A doua calatorie in Mallorca

Mallorca a fost minunata, de data asta ne-am hotarit sa mergem in fiecare an, am descoperit in
sfarsit un colt de rai in Paguera in sud vestul insulei, nu departe de Palma de Ma llorca. Paguera e
de fapt un sat de vacanta dar hotelurile, bulevardul, magazinele, vilele milionarilor si iahturile, ii dau
un aer de orasel. Plaja nu e foarte lata, e asa ca la Neptun ori Mangalia, dar e aurie si apa din
golf e mica, poti sa mergi 25-30 metri cu apa pana sub genunchi. Gottfried s-a dus si la apa adanca
sa inoate dar marea l-a adus rapid inapoi la mal. Valuri frumoase cu pesti colorati ca cei care traiesc
printre recifii de corali, marea calda si linistita iar soarele trimitea flacari. Ne-am ars bine, desi nu
ne-am expus decat cateva minute cat am intrat in apa, totusi la temperaturile de 35 de grade chiar
si sub ori prin umbrele, ardea soarele. Am facut plaja si in gradina hotelului S Olivera, la piscina
deosebit de frumos amenajata dar mie imi ardeau calcaiele sa plec sa vad cat mai multe ori sa
revad si cel mai tare imi doream sa ajung la fortareata Bellver.

Umiditatea din aer foarte ridicata ne-a mai taiat din entuziasm dar totusi primul obiectiv a fost masivul
fort Bellver care trona pe colina de deasupra Palmei. Aveam sa gasim urme ale primilor locuitori
ai insulei, statui si mozaicuri romane, cateva urme ale arabilor izgoniti de regele insulei Jaime II in
1300, mobilier si picturi medievale, manuscrise si obiecte din metal si marmura. Interiorul circular
al constructiei are aspect de garnizoana, totusi aici se organizeaza concerte si festivaluri - este loc
destul si arata antic si exotic.

In ziua aia am coborit de la Bellver la Catedrala de la Seu, care poseda cel mai mare vitraliu circular,
rosetta, din Europa. Vizita in catedrala a fost ceva mai fructuoasa decat cea de acum multi ani, am
descoperit o capela creata de Antony Gaudi, autorul bisericii Sagrada Familia din Barcelona. Stilul
lui nebulos se recunoaste de la departare.M-am uitat cu mai multa atentie la picturile in ulei afumate
de lumanari si candele, reprezentand sfinti ori scene din patimile lui Christos ori personaje laice
importante pe vremea constructiei lacasului de cult. In fata Catedralei se afla Lago di Mar din care
tisneste fara oprire de 30 de ani un gheizer splendid, emblema Palmei, si Campo de mar, o
poienita impodobita cu sculpturi moderne.

Pe scarile catedralei se insirau africani cu sticle de apa si minifrigidere portabile - pe o asemenea

caldura apa era cel mai bun medicament… Si culmea coincidentei, l-am vizitat la 200 m de
catedrala, pe Jan Oliver, consateanul nostru mai tanar care impreuna cu prietena lui Sol, originara
din Buenos Aires, a deschis prozaic dupa absolvirea facultatii de economie, un local in Palma –
castiga de zece ori mai mult decat ar fi incasat ca si contabil… Pe straduta ( carrera) dei Magi (Trei
Crai de la Rasarit) se insirau mai multe mici restaurante cofetarii baruri cu mancaruri specifice
grecesti, germane, italiene, frantuzesti si desigur, mallorquine. Autobuzul face in jur de 40-50 minute
din Paguera pana la Palma – prilej sa admiram portul cu mii de iahturi si peisajul insular cu leandri
care aici nu sunt tufisuri ci arbori in toata regula, si cu palmieri.

