EVIA

Podul cel vechi, destul de mic, este glisant şi a avut parte de-a lungul timpului de mai
multe reconstrucţii, la cea de la finele anilor 1800 s-a renunţat la o bună parte dintre ruinele
antice ale cetăţii Chalkis, acestea fiind distruse. Am zbughit-o pe urmă la fortăreaţă urcând pe
o potecă pietruită pe care ne-a indicat-o un proprietar de terasă drept scurtătură, căci mai
aveam puţin până la ora închiderii. Acesta ne-a mai spus că ne aşteaptă la masă, de parcă ne
citise gândurile, fiindcă foamea ne rodea de câteva ore încoace.
Fortăreaţa Karababa este un alt must-see al Chalkidei, fiind situată în vârful colinei
Kanithos, pe coasta beotică (continentală) şi ridicată de turci în 1686 pe locul unei cetăţi
veneţiene care fusese şi ea construită pe ruinele uneia mai vechi, datând din perioada romană.
Este numită aşa după generalul turc Karababa care a fost înmormântat aici și a fost edificată
în scopul protejării împotriva atacurilor venețienilor, după planurile unui arhitect veneţian, de
aceea cetatea are mai degrabă caracterisiticile unei cetăți europene, nesemănând cu una turcă.
Are o formă alungită cu ziduri groase, crenelate cu trei bastioane şi un turn înalt. În incinta sa,
din 1894 a fost ridicată biserica Profitis Ilias (cu hramul Sfântului Ilie), probabil pe locul
unei moschei otomane. Intrarea este liberă, ne-am grăbit să vedem pe dinăuntru clădirea şi am
fost răsplătiţi cu imaginile frumoase ale unei cetăţi de curând restaurată, recondiţionată şi
repusă în circuitul turistic. Se pot admira piese bine aranjate în colecţii, din toate perioadele
istorice prin care a trecut Chalkida, de altfel, interiorul bastionului de vest transformat în
muzeu este foarte bine structurat circular, cu începere de la dreapta spre stânga, de la cele mai
vechi timpuri şi până astăzi. În curte, de la terasa sa, se deschide o amplă panoramă asupra
oraşului, a canalului Euripus şi a golfului Aulis în care s-a adunat flota greacă la plecarea spre
Troia. Priveliştea este minunată, ne-am căţărat într-un punct de unde se vede excelent totul în
jur, de-acolo se poate zări bine şi podul cel nou, botezat “Georgios Papanikolau”, după
numele celui mai cunoscut fiu al Eviei.
La întoarcere, în apropirea podului vechi, ne-am oprit la terasa de pe ţărm cu al cărei
proprietar vorbiserăm şi am luat masa bucurându-ne de preparate delicioase într-un cadru
natural de invidiat, cu ochii pe faleză, promenadă, strâmtoare.
Cu burţile puse la cale, ne-am reluat plimbarea prin oraş, i-am admirat bustul lui Aristotel de
lângă pod, apoi ne-am îndreptat pe nişte străduţe perpendiculare pe faleză spre biserica Agia
Paraskevi, trecând pe lângă Autoritatea Portuară din Chalkida. Despre biserica Agia
Paraskevi aflasem că a fost construită iniţial de către bizantini prin secolul al VI-lea, fiind
transformată în secolul al XIV-lea de cruciaţi în catedrală gotică, de la care nu lipseşte
fereastra cu rozetă. Citisem că interiorul combină toate influenţele suferite de insulă de-a
lungul istoriei, dar n-am putut constata, căci era închisă, în schimb pe-afară am fotografiat-o
din toate unghiurile. Lângă aceasta se găseşte Casa Vailos, o vilă veneţiană a unei familii de
vază, construcţie de bun gust ce datează din secolul al XIII-lea. Foarte aproape am dat
de Şcoala de Infanterie, fostă închisoare pentru prizonierii turci din războiul de la începutul
secolului trecut.
Două străzi mai încolo, cu harta în mână, am identificat clădirea din piatră a Muzeului de
Etnografie şi Folclor, care era în afara programului, dar am putut observa că anul acesta
aniversează 35 ani de existenţă. Amplasat într-un bastion otoman, este singurul element
menținut din fortificațiile medievale ale oraşului.
Apoi, am intrat în cartierul Kastro, o zonă cu străduţe foarte liniştite. Multe dintre casele
vechi de aici sunt dovezi ale moştenirii lăsate de turci şi veneţieni. Însă, cea mai de seamă
