Subiectul nr.

5: Tandretea si abjectia personajelor maziliene:

Teodor Mazilu

-Prozator si poet,autor de schite satirice,gazetar cu preocupari diferite,ca dramaturg scriitorul si-a ales
comedia.Nonconformismul lui Teodor Mazilu, în etalarea sfidãtoare a unei gândiri confuze, este cartezian,
antisuperstiţios, elaborat, geometric. Scriitorul nu lasã nimic nedemonstrat.

-are ca obiectiv mediocritatea morala si intelectuala tradusa prin slabiciuni si culpe cu caracter de permanenta a naturii
umane cum sunt prostia si ipocrizia,vicii de baza si derivatele lor,manifestate in conditiile specifice ale
contemporaneitatii.

-piesele lui sunt aproape lipsite de actiune si de evenimente

-nu tinde sa provoace tensiune,nu urmareste inlantuirea unor intamplari,personajele nu sunt puse in situatii cautate pentru
efect si nici incercate violent.Cu ele nu se intampla mare lucru,ci fiind de cele mai multe oripuse intr-un cadru de
dezvaluire prin vorbire a unor neputinte funciare sau aspecte de dezumanizare determinate de o precaritate spirituala
initiala.

-Ipocrizia este tema esentiala in creatia maziliana

-a avut adeseori conflicte cu cenzura, întelesurile si aluziile fiind făcute de către autor in mod evident,scriitorul
manifestandu-se fara nici un fel de inhibitie

Personajele sale nu trebuie interpretate în cheie realistă, deoarece ele sunt ciudate exemplare de insectar, nu tipuri
pitoreşti, luate din cotidian.

"Prostii sun clar de luna"-falsa tragedie intr-un prolog si trei acte,este ajutata cu modalitatea brechtiana a "songului"
pentru a se accentua factura piesei si precaritatea personajelor.Personajele sin aceasta piesa sunt:Gogu(smecher,40 de
ani,delapidator,farmec interlop) care este insurat cu Clementina(femeie plangareata,32 de ani,pe care Gogu nu o lasa sa se
incadreze in campul muncii).Piesa debuteaza cu Gogu care isi face bagajele pt a-si parasi sotia.Imediat este prezentat si
cel de-al doilea cuplu:Ortansa (23-25 de ani,"femeie satanica" si frivola) casatorita cu Emilian(onest,controlor financiar,30
de ani).Ortansa isi paraseste sotul deoarece este prea onest,nu vrea sa profie de postul sau pt a face o interventie (pentru a-
si ajuta cumnatul),vrea sa o puna sa munceasca.Astefel,cele 2 femei ajung sa il elogieze la unison pe Gogu care
"Delapida,delapida.../Dar,Doamne,ce frumos era!".

