Teodor Mazilu (sau Theodor Mazilu, n. 11 august 1930, București, d.

18 octombrie 1980) a fost

un dramaturg român, autor de piese de teatru și scheciuri pentru televiziune. S-a născut ca al patrulea copil într-
o familie de muncitori Teodor Mazilu scrie începând din 1949, mai întâi în periodice pentru ca mai apoi să
publice colecții de nuvele și romane. Ceea ce îl caracterizează pe Mazilu este însă teatrul său, adesea
asemănat cu cel al lui Caragiale. În ciuda cenzurii severe din acea perioadă el reușește să-și câștige publicul
luând în zeflemea absurdul caracteristic regimului despotic. Piesa Proștii sub clar de lună, pusă în scenă
de Lucian Pintilie în 1963 la Teatrul Bulandra este scoasă de pe afiș pentru o vreme de autorități. În anul 1972
publica Ipocrizia disperării, eseu în care își prezintă filozofia personală.

Piesele lui Mazilu au structura pe care a consacrat-o traditia, incepand cu dramaturgia antica,
greceasca: un subiect articulat pe momentele cunoscute, intr-o desfasurare liniara (respectand ordinea
cronologica a faptelor) si respectand principiul relatiei cauza-efect.
Cadrul spatio-temporal, “intr-o primavara timpurie”, “in zilele noastre”, in Bucuresti (se vorbeste
despre Calea Victoriei, b-dul Magheru), aseaza piesa sub semnul realismului, un realism clasic, de
sorginte caragialiana.
Intriga amoroasa merge mereu spre farsa. Clementina, 32 de ani, “femeie plangareata”, moralista
intransigenta, este parasita de sot, smecherul Gogu (40 de ani), un fel de gestionar. Asta pentru ca ea-i
reprosa mereu lipsa de corectitudine, faptul ca a pus-o “sa iasa din campul muncii” si, mai ales, ca a
refuzat cu indarjire sa poarte pantofii pe care Gogu ii facuse cadou, pentru ca ea voia sa poarte doar
lucruri castigate prin munca cinstita. Ranit in orgoliul lui, Gogu pleaca de acasa, lasandu-i femeii mobila
care ar putea-o face sa treaca drept o fiinta superioara.
Ortansa, prietena Clementinei, “femeie satanica”, dupa indicatia autorului, adica indracita, o
nimfomana de vreo 23-25 de ani, este si ea parasita de sot, Emilian (30 de ani), un inspector financiar
exagerat de corect, dupa ea, care refuza sa “intervina”, undeva, pe langa cineva, in favoarea cumnatului.
Corectitudinea sa, intelegem, il face sa traiasca modest, in raport cu pozitia detinuta in ierarhia
functionareasca, sta in casa nevestei si a socrilor, niste “ramasite” burgheze, care traisera pana cu putin
timp in urma din exploatarea a o mie de oameni. Ortansa traieste cu sentimentul ca se ofileste zadarnic
in tara aceasta, in orasul acesta, sub regimul acesta, langa un sot ca acesta si, avand un asa frumos trup,
viseaza la ce ar fi putut deveni ea intr-o capitala mondiala. S-ar potrivi cu Gogu, ii sugereaza
Clementina. Dar, o asigura Ortansa, nu-l poate parasi pe Emilian, cu toate ca se simte ranita si jignita in
orgoliul ei. Fiica de burghezi, nu s-ar impotrivi, precum Clementina, micilor “initiative” al lui Gogu si,
desigur, nu ar intreba atata din ce bani i-au fost cumparate cadourile, pantofii…
Ironia face ca imediat sa se certe cu Emilian, care se hotaraste sa divorteze. Acum constata ca
Emilian nu o avea deloc in sange, asa cum credea, dimpotriva, o asigura ca nu vede nici un motiv pentru
care ar putea sa sufere in viitor. Suparata la culme, le spune parintilor, care tocmai intrau in camera, ca
ea nu poate trai fara tandrete si pleaca, lasandu-l pe Emilian in propria casa, a ei, a parintilor ei (Actul I,
tabloul 1, scenele 2 si 3).
