Text: I. ŢUGUI, N.

CHESĂRAICU Ilustraţii şi coperta: ILEANA CEAUŞU-PANDELE

Hărţi: DEMETRU POPESCU Cartografia: STAN NICOLAE
EDITURA MERIDIANE, BUCUREŞTI, 1968

LA ÎNCEPUT DE DRUM
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte turiştilor un interesant circuit prin ţară pe ruta:
Rîmnicu Vîlcea — Tîrgu Jiu — Petroşani — Haţeg — Deva — Sebeş — Rîmnicu Vîlcea. Traseul acesta
urmează astfel o rută care, străbătînd porţiuni ale văilor Jiului, Mureşului şi Oltului, înconjoară
munţii Parîngului, Sebeşului, Cibinului, Lotrului şi Căpăţînii, vestiţi prin frumuseţile lor inedite.
Tăind Carpaţii pe văi dăltuite de ape, coborînd în largi depresiuni intramuntoase sau de-a
lungul unor cîmpii aluvionare, itinerarul acesta oferă prilejul de a cunoaşte o serie de monumente ale
naturii foarte interesante (peşteri, chei ş.a.), monumente istorice (cetăţi, castele, schituri, mănăstiri
etc), oraşe renumite prin arhitectura lor medievală (Sebeş, Alba Iulia, Sibiu ş.a.), vechi aşezări din
perioada daco-romană (Sarmizegetusa, cetăţile dacice din munţii Orăştiei), centre industriale
puternice (Hunedoara, Valea Jiului, Cugir etc).
Itinerarul poate fi parcurs nu numai pe şosea, dar în mare parte (peste 75% ) şi printr-o
călătorie în circuit cu trenul. Situat aproape de centrul ţării, itinerarul poate fi început venind din orice
regiune.
Am ales ca punct de plecare oraşul Rîmnicu Vîlcea, considerînd că din această localitate
pornesc la drum un mare număr de turişti sosiţi aici fie pe D.N. 7 din sud-est (Piteşti, Bucureşti etc)
sau din nord (Sibiu, Cluj, Arad etc), fie pe D.N. 64 (de la Craiova, Caracal etc).

Etapa l. RÎMNICU VÎLCEA-TÎRGU JIU (114 km)

RÎMNICU VÎLCEA

Bulevardul Tudor Vladimirescu reprezintă artera de acces spre centrul Oraşului atît pentru
călătorii veniţi pe şoseaua D.N. 7, cît şi pentru cei sosiţi pe calea ferată de la Bucureşti, Craiova sau
Sibiu. Dinspre Tg. Jiu'oraşul este accesibil pe şoseaua D.N. 67, m timp ce dinspre Craiova pe D.N. 64
A.
Fig 01-02
Oraşul este situat pe malul drept al Oltului, la o altitudine de 430—450 m, în partea de nord a
unghiului format de confluenţa rîului Olăneşti cu Olt. Oraş cu o populaţie de aproape 25 000 locuitori,
Rîmnicu Vîlcea este străjuit de dealurile Gurnoaei şi prelungirea Purcăreţului. Este unul din cele mai
vechi oraşe ale Ţării Romaneşti amintit într-un hrisov semnat de Mircea cel Bătrîn la 1389 «În oraşul
domniei mele numit Rîmnic». În unele documente şi cronici din evul mediu, oraşul este pomenit sub
numele de «Tîrgul Rîmnicului», «Rîmnicu de Sus» sau «Rîmnicu de pe Olt».
În secolul al XVI-lea, Rîmnicul, care se afla pe marele drum de negoţ dintre Sibiu şi Ţara
Românească, era vestit pentru produsele viilor, livezilor şi salinelor din împrejurimi. Produsele fabricii
de sticlărie înfiinţată aici mai tîrziu erau de asemenea cerute la negoţ.
Într-un hrisov din 1533, domnitorul Vlad Vintilă se adresa «vouă orăşenilor din Piteşti, din
Argeş şi din Rîmnic» obligîndu-i să plătească vama instalată la Vidin (Vadul Diului), în mîna
slujitorilor mănăstirii Tismana Printr-o veche danie domnească mănăstirea Tismana avea stăpînirea
acestei vămi. Într-un alt hrisov al aceluiaşi domnitor din 1535 este atestat «podul de la Olt, lîngă
Rîmnic».
Datorită importanţei oraşului, Radu cel Mare (1496-1508) a reorganizat episcopia pe care la
sfîrşitul secolului al XIV-lea, Antim, episcopul Severinului, o mutase aici, la Rîmnic, «într-o biserică ce
aparţinuse oraşului». Mai tîrziu, oraşul a avut chiar o curte domneasca întărită cu turnuri de apărare, ale
căror resturi de ziduri se pot vedea în centrul oraşului, şi unde şi-a avut reşedinţa domnitorul Pătraşcu
cel Bun (1554-1557). După trecutul plin de glorie din evul mediu, oraşul Rîmnic a ars în întregime în
timpul unor războaie turco-austriece (1738, 1788). În secolul al XIX-lea oraşul a rămas cunoscut doar
prin roadele livezilor de pruni şi produsele derivate ale acestora (vestita ţuică de Vîlcea). Totodată el a
început să se profileze şi ca staţiune climaterică, graţie climatului submontan.
În ultimele decenii, Rîmnicu Vîlcea a devenit şi un important centru industrial, aici ridicîndu-
se un modern complex de industrializare a lemnului, o fabrică de piele şi încălţăminte, o întreprindere
de foraj petrolifer, o fabrică de materiale de construcţii ş.a. Alături de casele clădite În tradiţionalul stil
arhitectonic al locuinţelor ţărăneşti din zona de sub deal (cu ceardacuri peste beciuri înalte), s-au ridicat
în ultimii ani blocuri de locuinţe moderne, complexe comerciale şi numeroase construcţii social-
culturale.
Dintre principalele obiective turistice ale oraşului, amintim:
1. Casa lui Anton Pann, construită în stilul tradiţional al arhitecturii populare locale, este situată pe
strada Ştirbei Vodă, 18; aici a locuit în 1837 scriitorul Anton Pann, cînd a fost profesor în oraş.
2. Cetăţuia, o bisericuţă întărită în care au fost ucişi, la 2 ianuarie 1529, voievodul Radu de la Afumaţi
şi fiul său Vlad, de către boierii Craioveşti răzvrătiţi, în urma încercărilor domnitorului de a schimba
politica de supunere faţă de Imperiul Otoman. Este situată pe o colină pe strada V.l. Lenin, la ieşirea din
oraş, în partea stîngă a şoselei ce duce la Călimăneşti. Construită în secolul al XV-lea, biserica a căzut
pradă unui incendiu şi a fost refăcută în anul 1680 (în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino.) Frescele
interioare au fost restaurate de pictorul Gh. Tăttărescu în secolul trecut.
3. Dealul Capela, situat la capătul de vest al Bulevardului Tudor Vladimirescu şi la poalele căruia se
află Monumentul eroilor luptei pentru independenţa (1877), oferă privelişti largi asupra văii Oltului şi
asupra împrejurimilor oraşului. Aici se află o cabană turistică, iar în timpul iernii se poate practica
schiul şi bobul.
4. Parcul Zăvoi, situat pe drumul spre Olăneşti şi pe malurile pîrîului Olăneşti, a fost amenajat în
timpul domnitorului Barbu Ştirbei (1849 — 1853). Aici se află un loc pentru iubitorii de canotaj, un
restaurant modern cu terasă, precum şi o statuie a domnitorului.
5. Complexul arhitectonic al Episcopiei Rîmnicului se află pe Str. Argeş nr. 53. Clădită către finele
secolului al XVI-lea de episcopul Mihail al II-lea, rezidită după incendiul din 1737 de episcopul
Climent, biserica mare din cadrul complexului a fost refăcută între 1850 —1856 şi pictată de Gh.
Tăttărescu. Demne de văzut mai sînt aici: paraclisul, cu remarcabile porţi sculptate şi fresce interioare,
ridicat în 1751 deasupra clădirii în care se păstrează arhiva şi biserica botniţei, zidită şi pictată în 1744.
Timp de două secole a funcţionat aici o tipografie înfiinţată de Constantin Brâncoveanu, de care e
legată activitatea lui Antim Ivireanu.
6. Muzeul local, înfiinţat în 1951, cu secţii de istorie, etnografie şi artă plastică, este situat la
întretăierea străzii Argeş cu str. Căpitan Negoescu.
Dintre monumentele de arhitectură, ctitorii domneşti, amintim:
7. Biserica «Toţi Sfiinţii», situată pe str. V.l. Lenin, nr. 133, construită în 1763 de episcopul Grigore. Are
un pridvor sculptat în stil brîncovenesc. În faţă se află bustul domnitorului Brâncoveanu.
8. Biserica «Sfînta Paraschiva», situată pe aceeaşi arteră la întretăierea cu strada Mihai Bravu, ridicată
în 1557, în timpul domniei lui Pătraşcu cel Bun şi terminată în 1587 de fiul său Mihai Viteazul.
9. Biserica «Buna Vestire», zidită în secolul al XVI-lea, în timpul lui Mircea Ciobanul (1546 — 1559),
refăcută în secolul al XVIII-lea (1747) de cînd datează şi frumoasele cadre ale ferestrelor sculptate în
piatră, este situată în centrul oraşului.