piesă o reprezintă moscheea Emir Zade, nefuncţională, veche, datând din secolul al XV-lea,
singura moschee care se mai păstrează în oraş. În faţa moscheii se află fântâna Halil Paşa,
una dintre cele nouăsprezece fântâni otomane existente în oraş. Dintre construcţiile otomane
trebuie menţionat şi apeductul Kamares prin care era adusă în oraş apa izvoarelor din munţii
Dyrfis.
Scopul nostru era să ieşim la faleză şi să luăm promenada la pas, aş, aşa că ne-am grăbit să
traversăm Agora (piaţa centrală publică) care nu arată bine deloc, dar are afişat un
program ambiţios de reconstrucţie prin care autorităţile locale speră să redevină inima
comerţului din capitală. Pe faleză, la loc de cinste se află elegantul edificiu
al Primăriei oraşului, de dimensiuni ceva mai mari, cea mai frumoasă clădire în stil
neoclasic din oraş, veche de peste o sută de ani. Fireşte că în faţa sa, tronează un alt bust al
lui Aristotel, în semn de preţuire faţă de învăţatul antichităţii ce se odihneşte în
Chalkida. Promenada, însăşi, reprezintă un obiectiv turistic în sine, este locul în care sunt
înşiruite cafenele, restaruante, terase, hoteluri de soi, aş zice zona de fiţe din oraş. Luând-o la
pas, am dat în imediata vecinătate a mării de o alee întreagă mărginită numai de leandri roz
înfloriţi, o reală încântare pentru priviri. Pe partea cealaltă, în zona continentului, acum foarte
populată şi înţesată de străzi, primele case de pe colina fortăreţei Karababa au început să apară
abia după sosirea refugiaţilor din Asia Mică provenind din schimbul de populaţie din 1923.
Capătul falezei ne-a adus în faţa a două edificii de marcă: Casa cu Statui şi Casa
Roşie situate în piaţa Malliou, una alături de cealaltă. Prima, construită în stil neoclasic în
1891, a fost Liceul de Fete, astăzi muzeu, cea de-a doua este o altă emblemă a Chalkidei, a
fost ridicată în 1884 pe un promontoriu, este mai mare şi, în zilele noastre, este proprietatea
municipalităţii şi locul ce găzduieşte expoziţii de artă precum şi evenimente culturale.
Vreau să spun că pe ambele părţi, atât pe insulă, cât şi pe continent, în afara zonei
fenomenului Euripus, se găsesc, din loc în loc, câteva plaje bune (Aghios Minas, Asteria,
Rodies, Liani Ammos, Alikes), iar la câteva am văzut arborat şi Steagul Albastru, semn că
beneficiază de multe facilităţi. Dar, noi am văzut că orice om care are chef de o baie, nu mai
ajunge la plajă, ci se aruncă în apă, acolo în zona curenţilor. Aşa a procedat un bărbat pe care
l-am observat cum a rămas în chiloţi şi s-a băgat în apă, a înotat puţin, pesemne ca să se
răcorească, după care a revenit pe faleză îmbrăcându-se cu hainele lăsate acolo, pe jos. Apoi,
a plecat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Cum seara se grăbea să vină peste Chalkida, şi noi trebuia să ajungem în Kymi până la care
aveam de parcurs 86 de km, ne-am hotărât să mergem să ne recuperăm maşina din parcare. Pe
drum, ne-a mai ieşit în cale biserica Agios Nikolaos considerată a fi cea mai frumoasă din
oraş. A fost ridicată în 1902 pe locul unei moschei ce fusese demolată în 1890, care, la rândul
său, fusese ridicată peste un templu antic. Ne-am întrerupt din mers şi am intrat căci era
deschisă, sesizând că şi interiorul era la fel de frumos, pe măsura exteriorului. Aproape dae
parcare am dat şi de Curtea de Justiţie din Chalkida cu sediul într-o casă veche de mai bine
de o sută de ani, declarată monument protejat.
După ce ne-am repus la drum cătr Kymi, la ieşirea din Chalkida, am observat din maşină
clădirea celuilalt Muzeu de Arheologie, cel denumit „Arethousa”, o clădire măreaţă, din
1879 ce era iniţial o moară cu aburi, însă din 2016 a fost redeschisă publicului, după mai mulţi
ani de restaurare. Aproape de muzeu se află antica şi sacra fântână a Arethousei, despre
care profeţia oracolului de la Delphi spunea că bărbatul care ar bea apă din aceasta devine
unul dintre cele trei cele mai frumoase lucruri de pe lume,