Actul al II-lea se desfasoara pe strada, la o carciuma si in noua casa a Ortansei, avandu-i ca
protagonisti pe Emilian, Vasilica, o tanara desenatoare de 23 de ani, si Ortansa. Rezemat de un stalp (de
telegraf), Emilian ii marturiseste Vasilicai, tovarasa lui de birou (nu e prea clar de ce o desenatoare
tehnica este colega de birou a unui expert contabil si inspector financiar!) necazul: nevasta sa a parasit
domiciliul conjugal. Nu-si imagina ce greu ii va fi fara ea, abia acum a inteles ca Ortansa, cu toate
conceptiile ei burgheze, “i-a intrat in sange”. Drama lui este alta, insa. Omul marturiseste acum ca nu
stie nici sa sufere, nici sa iubeasca: “Chiar daca as vrea sa sufar pentru Ortansa, n-as sti sa
sufar… Chiar daca as vrea s-o mai iubesc, n-as sti cum s-o iubesc!” Omul se dovedeste incorigibil:
“Nu ma inteleg decat cu femeile cinstite sau cu cele pe care le cred cinstite. Cum se deschide usa casei
unei femei goale pe dinauntru? Cum se mangaie o femeie lipsita de caracter? (…) Tot ceea ce este
neomenesc imi e strain. Nu stiu sa fac interventii. (…)”. Pare ca vrea sa vorbeasca despre calitatile lui.
Vasilica, femeie care pare matura pentru varsta ei, intelege altfel: “Cu toate lipsurile tale, esti un baiat
admirabil.” Fata pare ca vrea sa profite de situatie si aproape ca ii face ea curte, dar se sperie si ea cand
afla cum gandeste omul acesta. Vasilica il indeamna sa-i cada in genunchi Ortansei si se inteleg ca asta
sa se intample numai in bataie de joc. Si imediat intra in carciuma, rostind grav: “Ma duc sa-mi traiesc
suferinta…” Spusese insa mai inainte ca isi va ineca amarul in vin, tot in bataie de joc.
In gradina restaurantului il intreaba pe ospatar cum se face cand se ineaca amarul in vin.
Imediat apare langa el Gogu, evident, abtiguit, care-l auzise, si ii marturiseste lui Emilian ca
ambitia lui cea mare e sa devina si el om. Dar marturiesete ca are un deficit de memorie, care este de
fapt un deficit sufletesc: lipsa tandretei. Candva, nu reusise sa mangaie o fiinta care astepta de la el o
mangaiere, si omul suferea vizibil. Observa ca ospatarul ii adusese lui Emilian vin de Dragasani, de
unde trage concluzia ca este vorba de neplaceri amoroase, fiindca “pentru neplaceri la serviciu se bea
Muscat Otonel”.
Emilian, “aproape incantat ca are prilejul sa-si traiasca drama”, cade cu capul pe masa. Gogu,
simte suferinta si-i spune ca ar trebui sa se sinucida, dar Emilian nu-si mai aminteste ce este aceea, cum
se traieste o drama. Indivizii nu se inteleg, sunt diferiti: ce-a uitat unul, tine minte celalalt. Si invers.
Gogu este fericit, nu pentru ca are satisfactii in munca, ci pentru ca are sentimentul ca n-o sa dea de
dracu – cel putin deocamdata. Apoi ii vorbeste despre o alta fericire, “sentimentul ala sublim…
dragostea”, ca femeia si-a parasit barbatul pentru el si ca i-a spus: “Poate n-ai principii […] dar ai un ce
anume”, ca o cheama Ortansa si o cunoaste tot Bucurestiul.
Emilian se stapaneste, minte ca nu o cunoaste. Fericirea lui Gogu nu este insa deplina, nu se teme
nici de boala, nici de batranete, nici de moarte, se teme doar de controlul financiar. Ii spune acum ca
barbatul Ortansei lucreaza la controlul financiar, ceea ce inseamna un mare noroc pentru el: daca l-ar
inspecta acesta, care este nebun dupa Ortansa, i-ar da-o inapoi numai sa inchida ochii, sa se faca a nu
vedea furtul din gestiune… Emilian incearca sa afle cu cine a avut onoarea. Nu reuseste. Nu-i ramane
decat sa-i afle numele chiar de la Ortansa. Gogu pleaca impleticindu-se, Emilian refuza sa-i intinda
mana, Gogu se declara jignit.
In poarta gradinii restaurantului apare Vasilica. Il asteptase. Il intreaba pe Emilian daca si-a
inecat amarul. El ii spune ca a aflat rivalul, ca alearga sa-i cada in genunchi Ortansei, numai ca sa afle
numele acestuia. Dar nu mai stie cum arata Ortansa.... (scena 3).
Tabloul urmator (al patrulea) il infatiseaza pe Emilian in urmarirea Ortansei, pe strada. Intalnirea
este comica, discutia alunecand in derizoriu. Ortansa accepta sa fie condusa sus, acasa la ea, pentru ca
Emilian sa-i poata cadea in genunchi, sa fie numai ei amandoi. Chiar daca vrea sa o faca doar in bataie
de joc, Emilian nu vrea sa fie vazut facand gesturi patetice in public. “Evidentiatul” cade in genunchi si
asa ramane pana ce afla numele “rivalului”: Gogu Scarlat. Ridicol, Emilian sare in sus si alearga
bezmetic pe scara. Ortansa striga din urma sa ramana prieteni. Cortina – la jumatatea actului.