A doua excursie a fost cu trenuletul centenar pana la Soller in vestul insulei. Am coborit din
autobuz in apropierea garii feroviare din Palma de Mallorca in Plaza d Espagna vegheata de
statuia ecvestra a regelui eliberator, Jaime II care i-a pus pe fuga pe arabi. Gara mica cu doua trei
garnituri , cu un ceas vechi suspendat deasupra ghiseelor de bilete – care fie vorba intre noi, au
fost extrem de scumpe, 25 de euro dus intors de persoana. Vagoanele de lemn cu lampi aurite si
tot felul de decoratii de epoca n-au mai fost interesante din clipa in care trenul a inceput sa
traverseze tunelurile sapate in burta Sierrei Tramuntana. In total au fost 13 tuneluri, unul a fost
mai lung, ne-au trebuit 8 minute la viteza destul de mare, sa iesim la lumina soarelui. Puteam sa
ating cu mana din mers crengile lamailor si sa si recoltez lamai de pe fereastra, daca as fi vrut –
trenul strabatea livezi de maslini si de citrice. Punctul terminus a fost Soller-ul de unde calatoria ar fi
putut continua cu tramvaie centenare pana in portul cu acelasi nume aflat la 5 km dar noi am
preferat sa admiram in liniste oraselul de provincie.

Primul lucru pe care il vezi in gara Soller este o expozitie de pictura a lui Joan Miro si Kandinsky si
una de ceramica semnata de Picasso. Apoi am observat casele din piatra cu etaj si obloane,
aflate pe stradute inguste, pietruite de mai multe sute de ani, o piata centrala in fata marii biserici Sf
Bartolomeu, mici magazine de suveniruri – doamne ajuta, climatizate – fantani-cismele cu apa
potabila din care n-am mai vazut de mai mult de 30 de ani, o pinacoteca cu arta mult prea moderna
pentru gustul meu si un mic muzeu. Sollerul are o istorie zbuciumata, izgoniti acum 700 de ani,
maurii n-au plecat de buna voie si n-au renuntat cu una cu doua la comorile pierdute, astfel au
organizat impreuna cu piratii turci tot felul de atacuri asupra insulei. Soldatii din portul Soller
impreuna cu cetatenii orasului au tinut piept in anul 1561 unei flote de 23 de vase de razboi cu
1800 pirati turci si mercenari algerieni care voiau sa recucereasca Mallorca in timp ce femeile lor,
Valentes Dones, luptau in oras.

Dupa ce trenul ne-a readus in Palma, am dat navala intr-un restaurant din Plaza d Espagna,
avusesem doar apa la noi. Langa statuia lui Jaime al II lea se mai afla si o busola prevazuta cu un
ceas si un barometru - toate trei instrumente aproape iesite din uz, fixate pe o columna de piatra.
Ne-am intors cu autobuzul la hotel, prilej pentru Gottfried sa constate ca mie nu-mi trebuie in
concediu decat o statie de autobuz ori o gara….

Hotelul din Paguera a fost peste asteptari, modernizat, renovat in februarie 2019 cu mobila complet
noua, restaurantul de mare clasa. Ne-am simtit excelent, am avut vedere la strada, vis a vis de un
hotel de lux si din fericire am avut parte de liniste. In spate la piscina era de dimineata pana seara
animatie, inclusiv seri de dans bingo karaoke cabaret din care nu ne-a ajuns nimic la urechi.
Dimineata imi beam cafeaua pe terasa cu ochii la maslinul batran de cel putin 250-300 de ani din
curtea hotelului de lux - in care a dormit o noapte insusi Vladimir Klitchko impreuna cu invitatii sai,
asta s-a intamplat a doua zi dupa ce am ajuns in Paguera. Aflati pe un iaht plecat din insula Ibiza
spre Paguera, Mallorca, boxerul si prietenii sai au trebuit sa fie evacuati de paza de coasta intrucat
iahtul a luat foc. Nu stim ce s-a mai intamplat, probabil iahtul era asigurat si mai mult ca sigur
inchiriat. Intr-un restaurant german am avut surpriza sa ne intalnim si cu Odwin, exact asa, Odwin,
nume vechi german, prietenul lui Gottfried care locuieste intr-un sat de langa Lehnheim, el si sotia
se aflau tot in Paguera si sufereau cumplit din cauza umiditatii din aer. Ne-am mai intalnit de cateva
ori, ei nu au facut nici o excursie, s-au plimbat, au mancat si au dormit…