Kymi

Plimbările nostre aproape zilnice prin Kymi, făcute printre privirile extrem de curioase
ale localnicilor mai bătrâni sau mai tineri, au vizat în special centrul micii urbe unde știam că
avem să vedem câteva obiective notabile. Dimineața, orașul este pus frumos sub lumina
soarelui, ca sub cea a unui reflector de mare putere. Ne-au atras atenția grandioasa biserică
Agios Atanasios din punctul zero al orașului, lângă ea, în piața centrală, aflându-se
monumentul din marmură ridicat în cinstea marelui medic Georgios Papanikolaou, cel mai
cunoscut fiu al localității. Da, este vorba de renumitul citolog, om de știință, la rândul său, fiu
de medic, ce a descoperit testul care îi poartă numele prin care se detectează cancerul de col
uterin. Georgios Papanikolaou s-a născut în 1883 într-o familie înstărită și într-o casă pe
măsură, chiar și astăzi foarte frumoasă și impozantă, din piatră. La o străduță distanță am dat
de Muzeul de Etnografie și Folclor pe care l-am găsit închis, dar despre care am citi că ar
găzdui colecții de fotografii vechi, broderii, de lucruri manufacturate din mătase
Kymi e o adunătură de străduțe mici și încâlcite, strâmte și în pantă că nu e prea ușor să
le parcurgi fără a avea senzația că nu te-ai rătăcit luând-o pe cea de alături, nu pe cea bună.
Dar, să le parcurgi, e o adevărată încântare până la urmă, căci sunt foarte pitorești. Kymi
abundă în biserici și mănăstiri în jur, de pildă la câțiva kiometri sus pe un vârf de deal aflând-
se o ciudată mănăstire, Sotira, de măicuțe unde bărbații nu au acces nici în calitate de
vizitatori, așa că soțul meu a zis, „pas”. Sus, de pe o colină, Kymi este supravegeat de ruinele
unui turn venețian, rămășițe ale unei fortificaţii din Evul Mediu, de pe vremea când Evia se
afla sub dominație venețiană. Foarte aproape de Kymi există, tot în vârf de deal, și așa-
zisul sit arheologic de la Ano Potamia, cu doi-trei bolovani din epoca bronzului unde am
ajuns destul de greu pe o potecă dificilă, dar dezamăgirea a fost destul de mare, cu excepția
priveliștii către mare care se deschidea de acolo. Zona de coastă, denumită și Paralia
Kymi (acolo unde am avut cazarea), cuprinde portul și plaja, iar șoseaua de pe țărm se termină
la un moment dat ducând, nu în mare, ci pe o fâșie superbă de plajă, străjuită de stânci și
șisturi albe de marnă. De-a lungul țărmului se desfășoară micuța stațiune litorală mărginită de
dealuri pe de-o parte și mare pe de alta, pe lângă șosea înșirându-se câteva prăvălii și taverne,
cafenele, terase, parcă prea multe față de numărul de mușterii. Îmi plăcea tare mult să văd
zilnic, agățate la soare, ca rufele pe sârmă, caracatițe atârnate, mai mici sau mai mari, în
funcție de captura pescarilor. Pe faleză, exact unde șoseaua cotește către Kymi se află o
clădire veche de câteva sute de ani, ruinată, dar în picioare, mare care s-a dovedit a fi o fostă
moară arsă într-un incendiu în 1964, deținută de o familie de vază din zonă, acum o altă
emblemă a așezării Paralia Kymi. Vizavi, în faţa portului bisericuţa Agios Nikolaos este cea
la care pescarii şi marinarii, dar şi alţi trecători caută clipele în care se află mai aproape de
Dumnezeu. În Paralia Kymi, mai există încă o bisericuţă, Agios Georgios, situată în partea
nordică.
 Karystos