Excursii în împrejurimi. Rîmnicu Vîlcea este punctul de plecare spre staţiunile

balneoclimaterice de pe Valea Oltului:
A. La Călimăneşti — Căciulata (pe D.N. 7) asupra cărora vom reveni la descrierea celei de a patra
etape a circuitului.
B. La Băile Olăneşti, staţiune balneoclimaterică de interes republican, situată pe valea pîrîului cu
acelaşi nume, la o altitudine de 450 m şi la o distanţă de 20 km de Rîmnicu Vîlcea (D.N. 64 A).
Cunoscută încă din secolul al XVIII-lea (hrisoavele din 1760 vorbesc de apele ei minerale),
staţiunea e situată în mijlocul pădurilor de la poalele munţilor Gera, Fălea şi Căprăreaţa şi
beneficiază de un climat blînd, aer bogat ozonizat etc. Faima staţiunii se datoreşte mai ales celor
30 izvoare minerale captate şi care au o compoziţie foarte variată, în majoritatea lor fiind ape
cloruro-sodice, calcice, magneziene, sulfuroase, iodurate, bromurate şi unele bicarbonatate (10,11,
12). În cura internă se folosesc ape uşor hipertonice (izvoarele 13 şi 19), ape izotonice (izvoarele 5,
7, 9), ape hipotonice (10, 12, 14), ape oligome-talice (izvoarele 11 şi 24 ).
Analizate în 1830, apele din Olăneşti au fost menţionate în 1837 în prima lucrare de
balneologie generală apărută în România. La expoziţia internaţională de la Viena din 1873 au obţinut
medalia de aur. Apele sînt indicate pentru afecţiunile tubului digestiv şi ale glandelor anexe, ale
rinichilor şi căilor urinare, în bolile de nutriţie, în afecţiuni ale pielii şi boli profesionale cronice. Că
boli asociate se pot trata în sezonul cald afecţiuni ale aparatului locomotor şi ale sistemului nervos
periferic. În staţiune există şi un sanatoriu permanent pentru copil cu sechele de hepatită epidemică (7
— 16 ani), instalaţii pentru băi calde cu apă minerală, solarii pentru aero-helioterapie etc.
În afară de valorosul monument istoric ce poate fi vizitat în Olăneşti (o frumoasă biserica de
lemn (1746) adusă din Albac, satul natal al lui Horia), se pot face de aici interesante excursii în
împrejurimi la:
— Mănăstirea Frăsinet (1,5 — 2 ore), ridicată la 1710 în mijlocul unor păduri seculare şi întregită în
 a doua jumătate a secolului trecut de episcopul Calinic.
— Piatra Scrisă (1,5 km) — o poiană unde se află schitul Bradu, ridicat în 1784.
— Mănăstirea Sărăcineşti, ridicată pe Valea Olăneştiului în sec. al XV-lea. Actualele clădiri au fost
ridicate în 1688.
— Cabana Comanca, situată la 3 km depărtare de Olăneşti, pe culmea Căprăreasa, lîngă cătunul cu
acelaşi nume, unde se află şi schitu/ Comanca, ridicat în 1736.
— Alte excursii se pot face la Călimăneşti (2,5 ore) şi Govora (3 ore).
— Iubitorii drumeţiei pot urca pe ramura estici a munţilor Căpăţînii, pe următorul traseu: satul
Gurguiata (600 m) — Vîrful Stogu (1494 m)— sub Vîrful Căprăreaţa (1799 m) - Vîrful Fălea
(1647 m) - sub Vîrful Cîndoaia (1405 m), de unde se coboară în Valea Lotrului, la satul Valea lui
Stan, iar de aici prin Brezoi şi Călimăneşti se poate înapoia la Olăneşti.
Fig 03
Părăsind oraşul Rîmnicu Vîlcea, prin str. V.l. Lenin, după ce trecem podul peste pîrîul Olăneşti
şi de noul cartier de locuinţe construit aici, pornim în prima etapă a circuitului, îndreptîndu-ne spre sud,
pe D.N. 64. Chiar la ieşirea din oraş, trecem pe lîngă Dealul Troianul, care se ridică în dreapta şoselei
şi pe care, după cum spune tradiţia, şi-a adunat armatele împăratul Traian, înainte de a porni spre
centrul Daciei pe Valea Oltului. În apropiere, în lunca Oltului, pe drumul denumit Cîmpul lui Traian, şi-
a aşezat tabăra în septembrie 1848 generalul Gheorghe Magheru, care, de acord cu N. Bălcescu, a
organizat o temeinică rezistenţă, apărînd cu armele revoluţia, după intervenţia trupelor otomane. În
continuare, şoseaua trece prin satul Braviţa.

• Km 3 (D.N. 64 = Km 114,5)
După numai trei kilometri de la plecarea din Rîmnicu Vîlcea, ajungem în dreptul unei
ramificaţii: — în faţă continuă şoseaua D.N. 64, care după 117 km (trecînd prin comunele Rîureni —
Bistriţa şi Ioneşti), duce la Drăgăşani şi mai departe la Caracal (de la Drăgăşani se poate ajunge la
Tîrgu Jiu parcurgînd pe D.N. 67 B o distanţă de 114 km); — la dreapta se desprinde şoseaua D.N. 67
(km 197), pe care o vom urma şi care ne va duce după 113 km la Tîrgu Jiu, străbătînd întinsa
depresiune subcarpatică a Olteniei.

• Km 5 (D. N. 67 = Km 195): spre OCNELE MARI şi OCNIŢA

După numai doi kilometri parcurşi pe D.N. 67 se desprinde la dreapta un drum local ce duce la
Ocnele Mari (3 km) şi Ocniţa (5 km), situate la o altitudine de 310 m.
Ocnele Mori este o localitate vestită nu numai prin exploatările de sare, cunoscute încă din
vremea romanilor şi amintite într-un document din 1408 (de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn), dar şi ca
o staţiune balneoclimaterică. Factorii terapeutici îi constituie apa lacului, nămolul sapropelic fosil şi
climatul de cruţare. Cura la Ocnele Mari este recomandată în afecţiunile aparatului locomotor,
sistemului nervos periferic, în afecţiunile ginecologice, boli de piele etc. Apa lacului este alimentată de
izvoare ce-şi au originea în fundul puţurilor unor saline părăsite, la o adîncime de cca 200 metri. Aşa se
explică şi faptul că la suprafaţă temperatura apei este de circa 25 grade C, iar la 2—3 metri este de 30
grade — 40 grade C. Este deci un lac helioterm, a cărui concentraţie este de 250 grame NaCI la litru, la
care se adaugă însemnate cantităţi de sulfat de fier, sulf şi iod. Staţiunea posedă instalaţii pentru băi
calde cu apă minerală a lacului şi băi reci în lac, instalaţii pentru împachetări şi ungeri cu nămol, ştrand
pentru aero şi helioterapie.
Staţiunea Ocniţa posedă, ca factori terapeutici, izvoare cu ape minerale cloruro-sodice
concentrate, bazine cu ape similare, nămol sapropelic fosil. Instalaţiile de cură şi indicaţiile terapeutice
sînt similare celor de la Ocnele Mari. De aici se extrage şi principala materie primă a uzinelor sodice de
la Govora, soluţia de sare concentrată. Aceasta este extrasă cu ajutorul sondelor şi transportată la
combinatul chimic prin saleduct. Demne de vizitat sînt şi salina, moara de măcinat sare şi mina cea
nouă.
Revenind la punctul de răscruce, ne continuăm drumul pe D.N. 67 şi după cîţiva km, în
dreptul km 189 — 187, se văd în stînga şoselei, clădirile Uzinei de produse sodice de la Govora. Intrată
în funcţiune în 1959 uzina produce anual aproape 44 000 tone sodă caustică, peste 180 000 tone sodă
calcinată şi 5 000 tone silicat de sodiu.

