Notă de Subsol La Întuneric, Theo Gușat PDF

NOTĂ DE SUBSOL LA ÎNTUNERIC
Theo Gușat
■ Născut la 17 septembrie 1988 în municipiul Satu Mare
■ Studii liceale la Colegiul Național „Ioan Slavici” Satu Mare
■ Ziarist la „Cronica sătmăreană” (2007), „Gazeta de Nord-
Vest” (2008), „Adevărul” (2009)
■ Debutează cu un grupaj de poezii în anul 2008 în revista
„Aflazet” a cenaclului cu același nume, mentor Felician Pop
■ Semnează volumul de poezii „Anarhie sporadică”, Editura
Daya (2009)
■ Absolvent al Facultății de Litere (2013) din cadrul
Universității Oradea (română-engleză) cu lucrarea de
licență „Spectacolul morții în literatura română”, avându-l
printre alții ca profesor pe Ion Simuț
■ În anul 2011, debutează în proză cu un (micro)roman, „Țara
mea nu are nume de femeie”, Editura Solstițiu, care a fost
primit cu reacții pozitive, inclusiv de criticul Alex. Ștefănescu
■ Prezent în două antologii literare: „Cvintet liric sătmărean”
– coord. Ion Vădan (2010) și „Cercul literar de la Oradea” –
coord. Marius Miheț (2011)
■ Senior editor la Editura Origami (2014)
■ Semnează volumul de poezii „Garderobă”, Editura Primus
(2016), volum premiat la Festivalul de Literatură
Theo Gusat
, ■
„Alexandru Macedonski”
Semnează grupaje de poeme în diverse reviste de literatură:
„Poezia” (2017), „Hyperion” (2018), „Caiete Silvane” (2019) etc.
*
* Gușat, Theo, Notă de subsol la întuneric, Editura Primus, Oradea, 2019

Tehnoredactare, design copertă & layout:
Gușat Dan Theofil (Theo Gușat)
designer@creativetheo.eu | creativetheo.eu
Corectură:
Gușat Cristina Suzana
Pentru licențele pe imaginile folosite,

a se verifica ultima pagină a cărții.
Tipar executat de Tipografia Metropolis.

metropolis@rdsor.ro
ISBN 978-606-707-315-7
Fraților mei:
Daniel, Emanuel și Tabita
Cartea poate fi descărcată gratuit ca e-book în formatul
EPUB scanând cu telefonul unul din codurile QR de mai
jos sau accesând unul din link-urile de sub coduri:
Direct download
www.lulu.com/spotlight/ https://drive.google.com
theogusat /open?id=19j8iBibhxlsqC
AFPr3A7jha4caXS6vbx
Fișierele EPUB pot fi citite cu aplicații Android precum Lithium Reader sau cu majoritatea tabletelor de tip
e-book reader. Pentru citirea pe computer sau conversia în formatul pentru Kindle (.mobi), se poate folosi aplicația Calibre.
PREFAȚĂ
Avertisment: imagini cu un puternic impact emoţional!
Notă de subsol la întuneric, cel mai recent volum de poezie semnat de orădeanul, prin adopție,
Theo Gușat (și ultimul, dac-ar fi să-l credem pe cuvânt pe autor) articulează și construiește totodată o ra-
diografie complexă a unui sine nu doar ancorat, ci mai degrabă înțepenit atât în realul proxim, cât și în li-
vrescul cvasi-diafan, un poem inundat de markeri tumorali, scufundat în substanță de contrast din belșug,
tocmai pentru a deconspira pe îndelete și exhaustiv metastazele ființei și ale ființării, într-un discurs frust
și deopotrivă lucid, ambele in extremis. Portretul pe care Marius Miheț i-l schița autorului în prefața cărții
sale de proză Țara mea nu are nume de femeie (2011), și anume: „... un întunecat. (...) rebel și impulsiv, non-
conformist și ahtiat după viețile celorlalți, singuratic și homofob. El vrea să trăiască paradoxalul, să tenteze
paroxismele.” pare a-i veni încă oarecum ca o mănușă lui Theo Gușat, acum recidivând în poza sa de poet;
cartea propune în esență o poetică a durerii, a traumei – actate firesc, într-un registru epico-liric ce respiră
imagini cu puternic impact emoțional, imago-uri cel puțin dublu acutizate: vizual și auditiv, mixând insolit
termeni aparent opuși ai ecuației, mizând pe unda de șoc asupra lectorului scufundat în al său confort ce
nu face decât să-i obtureze privirea.
Moartea – ca punct terminus, ca destinație, spaimă, amenințare, dar și ca parcurs, călătorie – anunță
ab initio prăbușirea, plonjarea înăuntrul celui mai dureros întuneric, prin introducerea în scenă a copilului
– avatar revalentizat al unui arhetip profund vulnerabilizat; acesta este ales să rostească în format dialogal
un șir dulce-amărui de adevăruri date, nealterate, ce se sustrag măștii, minciunii și persiflării. O aventură
5
într-ale familiarului e pas cu pas consumată, îngurgitându-i-se așadar toate ingredientele intrinseci și ex-
trinseci experienței; poemele ștanțează cupluri inedite de semnificant și semnificat, provocând moșirea
unor veridicități aparte, a unui cumul intempestiv de mini-/ micro-revelații personale (și bineînțeles perso-
nalizate!), în care obviosul și absconsul clădesc o arhitectură trainică. După cum realul circumscrie minunea,
dar și teroarea, tot astfel libertatea își identifică opusul tocmai în singurătate, ori Dumnezeu în Sahara, de
pildă. Realul împovărător este bunăoară un teritoriu al coabitării în spasme între angelic și demonic, para-
disiac și infernal, virtual și cert, proximități superflue și tristeți moștenite, capcane ale copilului, dar și ale
adultului. („Copiii nu au vârstă. Sunt veșnic la vârsta critică din clipa în care ți se abandonează în brațe.//
Mor la vârsta critică. Și eu voi muri, [își întreabă orice țânc,/ la un moment dat, mama. [Și tu. Peste mulți
ani.// De unde voi ști că am murit?/ Nu vei mai avea puterea să îți deschizi larg ochii”; „Zilele în care nu
ne gândim la moarte sunt puse deoparte,/ sfințite, extraordinare, ieșite din comun.// Prezentul, Și ziua de
azi,/ o nostalgie în travaliu.”; „Viața e o foaie albă./ Moartea e o foaie albă.// Moartea o lași nescrisă,/ ai
văzut cât de nereușită a fost viața:// o lași să rămână tot ce poate deveni./ Îți poți permite doar să pui un
punct undeva.”; „Ce se naște în mințile noastre nu moare în mințiile noastre,/ ci în lume. (...) dintot-
deauna am vrut, de fapt, să murim,/ iar teama de moarte nu era decât o fugă de acest adevăr,// refuzând să
credem că nu valorăm mai mult de atât./ Am căutat ochii în care să valorăm mai mult.”; „Suntem variantele
expandate ale copiilăriilor noastre./ Carnea vie ne iese printre gratiile cuștii mici. [Acasă e un eufemism
pentru asta.// Ce acasă e acela în care nu poți înjura niciodată? [E bine ca unele lucruri să rămână nespuse./
M-ai prefăcut într-un mincinos ca un cântar stricat. [Tu înjurai.”)
Sinele se depervertește într-un balans pseudo-stabil între sintetic și expandat, el se detoxifică într-
un joc al negării și al asumării nemediate, într-o echilibristică parazitată de fragil, rostuind interogații fals
retorice și lecții de supraviețuire deliberat rațională, ițindu-se la fiece colț – răscruce amprentată deopotrivă
6
de imponderabilitate și de gravitație – colț ce se ivește de-a dreptul terapeutic într-un peisaj sufocat de co-
tidian, de like-uri, rețele de socializare, internet; plutind parcă în derivă printre măști improvizate, sinele
auctorial înnădește istorii biblice, dar și referințe de lectură mai mult sau mai puțin clasicizate, pe care le
repovestește, le reconstruiește, le reinterpretează în realul imediat al durerii, vocalizând un limbaj al căderii
din și în noi, acolo unde un posibil colac de salvare ar fi poezia care devine astfel cârjă – adjuvant de nădejde
în această explorare copleșitoare a întunericului. („Am ajuns la capătul ființei mele, dar eu sunt numai un
înveliș:/ pe locurile copilăriei mele obișnuia să fie Dumnezeu. Acum e Sahara.”; „Rănile noastre sunt niște
reflexe necondiționate./ Pune cineva degetul pe ele și îți urli creierii.// Între tine și urlet n-ai niciun alt re-
flex,/ precum îți pui mâinile în față când cazi, înainte să țipi. [Poezia e o asemenea cârjă.// În rană, nicio li-
bertate. [În schimb, poți minți./ Tristețea îți poate fi folosită (împotriva ta) ca armă albă.// Dar chiar și un
mincinos își rămâne sieși adevărat/ precum un zeu al minciunii rămâne mincinos.”; „Crește-
ți aripi și zboară peste orașe,/ arată-i copilului tău ce-a devenit lumea.// Pune-l pe umeri și du-l la locul în
care te îneci zilnic./ Cineva s-a rugat să te odihnești în pace,// dar rugăciunea nu i-a fost ascultată,/ în
fiecare dimineață accepți să te îneci din nou.// Măcar acum ești sigur că ai un suflet/ fiindcă ai cunoscut
tristețea. Spune-i asta copilului tău.”; „Poemele pe care ți le scriu/ îmi dau voci nopților mele// precum
cântecul de leagăn/ la care adoarme însăși mama cântându-l obosită.”)
Poemul lui Theo Gușat nu poate fi abandonat în Spam, chiar dacă spam-ul auctorial funcționează
aidoma Umbrei jungiene.
Ioana Cistelecan
7
Notă de subsol la întuneric
Poem cu flori şi zâne
Nicio poveste care începe cu moartea unui copil

de cinci ani nu se va sfârși bine.
Copiii nu au vârstă. Sunt veșnic la vârsta critică

din clipa în care ți se abandonează în brațe.
Mor la vârsta critică. Și eu voi muri, [își întreabă orice țânc,

la un moment dat, mama. [Și tu. Peste mulți ani.
De unde voi ști că am murit?

Nu vei mai avea puterea să îți deschizi larg ochii.
Când se afla în fața oglinzii, își căsca ochii

la soare, să nu uite că e viu. Îi era teamă de întuneric.
Nu putea adormi decât cu povești. Când se trezea,

făcea la fel. O noapte a mai scăpat teafăr. Tu încă faci asta.
Spui povești. Unii se atașează de lucruri ca de copii. De mașini.