Nu sunt foarte multe puncte de interes în oraș, dar nouă ne-a făcut mare plăcere
plimbarea prin Karystos, după ce am lăsat mașina în siguranță într-o parcare aproape de
centru. Am început cu faleza și portul de ambarcațiuni mici, foarte pitorești, de altfel, până
am zărit fortăreața Bourtzi, de lângă plajă. Veche și cu un trecut încercat, Bourtzi datează de
pe la anul 1350, fiind ridicată în scop de apărare de către veneţieni. Nu era deschisă, dar am
citit că astăzi găzduiește expoziții de artă de tot felul, după ce a fost restaurată recent. Ne-am
învârtit pe lângă ea, am pozat-o din toate unghiurile.
Un pic mai încolo am dat de Centrul Cultural Yokaleion cu bibliotecă, o secție de
arheologie unde se păstrează colecții de obiecte antice și un muzeu cu o locomotivă veche în
fața sa, după care ne-am îndreptat către primărie despre a cărei clădire, citisem eu că merită
atenție. Până la primărie, situată undeva sus, în capătul unor scări nu tocmai ușor de parcurs,
de-o parte a pieței centrale ne-a mai atras atenția biserica Agios Nikolaous, foarte frumoasă
atât pe-afară, cât și pe dinăuntru.
Primăria datează din acea perioadă când regele Otto ar fi vrut un alt fel de Karystos și
este opera unei familii întregi de constructori și arhitecți pe numele lor Kotsikas. Are coloane
de marmură la intrare și o frumoasă grădină interioară, iar edificiul în ansamblu, are o poziție
centrală remarcabilă, dominantă către mare.
Dar, cel mai important obiectiv turistic, îl constituie masiva fortăreață
medievală Castello Rosso, care se ridică deasupra Karystosului modern de pe locul
acropolisului antic. Situată la doi kilometri de oraș, lângă satul Myloi, cetatea Castello
Rosso, sau Kokkinokastro în greacă, fost ridicată în anul 1030 de către bizantini, ieșind în
evidență cu a sa piatră de culoare roșiatică din care sunt făcute zidurile sale. Se pare că
această fortăreaţă a fost, la un moment dat, loc de refugiu pentru împăratul latin al
Constantinopolului, Baldwin, acela care are un turn care-i poartă numele în cetatea Tsarevets
din Veliko Târnovo unde a murit.
Am urcat cu mașina pe un drum strâmt, prea strâmt și dificil, denumit de soțul meu
„de căruț de butelii”, dând de o parcare generoasă în preajma castelului. Acolo sus, nici
țipenie de om, nu casă de bilete, doar un panou mare scris numai în greacă despre reabilitarea
sa cu bani europeni, știți genul care se găsește și pe la noi. Dacă ar fi fost după mine, era cât
pe-aici să renunț crezând că nu se vizitează, însă soțul meu a insistat și a găsit în gardul din
fier forjat yala neîncuiată și un afiș cu „Vă rugăm, nu lăsați poarta neîncuiată”, așa că ne-am
lansat în curte. Într-adevăr, s-au refăcut aleile de acces, o parte însemnată a zidurilor, s-au
amenajat scări metalice și de lemn, rampe pentru un acces mai bun al vizitatorilor. Însă, ar
mai fi de făcut multe. Cetatea, în sine, este destul de mare și-ți ia ceva timp s-o străbați prin
toate ungherele și pe toate laturile, doar că trebuie multă atenție atunci când pășești pe pietre,
unele parcă nesigure.
De acolo, de sus, priveliștea asupra Karystosului și chiar către muntele Ochi este
uimitoare și a reprezentat cea mai bună răsplată pentru efortul de a ne fi cățărat, la propriu și
la figurat, pe ziduri. Sus de tot, în interior se află o mică bisericuță cu hramul Sfântului
Profet Ilie (Profitis Ilias) ce nu era deschisă, de fapt în acest interval nu ne-am întâlnit cu
nimeni, cu excepția momentului când am revenit la parcare și am dat cu ochii de un cuplu ce
venise pe o motocicletă.
 Odată repuși la drum, ne-am îndreptat către Marmari, ce de-al doilea orășel vizat de
noi, pe drumul care, oricum, ne ducea către casă. Pe drum, ne-am oprit iarăși la ședințe foto
căci poziția soarelui modificându-se, lumina devenise mai bună pentru fotografii, așa că nu ne
puteam abține.

Mănăstirea Sf. Ioan Rusul, așa cum este cunoscută la noi în țară, este și cea mai nouă
și cea mai mare dintre toate cele patru mănăstiri, construită abia în 1951, găsindu-se fix în
centrul localității Prokopi. Am găsit-o destul de ușor, înconjurată fiind de tarabe şi tonete cu
produse locale, am vizitat-o, ocazie cu care am sesizat și afișul scris și în limba română pentru
nevoia de donație, cunoscut fiind faptul că de la noi din țară se organizează multe pelerinaje
care au această mănăstire în program, alături de altele într-un fel de circuit religios. Ne-am
închinat la moaștele sfântului depuse într-un sicriu argintat transparent, pe partea stângă.
Deasupra, se află un baldachin din marmură, iar fața sfântului este acoperită cu o mască din
aur, iar eu, uimită fiind de faptul că sunt destul de întregi, de o culoare închisă, m-am pus pe
citit, descoperind lucruri foarte interesante.
Prokopi este un orășel la poalele munților Kandilio, locul unde în 1923, după schimbul de
populație greco-turc, s-au strămutat grecii din Cappadocia, din localitatea cu același nume,
Prokopi (în turcă Ürgüp), aducând cu ei și lucrul lor cel mai de preț, moaștele sfântului Ioan
Rusul și ținând să întemeieze o așezare care să se numească la fel cu locul lor natal. Pentru
mine, impactul a fost mai mare, fiindcă știam că peste o lună aveam să vizitez și Cappadocia
cu tot cu orașul original.
Însă cea care captivează și impresionează cel mai tare este povestea sfântului Ioan
Rusul, acel creștin-ortodox născut în 1690 în Ucraina, de-aici trăgându-i-se supranumele de
„rusul”. În anul 1711, în timpul războiului cu turcii, în timp ce lupta în armata țarului, a fost
luat prizonier și adus în ținutul Cappadociei împreună cu alți tineri ca el. Spre deosebire de
ceilalți care au fost nevoiți să se convertească la islam, el a refuzat, opunându-se din toate
puterile. A fost repartizat unui turc să-l servescă, iar acesta l-a pus să-i îngrijească animalele
în grajduri. Sfântul și-a făcut treaba foarte bine, rămânând cu animalele în grajd multă vreme,
deși îi fusese dată o cameră, gândind că, dacă Iisus a putut să se nască într-o iesle, el de ce nu
ar putea trăi într-un grajd. Mergea des să se roage la o mănăstire săpată în stâncă din
apropiere, cu hramul Sf. Gheorghe, se mulțumea cu mâncare puțină, trăia simplu și auster. În
1730, la numai patruzeci de ani, s-a stins în urma unei boli, fiind îngropat creștinește. Mai
târziu, în anul 1773, sfântul i se arată în vis preotului ce-l împărtășise în fiecare sâmbătă,
acesta descoperind-i trupul întreg, neputrezit, nemirosind urât. Preotul a luat sfintele moaște și
le-a depus în biserica Sf. Gheorghe unde au rămas până în 1832 când biserica a fost jefuită și
moaștele au fost aruncate în foc de către conducătorul Osman Pașa care vroia să se răzbune, în
felul acesta, pe creștini. Se spune că atunci trupul sfântului s-a mișcat în mijlocul flăcărilor, ca
și cum ar fi fost viu, dar nu a ars. I-a rămas numai o negreală de la jar și de la fum, negreală
care se păstrează și astăzi ca mărturie a întâmplării de atunci și pe care mi-am explicat-o și eu.
Gazda noastră din Loutra Edipsou, Yuly, ne-a spus că fiica ei a resimțit pe propria
piele aura benefică emanată de sfânt în ziua de 27 mai, ziua ridicării sale la cer și ziua
prăznuirii sfântului, când anual se desfășoară o mare procesiune în Prokopi. Se spune că
moaștele sunt miraculoase, că dorințele puse în preajma lor se vor împlini negreșit.
 Mănăstirea Agios Georgios, Ilia