• Km 17 (D.N. 67 = Km 185): spre SATUL GOVORA şi MĂNĂSTIREA GOVORA

După ce trecem prin localitatea Bîrseşti (km 190), în dreptul km 185 se deschide pe stînga un
drum local ce duce la satul Govora. Din centrul satului, se face pe dreapta un alt drum care după încă 1
km duce la mănăstirea Govora, înfiinţată în secolul al XV-lea, este amintită pentru prima dată într-un
hrisov din 1488 (prin care i se face o danie de către domnitorul Vlad Călugărul). Un document din
timpul domniei lui Radu cel Mare (1496—1508) arată că mănăstirea, pe care domnitorul a reconstruit-
o, exista încă de la «părinţii, bunicii şi străbunicii noştri».
Un hrisov al lui Mircea Ciobanu, din 1551, arăta că mănăstirea era înzestrată cu sate «încă de
la începutul Ţării noastre Româneşti...» Cel mai vechi obiect din mănăstire este un clopot turnat în
1457. În timpul lui Matei Basarab (1632 — 1654), mănăstirea a fost refăcută, întărită cu ziduri şi cu trei
turnuri de apărare prevăzute cu creneluri. Tot atunci a fost clădită actuala biserică şi s-au amenajat
încăperile care au adăpostite tipografie. Restaurările au fost continuate de Constantin Brâncoveanu
(1688 — 1714), aşa cum reieseşi din pisania pusă la intrarea bisericii«... În zilele luminatului Domn Io
Constantin Basarab Voivodu... au prefăcut-o din temelii, înfrumuseţînd-o cu zugrăveală şi cu toată
podoaba ei»... sfîrşindu-se «la anii de la zidire 7219 (1711) iulie 23». Tot în timpul domniei lui
Brâncoveanu s-a ridicat şi impunătorul turn-clopotniţă de la intrare. Lucrări de restaurare s-au efectuat
în 1958. Demne de vizitat sînt cele 8 portrete votive din pronaos (Constantin Brâncoveanu, Radu cel
Mare, mitropolitul Antim ş.a.), operă a unor zugravi bine cunoscuţi în epoca brâncovenească (Iosif
ermonah, Hrănite, Thedosie etc), pivniţele ce-au adăpostit teascurile de sub care au apărut cărţi scrise în
limba română, împodobite cu frumoase iniţiale şi frontispicii şi tipărite după moda vremii în roşu şi
negru şi care au avut un rol important în formarea şi dezvoltarea limbii române («Psaltirea» din 1673,
«Pravila de la Govora» sau «Pravila cea Mică» din 1640 — prima colecţie de legi în limba română —,
«Evanghelia învăţătoare» din 1642 etc). Muzeul din cadrul mănăstirii adăposteşte o serie de veşminte
bisericeşti, sfeşnice din fier forjat, cărţi rare.
De la mănăstirea Govora, se poate ajunge peste deal (6 km) la mănăstirea Surpate/e, ctitorie a
boierilor Buzeşti din secolul al XVI-lea, refăcută în 1706 de soţia lui Constantin Brâncoveanu, Maria.
În continuare, pe valea Otăsăului, poteca duce tot spre sud încă 4 km peste alt rînd de dealuri, la
mănăstirea Dintr-un lemn. Legenda spune că biserica a fost construită pe la 1 500 din lemnul provenit
de la un singur stejar. Cum aceasta a fost distrusă de incendiu, în 1814 a fost înălţată actuala bisericuţă
folosindu-se tot lemn de stejar. În incinta mănăstirii, a fost ridicată pe la 1640, în timpul domniei lui
Matei Basarab (1632—1654) şi o biserică din zid, a cărei pictură a fost refăcută în timpul lui Şerban
Cantacuzino, la sfîrşitul sec. al XVII-lea. La această mănăstire se poate ajunge şi pe şosea, urmînd de la
Rîmnicu Vîlcea D.N. 64 spre Drăgăşani pînă la Tătărani (km 99), de unde se desprinde pe dreapta un
drum local ce duce după 10 km la mănăstire trecînd prin satul Fr/ncesti. În muzeul mănăstirii pot fi
văzute valoroase icoane vechi şi gravuri în lemn.

• Km 19 (D.N. 67=Km 179): spre BĂILE GOVORA

Revenind pe şoseaua D.N. 67, ne continuăm drumul pînă în dreptul km 179 unde se ramifică
pe stînga un drum ce duce după 3 km la Băile Govora. Staţiune balneară permanentă de interes
republican, Govora este situată la o altitudine de 360—478 m, pe valea rîului Hinţa, într-o regiune de
dealuri şi coline acoperite cu păduri de fag, stejar şi brad. Înfiinţată în 1884, în urma primelor sondaje
făcute asupra apelor minerale de aici în 1874, staţiunea s-a dezvoltat continuu. Cele nouă sonde aduc la
suprafaţă ape cloruro-sodice, iodurate, bromurate, ape cloruro-sodice sulfuroase, ape minerale slab
concentrate, indicate în afecţiuni ale aparatului respirator şi otorinolarin-gologie, afecţiuni ginecologice
şi boli de nutriţie. Cura externă se poate face şi prin împachetări cu nămol mineral şi nămol sapropelic
fosil, iar cura internă se face cu apă de la izvorul 30 Decembrie. În afară de parcul staţiunii, ce cuprinde
specii de plante din climatul mediteranean, vizitatorii au la dispoziţie săli de spectacole, bibliotecă,
club ş.a. Se poate urca în jumătate de oră pe dealul Baba Floarea, de unde se oferă o frumoasă
privelişte asupra staţiunii şi împrejurimilor.
În continuare, şoseaua D.N. 67 pătrunde printre dealurile Subcarpaţilor Olteniei, dealuri
mărginite la nord de Munţii Căpăţînii, iar la sud de Podişul Getic.