De case. I s-a prăbușit casa și spune că-l doare
ca și cum ar fi pierdut un copil. Nimeni care a pierdut un copil

nu spune că-l doare ca și cum i s-ar fi năruit casa. Ci universul
9
Theo Gușat
și jumătate din corp. Alții spun că mai bine crești un porc decât un copil.
Îți dă carne de mâncat, untură pentru săpun și șorici să faci bocanci.
Închizi ochii când auzi asta. Cât întuneric! Cu ochii minții mai vezi
poza din cartea de istorie, 1944, cu oameni topiți în săpunuri.
Mai bine crești un copil decât un înger! Îngerii nu sunt crescuți

pentru aripi. Sau pulpe. Sau săpun. Cu ce altă ființă mai poți compara îngerii?
Uneori te ascundeai, în joacă, și-l urmăreai de departe.

Plângea pierdut. Găsise-n colțurile minții locul străin de care se ferea
ca de-ntuneric. Poate, din joacă, a coborât la stația greșită.

Îi urli șoferului să oprească, să cobori și tu. [Nu.
De curios, te întreabă șoferul, ai băut [să poți plânge

pe săturate (și) să-ți lași muțenia pe tejghea? Să poți trece peste.
Auzindu-l, vrei să ți se sfârșească mica ta viață.

N-ai peste ce să treci, îți zici. S-a oprit timpul. Dar lumea continuă.
Dacă vrei să treci peste, știi, trebuie să devii parte din

ceea ce poartă un nume de loc străin: Lumea.
Să te duci în Lume. Să te pierzi. Să deveniți străini.

Să pui toate fotografiile cu el într-o cutie și să uiți și de fotografii, și de cutie.
10
Magdalena
Poate e un semn. [În metrou.

Amândoi avem harta orașului deasupra capului.
Dacă ai închide în ea libertatea, singurătatea ar evada.

Mare parte din singurătate – oricum – e numai spațiu gol.
Știe cineva cum mi-aș putea face un crez din tristețea ei?
Ea știe, ea e necromantă:
își face din amintiri un glob de cristal în care privește pierdută

în timp ce monstrul de metal ne leagănă.
E zob. Nu mai are nici sex.

Se poate culca și cu o mie de bărbați.
Haidem să plângem, i-aș spune.

Nu mai suntem începători.
Să plângem că deja alții învață de la noi [cum e cu

durerea asta.
11
Theo Gușat
Diptic
Zilele în care nu ne gândim la moarte sunt puse deoparte,

sfințite, extraordinare, ieșite din comun.
Prezentul, Și ziua de azi,

o nostalgie în travaliu.
Vezi, din zilele de odinioară se alege doar nostalgia: [fiindcă din ele
lipsește umbra morții și rămâne lumina aurită a istoriei.
Așadar acesta este sunetul frumuseții

care uzurpă dinastiile în istorie;
acesta este momentul în care călugărița dansează,

apoi îi devorează partenerului ei capul.
Orice lucru poate deveni real dacă e făcut

jumătate dintr-o minune și jumătate dintr-o teroare.
Precum Pământul nostru unic albastru într-o singurătate în expansiune:

ce minune că suntem aici, ce teroare că suntem aici!
12
Ciclu
Viața mea e un veteran

cu o singură întâmplare inedită de povestit,
ca o zi din calendar în care se comemorează aceeași durere

în fiecare an. Într-o asemenea zi s-a născut Iov.
Era ceva surd care-mi umplea viața. Era

ceva pe care nici simțul nopții nu-l putea înghiți.
Dacă urci pe unul din piscurile ființei mele așa cum te cațări
pe cadavre după o revoluție, poți privi în jos și vei vedea:
sângerez și nu e nimic epic în asta,

rănile mele nu înfrunzesc, ci doar se acoperă de medalii,
nelăsând în urmă amintirea feței

care s-a aplecat asupra lor să le citească.
13
Theo Gușat
Marea Uitării
Toate visele îmi intră de acum

direct în spam.
Spune-mi ce ai în spam să îți spun cine ești! mi s-a zis odată.

(Spam e ceea ce cicatricea refuză să-și amintească despre rană.)
Speranțe abandonate-n abonamente vechi și pornografie; visele,

niște frunze moarte care cad de la creier până la clic.
14
Mahmur
Aș putea jura că toată fericirea mi s-a subțiat într-o geană,

brusc dinții trosnesc mușcând acru paharul,
aș putea jura și că nu voi repeta istoria, ci o voi scoate-o

din trecutul ei legendar. Văzul vine în valuri și nu-mi găsesc pielea
pe mine, e foc. O întrebare naufragiază la mal:

oare o traumă îți lărgește inima sau o contractă.
Dacă o lărgește, face o spărtură în peretele exterior al casei,

[iar lumea reală devine anticamera inimii;
dacă o contractă, te coagulează într-un colț, ca la implozie.
[Te otrăvești în propria sticluță/ lampă.
Numai gândul ca eu să mă îmbib (doar) de mine însumi

îmi încețoșează mintea cu vertijuri care plouă grețuri.
Într-un fulger de amintiri, îmi revăd copilăria. [Am fost un copil bolnăvicios.
Cum fratele meu îmi ținea fruntea sus. [Afară tot!
Cum Cristina îmi sprijină acum al treilea ochi. Ea mă înțelege

rescriindu-mă, așa cum vorbești cu tobele din piesă, bătând ritmat în masă.
15
Theo Gușat
Vinovăția – nu în sticlă, ci în carne – face dansul tumorii cu emoțiile mele

precum, sub lentila microscopului, o pată neagră îmbrățișează celulele pe rând.
Nu știam că un lucru atât de mic

poate fi un dansator atât de agil.
16
Poemul cu trenul
Oamenii devin tot mai mici, clădirile, copacii se diminuează

sau șirul lor se termină înainte să dispară.
Stâlpii de pe margine, în viteză, feliază egal peisajul,

iar imaginea pâlpâie ca aripa unui fluture lipit de oglinda apei. [Epifanie:
Privind îndelung peisajul, tocmai mi-am dat seama: în fotografiile de familie,

noi nu ne-am îmbrățișat niciodată, fiecare am fost propriul său stâlp.
Fotografiile aveau mirosul tristeții dintr-o sală de teatru.

Să îmbrățișezi e o chestiune de viață și de moarte.
Tot ce știu despre tristețe: [sunt un bun trist.

numele și de unde începe.
Da, tristețea e umărul potrivit. Plângem știind că vine ziua de mâine,

dar nu mai e ca pe vremuri, ziua de mâine nu se mai țese cu o zi înainte. [Respirație adâncă.]
Am ajuns. Colțurile străzilor, o așteptare aflată în așteptare.

Eu descresc, în timp ce griul existențial crește.
Luminile orașului sunt niște firimituri de epocă peste pământ.

Vremurile s-au sfârșit, dar timpul continuă.
17
Theo Gușat
Babilon 4.1
Fiecare, în adâncul sufletului său,

așteaptă să vină sfârșitul lumii.
H. Murakami
Nu putem coase rupturile dintre noi cu artă; nu îl putem înșfăca pe înger

de inimă așa cum, în cădere, omul s-ar apuca de marginea canionului.
Cu artă, nu putem coase rupturile dintre noi, dar putem câștiga alegerile sau face reclame.
Fie graffito, fie arta spectacolului, fie MoMA: arta de succes e un instrument politic.
***
N-o poți arăta cu degetul, dar e acolo – jucăria desfăcută și părăsită –, așa cum nu poți face
dintr-un pliculeț membrana unui vis sau să prinzi în pumn o halucinație din febră.
Mintea ți-e un mobilier răsturnat. Fiecare frison te lovește cu un nou anotimp.

De te-ar fi iubit cineva cum ți-ai dorit, ți-ai putea duce în pace supradoza.
Și cât de frumos îți bătea inima până acum, încât aproape ți-ai uitat-o în piept!
Iar acum vrei să te trezești, dar nu știi din ce anume. [Vine Diavolul.
18
***
Îi ridici fustița, dezvelindu-i șoldul ca pe-un alt obraz curat, pentru pălmuit.
În palmă ți-e tăbăcită istoria lumii contra om. [Când te exciți, ești un purgatoriu.
Își desface picioarele până rana i se lărgește într-o vulvă.

Și iată, încă o pereche de ochi de mamă, copilă ea însăși. [Cine-i tăticu' tău?
Tu ești tăticu'. Și alți o sută în care-i vede afecțiunea.

Dacă poza cu tatăl ei n-ar fi o închipuire cât palma, măcar o icoană ar avea.
O poți numi credință, ca observatorul din experimentul celor două fante de lumină.
[Să-i spună fotografiei:
Chiar puteai schimba totul prin simpla ta prezență, tată.
***
Bărbații scriu poezii de dragoste, femeile, despre viol. Depinde pe cine întrebi.
În Harry Potter, puteai transforma corpul unui bărbat într-un fotoliu.
Într-o gândire magică, singurul lucru sacru pe care-l ai ești tu,

în postmodernism, corpul tău. Îl poți pune-n soare sau pe rețelele de socializare, totuna.
După bărbați nu trebuie să îți pară rău când îi calci cu tancul: ei sunt doar staminele unor flori.
Bărbații-s de vină, n-au făcut nimic bun. Lor nu le este greu, e doar o minciună patriarhală.
19
Theo Gușat
***
Poate și lumea noastră a fost cândva un joc video pentru zei, îți zici. [În joc, ai aliasul Mars.
Prin fisura înrămată, o altă lume se scurge în camera ta. În ea, tastatura face parte din natură.
O fi o iluzie, dar măcar există: o poți vedea, s-o crezi și s-o bei cu creierul.
Când îți dai jos căștile, dacă privești la lună, tu îi poți auzi bâzâitul electric. [60W.
Ești un erou până rămâi fără gloanțe. Dar ai câștigat. [În acea lume, știi regulile jocului.
Spune: eroul își merită femeia. De aceea,
caută un clip porno. Alexis Texas. Dani Daniels. [Te miști ca-ntr-o simulare.
Însă ție-ți plac și filmele snuff. [Level up.
Și copiii. Și sacrificiile. Pe același ecran, [unde mori și unde-nvii,

războaiele devin ireale; te poți îngrășa liniștit.
***
Copacii stăteau arși de vii precum credincioșii peste care a căzut bomba la liturghie.
O astfel de imagine îți deschide ochii ca o gură flămândă.
E ceea ce haosul întruchipează în nori de fum; în douăzeci și trei de decapitări

săptămâna trecută. O explozie vorbise mai tare decât toți cei pe care-i făcuse să tacă.
Lumina bombei îți arată cu degetul peste tot în jur: în întunericul acesta ai început.
Și arde. Toată noaptea arde în cămașa ta neagră de țiței.
20
***
Suntem grațioasa pulbere de stele, iar atomii din vârful degetului like
vin dintr-o altă stea decât cei din vârful degetului fuck you.
Ai libertatea să te-ntrebi dacă există liberul arbitru, cum altfel poți

băga stelele în bombe atomice și-n viruși artificiali, în recolte de organe,
în perfuzii pentru animalele de abator, născute și crescute în comă indusă?

