă pe noi, ca elevi, este simţită de toţi cetăţenii Mizilului. Suntem mândri
cu toţii că putem găzdui un asemenea festival.
A.C.V.: Într-un fel, festivalul pune Mizilul pe harta culturală a Romaniei şi întreaga comunitate locală
este încântată din acest motiv.
267
Interviu cu profesorii Victor Minea și Laurenţiu Bădicioiu, organizatorii Festivalului.
La Punkt: O primă întrebare pe care şi-ar pune-o orice cititor e aceasta – cum s-a întâmplat ca
profesorul de română de la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil, Laurenţiu Bădicioiu şi
directorul liceului, profesorul de matematică Victor Minea, să organizeze un asemenea festival
internațional?
Victor Minea (V.M.): Nici noi nu am ştiut la început ce vrem. Lucrurile s-au aşezat cu timpul. Zeii au
vrut ca lucrurile să se desfăşoare într-un fel. Spun zeii pentru că totul a început într-o atmosferă
marină, cum le-ar fi plăcut zeilor greci. Eram cu Laurenţiu pe malul mării, la 2 Mai. Laurenţiu înoată,
se întoarce din mare, vine lângă mine pe nisip şi îmi spune: „Domnule profesor, ce ar fi să organizăm
un festival?” Eu răspund: „Da, de acord. Şi ce vrei să facem mai exact?” La care el îmi spune: „Un
festival literar!” Iar eu întreb: „Cum să îl numim?”, la care îmi răspunde: „Mai bine decât Romeo şi
Julieta la Mizil nu poate fi!” Mi-a vorbit atunci pe larg despre Ranetti şi opera lui. Am citit şi eu mai
mult şi am ajuns la concluzia că Laurenţiu are dreptate. Aşa s-a născut ideea, restul este poveste…
La Punkt: Pentru că tot aţi menţionat, o a doua întrebare firească se leagă de numele festivalului. De
ce „Romeo şi Julieta la Mizil”?
Laurenţiu Bădicioiu (L.B.): Pe lângă povestea evocată în amănunt de domnul director, este totuşi
ceva ce el nu ştie. În 2007 îmi picase în mână un volum intitulat „Romeo şi Julieta la Mizil”, tipărit de
o editură din Bucureşti, care a reactualizat opera scrisă de George Ranetti. În 1907, deci cu 100 de
ani înainte de momentul reeditării, Ranetti publicase o comedie cu acest titlu, o parodie la tragedia
shakespeariană. Mie, dat fiind că trecuseră o sută de ani de la prima publicare a comediei lui Ranetti,
mi s-a părut potrivit, și am discutat cu domnul director să marcăm aniversarea prin inaugurarea unui
festival literar. Astfel, în 2007, a fost organizată ediția I. Numele festivalului vine tocmai de la piesa
lui Ranetti, „Romeo şi Julieta la Mizil”- o parodie politică, care păstrează personajele shakespeariene,
dar le schimbă numele. Astfel, lui Romeo îi corespunde Mişu, Julietei-Veta, familiile Montague şi
Capulet sunt de fapt familiile notabilităţilor din Mizil, domn’ Nae, primarul şi principalul său opozant
ș.a.m.d. Totuși, tragedia arhicunoscută își schimbă finalul. Parodia lui Ranetti are happy-end: Mișu-
telegrafistul, și Veta-iubita lui, se căsătoresc, iar totul se termină cu bine.
LaPunkt: Ce aspecte din formarea dvs. vă leagă de Mizil și de ideea unui asemenea concurs?
M.V.: Suntem „republicani”, suntem de-ai locului. Eu, de exemplu, m-am născut la 14 kilometri
depărtare de Mizil, aproape de poarta Bărăganului. Fără să folosesc vorbe mari, este acea dragoste
de locul unde te-ai născut şi de împrejurimile sale. Această dragoste este cea care te face să vrei mai
mult, să te ambiţionezi mai mult, te încarcă cu energie pozitivă.
L.B.: În ceea ce mă priveşte, parafrazez puţin vorbele preşedintelui american John F. Kennedy: „Nu
este important ce îţi dă ţara ţie, ci ce îi dai tu ţării”. Schimbând ce este de schimbat, important nu
este ce îmi oferă Mizilul mie, pentru că, sinceri să fim, nu îmi oferă mare lucru, important este ce aş
putea să dau eu Mizilului. Un al doilea motiv ar fi că eu sunt născut în Mizil, deja la a doua generaţie.
Am rădăcini aici. Cred că dacă aş trăi la Paris sau la Lisabona sau în Noua Zeelandă sau mai ştiu eu
unde, nu aş fi mai fericit decât sunt acum, când trăiesc la Mizil, pentru că aici fac tocmai ce îmi place.
Îmi place să adun oamenii laolaltă şi, cu domnul director, am reuşit să adunăm în jurul nostru
oameni de valoare, cărora le mulţumim că dau această măreţie festivalului. Nu noi suntem de lăudat
pentru acest festival, ci ei. Datorită lor festivalul a urcat foarte mult.
LaPunkt: Am văzut de unde s-a început, de la o discuţie amicală pe plaja de la 2 Mai. Cum s-a
dezvoltat de-a lungul timpului acest festival?
M.V.: Festivalul are două etape distincte. Prima ediţie a lui s-a desfăşurat concomitent cu a doua
ediţie a sărbătorii spirituale a liceului, pe 30 ianuarie, sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel
Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul, al cărui nume este purtat şi de patronul liceului nostru,
Grigore Tocilescu-cel născut în Mizil. La inaugurare, festivalul s-a desfăşurat în săli de clasă, de-abia
de la următoarea ediţie am beneficiat de sala unică şi inconfundabilă, care a devenit deja o marcă
înregistrată şi la care noi ţinem foarte mult. Am mers în paralel cu festivalul şi sărbătoarea religioasă
până la a cincea ediţie a festivalului, când, în aceeaşi zi, în liceu, am decernat premiile literare şi s-a
oficiat slujba obişnuită. Atunci, invitatul ediţiei era maestrul Mircea Dinescu. Înainte de oficierea
268
ceremoniei religioase, Dinescu şi-a lansat un volum de poezii şi albumul de muzică creat pe baza
poeziilor. Volumul era inspirat din folclorul românesc, din cântece foarte populare în urmă cu câteva
decenii în Europa, precum „Lili Marlene”, astfel încât, la un moment dat, unul dintre cântece a trezit
o oarecare rumoare în rândul anumitor invitaţi, care au acceptat mai greu nişte conţinuturi poetice.
L.B.: Chiar în acea zi ne-am dat seama că trebuie să separăm cele două manifestări.
M.V.: Aşa au fost separate cele două sărbători ale liceului şi de atunci începe etapa a 2-a a
festivalului. Regula actuală e simplă, de inspiraţie anglo-saxonă: festivalul are loc în ultima sâmbătă a
lui ianuarie, iar sărbătoarea religioasă a rămas în ziua stabilită de calendarul bisericesc – 30 ianuarie.
LaPunkt: Iată însă că anul acesta ultima sâmbătă din luna ianuarie a picat chiar pe 30.
M.V.: Cu spiritul de filolog al lui Laurenţiu, cu spiritul…
L.B.: … axiomatic …
M.V.: … al meu, am conchis aşa: festivalul rămâne în ultima sâmbătă din ianuarie, iar sărbătoarea
religioasă se mută pe 25, aceasta fiind o zi dedicată în calendar Sfântului Grigorie Teologul singur.
Aceasta va fi regula ori de câte ori apare o asemenea situaţie şi de aceea, anul acesta, am început
sărbătoririle luni şi le încheiem sâmbătă.
La Punkt: Unde a ajuns festivalul la momentul actual? Prezentaţi-ne câteva superlative!
M.V.: Eu am un singur răspuns aici: să îl întrebăm pe dânsul!
L.B.: Pe dânsul care?
M.V.: Festivalul!
L.B.: Se pare că festivalul mă deleagă pe mine să răspund. Superlativele sunt legate o dată de
personalităţile care au trecut pe la Mizil de-a lungul celor nouă ediţii. Mă uit pe volumul apărut după
ediţia precedentă a festivalului, cea de-a VIII-a, sperând să nu uit pe cineva: Ştefan Cazimir, Solomon
Marcus, Nicolae Dabija, Mircea Ionescu Quintus, Daniel Cristea Enache, Dan C. Mihăilescu, Alexandru
Mironov, Lucia Olaru Nenati, Mihai Stănescu, Efim Tarlapan. Au fost mulţi… Putem adăuga pe
Corneliu Leu, Mircea Dinescu, George Stanca, George Corbu, Daniela Vlădescu, Mircea Vintilă…
A doua oară, ca cifre, amintesc că avem aproximativ 4000 de participanţi cam în opt ani.
M.V.: Deci o medie de 400-500 de concurenţi la fiecare ediţie.
L.B.: Un superlativ (cum ne-ați cerut) credem că este şi cartea pe care o scoatem de cinci ani. Fiecare
volum are cam 400 de pagini, ceea ce înseamnă cca 2000 de pagini de literatură bună.
LaPunkt: Ați vrut vreodată să renunțați?
L.B.: Aici vă rog să răspundeţi dvs.
M.V.: În fiecare dimineaţă…
LaPunkt: Ne pare rău că nu am putut surprinde grimasa dvs. pentru a o arăta şi cititorilor noştri.
M.V.: Începând aşa, cam cu o lună înainte de festival…
L.B.: … probabil şi o lună după. Este greu, altfel nu ai cum. Fotbalistul spune: „Meciul cel mai greu
este următorul”. Aşa şi la noi.
M.V.: Ediţia cea mai grea este următoarea, dar nu putem renunţa.
LaPunkt: Pentru că tot aţi amintit de ediţia următoare, care sunt intenţiile?
M.V.: Deja a fost prefigurată în cadrul festivităţii de premiere, când s-a amintit că vom inaugura noua
unitate de măsură a timpului: Quintus-ul.
L.B.: Ediţia următoare va fi dedicată aniversării lui Mircea Ionescu Quintus la împlinirea celor 100 de
ani. Este foarte potrivit pentru că şi noi sărbătorim un deceniu, este ediţia a X-a. După cum vedeţi,
nimic nu este întâmplător, 10 îl divide 100.
M.V.: Da, 10 divide Quintus-ul.
L.B.: Domnule director, aici vă contrazic, Quintus-ul nu este divizibil, aşa cum nici noi doi nu suntem
divizibili şi am ruga LaPunkt să consemneze că noi reprezentăm binomul Matematică-Literatură,
denumire care nu îmi aparţine, fiind de fapt opera lui Daniel Cristea-Enache. Când ai un binom de
felul acesta, n-ai cum să nu reuşeşti: dacă imaginaţia mea o ia razna, matematica îmi spune „Stop!”…
M.V.: … iar atunci când este prea multă raţiune din partea mea, intervine imaginaţia. Sperăm ca
această reţetă, de succes după cum ne spune tot mai multă lume, să funcţioneze şi la ediţia a X-a,
unde o să îl onorăm pe Mircea Ionescu Quintus, dar şi pe mai departe.
269
270
271
272
273
274
275
Expunerea unui fost absolvent
al Liceului „GRIGORE TOCILESCU”, promoţia 1940, veteran de război,
la Festivalul Internaţional de poezie şi epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”
Onorată asistenţă, stimaţi maeştri ai genului liric, poeţi şi epigramişti,
prea stimabil şi distins binom profesori Victor Minea – Laurenţiu
Bădicioiu, cu aleasă consideraţie vă mulţumesc pentru bunăvoinţa şi
onoarea ce mi-aţi oferit-o de a fi astăzi alături de Domniile Voastre. În
încheierea preambulului, permiteţi-mi ca, pe parcursul expunerii, să nu
fiu prea concis de teama de a nu deveni confuz, pentru că altfel „dacă
scriu patru cuvinte aş fi nevoit să radiez trei dintre ele” (Boileau). Fără
intenţia de a vă plictisi m-am decis aşadar să nu şterg nimic, chiar dacă
textul ar părea prea stufos. Şi acum, să-mi daţi voie, vă rog, să mă prezint: sunt unul dintre
foştii absolvenţi ai acestui prestigios liceu, promoţia 1940, în prezent colonel în retragere,
Lemnaru Ştefan Eugen, veteran de război. Născut în anul 1921 în comuna Sălciile, Prahova,
depărtată la aproximativ 20 km Sud de oraşul Mizil, o aşezare situată într-un mediu ambiant
şi rustic, de câmpie, unde creşteau odinioară prepeliţa, dropia mică, zisă spârcaci, dihorul,
popândăul etc.
Emblematicul an 1921 conduce la concluzia surprinzătoare, prin comparaţie, analogie, de a
fi considerat de aceeaşi vârstă – leat, cu rata naşterii acestui locaş de cultură generală, adică
94 de ani. „Vivat, crescat, floreat!”. Cu emoţie m-aş putea considera „Rara avis in terris, in
urbis Mizil!” (Juvenal). O pasăre rară pe pământ, în oraşul Mizil.
Impresii, imagini păstrate cu sentiment de melancolie din perioada stagiului în cei opt ani
de liceu. În acele vremuri, în licee, se impunea o atmosferă sobră, de austeritate, bazată pe o
disciplină a elevului, liber consimţită. Seriozitate în însuşirea temeinică a cunoştinţelor de
cultură generală, respectându-se decenţa faţă de profesor conform cerinţelor bazate pe etică.
Abaterile grave ale elevului nu se limitau doar la scăderea notei la purtare, ci cu excluderea
din şcoală, stigmatizatul fiind privit cu un sentiment de dispreţ de către colegi. Odrasla îşi
însuşea desigur gravitatea greşelilor, conştientizând faptul pierderii investiţiilor susţinute de
către părinţi cu mare trudă: taxe, manuale, uniformă, gazdă etc. Cazurile de această natură
erau însă rarisime. („Non scholae, sed vitae discimus!” Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru
viaţă! (Seneca) Pregătirea temeinică a elevului pentru bac... avea loc pe tot parcursul claselor
superioare (5-8) iar succesul provoca un sentiment neasemuit de mulţumire , demnitate şi
încredere în forţele proprii. Schimbând subiectul, încerc să descriu posibilităţile de relaxare
ale localnicilor într-un oraş patriarhal, tihnit, etc. Divertismentul se rezuma la unica sală de
cinema situată pe minusculul bulevard unde foarte rar rulau filme cu Stan şi Bran, Pat şi
Pataşon sau cu Charles Chaplin. Rareori se rătăcea câte o interpretă de muzică uşoară,
romanţe, etc. interpretate cu succes de Ioana Radu,Mia Braia, Rodica Bujor etc., echilibristică
pe un cablu suspendat sau spectacole de circ (Zidul morţii). O atracţie mai deosebită ne era
oferită de către Batalionul 5 Jandarmi prin parăzi, concerte susţinute de fanfară, a retragerilor
cu torţe, acele fanfare ale căror imagini au fost atât de bine ilustrate în şlagărul „Trecea
fanfara militară” a compozitorului Temistocle Popa. Amintiri. Tempi passati.
O scurtă monografie a oraşului prezentată retrospectiv, a anilor 1930-1940. Menzil (tc)
(staţie–poştă pentru călători şi corespondenţă între Ţara Românească şi Moldova) pare
desprins ca dintr-o veche frescă prin evocarea simplităţii obiceiurilor şi a traiului, a aspectului
edilitar, fără canalizare,apă curentă, iluminatul electric asigurându-se de două generatoare ş.a.
Situat în zona de contact dintre Dealul Mare şi Câmpia Română, oraşul era plin de năvala şi
forfota ţăranilor sosiţi din împrejurimi în Sâmbăta declarată zi de târg, pentru schimburi
comerciale constând din vânzarea de animale, cereale, versus unelte agricole, cherestea, vin,
articole de manufactură, sau comenzi de cănuţe denumite suian, executate respectându-se o
fiabilitate şi execuţie artistică, prin folosirea de motive florale colorate cât mai atractiv.
276
În acele zile de intensă febrilitate, în mediul înconjurător domnea o emanaţie plăcută
olfactiv, îmbălsămată fiind de unda parfumurilor culinare emanate de sfârâitul gogoşilor
înfuriate, de pastramă şi cârnaţi, friptură, preparate de patiserie şi altele. Principalele
aşezăminte, instituţii constau din: liceul teoretic şi clădirile internatului situate pe strada
Mihai Bravu 106 (Moara Dorobanţu), Școala de Arte şi Meserii, Spitalul, Judecătoria,
Primăria, Poşta, Poliţia şi nu în ultimul rând Batalionul 5 Jandarmi. În piaţa poştei exista un
lanţ de măcelării şi renumitul han rustic „COCORA”. Printre altele n-ar trebui omise
depozitele de vinuri denumite „TOHANI”
După absolvirea studiilor liceale am optat pentru cariera armelor, din pasiune, vocaţie,
absolvind Şcoala de Ofiţeri Activi Infanterie Bucureşti şi fiind repartizat la R. 7 Infanterie.
Participarea pe front a constat din apărarea oraşului Ploieşti, important obiectiv strategic, nod
de comunicaţii rutiere şi feroviare, înconjurat de o salbă de rafinării , prin blocarea căilor de
acces împotriva trupelor germane aflate în retragere şi derută în urma armistiţiului din
23.08.44. Lipsa de carburanţi atât de necesară formaţiunilor mecanizate în scopul afluirii
către Văile Prahovei şi Teleajenului pentru a scoate trupele proprii dintr-o situaţie critică i-au
determinat să încerce ocuparea oraşului, a rafinăriilor, fără şansă de reuşită încât cea mai
puternică grupare de forţe inamice situată în Pd. Păuleşti să fie anihilată după şapte zile de
hărţuire şi confruntări.
Am luptat în campania din Vest Cehoslovacia, rănit în munţii Tatra mică, Zwolen, la
forţarea râului Hron. Pentru fapte de arme am fost decorat cu Ordinul Coroanei României.
Este foarte greu de descris atmosfera, starea de spirit provocată de acest fenomen
apocaliptic, îngrozitor şi sinistru, războiul, provocator de atâtea nenorociri catastrofale:
oameni răpuşi, sfârtecaţi ori schilodiţi pe viaţă etc. în zgomotul asurzitor al armelor de foc
combinat cu ţipetele, urletele, provocate de durere şi suferinţă. Mamăăă!
În concluzie, războiul poate fi definit ca un fenomen social istoric, complex, constând din
lupta armată între clase sociale şi state, pentru realizarea unor interese economice, politice,
religioase, prin acapararea de teritorii. ( Exemplificând pactul Molotov – Ribentrop la care s-
au raliat, din păcate, perfide, şi puterile aliate!) „Somnul raţiunii naşte monştri!” (Goya)
Apariţia, folosirea mijloacelor de exterminare în masă a impus instituirea armei cunoscute
sub numele de Trupe Chimice Tactice, Tehnice, cu pregătiri şi misiuni în domeniul protecţiei
antinucleare, chimice, bacteriologice, aruncătoare flăcări, masacre cu ceaţă artificială, la care
am aderat în urma unor reciclări corespunzătoare, ocupând funcţia de Şef Serv. Chimic.
În încheiere, mi-am propus să relatez o concisă întâmplare autentică: o confuzie între gradul
termometric şi cel militar. Dialogul dintre Ofiţerul de serviciu dintr-un comandament, sever
locotenent şi soldatul Gogoaşă-de planton. Afară, ger cumplit la ora unei dimineţi de iarnă.
Lt – Planton! Planton!
Pt – Să trăiţi, tov. Locotinent. Ordonaţi!
Lt – Ia vezi mă câte grade sunt afară?
Pt – Am înţeles, să trăiţi, făcând stânga-mprejur. După o scurtă pauză intră fâstăcit.
Pt – Să trăiţi tovarăşe locotinent, afară nu este decât, decât... un singur grad, un tov.
plotoner, care şade pe vine,... la adăpostul unui gard,... să trăiţi.
Lt – Măi ostaş, tu n-ai auzit de termometru? Du-te şi spune-i să vină la mine imediat!
Pt – Tovarăşe locotinent, termometrul a dispărut?!
O snoavă cazonă fără a avea vreun sens peiorativ.
Vă mulţumesc pentru răbdarea parcurgerii textului, îmbrăţişându-vă, cu afecţiune.
Col.rz.Eugen Lemnaru
19.02.2016, Moreni
P.S. Domnul col.rz. Eugen Lemnaru nu a putut participa la festivitatea de premiere, unde fusese invitat,
drept cel mai longeviv absolvent al liceului nostru. Neputând veni, ne-a trimis textul de mai sus însoțit de
„harta” Mizilului din 1940 (pagina următoare), făcută de Domnia Sa. Mulțumim, d-le colonel!
Avem onoarea!
277
278
Pățania umoristului în tren… (Am scris iasta în caz că…/însî dacî nu…)
Gheorghe Gurău – Galați
Ianuarie, 2016
Plecat-am nouă din Vaslui