Noi insa n-am avut stare, Mallorca a fost prima insula din Mediterana care a intrat in competitia
turistica, din aceasta cauza a reusit sa se ridice la standarde superioare. In afara de asta, turismul
nu a sufocat natura, traditiile locale s-au pastrat: vile frumoase, fincas, se ascund dupa trestiile de
zahar si palmierii de toate felurile, drumuri pietruite din carierele locale, mici izvoare, poteci pentru
drumetie spre palcurile de padure ori spre manastirile ascunse in locuri greu accesibile. Ori oräsele
mici in care mestesugarii confectioneaza cosuri de paie, cooperative care produc ceramica pictata
ori pravalii de marochineri traditionali – pielea se prelucreaza aici inca de pe vremea maurilor. Mai
exista si niste fabricute care se ocupa cu producerea si comercializarea perlelor false care se vand
cu succes nu numai ca suvenir: Majorica pearls. Dintr-un bob de sticla ori din cochilia unei scoici se
formeaza o sfera mica ce se introduce intr-o baie de sidef de chiar 40 de ori. La urma se acopera cu
un strat de lac. Perlele false au diferite culori – pe mine, ca specialista in margele de tot felul, m-au
lasat rece, prefer originalele….

Gottfried a suferit cumplit dupa arsurile de la plaja si n-a mai putut suporta nici tricouri nici
rucsacul, astfel ca in ziua planificata a trebuit sa plec singura spre Valldemossa, o vale minunata
aflata in vestul Mallorcai, ascunsa de crestele Tramuntanei. Masivul muntos al Mallorcai atinge in
punctul sau cel mai inalt, Puig Major, 1445 m altitudine. Valldemossa este un loc de pelerinaj, nu
neaparat religios, printre palcurile de migdali si maslini exista o biserica foarte veche aflata sub
patronajul Sfantului Apostol Bartolomeu, o manastire, Royal Charterhaus si un mic castel, resedinta
regala medievala a regelui Sanchez, toate trei in acelasi complex care a fost pe vremea arabilor,
un mare palat. Dupa izgonirea maurilor manastirea cu curti interioare si terase spre culmile
Tramuntanei, a fost amenajata ca lacas carthusian (in franceza, la Chartreuse) avand o
perioada de inflorire la inceputul secolului al 14 lea, pe vremea lui Philip al II lea, regele Spaniei .

Calugarii carthusieni sunt maestri in arta tacerii si a izolarii. Scopul calugarilor carthusieni este
indepartarea de semenii lor pentru a-i servi mai bine lui Dumnezeu cu gandurile si devotiunea lor.
Chiliiile carthusiene sunt de fapt locuinte cu 2-3 camarute si cu gradina ori terasa - un fel de schit
- in care calugarii se izoleaza de semenii lor, avand locul lor propriu de rugaciune catre Dumnezeu.
Ei nu obisnuiesc sa vorbeasca intre ei ori sa se caute ori sa fie impreuna la munca, eventual se
intalnesc dar nu comunica la slujbele din biserica, linistea fiind cu mult mai importanta. Rareori sunt
impreuna duminica in biserica unde se silesc sa pastreze tacerea. Carthusienii sunt vegetarieni - de
aici gradina. Schimnicii muncesc, se roaga si traiesc in singuratate din pensiile ori rentele private
si din foarte putini bani de la ministerul cultelor.

Biserica San Bartolomeo nu se poate compara cu bisericile gotice europene. Decoratiunile

interioare sunt distruse de vreme, pardoseala din dale maure faiantate alb cu verde ori albastru,
este tocita iar in locurile unde s-a spart, a fost inlocuita cu gresii de culoarea teracotei. Doar
pictura murala, mai bine zis cea care acopera tavanul este mai proaspata, ea fiind opera unui artist
oarecum modern.