Cealalta fosta pereche, Clementina si Gogu, se reintalneste pe peronul garii. Gogu soseste de
undeva, se zareste la fereastra vagonului. Clementina striga, incearca sa se faca auzita. Gogu se face ca
nu o aude. Coboara din vagon. Asculta, fara sa reactioneze, marturisirea de pocainta a
Clementinei: “Gogule, sunt dispusa la concesii, ma auzi, Gogule?” “Nu mai am principii, Gogule…
Nu-mi mai pare rau ca nu-s in campul muncii. […] Acum sunt pe gustul tau. O sa fim fericiti,
Gogule!”. Gogu, deja urcat intr-un taxi, tace. Apoi ii cere Clementinei sa-i arate pantofii, daca vrea sa
stea de vorba. Ghinion. Femeia nu poarta pantofii cu pricina, deci este mincinoasa, fatarnica. Femeia
jura ca e vorba doar de neglijenta. Gogu o impinge, tranteste usa, iar Clementina cade in genunchi:
“Gogule! Din neglijenta, Gogule.”
 Ajuns in garsoniera Ortansei, intins pe pat cu bratele sub cap, Gogu se gandeste de ce intarzie.
Apoi da un telefon cuiva, Ortansa e acolo, vorbeste ceva cu ea la telefon. Miroase o tufa de liliac si se
gandeste la sine. Constata cu multumire ca este si el om ca toti ceilalti, nu o fiara, se bucura sau se
intristeaza, reactioneaza la frumusetile naturii, iubeste copiii, isi iubeste mama, o iubeste pe Ortansa… si
sare in sus de bucurie: “Ura… Am trasaturi omenesti… Nu sunt o fiara… Am foarte multe
sentimente.” Coboara scarile si o intampina pe Ortansa, fiind sigur ca a vandut bluzele la un pret
convenabil – afacerea lui Gogu: lucreaza intr-o intreprindere de confectii, sustrage marfa si o vinde la
negru, prin intermediari, de data aceasta prin iubita lui. Ortansa soseste. Nu a vandut bluzele in rate. A
vandut cu banii jos, bani gheata. Gogu e fericit. Nu se mai teme de controlul financiar. O ridica in brate
pe Ortansa. Ii spune ca e fericit, ca l-a coplesit iubirea: “Pot sa iubesc, sa sufar, sa mangai, sa fac
gesturi aparent lipsite de logica”. Sensibila, Ortansa se teme de control. Da, i-a spus lui Beatrice sa-si
tina gura. Incep sa se harjoneasca. Gogu o prinde si o poarta in brate spre casa.
In garsoniera (scena 4) discutia de afara continua: Gogu e fecricit, dar se teme de controlul
financiar. Ortansa se declara indragostita de el, “nu numai fizic, dar si psihic”. Se jura ca daca-l prind pe
Gogu si-l baga la inchisoare, ea se arunca in fata trenului. Gogu nu admite nici un sacrificiu. Ortansa are
o presimtire: Emilian il va inspecta si va musamaliza totul. Gogu surade a indoiala. Cei doi se
imbratisaza patimas.
In fata casei, Emilian si Vasilica spioneaza. Vasilica isi da seama ca Emilian al ei nu este deloc
complex, nu urla de indignare vazandu-si femeia in bratele altuia, nu striga: “O ucid cu mana mea!” El e
gata sa abandoneze, sa o invite pe Vasilica la un scurt-metraj, dar Vasilica il sileste sa priveasca pe
fereastra. Ceea ce vede nu i se pare deloc deosebit. Vasilica il ndeamna sa-si ucida rivalul cu o lovitura
de topor (aluzie la modul in care Stalin l-a ucis pe Trotzki?) si se ofera sa-i faca ea rost de topor.
Vasilica il intreaba daca macar e gelos. Nu e. Nu cunoaste nici acest sentiment. Ea il indeamna sa
mearga si sa joace scena geloziei, macar asa, in bataie de joc, ca sa pedepseasca prostia, spre
fericirea justa a Vasilicai. Emilian n-are curajul, se teme ca Gogu i-ar putea-o inapoia pe Ortansa si el n-
ar sti cum sa reactioneze.
In cadrul ferestrei apare Clementina, iar cei doi asista fara sa vrea la confruntarea dintre rivale.