Cu-n trin di nota zeși
În trin sunt călători distui
Pi cari nimini nu-i întreși…
Niși trinu și aleargă-n goanî

Mâncând pamântu cum sî zîși
Că din chișioari o cucanî
Mai, mai în brați sî îmi chiși…
La Crasna unu dintri noi

A coborât, pintru puțin
N-a mai ajuns nișicum napoi
Șî am rămas doar opt în trin..
Am vrut ca sî-l sunăm pe-aifon

Da și… ni răspundea nătângu?...
Poati n-avea pe-acolo ton
Deși am pornit la drum cu stângu…
Cucoana numărî sărmana

Șî ea ca sî nu facî jocu
Aveți dreptate, eu sunt Ana
Lăsați cî o sâ-i țîn eu locu…
Ne-am numărat încî odatî

Eram cu toții puși pi fapti
Atunși făcu-i eu ochii roatî
Di fapt în grup eram doar șapti…
Pi la Bârlad oprești iarî

Întunecatu di pi șine
Au coborât la o țâgarî
Doi dintri noi, dar oari șini?!
Cî nu s-au mai întors niși ei

Vai doamni câtî ambuscadî
Amu cre că-am rămas doar trei
Pi întuneric sî să vadî?...
Ei, hai, hiți calmi nu v-agitați

S-aude vocea di răgușitî doamnă
Cî sunt maturi șî… hai lăsați
Cî o s-aparî pân la toamnî…
Veni Tecuși, urmă Buzău

Ne-am strâns în beznî la grămadî
Șî ni gândeam la și-i mai rău
Din numîr iar să nu mai scadî…
Nainti de-a opri în garî
279
Di la Buzău un tip cam tâmp
A vrut sî ia air de-afarî
Sărmanu, s-a pierdut pi câmp…
Cucoana jubileazî, cicî

Nu pot da timpu înapoi
Ș-apoi di și sî-mi hie fricî
Cî-o sî rămânim doar noi doi…
Pânî la urmî iaca s-a-ntâmplat

Cî am rămas în trin doar eu
În trinu răși-întunecat
Da nu mi-a fost atât di greu…
Cî lângî mini, nu vă zic

Cucoana sî înfipsi ghini
Mi-am zâs în gând cî nu-i nimic
Așa a fost sî hie-n fini…
Am profitat cî s-o făcut licheala

Cu doamna, însî altu-i șpilu
Cî ne-am luat cu jiujileala
Șî o trecut dimult Mizilu…
Vai doamni și mă fac acum
Cucoana… coborî șî ea
Mă uit pi jeam, nămeți pi drum
Evaluez.. problema-i grea…
Ies din cupeu și nu mă miră

Ca sî constat cuprins di toanî
Câ toți eram dar își găsiră
Șî-amicii mei câti-o cucoanî…
Culcuș în noaptea di tășiuni

Deși di întins parti în parti
Șî slavî domnului, minuni
Ne-am strâns din nou pi mai diparti…
……………………………………………..
Am coborât rapid la prima
Și prin nămeții ca un val
Ne-am prezentat, cu toată stima
Aici la voi la Festival!
De fapt doar eu, dar mai contează?

Vă văd că faceți ochii mari
Eu, Gheorghe, om într-o fofează
Ceilalți fiind… imaginari!
Alexandru Oltean, Bistrița
„Încântat” ca niciodată
Că m-ai „învitat” la tine,
Am visat o noapte toată,
Că-ți dau haina de pe mine!
280
Dar tu zvelt și fără burtă,
Ți-ai dat seama că-i prea scurtă...
Și ți-ai spus în gândul tău:
„Asta e, îmi pare rău...”
Chiar de nu voi fi prezent,

Sigur nu voi fi…,,absent”!
Ca epigramist umil,
Am și-un gând pentru Mizil:
Onorându-și toți prezența

Să încânte asistența!
Ridicați mai sus ștacheta,
Că v-o cere… Julieta!
Calitate-n primul rând

Cu… Romeo pe un gând!
Și-o urare de final:
Mult success la festival!
P.S. Nu sunt supărat și basta-

Ultima speranța moare,
E și-o dată viitoare!..
(Cum a fost și data asta!)
Duel epigramistic pe tema

„Pe Dunăre de-ar curge vin”
Nae Bunduri (voce: Constantin Moldovan)
vs. Ioan Petru Gârda, Laurențiu Ghiță, Ioan Diviza
Moderatori: vorba d-lui prof. Ștefan Cazimir:
s-au moderat (da` de unde…) între ei. 
Evitând mereu năpasta

Pacifist sunt prin destin
Și doresc pe lumea asta
„Pace vouă, mie vin!”
Petru Ioan Gârda

Voia să-l pună la izvoare
Să-l pui acolo nu-i idee rea

Dar Nae e persoană cu pretenții
Și sunt convins că nu va accepta,
Că nu ratează ăsta afluenții
Când Dunărea o voi seca

Și voi avea senzații grave
Să nu te sperii dumneata
Că mă voi drege pe Târnave
281
Laurențiu Ghiță
Să ne-adunăm încetul cu încetul

Și s-ajutăm colegii, că e bine.
Să ia Diviza Prutul și Siretul
Petrică Oltul, Mureșul la mine.
Petru Ioan Gârda
Mai vreau, că nu tot timpul plouă

Cum tot mă-mbii cu mărunțișuri
Și Someșurile-amândouă
Și, evident, tustrele Crișuri.
Petric-al nost` e temerar

Și-n cramă ne cam dă fiori
Iar de-o să plouă cu Cotnar,
Ar vrea o rupere de nori.
Petru Ioan Gârda
De-ar fi să stau tihnit acasă

În pat cu Neli sau cu Cami
Și-ar fi pe mare Tămâioasă
Aș vrea să vină un tsunami.
Ioan Diviza
Cum tot vorbiți cam diferit

La setea lui de dac socot că
Bunduri-ar fi mai fericit
Pe Dunăre de-ar curge votcă.
Mă rog pios la mine-n lotcă

Și Celui sfânt i-aduc ovații
Pe Dunăre de-o curge votcă
Dă, Doamne, niște inundații.
Petru Ioan Gârda
Când vizitez barajul, frate,

Și după votcă-ți crapă buza
Să stai căscat, întins pe spate
Când se va inunda ecluza.
Pe Dunăre aș vrea, Ioane,

De-o curge votcă până-n zori,
Să pui o vorbă la Cazane
S-o fiarbă de mai multe ori.
282
Ioan Diviza
Tu știi ce mult te prețuiesc

Deci un cuvânt aș spune, tată,
Dar sunt prudent și nu-ndrăznesc
Mă tem că ai s-o arzi pe toată.
Cum băutura mi-este dragă

Iar azi cu votcă a plouat
Am ars o Dunăre întreagă
Și sunt oleacă afumat.
Laurențiu Ghiță
Dar nu vă e rușine, oare,

Să fierbeți ditamai șuvoi
Avea-vom după distilare
Măcar să umplem de-un butoi?
Petru Ioan Gârda
Noi stingem fluvii, mări și chiar oceane

Ne facem praf, că nu mai știm de sine,
Ne comportăm ca niște lighioane
Și tu vorbești aicea de rușine?!
Stimați și bunii mei confrați,

Sunt generos, vă fac plăcere,
Iar Dunărea, de mi-o lăsați,
Vă dau cu drag, la toți, o bere.
Constantin Moldovan
La final, o constatare:
Nu că vreau să fac vreo fiță

Dar de când mă bat cu durii
Ei, Diviza, Gârda, Ghiță,
Sunt mai slabi ca N. Bunduri.
283
timpurilor
luptând până la
CUPRINS
284
S-au implicat în activitățile dinaintea, din timpul și după
finalizarea festivalului numeroși elevi-voluntari, după cum
urmează: IXA-Simion Ana-Maria, Dobru Ana-Maria, Frusinoiu
Alexandra, Gleveșeanu Ștefan, Preda Diana, Cătălin Ștefan
Andrei; IX C-Militaru Andreea, Năstase Irina, Ilioiu Iuliana,
Ghidia Claudia, Vântu Denisa, Neagu Valentina, Florea Anca,
Moise Alexandra, Paraschivescu Teodora, Tudor Ionela;
IX D-Tudorie Miruna, Dumitrescu Andra, Gociu Andreea,
Iancu Ramona, Stan Roxana, Stoica Andreea, Enache
Cristina, Andrei Ștefania; XIC-Ifrim Andreea, Tănase Roberta,
Parepa Roxana, Smedoiu Andreea; XI D-Matache Mădălina, Stanciu Nora,Tudose Florian, Frusinoiu
Cătălin, Popleacă Alexandra, Răducanu Haralambie, Enache Vlăduț; XIIC-Matache Miruna, Piele
Loredana, Popescu Emilia, Urlățeanu Doinița, Sora Steluța, Mareș Teodora, Drăgan Ionela și Bădicioiu
Cristiana de la C.N. „I.L. Caragiale”, Ploiești. Președintele Consiliului Elevilor, Silviu Diaconescu, XC, s-a
implicat în organizarea echipelor. D-na profesoară de muzică, Mihai Ioana, a coordonat elevii: Tăbârcă
Doru, Diaconu Cătălina, Mihalcea George, Ion Andrea, Iancu Ramona, Popoace Andreea, Plăcintă
Andreea, Vasile Bogdan, Mareș Mihaela, Teleru Elena, Cazacu Roxana, Militaru Daria, Ghidia Codruț,
Ilinca Andrei, Stan Antonio, Burlacu Horațiu, Barbu Ramona, Șapcaliu Răzvan, Gheorghe Alexandru,
Cristea Cristina, Ciucă Ioana. Principalul susținător și organizator al festivalului, Fundația Culturală
„Romeo și Julieta la Mizil” a oferit tuturor elevilor menționați diplome de voluntariat.
285
Alexandru Mironov-Un liceu european la Mizil:Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu.”(Ed. a II-a)
Daniel Cristea-Enache-Concursul de la Mizil e o fericită excepţie. Mă refer la secţiunea
poemelor de dragoste, de un foarte bun nivel în ansamblu, cu câteva individualităţi poetice
deja conturate. Am citit cu reală surpriză şi cu efectivă încântare texte publicabile în orice
publicaţie culturală centrală. (III)
Ştefan Cazimir-Festivalul de la Mizil? Un zâmbet şi o floare…(IV)
Mircea Dinescu-Toată simpatia pentru elevii ce vor zbura spre ţări mai calde. (IV)
Corneliu Berbente-Am onoarea şi mândria de a fi primul câştigător al Marelui Premiu
„George Ranetti”-secţiunea Epigrame, calambururi, ed. I a concursului, ianuarie 2008. (V)
George Stanca-Un festival de dimensiuni naţionale, cu premianţi proaspeţi”, dovedind că
manifestarea capătă dimensiuni naţionale. Un progres uriaş pentru dinamica literaturii! (V)
Corneliu Leu-O încărcată şi plină de duh manifestare culturală mizileană, unde cei ce
semnăm în mai multe publicații bucureştene, ne-am întâlnit şi-am înflorit idei, şi-am
petrecut, şi-am râs, şi-am plâns împreună – cu confraţii noştri care publică în frumoasă
limbă română publicaţii din Chişinău şi Cernăuţi. (VI)
Sorin Preda-Într-o dimineaţă de iarnă, la Mizil, la cel mai tare concurs de umor din ţară, fără
farfastâcuri, ifose sau alte aere închipuite, Mizilul a strâns la un loc, pentru câteva ceasuri,
oameni simpli şi academicieni, smeriţi autori de epigrame şi scriitori consacraţi. (VI)
Ecaterina Andronescu-Aici e o întâmplare pe care n-ai cum s-o uiţi. E prima dată când vin şi,
dacă mă mai invitaţi sau nu, eu vă promit că o să „recidivez” fiindcă, realmente, ce se
întâmplă aici, la Mizil, e aproape un miracol. (VI)
Miron Oprea-Mare festival la Mizil dedicat Poeziei, Epigramei. Sunt foarte fericit că am
participat prima dată. (VIII)
Christian Crăciun- Mă încântă ceea ce se întâmplă la Mizil:salvarea prin cultură. Pare o
utopie de intelectual palid, dar sunt convins că, pe termen lung, victoria va fi de partea
mizilenilor ca entitate. Evenimentul are rezonanță națională (includ Chișinăul) și ar trebui
luat ca studiu de caz (VIII)
Al. Zorica Popescu-Festivalul Dvs. este o întâlnire în contemporaneitate între atitudini de
eroare şi confuzie superficială, dar acceptată plauzibil în autenticitatea valorilor de
adâncime. (VIII)
Doru Dumitrescu-A fost cea mai bună ediție, după umila mea părere. Totul a mers ca pe
roate. Nu au existat sincope, nu au fost improvizații. Totul a fost rotund, cum se spune. (IX)
Alexandru Țiclea-Scriitorii participanţi la festival, de valoare incontestabilă, fac Mizilul
faimos, acesta devenind, măcar pentru o zi, capitală culturală a judeţului Prahova, şi de ce
nu, a întregii ţării. (IX)
Marian Avramescu-„Julieta și Romeo”( să mă ierte Mr. Shakespeare, cultura română așează
pe soclu mai întâi femeia) made by Mizil, pentru mine este în primul rând o revelație, un
success de proporții. (IX)
Ion Diviza- Deja al 9-lea an când, în preajma zilei marelui Caragiale, toate drumurile duc spre
Mizil, oraș ce devine în aceste momente epicentrul poeziei și epigramei românești.
Comparativ cu alte întruniri de gen, „Romeo și Julieta la Mizil” se evidențiază aproape la
toate capitolele: promovare de excepție, de unde și numărul foarte mare de participanți la
concursuri, organizare exemplară –avem multe de învățat de la colegii noștri Victor Minea şi
Laurenţiu Bădicioiu!–, program deosebit de bogat atât sub aspect creativ-cognitiv, distractiv,
atmosferă sărbătorească și multă căldură sufletească… Într-un cuvânt, formidabil! (IX)
286
ALEXANDRU MIRONOV, revista Știință și tehnică
Într-un singur cuvânt (despărțit în silabe): EX-CE-LENT!