Prima, în ordinea vizitării a fost mănăstirea Agios Georgios pe care adăugat-o pe listă
la recomandare gazdei Yuly. După ce am ieșit din Loutra Edipsou în direcția Chalkida, am
mers vreo 7 km până în dreptul idilicei localități Ilia, când indicatorul ne arăta că trebuie s-o
luăm la stânga pentru a merge la mănăstire, fără să precizeze numărul de kilometri. Așa am
urcat pieptiș 10 km de la nivelul mării pe un drum de macadam în bună parte ce șerpuiește
printre dealuri până la mănăstirea Agios Georgios, cocoțată pe unul dintre acestea, la peste
200 m, de unde priveliștea este splendidă. Acolo sus, măicuțele își așteaptă oaspeții cu
dulciuri făcute în casă, ceai, cafea și rahat. Drumul părea bun, în general, însă avea și porțiuni
ceva mai îngustate, mai periculoase, din spusele măicuței care era și ghid, iarna, când e posibil
să ningă, accesul este destul de greu pe înălțimile munților Telethrio. Acolo am aflat că ar mai
fi un drum de acces din Loutra Edipsou, prin satul Agios, mai ușor de parcurs.
Povestea mănăstirii Agios Georgios se pierde în negura timpului, se crede că
structura inițială a acesteia a fost ridicată în 1259 pe ruinele unui templu dedicat lui Apollo.
Apoi, în decursul timpului a fost reconstruită de mai multe ori, cea mai amplă și cea mai
cunoscută, spunea măicuța-ghidă, fiind în secolul al XVII-lea, ultima, însă, în 1834.
Mănăstirea este decorată cu opere de artă religioasă deosebită, biserica deține catapeteasmă
din lemn pictată remarcabil și, cel mai important, are la loc de cinste bunul său cel mai de
preț: mâna dreaptă (palma) Sfântului Gheorghe, așezată într-o raclă sfântă. În interior, nu este
permis fotografiatul, iar discuția cu măicuța-ghid a fost o reală plăcere, fiindcă ne-a povestit
atât de frumos, că nu ne venea să mai plecăm.
Mănăstirea a fost de multe ori prădată de turci în decursul perioadei de dominație otomană,
distrugându-i-se multe obiecte și artefacte. Până în 1970, mănăstirea a fost de călugări, de
atunci devenind obște de maici.
Vizita noastră a fost foarte agreabilă, ne-am încărcat sufletele cu energia pozitivă emanată de
pacea și armonia locului, ochii de peisajele magnifice atât spre mare, cât și spre munți. Doar
urcușul și coborâșul au fost, pe drept cuvânt, amețitoare, fiind una dintre probele de încercare
pentru mașină și șofer.