Gogu este atat eroul aratos,sensibil,neiertator,in cazul Clementinei repudiata fara nici o ezitare pt ca-si manifestase
retinerea fata de provenienta unei perechi de pantofi daruita de carte sotul ei, cat si barbatul ravnit de Ortansa,femeia cu
trup fara pereche si sani mici,constienta de indatorirea omenirii fata de ea.Ortansa isi gaseste "contele" in persoana
irezistibila a lui Gogu,cei 2 mutandu-se impreuna.Emilian,la insistentele parintilor Ortansei(care par uneori a fi una si
aceeasi persoana deoarece isi completeaza replicile unul altuia)si ajutat de catre desenatoarea tehnica VASILICA,colega
sa de servici in varsta de 23 de ani(care este un fel de confident,ii spune cum sa reactioneze si ce sa faca),isi joaca rolul de
sot disperat din cauza faptului ca sotia l-a parasit numai pt a afla cu cine a fost inselat si pt a se razbuna.El nu isi doreste
sotia inapoi,dovada dandu-ne-o la inceput,in momentul parasirii lui de catre Ortansa-acesta o ajuta sa isi faca bagajele mai
repede.Emilian isi joaca foarte bine rolul de barbat suferind,afla de identitatea amantului Gogu si se duce la acesta cu falsa
intentie de a-l omora pt gestul facut.Gogu ii propune u targ:si-o va scoate din suflet de Ortansa si o va inapoia sotului ei
daca acesta va sterge din registre toate "erorile de calcul financiar" ale acestuia.(In tot acest timp Clementina cauta sa ii
arate lui Gogu si-a schimbat principiile si ca nu ii mai este rusine ca sotul ei castiga bani necinstiti,vrand ca acesta sa se
intoarca la ea.) Emilian accepta pactul,Gogu se desparte de Ortansa,o trimite pe aceasta inapoi la sotul ei.Gogu,neavand ce
face se intoarce la sotia sa,la Clementina.In timp ce acestia se impaca,Ortansa se intoarce spunand ca Emilia a dat-o
afara.Gogu intelege ca o data cu acest gest invoiala dintre cei doi s-a incheiat si ca acesta este pe urmele lui pt a-l baga in
inchisoare.Simtindu-se in pericol,isi arata adevarata fata ("Nu v-am iubit niciodata,bufnitelor!") si isi da seama ca singura
lui scapare este sa devina uman,sa inceapa sa ii para rau de ceea ce a facut( "Gogu nu moare,Gogu se transforma!).Le
obliga pe cele doua femei sa il invete cum sa fie uman,dar si acestea au uitat.In final ne sunt prezentate cele 2 femei care ii
tipa lui Ggogu "Regreta,Gogul,ca vine controlul!".Piesa are un final deschis,dandu-ne de inteles ce se va intampla.
-Teodor Mazilu ne demonstreazã cã moralii nu se înţeleg cu moralii şi cã imoralii nu se înţeleg cu imoralii, pentru ca în
cele din urmã sã ne mai facã sã admitem şi faptul cã moralii nu sunt cu desãvârşire morali, iar moralii nu sunt întrutotul
imorali. Dezvãluiri în serie, care conferã dinamism comediei.

-Gogu, Clementina, Ortansa, Emilian din Proştii sub clar de lună nu sunt figuri rupte din realitate, ci creaţii
extravagante, şarjate.

"Acesti nebuni fatarnici"-sugereaza tema lucrarii si,totodata,stabileste atitudinea scriitorului fata de eroi.

-Piesa are un prolog in care Camelia,femeia care distruge moralul barbatilor(fosta studenta la medicina) se intalneste cu
Barbatul cu Capul in Nori care crede ca se afla in localitatea Campina(Actiunea se petrece initial in Bucuresti).Apare
personajul Sublimul in caz de forta majora care vinde placinte.Camelia ii ia o placinta spunand ca Barbatul cu Capul in
nori va plati,acesta fuge in cer,Sublimul se inalta si el,Camelia ramanand singura,in cautare de victime. -Actul 1 ni-l
prezinta pe Iordache(barbat care stie sa petreaca bine si isi doreste sa moara in somn) care se intoarce in imobilul sau unde
sa peste Camelia pe care nu o cunoaste.Aceasta intra in vorba cu el,ajunge cumva sa il manipuleze,inducandu-i dorinta de
absolut.Camelia vrea sa mearga in Delta,deoarece nu a mai fost niciodata.Iordache povesteste de ca si-a dat seama ca
prima lui sotie l-a inselat in momentul in care si-a gasit toti ciorapii si toate sosetele spalate (moment in care Camelia ii
spune ca ii este pofta de pepene galben...).Dupa ce Iordache va fi initiat de catre Camelia,isi face aparitia Silvia,femeia
care reface moralul barbatilor.Camelia il paraseste si il lasa in grija Silviei.Intra personajul Adam ,personajul
incoruptibil,(care nu as putea sa va spun ce face...are si el niste replici fara sens pe acolo),apoi iese.Iordache la
inceput sufera dupa Camelia,dar Silvia il manipuleaza la randul ei,il pune sa bea ceai de musetel si sa invete engleza pt a-l
putea citi pe Shakespeare.

-In actul 2 il regasim pe Iordache in biroul sau meditand,intra subalternul sau Dobrisor cu care intretine conversatii despre
multe chestii inclusiv despre "fondul de rulment" si cum acesta a fost cheltuit cinstit pe bautura.Isi face aparitia Sublimul
in Caz de Forta Majora care ii anunta ca a venit Judecata de Apoi si pt a scapa de ea trebuie sa plece in Rai.Cei doi nu
vor,dar nu au de ales.Calatoresc impreuna pana in Rai prin credinta si acolo dau de Camelia si Silvia care au fost aduse la
rugamintea lui Iordache de catre Dobrisor.Aflam ca Sublimul i-a amagit,el vrea sa trimita pe toti barbatii in rai pt a
ramane singur pe pamant cu toate femeile,garsonierele,bauturile,strazile,etc.