[Oare animalele pot scăpa din Matrice?
Alți atomi n-au ajuns în burțile flămânzilor și n-au săturat cosmosul din ele.
***
Apoi Aristotel îmi dă (retoric) un pumn în stomac: cât patos!
Patos. Patologie. Boală. Tot ce ne însuflețește-i o boală. [Inimă.
Încremenesc, ca și cum grecul mi-ar fi arătat o femeie cu șerpi în cap:

nu știu asambla compasiune fără să-mi iasă, în final, o cușcă pentru minte sau o armă;
Așa că rămân pasiv și împietrit; voi muri cândva [Ei, și?

și va veni sfârșitul lumii au devenit aceeași monedă,
în timp ce, în jurul meu, ziua de azi

se destramă ca oricare alt imperiu, fie Babilon, fie Bizanț sau O.N.U.
21
Theo Gușat
Sunt un dumnezeu gelos
Ai fost cu totul altfel decât celelalte curve,

încât nimeni nu umbla după tine,
ci tu plăteai celor ce veneau la tine.

Ți-ai desfăcut picioarele înaintea tuturor trecătorilor.
De aceea, voi strânge pe toți ibovnicii

cu care te dezmierdai, îți vor dezveli goliciunea.
Te vor dezbrăca de hainele tale,

îți vor lua toată podoaba de pietre scumpe
și te vor lăsa goală, goală de tot.

Te vor ucide cu pietre și te vor străpunge cu sabia.
Voi face din tine o jertfă sângeroasă

a urgiei și geloziei. [Ezechiel, cap. 16
Pentru că m-ai trădat, te voi îneca în sângele tău,

îți voi stoarce carnea de sânge cum storci un prosop
înainte să-l lași întins în bătaia vântului.

Cine ești tu să —
22
Așa cum încă nu era cuvânt pentru înot

și peștii deja înotau, tot așa,
oamenilor le va lua mult timp

să găsească un cuvânt pentru ce îți voi face.
Când nu îl vor găsi, vor face din numele tău

o rădăcină pentru acest fel de răzbunare.
Spune-i, Ezechiele, că zâmbetul ei

va fi cel mai strălucitor lucru,
totul va fi ars în jurul ei,

cenușă, funingine.
Că, până acum, moartea umbla din casă în casă,

de acum, va porni de la ea.
Mi-a făcut din ceruri un ghem de sârmă ghimpată

până mânia a coborât în pumni și s-au înfocat ca soarele.
Am îndrăgit copila asta mai mult decât viața,

dar din viața omului îți poți aminti numai plânsul când se stinge,
nu și ce-ai făcut din ea înainte. Mi se deschid pumnii

ca florile în palme; pot iubi pe cineva
23
Theo Gușat
la primul semn de slăbiciune.

În suferință, încăpățânato, trăiești chiar și în sângele tău.
Te spăl de sângele de pe tine și te ung cu untdelemn...

Dar nu pe temeiul legământului cu tine.
Trebuie să-ți porți, în adevăr,

nelegiuirile și urâciunile.
Atunci îți vei aduce aminte de purtarea ta

și ți se va face rușine. [Ezechiel, cap. 16
Vei mânca singură, ca o sfântă.

Și te voi face o sfântă,
că toți și-au abandonat plăcerile în tine

și le-ai abandonat și tu.
Plânge-o, Ezechiele,
plânge pentru ea.
24
Siliciu
Am ajuns la capătul ființei mele, dar eu sunt numai un înveliș:

pe locurile copilăriei mele obișnuia să fie Dumnezeu. Acum e Sahara.
Blank
Viața e o foaie albă.

Moartea e o foaie albă.
Moartea o lași nescrisă,

ai văzut cât de nereușită a fost viața:
o lași să rămână tot ce poate deveni.

Îți poți permite doar să pui un punct undeva.
25
Theo Gușat
Damasc, 24 martie 2018
Iată, Damascul nu va mai fi o cetate,

ci va ajunge un morman de dărâmături.
Isaia, cap. 17, v. 1
Atât inima ta mare cât ți-e pumnul drept,

cât și pumnul tău drept știu vorbi despre război.
Ce-a fost bombardat, a rămas bombardat. Pașii care au umplut piața

au rămas în piață ca niște mici cratere de meteoriți recent prăbușiți.
El, cu pielea carbonizată, ea, ca spuma laptelui.

El, rău ca o himeră pentru care lupți cu pumnii în vânt,
sirena se strecoară printre clădiri ca văduva neagră.

Cât despre ea, ea nu mai e.
Istoria nu scrie, istoria șterge.

Chiar și zece mii de ani într-un an.
Stă mărturie cenușa albă care acoperă orașul ca o hârtie nescrisă,

în lumina dimineții care dispare.
26
Septembrie în piramidă, lună de miere
Fiecare suntem o voce fără niciun instrument care să ne acompanieze;

nici măcar o încăpere goală, care să ne ofere acel ommm de fundal.
Pereții îți sug vocea și ți-o scuipă înapoi în rană

până te scârbești de tine însuți și te usuci în propriul acid.
Pământul își lasă umărul pe tine, cu toată greutatea.

Mama ta adoarme pe tine ca și cum a uitat că (mai) trăiești.
Tot ce te-a ținut în viață, moare.

Chiar și ideea a ceea ce a fost viață pentru tine. [Tăcere.
O voce e un lucru bizar în măruntaiele pământului:

nu încolțește, nu crește și nu înflorește.
Ca absurdul că ești viu.

Când te auzi, înțelegi... ce răzvrătire fără noimă ești.
27
Theo Gușat
Prozac
Rănile noastre sunt niște reflexe necondiționate.

Pune cineva degetul pe ele și îți urli creierii.
Între tine și urlet n-ai niciun alt reflex,

precum îți pui mâinile în față când cazi, înainte să țipi.
[Poezia e o asemenea cârjă.
În rană, nicio libertate. [În schimb, poți minți.

Tristețea îți poate fi folosită (împotriva ta) ca armă albă.
Dar chiar și un mincinos își rămâne sieși adevărat

precum un zeu al minciunii rămâne mincinos.
Niciodată nu vom putea scăpa de răni,

tot ce putem face este să dezinfectăm amintirea.
28
Tatăl minciunii
Tata mi-a spus că Diavolul e tatăl meu.

Mințeam des, de rușinea că eram un adevăr dintr-un singur act.
Rușinea e o povară abia vizibilă,

dar te poate încovoia când umbli pe stradă.
Când mințeam, buzele mi se învinețeau [și mi se zbârlea părul de lup

de la tatăl meu. Și ochii, [Eram hâd!
ca atunci când te uiți fără protecție la sudor cum sudează.

Primeam palme să îi văd gloria și cu ochii închiși. [Stele.
Odată mi-a tras o palmă cu toată puterea, încât am simțit că-mi smulge
șarpele dintre coaste: capul plus coloana vertebrală atârnată de osul occipital.
Am crezut că mă va expune ca trofeu sau avertisment, totuna.

Acceptam bătaia ca și cum știam și eu exact ce sunt. [Un anticrist.
Tată, când mă mint pe mine însumi,

tu ești de vină.
29
Theo Gușat
Linia roşie
Cuvântul disciplină ar trebui să aibă ceva în comun cu a face discipoli.

A conduce prin exemplu, nu a trasa o linie
ca și cum un om ar putea fi deopotrivă mare și țărm. [Ca și cum ai fi Dumnezeu:

Aici să se oprească mândria valurilor tale. [Iov, cap. 38, v. 11
30
Fierul răcit
Suntem variantele expandate ale copilăriilor noastre.

Carnea vie ne iese printre gratiile cuștii mici. [Acasă e un eufemism pentru asta.
Ce acasă e acela în care nu poți înjura niciodată? [E bine ca unele lucruri să rămână nespuse.
M-ai prefăcut într-un mincinos ca un cântar stricat. [Tu înjurai.
Într-o zi, îți voi ciopârți și eu amintirea după chipul și asemănarea lucrării tale.
Voi muri încercând sau voi încerca murind. Cu tot dinadinsul am vrut asta.
Am încercat, apoi am luat vodka. Însă nu mai vreau

să-ți beau metanoia ta, trebuie să te iert. [Iertarea oprește adicțiile, zice psihoterapeutul.
Te iert. Nu mai vreau vise din care până și cuștile evadează. Te iert.
Acum nu mai înjur nici când sunt singur și-mi dau peste degete cu ciocanul.
În cele din urmă, e doar fierul

sărutând un vechi prieten la fel de rece.
31
Theo Gușat
Maria
Toată cultura europeană are în centrul ei chipul lui Hristos ca bărbat caucazian.
Cât este de alb. Și cât de multe asemănări putem găsi dacă ne facem selfie.
Maria e o fată măslinie de la casa de copii cu care îți poți pierde orice:
calmul, viața, copilul din tine, virginitatea, părul lung, mințile sau nopțile.
Ea e frizeriță și m-a învățat și pe mine magie: eu pot semăna cu oricine

mi-a arătat asta: e-n firea noastră să împărțim lumea în bisericuțe.
Dar cu o piele măslinie trebuie să fii Diavolul

să ai un asemenea talent
să înveți să citești să intri la facultate

și să le faci fetelor frizuri băiețești.
Dacă simți ca ea, îți poți pierde mințile.

Holocaust. Și femeie. Și iubește femei.
Venele de la gât i se umflă ca strangulate când îmi spune

totul cu asta.
Când îi asculți povestea, pentru ea îți poți pierde calmul,

o putere nefolositoare în fața plutonului de execuție.
32
Dacă rămâi cu ea,

îți poți pierde nopțile.
Și eu credeam că istoria va fi incoloră, de când

Drepturile Omului și așa mai departe.
Că securea războiului a fost îngropată,

iar pe stratul subțire de pământ de deasupra a crescut un lan
din care nu se pot face blugi. Când am întâlnit-o,

rom încă se scria cu doi r.
Așadar, mulțumesc, Europa, pentru istoria colorată ce ne-o dai.