• Km 33 (D.N. 67 = Km 167): COMUNA BODEŞTI

După ce trece prin comunele Buneşti şi Pietrari, itinerarul continuă pînă la comuna Bodeşti. De aici, un
drum local urcă spre nord şi duce după 4 km la satul Bărbăteşti, situat pe valea Otăsăului, la o altitudine
de 480 m.
Din acest sat, amatorii de ascensiuni pot urca pe Munţii Căpăţinii. Pînă la vîrful Vînturariţa
(1866 m) urcuşul durează cinci ore. I se mai spune şi Muntele Alb, după strălucirea albicioasă a colţilor
de calcar. Poteca urci pe la vîrful Siliştea (895 m) — Muntele Piatra (1641 m) — muntele Buila (1890
m) ţi vîrful Ştevioara (1847 m). De la vîrful Vînturariţa, o poteci la dreapta duce în 4—5 ore la vîrful
Stogu (1494 m), trecînd prin pitoreştile chei Recea, ţipate în masivele de calcar de pîraiele Cheia ţi
Căprăreaţa (de pe vîrful Stogu se poate coborî tn 4—5 ore la Olăneşti prin plaiul Piatra Tiiati şi citunul
Gurguiata). O alţi poteci urci în continuare în vîrful Lespezi (1819 m), de unde prin vîrful Zmeuritu
(1938 m), se poate cobori în valea Lotrului la Milaia. Tot din Bărbăteşti, un drum local duce peste deal
la satul Pietreni şi mănăstirea Bistriţa (6 km).
 • Km 39 (D.N.67=Km 159): spre MĂNĂSTIRILE BISTRIŢA ŞI ARNOTA
Revenind la ramificaţia de la Bodeşti, ne continuăm drumul pe D.N. 67. După ce trecem prin
satele Negruleşti şi Costeşti în dreptul km 159 se desprinde pe dreapta un drum local ce Urcă pe Valea
Bistriţei. După 7 km se ajunge la satul Bistriţa (560 m alt.) unde se află mănăstirea cu acelaşi nume.
Mănăstirea Bistriţa a fost ridicată de fraţii Barbu, Pîrvu, Danciu şi Radu Craioveanu în jurul
anului 1492, documentar fiind menţionată în 1494. Distrusă ulterior, ea a fost reconstruită între 1517—
1519 de fraţii Craioveşti sub domnia lui Neagoe Basarab, nepotul lui Barbu Craioveanu. În timpul lui
Şerban Cantacuzino (1678—1688) a fost refăcută şi mărită. Actuala biserică, pictată de G. Tăttărescu, a
fost construită între 1848—1856 de domnitorul Barbu Ştirbei. Adăposteşte moaştele Sf. Grigore
Decapolitul, aduse de la Constantinopol.
În cadrul mănăstirii se află şi bisericuţa bolniţei. Aceasta a fost construită tot de boierii
Craioveşti în 1620, iar în 1710 a fost completată cu pridvor. Aici, reţin atenţia uşile şi catapeteasma
sculptate în lemn, un candelabru din timpul lui C. Brâncoveanu, frescele vechi ş.a. Într-un chenar fixat
pe un perete din pridvor, se vede iscălitura lui Al. Odobescu, care a vizitat mănăstirea la 1858. În
interior, se păstrează picturile originale în stil bizantin (ctitorii, călugărirea lui Barbu Craioveanu etc).
Prin spatele mănăstirii se poate urcaîn 15 minute la Peştera Bistriţei, unde se află o mică bisericuţă
săpată în stîncă (aici au fost ascunse moaştele lui Grigore Decapolitul pentru a nu cădea în mîinile
turcilor ce veniseră să le ia), precum şi o biserică din lemn, foarte veche, situată în gura mare a peşterii,
ce se deschide deasupra prăpăs-tioaselor chei ale Bistriţei. Peştera a fost locuită în trecut de pustnici şi
folosită ca ascunzătoare a odoarelor bisericeşti. Astăzi ea adăposteşte numeroase colonii de lilieci.
Chiar în spatele mănăstirii încep şi cheile Bistriţei, socotite ca fiind cele mai înguste din ţară. Străbătute
numai de o cale ferată îngustă forestieră şi de apele repezi ale Bistriţei care le-au dat naştere, ele sînt de
o sălbăticie rară. În peretele lor alb de calcar se deschid gurile negre a numeroase peşteri.
Mănăstirea Arnota este situată în apropierea mănăstirii Bistriţa, la 3 km de urcuş pe coasta
muntelui (840 m alt.) dincolo de cariera din care se extrage calcarul, cea de a doua materie primă a
uzinelor sodice de la Govora. Ctitorie a lui Matei Basarab din 1633, ea a fost refăcută de Constantin
Brâncoveanu (pridvorul adăugat în 1695) şi de Barbu Ştirbei (1849—1856). Demne de vizitat aici sînt:
a) mormîntul ctitorului, ale cărui rămăşiţe pămînteşti au fost aduse de la Tîrgovişte în 1662
(inscripţia de pe piatra de marmură, cu frumoase sculpturi în relief ce acoperă mormîntul,
îl menţionează pe Matei Basarab ca fiind un «bărbat înţelept, îndurător şi milostiv...
niciodată biruit ci biruitor... prea slăvit, duşmanilor înfricoşător...»; alături este
înmormîntat tatăl domnitorului, vel vornicul Danciu, mort în Transilvania în 1595 şi ale
cărui oseminte au fost aduse de Matei Basarab în 1648);
b) tîmpla din lemn de tei făcută în 1706, de o valoare excepţională, datorită sculpturii ei;
c) frescele originale în care apar printre alţii Matei Basarab şi soţia sa Elena Doamna şi
marele vornic Danciu, tatăl domnitorului;
d) uşa de la intrare, sculptată în lemn de castan, executată cu cheltuiala lui Constantin
Brâncoveanu, care a făcut şi acoperişul de plumb al bisericii şi o fîntînă;
e) chiliile din timpul lui Barbu Ştirbei.
De la mănăstirea Bistriţa (unde se poate ajunge şi de la Băbeni Bistriţa, din Valea Oltului, cu
ajutorul căii ferate forestiere — circa 40 km), urcă o potecă, care, după ce străbate cheile Bistriţei,
ajunge la vîrful Zănoaga (1662 m). De aici, în continuare, drumul suie pe la vîrful Gura Ursului (1772
m), pînă sub vîrful Zmeu-rătu (1938 m), de unde se coboară în valea Lotrului, la satul Mălaia (480 m).
De la mănăstirea Arnota o potecă urcă pe valea Costeşti, pînă la piscul Arnota (1184 m alt.) şi apoi la
vîrful Lespezi (1819 m alt.). De aici se poate cobori prin vîrful Vînturariţa în comuna Bărbăteşti sau
prin cheile Recea şi vîrful Stogu la Olăneşti, sau se poate urca în continuare prin vîrful Govora (1958
m), la vîrful Zmeurătu 1938 m), de unde se coboară în Valea Lotrului la satul Mălaia.
După popasurile la Bistriţa şi Arnota continuăm traseul pe D.N. 67.