-In rai LUI iORDACHE nu ii place pt ca totul e prea frumos si prea pur si vor sa se intoarca pe pamant.Dobrica vrea sa il
faca sa ramana,dar i se deschid portile raiului si il lasa sa plece.Iordache nu rea sa plece decat daca va fi biciuit.Un trasnet
de bici se aude in departare si cei 3 sar pe poarta raiului.Cand se intorc pe pamant se trezesc direct in locuinta lui
Iordache.Iordache nu isi mai gaseste banii,Silvia ameninta ca fara bani ea se va transforma din persoana cea mai blanda si
mai atenta intr-o ipocrita.Apare ADAM care acum reprezinta Judecata de apoi si vrea sa ii omoare pe toti cu sabia de
foc.Femeile il pun pe Iordache sa il omoare pe Adam,acesta refuza,asa ca incearca sa angajeze "LICHEAUA
INTARZIATA" care nu este de acord cu asasinatul nici pt toti banii din lume.Astfel,prin farmecele sale,Camelia (are un
plan diabolic) il face pe Licheaua Intarziata cel mai incoruptibil .Astfel el va deveni la fel de incoruptibil ca si Adam si cei
2 vor trebui sa se bata intre ei.Planul Cameliei reuseste,cei 2 se impusca cu pistoalele.Apare Sublimul in Caz de Forta
Majora care vrea sa vada daca omul trimis de el(adam) si-a facut treaba.Iordache ii smulge aureola de pe cap.Sublimul le
mituieste pe femei :pt a-l da afara pe Iordache le da toti banii inapoi.Acestea cad la invoiala,pleaca si Silvia de buna-
voie.Camelia ramane singura cu Sublimul,acesta o minte ca o iubeste si cand ea il strange in brate,el o injunghie pe la
spate.Deodata se aude vocea lui Dobrisor din Rai,care il trimite pe Sublim in absolut.In scena finala ne este prezentat
Barbatul cu capul in nori,care tine in mana o floare.Acesta cauta in continuare Campina.El descopera banii si incepe sa
manance floarea petala cu petala.

-Comediile lui Mazilu si,indeosebi,aceasta avertizeaza asupra unor posibilitati,atrag atentia ca pe unii ii paste viciul si
comportamenul eroilor sai,ca rutina,nascuta din comoditate,decu usor la automatismele unui Iordache,la limite in gandire
si la clisee in vorbire,la preluari fortate si comportament de mecanism,la ceea ce i se pare lui Mazilu a fi o problema acuta
in contemporaneitate,la dezumanizare.Iordache si ceilalti nu sunt personaje in acceptiunea obisnuita a cuvantului,ci,mai
degraba,reprezentarea unor posibilitati justificate,ce e drept,de existente reale.Evolutia lor scenica reprezinta in
permanenta un avertissment,aproape fiecare replica poarta incarcatura ei de eficienta prin semnalarea si semnalizarea
reprezentata.Pozitivul se impune obligatoriu dupa prezenta negativului,ceea ce e sinonim cu condamnarea.

- Piesa este foarte greu de rezumat, tocmai datorită caracterului ei de discurs cu tentă parodic-metafizică. Eroii săi sunt
oameni obişnuiţi, „dedaţi” la filosofare. Ei vorbesc, părând să nu se plictisească nicicând, despre valori morale, în timp ce
ţelurile imediate le sunt derizorii: o garsonieră, un „post de conducere”, o „situaţie” familială etc. Un „bla-bla”
generalizat, care năuceşte spectatorul de azi, cuplat la alt tip de sensibilitate culturală.

- Finalul peste un alt final este marcă a teatralităţii - totul este o joacă şi putem să facem sau să vedem orice pe scenă.
Cineva moare acum, dar imediat e cel care va ucide. Statutul de criminal e interşanjabil, dar rămâne ideea de crimă.
Viteza cu care se ucid între ei, se ridică şi o iau de la capăt pare a fi de desen animat. Astfel, personajul Bărbatului cu
capul în nori îşi găseşte aici foarte bine locul: dacă se poate întâmpla orice, la fel, tot aici, sau oriunde, poate să fie şi
Câmpina.