Și își face cruce.
33
Theo Gușat
La ţigănci
Stătea în apă clipind spre mine cu o placentă, încet, ca pisicile.

Cu spatele împins de peretele butoiului, e tânără,
știe ea să nască, deși nu știe asta. [Respiră!

În unele versiuni din alte universuri paralele
din ea se ridică un fum spiralat. Gros. Înecăcios. [Respir, respir.

Și mă blestemă și pe mine. Că sunt acolo.
Apa, rubinie. Ea e o mină de nestemate.

Moașa îi exorcizează membrul-fantomă.
Gleznele îi stau în aer și se mișcă în miraje subtile.

Nu îi știu durerea. Dar desface noduri în mine.
Chiar dacă nu îi mai pot privi chipul,

îi intuiesc suferința ca-ntr-un tablou
pe care Blake l-ar venera

că nu l-a pictat el primul.
În unele versiuni din alte universuri,

mama supraviețuiește.
34
Ce spune instinctul
Prima linie în război și primul rând dintr-o strofă

sunt cele mai adânci. Sângele îți ajunge până la bărbie.
Primul gând e cel mai tăios.

Îți cari sufletul pe umăr ca pe-un rănit de baionetă.
Linia roșie, știi cum sună dac-o facem coardă. Ca o vioară cântând
peste încăpățânarea de a trăi sau de a simți. [Niciodată ambele.
Precum viața, timbrul vioarei ne dă o certitudine încă de la prima notă:

orice cântă violonistul, în final, ascultătorul tot va muri.
35
Theo Gușat
Ce se naște în mințile noastre nu moare

în mințile noastre, ci în lume.
Fuseseră zile calde. Mâncam realitatea cu mâinile goale,

nu doar fumam imaginea de a fi împliniți,
ca și cum am simula istoria

după ce-am secat tot ce are de oferit condiția umană.
Cele mai multe dintre gânduri

ne sunt doar minciuni albe despre noi înșine.
Lumea devine un loc tot mai bun pentru murit.

Poate atunci ne vom da seama: [totul e întuneric!
dintotdeauna am vrut, de fapt, să murim,

iar teama de moarte nu era decât o fugă de acest adevăr,
refuzând să credem că nu valorăm mai mult de atât.

Am căutat ochii în care să valorăm mai mult.
36
Melodramă
Tristețe e doar un alt cuvânt

pentru a-ți face curaj să îți asculți interiorul.
Mereu este ceva [acolo

în neregulă și dureros.
Uneori, ești forțat, ești împins cu urechea la pământ,

cu obrazul în noroi, să asculți.
Singularitate
Ți se dezasamblează imaginea de sine și ierți oglinda.

Lucrurile din care ești făcut învață despre tine cum să te deconstruiască
până când să plângi rămâne ultimul resort [se strânge nervul

și îți imaginezi că întristarea îți va conferi un ușor gust de acid de baterie
și îți vei vedea adevăratul sine mai limpede, așa cum îți vezi venele prin piele
și te întrebi dacă nu cumva ești un cyborg de înger, cu circuitele biochimice la vedere.
37
Theo Gușat
Fiindcă povestea ta nu are titlu
Te plimbi, iar pielea îți pare a unui monstru scos din uz.
Zăpada a fost pălmuită până s-a făcut fleașcă.
Tristețea capătă culoarea dorinței de a intra-ntr-un film

despre absența ta din filmul vieții tale și primata care îți joacă rolul.
Și nu e deghizată ca nostalgie sau altceva ce ți-ar pune lentile roz,

nici ca evocare, ci o zăpăceală de crâmpeie din viitoruri ratate.
Acum știi de ce faci lucruri pe care nu știi de ce le faci. Acum știi

de ce încă te poți lua prin surprindere ca un om primitiv în fața oglinzii.
38
7 A.M.
Arhitectul numit dimineață, o mașinărie de sensuri.

Somnul dispare de parcă brusc ar ploua cactuși.
Alarma deșteptătoare, un buton play

inserat între amintirile de vacanță.
Abia poți întrezări mamutul din cameră(!),

ziua care-ți stă în față ca o nebunie ajunsă noua normalitate.
O, da, privește-te când te speli pe dinți: băiatul a murit când s-a făcut bărbat.
Dar și realitatea însăși are un ciclu de viață.
39
Theo Gușat
Împietrit
N-aș fi fericit nici de-aș gusta cea mai frumoasă femeie.

Fața ei dulce ca o poezie ar putea fi acoperită cu-n cearșaf chiar în mijlocul străzii.
Tot ce a rămas viața pentru mine este să observ [pasiv

cum fiecare moment intră-n convulsii și moare, iar eu (să) rămân neerodat.
[În inimă e vidul unei națiuni.
De ce rămâi
Ca și cum o apuci și o faci ghem întreaga frumusețe a unei femei,

iată, prinzi amintirea, acum ești tu, copilul, creatura de sub pat,
fantoma din dulap, ești tu, cățărat pe umerii tatălui tău,

zgâriind norii și soarele, privind orașul de sus.
Poți vedea și cașaloți înotând în aurora boreală.

Ai uitat unde erai, atâtea minuni. E una din amintirile care te țin în viață.
40
Gând 1
Un lucru atât de nesemnificativ ca emoția îți dă sens vieții, [simți că trăiești,

un lucru atât de nesemnificativ precum emoția îi ia altuia viața. [Mânie.
Gând 2
Învățăm o nouă limbă emoțională,

învârtim un rozar despre cum să asculți fără tine.
Limbă aspră ca piatra ponce.

Cu pete de acuarelă, licheni.
41
Theo Gușat
Amorul care nu doarme întors
Se înserează cu un scârțâit de armă. Noaptea îmbracă haine de militar.

Gestul ei este atât de real precum o treaptă pe care poți pune piciorul
să cobori mai mult spre tristețe. Penumbra visează la tristețea ta

precum urechelnița la un timpan de ros. Spărtura primește în ea întunericul
cu brațele deschise. Îl iubește până-l doare de atâta dragoste,

îl face să crească precum un copil în burta mamei sale, îl mângâie, îi cântă
și-i promite o naștere ușoară. O asemenea iubire îți dorești și tu, [te-ar salva,
extraordinară ca dragostea corpului pentru sufletul său sau a morții pentru corp.
Iar acum parcă întrezărești și tu noaptea care a minat câmpul. Cei cărora
le aparține câmpul l-au părăsit nopții, să îl calci tu în picioare. Vântul suflă printre spice.
42
Darko
Prietene, este o diferență între a părăsi și a pleca

pentru a avea unde să te întorci, lăsând absența ta
să se reînnoiască singură, fără tine, prietene,

am starea sufletească de a mă lăsa uitat de lume,
mai mult decât obișnuiește deja s-o facă. Însă și norii

se reciclează pe cer și, la fel ca-n oglinda lumii, [www,
fiecare, straniu, ne simțeam după plâns

ca după ploaie, adăpostiți în îmbrățișare,
întâlnirile noastre erau precum conjuncțiile de stele,

încât puteam face minutele să dispară în ore, orele în —
Dar, prietene, eu n-am niciun prieten real sau am

mai mulți îngeri păzitori decât prieteni.
43
Theo Gușat
Fin
Apusul capătă o nuanță violet, adunat într-o un corp vitros

precum umflătura într-o singură vânătaie. Sfârșiturile sunt eterne,
nu se schimbă. Nici moartea nu este atât de eternă precum sfârșitul,

viața doar merge într-o altă direcție. Sau apusul devine intraocular.
Gând 3
Amintirile uitate nu ajung [departe,

în locul în care se duc să moară gândurile bune.
Gând 4
Cel care citește, ei, vede diferit moartea în fiecare zi

sau moartea se reinventează în fiecare zi să supraviețuiască.
44
Lapsus
Aerul de spital, sterilizat de nostalgii. E culoarul, e țărmul

de pe care le dai morților drumul cu armele pe piept,
este sentimentul de falsă pace. Războiul nu s-a terminat

sau am pierdut. E un sentiment de — nu găsesc cuvântul.
Orice mărturisire trebuie să fie precisă. Ca o tăietură de bisturiu. Am ucis.

Cum? Am urât. Dar cu câtă ură? Am abandonat binele. De ce? Am crezut în rău.
[Teama e o credință în rău.
Le-am făcut ca și cum nici ora morții nu mi-am păstrat-o pentru mine.
Le-am făcut cu armele încărcate de — iar nu găsesc cuvântul.
Probabil, să articulezi o poezie e ca și cum cineva ți-a furat din minte

numele unor emoții vitale și ai credința că vei găsi măcar definiția.
Fără numele demonului, în magie, nu ai nicio putere.

O mărturisire trebuie să fie precisă dacă vrei să conjuri puterea de a merge mai departe.
Când brancardierii mi-au tăiat blugii și cămașa în văzul tuturor, mi-am amintit
cuvântul dezumanizare și câtă credință îți trebuie să îți iei patul și să umbli.
45
Theo Gușat
Gând 5
În tăcere, nu e liniște.
În tăcere, nu găsim numele demonului: știm doar că ne face rău.
Gând 6
E liniște, e complet liniște peste blocurile de sticlă care-și iau culoarea

de la întuneric. Ar fi potrivită o muzică ambientală, dar e liniște.
Atât de liniște încât se poate auzi

doar sunetul greoi al respirației de om.
Gând 7
Corpurile noastre goale sunt relicve ale preistoriei,

niște copaci mítici în jurul cărora va fi turnat asfalt.
46
Gând 8, episodul 1
Nu există oameni maturi în dragoste: copilul din noi e cel care iubește.
[Rănim copilul din celălalt.
În jurul acestuia ne maturizăm ființa; însă tot pe copil îl întrebăm pe cine să iubim.
Gând 8, episodul 2
Nu sunt un creator. Sunt doar un copil

care vrea să îi pună un nume strălucitor durerii sale.
Nu sunt un creator. Sunt un editor. [Un creator nu se inspiră.

Nu îmi creez traumele; editez realitatea să nu mai fie absurde.
Altminteri copilul a suferit pe degeaba.

Să-i caut durerii un nume orbitor e felul meu de a nu-i spune lui asta.
47
Theo Gușat
Dor de mindfulness
Urăsc cum pacea interioară nu rămâne niciodată

pentru totdeauna în mine; cum nemișcarea ei palpabilă,
lucidă ca oglinda apei încât îți vine să-i mângâi luciul,

un mozaic de fiori ai prezentului, îmi arată că trăiesc într-o fractură [de obicei
dintre pace și pace. Iar această stare de a fi,

trebuie ucisă cum se ucid dragonii.
Să trăiesc din ziua de azi ca un zilier

din pâinea cea de toate zilele.
Însă sunt doar un culoar fără culoare

prin care bestiile și dragonii scapă în lume.
48
Gând 9
Vremea s-a făcut o cârpă mentolată.