In manastire am gasit si un mic muzeu – carthusienii si-au procurat o presa tipografica pentru
scrierile si studiile lor filosofice ori cele privind leacurile si plantele medicinale. O farmacie-
muzeu prafuita, mica si veche adaposteste si acum sticlute cu ierburi vindecatoare. Manastirea a
fost acum doua sute de ani pusa in vinzare de statul spaniol si fost cumparata de Ludwig Salvator,
un marchiz de Austria si Toscana care s-a retras acolo pentru a scrie.

Denumirea de Valldemossa vine evident de la Valea lui Musa ori Muza, acesta din urma fiind
fostul guvernator arab al asezarii. Ca in tot sudul Spaniei continentale, si aici au navalit arabii in
anul 900 si au ramas pana cand regii spanioli si malorquini au pornit prigoana contra lor si i-au
alungat inapoi in Africa. Arabii au adus maslini, lamai, portocali si migdali in valea lui Musa si au
inceput a sapa terase si santuri pentru irigatii, adaptandu-se reliefului deluros - locuitorii n-au avut
decat a profita de aceste imbunatatiri.

Manastirea in care compozitorul Chopin si scriitoarea George Sand au trait o poveste de

dragoste, este vizitata anual de mii de turisti carora, pe langa explicatiile despre cele doua
celebritati – Chopin suferea de tuberculoza si cäuta o clima mai blanda, George Sand fugea de
barfele pariziene - li se oferä si un mic concert de pian in sala de concerte a palatului regelui
Sanchez aflat vis a vis de manastire. In manastirea carthusiana are loc in fiecare an Festivalul de
muzica Chopin. Chilia nr 6 este de fapt un mic apartament cu multe camarute avand destul de
putine obiecte de pe vremea amantilor insa foarte multe obiecte de epoca, cu o terasa splendida cu
portocali, in umbra carora se afla fantini arteziene in miniatura si un mic bazin cu pesti japonezi, cu
palmieri si tufe de bougainvillia. Am zarit mici banci de piatra de unde se poate admira in liniste de
la balustrada terasei o panorama covarsitoare cu coastele stancoase ale Tramuntanei dar si
maslinii din in valea lui Musa.

In alte chilii erau organizate mici muzee, o pinacoteca apartinand lui Ludwig Salvator ca si obiecte
din evul mediu. Pe lungile coridoare sunt acum lampi, inainte lumina patrundea din patio prin niste
ferestre rotunde ca niste hublouri.

Valldemossa a fost o revelatie, am colindat prin numeroasele camere din castelul regelui Sanchez
ridicat acum 700 de ani. Nu am vrut sa ascult concertul lui Chopin din lipsa de timp, am preferat sa
cercetaz coltisoarele palatului lui Sanchez cu mici dovezi ale trecutului glorios al familiei, cu picturi
murale despre asasinate politice la curtea spaniola dar si nimfe si ingeri gratiosi, pictati delicat pe
peretii salii de spectacole, cu butoaie primitive din piele in care se recoltau maslinele, dormitoare
imbracate in matase, bucataria regala, biblioteca, cabinete pentru oaspeti si multe statuete din
bronz. Castelul a fost construit special pentru fiul regelui, bolnav de asthma dar dupa moartea lui
Jaime al II lea insula a fost preluata de regii spaniol.

Am parasit Valldemossa cu multa caldura in suflet – autobuzul m-a readus in autogara