-Teodor Mazilu ii spunea lui Aurel Badescu intr-un interviu: „In Acesti nebuni fatarnici exista o intreaga categorie de
oameni care se lauda cu viata lor sufleteasca bogata. E foarte interesant ca, si in ceea ce priveste viata psihica, pot apare
fenomene de imburghezire. Omul care se vrea respectabil si ajuns nu inmagazineaza numai valori materiale (masini, case,
bani), ci si probleme spirituale. De fapt, pina la urma, este o forma atroce de lacomie care atinge intr-adevar zone abisale.
Din parvenitism se pot face chiar si gesturi nobile, chiar si acte de curaj. [...] Chiar cautarea adevarului poate sa faca parte,
la un moment dat, din acest plan de asezare si imburghezire. Prinse intre dorinte atit de contradictorii, sigur ca personajele
mele devin ridicole…”

-Personajele lui Mazilu seamana foarte mult intre ele si sunt de o ipocrizie exacerbată, infinită, dominantă. Personajele
acestea nu "sunt": se "prefac" că sunt. Nu există: mimează continuu existenţa, sfarşind prin a-şi apropia această falsă
condiţie pană la confundarea cu ea.          

univers de sine stătător, cu regulile sale proprii, cu forme specifice de comportament, definite prin protocoale de
interacţiune atent codificate. Mazilu prefera sa creeze tipuri si sa exacerbeze grotescul decât să le blameze inepţia.
Personajele lui Mazilu vorbesc cu plăcere despre ele însele, au mania auto-caracterizării şi par a se cunoaşte foarte bine.
Comicul nu provine din contrastul dintre aparenţă şi esenţă, respectiv dintre felul cum se vede personajul pe sine şi
modul cum este văzut de ceilalţi (inclusiv de către public), ca în atâtea alte comedii. Dimpotrivă, hazul se naşte din
degajarea cu care personajele îşi etalează, fără retuşuri de înfrumuseţare, portretul interior. Într-o epocă în care ipocrizia
se justifica în numele prudenţei, iar discursul dublu era de rigoare, auto-dezvăluirea exprimă o luciditate care frizează nu
atât cinismul, cât impudoarea. Întruchiparea unor asemenea personaje pune actorilor o sarcină grea,