Chiar rog epigramiștii să-mi furnizeze „cimilituri științifice” pentru
revista ȘTIINȚĂ & TEHNICĂ. Felicitări!
Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU ŞONEA,

preşedintele Senatului USAMV Bucureşti
„MIZILUL” lui Ranetti, Bogza, Caragiale,

dar şi al lui Bădicioiu şi Minea
În fiecare sâmbătă din luna ianuarie a fiecărui an calendaristic,
Mizilul devine capitală culturală prin FESTIVALUL
INTERNAŢIONAL de POEZIE şi EPIGRAMĂ. Acest lucru este
posibil numai prin efortul conjugat al Domnilor LAURENŢIU
BĂDICIOIU şi VICTOR MINEA, care au reuşit să menţină an de an
acest eveniment, ajuns la ediţia a IX-a.
Pe 30.10.2016, participanţii şi-au amintit că toţi suntem muritori.
S-a anunţat că Domnii AL. POPESCU ZORICA, EFIM TARLAPAN, CORNELIU LEU nu
mai pot participa, fiindcă au plecat dintre noi, dar sigur veghează la acest minunat
FESTIVAL.
În aceste zile, Mizilul, prin conducerea Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”, reuşeşte să îi
adune pe toţi cei care iubesc poezia şi epigrama, dar să şi răsplătească noile talente (viitorii
poeţi şi epigramişti). De ce vine lumea la Mizil? Pentru ca o zi pe an ai şansa să fii alături de
elita celor care scriu poezie, epigramă şi care demonstrează că sunt OAMENI care
socializează, se cunosc, se împrietenesc, ştiu unii de alţii.
Noi, absolvenţii acestui Liceu, lăcaş de spiritualitate şi cultură, mulţumim PROFESORILOR
noştri care anual scoteau „pe piaţă” o serie în care reuşeau să implanteze curaj, abnegaţie şi,
mai ales, mult suflet. Deşi nu se face apel, am constatat că „Mizilul” atrage valorile
vremurilor şi că ar fi păcat să ratezi o întâlnire de aşa MARE VALOARE, deoarece nimic nu
este repetabil...
Felicitări organizatorilor şi multă sănătate participanţilor!
Sincere felicitări pentru toate ediţiile şi succes pentru ediţia a X-a, unde cred că o să facem o
terapie prin UMOR (UMORUL este gratis). Să ne trecem în agendă data de 28.01.2017,
moment important al vieţii şi de întrevedere la MIZIL. Să ne vedem cu bine!
Avocat, prof.univ.dr. ALEXANDRU ȚICLEA, epigramist,

rector al Universității Ecologice din București
„Omul sfinţeşte locul” se potriveşte de minune organizatorilor

festivalului, prof. Minea Victor şi prof. Bădicioiu Laurenţiu. Un
oraş de provincie mic care, uneori, a fost supus unor ironii, chiar din
partea marelui Caragiale, a lui Ranetti sau Geo Bogza etc, dar care
străluceşte astăzi prin acest festival de înaltă ţinută artistică şi
culturală. Scriitorii, poeţii, umoriştii etc. de valoare incontestabilă,
participanţi la festival, fac Mizilul faimos, acesta devenind, măcar
287
pentru o zi, capitală culturală a judeţului Prahova şi, de ce nu, a întregii ţării…
Festivalul „Romeo şi Julieta” la Mizil să devină nemuritor...
AUREL CEHAN, epigramist, Huși, jud. Vaslui
Impresiile scrise de Diana, de la Chişinău, Violetta şi Ruse, de la

Constanţa, arată că totul a fost la superlativ. Felicitări, pentru voi... şi
pentru toţi care v-au fost aproape! Nu am stat rău în clasament. Dacă
cei din faţa mea erau toți descalificaţi, sigur luam şi eu un premiu.
Recomand... să nu mai daţi înapoi lucrurile uitate. Faceţi o colecţie de
căciuli, serviete, fulare… femei, etc. Am câteva impresii în versuri,
dar le păstrez. Cine ştie!? Divulg doar una:
La Mizil,uitai căciula,
Culmea-a fost că şi servieta!
Vorbesc unii,s-a dus hula,
C-au rămas...la Julieta!
Mii de mulţumiri! Toata dragostea şi admiraţia!
Prof. AUREL GRAUR, inspector școlar la ISJPH
A fost 30 ianuarie 2016. Ziua în care am sărbătorit 164 de ani de

Caragiale. Și a fost „Romeo și Julieta la Mizil”, ediția a IX-a! Lume
multă, de bună calitate, multă emoție și nostalgie după cei ce nu mai
sunt... Mult umor, mușcător, spumos, de bună calitate! Multe nume de
referință ale culturii românești: domnul Ștefan Cazimir, ca de obicei,
în măsură să ardă cu fierul roșu al ironiei sale eczemele societății
românești, domnul George Corbu, preşedintele Uniunii Epigramiştilor
din România, domnul George Stanca, domnul Cornel Udrea, doamna
Elis Râpeanu, doamna Lucia Olaru Nenati, doamna Odilia Roşianu, domnul Corneliu
Berbente, domnul Alexandru Mironov. Mulți scriitori mai tineri sau și mai tineri, de pe
ambele maluri ale Prutului. Mult Laurențiu Bădiciou și mult Victor Minea. Multe premii.
Multă bucurie.
Multe felicitări! Pe scurt: un succes!
ADINA MANDALAC, jurnalist la publicația Azi la Mizil, Mizil
Festivalul internațional de Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta la

Mizil” a IX-a ediție, diferită de edițiile precedente, prin descătușarea
de care au dat dovadă organizatorii și neconfiscarea evenimentului.
M-am simțit ca-ntr-o familie în care oamenii sunt frumoși, țin ochii
deschiși, adânci ca și oglinda din suflet! M-a ispitit întotdeauna
organizarea acestei activități, departe de răutăți, de tumult, în care se
aude de fiecare dată cum cineva fredonează legănarea lui Brahms!
Oameni frumoși, deschiși, adunați laolaltă, căutători de sensuri bogate, îmbrățișând starea de
bine! Începuturile acestui festival s-au transformat în continuități profunde, în înțelegere,
speranțe, dăruire, dezmierdare, sub organizarea celor două suflete care nu cer decât roua
florilor în Dragostea față de Dumnezeu și cuvânt! Între acestea, aleg visul de a mă bucura de
fiecare dată de ceea ce simt înlăuntrul meu ! Concentrând un gând profund pe o dorință,
suntem mai siguri pe noi, aceasta e lecția predată la începutul acestui an de profesorii Minea
Victor și Bădicioiu Laurențiu, cărora le mulțumesc pentru invitație. Viața noastră e ceea ce
288
gândim și ceea ce simțim și ne-am simțit aproape unul pe celălalt ! Prețuiesc munca unui
colectiv și admir consecvența cu care vă depășiți punându-le clipelor aripi!
CĂTĂLINA ORȘIVSCHI, Vama, jud. Suceava

Mențiune la Epigramă
Ce s-ar putea întâmpla după scrierea unei parodii? Nu mare lucru;

eventual, celor ce o citesc le-ar putea isca haz şi voie bună. Însă pot
exista şi excepţii: de exemplu de la o parodie, la Mizil a ieşit un
festival! Nu cred că George Ranetti şi-a închipuit vreodată că va
aduce, datorită scrierii domniei sale, atâţia oameni de marcă în oraşul
în care el s-a născut şi în care a plasat idila dintre Romeo şi Julieta,
alias Mişu cu Veta.
Mizilul este, în mod cert, pentru o zi, la început de ianuarie, capitala
culturală a ţării şi acest lucru se înfăptuieşte de nouă ani încoace prin munca, abnegaţia,
dăruirea a doi oameni neobosiţi şi inimoşi: domnul profesor Victor Minea, director al
Liceului Teoretic ,,Grigore Tocilescu'' şi domnul profesor Laurenţiu Bădicioiu. Şi în acest
an, ca de obicei, cei doi organizatori ne-au făcut un cadou impresionant: un festival deosebit
la care din piepturile tuturor participanţilor a fost cântată o odă a bucuriei pentru cuvântul
scris sau rostit cu simţire şi trăire aparte.Cu sufletul încărcat de poezie, de melancolie sau de
zâmbet şi voioşie am ascultat cu atenţie fiecare intervenţie, am savurat fiecare moment al
festivalului şi astfel, împreună, ne-am închinat pios memoriei celor ce au plecat să scrie
poveştile lor, dincolo de orizontul timpului, printre stele, apoi tot împreună am apreciat
iniţiativa lăudabilă propusă de a introduce noua unitate de măsură a timpului, quintus-ul.
Subscriu la doleanţele colegilor epigramişti care ar vrea ca pe Dunăre să curgă vin, cu un mic
amendament: şi pe Moldova, la mine acasă vreau să curgă vinul în valuri. Sunt întru totul de
acord cu ipoteza avansată de domnul Alexandru Mironov, aceea că râsul este de natură
extraterestră deoarece extratereştrii-epigramişti sunt printre noi. Am ascultat cu urechile
ciulite după aceea dezbaterea despre starea actuală a umorului şi am râs cu gura până la
urechi de exemplele de umor involuntar invocate. I-am aplaudat împreună pe cei care au
urcat pe podium pentru a-şi ridica premiile la epigramă şi poezie şi le-am urat într-un glas să
recidiveze... Sper totuşi că nu ne-au luat toţi în serios! La final am fredonat alături de fraţii
noştri basarabeni, acompaniaţi de un acordeon cu clape vrăjite, cântece ce ne-au picurat în
suflet armonie şi însufleţire.
Mulţumim tuturor celor care au făcut ca povestea festivalului de la Mizil să fie atât de
frumoasă!
CLAUDIU VALERIU-CONȚEVICI, Constanța

-locul al II-lea la ediția din 2010
Mizil-visul unui sfârșit de ianuarie
În doar câțiva ani, Festivalul-concurs ,,Romeo si Julieta la Mizil” a

devenit un brand cultural, care scoate din anonimat un orășel
confruntat din plin cu dificultățile prelungitei tranziții românești.
Liceul ,,Grigore Tocilescu”, focarul manifestării, cu inimoșii profesori
Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu, este, astăzi, ținta preferată a
epigramiștilor și tinerilor poeți, o invitație în orașul lui Ranetti, Tocilescu și al Agathei
Grigorescu-Bacovia echivalând cu o selecționare în lotul național al oamenilor de talent! Și,
dacă tot am făcut o analogie cu sportul, îmi exprim convingerea totală ca Mizilul și festivalul
289
său înseamnă, pentru circuitul de concursuri din țara noastră, exact ce înseamnă, în tenis,
turneul de la Wimbledon. Cine a fost o dată la Mizil, își dorește să revină. Chiar dacă nu va
reuși, va păstra mereu în suflet amintirea unei întâmplări artistice-unicat, cu gazde de foarte
mare calitate și companioni de aleasă ținută!
Prof. CONSTANTIN MOLDOVAN-

primarul comunei Mănăstirea Humorului – Bucovina,
partener tradițional al festivalului
Când am revenit pe holurile Liceului „Grigore Tocilescu” din Mizil,

mai întâi am vărsat o lacrimă în memoria celor pe care nu aveam să-i
mai revăd: prof. univ. dr. Al. Popescu Zorica, Corneliu Leu
(„Patriarhul" Festivalului”) și Efim Tarlapan (moderatorul de altădată
al serilor de poezie și epigramă). Apoi m-am grăbit să-i întâlnesc pe
ceilalți... Te bucuri ori de câte ori ai posibilitatea să relaționezi cu oameni de spirit, mai ales
dacă unii îți sunt chiar prieteni dragi, reușind să adaugi, astfel, noi amintiri în desaga
încărcată cu povești nemaipovestite. Festivalul internațional de poezie și epigramă „Romeo și
Julieta la Mizil” este unul dintre evenimentele care crează condiții pentru asemenea momente
frumoase, principalul inamic fiind, ca întotdeauna, timpul, care - vorba lui Paler – „are
prostul obicei de a fi ireversibil.” Salutându-i pe toți participanții la Festival, felicitând
câștigătorii și mulțumindu-le organizatorilor pentru primire și găzduire, închei rugându-i pe
membri juriului, ca la anul, să țină cont de dorința mea:
Nu vin aici ca să cerșesc azil -

Și nici s-o fac, desigur, pe vedeta -
Ci vin să fiu Romeo, la Mizil;
Să hotărască asta... Julieta!
CORNEL UDREA, Cluj-Napoca, scriitor
Oscaruri literare la Mizil

A noua ediţie a acestui festival de umor, care a resuscitat nu numai
viaţa culturală într-un Mizil aţipit cu un zâmbet pe buze, ca şi când
ar fi visat că Ananie Gagniuc se plimbă pe uliţa mare îmbrăcat în
spielhozen, cu un vaporaş de hârtie în mână, căutând o baltă pentru
navigaţie, s-a dovedit foarte inventiv atunci când a decernat
premiile literare, momentul cel mai aşteptat şi care n-a dezamăgit pe
nimeni, pentru că, în primul rând, au fost premiaţi cu acid sulfuric
cei care au trimis la concurs nu numai creaţii literare publicate, dar
şi plagiate, culmea acestuia reprezentându-l o domnişorucă plină de
vino-ncoa, ce şi-a permis să trimită versuri de Nichita Stănescu! O
bănuim pe respectiva persoană de sex feminin că este în căutare disperată de neuroni, pentru
a putea să închege măcar o propoziţie de la sine.
Juriul a fost intransigent, a lucrat spate la spate şi rezultatele s-au văzut: lucrările care au fost
premiate sunt valoroase, sunt umoristice şi şi-au meritat atât aprecierea celor prezenţi, dar şi
plicul cu bănişori, sume cu care se poate începe o viaţă 9.
Felicit organizatorii, oameni de suflet, dedicaţi şi voioşi, care încearcă să scoată, prin smuciri
repetate, oraşul dintr-o inerţie comodă, pentru că acolo, la Mizil, să nu uităm, opreşte în
fiecare an la festival trenul umoriştilor, un tren special pentru că nu are ultimul vagon.
Ne vedem la anul. Să fim sănătoşi până atunci!
290
Prof.univ.dr.ing. CORNELIU BERBENTE – membru al juriului
la secțiunea Epigramă, vicepreședinte al Clubului umoriștilor
bucureșteni „Cincinat Pavelescu”
În 2016, Festivalul s-a ridicat la înălţimile sale cu care ne-a obişnuit,

plus o mai mare diversitate de prezentări, dezbateri, evenimente. O
menţiune şi pentru prezentatoare (cred că o chema Luiza, căreia îi
recunosc meritele, deşi nu mi-a pronunţat corect numele, la anunţarea
juriului pentru secţiunea Epigramă).
Frumos a fost gestul organizatorilor care au pregătit un film dedicat

unor personalităţi care au dispărut, printre care poetul Corneliu Leu şi epigramistul Efim
Tarlapan din Republica Moldova. Iată că Mizilul nu uită!
Am remarcat modul deschis, plin de vervă şi humor al comentării şi acordării premiilor, atât
la poezie, cât şi la epigramă. La poezie, s-a subliniat existenţa unor abateri de la regulamentul
concursului. Din păcate, au trişat doar dintre participante. S-a subliniat o mai mică
preocupare în poezia de acum, pentru dragoste, natură, în favoarea tematicii sociale. La
epigramă, premiile şi premianţii au fost salutaţi cu epigrame la obiect, de bună calitate. Foarte
reuşit a fost duelul unor epigramişti consacraţi, pe tema „Pe Dunăre de-ar curge vin”. Au
participat, printre alţii, Nae Bunduri, Laurenţiu Ghiţă, Ion Diviza (premiul I, George Ranetti)
Foarte reuşită a fost discuţia purtată privind humorul. Cum nu ştie nimeni cu adevărat ce este
humorul, este de înţeles de ce succesul cel mai mare l-a avut expunerea profesorului Ştefan
Cazimir, pe tema humorului involuntar. Am râs cu poftă de „perlele” citite de profesor, dar
cred că cel mai mult m-am distrat privindu-l pe Laurenţiu Bădicioiu cum se prăpădeşte de râs.
Ne-au încântat cu vocile şi cântecele lor elevele şi elevii Liceului „Tocilescu”. S-a dovedit că
în liceu există voci de excepţie, îndeosebi o fată mai „plinuţă”, cu o voce tot plină, de mezzo-
soprană, şi un băiat înalt, a cărui voce cobora însă jos, la tonalitatea de bas. Mulţumim
organizatorilor, în special Dlui Director Victor Minea şi profesorului Laurenţiu Bădicioiu,
pentru sufletul pe care l-au pus! Le urăm succese şi la anul, când vom serba pe maestrul
Mircea Ionescu-Quintus la 100 de ani. Câştigătorului primei ediţii a Concursului de epigrame
de la Mizil: Ediţii se succed, dar pot să spun,
Chiar de nivelul creşte, tu rămâi,
De nu câştigătorul „cel mai bun”,
Dar, pentru totdeauna, „cel dintâi”!
CRISTINA COSTOV, Chișinău-scriitoare

