SUBIECTUL 6.

Moartea unui artist Lovinescu

Moartea unui artist

 
Horia Lovinescu s-a născut în Fălticeni la 20 august1917, fiind fiul avocatului Octav
Lovinescu (fratele criticului Eugen Lovinescu)
Inscriindu-se în traditia dramei de idei, impusa la noi mai ales de Camil Petrescu, opera
sa dramatica propune dezbateri despre destine umane aflate în împrejurari si situatii
limita
El reprezinta o voce artistica puternic individualizata prin tipologie si prin limbaj, de cele
mai multe ori abstractizant, cerut de demonstratie.
"Moartea unui artist" este un adevarat eseu dramatic în care autorul preia motivul popular
al "Mesterului Manole", urmarind drama artistului nu numai în campul artei, ci si în alte
situatii umane. Aparuta în 1964, piesa analizeaza problema creatorului si a creatiei.
 
Manole Crudu – 58 ani, sculptor cu succes pe plan international, se intoarce la casa lui
din Snagov dupa o absenta de 4 ani.
- Teama de batranete si, implicit, de moarte il afecteaza, ajungand sa se vada pentru
cateva momente pe marginea unei prapastii, singur.
- Reuniunea cu batrana lui doica, Domnica - 85 de ani, il tulbura intr-atat, incat se
prabuseste la picioarele ei, vazand in aceasta apropierea propriului sfarsit.
- Afla ca sufera de o boala de inima, angor pectoris (angina pectorala – apare de la efort,
emotie si duce la infarct), care il face incapabil sa mai sculpteze pana la ameliorarea bolii
(cel putin 2 luni)
- Menajera lui, Aglaia – 40 de ani, ii propune lui Manole ca fiica ei, Cristina – 17 ani sa ii
serveasca drept secretara, pentru a asigura o situatie materiala mai buna. Acesta accepta
din comoditate.
- Manole se intalneste cu Claudia Roxan – 40 de ani, actrita cunoscuta, prietena foarte
buna si fosta iubita. Incearca sa se refugieze in dragostea ei, cerand-o in casatorie, dar
aceasta refuza, cu pretextul ca are pe altcineva. In schimb, se ofera sa-si sacrifice vacanta
pentru a sta cu el, pentru a-l face sa uite de clipele urate prin care trece. Ii raspunde ironic
ca rolul de sora de caritate il poate indeplini si fara a trece pe la Starea Civila. Mai tarziu,
intr-o scena de o afectiune deosebita, ea ii marturiseste, strangandu-i capul la piept: „Ah,
ce mult, ce mult te-am iubit omule...” Manole isi marturiseste si el iubirea, dar, lucida,
Claudia subliniaza prin afirmatia ei puternica personalitate creatoare a lui Manole: „Tu n-
ai iubit cu adevarat niciodata, Man. Si pe nimeni. In afara de sculptura ta. Restul a fost
surplus de bogatie. Risipa. Chef.”
- Fiul sau Vlad, artist, ca si Manole, nu-i intelege vocatia, luandu-l in deradere. Are loc o
dura confruntare, in care Manole ii explica si-i arata schitele proiectate pentru
„Zburatorul”, ce ar urma sa reprezinte o statuie care sa sugereze saltul omului intr-un ev
si care sa se inalte pana la mit. Marturisindu-i neputinta de a tine dalta in mana, incearca
o colaborare cu Vlad, acesta facandu-si o ucenicie solida, onesta, trainica. „Vlad: Ha-ha-
ha! Colaborare! Dumneata, capul si eu, unealta. Esti siret tata, dar eu tin la mica mea
personalitate.” Si apoi continua: „Arta dumitale in intregime, nu-mi place (in deradere).
Apologia puterii creatoare a omului! Noul Adam! Triumful ratiunii! Ai o filozofie
invechita; de predicator umanist, tata. Nu intelegi nimic din spiritul adevarat al timpului.
Chiar daca as vrea sa lucrez cu dumneata, n-as putea. Am o alta conceptie despre arta.”
- Din nevoia de a crea, incepe sa o schiteze pe Cristina pe un bloc de desen. In acest timp
descopera frumusetea acesteia si se indragosteste de tineretea ei: „E ca un mister
nedescifrat (Lucreaza). Si are o carnatie de fruct care nu si-a pierdut complet verdeata. Ai
surpriza strepezelii in dulceata. E o clipa foarte fugace in frumusetea unei femei.”
Claudia este martora la aceasta scena si se simte din ce in ce mai inutila acolo.
- Aglaia incearca in repetate randuri sa o strecoare pe Cristina cat mai aproape de
Manole, pentru a se casatori cu ea.
- Claudia incearca o confruntare cu Cristina, in urma careia nu obtine nimic, din cauza
lipsei orcarei urme de inteligenta a celei din urma.
- Venirea de la studii din strainatate a fiului mai tanar al lui Manole, Toma – 24 de ani
starneste punctul culminant al crizei lui. El traieste o a doua drama sufleteasca in
confruntarea cu Toma, al doilea fiu, pentru care universul artei este mic fata de setea si
mijloacele formidabile de cunoastere ale stiintei, el avand preocupari in acest domeniu.
Toma priveste arta din perspectiva istorica simbolizand etape si drame, excluzand arta de
azi care rareori ii da sentimentul esentialului. „Intre universul dumitale si universul
cercetarilor mele e o prapastie de era geologica.
- Observand cum Toma si Cristina isi petrec timpul impreuna din ce in ce mai mult, isi
pierde cumpatul si ii marturiseste Cristinei dragostea: „Pentru mine tu insemni mai mult
decat iti poti inchipui, pentru ca tu, prezeta ta... e viata. Intelegi?”, dar care il refuza:
„Maestre, Dumneavoastra sunteti pentru mine ca un luceafar... eu va iubesc ca o fiica”,
alesul ei fiind Toma.
-  Toate aceste situatii de viata il determina pe Manole sa se izoleze, dar nu sa se lase
invins. Inchizandu-se in atelier, modeleaza un grup alegoric prin care sugereaza propria
sa spaima de moarte, incercand astfel o inaltare prin purificarea sufleteasca, si ii va
explica lui Vlad: „N-am facut-o eu, ci frica mea. Acum frica asta nu mai e in mine, ci
acolo, pe soclu, desuchiata si nerusinata. De aceea am ras inainte, pentru ca am
descoperit, dintr-o data... ca nu-mi mai este frica (cu exaltare). Niciodata n-am fost atat
de liber si de puternic ca acuma. (Isi duce deodata mana la piept, cu o expresie de
cumplita durere). Nu-i nimic, asta n-are nici-o insemnatate. A obosit hoitul. Se cere la
odihna. Atata tot.” Moare, rostind versuri din Miorita.
 
             Horia Lovinescu realizeaza prin personajul sau, Manole Crudu, un simbol al
tragicului in confruntarea cu complexitatea vietii, in care actul creatiei este definitoriu.
Drama este si o pledoarie pentru intelepciune, echilibru, gasirea resurselor umane pentru
a invinge neputinta, esecul si chiar sentimentului fricii de moarte, asa cum afirma Mircea
Eliade:Romanul nu cauta moartea, nici n-o doreste dar nu se teme de ea.