Clementina, cu aer de tragediana, bate la usa lui Gogu. Gogu crapa usa si o pofteste sa-i mangaie
chiar parul, daca vrea, numai sa plece acasa. Femeia pretinde ca nu vrea nici compatimire, nici iubire, ci
doar sa-i ceara sa aiba grija de el. Gogu se-nmoaie si deschide usa. Ortansa isi trage, formal, un capot pe
umeri si arunca rivalei o privire taioasa. Aceasta o infrunta in stilul Mita Baston: “Dupa ce mi l-ai rapit,
degeaba iti mai pui capotul.” Ortansa riposteaza, dura. Gogu, ironic, intervine impaciuitor: “Fara
scandal, Clementino, esti doar o femeie superioara, trebuie s-o respecti pe Ortansa…”. Ortansa are o
iesire meschina, il pune pe Gogu sa-i ceara inapoi fotoliile… Clementina sesizeaza meschinaria
Ortansei, lipsa ei de idealism. Gogu incearca sa o faca pe Clementina sa fie obiectiva. Clementina zice
ca este , dar este si femeie, ii cere lui sa fie obiectiv, ce a gasit la Ortansa?, ca nici frumoasa nu mai e, s-
a ingrasat. Ortansa se apara: “Eu l-am inteles pe Gogu. Eu nu l-am contrazis, nu i-am facut niciodata
morala. (Cu usor dispret) Eu nu-s asa cinstita ca tine…”. Clemetina se apara, ca ea nu este “o fiinta
delicata,” ca ce-i rau ca mai are si cateva criterii morale… In fata lui Gogu, ca sa-l cucereasca, jura ca si
ea poate fi vulgara, precum Ortansa, ca va trece cu vederea anumite defecte, ca nu va mai intreba de
unde face rost de bani… Gogu o suspecteaza de ipocrizie, ca de fapt este o femeie obisnuita, morala,
normala, chiar putin cinstita. Ii cere sa plece acasa. Clementina nu si nu, ca ea poate sa aiba grija de el,
el poate s-o umileasca, s-o loveasca, numai s-o lase sa aiba grija de el, ca Ortansa, “vipera” il arunca in
prapastie…
 Apoi ii spune de ce a venit, de fapt. Are o veste, pentru care presupune ca Gogu ar putea sa-i fie
recunoscatoare: sotul Ortansei il va inspecta. Gogu e in culmea fericirii. Izbucneste in urale, “Bravo
Clementina! Esti grozava, Clementina! Esti superba!” E mai mult decat sperase Clementina. Ortansa se
aprinde, ca ce, Emilian e totusi sotul ei, va musamaliza afacerea numai pentru sarutul ei pe frunte.
Clementina a ratat, zice, nu si-a atins scopul, n-a adus o veste proasta, ci una buna. Ironica, o pofteste la
o cafea. Dar se aude o bataie in usa. Apare Emilian – Gogu il vazuse pe fereastra, le pofteste pe femei sa
iasa, sa-l lase singur cu nebunul. Incepe punctul culminant al actiunii dramatice (Actul II, tabloul 5,
scena 7).
Numai ca nebunul este politicos si calm. Intreaba daca Gogu este barbatul care i-a furat fericirea
conjugala, femeia visurilor lui, “miseleste, prin viclenii si cuvinte dulci, prin fel de fel de promisiuni,
abuzand de naivitatea ei”, facandu-l din om neom, in fine toate vorbele de circumstanta. Gogu
recunoaste pe barbatul cu care a baut la carciuma. Gogu recunoaste ca el este impricinatul. Emilian
promite, ridicol: “Am venit sa va ucid… Va rog sa nu va suparati…” Gogu reactioneaza normal si il
pofteste afara. Emilian e si mai ridicol: “Sunt si eu om, ca si dumneavoastra. Nu pot sa plec pana ce nu
va transform intr-o baie de sange.” Gogu crede ca omul s-a ticnit, din dragoste, si il ia cu binisorul,
incercand sa-i explice ca ei, Gogu si Ortansa, n-au nicio vina… dragostea… i-a lovit fulgerator! Nu
merge. Incearca sa-l minta: Ortansa are un caracter josnic. N-are, importanta, zice Emilian, e o zdreanta,
dar el o adora asa. Gogu incearca sa-i starneasca gelozia: “Acu cinci minute a plecat din acest
pat…” Emilian, ca n-are importanta, sa i-o dea inapoi pe Ortansa, Ortansa i-a intrat in sange. Lui Gogu
ii vine greu, se simte legat sufleteste de ea. Dar, intreaba asa, intr-o doara, daca domnul lucreaza la
controlul financiar si daca verifica actele lui… Verifica. Gogu cere, pe ocolite, clementa, ca el, care s-a
format in mediul burghez… a incercat sa se transforme, sa duca o viata normala. Promite lui Emilian ca
i-o va da inapoi pe Ortansa, daca si el va inchide ochii la “anumite contradictii” din actele sale. Este
exact ceea ce se temuse Emilian ca se va intampla. Ezita. Alege, mai intai, datoria. Gogu se framanta:
are sa ramana cu Ortansa si cu inchisoarea, “cu dragostea si puscaria”. In cele din urma o alege pe
Ortansa. Gogu e fericit. Asta este adevarata fericire: sa scapi basma curata. Cei doi privesc stelele. Apoi
apare Vasilica si cei doi canta niste cuplete satirice caraghioase peste care cade cortina.