• Km 43 (D.N. 67 = Km 155): spre MĂNĂSTIREA HUREZ

Un drum local care se desprinde pe dreapta din şoseaua naţională ne duce, din dreptul km 155,
după numai 5 km, la mănăstirea Hurez. Este situată, ca şi comuna Horezu şi satele din jur, într-o
depresiune a Subcarpaţilor Olteniei (depresiunea Horezu), mărginită la nord de Munţii Căpăţînii, iar la
sud de Măgura Slătioarii (767 m). La mănăstirea Hurez se poate ajunge şi pe jos, în cca 2 ore, pe o
potecă ce vine de la mănăstirea Bistriţa. Mănăstirea Hurez reprezintă o culme a stilului Brâncovenesc
în arhitectură. Este unul din cele mai reprezentative monumente de arhitectură şi unul din rarele
ansambluri unitare din secolul al XVII-lea din Ţara Românească. Ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu
(1688—1714), biserica a fost construită pe locul unui vechi schit, începînd din anul 1690. În 1693
biserica a fost gata, iar pictura ei s-a terminat în 1695. Construirea celorlalte aşezăminte s-a terminat în
1697. Distrusă în parte în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787, a fost refăcută către sfîrşitul
secolului al XVIII-lea cu mari cheltuieli. În secolul al XIX-lea s-au făcut diferite reparaţii şi modificări
(turnul clopotniţă a fost supraînălţat, s-a compartimentat sala mare din casele domneşti etc), între anii
1907—1912, s-a făcut o restaurare generală. O nouă restaurare a fost făcută între 1957 — 1959 şi în
1960.
Ansamblul de ia Hurez cuprinde următoarele obiective mai importante:
a) Biserica mare, clădită pe plan treflat, caracteristic epocii. Este decorată în exterior cu brîuri florale
în relief. Bogate sculpturi în piatră împodobesc ferestrele. De altfel motivele florale (frunze de
acant, garoafe, rodii etc) caracterizează decoraţia stilului brânco-venesc din arhitectură. În
pridvorul sprijinit pe zece coloane de piatră se pot vedea pe peretele din stînga intrării, portretele
ispravnicilor sub care s-au făcut lucrările (Badea, Apostol şi Cernica Ştirbei zis şi Izvoranul) şi
portretele meşterilor (Istrate lemnarul, Vucaşin Caragea pietrarul şi Manea, vătaful zidarilor).
Intrarea din pridvor în pronaos, se face printr-o uşă încadrată într-un chenar de marmură ce
cuprinde şi pisania. Chenarul este executat cu o deosebită măiestrie, cuprinzînd sculpturi, decoraţii,
ramuri de acant înflorit etc. Deasupra uşii şi sub pisanie se află săpate în marmură şi două steme:
una a Ţării Româneşti, alta a familiei Cantacuzinilor. În pronaos, pe lîngă mormîntul fiicei
domnitorului (Ancuţa Brâncoveanu), pot fi admirate portretele lui Constantin Brâncoveanu şi a
soţiei sale Maria, celor 4 fii şi 7 fiice, precum şi portretele familiei dinspre mamă şi tată a
domnitorului. În naos, demne de văzut sînt: tîmpla din lemn de tei bogat sculptată şi acoperită cu
stucatura aurită, condelobrele comandate de Brâncoveanu la Viena, jeţurile şi stranele sculptate cu
mare măestrie ş.a.
b) în jurul bisericii se află marea curte interioară, delimitată pe trei laturi de o serie de construcţii cu
un etaj: foişorul lui Dionisie, paraclisul, fosta casă domnească (azi stăreţia), chiliile, clopotniţa,
bucătăria etc. Foişorul şi scara, construite între 1752—1753 de meşterul Iosif (stareţ al mănăstirii
fiind Dionisie Bălăcescu), se remarcă prin frumuseţea şi bogăţia sculpturilor ce împodobesc cele
cinci coloane în piatră, balustrada, parapetul scării. Între sculpturi se remarcă florile de acant,
canelurile în torsadă, stema lui Constantin Brâncoveanu ş.a. Din foişor, se poate urca în poraclisul
mănăstirii, unde reţin atenţia pridvorul şi arcadele pictate în frescă cu ornamente decorative, tîmpla
policromă din lemn sculptat, portretele împăratului Constantin şi Elena ş.a. Sub paraclis se află
sală de mese (trapeza) care, aşa cum reiese din pisania de deasupra uşii de intrare, a fost construită
între 1705—1706 şi în care se pot vedea pictate portretele ctitorilor. Casa domneasca este formată
din săli mari podite cu cărămizi hexagonale, o cameră de gardă ş.a. Demne de vizitat sînt şi
pivniţele de sub casa domnească, clopotniţa ridicată peste gangul boltit al intrării (ridicată între
1699—1700) şi în care se găsesc cele patru clopote (unul turnat la Braşov în 1655), reşedinţa
doamnei, bucătăria domnească, pavilionul fîntînii din curtea interioară etc.
c) în afara incintei centrale se află o incintă exterioară delimitată de un înalt zid de apărare, construit
din cărămidă şi care dă mănăstirii impresia unei adevărate fortăreţe. Aici se află biserica «bolniţei»
şi foişorul. Biserica bolniţei a fost construită în 1696 din iniţiativa doamnei Maria, soţia lui
Brâncoveanu şi pictată în 1698 de zugravii Preda şi Nicola. Foişorul reprezintă una din
construcţiile cele mai interesante din complexul de la Hurez.
De mănăstirea Hurez mai aparţin:
— Schitul «Sfinţii Apostoli», construit în 1698 sub îngrijirea lui Ioan Arhimandritul; e alcătuit dintr-o
biserică pictată în 1700 de zugravii Iosif şi Ioan (de remarcat picturile ce reprezintă pe Matei
Basarab, pe soţia şi pe cei doi fii ai săi, precum şi portretele lui Brâncoveanu, ale soţiei sale Maria
şi ale celor doi fii), dintr-o serie de chilii şi un corp de clădiri.
— Schitul “Sfîntul Ştefan», situat peste apa Romanului, construit în 1703 tot sub îngrijirea lui Ioan
Arhimandritul; din el nu se mai păstrează decît biserica.
De la Hurez, o potecă urci prin satul Românii de Sus (650 m), la vîrfurile Pietriceaua şi
Românul (1904 m), de unde în continuare se ajunge la vîrful Piatra Roţie (1995 m), la creasta
principală a munţilor Căpăţînii (6—7 ore). De la vîrful Românul se poate coborî (4 ore) la comuna
Vaideeni (important centru folcloric situat la 630 m alt), iar de la Piatra Roşie, urmînd poteca de creastă
la dreapta se poate cobor! prin vîrful Zmeuritu la Mălaia, în valea Lotrului (4 ore) sau la mănăstire»
Bistriţa, prin vîrful Zănoaga (1662 m) şi cheile Bistriţei (5 — 6 ore).

• Km 44 (D.N. 67-Km 156): COMUNA HOREZU

Comuna Horezu este aşezată pe un şes mărginit la sud-vest de rîul Luncavăţul, iar spre nord-
est de Luncavăciorul. Datorită poziţiei comunei, la încrucişarea drumurilor dintre Vîlcea şi Tîrgu Jiu,
precum şi bogatei mănăstiri Hurez din apropiere, s-au putut organiza aici tîrguri importante despre care
există şi unele ştiri documentare din 1780. Localitatea este cunoscută şi prin frumuseţea ceramicii
produse aici de meşterii locali. Tradiţiile olăritului (străchini, farfurii etc) sînt foarte vechi la Horezu,
meşterii de aci, renumiţi nu numai în ţară, dar şi peste hotare, ridicînd arta olăritului pe autentice culmi
ale măiestriei.
Din Horezu, şoseaua principală trimite pe dreapta, spre nord, o ramificaţie care duce la
comuna Vaideeni, de unde o potecă urcă pe valea Luncavăţului şi apoi peste vîrful Frăsinetul (1174 m)
şi Petri-ceaua, la vîrful Românul (1904 m — 5—6 ore). În continuare, drumul local se îndreaptă spre
vest către comuna Polovragi, trecînd prin localităţile Izvorul Rece şi Racoviţă. Tot din Horezu se
desprinde spre stînga (din D.N. 67) un drum local ce duce după 5 km la satul Moldăreştii de Sus, unde
se pot vizita două case boiereşti întărite (cule). Zidurile groase de 0,7 — 1 m sînt ridicate din piatră şi
cărămidă şi sînt străpunse de metereze. La parter casele au ferestre foarte înguste. La etaje se găsesc
ceardacuri cu arcade sprijinite pe coloane iar ferestrele sînt mai mari. Într-una din aceste cule (Cula
Veche), care are un turn zidit de Tudor Maldăr în anul 1516 şi adaosuri din secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea este amenajat un muzeu cu profil istoric. La cele 2 etaje se urcă printr-o scară, cu metereze,
într-o încăpere de la etaj se află numeroase picturi în frescă, pictate de Olga Greceanu. Cealaltă casă
este construită la începutul secolului al XIX-lea (1823) şi se numeşte Cula Nouă sau Cula Duca.