E o pace care înțepenește timpul și-l golește de balast.
...și acum, oamenii mai aleargă.

Dar în răcoare nu se află singurătatea de care n-ai nevoie.
Lecţie
Crește-ți aripi și zboară peste orașe,

arată-i copilului tău ce-a devenit lumea.
Pune-l pe umeri și du-l la locul în care te îneci zilnic.

Cineva s-a rugat să te odihnești în pace,
dar rugăciunea nu i-a fost ascultată,

în fiecare dimineață accepți să te îneci din nou.
Măcar acum ești sigur că ai un suflet

fiindcă ai cunoscut tristețea. Spune-i asta copilului tău.
49
Theo Gușat
Cum te ştiu
Chiar dacă nu vor mai fi apă și frig nicăieri,

sângele tot va curge și va îngheța în vene de teamă.
Când vorbesc despre teamă,

îi înghit numele pe de-a-ntregul și încet ca o navă care se scufundă.
Oare ce-ar însemna pentru tine să nu-ți mai fie teamă de nimic?

Cum te-aș mai recunoaște dacă nu după felul tău de a-ți face temerile (numai) ale tale?
50
Cum mă ştiai
Brusc, n-am mai fost, dar n-am mai fost niciodată îngrijorat de [...]
creșterea mea, am lăsat urgențele spirituale să mi se întâmple precum bolile copilăriei.
Cum mă știai, cum mă încadrai în lumea ta mică, uită totul.

Acel cadru începe să ardă pe margini, ca o poză ce se învechește văzând cu ochii.
Poți începe să vorbești despre mine – cum crezi că mă știi – la timpul trecut,
ca și cum primul tată nu l-am primit din naștere, ci el a fost ceea ce s-a întâmplat.
Omul pe care l-ai iubit a murit. E îngropat. Undeva, deasupra, un soare nou.
Orice aventură te ucide, la finalul călătoriei nu mai ești același om.
Degetele tale nu îmi mai știu nicio coardă sensibilă.

Trebuie să mă declari mort aici, chiar dacă vrei să crezi că sunt viu într-un alt loc.
Uită-mă. Eu însumi m-am uitat ca pe-un bagaj în stație și mă simt ușor.

Nu mai e nevoie de destinații noi, acum că oriunde sunt nou-născut. Un nou sens e să rămâi.
Cum unei nașteri nu-i poți adăuga încă o mamă să fie mai născută,
nici sensului (vieții) nu-i poți adăuga sens să-l îmbogățești. [Poți doar renunța la el.
Când te simți în centru, sensul se pierde. În lumea ta, toți vor să se simtă vii și sunt.
Eu nu mai am nevoie de o lume ca Evanghelia să-mi ruginească în gură.
51
Theo Gușat
Gând 10
Grecii se gândeau la destin ca la un fir.

E un fir, e un fir cu care tai mămăliga sau strangulezi.
Confesiune
Poemele pe care ți le scriu

îmi dau voci nopților mele
precum cântecul de leagăn

la care adoarme însăși mama cântându-l obosită.
Gând 11
Depresia și luciditatea au un lucru în comun:

într-o secundă trec o sută de ani. [Tout est relatif sisyphique.
52
Monolit
Hâd și sec. Asta e combinația care îmi ține laolaltă inima

împietrită. Poate face să amuțească orice senzație și emoție,
poate să acopere râsul copiilor din Parcul Central,

poate să reducă la tăcere sau să arunce de vii în culisele minții [unde sunt vechiturile,
extazul de la un concert simfonic care aprinde seara,

linia oceanului prinzând de glezne plaja,
partea violentă a dragostei, orice fel de dragoste;

nu ai deseori din nou 17 ani, să fii tu însuți precum cu prima iubire, [whisky,
dar pur și simplu îl poate amuți pe cel care-ți poartă adevărata față.
Doar o imagine dintr-o traumă îi ajunge s-o descărneze,
începând de la obraji, cu o lamă tăioasă ca rușinea,

oh, rușinea are o textură precum gustul metalic din gura unei gravide.
Sunt o minciună care nu ascunde niciun adevăr.

Nu există nici versete în Biblie bune pentru o asemenea împietrire:
îmi sudează articulațiile dintre două câte două cuvinte;

care spuse, m-ar elibera. Face asta până ce scheletul îmi devine un monolit.
53
Theo Gușat
Cernobîl
Această iarnă e un cadavru care putrezește-n apă, livid, nemâncat (nici) de pești.
Deasupra, se simt reminiscențe din comunism. Aspre. Severe. Bestiale.
Dacă frumusețea rătăcește singură prin lume, precum o fată

fugită de acasă, pe aici nu se va perinda niciodată.
Aici nu poți lua decât lecții de moarte într-un corp radioactiv.

Îți pică părul, dinții, degetele. Aici moartea nu te inspiră poetic, aici te omoară.
54
Incisivi
În cartier, mirosul beciurilor deschise, șobolani

prinși în capcane, apoi arși de vii. Așa mirosea anul 1995.
Le sfârâia pielea, țiuiau. De ură, noi nu-i înecam sau otrăveam.

În piața de vechituri, cu tata de mână. Învălmășeală.
Un frig făcut din cârpe de vânzare. Într-o ladă pe roți,

o fetiță cu cartilajul nasului mâncat de șobolani.
Îi curgeau mucii. I se vedea mucoasa din care izvorăsc.

Maică-sa o ștergea cu o cârpă, să nu-i înghită.
Toți știau povestea: a plecat la muncă și a uitat

geamul deschis. Așa era o mamă singură în anul 1995.
55
Theo Gușat
Hobo
Mirosind cât de descărnate îi sunt gândurile, câinii vagabonzi se bat în jurul lui
până foamea îi face să pară lupi ce se dizolvă încet în umbră.
Apoi, ceva ca un schelet uscat de lup plutește

în întuneric, cântând hipnotic, să fie lăsat mai aproape.
Gând 12
Anul 1996. Eu și fratele meu stăm în afara vieții

și pândim fetele din curtea școlii.
Fiecare zi durea ca un pumn în gură.

Dragostea chiar îți alina puțin durerile. Așa era. Dragostea era o alinare.
Gând 13
Am fost rebeli. Dacă nu ne-ar fi lăsat să fim rebeli,

am fi crescut. Dar ne-au dat voie și am devenit un câmp cu flori.
56
Lasă-mă
Am fost învățat de mic să fiu bărbat,

durerea mea să i-o dau unui oarecare geamăn al meu.
Lasă-mă să plâng până mi se face inimă. O inimă,

un ciorchine de vulnerabilități între plămâni.
Gând 14
Nu lăsăm pe nimeni să ne aline durerea

dacă nu e măcar un mic dumnezeu în ochii noștri.
Gând 15
Unui prieten îi dăm o secțiune din viața noastră precum i-am face cadou
un acvariu prin care (mișună gândurile ca rechinii și) poate privi omul de dincolo.
57
Theo Gușat
Alchimist
Dacă poți face din trecutul meu o lentilă,

poți privi prin bombeul ei și prin mine deodată.
Dacă poți face asta, poți face și din întuneric,

care e o smoală, o dulceață neagră.
Gând 16: viaţa mea urâtă a fost un dar
Am din nou 10 ani și alerg cu fratele meu

în ceea ce urma să fie zona industrială, cu poluare, benzi și salarii mici.
Un câmp tăiat de o șină. Aer umed. Haine prea subțiri.

Se înnorează și se face răcoare, deși parcă încă-s acolo și-s bucuros că am un frate.
Acasă, tata ne așteaptă. Tata ne va omorî în bătaie. Picioare albastre.

Unde am fost. Ce am făcut. Umblăm prin locuri în care demonii exorcizați umblă.
58
Club Roma
Madre, maturitatea e plicticoasă.

Îmi pune cineva-n gură ameno, scuip amen.
Tărie, sì. Să-mi aduc aminte.

Telefon, non. Apasă pe roșu când sună.
Poți face un cocktail cu alcool într-o mie de feluri,

poți intra într-o amintire din o mie de unghiuri să-ți pară mereu nouă.
Când ești în dureri, încearcă. [E noua modă.

N-ai auzit-o de la mine, mamă.
Nu-ți voi mai trimite nimic ce începe cu madre,

ci poezii în care mor. Iar moartea mea nu înseamnă nimic în ele.
Odată ți-am purtat eșarfa. Mea culpa.

Mio errore. Am uitat-o la o femeie care strălucea de foame.
Locul în care înfig toate detaliile unei amintiri, [o fundație,

când îmi amintesc, e sensibil ca un obraz. Dă-i o palmă
să nu adorm cu capul pe bar sau sparge un pahar și taie, taie, taie până nu mai rămân
decât eu și oamenii din club și clubul răbdându-mă în el ca o carte toate cuvintele din ea.
59
Theo Gușat
Versuri în memoria lui
Nichita Stănescu la televizor. Un alb-negru, modelul Olt 208. [31 martie 1994.
Orice cadru de pe ecran era ușor de prefăcut în amintire
ca acele momente în care cineva spune: azi se scrie istorie.

Poetul se plimba înfrânt pe o alee – era toamnă – și tăia curcubeul în două.
Sau se plimba într-o parte a minții mele în care greșelile reușesc

să se prefacă în pasiuni dacă le îndrept sau dacă le iartă cineva.
Păsări unghiulare, recită; mă bucuram din toată mâna de carne

care eram, încercând să-mi dau seama de continuarea strofei.
Cumva, înțelegeam de ce în spatele fiecărei alăturări de cuvinte

erau imagini pe care le puteam visa mai ușor decât visele mele.
Cine-i omul acesta? l-am întrebat pe tata. Ședea pe canapea.

Of, lasă-l în groapă! A fost un bețiv. Și a adormit.
Când tații adorm pe canapea, nu e un semn bun. [Mulaj pentru o profeție.

Dacă aș fi scos în curte canapeaua, acolo ar fi lovit prima dată trăsnetul.
60
Spleenul meu feat. viziunea ta
Stropii de ploaie au în ei pălmuirea orașului

precum băuturile tari au în ele următoarele beții.
Strada miroase a praf umed,

ca după măturatul curții.
Stăm pe bordură și bem, spune-mi că va fi mai ușor

cu timpul; gura care bea e rafinată de minciuni.
Simt c-aș putea înnora ziua, dar ziua trece prin mine
așa cum alunecă pe carne o carne străină.
Stai lângă mine ca și cum în sfârșit(!) cineva mă iubește,

iar cântecul de sfârșit de lume a fost pus pe pauză.
Mă iubești. Asta-mi dă un rost.