subterana din Palma, o constructie moderna asemanatoare cu cea din Gran Canaria. Lipsa
spatiului pe insula ii face pe arhitectii locali sa gaseasca solutii de acest fel. Autogara se afla sub
frumoasa Plaza de Espagna dominata de platani, palmieri si chiparosi. Am luat un taxi pana la
maslinul batran de 600 de ani din piata Qort (langa primarie). La inceput n-am putut sa ma inteleg
cu soferul in engleza dar din fericire el vorbea si o franceza de mahala, asa ca inafara de
informatiile de care aveam nevoie, l-am intrebat si de viata lui… Muncise timp de 10 ani in Franta
intr-un orasel aflat in departamentul Haute-Garonne, chiar la granita cu Pirineii unde se mai
vorbeste inca limba catalana ca in Mallorca. Din cate am vazut in google, Garonne, care izvoraste
din Pirineii spanioli, curge prin Toulouse si se varsa in Atlantic printr-un estuar in dreptul orasului
Bordeaux. Dupa zece ani de strainatate, taximetristul se intorsese acasa, adica in insula natala cu
destui bani ca sa puna pe roti o afacere – un service pentru automobile. In prezent facea de
placere taxi in timp ce atelierul era in grija filului sau mai mare – avea patru baieti, toti absolventi de
facultate. M-a lasat la maslin, langa primarie, o constructie baroca cu elemente renascentiste, arata
ca un palat – toata insula e captusita cu ziduri crenelate, ferestre ogive, porti sculptate si turnulete.

La maslinul de 600 de ani din piata Qort, nu departe de biserica Sfantului Francisc, am fost cu
Gottfried acum multi ani. Din lipsa de spatiu, primaria luptä de mai multi ani pentru indepartarea
maslinului insa activistii mediului se impotrivesc. Intre timp venerabilul maslin de 6 metri inaltime si cu
o circumferinta de 7-8 metri, a devenit emblema absoluta a Palmei de Mallorca - abia am avut loc
sa-mi fac o poza. Studenti, cantareti stradali, vanzatori de inghetata, trecatori si un milion de turisti
englezi finlandezi japonezi rusi se inghesuiau in jurul rondoului pe care creste maslinul – al carui
nepot de 300 de ani se aflä, dupa cum am mentionat mai sus, in curtea unui hotel de lux din
Paguera….

Maslinul e un arbore foarte interesant, el se rasuceste in jurul propriei axe de mai multe ori in viata
lui lunga. Se intampla ca mladitele care cresc la baza maslinului se dezvolta si incep si ele a se
rasuci spasmodic in jurul copacului mai batran, astfel se creaza un fel de tzesatura grosolana de
trunchiuri contorsionate mai mici ori mai mari care se termina la varf cu crengute inverzite si dupa
caz, pline de masline.

Nu am pierdut ocazia sa vad si interiorul holului primariei impodobit in marmura alba si de

culoarea teracotei. Apoi am plecat pe o straduta ingusta cu balcoane-bolti care uneau casele intre
ele la o inaltime calculata, pentru a produce umbra. Drumul ducea drept catre catedrala insa eu
trebuia sa ajung la Lago de Mar pentru a lua autobuzul expres catre Paguera cat mai repede
pentru a nu-l lasa pe Gottfried prea mult singur. El ma astepta deja in fata hotelului, se simtea cu
mult mai bine si inotase in bazinul acoperit, la adapost de soarele ucigator.

Ghidul organizator de excursii nu ne-a oferit nimic interesant de aceea ne-am organizat singuri o
noua descindere in Palma si anume la palatul Almudaina, palacio real. El se afla pe acelasi
bulevard care duce spre mare si pe care se aliniaza sediul guvernului arhipelagului Baleare, zidul
maur al orasului si palatul Llotja cu biserica Santa Eulalia, fostä moschee araba. Sediul
guvernului mallorquin se afla intr- un mic palat, o cladire araba foarte frumoasa, strajuita de doua
tunuri decorative si de steagurile Catalaniei, Spaniei si al Europei Unite. Am putut fotografia
exteriorul frumoasei cladiri dar in interior era interzis, doi gardieni mustaciosi mi-au barat calea. Am
pornit mai departe pe sub palmierii de pe bulevard, cautand sa ramanem in umbra.