• Km 53 (D.N. 67 =Km 135): spre COMUNA şi MĂNĂSTIREA POLOVRAGI

De la Horezu, şoseaua D.N. 67 înaintează spre vest şi după ce trece prin comuna Slătioara (10
km) şi comuna Miloştea, pătrunde în depresiunea subcarpatică Baia de Fier — Polovragi, străbătută de
apele Olteţului. După 19 km se ramifică spre dreapta un drum local ce duce la comuna Polovragi (7
km), mănăstirea Polovragi (8 km) şi Cheile Olteţului (9 km). Dincolo de comuna Polovragi, vestită şi
prin tradiţionalul tîrg local ce se ţine aici în cea de a doua jumătate a lunii iulie, la intrarea în sălbaticile
chei ale Olteţului, se ridică mănăstirea Polovragi. Construirea ei a început în anul 1643, de
ambasadorul lui Matei Basarab la Constantinopol, boierul Danciu Barbu Pîrîianu. A fost terminată după
50 ani prin grija arhimandritului Ioan de la Hurez care la 1690 a ridicat şi clădirile din jur, adevărate
monumente de arhitectură veche românească. Interesante sînt frescele iniţiale. În pridvorul bisericii se
poate vedea semnătura şi data cînd Tudor Vladimirescu a poposit aici: 28 mai 1821.
Pe poteca ce străbate poiana din spatele mănăstirii sau pe drumul ce ne-a condus aici şi care
ocoleşte mănăstirea prin dreapta, se ajunge imediat la intrarea în vestitele chei o/e 0/teţu/ui. Prin pereţii
lor înalţi, prin danturile ascuţite de stînci care de-abia lasă să pătrundă lumina, prin cascadele ce
întrerup din loc în loc cursul tumultuos al Olteţului ce-a ferăstruit muntele, aceste chei rivalizează cu
vestitele chei ale Bicazului. Lungi de cca 3 km, ele sînt străbătute de o şosea forestieră, care după ce
însoţeşte tot timpul apele Olteţului (de-abia vizibile la o adîncime de circa 15 m) şi după ce din loc în
loc trece peste cîteva viaducte, iese pe o vale liniştită, într-o poiană, continuînd apoi, printr-o zonă de
păduri bogate, valea superioară a Olteţului. Cheile sînt formate în dreapta de Piatra Polovragiului Iar în
stînga de Piatra Băii, care sugrumă din loc în loc firul apei, formînd mici ochiuri, în care trăiesc
păstrăvi. La 300 m de la intrarea în chei, se deschide pe partea dreaptă intrarea în holul mare al peşterii
Polovragi, urmată de un adevărat labirint de galerii. Legenda spune că în această peşteră, ar fi trăit zeul
dacilor, Zamolxes.şi că picăturile ce cad din vîrful stalactitelor sau se preling pe pereţi, n-ar fi decît
lacrimile vărsate de acesta, după cucerirea Daciei de către romani. Peştera a fost folosită ca
ascunzătoare de haiduci, iar în 1821 de Iancu jianul, căpitan în armata revoluţionară a lui Tudor
Vladimirescu.
De la Polovragi, amatorii de ascensiuni pot porni pe poteca ce urci spre nord pe culmea vestici
a munţilor Căpăţînii trecînd pe la Muntele Padeşul (1452 m) — Pleşa — vîrful Polovragi (1833 m) —
vîrful Cişarului (2065 m)— vîrful Beleoaia (2104 m) şi vîrful Nedeia (2064 m). De aici se poate coborî
la dreapta, pe valea Latoriţei, la satul Ciungetu (600 m), sau se poate continua poteca la stînga, care,
după ce trece Curmătura Olteţului (1640 m), coboara în valea Latoriţei la casele forestire Petrimanu
(1140 m), de unde urci la vîrful Purul (2048 m). La stînga, drumul forestier coboari prin vîrful Ştefanu
(1915 m) în şoseaua alpini Novaci — Sebeş, Jar la dreapta, poteca trece pe sub vîrful Fratoşteanu (2053
m) şi coboari pe Valea Vidruţei şi Vidra la casele Puru (1200 m) din valea Lotrului.

• Km 60 (D.N. 67 = 127,8 Km): spre BAIA DE FIER şi PEŞTERA MUIERII

Continuînd itinerarul pe şoseaua D.N. 67, după 7 km de la ramificaţia spre Polovragi, ajungem
la km 127,8 de unde cotind din nou spre dreapta ajungem la comuna Baia de fier (560 m alt.). Se poate
ajunge aci şi urmînd, de la mănăstirea Polovragi, drumul de căruţe care traversează Olteţul. Din centrul
comunei urcă pe valea Galbenului un drum local care ne duce după 3 km la Peştera Muierii. Situată în
peretele de calcar al malului vestic al cheilor săpate de rîul Galbenul, peştera aceasta este prima peşteră
din ţară complet electrificată.
Peştera Muierii este alcătuită dintr-o galerie superioară (mai veche) lungă de circa 600 m şi o
galerie inferioară (mult mai recentă) lungă de circa 400 m, situată la 17 m sub prima. Intrarea se face
prin partea de nord a cheilor, printr-o deschidere mică şi modestă, situată la 35 m înălţime faţă de valea
Gajbenului. După circa 50 m se ridică, în mijlocul galeriei, Domul Mic. În continuare, stalactitele,
stalagmitele, scurgerile parietale etc. de diferite forme, culori şi dimensiuni, au primit şi ele denumiri
sugestive: Pagoda, Candelabrele, Altarul, Orga, Amvonul, Capul Păsării, Sala Minunilor, Sala Bolţilor.
Din loc în loc, planşeul prezintă adevărate dantele împietrite, bazinete mari şi mici «gururi» pline cu
apă cristalină, perle de cavernă etc. Din galeria inferioară face parte şi «Galeria urşilor», denumită
astfel din cauza numeroaselor resturi de Ursus spalaeus (ursul de peşteră) ce au fost găsite aci (183
schelete). Peştera a fost locuită din cele mai vechi timpuri (din paleolitic), lucru dovedit prin
descoperirea a numeroase silexuri, resturi de ceramică, fosile de animale etc. Mai tîrziu, în timpul
epocii de migraţie a popoarelor, peştera a fost folosită ca adăpost femeilor şi copiilor. Se spune că
femeile stînd aici cu furca şi fusul în mînă au observat că umezeala naturală din peşteră era foarte
propice fuiorului, din care cauză, din generaţie în generaţie s-a păstrat şi s-a transmis obiceiul ca
femeile să-şi ducă fuioarele la înmuiat cîteva zile în peştera ce le-a luat şi numele.
În amonte de cheile Galbenului se află staţia de preparare a grafitului, exploatat în minele de
pe muntele Cătălinului, a căror vizitare este uşurată de noua şosea forestieră ce urcă pe valea
Galbenului.
De la Peştera Muierii, amatorii de ascensiuni au la dispoziţie o poteci ce urcă pe malul stîng al
rîului Galbenul, pe culme (cumpăna apelor dintre rîul Galbenul — Pîrîul Băii — la vest şi Olteţul la
est). Această potecă urcă pe sub muntele Cătălin (1744 m) la vîrful Muşetoaia (2058 m), situat în
marginea estică a munţilor Parîngului (timp necesar 8—9 ore). De aici se poate coborî la stînga în
şoseaua alpină Novaci-Sebes, pe sub vîrful Păpuşa (2134 m) şi la cabana Rînca (2—3 ore), sau la
dreapta, în valea Latoriţei, la casa Petrimanu (1140 m) prin vîrful Igoiul Micaia (2179 m) şi Curmătura
Olteţului (1640 m) în circa 3—4 ore.
Tot la Baia de Fier, respectiv Peştera Muierii, o potecă urcă pe malul drept al rîului Galbenul
pînă la muntele Bizgele (1204 m) şi muntele Cerbu (1585 m), de unde se coboară la casele Florile Albe
(1556 m) de pe şoseaua alpină Novaci-Sebes, pe care urcînd-o spre nord, se ajunge la cabana Rînca (7
—8 ore).

• Km 82 (D.N. 67 = Km 106): spre COMUNA NOVACI

Revenind la şoseaua principală (D.N. 67), ne continuăm drumul spre Tîrgu Jiu trecînd prin
satul Bumbeşti şi străbătînd o mare depresiune a Subcarpaţilor Olteniei, depresiunea Tîrgu Jiu —
Cîmpul Mare. La satul Bă/ceşti, şoseaua naţională trimite pe dreapta o ramificaţie ce duce după 13 km
la localitatea Novaci. Situată în pitoreasca vale a Gilortului, la o altitudine de 504 m, staţiunea
climaterică de la poalele munţilor Parîng este şi o importantă bază turistică de plecare în aceşti munţi.
De la Novaci porneşte spre nord şi vechea şosea alpină care după 91 km duce la Şugag, făcînd legătura
dintre Oltenia şi Transilvania şi trecînd peste pasul Urdele (2125 m). După 18 km trecînd pe ruta: sub
Scăriţa (980 m) — sub vîrful Măgura (1162 m) - sub vîrful Cerbu (1585 m) - casele Florile Albe (1556
m) - sub vîrful Plopul (1579 m) — sub vîrful Corneşti (1695 m), se ajunge la cabana Rtnca (1600 m
alt.). Cabana are 100 locuri, bufet şi restaurant. În apropiere se află terenuri de schi pentru avansaţi şi
începători. De aici, drumul alpin şi poteca marcată cu triunghi roşu urcă pe sub vîrful Păpuşa (2134 m)
pînă la pasul Urdele (2125 m), de unde o potecă o ia la stînga şi duce la lacul Cîlcescu (1921 m), iar în
conţi* nuare, pe sub Muntele Ştefanu (1915 m) coboară la cabana Obîrşia Lotru/ui (32 km — 8 ore).
Situată la o altitudine de 1400 m, cabana are o capacitate de 35 locuri. De aici, pe o potecă marcată cu
triunghi roşu putem ajunge la cabana Lonea (950 m) în 7—8 ore. În continuare, drumul duce după 36
km (8—9 ore) la cabana Oaşa (1207 m), de unde pe poteca marcată cu cruce roşie se poate urca la
cabana Şureanul (1734 m) în 4—5 ore. Drumul alpin, în curs de amenajare, nu-i accesibil pe unele
porţiuni decît autovehiculelor cu dublă tracţiune.
Tot din comuna Novaci, urcă o potecă la vîrful Molidvişul (1757 m), trecînd prin Novăcei —
schitul Custura (543 m) - vîrful Bradului (1410 m) — vîrful Re-deiul (1561 m) - vîrful Rotunda (1599
m) şi vîrful Plasele (1637 m).