Ce ar putea fi mai frumos decât un cerc de oameni distinși cu interese
comune? Oameni ce au fost adunați și apreciați la justa valoare.
Personalități care citesc printre rânduri și savurează limbajul
filosofic!? De aceea aș vrea să mulțumesc organizatorilor acestui
festival căci ne-a deschis ușa în lumea frumosului, unde fiecare își are
locul său. Pentru basarabeni, Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil”
este o punte, o pârghie care ne aduce mai aproape de nucleul de care
ne-am detașat fără vină. Astfel, unind nu numai oameni de cultură,
dar și suflete gemene! Pentru mine, acest eveniment este de o importanță majoră, căci mi s-a
deschis o lume nouă, pe care doresc să o cuceresc!!! Munca imensă care a fost depusă pentru
a crea acest ”Battle” literar a adus roade bogate, descoperind noi talente, creând impresii
frumoase, încărcându-ne cu energie pozitivă pentru tot restul anului! Aștept cu nerăbdare
următoarea ediție a Festivalului Internațional „Romeo și Julieta la Mizil”. Felicitări și
reverențe organizatorilor!
291
Prof. dr. CRISTINA MARIAN-IONESCU, inspector şcolar
pentru limba şi literatura română, membru al juriului
la secţiunea Poezie
După două ediţii consecutive la premierea cărora motive obiective

m-au împiedicat să particip, deşi am avut onoarea să fiu membru al
juriului, iată-mă la Mizil, pe 30 ianuarie, bucuroasă de dragi revederi,
dar şi nerăbdătoare. Sau, mai bine zis, curioasă să cunosc chipurile ce
s-au ascuns după perdeaua versurilor pe care le-am citit şi răscitit zile
în şir, încercând să intuiesc talentul, să descopăr suflete dincolo de
rânduri, să mă adaptez la limitele procustiene ale unui punctaj. Am citit poeme și distihuri,
sonete şi meditaţii, poezii ludice, texte cu şocante zvâcniri de inspiraţie, dar şi scrieri mult
prea stângace. Am regăsit teme eterne- iubirea, natura, viaţa, moartea, condiţia umană; însă
prea puţină fericire, prea puţină lumină, prea puţin optimism. Omul contemporan reflectat în
versurile concurenţilor mi-a apărut deseori marcat de tristeţi profunde, de angoasă
deznădejde, trăind sub apăsarea macabrului. Nu o dată mi-am amintit, citind, de Eminescu:
,,E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune…”. Rezultatele finale au demonstrat
apropierea în aprecieri a celor trei juraţi şi m-au convins că adevărata poezie trece prin filtrul
simţirii şi şi al gândirii, ajungând la inimă şi la cuget, că valoarea există şi se impune.
Întâlnirea de la Mizil nu a fost nici pe departe o simplă festivitate de premiere. Din contră, aş
spune că evidenţierea laureaţilor a fost doar un pretext. Adevăratul scop al minunaţilor
organizatori a fost să strângă laolaltă sensibili iubitori de cultură (s.n.). Nimic nu a fost
uitat: de la Imnul Naţional, la emoţionantele evocări ale unor personalităţi apropiate
Festivalului, la intervenţii pertinente ale unor oameni situaţi de partea ştiinţei sau a literaturii,
la fascinantul dialog al epigramiştilor şi, nu în ultimul rând, la dezbaterea despre umor- un
adevărat regal pe scena devenită, dintr-odată, atât de mare. Mă întreb cu ce ar mai putea
colegii noştri organizatori să ne surprindă la ediţia următoare? Mulţumindu-le sincer pentru
ocazia de a trăi momente unice de efervescenţă culturală, le transmit de pe acum că aştept
provocarea ediţiei 2017!
Prof. DAN CULICOVSCHI, Colegiul Național „Mihai Viteazul”,
participant la Epigramă, redactor la Televiziunea Valea Prahovei,
Ploiești
Pentru a fi prezent, sâmbătă 30 ianuarie, la Mizil, la a noua ediție a

festivalului ROMEO ȘI JULIETA LA MIZIL, am renunțat la a merge
în acea seară la București, la Operă, acolo unde mai mulți elevi cărora
le sunt diriginte au avut bucuria întâlnirii cu TRAVIATA. A meritat
însă, pentru că, anual, este o BUCURIE să te reîntâlnești, în urbea lui
Ranetti, cu atâția poeți și epigramiști de anvergură. Am constatat însă că, deși anul trecut se
anunțase și introducerea în festival a secțiunii FABULĂ, acest lucru nu s-a întâmplat !
Excelentă ideea organizatorilor de a-l ruga pe ilustrul caricaturist MARIAN AVRAMESCU
de a-și dovedi din nou uluitorul talent făcând gratuit portetul fiecărui invitat ce a dorit acest
lucru. La două zile după aceasta, am înrămat desenul, iar acum sunt mândru de el. De
asemenea, mi-a făcut mare plăcere să conversez cu spumosul scriitor și jurnalist GEORGE
STANCA, a cărui prezență a emoționat-o până la lacrimi (nu e nici o glumă !) pe cea mai
292
mare dintre domnișoarele Bădicioiu !Regret însă absența, anul acesta, a unor nume
prestigioase precum acad. SOLOMON MARCUS , MIRCEA IONESCU QUINTUS sau
acad. NICOLAE DABIJA. Ca de obicei, repriza a treia, de la ALEXANDRA CAFFE, a fost
la superlativ! N-am fost și la FERMA DACILOR, ca să mă pot pronunța. Poate la anul, când
așteptăm cu nerăbdare O EDIȚIE JUBILIARĂ, A ZECEA.
Având convingerea că, retușând micile imperfecțiuni (ca de exemplu notarea prea exigentă de
la concursul epigramiștilor), festivalul va deveni DE NOTA ZECE !
DAN NOREA, scriitor, președintele Clubului Umoriștilor

Constănțeni-CUC
MInunate ZILe am trăit la sfârșitul lui ianuarie! În perioada 29-31

ianuarie 2016 a avut loc a IX-a ediție a Festivalului „Romeo și Julieta
la Mizil”, organizat de Fundația Culturală cu același nume, având ca
parteneri Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” și încă alte 15
organizații, fundații, institute, societăți culturale... Dar nu fundațiile
contează, ci oamenii. Domnii Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea sunt
atât de insistenți, eficienți, coerenți, potenți, competenți, perseverenți,
polivalenți, consecvenți, încât festivalul reușește de la an la an să bată
toate recordurile de existență, prezență, abundență, audiență, eminență...
Festivalul de la Mizil a fost și anul acesta unul de excepție. Festivalul propriu-zis a avut
multe momente memorabile, dar pentru mine, surpriza deosebit de plăcută s-a numit
Alexandru Mironov. Nu trebuie uitat FestiBalul de la Ferma dacilor, unde ne-am simțit ca
acasă. Dar ce zic eu, acasă rareori ai parte nonstop de atâta antren și de o asemenea atmosferă
plăcută. Felicitări, Laurențiu Bădicioiu, felicitări, Victor Minea!
DIANA CIUGUREANU-ZLATAN, Chișinău-scriitoare
Cu toată recunoștința și admirația pentru lumea frumoasă, participantă

la Festivalul Internațional de Poezie și Epigramă „Romeo și Julieta la
Mizil”, încep să-mi adun gândurile luminoase pentru a beneficia de
posibilitatea publicării unei mărturisiri de suflet.
Mă felicit pentru că am reușit să fiu împreună cu dragi colegi de la
Uniunea Scriitorilor Europeni, Filiala Republicii Moldova, de care am
fost mândră și la această feerică sărbătoare. Datorez această deschidere
sufletului blând al Domnului Președinte al Festivalului, Profesor
Bădicioiu Laurențiu și Distinsului Domn Victor Minea, Directorul Liceului „Grigore
Tocilescu” din orașul ospitalier Mizil. În minutele dureros de puține, la despărțire, mi-am
explicat gândind în glas, de unde atâta Binecuvântare de Sus, la organizarea mirificei
atmosfere a tradiționalului și prestigiosului eveniment literar și spiritual în general. Era pe
scări și ne petrecea cu ochi inocenți, apoi venise înduioșat și mai mult de recunoștința din
partea noastră, și la microbuzul delegației Republicii Moldova. A recunoscut D-lui că, în
calitate de responsabil, se purifică permanent prin rugăciune și iertare. A adăugat că a avut
parte de multe oportunități întru a se înălța prin iertare, n.n., căci astfel, devenim mai
luminoși. Mulțumesc pentru exemplul Dvs. de responsabilitate din toate perspectivele, dragi
gazde! Voi insista și eu, la rându-mi, asupra cumsecădeniei mele, pentru a-mi menține
echilibrul interior și implicit, pentru a-mi continua împăcată cu mine însămi și cu lumea,
activitatea scumpă inimii mele. Vom da curs invitației generoase din partea Dvs, și la anul, și
la mulți, mulți ani! Sunteți Oaspeți de Onoare la toate acțiunile noastre! Să fim sănătoși și
Binecuvântați în toate! Amin!
293
Prof. dr. DORU DUMITRESCU, inspector în MENCȘ, București
A fost cea mai bună ediție, după umila mea părere. Totul a mers ca pe
roate. Nu au existat sincope, nu au fost improvizații. Totul a fost
rotund, cum se spune. Pata de culoare a fost dată, incontestabil, de
către ampla delegație a Republicii Moldova. Iubitori ai poeziei și ai
muzicii, ai umorului, dar și ai epigramei, mesagerii români de peste
Prut au încântat și ne-au delectat cu tot ce este mai reprezentativ, în
peisajul cultural românesc. Anul viitor, la ediția a X-a, poate că ar
trebui să menținem rubrica dedicată celor care nu mai sunt printre noi
și să amintim și să spunem și altora despre personalitatea distinșilor
noștri dascăli, alături de unele momente din trecutul liceului nostru.
Mă angajez, de pe acum, să sprijin echipa organizatoare, cum va considera ea că este
necesar, pentru realizarea acestui moment.
Bene Valente
D. Dumitrescu, fost elev, promoția 1973
DUMITRU SÂRGHIE, Slatina-câștigătorul Marelui Premiu

„George Ranetti” la Poezie,
președintele Asociației „Ecologia Bunului-Simț” Slatina
Moto:„GENEZĂ
Scria Vintilă Horia, cu mâhnire,
Că Dumnezeu născutu-s-a-n Exil,
Dar, Doamne, aflu astăzi, cu uimire,
Că locul Tău natal e la Mizil!
Un Dumnezeu al sufletului a zămislit Festivalul Internațional de poezie și epigramă „Romeo
și Julieta la Mizil”. O picătură de apă limpede, într-o mocirlă națională, o picătură curată,
menținută de nouă ani de zile de doi români inegalabili (profesorii Laurențiu Bădicioiu și
Victor Minea) cei care, parafrazându-l pe Emil Cioran, au decretat: cultura este o sursă de
existență și de libertate! La Mizil, singura dogmă pe care o împărtășesc atât organizatorii, cât
și invitații este… OPTIMISMUL, iar „argintul viu” al acestui festival (poate cea mai
prestigioasă manifestare de umor și poezie din patria lui Caragiale), profesorul Laurențiu
Bădicioiu, ne arată – dumnezeiește – că evadarea din decepție își găsește rezolvarea în
poezie. Iar evadarea din decepție înseamnă Speranță. Dacă în celelalte orașe ale țării poezia
are culoarea amărăciunii (mov), la Mizil creația literară autentică ia nuanța speranței – albul
imaculat – care nu este culoare, ci fior metafizic și stare de spirit. Într-o „țară plină de tristețe
și de omor”, așa cum ar spune cei de la Academia Cațavencu, localitatea Mizil (o comună
mai mare, aparent neînsemnată, care a dat universalității pe umoristul George Ranetti, pe
Agatha Grigorescu Bacovia, precum și pe marele folclorist Grigore Tocilescu) reprezintă un
punct de reper în geografia spiritu ală actuală a literaturii românești autentice, atâta câtă
mai poate exista astăzi, sub ghilotina multiculturalismului „istoric și științific”, care planează
asupra identității noastre culturale. Așadar, la cea de-a IX-a ediție a acestui festival nemuritor,
într-o sală umplută până la refuz (sala de festivități a Liceului „Grigore Tocilescu”), umorul,
poezia și românismul de bună calitate și-au spus cuvântul… Nume grele ale spiritualității
românești, istorici, critici de artă, condeieri de toate calibrele, veniți din toate colțurile țării și
ale lumii, nemaivorbind de corifeii epigramei și poeziei, au stat, ore în șir, în captivitatea
poeziei și a epigramei, epigrama fiind, de fapt, forma cea mai distilată a poeziei… Forma care
strivește realitatea, din ea să iasă mustul acelui umor de calitate, capabil să ne sustragă, măcar
pe moment, din disperarea cotidiană. Felicitări Laurențiu Bădicioiu, felicitări Victor Minea!
294
ELENA VOROTNEAC, Chișinău-purtător de cuvânt
al Directorului general al DGETS, municipiul Chișinău
Mizilul s-a dovedit - și în acest an - același oraș primitor pentru oamenii

înzestrați cu arta mânuirii cuvântului, frumosul Festival de poezie și
epigramă fiind găzduit, ca întotdeauna, de Liceul Teoretic „Grigore
Tocilescu”. Am fost întâmpinați cu pâine (colacul împletit - simbol al
vieții) și sare (simbol al binecuvântării), tradiție conformă cu spiritul
ospitalității românești. Am revăzut, cu plăcere, importante personalități
ale vieții cultural-științifice de pe ambele maluri ale Prutului și am
constatat că numărul participanților la acest festival este tot mai mare.
Direcția generală educație, tineret și sport a Consiliului municipal Chișinău a promovat,
pentru al treilea an consecutiv, acest concurs în rândul unităților de învățământ din Republica
Moldova. În numele acestei instituții, felicit echipa organizatorică, câștigătorii, precum și pe
toți participanții, dorindu-le multă sănătate, inspirație și succes.
Col. FLORIN ROTARU, Buzău

Premiul „Agatha Bacovia” la Epigramă
Din postura de participant la ultimele două ediţii ale festivalului

„Romeo şi Julieta la Mizil”, precum şi la alte festivaluri naţionale de
epigramă şi/sau literatură umoristică, pot afirma că manifestaţia
culturală de la Mizil este una de înaltă clasă. Sunt de apreciat eforturile
organizatorilor care, iată, reuşesc, de aproape un deceniu, să ţină
aprinsă făclia acestui eveniment la un nivel la care alte municipii şi/sau
organizaţii cu pretenţii poate mai mari, nu reuşesc decât să spere.
Felicitări participanţilor ambelor secţiuni, epigramă şi poezie,
felicitări maxime laureaţilor şi mulţumiri gazdelor noastre!
GABRIEL DEGERATU, București - redactor la TVR

Tumult, policromie, frenezie, poezie, profesionişti, gazde primitoare,
monograme, programe, epigrame, revistă, aplauze, muzică, promoţii,
emoţii şi comoţii (de râs), semne de carte albe şi roşii (prietenii ştiu
de ce şi pentru ce folosesc ele), caricaturi. Asta am găsit eu şi colegul
meu, cameramanul Ionuţ Petrescu, pe 30 ianuarie 2016, la a noua
întâlnire cu „Romeo şi Julieta la Mizil” în urbea lui George Ranetti.
Ştiam de la intrarea în localitate că o să fie de bine, cineva ne-a ieşit cu plin, era un nene cu o
găleată încărcată ochi cu... vin, dar se ştie că la Mizil nu este la modă apa. În concluzie... Ce
să vă mai spun?/La Mizil totul e bun./Extra este epigrama./Poezia, dar şi... zeama!
Conf.univ.dr. GABRIEL MARDARE, Iași
Dragă Laurenţiu,
La dorinţa ta de a-mi afla impresiile despre Festivalul „Romeo şi
Julieta din Mineapolis-Bădiceni”) nu pot răspunde singur şi în nume
personal, ci în numele celor doi, pe care i-am adus în bagaj şi v-au
observat fără a fi reperaţi nici măcar de Razvedka (un fel de Military
Intelligence din Rasputinia). Le las lor cuvântul iar tu vei hotărî cu de
la tine putere (auto, moto sau bike CRATimă) cine să fie cunoscut de
ceilalţi.
295
Dr A. Kulakov
Director al Clinicii de Traumatologie Umoristică din Schmenigorod
Festivalul reuşeşte performanţa de a pune în acelaşi cuibar ouăle lirice (cu label de calitate
din partea unor specialişti) şi ouăle de cuc umoristice, din care ies pui zglobii, agili din
aripioare şi gata să răstoarne din cuibar firavele fiinţe poetice. Prin contaminare, liricii s-au
molipsit de epigramită (cu simptome versificante de actualitate) iar umoriştii au devenit
patetici (dar, deocamdată, în forme uşoare de nostalghită şi sindrom post-traumatic de rime
contondente).
Folosirea echipei de reanimare adusă de la Basarabia, având în dotare un Hohner şi o Diană a
evitat supraaglomerarea bolniţei locale cu cazuri de mineo-bădicită acută (maladie anuală
prezentând riscuri mortale).
Pentru cea de-a zecea întâlnire vă recomand o politică de prevenţie a schmeningitei
versificante (care v-a dat ceva dureri infracraniene la alegerea Marelui Liric) şi aducerea unei
secţii ambulante cu nămol ludic pentru cei care suferă de leziuni în urma înţepăturilor
calamburgheze.
Master X
Prof. dr. inginer în Tehnologia Vorbelor
Director al Laboratorului de Ridendologie
Inventator al Ridertronului
Remarcat-am de la bun început că specialiştii în anticipaţie şi umor (sau vice-versa) sunt

oaspeţii de seamă din Minea-Town (capitala Badich-Landului). Matematica umorului
involuntar (canalizată de domnul Ka-Zi-Mir) şi aspectele statistice ale dezvoltării perlelor
(dezvoltate compendios de maestrul My-Ro-Now) au fost vârful aisbergului care a dus la
scufundarea - pentru un vikend doar - a vasului de croazieră Moro-Kania, pe care navigăm de
când ne ştim. Cercetările subacvatice au reperat prezența, în corpul blocului de gheaţă, a unei
mase de degustători ai umorului, pe care supra-încălzirea sălii de la Liceul Tocilescu i-a adus
la punctul de fierbere.
Subliniez talentele manageriale ale cuplului motor Miny&Bady, adevăraţi ingineri în
economia de viaţă a umorului din Mizilistan.
Astea fiind scrise, contra-semnez pentru autentificare,
Gabriel Mardare, tehnician ridotronic
GEORGE CORBU,
președintele Uniunii Epigramiștilor din România, membru al
juriului
Și această ediție (premergătoare celei de a X-a, de la anul) a fost unică