Mănăstirea Agios Nikolaos Galataki

Dacă ar fi fost vorba să ne fi început periplul mănăstiresc în funcție de cel mai vechi lăcaș din
Evia de nord, cu siguranță, am fi mers prima dată la mănăstirea Agios Nikolaos Galataki,
fiindcă a fost înălțată prin secolul al X-lea pe ruinele unui templu dedicat lui Poseidon de
către, după cum spune legenda, un marinar, originar din Istanbul. Supranumele de „Galataki”
vine de la Galata, Istanbul, cel mai probabil, de unde provenea marinarul numit Galataki, cel
ce a supravietuit unei furtuni pe mare si apoi a devenit călugăr la mănăstire. Hramul a fost
ales al Sfântului Nicolae, protectorul, printre altele, și al marinarilor.
Mănăstirea are una dintre cele mai frumoase amplasări pe un țărm înalt de mai mult de o sută
de metri de nivelul mării, la poalele sudice ale munților Kandilio, la 12 km de pitorescul
orășel Limni și este abordabilă numai dinspre vest pe un drum asfaltat în bună parte, dar
îngust, chiar pe malul mării. Cel mai mult m-a impresionat faptul că urmele incendiilor
distrugătoare din 2016, vizibile din ce în ce mai tare, cu cât ne apropiam de mănăstire, relevă
parcă o durere nevindecată a pădurilor din jur.
Din 1947 este mănăstire de călugărițe, după ce vreme îndelungată a fost de călugări. În curtea
mănăstirii se poate observa o clădire foarte veche, adică un tuturn venețian presupus a fi fost
ridicat pe la 1576, chiar de către Sf. David cel Bătrân, după ce mănăstirea fusese reconstruită
în mai multe rânduri de călugări cu acceptul otomanilor. Astăzi, turnul este locul ce
găzduiește biblioteca (icoane, manuscrise și cărți) foarte valoroasă a mănăstirii și colecția
foarte bogată de relicve sfinte a acesteia.
Vizita la mănăstirea Agios Nikolaos Galataki a fost o reală încântare, drumul, paralel cu
țărmul, așijderea, însă ceea ce a dat nota nefavorabilă tabloului general al naturii este aspectul
neplăcut al dealurilor după incendiile de anul trecut, care parcă au mutilat imaginea bucolică
din acest colț al Eviei.

Mănăstirea Osios David de la Rovies

În fine, ultima mănăstire despre care voi spune câteva cuvinte, dar nu cea din urmă vizitată, ci
cea de-a doua, este mănăstirea Sf. Cuvios David sau Osios David, așa cum îi spun grecii,
situată nu prea departe de Loutra Edipsou. Am ajuns la aceasta după ce ne angajaserăm din
nou pe șoseaua spre Chalkida încă 12 km de la Ilia, iar în dreptul localității Rovies, am luat-o
la stânga, avântându-ne pe drum, prin pădurea de pini către inima munților Kavalaris. Aflat în
stare relativ bună, asfaltat, dar strâmt, drumul șerpuiește pe distanță de circa 15 km până sus la
mănăstire, la altitudinea de 927 m, între satele Kalamudi și Drimonas.
Intrarea în complexul mănăstiresc se face pe o poartă uriaşă, aflată între două turnuri înalte,
din piatră. Mănăstirea, în sine, este destul de mare, cu o curte largă, multe spaţii de serviciu și
foarte vizitată, iar călugării îi întâmpină în curtea interioară pe cei ce le calcă pragul cu
dulciuri, cafea și ceai din belșug. Acolo am întâlnit, printre numeroşii sosiţi cu diverse maşini,
autocare, şi câţiva conaţionali. Este o mănăstire ctitorită în jurul anului 1535 pe locul unei
biserici mai vechi, care se afla în acel loc, de către sfântul David cel Bătrân ce ajunsese în
zonă după anul 1532. Sfântul David al Eubeei, deşi s-a născut pe alte meleaguri elene, şi-a
petrecut mare construit acest lăcaş pentru care a fost nevoit să plece temporar să facă rost de
bani chiar şi în Rusia. În biserica mănăstirii se păstrează moaştele sale la care se închină
pentru sănătate toţi credincioşii, ştiut fiind faptul că sfântul este vindecătorul bolilor de oase,
ale celor psihice, problemelor locomotorii. În biserică nu este permis fotografiatul. Clădirea
actuală a fost reconstruită în 1877 și include catacombe, precum și o capelă micuţă ridicată
pentru cuviosul Iacov Taslikis, fostul stareţ al mănăstirii. De jur, împrejur se află chiliile
călugărilor, până la care privirile sunt atrase de frumoasa grădină cu flori. La ieşire, lângă
parcarea foarte generoasă a mănăstirii, s-a dezvoltat o adevărată zonă comercială unde
localnicii vând produse făcute în gospodării: miere de pin, de cimbru, ulei de măsline presat la
rece, diferite sortimente de măsline, etc. la preţuri bune (5 euro/litru ulei, 5 euro/kg măsline,
7euro/borcan mare de miere) din care am cumpărat şi noi.
 Cascada Drimona