Deznodamantul se consuma pe parcursul intregului si unicului tablou (al saselea) din actul al
treilea. Scene patetice. Mai intai Ortansa si Gogu, pe aleile abia inmugurite ale unui parc. Ortansa nu
stie ce se intampla cu Gogu. S-a schimbat in ultimul timp. Parca ar fi uitat clipele fericite de la Poiana
Tapului. Dar ea e tot “fetita care nu se teme sa faca dragoste c-un delapidator”. Nu-l mai intelege.
Gogu tace. Zice ca nu mai au ce sa-si spuna, apoi, brusc, ca nu o mai iubeste. Ea, ca se arunca inaintea
trenului, ca ea il iubeste. Gogu, insa, nu mai vrea iubirea ei, nu-i mai cere decat un mic serviciu: sa se
intoarca la caminul conjugal si sa-si iubeasca sotul, cu patima oarba sa-l iubeasca, ca el o va ierta ca l-a
parasit, e nebun dupa ea. Apoi recunoaste ca a facut un targ cu Emilian. Recunoaste ca, acum, intr-
adevar s-a ticalosit, a decazut, a facut “o tranzactie” cu dragostea Ortansei, cu visurile ei de fericire, a
cedat-o sotului, numai ca sa scape de controlul financiar… Dar ce sa faca si el, nu se va mai simti in
siguranta decat daca ea va sta alaturi de Emilian pana la sfarsitul vietii… Noroc cu pasiunea naprasnica
a sotului legitim… Ortansa se ingrozeste numai gandindu-se la ce o asteapta: “Iar discutii serioase,
situatia din Congo, ce e omul, ce e binele, ce e raul, ce e fericirea – Giordano Bruno, adevarul si
colectivirtatea… respectul fata de om …” Femeia se mai uita la el., admirandu-i ochii. Gogu e gata sa
planga. E consolat. Se prabuseste in bratele ei. Cauta fraze sugestive, ca sa rascoleasca sufletul Ortansei.
Ortansa plange. Si se despart prieteneste.
Acasa la familia Ortansei, tatal si mama acesteia discuta in absenta lui Emilian, nu cumva sa se
sinucida baiatul… sau, mama Ortansei, “daca Emilian s-ar sinucide discret, Ortansa ar primi o
pensie…” Dar, totusi e bun Emil, salariul lui nu-i tocmai rau, si cu cata discretie, in ziua de salariu, lasa
un plic pe masuta, pentru ei…
Soseste Emilian. Cere mamei-soacre sa-i dea vestea cea buna si mare: s-a intors Ortansa. Cei doi
spun ca nu s-a intors. Emilian pare ca a inebunit: deschide usa dormitorului si vorbeste cu o inchipuire.
Apoi se prabuseste intr-un fotoliu. Batranii discuta despre necazul care s-a abatut asupra lor, despre
situatia penibila in care au fost pusi. Se ingrozesc la gandul ca s-ar putea ca Emilian sa se fi sinucis.
Hotarasc sa intre si, in caz ca n-a murit, crezandu-l nebun, sa-l minta ca a venit Ortansa: “Minciuna
inzdraveneste omul.” Emilian se trezeste din somn, cascand. Socrul ii spune ca a sosit Ortansa. Si chiar
atunci intra Ortansa, care se indreapta cu bratele deschise spre el. Evidentiatul – surpriza de nebun! – “o
ia in brate si o asaza trainic intre parinti” spunand: “Jur ca Ortansa ma scoate din sarite. Pastrati-o
sanatosi.”
Sfarsitul piesei ne readuce in decorul de la inceput, acasa la Clementina. Aceasta se mira ca
Gogu s-a intors. Dar Gogu ii raspunde miticeste: “Unde vezi tu ca m-am intors?” Apoi Clementina pune
aceeasi placa: Ortansa nu e pentru el, ca atunci cand lipseste el “mobila n-are viata…”. Gogu cauta sa
inteleaga suferinta Clementinei si-i iese in ntampinare cu vorbe mestesugite, jucand cartea sinceritatii.