• Km 94 (D.N. 67 = Km 97): satul CÎMPU MARE; spre BĂILE SĂCELU

Din şoseaua naţională unde revenim după devierea de la traseul care ne-a dus la Novaci, un
drum care se desprinde tot spre dreapta, ne invită să vizităm — după numai 15 km — mica staţiune
balneoclimaterică Săcelu (32 km de la Tîrgu Jiu). Situată la o altitudine de 340 m pe malurile rîului
Crasna şi la poalele masivului Parîng, staţiunea posedă ca factori terapeutici numeroase izvoare cu ape
minerale cloruro-sodice, iodurate, bromurate, magnezice şi sulfuroase, nămol de izvoare sulfuroase etc.
indicate în afecţiunile aparatului locomotor şi ale sistemului nervos periferic, în afecţiuni ginecologice
şi ale tubului digestiv şi glandelor anexe. Amenajările pentru cură cuprind: instalaţii pentru băi calde cu
apă minerală şi pentru împachetări cu nămol, buvete pentru cură internă. Vara se fac băi în lacul local,
ungeri cu nămol, aero şi helioterapie etc.
După ce lasă în urmă drumul spre Cîmpu Mare, şoseaua D.N. 67 trece prin comuna Scoarţa
(de aici se ramifică la stînga D.N. 67 B care duce la Tîrgul Cărbuneşti (10 km) şi la Drăgăşani — 114
km). De la Tg. Cărbuneşti, pe o şosea locală ce se îndreaptă spre sud, putem ajunge la satul Vladimiru,
amintit în hrisoavele lui Mihnea Vodă şi Mircea Ciobanul (sec. al XVI-lea) şi unde se păstrează casa în
care s-a născut Tudor Vladimirescu, transformată în muzeu memorial. Casa, o valoroasă piesă de artă
populară este construită din bîrne groase cioplite cu securea şi acoperită cu sită.
Pe cei 18 km care ne mai despart de oraşul Tîrgu Jiu şoseaua străbate cîteva sate şi comune,
dintre care cea mai importantă este comuna Drăgoeni.
 Fig 04
Etapa II. TÎRGU JIU - PETROŞENI - HAŢEG - SIMERIA -DEVA (166 Km)