După ce am plecat de la mănăstire, fiindcă indicatoarele ne arătau că suntem la numai patru

kilometri de cascada Drimona, am vrut să ne clătim ochii şi cu niscaiva peisaje de munte, aşa
că nu am coborât făcând cale întoarsă, ci am ţinut-o drept înainte, în urcare prin pădurea deasă
de pini. Treptat, pinii au fost înlocuiţi de stejari, însă vegetaţia luxuriantă era cauza pentru
care pompierii se aflau în alertă maximă în toată regiunea, gata să intervină în caz de
incendiu.
Pe partea stângă, ne-am oprit lângă panourile ce ne-au apărut anunţându-ne că am ajuns într-o
zonă în care se află multe cărări de munte şi cascada Drimona, situată pe cursul râului Sipias.
Este o zonă amenajată cu poteci pietruite, podeţe, scări, balustrade din lemn care duc, în final,
la căderea de apă care nu este foarte spectaculoasă, deşi înălţimea de la care se avântă este de
15 m, din cauza debitului modest de apă. Însă, compensaţia stă în pitorescul peisajelor şi tăria
aerului de munte care impresionează pe oricine. Pe marginea potecii care conduce la cascadă,
se pot observa mici panouri care indică numele diverselor plante şi copaci locale împreună cu
povestea fiecăruia. din vi

Plaja Kalamos

Drumul până la plaja Kalamos, deși asfaltat, în stare bună, nu este deloc ușor dacă vă
imaginați că se coboară spre mare, dimpotrivă, mai întâi se urcă un deal printre plantații de
smochini (ale căror fructe erau delicioase, fie vorba între noi), ca abia apoi, șoseaua să
coboare spre mare în serpentine scurte. În apropierea plajei se află o parcare generoasă,
gratuită, iar în spatele plajei, s-a dezvoltat o adevărată ministațiune, căci erau destule clădiri
cu spații de cazare, mici marketuri, taverne, cafenele, beach-baruri. Aici am întâlnit și singurii
turiști francezi din Evia, veniți în grup mare, dar și vreo trei familii de români cu copiii care
repetau experiența anterioară a anului trecut, excelentă, din spusele lor.
Plaja Kalamos, desfășurată în golfuri succesive arcuite, de o frumusețe rară, se compune din
două fâșii mari de nisip separate de un grup de stânci cu particularitatea că una dintre ele
prezintă o mare boltă la mijloc, lucru ce a devenit emblema plajei. Desigur că stâncile
deveniseră locul de unde se executau sărituri în apă, după ce escaladarea lor era și ea o reală
provocare pentru curajoşi. Plaja este străjuită înapoia sa de dealuri înalte, iar în părți este
limitată de pereți stâncoși drepți.
Nisipul, care nu este din cel mai fin, ci din textură grunjoasă, cu pietriș pe alocuri, are o
nuanță minunată de galben deschis, care, alături de apa azurie, de cleștar a mării, formează,
într-adevăr, un tablou demn de fotografiat și pus în reviste de profil.
Plaja principală, lungă de vreo 200 m, este organizată cu șezlonguri, umbrele, dușuri, cabine
de schimb și are fix în spate taverne de la care vin imediat să te întrebe ce vrei de băut, după
ce tocmai ai fost încurajat să te așezi la șezlong, că nu costă nimic. Este numită de localnici
„cea bună” fiindcă apele sunt calme în preajma ei, în schimb, cealaltă are renumele de „cea
rea” din cauza valurilor, a curenților și a apei agitate ce țin copiii departe de ea. „Plaja bună”
era preferată de familiile cu copii, dar și de cei ce făceau snorkeling. Fundul apei este din
nisip cu pietre, iar intrarea nu este prea lină, deoarece se adâncește în cam 5-6 m. Are și un
mic port în stânga, se pot practica și sporturi nautice, cu bărci.
Cealaltă plajă, „cea rea”, cu grupul de stânci în stânga, nu era amenajată special, pe aceasta
am găsit turiști la prosop, unii chiar cu corturi, iar ceva mai izolate, câteva cupluri cu doamne
făcând top-less. Dacă stau să mă gândesc, această porțiune era chiar mai mare decât principala
și privind în depărtare, se poate observa chiar și o a treia plajă, accesibilă numai de pe mare,
însă pe care am zărit doar câțiva temerari. Nici între primele două plaje nu se poate ajunge
direct, ci accesul se face pe uscat, ocolind câteva taverne.
Am rămas la plaja Kalamos câteva ore în acea zi și a fost singura plajă pe care am „repetat-o”
și în altă zi, fiindcă ne-au plăcut foarte mult atât atmosfera foarte destinsă, cât și peisajul,
parcă de vis.