Gogu incearca sa o faca sa inteleaga ca nu trebuie sa se compare cu Ortansa. Incearca sa-i reaminteasca
felul in care s-a purtat cu el, spiritul ei moralizator. Clementina neaga totul, ca si cand ar fi uitat vechea
ei “personalitate bine precizata”, voind, desigur, sa-l amageasca pe Gogu, sa-i arate ca nu mai are de ce
sa se teama de ea, e cu totul alta… Apoi patetica: “Eu n-am nimic, Gogule, numai pe tine te am.” Adica
nu are nici macar o personalitate bine precizata. La intrebarea directa, marota lui Gogu, de ce n-a purtat
pantofii pentru care el a delapidat o avere, ea raspunde ca era o copila pe vremea aia, ce stia ea despre
viata? Imediat, Clementia scoate din sifonier pantofii, ii incalta febrila si (cu o expresie de beatitudine
tampa, se indreapta spre Gogu): “Am o minte de pasare, Gogule…” Gogu tresare uimit si exclama:
“Iubita mea!” Gogu e extaziat. Isi exteriorizeaza sentimentele. Incepe harjoana. Extaz. “A venit
fericirea!”, striga Clementina.
Dar apare in usa Ortansa, distrusa. Gogu o lasa pe Clementina si se indreapta spre Ortansa. O
previne ca va suferi mult, dupa ce va face ce va face, si o palmuieste. Zadarnic. Femeia nu pleaca. Nici
ajutorul Clementinei nu schimba ceva. Ortansa spune ca Emilian nu o iubeste. Gogu e ingrozit: “Trebuie
sa te iubeasca sau, ma rog, ceva asemanator. Daca nu te iubeste, vine controlul financiar.” Doar nu
vrea sa ajunga la puscarie. Gogu este om cinstit, adauga Clementina. Gogu o indeamna sa priveasca
dispretuitor, pe el, pe parintii ei, pe Clementina, sa devina pudica, sa devina mama… Ortansa nu poate,
ea vede in Gogu un sfant. In sfarsit, Gogu nu reuseste sa o alunge pe Ortansa si intelege ca ar fi
zadarnic. Primeste un telefon, cineva il previne ca peste o jumatate de ora incepe controlul financiar.
Gogu se clatina. Le spune ca nu le-a iubit niciodata, si se prabuseste pentru cateva clipe in bratele lor.
Apoi se desprinde si striga ca “Gogu nu moare! Gogu se transforma!” Are revelatia unui alt Gogu, pana
trece controlul: ”Va fi alt Gogu. Un Gogu care regreta ce-a facut, un Gogu care se caieste sincer. Un
Gogu care vrea sa ia viata de la inceput si capata circumstante atenuante… Dupa ce trece controlul,
adio Gogu cinstitul, adio regrete…, adio nu-mi dau seama ce-am facut… Din nou adevaratul Gogu,
nemuritorul Gogu…” Femeile cad in extaz in fata inteligentei lui. Numai ca are un necaz: nu stie “cum
arata un individ care regreta din adancul inimii, cum se comporta, ce gesturi face, de ce regreta, ce
spune, cum spune, cum ii stralucesc ochii.” E o nenorocire, cum are sa regrete? Scaparea lui par a fi
cele doua femei, pe care le solicita sa scotoceasca in adancul sufletelor ceva omenesc, un sentiment
maret, ceva, aspiratii inalte, regrete… Clementina se intreaba daca a croseta e ceva maret. Nimeni nu
poate spune cu precizie. Iar ea nici nu vrea sa riste si sa-si regaseasca principiile de altadata, vechile
prejudecati, nu cumva Gogu sa fuga cu Ortansa.
 In cele din urma tot Gogu are o idee: Ortansa se va apropia de el, ii va striga cu dispret: “Te-am
crezut un om cinstit… Mi-ai inselat dragostea…” si ii va trage o palma peste fata. Dar nu stie ce ar treui
sa faca el. Clementina are o idee: “De atata durere, te iei cu mainile de cap.” Nimeni insa nu are idee ce
ar trebui sa spuna.
Ortansa reuseste sa-i dea o palma si se retrage ingrozita langa Clementina.
Cortina cade peste scena in care, cu fata schimonosita de o zadarnica incordare, Gogu a ramas ca
o stana de piatra, a uitat sau poate nu reuseste sa faca gestul. Femeile striga ingrozite: “Gogule, ia-te cu
mainile de cap!… Regreta, Gogule, regreta!”

PERSONAJELE.