Personajele sale seamana intre ele, circula de la o comedie la alta si au cam aceleasi automatisme de gandire si limbaj.
Eroii lui MAZILU sunt invariabil prosti, dar nu mai traiesc intr-o irationalitate a prostiei si nu cunosc deloc sentimentul
pudorii. Ei se instaleaza in afara legii morale si, fiind constienti de impostura lor, sunt mandri si cruzi pana la absurd. Nu
sunt, din pricina acestei fatise rasturnari, verosimili in termenii literaturii realiste. Sunt cu premeditare schematici si
traiesc intr-o neverosimilitate calculata: o conventie pe care dramaturgul o propune de la inceput si pe care o respecta
pana la capat. Si relatiile lor cu limbajul sunt diferite. Teodor Mazilu ţinteşte, precum în multe dintre nuvelele sale,
falsitatea şi ipocrizia candidă în exprimarea dragostei din medile mediocre ale parveniţilor comunismului. Nu trebuie sã
ne inducã în eroare paradoxurile care apar cu o mare frecvenţã în aceastã operã. Paradoxurile sunt adevãruri rãsturnate
care îşi revendicã statutul de adevãrate adevãruri şi, în aceste condiţii, ele respectã legile simetriei. Acepţi nebuni
făţarnici este, în înţelesul strict al termenului, o farsă atroce printr-un crescendo foarte elaborat, de la galanteriile unui
Don Juan de mahala ale delapidatorului Iordache şi de la asasinatul burlese din final, la paradisul răsturnat cu care  se
confruntă acelaşi personaj. Teodor Mazilu lucrează cu câteva tipuri strict necesare de impostură existenţială: două
versiuni feminine (Camelia “care distruge moralul bărbaţilor” şi Silvia “care reface moralul bărbaţilor”), altele masculine
(Iordache “care vrea să petreacă bine şi să moară în somn”, “Sublimul în caz de forţă majoră”, “Licheaua întârziată care,
la o adică, poate devein incoruptibil”), dar nu se mai mulţumeşte doar cu conversaţia stupidă despre absolut, unul dintre
deliciile cuplurilor sale amoroase, ci experimentează confruntarea nemijlocită cu acest absolut prin ridicarea lor într-un
Paradis de parodie. Teodor Mazilu nu ironizează Paradisul dar, prin ascensiunea nebunilor făţarnici, paradisul însuşi se
contaminează, devine un paradis răsturnat, creat de ei, după chipul şi asemănarea lor. De fapt aventura lor în Paradis
este o altă formă de posesiune, nu de cunoaştere sau credinţă. De aceea se şi grăbesc să coboare printre plăcerile
pământene, înfruntând riscurile “fiscului”, fără a aştepta alungarea din rai ca strămoşii lor biblici. Este o enormă parodie
a izgonirii. Se plictisesc de moarte în Paradis, dar vanitatea de a trăi mitul izgonirii din Rai (consecinţă a unei absurde
naţuri mimetice) îi împiedică să plece de bunăvoie, aşteptând să fie biciuiţi pentru a păstra - formal - contactul cu
legenda. După confruntarea cu un Paradis “nerentabil”, Teodor Mazilu îşi împinge eroii într-o altă parodie mitologică:
Judecata de apoi. Duhul farsei ce relativează toate valorile şi geniul compromisului ce se adaptează oricurui tip de
morală îi vor salva şi de data aceasta. Un pământ al tuturor posibilităţilor, un purgatoriu lejer, un paradis pustiu şi o
Judecată de Apoi bagatelizată sunt câteva dintre miturile ce se degradează în atingere cu creaturile lui Teodor Mazilu,
umanoizi ce ofilesc toate valorile  cu care vin în contact, dintr-o slăbiciune devenită forţă. Fără a se sustrage condiţiei lor
precare, personajele lui Teodor Mazilu sunt victime ale unui conflict autentic, trăit în interior, între sublim şi mizerabil.
Printr-un epicureism de proastă calitate, aceşti oameni (extraşi de moralist din realitate, dar împinşi într-o suprarealitate
satirică) au căzut de bunăvoie din Paradis şi în această a doua cădere descoperim esenţa lor deplorabilă. Teodor Mazilu a
reuşit să reformeze tradiţia satirică, să o redimensioneze, să îi aprofundeze sursele printr-o contaminare bufonă cu
sublimul. Nu este vorba despre o “satiră sublimă”, ci una al cărei obiect este când ridiculizarea sublimului, când
sublimarea ridicolului. Eroii săi au o logică impecabilă în sistemul lor de referinţă. Sunt fiinţe dotate cu o raţiune fără
ecusur, raţionaliste prin vocaţie. Numai că raţionamentele lor, perfect valabile în ordinea logicii formale, par aberante în
sistemul uzual: “Spontaneitatea e foarte bine plătită”, “rentabilitatea unui sentiment nu e o ruşine”, “când am văzut ce
impresie bună face puritatea nu am mai lăsat-o din braţe”, “trebuie să plâng şi eu în faţa unui apus de soare, anafura ei
de viaţă” - nu sunt propoziţii paralogice, ci perfect logice, dar numai în sistemul moralei de frontieră pe care o descoperă
Teodor Mazilu Frumos e în septembrie la Veneţia, o construcţie ultrascurtă şi ingenioasă bazată pe valorificarea viciilor
de logică (aici, tautologia) este, în ciuda aerului bufon, un dialog filozofic despre contrastele încâlcite ale firii. În sfârşit, O
särbätoare princiară este o mică bijuterie literară desprinsă, parcă, dintr-un grotesc tablou flamand. Pretextul este
sacrificarea ţinerei Apollonia, violată de iobagi, pentru părinţii ei care vor să-şi apere demnitatea de nobili ai Imperiului
Habsburgic. Ea moare cu invocaţia tulburătoare a omului autentic la care visează Teodor Mazilu însuşi: “Un om. Dacă ar
exista un singur om pe lumea asta!”