Almudaina, fosta fortareata maura, este resedinta lui Juan Carlos si a sotiei, fosta regina Sofia,
ruda cu mama regelui nostru Mihai. Exact in acele zile cand eram noi acolo, Juan Carlos a suferit
o operatie de cancer de piele - boala frecventa in zonele cu temperaturi ridicate – dar regina, tot
octogenara, se afla in palat, in spatii private care nu puteau fi vizitate. Am avut voie sa vedem
cabinetul albastru al lui Juan Carlos si cabinetul tapitat in matase roz al Sofiei. Toate incaperile
erau impodobite cu tapiserii uriase insa moderne, cu tablouri vechi pictate in ulei pe lemn, cu
mobilier delicat din lemn de trandafir ori armuri scurte din vremea conquistei.

Splendida fortareata islamica - alcazar - combinata cu palatul guvernatorilor arabi, a fost

infrumusetata cu elemente gotice si transformata in palat regal spaniol. De la arabi se mai pastreaza
baile maure din subsol, aflate insa in ruina, patio-ul cu fantana-havuz si coridoarele umbroase
cu bolti, caracteristice arhitecturii maure..

In spatele Almudainei se ridicä un alt palat, de fapt o institutie de arta, resedinta lui Juan March,
milionar, mare colectionar de arta si in 1955, cel mai bogat personaj mallorquin contemporan, mort
in 1964 intr-un accident de circulatie. Construit in secolul 19, palatul Juan March avea absolut
toate incaperile pardosite cu placi groase de marmura iar peretii impodobiti cu picturi celebre -
Salvador Dali, Picasso, Miro. De asemenea pe toate dulapioarele ori consolele se aflau sculpturi
din bronz scumpe dar si mobile datand din timpul Renasterii. In marea sufragerie peretii erau
acoperiti cu picturi de cativa metri patrati reprezentand scene de vinatoare ori de prepararea
vanatului. Spre deosebire de palatul din Valldemossa, in muzeul March totul stralucea de curatenie.
Un obelisc negru cu incrustatii transparente din cristal trona in holul principal. Ferestrele din toate
salile erau aparate de soare de tesaturi intunecate. Totul stralucea de aur - de fapt era vorba de
alama – si marmura era covarsitoare.

O colectie de picturi religioase era amenajata intr-un fel de capela interioara, am facut o gramada de
poze desi cele mai frumoase amintiri sunt cele din minte si din suflet… Curtea palatului March era
circulara prevazuta cu terase boltite care adaposteau sculpturi uriase ce-mi aminteau de Poarta
Sarutului a lui Brancusi. Intr-adevar, conform informatiilor primite de la receptia muzeului,
sculpturile s-au dovedit a fi operele elevilor marelui Constantin Brancusi. In ziua cand am vizitat
Almudaina si palatul March, aflate la doi pasi de catedrala de la Seu, pietele erau invadate de trasuri
cu cai cu care puteai face turul centrului istoric al Palmei. Nu ne-am aventurat, am preferat sa
parcurgem pe jos alei umbrite si stradute inguste pana la palatul Llotja, o alta comoara a capitalei.

Llotja este o constructie de inspiratie neo gotica dar cu elemente maure, specifice insulei. Acum
500 de ani a functionat aici un fel de scoala economica pentru marina comerciala ceea ce denota
cat erau de avansati spaniolii, si un fel de bursa de marfuri - acestea constau din matase,
condimente din India si din Lumea Noua si argint. Bursa a functionat timp de patru sute de ani.
De afara, Llotja seamana cu un mic palat cu patru turnulete crenelate si ferestre gotice ca cele ale
catedralelor, ceea ce nu e de mirare intrucat arhitectul Sagrera a fost in acelasi timp si autorul
porticelor Catedralei de la Seu. In timpul razboiului Llotja a servit ca depozit pentru munitie iar in
prezent ca sala pentru expozitii de arta, in special pictura. Din Llotja se poate intra direct in biserica
Sf Eulalia, un lacas impunator care vegheaza o piata patrata in care localurile isi intinsesera
mesele la umbra palmierilor.