Ca unui gladiator o moarte în care vrea să creadă.
61
Theo Gușat
Fotografia
Spui piña colada, iar mintea îți fotografiază cuvintele

din inimă direct în tuș negru sau Polaroid,
direct cu tine călare pe motocicletă, cu blugi aspri,

prinde-o de șuvițe și sărut-o cu foc, rezervorul e plin,
trage aer în piept, drumul lung trece prin Death Valley.

Trage aer în piept, privește fotografia Polaroid, acele lucruri s-au ars.
62
Beton poleit cu ulei de motor
Trebuia să fie mecanică, această articulație dintre o umbră [parabolică

ce așteaptă să fie deschisă și o trusă de scule (utilată) ca o gură de păianjen.
Ciocanul se transformă în metronom, numără șuruburile care cad,

croncănitul cricurilor, ca într-o melodie. Acest cântec industrial
ritmat de basul epiglotelor și de percuția bocancilor,

poate să facă să-ți curgă lumina ochilor ca o pastă sinestezică.
Și – da – aici e mereu toamnă, noroi

în ridurile cauciucurilor și oțel vopsit în galbenul geloziei.
Când îngerii își polizează aripile, ies scântei. Aici, un înger

e un parc de distracții numai pentru sine, ca o plajă privată,
unde macaralele își întind scheletele de dinozauri diplodocus,

sângerează lichid hidraulic, sperând ca, ungând ringul, să-l facă al lor.
Dacă ți-ai strecura mâna printre coaste, organele ți-ar fi la fel de unse,
[iar ungerea asta chiar le face ale tale,
vâscozitatea sângelui și a uleiului de motor – tot o inimă pentru un monstru.
63
Theo Gușat
Contorsiunile musculaturii sculptează bluza cu sudoare de cal,

un mare corp de fierbințeală ca un mare corp de apă
încețoșează linia dintre blugi și blugi. [O dungă de ceață.

Fata morgana udă covorul de asfalt.
Unii/ unele vor să crezi: cu corpul tău de bărbat spurci lumea,

cu degetele tale negre sperii visele. Dar nimeni nu vrea slujba ta.
Vor doar să îi muște felina de umăr, [pasional,

fără să transpire mai întâi precum Adam.
64
Lady Entropia, MILF
Când abia vezi cerul de focul care-ți arde casa,

e mâna fierbinte a destinului cea pe care-o simți în boxeri.
Mâine te vei simți greu ca un milion de euro,

ba mai greu, ca străzile goale de după o revoluție
sau ca liniștea pe care o lași la hipnoză să-ți acopere păcatele

așa cum un miros de săpun ieftin acoperă niște mâini aspre la pipăit.
Entropia te pălmuiește cu o palmă strălucitoare ca a unei țigăncușe.

Și îi place s-o urăști, s-o scuipi în gură și s-o trântești în pat.
Să i-o tragi fix în inimă, ca unei amintiri ce refuză să devină timp trecut.

Apoi te lasă șomer, să i-o trrragi din nou în fața aia cuminte și malefică.
Să faci din ea o habotnică în credința că niciunul nu meritați să existați;

ci să fiți distruși bucățică cu bucățică, în dulcele stil sado-maso'.
Spune-i:] Nu ne știm exprima decât prin sex. E secretul nostru murdar.

Dacă nu poți urî pe cineva special niciodată, nu-i meriți dragostea. [Dimineața:
Poate-i o crimă pasională să te lași ucis de muzica indie,

o sticlă goală de tărie și plină de scrum de trabuc: ultima imagine
65
Theo Gușat
la care te aștepți de la un apus de soare peste vechea ta viață.

Care soare?! Îi știi tu numele. [Entropia.
Vei găsi un cântec sau o piesă care-ți știe povestea, să poți crede:
după dezastre și incendii, universului tău îi plac finalurile fericite, nu-i așa?
66
Petrecere înainte de apocalips
Ascultăm primul album Billie Eilish, When We All Fall Asleep,

Where Do We Go? cu tot ce știm. Mă placi până la Billie Eilish.
Ritmurile muzicii artistei nu-și cer voie să continue să mă pustiască.

Renunță la substanță ca și cum n-ar vrea să greșească. Nefiind
sigure că ar exista una: I wanna, I wanna, I wanna end me,

ca atunci când nopțile din Berlin ne-au arătat că totul e fumat,
ca și cum Berlinul ar fi o entitate care știe adevărul

și nu se mai poate bucura de iluzii, iar noi ar trebui să uităm
tot ce știu intuitiv copiii, să ne putem bucura de viață. Nu înțelegi cum pot
asculta o muzică al cărei vid îl urăsc. Asta e ca și cum îmi cumperi un lănțișor
numai ca să mi-l smulgi de la gât. Billie Eilish rulează în fundal:

Step on the glass, staple your tongue. Amândoi credem în rău ca-n singurul adevăr.
Nu, iubito. Asta e ca și cum ești moartă, rece, iar cineva te violează
numai ca să te poată arunca-n șanț fantomă. Bărbații?! Câteodată suntem câini.
Esența masculinității: noi și răul ne cunoaștem. Și totuși ne repetăm greșelile

deși spunem: dacă viața ne aruncă-n față aceeași încercare, o vom învinge-o.
67
Theo Gușat
Iar viața ne aruncă-n față același test sub altă formă și eșuăm întotdeauna.
Dacă așa se trăiește, cred că sunt incapabil defel. Când sunt câine, nu pot.
Mă-ntreb cum va continua albumul semnat Billie Eilish, dacă pune deoparte un os
sau dacă va crea ceva mai contraintuitiv decât toate artele contemporane la un loc: nimic.
Zici: nu face cunoștință cu o fană Billie Eilish, după

petrecere, ea e prima care nu-și mai amintește numele tău.
[La începutul serii, te înarmezi cu un tub de ruj. Mă săruți

de parcă îți semnezi munca de-o viață și port roșul ca trofeu.]
Dar, iubito, noi nu mergem decât la petreceri în care suntem un lucru

din care e făcută noaptea celorlalți, iar o bancnotă verde e o carte de tarot.
68
Specie
Dacă aș fi un atlet, m-ai crede că am ieșit dintr-o reclamă?

Una pentru sălbăticia pe care n-o poți exorciza decât prin piele?
Dacă aș fi o reclamă între două episoade, ai schimba postul?

Nu-mi pasă cât a costat înghețata pe care ai scăpat-o
când ai început să vezi cu încetinitorul olimpianul și

mușchi, aburi din nări și cum se transformă-n cal.
Nu-mi pasă dacă stră-stră-stră-...-bunica ta

se culca cu gladiatori. Sau se parfuma cu sudoarea lor
când nu îi putea îneca în carnea ei. Înecul e golul tău (vezi Freud),
iar caii sunt dorințe reprimate, mai ales pe două roți. De aceea cătușele.
Iubito, pe chiuvetă se mai văd urme de ruj de la petrecerea de ieri.

Dinți sparți. Nu-mi pasă. Ne golim carcasele de animalele din ele
și ne cheltuim frumusețea ochilor silabă cu silabă,

ne salvăm de la dispariție cu un dezastru natural.
69
Theo Gușat
Nu sunt storge, nici agape
O floare nu poate schimba lumea când înflorește,

nici picioarele învelite-n ciorapi nylon când se desfac și se închid.
E un gând de purpură sau smochine amare ceea ce-ți mestecă mintea,

e icoana dragostei la tinerețe, cum merită ea amintită. [R.I.P.
Cu dragoste se-ngroapă un prieten. Un câine

te iubește fiindcă nu ești niciodată mulțumit pe deplin să-l ai în preajmă.
În prieteni îți pui toată încrederea. [Apoi o uiți.

Rămâne-n ei chiar și-n ziua în care-i vinzi.
70
Regii periferiilor
Lasă-mă să-ți mișc sufletul, ca lumea să nu se schimbe deloc,

cultura oamenilor mei să rămână în centrul atenției,
cei de la Hollywood să fie și mai bogați din aceeași poveste;

în mitului eroului, chinezii-s mereu figuranții. [Sclavii lumii.
Haide să-ți spun că până și extazul are o valoare,

și n-are nicio valoare dacă nu ajungi în rai prin maeștrii mei.
Să-ți mișc sufletul: eu să fiu dumnezeul tău, iar tu, slujitorul meu.

Îți voi tăia bucăți din suflet, ți le voi da să le mănânci și mă vei venera.
Că am lama și te tai atât de fin încât poți spune o rugăciune

până apuci să sângerezi un strop. [Îl numim catharsis.
Sau haidem să-i spunem culturii pe nume: nimic; [acum îl înțeleg pe T.S. Eliot;
valorile mele să nu ajungă pe front contra valorilor tale. [Bum!
71
Theo Gușat
Viziune
Un munte-mi spuse: urcă pe umărul meu să-ți vezi viitorul. Muntele, de sticlă.
Dedesubt pulsa ceea ce aprinde roșul sângelui viu, ca neonul.
În vale, viața mea, cuvânt cu cuvânt; [privind lung, mi-am dat seama:
acolo, nimeni nu-ți poate spune ce-nseamnă
să fii doar tu, cu greutatea trecutului tău în spate și cuvintele tale.
Acolo, tata nu te ia de mână să nu te pierzi în mulțime.
Cuvântul trecut sună precum în derivă pe mare. O lună. Te dor ochii și timpanele
de atâta claritate. Sunetul mării susurând o lună de zile e ca agresorul care te linge-n ureche.
Atât pe viitor cât și pe trecut te cațări fără cârlig de siguranță, ca pe amintiri.
Dar viitorul ajunge la mine prin poștă, împachetat în scorpioni.
Apoi am visat că valea s-a umplut de cărbuni aprinși.
Mi-am dezlipit rănile și le-am aruncat acolo. A-nceput să miroase a creștinism.
Nu știu ce înseamnă toate acestea. Hărțile inimii mele sunt dificil de citit,
în fiecare legendă, un minotaur moare. Brusc, am sărit în alt vis.
Cineva le-a dat foc scrisorilor îndesate printre crăpăturile Zidului Plângerii.
În loc de cenușă împrăștiată ca din urnă, în aer s-a format o coloană de strigăte.
Așa se roagă oamenii ca mine, cei care nu se iartă singuri ei înșiși, mi-am spus.
Numai Dumnezeu iartă, îți zice orice răzbunător, iar eu le cred pumnii.
72
Sfârşitul arată ca ziua de ieri
Dintotdeauna mi-am imaginat sfârșitul lumii. [It's fun to fantasize.