în felul ei, mai întâi prin respectarea datei de desfășurare-30 ianuarie-,
coincizând, precum se știe îndeobște, cu ziua nașterii marelui clasic
I.L. Caragiale. Reunind reprezentanți din 11 județe și tot atâtea centre
epigramatice (Bistrița-Năsăud, București, Brașov, Buzău, Cluj,
Constanța, Ialomița, Iași, Prahova, Suceava (Vama), Vaslui și
Republica Moldova-Chișinău, se poate spune că a întrunit, din nou, exigențele unui Festival
național al umorului contemporan, constituind locul de întâlnire pentru personalități culturale
reprezentative precum profesorul Alexandru Mironov, fost ministru, George Stanca, Cornel
Udrea, dr. Corneliu Zeană, Ananie Gagniuc, Corneliu Berbente, Ion Diviza, Lucia Olaru
Nenati, Victoria Milescu, Alexandru Cățcăuan-unele fiind membrii în juriul celor două
secțiuni ale festivalului-cărora li s-a adăugat, ca în fiecare an, eminente personalități locale
296
din domeniul culturii și învățământului, remarcabilă fiind prezența unei pleiade de străluciți
profesori și inspectori școlari. Să nu uităm că acest festival-încă una dintre caracteristicile
sale-se desfășoară în incinta unui liceu teoretic purtând numele marelui savant Grigore
Tocilescu, fapt ce atestă vocația cultural umanistă a instituțiilor noastre de învățământ.
Asistența a regretat absența academicianului Solomon Marcus, un oaspete de marcă al
festivalului, a cărui stare de sănătate nu i-a permis să facă deplasarea, ca și a domnului primar
Emil Proșcan (acesta din motive necunoscute participanților).
Din păcate, Corneliu Leu, prof. Alexandru Popescu Zorica și Efim Tarlapan au fost prezenți
sub forma unor emoționante evocări filmice, între timp ei refugiindu-se într-o lume mai bună
și mai dreaptă, poate.
Alocuțiunile rostite de unii dintre cei de față au fost pilduitoare, prin manifestarea
atașamentului față de actele de cultură, vorbitorii racordându-se la repere ale spiritualității
acestor locuri, evidențiate astfel de nume mari de ieri și de azi, de referință fiind cele ale lui
Caragiale și Geo Bogza, fără a-l omite pe George Ranetti însuși, patronul spiritual al
manifestării anuale de la Mizil.
Față de alte ediții, în acest an programul a inclus un duel epigramatic „coordonat” de
Laurențiu Ghiță, pe tema „Pe Dunăre de-ar curge vin”, participanții fiind Nae Bunduri (care a
lansat și provocarea), Petru Ioan Gârda, Ion Diviza și Laurențiu Florentin Ghiță, duel a cărui
publicare este de dorit în revista U.E.R., Epigrama, lungimea lui fiind din plin compensată de
spiritul revărsat din belșug în catrenele schimbate de către combatanți. De altfel, publicul a
însoțit cu aplauze, zâmbete și râsete de satisfacție aproape fiecare replică, una mai spirituală
decât alta.
Într-o indiscutabilă reușită s-a transformat dezbaterea despre starea actuală a umorului, la
care au adus contribuții substanțiale dr. Elis Râpeanu, Cornel Udrea, prof.univ.dr. Ștefan
Cazimir şi epigramistul Petru Ioan Gârda. Universitarii Gabriel Mardare şi Alexandru Ţiclea
s-au alăturat acestui salutar şi instructiv demers, ultimul prezentându-şi cartea(ajunsă la ediţia
a II-a şi lansată cu acest prilej), Vorbirea şi arta oratorică, în care este pus în evidenţă rolul şi
locul umorului în retorica judiciară de la noi şi de aiurea (exemplificările fac un loc extins
epigramei, fiind reproduse peste 70 de catrene spirituale, pentru a aminti de vorbele de spirit
citate la tot pasul).
Momentul artistic a constat într-un buchet de melodii tradiţionale interpretate de doi artişti
basarabeni, unul dintre ei având un nume ce se reţine: Ioan Popa Pădure.
Organizatorii au anunţat că ediţia a X-a, aniversară, va fi dedicată maestrului Mircea Ionescu-
Quintus, care îşi va serba centenarul, prilej cu care se va institui o nouă unitate de măsură:
Quintusul. Este un aşteptat şi binevenit omagiu adus, prin persoana ilustrului sărbătorit,
umorului românesc.
Despre participarea la Secţiunea de Epigrame, care a întrunit 160 de concurenţi, s-au
pronunţat maestru Corneliu Berbente şi semnatarul acestor rânduri, apreciind nivelul artistic
ridicat al creaţiilor supuse jurizării, din ele putând fi alcătuită oricând-şi nu doar din producţia
acestui an-o culegere/antologie oricât de pretenţioasă. Cei doi membrii ai juriului au
menţionat, de altfel, că întreprind un asemenea demers pe cont propriu, citând mostre din
epigramele selectate.
Nu pot încheia aceste rânduri fără a mulţumi organizatorilor, dintre care se detaşează
directorul Victor Minea şi profesorul Laurenţiu Bădicioiu-care mi-au făcut cinstea în a mă
coopta, la 5 din cele 9 ediţii de până acum, în juriul Festivalului, străduindu-mă să fac faţă
acestei însărcinări deosebit de onorante cât mai bine posibil.
297
CONF.UNIV.DR. GEORGE STANCA, București
jurnalist, scriitor, membru al juriului la Poezie
La Mizil
După o iarnă dezolantă pentru unul ca mine, fără niciun apropou

politic, deși politica ne bate rău la popou cu apropou, iată o veste
bună. Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil” se ține! A doua veste
bună: fac iar parte din juriu. Înseamnă că în anii trecuți am fost
înjurat bun… Mersi, neică! Este drept că îmi și place. E drept că
sunt și măgulit. Fiindcă dintre toate propunerile de premiere toți
cei confirmați au primit de la mine nota maximă. Concluziile mele, după ce „am citit în
poezie” ca-n cafea, sunt optimiste. Viitorul poeziei românești este asigurat. Dar e în situația
aceea a tipului care se întâlnește, la maxima crizei comuniste, cu Ceaușescu, căruia la orice
întrebare i se punea, el zicea „e bine, o duc bine. Și, dacă strâng eu șurubul de tot, întreabă
Cârmaciul. O voi duce nemaipomenti. Ce meserie ai? Gropar…”
Pe fondul crizei care nu se mai termină, Poezia va prospera. Numai că ea va fi din ce în ce
mai încrâncenată. Neagră. Dezolantă. Chinuită. Poezie a morții și a deriziunii. Am citit asta
în cele 1550 de poeme trimise la concurs. Am mai spus-o, căci am eu o teorie: poetul e un
șobolan al societății. Când vine răul, la cutremur, la naufragii, șobolanul e primul neliniștit,
iese din cavernă, apare anchietat pe punte, anunțând diluviul. Ei bine, cam asta „am citit…”.
Sediționarii din „Colectiv” nu dorm, vor apărea. Au fost păcăliți cu așa zisul guvern
tehnocrat. Tragedia „Colectiv” nu se va șterge ușor… dar fără politică…
Mulți poeți buni și foarte buni are Țara…
COL.RZ. GHEORGHE BĂLĂCEANU, preşedintele Filialei

Buzău a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere
„Mareşal Alexandru Averescu”, Buzău
O zi de ianuarie la Mizil
În luna iunie a anului 2015, când culoarea roşie a cireşelor te îmbie
cu aroma lor, am participat la revederea cu colegii la 45 de ani de la
absolvirea Şcolii Generale din localitatea Grădiştea, jud. Prahova. Cu
această ocazie am fost onorat de întâlnirea cu un fiu al satului,
profesor Minea Victor directorul Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil, însoţit de
inimosul profesor Bădicioiu Laurenţiu, un argint viu al lucrurilor făcute cât mai bine în
viteza secolului nostru şi un as al aparatului de fotografiat.
După această activitate, timpul şi-a văzut de drumul său ireversibil, dar mi-a permis câteva
întâlniri fulger cu cele două personalităţi. Mai târziu aveam să-i revăd în ziua de 30 ianuarie
2016 cu ocazia Festivalului internaţional de poezie şi epigramă „Romeo şi Julieta la Mizil”,
ediţia a IX-a. Puţin emoţionat, pentru că nu cunoşteam prea multe despre festival, am ajuns la
Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” din Mizil, gazda festivalului unde am fost întâmpinat de
glasurile şi voioşia elevilor. Cu un salut cald, am fost îndrumat să păşesc în sala de festivităţi,
acolo unde am făcut cunoştinţă cu mari personalităţi ale umorului.
Mărturisesc că, deşi la tot pasul, veselia era la ea acasă, m-am întristat şi am fost puţin supărat
pe mine pentru că abia acum descopeream frumuseţea acestui festival.
Dragă cititorule, deşi sunt de la câţiva kilometri de Mizil, drumul împlinirii profesionale mi-a
purtat paşii pe alte zone. Pentru mine oraşul Mizil însemna târgul de „Sfinţii Petru şi Pavel” –
Bâlciul - cum îi spuneam noi, însemna Uzina Mecanică sau Relaxa şi gara de unde trenul mă
purta către destinul meu. Iată că au trebuit să treacă atâţia ani, dar mi-a oferit şansa ca prin
298
grija celor două personalităţi, profesorii Minea Victor şi Bădicioiu Laurenţiu să descopăr o
altă latură a oraşului Mizil, pe cât de sensibilă pe atât de frumoasă, aceea a romantismului, a
poeziei şi a umorului, care alături de dulcea noastră Doină, nu ne va da voie să dispărem ca
neam. Cum să nu uiţi de toate necazurile când vorbeşte Ştefan Cazimir sau mucalitul George
Stanca, un înfocat rapidist într-o mare galbenă de petrolişti? Cum să nu-ţi placă Mizilul şi să
te gândeşti ca nu cumva să lipseşti la cea de-a X-a ediţie, care va avea ca unitate de măsură
„quintusul”, aşa cum au declarat organizatorii, drept omagiu adus marelui epigramist Mircea
Ionescu Quintus la împlinirea vârstei de 100 ani.
Trecând prin oraşul Mizil am descoperit un bust al poetului Adrian Păunescu şi odată cu
participarea la festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil” am aflat răspunsul la frământarea mea
„de ce bustul poetului la Mizil”? Aici este pământ bun pentru cultivarea şi rodirea poeziei, a
epigramelor satirice a umorului, care de fiecare dată alungă umbrele noroase de pe feţele
localnicilor şi a celor care păşesc în urbea lor.
Domnilor profesori Minea Victor şi Bădicioiu Laurenţiu, vă mulţumesc pentru şansa pe care
mi-aţi oferit-o într-o zi de ianuarie. Ca un începător în ale scrisului, fiind fondatorul unei
reviste cu tematică militară „Rezervistul Buzoian”, apreciez şansa de a petrece o zi frumoasă
în prezenţa unor mari personalităţi ale condeiului. Voi fi onorat să dedic în paginile revistei
spaţiu pentru poezie, satiră, epigramă–mai ales că am fost tare bucuros că un buzoian şi coleg
de breaslă, Rotaru Florin, s-a numărat printre laureaţii festivalului.
Cu speranţa în suflet la o bună revedere la cea de-a X-a ediţie a festivalului „Romeo şi Julieta
la Mizil”, vă asigur de înalta mea consideraţie, cu mii de mulţumiri, pentru că din ziua de 30
ianuarie 2016 ochii mei vor vedea altfel oraşul Mizil, fiind şi eu unul dintre cei mulţi care vor
duce şi pe alte meleaguri povestea dumneavoastră, a celor care au făcut din Romeo şi Julieta
o poveste cu final fericit la Mizil.
GHEORGHE CĂPUȘAN, Cluj-Napoca
Pentru prima dată la Mizil, însuflețit de Festivalul Poezie și Epigramă

„Romeo și Julieta la Mizil”, cu o primire de mare suflet, în ținută
mîndră Românească, de un grup de elevi la intrarea în clădirea Liceului
„Gr.Tocilescu” Mizil, oferindu-ne pîine și sare și programul în detaliu al
Festivalului, am rămas cu Sufletul și Ochii larg deschise toată perioada
minunată în care am intrat cu drag! Cultura oferită, oamenii de excepție
prezenți, organizare cu mult suflet.
Da! Felicitări din inimă!
Cluj, Poarta de sub Feleac, cu mult respect pentru tot ce faceți!
O zi faină din inima Ardealului!
Prof. IANCU TUDOR, inspector școlar la ISJPH

1. Sunt convins ca stabilirea laureaților s-a făcut conform
regulamentului. Nu cred că oamenii din juriu puteau avea interese
oculte. Valoarea morală a evaluatorilor este mai presus de orice
bănuială.
2. Fiecare ediție a avut farmecul ei. Anul acesta a fost o inspirată
împletire de emoționantă recunoștință față de acele personalități ale
culturii naționale care au fost ,,până mai ieri, podoaba de preț a
festivalului și care s-au mutat la Domnul cu identificarea autenticelor creații literare,
pigmentate cu momente de umor și ironie de cea mai bună calitate. Cu respect și admirație!
299
IOAN PETRU GÂRDA – Cluj-Napoca,
membru al juriului la Epigramă
„Romeo și Julieta la Mizil” – un Festival cum nu sunt
Ce are deosebit festivalul de la Mizil față de alte festivaluri de gen

este amploarea desfășurării de forțe locale și invitate.
Gazdele fac exces de ospitalitate, începând cu primirea cu pâine și
sare la intrarea în Liceul ”Grigore Tocilescu” și sfârșind cu
„alungarea” de duminică dimineață cu cafea și toate cele necesare
întoarcerii acasă pe un drum mai lung sau mai scurt.
Mobilizarea, de la conducerea școlii și fundației „Romeo și Julieta la Mizil”, până la elevii
liceului, îmbrăcați frumos, zâmbitori, punând umărul la ceea ce este necesar pentru ca totul să
iasă ca la carte este nemaiîntâlnită.
Cu totul deosebită este reclama care se face concursului și festivalului pe toate căile posibile
și diseminarea în toate mediile, grație, în special, eforturilor neobositului profesor Laurențiu
Bădicioiu. În ceea ce-i privește pe oaspeți, câștigători ai secțiunilor de poezie și epigramă,
membri ai juriului, inspectori școlari, reprezentanți ai Ministerului Educației Naționale și
Cercetării Științifice, scriitori consacrați, de valoare recunoscută, s-au simțit, în general, bine
împreună, contribuind armonios la reușita manifestărilor. Firește, există și diferențe de opinii,
chiar antipatii, poate, între scriitori, între reprezentanți ai unor specii literare diferite, dar
acestea nu au fost, în general, strigate în gura mare… Personal, în calitate de membru al
juriului, câștigată în virtutea marelui premiu ”George Ranetti” din anul precedent, am fost
deosebit de onorat de stat la masă într-un prezidiu alături de mari personalități ale literaturii
umoristice (printre altele), cum sunt Elis Râpeanu, Ștefan Cazimir, Cornel Udrea. Sunt
bucuros că nu am avut contestații la secțiunea epigramă, deși, așa cum subliniam la
decernarea premiilor, nici măcar marele câștigător n-a fost mulțumit:
Obișnuit a fi, cu anii,
La cele mai înalte cote,
Diviza I. refuză banii,
Căci nu e mulțumit de note. 
Au fost cârcoteli, ironii, înțepături, dar e greu de dovedit faptul că un text bun e mai bun
decât un altul la fel de bun… Ceea ce pot spune cu mâna pe inimă este că am încercat a fi
absolut obiectiv și am reușit, în măsura în care mi-a permis inevitabila subiectivitate. 
Doresc să mulțumesc organizatorilor pentru că am avut două zile pline, în care m-am întâlnit
cu vechi prieteni, am legat noi prietenii, am fost în preajma unor oameni de mare valoare, am
învățat lucruri noi, am râs, am meditat, am cinstit memoria unor personalități trecute în
veșnicie, am făcut schimb de opinii și de cărți, cu un cuvânt, m-am simțit bine.
Mulțumiri, d-le director Victor Minea! Mulțumiri, d-le profesor Laurențiu Bădicioiu!
Succes edițiilor viitoare!
IOAN RUSE, Mențiune la Epigramă, Săcele, jud. Constanța
Impresii şi expresii
Am avut şansa de a participa, pentru prima oară, la decernarea
premiilor la un Festival Internaţional de Poezie şi Epigramă, fix, la
Mizil. Fiind printre menţionaţi, deci, în zona albastră a clasamentului,
cu nerăbdarea inerentă debutului la o asemena manifestare, m-am
prezentat printre primii la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, fiind
condus la domnul director Victor Minea (foarte ocupat cu aşezarea
300
diplomelor şi cupelor în ordine, cu telefonul proptit în urechea dreaptă), care mi-a făcut un
semn discret, să aştept. A fost foarte prompt (nu am aşteptat mai mult de o jumătate de oră,
frământându-mi în mâini căciula, ca un elev chemat la cancelarie). Cu un ton deloc de speriat
m-a interogat scurt:
- Da? Emoţionat i-am răspuns:
- Am fost înştiinţat că, în urma examenului, am fost admis, regăsindu-mă în zona albastră
(bine că n-a fost situaţia) a clasamentului, şi am venit să mă înscriu la liceu! Cu un zâmbet
larg (de om bun, intrând în joc) m-a întrebat:
- Numele?
- Ion M. Ruse, din Constanţa!
- Admis! Mergeţi la internat (hotel), camera 202! A delegat, apoi, un elev (din mulţime de
liceeni special pregătiţi) să mă conducă.
Din prima seară, am intrat în program, şi sub îndrumarea excelentului profesor Laurenţiu
Bădicioiu, pe scurt, a fost cam aşa:
Masa de vineri seară, la Restaurant „Alexandra Cafe”, întâlnirea cu toţi invitaţii, mâncăruri,
băuturi, poze, pupături;
Sâmbătă dimineaţa – Mic (mare) dejun, decernare premii, mini-recital, masă de prânz,
băuturi, poze, pupături, odihnă la hotel.
Seara–Deplasarea la Ferma Dacilor–aventură, friptură, tropăitură, udătură (la picioare,
drumul fiind desfundat), poze, băutură... Grea munca la fermă!;
Duminică dimineaţa–Cu folos, mic dejun copios, murături, urături, pupături...
EXMATRICULAŢI! Dau şi la anul examen la Mizil! Semnează, exmatriculatul epigramist,
Ioan Ruse
ION TODERAȘCU, Costești, jud. Vaslui - Mențiune la Epigramă
Am revenit la Mizil cu foarte mare bucurie, stare „indusă” de trăirile

precedentelor patru ediții, grație unor oameni de toată isprava, care nu
„izbutesc” nicicum să se dezmintă! Tandemul Minea-Bădicioiu a reușit să
transforme acest festival într-un adevărat brand al orașului de la poalele
Tohanilor, unde poezia și epigrama se prind în dansul versului, spiritului
și veseliei, spre încântarea tuturor celor prezenți. O atmosferă plăcută, cu
discursuri elevate, densitate de metafore, umor și dueluri spumoase,
oferite de invitații de marcă și de premianții ediției de față. Calde felicitări
și sincere mulțumiri pentru cele două zile minunate petrecute aici! Să ne trăiți, dragii noștri
prieteni, Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea! Să ne revedem cu bine la ediția a X-a!
ION DIVIZA, câștigător al Marelui premiu „George Ranetti”