Inainte sa ne indreptam spre autobuz am intrat inca o data in Catedrala cea mare. Pentru o mai mare
siguranta la toate intrarile erau instalate panouri Roentgen si gardieni numerosi, poligloti si tineri.
Interiorul catedralei era luminat de cateva mari candelabre dar lumina soarelui se dispersa si prin
cele 1236 de segmente de sticla ale Rosettei principale. De la Antoni Gaudi a ramas un mare
candelabru metalic, asemanator cu cel din catedrala din Aachen ori cu cel din palatul
Neuschwanstein din Bavaria. Am vizitat si manastirea adiacenta Sa Seu – dar cu multimea de
turisti care traverseaza biserica, nu se mai poate vorbi de liniste monahala. Catedrala catolica si
manastirea au fost construite in secolul 13 pe locul in care s-a aflat o mare moschee maura
ridicata in anul 900 de catre arabi pe malul marii. Curtea manastirii se infatiseaza ca un patio de
forma patrata, cu galerii de colonade umbroase si destul de silentioase. Nu am putut sa aflu daca e
manastire de maici ori de calugari dar am putut identifica elemente arhitectonice maure.

Se spune ca un calator arab foarte bogat, Al Hawlani, i-ar fi sugerat emirului de Cordoba in anul 902
cucerirea insulelor baleare si ridicarea unei moschei in insula Mallorca. Drept rasplata pentru sfatul
cel bun, arabul a fost numit guvernatorul insulei. Pe vremea aceea Palma de Mallorca se numea
Medina Mayurka (citadela din Majorca). In 1093 emirii construiesc un zid de aparare a orasului
impotriva atacurilor crestinilor si piratilor - au avut loc mai multe asedii din partea italienilor si
spaniolilor de pe continent. Doua dinastii arabe si-au disputat insula, Almohazii, o secta islamica
africana si Almoravizii, de provenienta berbera, le-am identificat pe amandoua cand am fost in Maroc
si Tunisia.

In timpul stapanirii arabe au fost construite in Mallorca trei mari moschei care azi constituie
fundamentul catedralei de la Seu, al bisericii Sfanta Eulalia si al bisericii si manastirii Sfantului
Francisc pe care am vizitat-o in 2003. Arabii au preluat structurile romane gasite pe insula si le-au
modificat, construind strazi si case din piatra, conducte pentru apa si canalizare, sisteme de irigatie
si vestitele lor terase agricole. Un document atesta ca in Palma se aflau 4000 de case maure,
180 de gradini, 50 de brutarii. Dar in 1228 ultimul guvernator arab al insulei, Abu Yahya a trebuit sa
predea orasul in mainile catalanilor.

Considerand ca trei palate pe zi plus o manastire sunt de ajuns, ne-am intors cu autobuzul in
Paguera. Peisajul cu pini si arbusti de frangipani si bulevardul cu platani ne-au adus liniste in
suflet dupa arhitectura de piatra din Palma. Pe aleea in panta care ducea la hotelul nostru
cresteau eucalipti batrani de palisandru, o minunatie de amestec de culori pe scoarta lor sfasiata.

Si a venit o zi cand a trebuit sa ne facem valizele cu mare parere de rau. Un minibus de transfer ne-a
preluat si ne-a dus la aeroportul din Palma. Am zburat la foarte mare inaltime peste Mediterana apoi
ne-am aflat peste Marsillia de unde in linie dreapta am survolat Alpii francezi care la venire erau
plini de zapada.

Din avion se vedeau lacuri limpezi si stralucitoare in lumina soarelui si culmile stancoase ale
muntilor foarte inalti. Pilotul ne-a spus ca zburam peste granita dintre Franta si Italia - adica
exact pe ruta pe care Andreas Lubnitz de la compania de zbor Germanwings a cauzat cu buna
stiinta prabusirea avionului de pasageri pe care-l pilota. Apoi tot in linie dreapta, pe deasupra Alpilor
elvetieni presarati cu lacuri glaciare, ne-am indreptat spre Frankfurt.

Home sweet home – doamne ajuta ca am ajuns acasa.