Plenitudinea imposturii

Critica literara a pus in evidenta o anume morfologie a operei lui T. Mazilu. S-a observat ca inca
din primele sale volume, de proza , Insectar de buzunar, Galeria palavragiilor, “caracterele” lui Mazilu
sunt, de preferinta, “escroci sentimentali, spirite conservatoare si prefacute, paraziti care fac filozofia
contemplatiei, prosti care cred in utilitatea prostiei in lume, indivizi care au un teribil orgoliu al urii,
ingeri cu cazier, canalii erudite si mandre de ticalosia lor…“ Scriitorul a reluat in cartile ulterioare si in
teatru aceste teme si “a creat o infinitate de tipuri in care abjectia se sprijina pe sinceritate si impostura
pe tandrete” (Eugen Simion, Scrritori romani de azi, 1984, III, p. 474). Temele, ideile si personajele din
proza satirica sunt reluate, cu minime modificari, in teatru. Aflam aici aceiasi “prosti ingandurati sau
patetici, nebuni fatarnici, femei desuchiate si culturale, in plina criza de constiinta…”
In literatura epocii proletcultiste in care debuta si se afirma, T. Mazilu aducea o nota de
imprevizibilitate si absurd in dinamica interioara a individului, decizand sa construiasca o tipologie
viabila, nascuta din alianta realului cu absurdul. Prea multa staruinta in directia absurdului ducea, insa,
la simplificarea adevarului psihologic, ceea ce se intampla si in Prostii sub clar de luna.
Personajele lui Mazilu sunt niste impostori si niste automati. Mazilu nu face nici teatru de
idei, nici nu construieste intrigi ingenioase si nu nu este deloc preocupat de verosimilitatea caracterelor
si a situatiilor, ceea ce era o conditie capitala in dramaturgia clasica. Personajele seamana intre ele,
circula dintr-o comedie in alta si au cam aceleasi atomatisme de gandire si de limbaj.
Ortansa reprezinta femeia bovarica, nemultumita de conditia ei de viata, dornica sa cunoasca
aventura. Fiica de burghezi, Ortansa (inrudit cu Ortensia, Hortensia, nume de floare bogata, podoaba a
gradinii – in lat. hortis) viseaza cea ar fi putut deveni in alte conditii, pe alte meleaguri si isi deplange
soarta de a fi doar sotia unui functionar corect, incapabil sa profite de pe urma pozitiei sale in ierarhia
functionareasca. Ea are gustul aventurii, al vietii de lux, pentru care este in stare sa-si asume riscuri.
Cand intelege cat de indiferenta ii este lui Emilian, nu ezita sa il paraseasca ea, avand si generozitatea de
a-l lasa in casa.
Clementina, in sens etimologic « cea plina de indurare » este o reprezentanta a proletariatului
feminin, de o intransigenta morala cam aspra si cam naiva. Este lipsita de veridicitate suferinta ei de a fi
fost silita sa se retraga din campul muncii si de a purta pantofii cumparati din bani nemunciti. Pare gata
sa-si asume eroismul muncii si al saraciei. In cele din urma, insa, cedeaza si este gata sa-si uite vechea
personalitate, numai ca sa il pastreze pe Gogu, sau ca sa nu ramana singura. Oricum, Gogu aducea un
pic de culoare, de animatie intr-o lume posaca, previzibila, cenusie.
 Nu este o intamplare banala faptul ca ea ii spune Ortansei ca s-ar potrivi cu Gogu. Amandoua par
sa sufere din cauza unei grave nepotriviri sociale si de mentalitate. Ortansa, fiica de burgezi se
casatoreste cu proletarul Emilian, pe care nu-l poate schimba cu o iota, dupa cum Gogu, fiu de burgezi,
se casatoreste cu proletara Clementina, pe care nu o poate clinti din ale ei. Si nici ea. Reeducarea in
spiritul muncii si al moralei muncii esueaza. Emilian ramane un eminent in munca si un imbecil
iremediabil in viata sa cea de toate zilele. Nu va sti niciodata ce este sentimentul, trairea autentica a
milei, a iubirii, a dramei. Este un cretin superior.