la Epigramă, Chișinău
Deja al nouălea an, în preajma zilei marelui Caragiale, toate

drumurile duc spre Mizil. Și chiar dacă suntem în dricul iernii, o
veche zicală ne reamintește că „plouă, ninge, drumul nu stă”. Mizilul
devine în aceste momente (inclusiv, caragialești!) epicentrul poeziei
și epigramei românești, iar noi, împătimiții de poezie și epigramă, ne
grăbim din toate colțurile Țării, dar și de peste hotarele ei – unele, să
sperăm, vremelnice–să luăm parte la marele festin lirico-epigramatic.
La această ediție a Festivalului Internațional „Romeo și Julieta la
Mizil”, solii Basarabiei au format o echipă impunătoare ce a încăput numai bine într-un
microbuz, inclusiv acordeonul și tamburina. Mulțumim din suflet generoaselor,
301
excepționalelor gazde Victor Minea şi Laurenţiu Bădicioiu pentru gestul lor frumos de a ne
invita și a ne omeni pe parcursul celor două zile de festival. Ne-am simțit ca acasă, poate
chiar mai bine – dovadă sunt și sutele de poze realizate pe parcursul festivalului, cu fețele
noastre radioase de atâta cântec, dans și voie bună.
Am trăit la Mizil clipe de autentică înălțare spirituală, atât în sala de festivități a Liceului
„Grigore Tocilescu”, pe durata întregii Gale a Premiilor, cât și în alte spații de desfășurare a
festivalului, în cadrul unor întâlniri, discuții, schimburi de păreri cu confrații de poezie și
epigramă. Cele două zile de festival au fost ca un vis deosebit de frumos, pe care sperăm să-l
avem și la anul pe vremea asta!
Comparativ cu alte întruniri de acest gen, Festivalul Internațional „Romeo și Julieta la Mizil”
se evidențiază aproape la toate capitolele: o promovare de excepție, de unde și numărul foarte
mare de participanți la concursuri, o organizare exemplară – avem multe de învățat de la
colegii noștri Victor Minea şi Laurenţiu Bădicioiu! –, un program deosebit de bogat atât sub
aspect creativ-cognitiv, cât și distractiv, o atmosferă sărbătorească și multă căldură
sufletească…
Într-un cuvânt, formidabil!
ION POPA-PĂDURE, scriitor, Măgurele
Reflecții asupra procesului finitoriu

al festivalului de Poezie și Epigramă
„Romeo și Julieta la Mizil” 2015-2016.
Spusele poetului confirmă încă odată marele

adevăr marcat anterior„că orice român se naște
poet.” Noi, participanții la festivitatea de
premiere, după cele văzute, trăite și retrăite în
procesul de derulare a activității, dorim să
punctăm că orice român… se naște poet, dar și epigramist prin care verbal sau scriptic se
urmărește scopul de a promova poezia românească, dar și o latură a ei reversibilă din umbră:
epigrama, cea dulce și amară, sărată și pipărată, haioasă, usturătoare, dar și consiliatoare, care
într-un fel sau altul însănătoșește climatul scriptic universal românesc, cel de existență civică
și de promovare a valorilor umane în societatea românească, dar și a imaginii Patriei noastre-
România.
Cu un deosebit respect remarcăm atitudinea grijulie ce au promovat-o principalii organizatori,
care au focalizat și cimentat rândurile celor ce o alcătuiesc și o promovează ducând-o prin
întortocheatele labirinte ale frumosului exprimat și scos la lumină: d-nii președinte profesor
Bădicioiu Laurențiu, vice-președinte, profesor Minea Victor și secretar-ec.Minea Claudiu.
Un deosebit interes la cei prezenţi, însoţit de puternice hohote de râs, s-a impus
compartimentul „Dezbateri despre starea actuală a umorului” ce i-a avut ca protagonişti-
moderatori pe Ştefan Cazimir şi Elis Râpeanu; mai apoi a urmat un program-concret de
cântece sacre naţionale însoţite de un instrument de la 1885 – acordeonul dominat de
muzicianul Maximus. Şi totuşi, cel mai mult aşteptat compartiment a fost „Premierea la
poezie şi epigramă”, unde marele premiu epigramist a fost a fost înmânat în aplauzele şi
ovaţiile melodice ale poeziei „Mulţi ani trăiască!” rafinatului jurnalist ce a ajuns la polul
inteligenţei prin epigrama sa care se îmbină cu un alt mai puţin cunoscut talent al Dumisale –
vocea tenorică ce o posedă şi mulţimea de cântece ce le fredonează- Ion Diviza. Festivalul de
Poezie şi Epigramă de la Mizil, ediţia a IX-a, 2016 a fost organizat la un nivel înalt
profesionist de către harnicile gazde–membri-fondatori ai acestei instituţii de cultură–Haioasa
Cucoană Epigramă – în frunte cu preşedintele –profesor Bădiciou Laurenţiu; vice-
302
preşedintele – director de liceu, profesor - Minea Victor şi secretarul, economist Minea
Claudiu-Remus. Festivalul a fost organizat impecabil!!! Din suflet dorim mulți ani cu roadă
acestei manifestări de la Mizil. Un asemenea eveniment nu se organizează ușor. Felicităm
fundația că a reușit să facă acest lucru cu brio! Unicul „neajuns”: a lipsit zăpada !
Mizilului
Mizilule, oraș frumos,
Tu gazdă vei fi mâine,
Unor poeți abili, haioși,
Ce-i va cunoaște-o lume.
Membrii Ligii scriitorilor români şi Asociaţiei Epigramiştilor din Moldova,

Gheorghe Maxian Deladolna şi Ion Popa-Pădure
IONUȚ DANIEL ȚUCĂ,

câștigător al Premiului „Grigore Tocilescu” la Epigramă,
Medgidia
Am luat parte în 2016, pentru prima oară, la Festivalul „Romeo și

Julieta la Mizil”. Invitat fiind și la actul final al recent încheiatei
ediții, m-am putut convinge direct de amploarea, bogăția și
atractivitatea manifestărilor care încununează o astfel de inițiativă
lăudabilă. Ceea ce deja se poate numi „fenomenul Mizil” ar merita,
fără doar și poate, o analiză mai aprofundată, venită din partea unor
oameni de cultură competenți. Nefăcând parte dintre aceștia, eu mă
limitez la a constata ceea ce oricum e limpede pentru toată lumea: cu multă dăruire și cu
risipă de energie, doi oameni „frumoși” (profesorii Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu)
reușesc, de vreo 10 ani încoace, să coaguleze factorii locali (membrii unei fundații, elevii și
cadrele didactice ale Liceului „Grigore Tocilescu”, sponsori etc.), să atragă spre Mizil
personalități de marcă ale culturii și științei, să promoveze exemplar - în mass-media, pe
canalele de socializare, prin editarea antologiei ș.a. - festivalul și, prin toate acestea, să
transforme evenimentul de la finele lui ianuarie într-o adevărată sărbătoare a umorului și a
poeziei de calitate, sărbătoare pe care cu toții o așteptăm nerăbdători. Felicitări
organizatorilor și mulțumiri pentru tot!
Prof. IRINA POPESCU,

director al Colegiului Național. „I.L.Caragiale” Ploiești,
partener tradițional al festivalului
De ce Mizil? Zona există și este locuită încă din neolitic. Pomenită

mai apoi, în catastifele Brașovului (1529) ca punct de întâlnire pentru
negustorime, devenind stație de poștă cu cai (menzil) și centru de
legătură pe drumul de la Ploiești, pe sub deal, până la Buzău. Făuritori
de tradiție.
Tradiţia este acel principiu de continuitate care leagă trecutul,
prezentul şi viitorul oricărei societăţi şi îi conferă consistenţă peste
timp. Este purtătoarea valorilor de organizare ce orientează evoluţia cu care membrii ei se
familiarizează încă din primele clipe şi la care trebuie să se conformeze.
303
A 9-a ediție a Festivalului Internațional de poezie și epigramă „Romeo și Julieta la Mizil“
confirmă cristalizarea tradiției. Cei care vin an de an găsesc continuitate și perseverență în
organizare și scop. Devin o familie cu multe rude.
De ce Grigore Tocilescu? Tradiția se construiește prin cunoașterea trecutului și valorizarea

acestuia, prin transmiterea mesajelor inscripționate pe suporturi materiale și impregnarea lor
în conștiința viitorului.
De ce Romeo și Julieta? Un simbol mai atotcuprinzător al dragostei exprimată prin sacrificiul

suprem, al iubirii absolute care este resortul vitalității umane, nu poate exista. Din iubire iau
naștere toate: dorințe, cugetări, volițiuni, acte, muzici.
De ce Ion L.Caragiale? Un zâmbet peste timp, nedemodat, un lanţ relaţional care se manifestă
pe căi subtile, aproape insesizabile. Simbol aproape invariabil, ce intră în alt set de conexiuni,
toate neaşteptate sau hilare.
De ce am fost acolo? Nu poți lipsi, este o cură bio de sănătate mentală administrată cu
generozitate și căldură. M-am simțit desfătată : „Simt enorm şi văd monstruos”.
LĂCRĂMIOARA BELDIMAN, Ploiești
Cu mare drag pentru Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil”

întotdeauna! Este o activitate de suflet pe care o port cu mine.
Viața lui presupune un laborios și îndelungat efort, pasiune, dragoste de
poezie și de frumos, asumare de riscuri, atenție distributivă și echilibru.
Toate aceste lucruri nu se pot realiza fără strânsă colaborare cu cei care
într-adevăr îl înțeleg, iubesc și susțin.
Felicitări vouă, organizatorilor și concurenților care îi mențin aripile pe
care tot voi i le creați cu atâta dăruire și stăruință.
„Romeo și Julieta la Mizil” are suflet!
Flacără lui veghează în fiecare particulă din inimile celor ce-l îndrăgesc și care revin cu drag
pentru a-i serba ziua. Festivalul renaște în fiecare prima lună din an, aducând fericire,
zâmbete și iubire în sufletele părtașe existenței lui. Să ne re(vedem) cu bine în cadrul ediției
viitoare!
Drd. LIVIU IANCU, editor la revista de cultură Europunkt,

coordonator de programe Asociaţia Eurocentrica, Ploiești
Sunt încântat să constat că, ajuns la ediţia a IX-a, Festivalul

„Romeo şi Julieta la Mizil”, reuşeşte să reunească un număr record
de concurenţi, poeţi şi epigramişti, deopotrivă recunoscuţi sau în
curs de afirmare. Mai mult decât atât, sunt încântat să văd că în
ultima sâmbătă din luna ianuarie, la poalele Tohanilor, se formează
un nucleu extraordinar de spiritualitate românească, într-o
atmosferă destinsă, familială.
Este cu adevărat important că acest nucleu reuşeşte să iradieze apoi
în toate zările locuite de români umorul veritabil şi iubirea de frumos.
304
Dr. LUCIA OLARU NENATI, scriitoare, jurnalistă,
prietenă a festivalului, Botoșani
Impresii mizilene
Şi prezenta ediţie a Festivalului „Romeo şi Julieta la Mizil” a

confirmat cele deja constatate până acum despre această
manifestare culturală, şi anume că este un eveniment deosebit,
remarcabil şi uimitor pentru condiţiile în care se desfăşoară, adică în
incinta unei unităţi de învăţământ, lipsită de personalul unei instituţii
de cultură, dintr-un orăşel în care multă vreme nu a oprit trenul -
acesta fiind, de altfel, şi elementul relevat în piesa cu acest titlu al
lui George Ranetti. Cunosc piesa deoarece destinul a dorit ca eu s-o pun în scenă ca director
pe atunci al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, în 1986, ca debut regizoral al lui
Mihai Mălaimare, fiind poate cea mai de succes montare a acestui text scris de dramaturgul
mizilean, ceea ce îmi oferă şi acum prilejul de-a participa cu plăcere la ediţiile acestui
remarcabil festival. Şi de astă dată au participat mulţi concurenţi la competiţiile de poezie şi
epigrame, manifestând un interes intens pentru demonstrarea performanţelor prin intermediul
acestui concurs consacrant; şi de astă dată au fost prezenţi oameni de calitate şi personalitate
remarcabilă, dovedind prin participarea lor ataşamentul şi aprecierea faţă de acest eveniment
ce capătă an de an experienţă dar şi statut de tradiţie. Nu în ultimul rând, au atras atenţia şi
chiar râsul în cascade duelurile între epigramişti ce s-au dovedit a fi, iar şi iar, printre cei mai
redutabili din cele două ţări româneşti, ca şi dizertaţiile susţinute de seniori ai domeniului
care şi ele au suscitat nu numai interes pentru expozeul teoretic, dar şi amuzamentul asistenţei
pentru exemplele de umor şi volutele de spirit de înaltă clasă. Ca întotdeauna, ospitalitatea şi
atmosfera amiabilă, aerul de familie spirituală care se reîntâlneşte cu bucurie după o absenţă
de un an, pomenirea avenită şi ceremonioasă a celor plecaţi din marea familie de spirit a
Mizilului, rezolvarea promptă şi eficientă a incidentelor survenite inopinat, toate laolaltă au
conturat statutul de reuşită al acestei ediţii ce marchează ajunul aniversării unui deceniu de
performanţă al acestui ambiţios festival românesc internaţional. Şi pentru că a fost evocat cu
căldură şi epigramistul Efim Tarlapan din Chişinău - ca şi remarcabilul om de cultură şi
presă Corneliu Leu şi acad. Popescu-Zorica, voi încheia aceste rânduri cu amintirea unei
spirituale, dar atât de reverberante epigrame recitate la întâlnirea de anul trecut de către
regretatul senior basarabean şi care încă îmi răsună profetic în memorie: „Chişinău şi
Bucureşti/ Două state româneşti/ Ar fi foarte fericite/ De-ar fi statele unite.”
MARIAN AVRAMESCU, grafician, București
Caricaturiștii au marele talent de se poticni în cuvinte, de aceea

hotărăsc să se exprime folosind alte mijloace, respectiv liniile,
semnele, culorile, așa cum celebrul personaj al lui Kazantzakis,
Zorba, alegea sa-și transmită ideile prin dans.
„Julieta și Romeo” (să mă ierte Mr. Shakespeare, cultura română
așează pe soclu mai întâi femeia), made by Mizil, pentru
caricaturistul Marian Avramescu este în primul rând o revelație.
Auzisem de existența lui, așa cum aud zilnic de evenimente culturale
care nu-mi induc niciun fel de emoție. A trebuit să ajung în interiorul
fenomenului, fiind invitatul Domnilor Minea și Bădicioiu, „ctitorii” și amfitrionii festivalului,
pentru a mă simți îndreptățit să exprim o părere avizată. Da, Festivalul amintit este un succes
de proporții. Un orășel de mărimea Mizilului, așa cum sunt foarte multe în țară, reușește prin
305
inițiativa și strădaniile a doi oameni care par alcătuiți în primul rând din inspirație și energie,
să dea viață unui fenomen cultural pe care și l-ar dori nu doar marile orașe ci și capitalele
culturale al lumii. I-aș preveni pe cei care sunt tentați să bănuiască, în spatele organizării,
existența unor susțineri financiare din partea instituțiilor statului, „să umble ușor cu ideea pe
scări”. Nimeni dintre cei care ar trebui să contribuie, să-și asume, să se mândrească nu dă un
leu. Personalitățile de notorietate națională și internațională cu care ai prilejul să respiri
același aer timp de două zile, oameni pe care-i vezi doar pe sticla emisiunilor culturale,
coboară în stradă, vin pe scena, interacționează, te bucură cu mințile lor sclipitoare. Mizilul,
prin Festivalul „Romeo și Julieta” legat ombilical de numele a doi oameni de excepție, Minea
și Bădicioiu, este așezat cu certitudine pe harta evenimentelor culturale ale României și
Europei. Felicitări !
PROF. CONSTANTIN MIHAI, Dârvari, Prahova
Rânduri din suflet…