Că va fi netrăibil, ca-n filmele apocaliptice.
Însă de azi trăim până la final. Ne vom despărți de istorie

ca și cum nicio amintire a noastră nu e valută pentru nimic. Și nu e
decât tristețe goală: amintirile cu mama, cele cu supraviețuirea

în comunism, visele să găsim comori ca-n poveștile cu pirați, toate, toate.
Muzica rulează în continuare după ce am murit cu toții

precum o vechitură a învățat cântecul lebedei. Scârțâie.
Vechitura aceea e nostalgia după căldura vieții. Gândul că sfârșitul nu-i o piesă
de mutat pe tabla de șah e mai înfricoșător decât o victorie ce schimbă jocul.
73
Theo Gușat
Până la adânci bătrâneţi
Copilăria e cea mai crudă amintire pe care o are inima,

nu știu cum te-aș putea lua cu mine atunci și acolo să mă crezi,
să-ți arăt cum din norii care semănau cu oamenii, în copilărie,

ploua torențial cu imagini peste care îți vine să pictezi cu roșu.
Când un pumn se strânge, se transformă într-o întrebare;

nu aveam nimic de zis decât după ce eram lovit,
țipetele copiilor ca mine ieftinesc cartierul, copilul care am fost, sunt

un băiețel cu o imaginație SF& fantasy care își pune gândurile
în jurul craterului făcut de pumn ca la un foc de tabără rece precum noaptea,

când se învârte caruselul cu coșmaruri, dorm cu Biblia sub pernă.
Sunt ca un orb, îmi caut pereții de care să mă lovesc să nu cad, dar

pipăi numai piepturi de brute și umeri lați, gata să treacă prin mine.
E ireal, port aceeași piele. Și tu știi face din plâns patul unui înger:
o bombă în mulțimea de versiuni de oameni ieșiți din copilul de azi.
74
Regret
Începutul regretului seamănă cu oboseala inimii, [încetinirea emoțiilor,

pianistul cântă lent o piesă care se termină să dea start plânsului.
Te odihnești în plâns. Oprește-te din alergat și vei fi acasă.

Muzica pianului te poate citi ca pe-o carte care n-a mai fost deschisă,
cifrul ei niciodată spart. Să se apere de adevăr, corpul ți se încovoaie

într-o postură ruptă din piatră. Dragoste există, doar corpul n-o suportă.
Toate drumurile duc la Roma – dacă numele inimii e Roma –,

cu excepția regretului, care de acolo pornește și pleacă.
75
Theo Gușat
Zoom in la inimă
Ochii ei îți aprind dragostea pentru o altă specie de oameni,

mereu blânzi, ca de miel ce va fi sacrificat legal
în hala din piață. Grohăitul că n-are aer sună ca și cum

ai ascuți două cuțite, lamă pe lamă, în interiorul unui copil.
Nu-i poți ridiculiza moartea, nici emoția din privirea ei, doar să te prăbușești
în dragoste și să vezi cum se apropie impactul ca la zoom in.
76
Herz
Cântărețul și-a tatuat o păpușă pe umăr.

Fetele care-l mușcau de piele ziceau că-i simt gustul
Bucureștiului: sărat și cu miros de țigară,

de metal din metrou sau de corzi de chitară.
Când aștepta în stația de autobus,

picurii de ploaie îi pictau chipul cu dungi de frig,
particulele de carbon se liniștesc până la tăcere în scrum,

nu le poți simți arzându-te, dar poți simți cum te schimbă.
Avea o privire de tată, cu care putea tăia-n două ziua,

iar ziua să își mențină forma în ambele jumătăți.
Acesta e un moment de carne. Să nu moară,

se pogoară pe hârtie sau ți-l tatuezi și moare cu tine.
Mi-a zis: Totul sună mai bine-n engleză, de aceea

nu beau decât whisky înainte să scriu versuri.
Când scriu, eu însumi sunt mai împuținat decât tine însuți,

în momentele în care amândoi suntem noi înșine. Fiecare plătim prețul.
77
Theo Gușat
El a murit de stop cardiac să afle asta. 28 de ani.

Noi înșine nu suntem propriii noștri contemporani.
Când sfârșitul vine, cum poți să fii sigur

că acela este sfârșitul? Acestea au fost ultimele lui cuvinte.
Iar azi am văzut un tatuaj cu aceeași păpușă, pe umărul cuiva.

Oare nu-l recunoști dintr-o poză veche? Sfârșitul, desigur.
78
În sânge
Miezul cel mai sălbatic al unei inimi de copil scrie istorie.

E mai roșu decât furia sau un bec văzut printr-un plămân.
Cine îi ascultă ticăitul, va crede că asta înseamnă să fii viu

acum, acea emoție se rostogolește în interiorul ființei
ca o gamă de croșeuri date de fiecare notă muzicală

a unei piese rock sau dubstep, iar eu sunt băiatul cu toba
din marșul funebru. Unde-ți sunt toți cei dragi

să-ți arate în care corp au învățat, în care școală
vei fi îngropat și tu? Ce-ai rămas tu din ce-au făcut ei din tine?
Amintirea înmoaie-n sânge pozele alb-negru, să le redea acel roșu în obraji.
79
Theo Gușat
Zombificat
Duhul meu, zăpăcit de culori și internet; lumea-ntreagă – nu doar un eu liric – se prăpădește

în fum. Zâmbesc ca un tâmpit, mă cred într-o bulă magică. Nu-mi vine să simt cât e de grav.
Cum poți să-i dai acestei lumi copilul tău? Acestei bestii? Uite ce i-a făcut tatălui tău(!),
la ce l-a făcut martor când a ucis copilul (din tine). Iar tu ai crezut că asta-nseamnă să crești.
Îngerul tău păzitor, într-un colț, adună imagini poetice pe care credeai că le-ai uitat.
Le face bulgări și te lovește cu ele. [Tresărim. Poate, într-o zi, ne vor mișca din nou infarctele.
80
Tu sau nu
Tristețea ta valorează cât greutatea ei în aur. Sau cărți. De-ar fi să renaști

mâine fără ea, ți-ai cere înapoi păcatele de la preot. Cine ești tu fără ea?
Însă când ești român în străinătate și te-ntreabă cei de-acolo dacă-n România există
curent electric sau dacă ești un hoț, îți vezi ochii mari de vampir, ba nu, vampirii n-au reflexii.
Vrei să dispari și să fii dorit în același timp. Să mori și să te reîncarnezi într-un bebeluș,

simpla ta prezență să încânte lumea. Dar nu ți-ai mai dori înapoi păcatele de la preot.
Nu ți-ai mai dori înapoi tristețea.

Ce s-a schimbat? Ce este diferit?
Pierdut
Stai aici, cu mine ca un bolovan adormit pe pieptul tău.
Eu sau păcatele mele, totuna. Lupta asta n-o pot câștiga. Singur.
Lupta asta e o lucrare fără titlu: e mereu în schimbare,

e o explozie care vine spre tine cu brațele deschise.
81
Theo Gușat
Sub glugă
De aici începe zona metropolitană. E bântuită

de ploaia acidă care dactilografiază pe sol greșelile orașului.
Îți amintești cine ești la fel de ușor cum respiri smogul din periferii,
ca o baladă care rearanjează percepția și ne vedem
într-o stare în care muzica electronică ni se traduce singură.

Emoțiile, disecate; ni se ridică aburi din ele,
atât de multe sunt, încât ai putea face o piramidă

de capete să le denumești. Un dicționar să le definești:
pe cine să dai vina și pe cine să idolatrizezi ori

ale cărui insomniac sunt petele de aleluia din locul acesta,
cine își poate înlocui sângele cu țiței și inima cu o pompă sau

dacă a gusta din emoțiile acestea întunecate te face un om rău.
Și eu am fost un moment un vas în care a fost turnat

mulajul unei forme de aripi, ca un lucru deja prăbușit.
82
Viitorul meu
Sunt mezinul familiei mele. După vârstă, îi voi înmormânta pe toți.

Până-mi vine rândul să mă îndoaie durerea. Criză de rinichi.
Moartea mea să-nceapă cu o mâncare prea condimentată, mâncată la 17 ani.

La 71, rinichiul, un bob de fasole cu o perlă neagră înăuntru. Argh!
Sau să fie pieptul. Stop cardio-respirator. Apăsarea că nu mai pot face un lucru obișnuit:
să respir, să nu-mi aleg atent cuvintele, să nu calculez să-mi rămână suficient aer
cât să spun: unu-unu-doi. Trei, doi, unu, m-ar corecta un copil care mă vede murind pe stradă.
Ce ultime cuvinte mi-am ales, ar fi ultimul gând. 1-1-2. Oricum, nu contează.
83
Theo Gușat
Imprevizibil
Deseori, îmi lungesc zilele ca pe-o zeamă,

fără niciun cuvânt din gura lui Dumnezeu.
Dar apoi văd ceva nemaivăzut. La știri, că a nins la Ierusalim,

[copiii jucându-se pe treptele Templului,
iar zăpada transformă orașul într-o sculptură făcută din cristale.
Și mă simt din nou hrănit. [Mănânc tot mai rar.