Acesti nebuni fatarnici

Funcionalitatea personajelor este în primul rând demonstrativă, ele nu trăiesc, ci se explică, mai exact spus explică o stare
morala.În piesele lui Mazilu, personajele nu cunosc devenirea, evolutia nutanată, ci , fixate într-un chenar,
încep să-i dezvăluie cu un năucitor apetit verbal fisa personală.
Diferitele incertitudini legate de existenă urmăresc personajele si le fac să-si dorească
 la un moment dat să ajungă în paradis, acolo unde nu mai este nevoie de sentimente si
 credinte.Ajuni in Rai, Iordache, Camelia, Silvia i Dobrior realizează că traiul într-un
 loc lipsit de amenintări, unde bunăstarea se obine fără niciun fel de efort este  insuportabil, dându-i
astfel seama că în cazul lor mizeria este preferabilă:”Numai
 mizeria ne redă constiina de sine” declară Camelia, nefericita din cauza căreia niciun
  bărbat nu s-a mai sinucis.În acelai timp, Iordache începe să-si pună diferite întrebări cu
  privire la propria persoană ajungând pe urmă la concluzia:”Dacă nu sunt ipocrit,înseamnă că nu exist.”Astfel,
personajele se întorc pe pământ, paradisul fiind doar un loc unde “nu trăim pe spinarea nimănui” lucru care de
altfel îi face nemultumiti.
În ceea ce privete personajele, se observă o anumită simetrie, creeându-se astfel
 diferite combinaiti.Replicile piesei denotă într-un mod evident ipocrizia personajelor, iar 
 calmul cu care vorbesc despre faptele lor mai mult sau mai putin morale îi fac să pară
 nite personaje nevinovate, modul în care jonglează replicile acestora dând senzatia că
 totul este în regulă.
Iordache, bărbatul care doreste să petreacă bine si să moară în somn dorsete să perceapa existenta într-un
mod mult mai profund:”Existenta mi se pare un lucru destul de banal- aproape tras de păr.As vrea să cad
si eu pe gânduri…Curios, dar nu prea cad pe  gânduri.As vrea să zâmbesc si eu cu ironie la anumite fraze
…As vrea să trec i eu cu u s u r i n ă d e l a u n s u b i e c t l a a l t u l … A s v r e a s ă m ă e m o t i o n e z e b o l t a
î n s t e l a t ă a  cerului.”Ipocrizia aceluiasi personaj este motivată si de dorinta lui de a-i fi
recunoscute meritele de către cei din jur si se simte neîndreptăit de faptul că nu o sa stie nimeni că a făcut un lucru
atât de important precum refuzul decoratiei:”Fără invidia celorlalti mai există oare decoratia ca atare?
Uite, am refuzat decoratia, orice s-ar spune , e un gest  frumos, dar nici de acest gest frumos n-o să tie
nimeni.Nimeni n-o să stie că Iordache a refuzat o decoratie.Când Sartre a refuzat Premiul Nobel, au urlat toate ziarele.”În
plus, acelasi personaj consideră că nu are niciun folos să aibă la brat o femeie frumoasa dacă  nu există
niciun bărbat care să-l invidieze.:”Uite, mă plimb cu ea de brat, nu mă invidiază nimeni…Gândul că am o femeie
frumoasa si nimeni nu mă invidiază mi se pare groaznic!Femeia nici nu există…Numai invidia altuia ar putea face ca
aceasta femeie să existe cu adevărat, în carne si oase.”
Ipocrizia este demonstrată si de Silvia, femeia care reface moralul barbailor.Ajunsă în situaia de a nu mai avea bani,
Silvia recunoaste că fără ei devine iarăsi ipocrită:”S-au dus banii, s-a dus si sinceritatea mea pe apa
sâmbetei!Fără bănisori, devin iarăsi ipocrita…(…)Simt cum mi se redesteaptă capacitatea de a minti cu o
dezinvoltură criminală…(…)Iordache, Iordache, nu mai vreau să mint, găseste odată gologanii!
Toate personajele au câte un antagonist, acestea fiind perechi, anihilarea rezultând tocmai din inventarea acestuia.Camelia
este femeia care distruge moralul bărbailor, în timp ce rolul Silviei este de a-l reface.Bărbatul cu capul în nori caută un loc
inexistent, pare un nebun fiind într-o permanentă transă, iar Sublimul în caz de foră majoră
reprezintă aspiratia către absolut.Adam, bărbatul incoruptibil si Licheaua întârziată, cel
care devine la o adică al doilea incoruptibil sunt două personaje antagonice care se anihilează reciproc tocmai prin
asemănarea lor foarte pronuntată.Pentru a se salva de primul dintre ei personajele au inventat un al doilea
incoruptibil:”Am să fac dintr-o lichea un bărbat incoruptibil.Au sa fie doi incoruptibili i atunci au să se mănânce între
ei”.Cumpărarea si coruperea “Lichelei intarziate”, împingerea sa către profesiunea de incoruptibil se produce printr-un fel
de vrajă în care stăpâneste exclusiv forta limbajului,prin sentinte imperative:”Trebuie să iubesti adevărul si să
urăti minciuna!” În plus, după ce la început reiese faptul că Dobrisor ar încerca să concureze cu Iordache
, el îsi schimbă însă aspiraitile, încercând să preia functiile ideale ale Sublimului.În final, se obine o
anihilare totală între personajele piesei, fapt ce arată mecanismul manipulării omului.Titlul acestei piese “Aceti
nebuni făarnici” anună, într-o anumită măsură tipologia  personajelor, acestea pendulând între aspiratii înalte si
spaime.Nebunia acestora provine din modul în care ei percep existena, iar concepiile lor de viaă contravin
regulilor de convietuire impuse de societate.De asemenea, fătărnicia personajelor provine din
comportamentul acestora , atitudinea lor fată de ipocrizie fiind una firească, acest lucru reiesind din diferite situatii,
convingeri si impresii.”Eu mănânc rahat foarte usor si asta  mă face invincibil.”, declară la un moment
dat Iordache.”Dispretul fata de ceilalti îmi fortifică organismul” zice Adam, iar Sublimul în caz de fortă majoră
constată”Am mai multe argumente decât convingeri.”Opera “Aceti nebuni făarnici” scrisă de Teodor Mazilu
este o piesă de teatru lipsită de evenimente, dar in care ipocrizia este demonstrată atât de replicile personajelor cât
si de raporturile dintre ele , limbajul fiind armura inăuntrul căreia nu mai este nimic.
"Personajele lui Mazilu sunt ticăloşi conştienţi de propria lor ticăloşie, indivizi care se autoanalizează şi se luptă cu
propria lor natură în dorinţa declarată de a se schimba. Au consistenţa unor caricaturi şi totuşi par neliniştitor de reale.