De ceva vreme (de vreo șase... finaluri de ianuarie) când Gerar dă
semne de...ducă, neliniștea îmi dă târcoale. Mă pregătesc de întâlnirea
cu... „Romeo și Julieta la Mizil”.
Bătrân pensionar, mă pun la mintea bunului meu prieten,Victor
Minea, și a „mâinii lui drepte”, Laurențiu Bădicioiu, și răspund...
prezent! La început, crezut-am că-i... glumă. Dar cum gluma se
îngroșa pe an ce trecea, am... ciulit urechile, văzând că treaba asta-i...
lucru` dracului în casa... de la Mizil. Făcut-am ochii... roată și văzând
ce... personalități ridicau... cifra octanică a manifestării, i-am
mulțumit Celui de Sus că am intrat... pe sub pielea celor doi mai sus menționați. Cum,
Doamne, de am putut respira același aer cu... OAMENI care au însemnat și înseamnă CEVA
pentru cultura de pe plaiurile Mioriței. Am putut... să gust dulcea și acida limbă
moldovenească din epigramele lui E.Tarlapan, plecat să-i ducă Celui de Sus câteva catrene ce
să-l facă a uita grijile... celeste. Ce știți voi, cei care nu ați fost la întâlnirea cu „Romeo și
Julieta la Mizil” ce ați pierdut ?
Nu știu cu cine v-ați întâlnit la sfârșit de Gerar în ultimii nouă ani, dar ați pierdut ce nu veți
recupera niciodată! Cei doi... îndrăgostiți mi-au prilejuit întâlniri cu M.I. Quintus, Solomon
Marcus, Mircea Dinescu, Corneliu Leu, Ștefan Cazimir etc. (să mă ierte cei de la... etc.) dar
sunt fericit și pentru clipele de fericire țin a le mulțumi. Când l-am auzit pe domnul
Alexandru Mironov vorbind azi despre ce va fi... mâine, am simțit că cineva de acolo de
„Sus” mi-a pus mâna-n... cap. Ce să vrei mai mult decât să o auzi pe doamna Elis Râpeanu
cum face... haz de necaz și te duce pe tărâmul... epigramei spre a te scoate... din supărare !
Mi-a lipsit anul acesta domnul primar Emil Proșcan care cu silueta-i zveltă și vorba-i mereu
la locul ei puncta... unde trebuia.
Când l-am văzut pe domnul Marian Avramescu că este... în priză, m-am bucurat. Știam de
ce-i în stare! Îi urmăresc cu uimire pe cei doi-Laurențiu și Victor-și mă mir de unde atâta
energie. Sunt mândru că mă număr printre cei pe care ei îi cunosc și-i... recunosc pe stradă.
Mă uit...în jur! Unde mai găsești atâția oameni de spirit pe... metru pătrat?
Unde mai găsești atâta poezie bună când în jur...prozaicul ne inundă!
Atâta căldură sufletească scăldată... într-o mare de satiră și umor găsești greu într-un miez de
iarnă! Bravo, domnule Ranetti!
Trăitorii de azi ai Mizilului au făcut posibilă... oprirea trenului cu atâția oameni de cultură.
Buna poezie, satira și umorul dintre Dunăre și mare (și poate viitorul... lărgește granițele!)
sunt pe mâini bune! Bravo!...Țineți-o tot așa... Ba, chiar mai sus!...
306
Prof.dr.MIHAI MORAR, inspector şcolar pentru limba şi
literatura română, membru al juriului la secţiunea Epigramă,
Ploiești
Evenimentul în sine este unul de anvergură internaţională, cu

participanţi din ţară şi de peste hotare, fără ca acest lucru să mai fie o
surpriză pentru nimeni.
Secţiunea „Epigramă” a fost, şi de această dată, punctul forte al
festivalului, prin calitatea participanţilor şi a creaţiilor lor, prin
dialogul epigramelor, care a susţinut deliciul invitaţilor în momente
foarte bine alese. Remarcabil este firescul desfăşurării evenimentelor,
simplitatea şi naturaleţea prezentării, bucuria reîntâlnirii, dar şi tristeţea
despărţirii de cei trecuţi în nefiinţă peste an.
Am convingerea că ediţia cu numărul 10 se va ridica cel puţin la nivelul acestora de până
acum.
Felicităm organizatorii pentru excelenţa acestui moment de sărbătoare, asigurându-i de tot
sprijinul nostru pentru ceea ce urmează.
Felicităm, de asemenea, toţi participanţii şi închei cu o urare adresată epigramiştilor
consecvenţi, cu speranţa că-i vom revedea la ediţia următoare:
Consecvenţă
La Mizil, de nouă ani,

Dai de premii, dai de bani.
Dac-o să mai faci naveta,
Chiar că dai de Julieta...
NAE BUNDURI, epigramist, Brașov
Mersi, Mizil!
Nu mai ştiu cu precizie cine a afirmat, recent, că Mizilul se remarcă
pe harta României prin festivalul „Romeo şi Julieta la Mizil”, dar
sunt convins că are multă dreptate. Am observat în acest orăşel
patriarhal, multe aspecte pe care nu le poţi vedea în alte locuri. În
primul rând nu am văzut uriaşe cartiere de blocuri comuniste cu
sutiene şi izmene puse la uscat în balcoane cum încă poţi vedea în
marile cartiere muncitoreşti din marile oraşe ale ţării, nu am văzut tramvaie gălăgioase
zguduind căsuţele de la şosea, nu am văzut taximetrişti care te trag de mânecă să te fenteze la
bani ocolind aiurea străzile, nu am văzut oameni încruntaţi şi culmea, într-o ţară atât de
săracă, nu am văzut nici cerşetori. Nici nu-mi venea să cred că sunt într-o zonă a vechiului
regat pestriţ, cu toată gama de concetăţeni de diferite culori. Ba mai mult, am văzut case cu
„prăvălie la scară” datând din secolul XIX, cu obloane verzi şi geamuri cu ochiuri mici de
sticlă colorată, tip vitralii, străzi cu pavele pe care cu un secol în urmă tropăiau caii înhămaţi
mândru la trăsuri elegante destinate protipendadei orăşelului şi unor îndrăgostiţi ca Romeo şi
Julieta în trecere prin târgul în care se schimbau caii şi multe alte fenomene care mă readuc în
anii copilăriei.
Mizilul mi s-a părut orăşelul în care a îngheţat timpul. În fond, Mizilul e un orăşel cenuşiu,
dar te miri cum din inima lui au ieşit şi continuă să iasă personalităţi atât de remarcabile. Pot
compara Mizilul cu un râu lin dar cu ape adânci. Un orăşel în care se vorbeşte puţin şi se face
mult. Una dintre dovezi fiind acest festival de poezie şi epigramă trecut de ediţia a noua şi
307
îndreptat spre jubiliara ediţie a zecea pentru care două mari personalităţi mizilene, Domnul
Director Profesor Victor MINEA şi inimosul Profesor Laurenţiu BĂDICIOIU au depus
eforturi mari spre a promova atât poezia cât şi sora ei mai mică…EPIGRAMA, o SPECIE a
genului liric, şi nu GEN cum susţin chiar unele personalităţi din domeniu. Despre festivalul în
sine pot spune doar lucruri frumoase, totul organizat „ca la şcoală” în timp şi spaţiu. Nu voi
vorbi nimic despre jurizare, dar pot remarca faptul că s-a mers pe ORIGINALITATE. Pe
vremuri se spunea „să promovăm noul” şi nu era deloc rău. Descalificarea primilor trei clasaţi
iniţial, la Poezie, pentru lipsa de originalitate, cred că este un act demn de cartea recordurilor
păstrând proporţiile. Întâlnirea cu vechii prieteni a fost cel mai mare motiv de bucurie.
Gaudeamus igitur!
PROF. PETRE APOSTOL, Ploiești
Am participat la câteva ediții ale festivalului „Romeo si Julieta la
Mizil” și am rămas plăcut impresionat atât de valoarea concurenților
cât și de numărul mare de personalități care participă la festival:
profesori universitari, academicieni, scriitori, politicieni, foști elevi
și cadre didactice ale Liceului „Grigore Tocilescu”. Mă mândresc cu
faptul că mă număr și eu printre absolvenții acestui liceu. Am rămas
profund impresionat de capacitatea organizatorică a prof.Victor
Minea, directorul liceului (care mi-a fost elev) și a prof.Laurențiu
Bădicioiu, care au reușit să strângă la un loc mari personalități,acest festival fiind o rampă de
lansare pentru cei talentați și pasionați de epigramă și poezie. Felicitări organizatorilor și
mulțumiri pentru eforturile depuse spre a ne oferi momente de delectare spirituală!
ALINA AMZA, producător la TVR, București

Astăzi, când comicul se transformă încet, dar sigur, într-un produs al
penibilului și al degradării morale, doi maeștri bucătari de la Mizil,
Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea, profesori în timpul liber, au
inventat o rețetă pentru activare cerebrală: se iau câteva zeci de minți
ascuțite, se presară cu răbdare, umor, nu uităm să adăugăm două
măsuri de măiestrie a limbii, ironie și neapărat jumătate de plic de
observație fină. Se savurează numai între prieteni!
Consumatorii recunoscători!
PETRU BRUMĂ, Constanța
Reacţiile unui participant de pe poziţia 69

Câştigător la epigramă, Ion Diviza, a venit de la Chişinău cu cântări
şi vin din belşug, servind evenimentul în rol de Mare Paharnic.
Trinomul asortat de la Mizil
Podiumu-ar fi fost prea trist
Dacă lângă-un procuror
De moravuri şi-un ceist
Nu era şi-un ... turnător.
Epigramiştii neinvitaţi la microfon spun că festivalul n-a avut destul umor.
Justificare
(apropo de laureat)
O-ntrebare - dumnealor:
Cum să-ţi ardă de umor
Când în capul tuturor
Juriu-a pus un ... turnător?
308
SILVIU CRISTACHE-mențiune la Poezie
Oltenița, Călărași
An de an, ediție de ediție, Mizilul e centrul umorului românesc de

calitate. Respectul față de un Regulament dur la prima vedere,
iubirea față de oamenii dragi sufletului lor, face din cei doi animatori
ai Festivalului „Romeo si Julieta la Mizil” (prof. Victor Minea și
prof. Bădicioiu Laurențiu) niste magneți, care reușesc să atragă de
fiecare dată oameni de calitate, „monștri” ai epigramei și ai poeziei
românești și nu numai.
„Vechea tabără”, mereu vigilentă la schepsisul epigramistic al noilor
laureați, își pregătește din timp condeiul, ascuțindu-l cât mai fin, în
vederea replicilor. Poezia, prezentă și ea, poate în proporție ceva mai mică, nu se lasă mai
prejos. Parcă an de an, calitatea acesteia cunoaște noi culmi, noi piste, încă neexplorate până
atunci.
Nu în ultimul rând, surprizele pregătite de către organizatori s-au dovedit și de această dată a
fi la înălțime, așa, ca pentru sufletul concurenților, al zecilor de oameni care, înainte de a fi
rivali în obținerea unui premiu, sunt prieteni de suflet. Să ne vedem cu bine și la ediția
jubiliară de anul viitor!
Dr. SORIN - CONSTANTIN COTLARCIUC, Vama, Suceava
Primăvară-n ianuarie la Mizil
Când ai un obicei, nativ sau dobândit, greu scapi de el, iar de multe
ori nici nu vrei să scapi de-o obișnuință plăcută pentru atâta lume,
cum e aceea de a organiza la Mizil, în luna ianuarie și nu
întâmplător atunci, Festivalul și Concursul de Epigramă și Poezie:
„Romeo și Julieta la Mizil”. Eu am participat de câțiva ani la
epigramă și la poezie, mi-am apreciat valoarea față de cei
aproximativ 600 de candidați în medie din fiecare an. Locul de
desfășurare a fost același, adică: Liceul „Grigore Tocilescu” din Mizil, inițiatorii, creierul și
inima au fost și sunt remarcabilii profesori: Victor Minea-directorul Liceului și Laurențiu
Bădicioiu, care au creat starea cea de voie bună pe toată perioada desfășurării manifestărilor.
Ediția a IX-a, 2016, desfășurată pe o vreme de primăvară, nu prin faptul că e cea mai recentă,
dar s-a ridicat la o cotă aparte, din multe puncte de vedere: participare masivă, creații literare
de valoare, în comparație cu anii precedenți, jurizare obiectivă și de o înaltă clasă, eliminând
din concurs lucrările trimise și la alte manifestări, organizare impecabilă, cu momente poetice
și muzicale, dueluri epigramatice, alocuțiuni deosebit de interesante și agapă prietenească,
literară într-un local rustic, unde se menținea focul aprins pe vatră, concurând cu focul
duelurilor umoristice dintre participanți. Pe cea de a noua ediție o poate egala sau întrece
numai edițiile următoare, organizatorii au început deja numărătoarea inversă, începând cu
numărul 365.
Felicitări organizatorilor, gazdelor, premianților și tuturor participanților care au ținut pasul
cu maratonul literar din ianuarie 2016! La revedere în 2017, afirmând că:
De la Iași pân` la Mizil
Drumul nu e dificil,
E mai grea, de bună seamă,
Calea către epigramă!
309
VALI ORȚAN, Premiul „Grigore Tocilescu” la Poezie, București
Organizare de excepție, începând cu primirea cu fete frumoase
purtătoare de pâine și sare! Invitații speciali, în mod deosebit domnul
Ștefan Cazimir, au dat o prestanță deosebită evenimentului. Gazdele
prietenoase, bonome, au făcut în așa fel încât toți oaspeții s-au simțit
„de- ai casei". Felicitări și mulțumiri!
VASILE LARCO-Mențiune la Epigramă,

Iași
La un pas de zece
Se zice că un părinte ține mai mult la ultimul său născut, justificat fiind
faptul că e cel mai mic și are nevoie de ocrotire. Iată că la Mizil,
ultimul născut, ultima manifestare culturală, cea de a IX-a ediție a
Festivalului de epigramă și poezie „Romeo și Julieta la Mizil” este
iubită, apreciată, nu numai că e cea mai recentă, dar a fost și cea mai
reușită din multe puncte de vedere. Am participat și la această
memorabilă întâlnire, unde am venit cu zâmbetul pe buze, pe parcursul
desfășurării manifestărilor, zâmbetul s-a transformat în hohot de râs, care s-a diminuat pe
măsură ce mă apropiam de clipa despărțirii, de încheirea manifestărilor. Și această ediție,
deschide ușa festivalurilor și concursurilor de creație literară satirico-umoristice din anul care
abia a început, manifestări care nu sunt puține, ar fi riscant să spun câte, deoarece oricând
poate apărea una nouă și să dispară alta, la fel ca populația globului, care nu se poate număra,
stabili cu exactitate. Cea de a noua ediție a fost una specială, ținând cont de: calitatea
creațiilor literare trimise la cele două concursuri, epigramă și poezie, jurizarea obiectivă de
către persoane competente, vigilente, bine informate la tot ce „mișcă-n țara noastră” privind
publicarea, înainte de a fi trimise în concurs, a creațiilor literare în cărți, reviste, ziare sau
participarea lor la alte manifestări de gen, descoperind și astfel de cazuri. Au participat, în
calitate de invitați, persoane marcante ale culturii noastre, care prin luările de cuvânt s-au
bucurat de aplauze bine meritate. Știm că „omul sfințește locul și-l încălzește nu numai
focul”, ce-i ce aprind și întrețin focul festivalului sunt cei doi remarcabili profesori: Victor
Minea-director și Laurențiu Bădicioiu, care prin dăruire și pricepere au asigurat: condițiile de
desfășurare a festivității de premiere, una impecabilă, programe artistice, condițiile de cazare
și masă, și nu în ultimul rând, voia bună, afirmând că:
Două roți de angrenează/Vor transmite o mișcare,/Doi profesori, când bravează, Duc „umorul în spinare”!
Îndepărtându-mă de Mizil, plecând spre orașul „celor șapte coline”, din când în când priveam
în urmă, spre a nu uita drumul spre cel de al zecelea Festival: „Romeo și Julieta la Mizil” din
anul 2017, prilej să urez organizatorilor mult succes în pregătirea lui, spunând că:
Timpul ca furtuna trece,/Iar urarea mea-i știută:/Tot mereu din zece-n zecePân-ajungeți la o sută!
Felicitări, încă o dată, organizatorilor! La mulți ani!
VICTORIA MILESCU, scriitoare, Bucureşti

Ediţia din acest an a deja tradiţionalului festival „Romeo şi Julieta la
Mizil“ s-a desfăşurat sub auspicii meteorologice binevoitoare. Nu a
nins, nu a fost ger, nu am rămas sinistraţi eroic în Mizilul din ce în ce
mai prietenos, fiindcă „cineva acolo, sus“, nu numai aici, pe pământ, îl
iubeşte din ce în ce mai mult. A fost o ediţie la care am râs cu un ochi,
iar cu celălalt am plâns. Am plâns nevăzut pentru cei evocaţi, foşti
oaspeţi ai festivalului, care ne-au încântat cu harul lor cărturăresc iar
acum vorbesc îngerilor: Alexandru Zorica, Corneliu Leu, Efim
Tarlapan. Am râs cu hohot sub şarjele epigramiştilor, adevărate focuri de artificii ale
310
inteligenţei şi ale umorului nu de puţine ori dulce-amar, răsplătit cu salve de aplauze. Ne-am
umplut de bucurie şi energie pentru mult timp reîntâlnindu-ne sau făcând cunoştinţă cu alţi
iubitori ai condeiului, unii veniţi de departe, încărcaţi de talent, de premii, de speranţe.
Felicitări organizatorilor, în special dlui prof. Victor Minea, directorului liceului „Grigore
Tocilescu“, şi dlui prof. Laurenţiu Bădicioiu, care prin eforturi văzute şi nevăzute au reuşit, şi
anul acesta, o frumoasă joncţiune între generaţii în numele poeziei, al prieteniei.
VIOLETTA PETRE, scriitoare, Constanța

Scriu cu sufletul plin de bucurie, aripile nu mi s-au desprins încă şi
probabil, le voi simţi mult timp de acum încolo, apte de zbor. Şi toată
această euforie, doar într-o scurtă călătorie spre Mizil. Emoţia
revederii cu prieteni vechi şi a întâlnirii cu prieteni pe care nu-i
văzusem vreodată m-a urmărit tot drumul. Dar, mai ales bucuria de a fi
în mijlocul unor oameni pe care-i îndrăgisem doar virtual, organizatorii
Festivalului de umor şi poezie, neobositul Laurenţiu Bădicioiu,
profesor la Liceul „Grigore Tocilescu” din Mizil şi directorul liceului,
profesorul Victor Minea, m-a făcut să simt că drumul până la Mizil era mult prea lung. Nu
mai vorbesc de personalităţile invitate la Festival, pe care nu am visat vreodată că le voi
strânge mâna şi-i voi îmbrăţişa. Întâlnirea a fost o explozie de fericire, materializată prin
lacrimi, zâmbete şi exclamaţii de bucurie. Seara de vineri, ziua de sâmbătă, ziua festivităţii
de premiere a câştigătorilor şi seara de sâmbătă de la Ferma dacilor, au fost momente de
neuitat, în care gazdele ne-au oferit tot ce aveau mai frumos şi mai bun: sufletele lor mari,
bucuria de a primi oaspeţi, zâmbetul nelipsit din ochii lor... Nu am întâlnit la niciun festival
atmosfera de la Mizil, oameni frumoşi cu suflete nobile. Festivalul de la Mizil îşi merită
notorietatea, cu atât mai mult cu cât nu se întâmplă într-un oraş mare şi asta datorită
oamenilor care sfinţesc acest loc cu dăruirea lor pentru frumos, cu dragostea lor pentru
cultură. Este a noua ediţie şi sunt sigură că vor urma multe altele. Un simplu „mulţumesc” mi
se pare banal şi neîncăpător pentru tot ce aş vrea să spun. Şi totuşi trebuie să găsesc cuvintele
prin care să-mi exprim, nu mulţumirea, ci fericirea de a fi cunoscut astfel de oameni speciali.
Da, sunt fericită cum nu am mai fost de multă vreme şi îmi doresc să revin pe meleagurile
unde visele devin realitate. Mulţumesc, Oameni de poveste! Viaţă lungă dumneavoastră şi
Festivalului! Cu preţuire nemărginită, Violetta Petre!
ZINOVIA (ZINA) BIVOL, actriță, jurnalistă, Chișinău