Gogu ilustreaza, in ciuda inconvenientului de a fi un delapidator, deci un personaj negativ din
perspectiva oricarei morale ar fi privit, un alt fel de prost superior. In orice caz el nu este un cretin
ordinar. Are stofa aleasa. In zilele noastre ar fi devalizat cateva banci sau fonduri financiare si ar fi creat
trusturi de presa. Nemultumit de limitele inguste impuse existentei materiale de catre regimul politic, fiu
de burghez, care are, deci, inascut simtul afacerilor, este omul momentului, face ce se mai putea face:
mici gainarii pentru care risca libertatea. Nu-i e frica de nimic, in afara de controlul financiar. De ce
risca ? Pentru femei ? Nu, de vreme ce renunta la Ortansa in schimbul unui aranjament. Femeile vin
singure dupa el. El risca fara concept, risca de dragul riscului. Altfel nu poate. Asta e viata lui, sensul lui
de viata, prostia lui. Pentru ea este gata de orice. Inclusiv sa se lase palmuit, sa-si faca autocritica. Altfel
nu poate trai. Incercarea de a trai cumva sentimentul sincer al regretului il arata neputincios, jalnic de
umil. Fara amoralitatea, fara superficialitatea lui, Gogu isi pierde orice coerenta si se dezumfla ca un
balon. Este canalia fermecatoare, vesnic simpatica.
Cele doua femei sunt gata sa-l imparta pe «nemuritorul Gogu», din spaima de a nu ramane
singure, de a nu putea face fata, fiecare pe cont propriu, propriului vid interior. Laolalte, vidurile
interioare dau iluzia plenitudinii.
« Exista in teatrul lui Mazilu, intr-o masura mai mare decat in proza, o plenitudine a
imposturii. […] Modelul caragialian este rasturnat si complicat. Eroii lui Mazilu sunt invariabil
prosti, dar nu mai traiesc intr-o irationalitate a prostiei si nu cunosc deloc sentimentul pudorii. Ei se
instaleaza in afara legii morale si, fiind constienti de impostura lor, sunt mandri si cruzi pana la absurd.
Nu sunt, din pricina acestei fatise rasturnari, verosimili in termenii literaturii realiste. Sunt cu
premeditare schematici si traiesc intr-o neverosimilitate calculata. O conventie pe care dramaturgul o
propune de la inceput si pe care o respecta pana la capat/ » (E. Simion, Op. cit., p. 490)
Piesa analizata aici este singura care aseaza chiar in titlu cuvantul prosti. Sintagma Prostii sub
clar de luna are darul de a deruta, introducand sugestia ca am avea de a face cu vreo metafora a
simplitatii puse sub zodia romantica si romantioasa a clarului de luna. Este o iluzie. Continutul dramatic
o spulbera. Prostia se exhibeaza de la un capat la altul, fara pudoare, cu grosolana mandrie. Pentru
Gogu, a nu fi prost e o propozitie absurda, care ar lipsi viata de orice sens. Fiecare are prostia lui, felul
lui de a fi prost. Suntem intr-o lume pe dos in care sentimentul, sentimentalismul este chemat sa
poleiasca prostia cea mai frusta, asemenea luminii de luna, care poleieste bezna, facand-o fermecatoare,
misterioasa.
« Escrocii si prostii lui Mazilu spun propozitii sucite si comice […] si nu-si ascund in nici un fel
golul interior. Ei au […] constiinta deplinei mediocritati si afirma cu voce tare mandria lor de a fi
tampiti. […] Dispare, cu alte vorbe speranta, dispare iluzia profunditatii si a coerentei interioare si apare
acel sentiment bizar pe care il produce cruzimea constienta a ignorantei. Personajele lui Mazilu traiesc
euforic intr-o rationalitate a imposturii si cretinismului.
Cu aceste premize, Mazilu nu putea scrie decat piese in care burlescul si tragicul se intrepatrund.
Odata pusi la curent cu subiectul, asteptam replicile care fractureaza logica obisnuita si produc rasul prin
absurditatea lor.” (Eugen Simion, Op. cit., p. 490)
 Ca autorul, crezand ca se inscrie pe linia ideologica a vremii, a intrat oarecum in coliziune cu
ideologia prin logica interna a psihologiei personajelor, dintre care cele ce reprezentau noua ideologie, a
proletariatului (Clementina, Ortansa) nu erau deloc avantajate, ci dimpotriva, se poate vedea din
prologul ce nu pare a avea nici un sens in raport cu textul comediei. Acesta pare a fi fost scris numai
pentru a da satisfactie cenzurii, sau pentru a face ca piesa sa treaca, sa poata fi reprezentata. In finalul
sau, Comentatorul numeste cele doua umbre, ale femeilor din pisea, « umbre ale lumii vechi ». Ori, in
limbajul vremii, umbrele lumii vechi nu puteau fi decat umbrele lumii capitaliste. Iar Gogu era o
realitate vie, a vremii. Cenzura, pesemne ca a simtit ironia usturatoare la adresa moralei socialiste, pe
care dramaturgul o ridiculiza in persoana lui Emilian si a Clementinei, precum si unda de simpatie ce se
degaja in mod insidios fata de Gogu, escrocul sentimental, smecherul, delapidatorul, infractorul,
« nemuritorul »