O cojiță de frumusețe îmi ajunge chiar și o săptămână.
Alteori, când trec printr-un accident, văd o pasăre zburând

de la locul faptei, sătulă după ce a consumat întâmplarea.
84
Aleluia
Dealul numit Ciuperca. Un soare larg, filtrat de un strop de LSD magnific,
face să pară că simpla existență a panoramei Oradiei are o conotație poetică.
Fără îndoială că suntem într-un glob cu sclipiri de solzi, întotdeauna meditând
cu fața către începutul primăverii. Și e muzică. Nimic altceva nu poate fi
adorat la fel de mult ca muzica. Ne place să mirosim praful de pușcă
presărat pe bila rasă a lunii, ne place cum mingea de oină stă fotografiată în cer.
Sub aceleași stele, trecem dintr-o cultură în altă ca și cum degustăm vinuri.
Acum e muzică arabă, simțind arsura deșertului, acum ploaia londoneză.
Acum plânsul dudukului armean. Apoi liniștea grecească de după contemplare.
Ideea, șoptește Platon, e dincolo de tot. Cristina îi răspunde:
Cap pătrat – chicoti ea –, Dumnezeu nu e o idee. O idee nu are reflexii care prind viață.
Dumnezeu e o întrebare. Întrebarea. Poate realitatea e un răspuns. Ca o revelație,
o rază trece prin piele încât se văd roz oasele și luminează omul de după cortină,
de parcă Însuși Dumnezeu m-ar fi întrebat: Mă crezi rămas în urmă?
Copile, continuarea Bibliei am scris-o în graffiti. Copile, cuvintele Mele
sunt ca rodul viței și amidele acidului lisergic, nu mecanisme de ceasuri. Sunt masticabile.
Întrebarea face o coroană a creației din gânduri în secvențe. Care, derulate cu viteză mare,
se vânează precum norii unul pe altul, cu vela în vânt. Ori e preludiul poeziei următoare.
85
POEME-BONUS
Decorul tău de septembrie
O pasăre trebuie să fie gata oricând să îmbrățișeze

lumea dacă vrea să zboare. Lumea, așa cum e ea.
Tu ești o pasăre.
E un lucru dureros.
Iar eu nu îndrăznesc să respir când te văd zburând

sau când îți lași să cadă o pană încărunțită.
Nu știu dacă pentru tine zborul este o formă de exprimare

sau de supraviețuire, un nou limbaj sau doar o cățărare pe oceanul de aer.
Dacă e un nou limbaj, nu putem vorbi

și chiar și rostirea numelui tău mi-ar face plăcere.
Îmi doresc să fiu un gol de aer într-o respirație, [să-mi adăpostesc inima

în locul în care eclipsezi soarele, să mă scobesc din holograma singurătății și să mănânc.
Când spun inimă, vorbesc despre cord. Cu mușchiul miocardic.

Acel organ care te împietrește pe loc când ți-e teamă. Priceput la teamă, mă tem.
Unele temeri n-au nicio rădăcină, le smulgi și cresc înapoi cu alte șapte capete.
Ca aripile tale. Fight or flight, lupți sau zbori. Iar tu mereu zbori.
87
Theo Gușat
Tu ești o pasăre. Tu nu ești un avion de vânătoare.

Un avion nu are clavicule și scobiturile claviculelor pe care să le săruți seara.
Când păsările călătoare pleacă, un specimen ca tine e în capul unghiului.

Unul atât de bun precum a fost târziul verii. Cele mai multe nu se întorc.
Nu e acesta un lucru dureros? [Nu e asta dragoste? Să te plimbi încet spre toamnă,
să rămâi cu mâna încleștată de a mea într-un fragment de iarnă?
Și câte feluri de a da titlu acestui sfârșit!

Găsește unul care să fie o metaforă la căsătoria care spune: în familia asta te-ai prăbușit.
88
Plan pentru nebunie
Îți pot citi dragostea în zațul de cafea și-n cum lași

masa nestrânsă după micul dejun
înainte să pleci, m-ai pupat pe obraz cu căldură. Am simțit-o.

Scurt. Ca un bliț care se trezește brusc și sărută portretul înainte să-l uite.
Da. Suntem în grafic. Deși nu întotdeauna am părut

un bărbat adevărat. Uneori ai înnebunit și ai țipat ca un demon. E bine:
semn că nu ești o gheișă

ori să mă vezi învăluit într-o aură.
Niciunul nu credem în dragostea până la moarte,

încă nu am trasat harta până acolo,
dar văd ce-mi lipsește acum: corpul tău fin în cămașa mea largă, doar
doi nasturi încheiați, și cum lipăi așa desculță pe gresie.
Așa simt la vârsta asta. În unele dimineți

mă aștept să apari tu în oglindă în locul meu
după ce mă spăl pe față. Semeni puțin cu mama.

Ai trăsături simple ca marea. De aceea
89
Theo Gușat
nu-ți cer albastrul să fie la fel de închis ca al meu.

Largul tău este și va rămâne al tău. Ne întâlnim pe țărm.
Sau pe o insulă mică, la cinci minute de mal,

cât râdem în același timp într-o zi.
Câteodată, când ești plecată, mi se pare că te aud strigându-mă

în casă. Dragule, ai încuiat ușa, dulceață, nu-ți pui miere-n ceai?
Dacă nu știi care e cauza, ci cauți numai efectul,

înseamnă că dragostea e un plan să îți pierzi mințile.
Iar când ești departe, o scrisoare nedeschisă

de la tine e un lucru erotic.
90
Cuprins
5 Prefață 30 Linia roșie
9 Poem cu flori și zâne 31 Fierul răcit
11 Magdalena 32 Maria
12 Diptic 34 La țigănci
13 Ciclu 35 Ce spune instinctul
14 Marea Uitării 36 Notă de subsol la întuneric
15 Mahmur 37 Melodramă
17 Poemul cu trenul 37 Singularitate
18 Babilon 4.1 38 Fiindcă povestea ta nu are titlu
22 Sunt un dumnezeu gelos 39 7 A.M.
25 Siliciu 40 Împietrit
25 Blank 40 De ce rămâi
26 Damasc, 24 martie 2018 41 Gând 1
27 Septembrie în piramidă, lună de miere 41 Gând 2
28 Prozac 42 Amorul care nu doarme întors
29 Tatăl minciunii 43 Darko
44 Fin 55 Incisivi
44 Gând 3 56 Hobo
44 Gând 4 56 Gând 12
45 Lapsus 56 Gând 13
46 Gând 5 57 Lasă-mă
47 Gând 8, episodul 1 58 Alchimist
47 Gând 8, episodul 2 58 Gând 16: viața mea urâtă a fost un dar
48 Dor de mindfulness 59 Club Roma
49 Gând 9 60 Versuri în memoria lui
49 Lecție 61 Spleenul meu feat. viziunea ta
50 Cum te știu 62 Fotografia
51 Cum mă știai 63 Beton poleit cu ulei de motor
52 Gând 10 65 Lady Entropia, MILF
52 Confesiune 67 Petrecere înainte de apocalips
52 Gând 11 69 Specie
53 Monolit 70 Nu sunt storge, nici agape
54 Cernobîl 71 Regii periferiilor
72 Viziune
73 Sfârșitul arată ca ziua de ieri
74 Până la adânci bătrâneți
75 Regret
76 Zoom in la inimă
77 Herz
79 În sânge
80 Zombificat
81 Tu sau nu
81 Pierdut
82 Sub glugă
83 Viitorul meu
84 Imprevizibil
85 Aleluia
Poeme-bonus
87 Decorul tău de septembrie
89 Plan pentru nebunie

Notă de Subsol La Întuneric, Theo Gușat PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notă de Subsol La Întuneric, Theo Gușat PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTĂ DE SUBSOL LA ÎNTUNERIC

* Gușat, Theo, Notă de subsol la întuneric, Editura Primus, Oradea, 2019

Pentru licențele pe imaginile folosite,

Tipar executat de Tipograﬁa Metropolis.

Poem cu flori şi zâne

Nicio poveste care începe cu moartea unui copil

Copiii nu au vârstă. Sunt veșnic la vârsta critică

Mor la vârsta critică. Și eu voi muri, [își întreabă orice țânc,

De unde voi ști că am murit?

Când se aﬂa în fața oglinzii, își căsca ochii

Nu putea adormi decât cu povești. Când se trezea,

Spui povești. Unii se atașează de lucruri ca de copii. De mașini.

ca și cum ar ﬁ pierdut un copil. Nimeni care a pierdut un copil

Mai bine crești un copil decât un înger! Îngerii nu sunt crescuți

Uneori te ascundeai, în joacă, și-l urmăreai de departe.

ca de-ntuneric. Poate, din joacă, a coborât la stația greșită.

De curios, te întreabă șoferul, ai băut [să poți plânge

Auzindu-l, vrei să ți se sfârșească mica ta viață.

Dacă vrei să treci peste, știi, trebuie să devii parte din

Să te duci în Lume. Să te pierzi. Să deveniți străini.

Poate e un semn. [În metrou.

Dacă ai închide în ea libertatea, singurătatea ar evada.

își face din amintiri un glob de cristal în care privește pierdută

E zob. Nu mai are nici sex.

Haidem să plângem, i-aș spune.

Să plângem că deja alții învață de la noi [cum e cu

Zilele în care nu ne gândim la moarte sunt puse deoparte,

Prezentul, Și ziua de azi,

Așadar acesta este sunetul frumuseții

acesta este momentul în care călugărița dansează,

Orice lucru poate deveni real dacă e făcut

Precum Pământul nostru unic albastru într-o singurătate în expansiune:

Viața mea e un veteran

ca o zi din calendar în care se comemorează aceeași durere

Era ceva surd care-mi umplea viața. Era

sângerez și nu e nimic epic în asta,

nelăsând în urmă amintirea feței

Toate visele îmi intră de acum

Spune-mi ce ai în spam să îți spun cine ești! mi s-a zis odată.

Speranțe abandonate-n abonamente vechi și pornograﬁe; visele,

Aș putea jura că toată fericirea mi s-a subțiat într-o geană,

aș putea jura și că nu voi repeta istoria, ci o voi scoate-o

pe mine, e foc. O întrebare naufragiază la mal:

Dacă o lărgește, face o spărtură în peretele exterior al casei,

Numai gândul ca eu să mă îmbib (doar) de mine însumi

Cum Cristina îmi sprijină acum al treilea ochi. Ea mă înțelege

Vinovăția – nu în sticlă, ci în carne – face dansul tumorii cu emoțiile mele

Nu știam că un lucru atât de mic

Oamenii devin tot mai mici, clădirile, copacii se diminuează

Stâlpii de pe margine, în viteză, feliază egal peisajul,

Privind îndelung peisajul, tocmai mi-am dat seama: în fotograﬁile de familie,

Fotograﬁile aveau mirosul tristeții dintr-o sală de teatru.

Tot ce știu despre tristețe: [sunt un bun trist.

Da, tristețea e umărul potrivit. Plângem știind că vine ziua de mâine,

Am ajuns. Colțurile străzilor, o așteptare aﬂată în așteptare.

Luminile orașului sunt niște ﬁrimituri de epocă peste pământ.

Fiecare, în adâncul suﬂetului său,

Nu putem coase rupturile dintre noi cu artă; nu îl putem înșfăca pe înger

Mintea ți-e un mobilier răsturnat. Fiecare frison te lovește cu un nou anotimp.

Își desface picioarele până rana i se lărgește într-o vulvă.

Tu ești tăticu'. Și alți o sută în care-i vede afecțiunea.

Într-o gândire magică, singurul lucru sacru pe care-l ai ești tu,

Și copiii. Și sacriﬁciile. Pe același ecran, [unde mori și unde-nvii,