Am făcut deja trei drumuri spre Mizil și în toate încercările mele de a
descoperi lume bună și frumoasă am înțeles, la fel, trei lucruri:
Unu-la orice ediție nouă găsești noi forme de prezentare sau de
abordare a festivalului atât ca un concept regizoral, cât și măiestrie
poetică. Doi-Cu o ediție mai mult, cu atât mai mulți invitați. Prieteni
cuvântului se întâlnesc la Mizil. Trei- De la an la an gazda nu obosește
să-și întâlnească oaspeții. Până și colacul de la intrare este mai cald și
primitor. Iarna lui 2016 a avut parte de un festival-show unde s-au
îmbinat perfect poezia, epigrama cu o muzică bună și dansuri pe măsură. Asta a dezghețat
atmosfera și a lăsat soarele să intre prin fereastra Mizilului. „Cu îi este frig veniți la cald!” Nu
pot trece peste mulțumirele și laudele pe care vreau să le aduc organizatorilor: domnului
Victor Minea și Laurențiu Bădicioiu care muncesc un an pentru o zi... Cel mai important că
dau roade. În special Centrul de Creație al Copiilor „Floarea Soarelui” unde activez, de altfel,
tot de trei ani vă felicită și vă aduce gânduri bune. Multe flori ce știu a scrie... multă, multă
poezie. Cifra trei să vă poarte noroc!
311
Gena umorului pare a fi înscrisă în ADN-ul
românului. Ne mândrim că „facem haz de
necaz”, iar glumele sau snoavele populare au
făcut parte dintotdeauna din moştenirea
noastră. Fie că provin din imaginarul colectiv
sau sunt creaţii atribuite diverşilor autori,
astfel de scrieri şi-au făcut adesea loc în
paginile revistelor. Articolul de faţă prezintă
una dintre cele mai populare publicaţii
umoristice ale secolului XX: revista
„Furnica”.
Înfiinţată în 1904 de George Ranetti şi N.D.
Ţăranu, revista „Furnica” aduna în paginile sale
scrieri satirice, epigrame, glume, precum şi
caricaturi sau diverse alte ilustraţii. Co-editor al
revistei, Ranetti este, potrivit „Almanahului
Dicţionar al Presei din România”, un personaj
ilustru, „foarte cunoscut şi simpatizat în toate
cercurile profesionale, graţie spiritului său vioi,
vesel şi tare glumeţ. Este cel mai spiritual
calamburist al nostru şi cel mai talentat umorist
al presei contemporane".
Un alt jurnalist român al secolului
XX, Pamfil Şeicaru, scria despre revista
„Furnica” şi o caracteriza drept „cea mai
spirituală şi mai cunoscută publicaţie satirică
română”.
De unde provine, însă, numele revistei?
Ranetti explică încă din primul număr, într-o
manieră cât se poate de elegantă : „În lumea
insectelor sunt mari seniori cari atrag privirile
prin strălucirea podoabelor lor şi ale căror aripi
bogat colorate sau căror cuirase scânteietoare de
aur şi pietre scumpe desfid orice asemănare cu
giuvaericalele noastre meşteşugit cizelate. Mai
umilă e harnica furnică; ea n-are rochie
strălucită, rochii cu culori vii, cu reflecte de
smarald ori de rubin; natura a îmbrăcat-o cu
mohorâtul veştmânt al lucrătorului. (...) Să nu ne
amăgim însă, daca modestia sa e reală,
slăbiciunea ei nu e de cât aparentă. (...)”.
De asemenea, Ranetti stabileşte câteva dintre
punctele de reper după care avea să se ghideze în
ceea ce priveşte stilul abordat în revistă şi
declară că „(...) Furnica nu va cruţa nici o
osteneală, nici o jertfă spre a-şi asigura: numărul
cititorilor, inteligenţa celor mai preţuite pene ale
scriitorilor noştri, în sfârşit, unirea tuturor spre a
înzestra publicistica română cu o revistă care să
împace toate gusturile, toate nevoile şi să nu
lipsească din casa nimănui.” „Revista Furnica, în
rubricile sale umoristice, nu va înţepa veninos
niciodată. Se va mărgini să ciupească. ”, declara
Ranetti.
312
Printre cei care au apărut în primele
numere pe coperta revistei se numără şi
Smaranda Gheorghiu, poreclită „madam
Smara” şi care în acea perioadă scria pentru
ziarul „Universul”, Bogdan Petriceicu
Hasdeu, sau regele Carol.
Rubricile variază de la o săptămână la
alta, cu mici excepţii, iar autorii articolelor
sunt, în mare parte, cei doi fondatori ai
revistei : George Ranetti şi N.D. Ţăranu
care îşi semnează uneori scrierile sub
pseudonim, iar alteori chiar cu numele real.
Ambii editori aleg pseudonime memorabile,
astfel încât George Ranetti apare adesea
drept Tarascon, Kiriak Napadarjan, Jorj
Delamizil, (s.n.) Caiafa, Coco, Ghiţă
Delagambrinus, sau Cyrano. De asemenea,
N.D. Ţăranu alege următoarele pseudonime:
S., Nae, Lepaysan, Nicollo Mascalzzoni,
Box, Şmile. Majoritatea acestora erau jocuri
de cuvinte, dintre care unele cu semnificaţie
în limba franceză (Kiriak Napadarjan,
Lepaysan).
Există o serie de rubrici care ironizează
actualitatea timpului, prezintă scene şi
anecdote din vremea respectivă şi care
poartă nume diferite de-a lungul apariţiei
revistei: „Ecoul Săptămânei”, „Nostimadele
săptămânei”, „Schiţe de actualitate”,
„Actualităţi hazlii”.
În primul număr al revistei, George Ranetti
semnează o astfel de schiţă de actualitate (sub
pseudonimul „Caiafa”), regăsită în cadrul
rubricii „Ecourile săptămânei”:
„Înainte de apariţia Furnicei, într'una din
nopţile petrecute la Berăria Gambrinus, Iancu
Brezeanu, zis şi candelambrul Teatrului
Naţional, foarte îndârjit, ne combătea.
- Ranetti şi cu Ţăranu scot Furnica?
Am să scot eu altă revistă, Mirmicofagul, şi
am să-i mănânc!
...Ţinem să declarăm că ameninţarea ilustrului
artist nu ne înspăimântă de loc. Nu, el nu ne
poate mânca. Cel mult o să ne bea.”
De asemenea, ironiza aspecte din politica
vremurilor, precum traseismul politic:
„Vilegiatură, sau cum ar zice L'Indépendance:
déplacement: D. Ionel Grădişteanu a părăsit
partidul d-lui Carp şi s-a stabilit în partidul d-
lui Cantacuzino.”
Una dintre rubricile permanente ale revistei
a fost Şedinţele Comitetului Furnicei, în cadrul
cărora autorii ironizau propria activitate.
313
În cel de-al treilea număr al revistei, la
rubrica „Mica Publicitate” autorii recurg la o
formă comică de autopromovare: „în genul
ziarelor Universul, Adevărul şi Ţara:
Vindecare miraculoasă a supărărei,
melancoliei, urâtului: citirea revistei
săptămânale Furnica.” Un alt astfel de text,
din cadrul aceleiaşi rubrici, însă realizat într-un
alt registru, anunţa: „Tânăr, frumos, bogat
doreşte căsătorie d-ră chiar săracă, urâtă şi
bătrână, o singură calitate să aibă: să citească
regulat revista umoristică Furnica.”
Ţinta atacurilor celor doi editori ai revistei
o reprezintă atât personalităţile din viaţa
politică: Dimitrie Sturdza, Petre Carp etc., cât
şi colegele de breaslă cărora le este dedicată
rubrica „Cronici femenine”. În numărul
patruzeci al revistei, un articol care atacă
activitatea unei jurnaliste începe astfel: „Sub
rubrica cu titlul de mai sus şi cu subtitlu:
Pentru părinţii fricoşi, eminenta scribă Olimpia
dă oare cari sfaturi părinţilor în vederea
sezonului călduros.”
Tonul revistei este relaxat şi în ce

priveşte afişarea sexismului (una dintre
rubricile revistei se intitula : „Din carnetul
unui misogin”) , cât şi a rasismului. Astfel,
în numărul nouăsprezece al revistei din cel
de-al doilea an de apariţie, în cadrul rubricii
„Studii politice şi electorale”, autorul afirmă
: „Ca orice români neaoşi, nu putem suferi
pe unguri. (...) în mod general îi detestăm pe
unguri cel puţin tot atât de mult ca pe un pat
cu ploşniţe or o întâlnire cu pneumaticul
barometricei”.
Comentariile acide vizează lumea artistică şi

personalităţi ale timpului, acesta fiind şi
cazul ironizării pictorului Luchian, în
numărul paisprezece al revistei, când, în
dreptul imaginii sale de pe copertă, autorii
comentează: „Pictorul Lukian, care a
deschis în momentul de faţă o admirabilă
expoziţie la Ateneu, ceea ce dovedeşte că
Frumosul poate fi foarte bine reprezentat
printr-un urât.”
314
De asemenea, Titu Maiorescu este caricaturizat într-un
alt număr din cel de-al doilea an de apariţie al revistei:
„D. T.Maiorescu, junimist bătrân, a fost totdeauna în
cartel cu logica şi filosofia. Un alt personaj care apare
adesea în paginile revistei este şi Alexandru Macedonski,
poreclit de către Ranetti, într-unul din articolele sale,
semnat sub pseudonimul Caiafa, Macabronski.
GEORGE RANETTI
(19.10. 1875, Mizil, Prahova-d. 25.05 1928, București)
Poet, publicist, părintele revistei Furnica, colaborator la Moftul

Român, Zeflemeaua, România, Epoca, Lupta, Pagini Literare.
A semnat cu pseudonimele Romeo, Tarascon, Gh. Biciușcă, Jorj
Delamizil, Chiriac-Napadarjan, Contele de Tekirghiol, Prințul
Ghiță, Coco, Cyrano, Sandernagor sau Ghiță Delagambrinus etc
Volume publicate
De inimă albastră (1899
Strofe și apostrofe (1900)
Ahturi și ofuri (1901)
Eu râd, tu râzi, el râde (1903)
Franțuzomania (1904)
Scrisori din Italia (1904)
Romeo și Julieta la Mizil, Săracu’ Dumitrescu!... (1907)
Schițe vesele (1908)
Matache Pisălog (1914)
De atunci și de-acolo. Versuri ușurele scrise-n clipe grele (1921)
Poezii (1924)
Domnișoara Miau (1926)
De inimă albastră. Dom Paladu (1928)
Madam Strakinidy (1928)
Sursa: wikipedia
Mulțumim pentru unele imagini d-lui Nicolae Ioniță!
315
Ed. I, 2007-2008
Ed. a III-a, 2009-2010
316
Ed. a IV-a, 2010-2011
Ed. a V-a, 2011-2012
2010
317
Ed. a VI-a, 2012-2013
Ed. a VII-a, 2013-2014
318
Ed. a VIII-a, 2014-2015
Ed. a IX-a, 2015-2016
319
CUPRINS
Organizatorii mulțumesc! – 2
Cu gândul la ediția jubiliară, a X-a, LAURENȚIU BĂDICIOIU – 4
Dezbatere despre starea umorului românesc contemporan – 6
 prof.dr. ELIS RÂPEANU
 prof.univ.dr.ȘTEFAN CAZIMIR
 CORNEL UDREA
 IOAN P. GÂRDA
Sub cer de toamnă brumăriu, prof.univ.dr. ȘTEFAN CAZIMIR – 13
Capitală culturală pentru o zi, drd. LIVIU IANCU – 14
In memoriam SOLOMON MARCUS – 15
 Prof. LAURENȚIU BĂDICIOIU și prof. VICTOR MINEA
 Prof.univ.dr. MIHAI ZAMFIR
 Conf.univ.dr DANIEL CRISTEA ENACHE
 Conf.univ.dr. GEORGE STANCA
In memoriam EFIM TARLAPAN – 20
 CORNEL UDREA
 ION DIVIZA
 Prof.univ.dr.ing. CORNELIU BERBENTE
 GHEORGHE BÂLICI
Secțiunea Poezie – 22
Lista cu participanții la Poezie – 238
Secțiunea Epigramă – 241
Lista cu participanții la Epigramă – 263
Interviuri… Interviuri… Interviuri, drd. LIVIU IANCU – 266
Prof.univ.dr. ȘTEFAN CAZIMIR
 Elevii SILVIU DIACONESCU şi ANDRA VASILCOIU
 Profesorii LAURENȚIU BĂDICIOIU și VICTOR MINEA
Cartea de Onoare a liceului. Impresii scrise la cald în mijlocul iernii – 270
Mesaje pentru organizatori – 275
 Institutul „EUDOXIU HURMUZACHI”pentru românii de pretutindeni
 Col.rz. EUGEN LEMNARU
Texte în afara festivalului – 279
 GHEORGHE GURĂU-Pățania umoristului în tren
 ALEXANDRU OLTEAN-Nu sunt supărat și basta!
Duel epigramistic pe tema Pe Dunăre de-ar curge vin... – 281
 NAE BUNDURI
 LAURENȚIU GHIȚĂ
 CONSTANTIN MOLDOVAN
 ION DIVIZA
Rebus-„Romeo și Julieta la Mizil”, ION MAZILU, Ploiești – 284
Mulțumim elevilor voluntari din L.T.„Gr.Tocilescu”! – 285
Prima impresie contează, dar… și a 9-a! Impresii de la Mizil – 286
Mizileanul GEORGE RANETTI și Furnica bucureșteană – 312
Toată lumea afară! Poza de grup! – 316
320
321
COPERTA 3
322

Romeo Si Julieta La Mizil 09 2015 2016

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Romeo Si Julieta La Mizil 09 2015 2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

https://biblioteca-digitala.

Volum apărut cu sprijinul:

ALESE MULŢUMIRI DOMNULUI INGINER VASILE CORNEL,

RAIFFEISEN BANK MENCȘ, ISJPH, CCD, FUNDAŢIEI CULTURALE „ROMEO ŞI

Colegilor din Liceul Teoretic „GrigoreTocilescu”, care au donat cei 2%

Angajaţilor FI-BA Baloteşti, care au donat cei 2%

UMORULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN

Consideraţii privind UMORUL

Prof. univ.dr. Ștefan Cazimir

Trăim sentimente de profund regret față de dispariția trupească a

Directorul Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”,

Efim nu mai este, dar rămâne o operă literară, o carte neterminată

Ion Diviza, Chișinău

Corneliu Berbente, București

Este oare drept să se stingă

Toate inimile sângerânde se adună

COMUNICATUL NR.3, FINAL 

Şi ţine minte, Doamnă încă verde,

Premiul „Agatha Bacovia” zi de tricotat visuri și nervi

În sunet de... Retrăiesc amintiri din megalopolis- ul mizer,

În limitele fidelităţii poezia e când mergi în tramvai

tu în rochie de mireasă neagră după ce am clădit o casa să fie umbrită ne-am

caută-mă într-un cimitir de mașini deseori înnoptam la izvor şi setea sporea

mă simt atât de sfioasă acum/te rog nu mă mai Alice Bancu, București

Din praf de pietre prețioase- Și-mi amintesc de tine, dragul meu,

Ev Mediu-ndelung și ascetic Pedeapsa

Îmi picură pe piele întuneric, A cărei coadă-ncolăcită

nu ştiu cum de s-a nimerit

metastaze interstații. perle de apă

nu e timpul tău să te saturi de viață. statutul poetului se schimbă de la o zi la alta.

mi-aș fi spus de o mie de ori că întâmplarea de 13,30... mănânc crusta poeziei

şi iar şi iar pentru că mi-e frig

pâine prăjită la cafea paradisuri brodate peste fuioare de fum

De ce-mi cânţi colindător, Splendeur et souffrance

Și dacă lângă tine am învățat să zbor, tu nu mai exişti

Despre dragoste annie lennox a îmbătrânit

Minus cafea mi-e frică că în timp

o sticlă de vodkă goală, Poetul trebuie să doarmă

dimineți cu cola și cafele tari Poetul trebuie să doarmă...

Ochii noștri își ciocnesc privirile John Lennon trebuie să cânte

Căliți de obiceiuri mici, ca la roata norocului

Nu! Am răspuns. eu nu mă tem de furtună

în dimineaţa aceasta Cu o dovadă că un strop de cer

Purtându-mă prin fantezii bizare

Să fie-o poezie pe fila-ngălbenită Cu statutul de statuie par nepotrivite rău.

Visând statuie Spărgând în disonanţe bizare scump odor..

Strivind-o -n palma rece, goală Ramona Muller, Buzău

În primăvara înflorită, Mi-am țesut o rochie albă de mireasă

Creșteam în gânduri, vise tandre, Trena am tivit-o cu fir de aşteptare,

...Și anii au zburat și clipa Am evazat cuvinte tighelite

Iar apoi îl vernisează azi soarele nu a mai apărut

Apatie sentimentală gura duhnind a alcool,

Astăzi ploi fugare cerem pe litere

Fă-mă lacrima ce-i curge pe obraz atunci cȃnd Confuzie

Carmen Popescu, Pitești Să fii un fum ce iese dintr-o țigară stinsă

în liniște Sonia Adriana Murguleț Shivani, București

admir întâlniri simple Îmi lipsește ceva, totuși

Venişi, sălbatico, şiroaie…

Natura-n urma ta se-nmoaie, Decorul alb m-apasă peste tot

Dă-mi mâna ta puternică și dreaptă Noaptea îmi scriu poezia cu sânge,

În timp ce îngerul duminicii mă împărtășea Sunt aleasă, îmi spun,

când eram de opt ani terapia aceasta

am iubit și eu Sperietoare de vise

nu-mi cere să te uit... Melania Cristea, Craiova