Plaja Korasida

După Kalamos, era aproape clar că vom vizita plaja Korasida, o altă plajă renumită pentru
frumusețea-i naturală. În acest scop, ne-am întors până la intersecția de la Perivolia, de unde
am parcurs 12 km pe un drum asfaltat, dar șerpuitor, cu suișuri și coborâșuri consecutive, că
mi se făcuse stomacul ghem. De la Kalamos am fi putut ajunge direct la Korasida pe un drum
de 6 km după cum văzuserăm un indicator ce ne arăta că putem traversa muntele dintre ele,
dar ne-am temut că ar fi unul de pământ, cine știe în ce stare, și cum avuseserăm cu două zile
înainte experiența străbaterii unui astfel de drum care ne-a dat emoții suplimentare, am
preferat s-o luăm pe unul mai ocolitor, dar asfaltat.
Văzută de sus, Korasida seamănă perfect cu Petani sau Myrthos din Kefalonia, așa este de
frumoasă. Ocupă un golf nu prea arcuit, de cam 700-800 lungime și este mărginită de dealuri
stâncoase, înalte. Este acoperită de nisip cu pietricele de culoare albă, iar apa mării în
apropierea plajei are nuanțe nebănuite de turcoaz pentru Evia. Nu era organizată cu șezlonguri
sau umbrele, dar avea două dușuri, în partea sa de mijloc lățimea maximă fiind de vreo 30 m.
Apa mării se adâncește destul de repede, din ce am văzut, nefiind un loc popular pentru copii.
Există o parcare suficient de mare, posibiltăți de cazare în jur, câteva taverne funcționale, dar
ceea ce m-a uimit a fost să văd și un complex de cazare cu restaurant, închis, afectat de
cutremur, după cum părea. Coborârea la plajă se face abrupt oarecum, pe poteci de pământ cu
mână curentă de frânghie.
Am poposit un pic vrăjiți de farmecul Korasidei, ne-am plimbat pe nisipul grosier ca boabele
de orez, am simțit imboldul de a desena pe acesta.
La plecare, am mai zăbovit preț de câteva fotografii făcute de sus, că nu ne mai săturam să
admirăm combinația perfectă de alb, albastru, verde și cafeniu măiestrită de creatorul perfect:
natura.

Plaja Agioi Apostoloi

Tot plimbându-ne de colo-colo, ziua trecuse de amiază și nouă ni se făcuse o foame de lup.
Cum știam că vrem să ajungem în zona Petries, ne-am repus pe șoseaua principală a Eviei
parcurgând-o între Neochori și Krieza, pentru care de la marea intersecție de la Lepoura, ne-
am angajat către sud doar pentru un kilometru. De la Krieza, am luat-o la stânga către
localitățile Petries și Agioi Apostoloi.
Mai întâi am mers în Agioi Apostoloi, un loc pitoresc cu un port măricel de ambarcațiuni
medii alături de care era o parcare încăpătoare unde am lăsat și noi mașina. Imediat lângă
port, se desfășura plaja într-un golf semicircular, lungă de cam 300 m, dar destul de îngustă.
Este flancată de dealuri scunde în partea sa stângă și înalte în dreapta și este îmbrăcată cu
nisip extrafin de culoare galben intens. Apa mării, de o claritate remarcabilă, este mică la
intrare și se adâncește departe, în larg, astfel că era preferata familiilor cu copii. Avea
șezlonguri și umbrele, dușuri, cabine de schimb și este mărginită de un șirag de taverne și
cafenele, de unde veneau niște mirosuri mai mult decât îmbietoare.
Am hotărât ad-hoc că vom lua masa acolo, la una dintre taverne și bine am făcut, căci am
mâncat bine și foarte ieftin plătind vreo 16 euro pentru salată grecească, pastisio, bere. În plus,
la malul mării am avut parte de un spectacol inedit oferit de câteva rațe ce se jucau pe luciul
apei în apropierea noastră, măcănind fără nicio jenă. Acolo, proprietara tavernei, anunțată de
chelnerul care ne luase comanda că nu suntem greci, a venit și a stat de vorbă cu noi, printre
altele spunându-ne că vizitase Poiana Brașov unde-i plăcuse mult. I-am cerut părerea cu
privire la care plajă din jur să mai facem o baie-două, care merită o atenție mai mare și
răspunsul ei a venit categoric: Klimaki!

Plaja Klimaki

Până la plaja Klimaki care se afla „peste un munte”, spre sud, am mai avut de parcurs vreo 2-
3 km pe drum asfaltat, dar îngust, purtat pe înălţimi în curbe strânse. Privită de sus, de pe
drum unde am oprit special s-o surprindem în poze panoramice, este superbă. Dar şi de jos,
plaja Klimaki este seducătoare, cuibărită într-un golf străjuit de dealuri stâncoase. Se spune că
micul golf ce găzduiește plaja micuţă, de vreo 150 m, este protejat natural de vânt şi curenţi,
astfel încât apa mării este destul de calmă şi rămâne caldă mai multă vreme. Pe latura dreaptă,
stâncile se înalţă în şisturi mari, verzulii, ca nişte felii, dispuse unele peste altele. Are un covor
de nisip alb, garnisit cu pietricele de culoare deschisă, iar în partea stânga

Între tradiție, istorie și relaxare în Limni

Unul dintre cele mai pitorești orășele ale insulei Evia, Limni este împărțit în străzi pietruite
încadrate de taverne pescărești și ateliere ale meșterilor locali. Plaja lungă, din nisip argintiu și
apele cristaline completează acest tablou rustic de neuitat. Zona de coastă se întinde până
aproape de Mănăstiriea Agios Nikolau Galataki, recunoscută mai ales pentru frescele
religioase din secolul al XVI lea.