Frumos e in septembrie la Venetia

În „Frumos e în septembrie la Veneţia", Doamna şi Domnul (acesta, să ştiţi, prefera să dea faliment decât să rămână fără
viaţă sufletească!), personaje cu „înclinaţii metafizice", cum bine au spus criticii, au schimburi scurte, şi tocmai de aceea
importante, de replici. Iar esenţialul e aici - „Odată ajunsă la Veneţia, nu mai pot să aspir să fiu la Veneţia", spuse
Doamna, şi imediat Domnul puse lucrurile în istorie şi la punct: „Aşa e, doamnă, de când lumea. Pierdem visul şi primim,
în schimb, realitatea, nu e nicio brânză". Aşa, fără nicio brânză, concluzia Doamnei rămâne groaznic de logică: „Veneţia
nu există. Există numai dorinţa de a vedea Veneţia". Fireşte, şi Doamna, şi Domnul nu caută Veneţia, ci iubirea, ceea ce,
de când lumea, s-ar putea, totuşi, să fie acelaşi lucru.

E greu de înţeles şi e şi greu de explicat de ce Veneţia nu există, deşi eşti acolo în Piaţa San Marco, printre porumbei şi
clişee, deşi eşti acolo în gondolă, deşi te uiţi în ochii verzi ai Adriaticii şi vezi ceva de femeie îmblânzită, şi aşa tot mai
departe.

Toţi vulcanii imaginaţiei, câţi au fost, au îngropat Veneţia în lave de aur. E frumoasă Veneţia, e frumoasă nu doar în
septembrie, deşi mai ales atunci. E prea frumoasă pentru a exista. Iar Papa Al, cu tăcerea lui puternică şi cu demnitatea sa
fermă, a fost un om înţelept.