TÎRGU JIU
Situat la o altitudine cuprinsă între 210—230 metri, oraşul se întinde pe-ambele maluri ale
Jiului, dar mai ales pe malul stîng. Pe aici trecea drumul roman ce lega cetatea Drobeta (Turnu Severin)
de Sarmizegetusa, prin pasul Vîlcan. În secolul al XIII-lea, în depresiunea Tîrgu Jiu era centrul
formaţiunii politice condusă de voievodul Litovoi, formaţiune ce cuprindea ambele versante ale
Carpaţilor. Se pare că oraşul Tîrgu Jiu constituia încă de atunci un centru economic şi politic. Prima
mărturie scrisă despre existenţa localităţii ca atare este o poruncă din 1406-a lui Mircea cel Bătrîn,
referitoare la mănăstirea Tismana.
În timpul domnitorului Dan al II-lea (1422 — 1431), oraşul se numea ca şi astăzi (aşa cum
reiese dintr-un document datat: 24 martie 1426), avînd deci un tîrg permanent sau cel puţin în anumite
zile. La începutul sec. al XVI-lea, moşia Tîrgu Jiului era proprietatea lui Tudor Negru, de la care au
cumpărat-o locuitorii tîrgului cu o sută de mii de aspri, lucru atestat într-o poruncă a lui Radu Vodă
Mihnea din 26 aprilie 1611. Astfel, Tîrgu Jiu este prima aşezare urbană din Ţara Românească, unde
orăşenii au cumpărat moşia oraşului. Faptul s-a petrecut pe timpul lui Neagoe Basarab (1512 — 1521).
Mai tîrziu, moşia oraşului devine proprietatea familiei de boieri a Buzeştilor. În timpul lui Mircea
Ciobanul (1545—1552, 1553—1554 şi 1558 — 1559), Buzeştii fiind acuzaţi de trădare au fugit în
Transilvania, iar proprietatea lor, Tîrgu Jiu, a fost luată de domn. În secolul al XVII-lea, Tîrgu jiu apare
în documente ca reşedinţă a judeţului Gorj. În secolul al XVIII-lea mari distrugeri provoacă oraşului
turcii conduşi de Pasvantoglu sau de paşa din Vidin. Mai tîrziu, Tîrgu Jiu este martorul răscoalei
populare din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu şi al mişcărilor revoluţionare de la 1848. După
unirea principatelor (1859) şi după proclamarea independenţei de stat a României (1877), oraşul
cunoaşte o oarecare dezvoltare care stagnează după 1900. Abia în anii de după eliberarea de sub jugul
fascist, oraşul a început să înregistreze un real avînt economic şi social-cultural. Terminarea liniei ferate
Bumbeşti-Livezeni, crearea unei puternice industrii de prelucrare a lemnului, carboniferă şi petroliferă
au contribuit la dezvoltarea economică a oraşului.
Combinatul de industrializare a lemnului de la Preajba cu cele cinci fabrici, moderna fabrică
de ciment de la Bîrseşti (cea mai mare din ţară), linia ferată Tîrgu Jiu — Rovinari pentru transportul
cărbunelui de la Rovinari (prima exploatare minieră la suprafaţă din ţară), calea ferată forestieră Tîrgu
Jiu — Tismana — Baia de Aramă, fabrica de produse refractare «Unirea», fabrica de confecţii «Tudor
Vladimirescu» sînt numai o parte din realizările economice ce au dus în ultimii ani la dezvoltarea
oraşului Tîrgu Jiu. Dintre obiectivele ce trezesc interesul vizitatorilor oraşului, menţionăm:
1. Ansamblul sculptural aparţinînd marelui artist, creatorul şcolii moderne de sculptură, C.
Brancuşi (1876 — 1957), constituie una din operele cele_ mai de seamă ale artei monumentale
româneşti contemporane. În grădina publică de pe malul Jiului pot fi admirate: Poarta Sărutului, Aleea
scaunelor şi Masa tăcerii (cunoscută şi sub numele de Masa dacică), iar în micul parc de la marginea
oraşului, situat în dreapta şoselii pe care am intrat în Tîrgu Jiu, Coloana fără sfîrşit (cunoscută şi sub
denumirea de Monumentul eroilor sau Coloana recunoştinţei fără sfîrşit) şi Alosa festivă. Ansamblul
acesta a fost realizat de marele sculptor între 1937—1938.
Plecînd de pe malul Jiului, locul de evocare al actelor de vitejie săvîrşite de ostaşii gorjeni în
cursul primului război (imortalizat şi prin placa comemorativă de pe capul podului, aşezată aici la 14
octombrie 1916 şi din care reiese că «bătrînii, femeile, Cercetaşii şi copiii Gorjului au oprit năvala
vrăjmaşă, apărîndu-şi cu vitejie căminurile»...), întîlnim la început lucrarea Masa tăcerii. Ea înfăţişează
străvechea masă rotundă ţărănească, înconjurată de 12 scaune, ce parcă aşteaptă mesenii. Realizată din
piatră, opera este remarcabilă prin impresia de trăinicie şi coeziune pe care o degajă.
Aleea scaunelor, care, străjuită de ansambluri a cîte trei scaune din piatră, te invită parcă la un
moment de meditaţie, delimitează drumul ce duce spre Poarta Sărutului (sau Poarta eroilor), lucrare
concepută de artist ca o ultimă stilizare a cunoscutei sale sculpturi «Sărutul». Monument ce aminteşte
porţile de lemn monumentale din satele Gorjului, Poarta sărutului frapează prin perfectul echilibru al
formelor. Elementele folclorice capătă un^sens simbolic aparte, Brancuşi sugerînd tema nunţii
ţărăneşti. Dansul incrustat în partea de sus a porţii şi sărutul cioplit pe toate feţele celor două coloane au
o mare expresivitate. Acest arc de triumf dedicat eroilor, cu simbolul dansului şi sărutului, trezeşte
interesul oricărui vizitator. În continuare se află un monument ce nu face parte din ansamblul sculptural
al lui Brancuşi, biserica «Sfinţii Apostoli», care, construită între 1927—1938, este închinată tot eroilor.
A fost inaugurată o dată cu ansamblul arhitectonic. În apropiere, ajungem la Coloana Infinitului, înalt
de 30 m acest monument prelucrează motivul romboidal atît de frecvent întîlnit în arhitectura stîlpilor
de susţinere a pridvoarelor olteneşti. Deşi din metal, coloana sugerează ciopliturile masive din lemn.
Succesiunea şi suprapunerea elementelor romboidale, într-un ritm armonios, desăvîrşit, simbolizează
nu numai recunoştinţa fără sfîrşit faţă de eroi, transmisă din generaţie în generaţie, dar şi năzuinţa spre
perfecţiune, elanul spre mai bine. Lîngă Coloană se află Masa festivă, lucrată din piatră dar de proporţii
mai mici decît Masa tăcerii. În jurul ei se află doar şase scaune.
2. Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu (operă a sculptoriţei Milita Pătraşcu), situat în piaţa
centrală a oraşului, este un monument în piatră, pe ale cărui feţe laterale sînt înfăţişate, prin
basoreliefuri, diferite scene din viaţa eroinei de la Mărăşeşti din primul război mondial. La cele patru
colţuri patru sculpturi înfăţişează femei în costume naţionale cu coroane de lauri pe cap.
3. Clădirea vechii primării, ridicată tot în piaţa centrală atrage atenţia prin turnul înalt unde se
află un orologiu. Construită în 1898, clădirea este azi sediul Comitetului orăşenesc al P.C.R.
Tg. Jiu. Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu
4. Lîngă sediul P.C.R., un interesant monument de arhitectură românească din secolul al
XVIII-lea îl constituie casa slugerului Barbu Gânescu, care ilustrează trecerea de la tipul de casă
fortificată (cula) la casa locuinţă boierească.
5. Statuia lui Tudor Vladimirescu, situată la întretăierea B-dului Republicii cu Strada Unirii, în
faţa Liceului nr. 1, a fost creată în 1898. Este opera sculptorului G. Bălăcescu şi este ridicată pe locul
unde Tudor Vladimirescu şi-a adunat pandurii la 21. l. 1821, mai înainte de a pleca la Tismana.
6. Casa Pionierilor este amenajată tot în apropiere de întretăierea B-dului Republicii cu Strada
Unirii, într-o clădire ridicată la 1770. Aici s-a ascuns în 1812 Tudor Vladimirescu, urmărit fiind de
trimisul sultanului pentru faptul că luptase împotriva turcilor în războiul ruso-turc din 1806 — 1812.
7. Biserica domneasca (cunoscută sub denumirea de Biserica negustorilor) este situată de asemenea în
centrul oraşului. Construită între 1748 —1764, a fost renovată şi repictată în 1843 şi 1854. Între 1933
—1940, a fost restaurată în forma iniţială.
8. Casa pitarului Măldărescu, situată pe strada Tudor Vladimirescu, reprezintă un monument
de arhitectură veche românească. Azi grădiniţă de copii, clădirea a fost zidită pe la 1710. Are un trist
trecut istoric: aici au fost decapitaţi de către turci mulţi din pandurii lui Tudor Vladimirescu.
9. Muzeul local, situat lîngă casa Măldărescu (strada Tudor Vladimirescu, 73), într-o clădire
modernă, construită în 1954, cuprinde două secţii: una de istorie şi alta de etnografie. În prima sînt
expuse numeroase piese şi documente din trecutul oraşului şi împrejurimilor (printre altele un
document din 1468 din timpul lui Radu cel Frumos). La secţia de etnografie sînt expuse o serie de
obiecte ce ilustrează munca localnicilor (porţi de lemn ţărăneşti, ceramică, covoare, crestături în lemn
etc).
10. Cimitirul eroilor şi fostul lagăr din Tîrgu jiu sînt situate la intrarea dinspre Rîmnicu Vîlcea
în oraş, pe strada ce se desprinde din strada Tudor Vladimirescu, în dreptul Coloanei Infinitului. În
clădirile fostului lagăr de internaţi politici în perioada dictaturii militaro-fasciste, între 1940 — 1944,
au fost internaţi un mare număr de luptători antifascişti.
Excursii în împrejurimi. Importante obiective turistice sînt şi în jurul oraşului:
a) La mănăstirea Tismana. Drumul poate fi parcurs fie cu maşina pe o şosea locală trecînd
prin comuna Pestişani (22 km) — Tismana (33 km), fie cu trenul forestier ce duce în continuare la Baia
de Aramă (de la gară pînă la mănăstire sînt 4 km). Pe şosea trecem prin sate specifice de munte, cu case
avînd pridvoare înalte de lemn, susţinute de stîlpi crestaţi meşteşugit în «zimţi» sau «funie răsucită».
După 14 km de la plecarea din Tîrgu Jiu se ajunge la comuna Arcan. Situată pe valea Jaleşului, este o
aşezare veche, pomenită în documente în secolul al XVII-lea. În continuare, drumul ne duce la
Pestişani (22 km), comună situată pe valea Bistriţei, unde, demnă de vizitat este o bisericuţa de lemn
ridicată în 1735 (monument de arhitectură). În interior se remarcă o frumoasă pictură pe lemn, operă a
diaconului «Nicolae zugravul» din Tismana, veche de peste 200 de ani. Din Pestisani se ramifică un
drum local ce duce după 2 km la satul Hobiţa, locul natal al lui C. Brancuşi.
Tismana, comună veche menţionată în diverse documente ale Ţării Româneşti, a fost cîndva
un oraş în care îşi aveau reşedinţă «banii de Tismana» şi a avut rol de cetate, înzestrată cu turnuri şi
apărată de o gardă permanentă, formată din locuitorii satelor vecine. Este azi o adevărată staţiune
climaterică, cunoscută nu numai prin renumitele covoare şi costume populare olteneşti, dar mai ales
prin mănăstirea de aici. Valoros monument de arhitectură, mănăstirea Tismana, una din cele mai vechi
şi importante din ţară, este aşezată pe culmea stîncii Sterminei, între munţii Icroni şi Cioclovina.
Farmecul aşezării este sporit de frumoasa cascadă a pîrîului Gurnia, care după ce iese din grota săpată
de el, sub peretele Sterminei şi trece pe sub mănăstire, se aruncă în apele Tismanei, formînd o cascadă
de aproape 40 m înălţime. Mănăstirea a fost ridicată cu secole în urmă de călugărul Nicodim, refugiat
din sudul Dunării în Ţara Românească. Cu ajutorul lui Vladislav l (Vlaicu), domnitorul Ţării
Româneşti, Nicodim a înfiinţat pe la 1370 mănăstirea de la Vodiţa în apropiere de Vîrciorova. Mai
tîrziu, în 1377—1378, cu sprijinul domnitorului Radu l, el a ridicat aci o biserică de zid, pe locul unei
bisericuţe din lemn de tisă. Această biserică a fost terminată abia în 1385 de către domnitorul Dan l,
fiul lui Radu l. Mircea cel Bătrîn a ridicat în 1387 chiliile. În forma actuală, biserica a început să fie
ridicată în timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 — 1508). Construcţia a fost continuată în timpul lui
Neagoe Basarab (1512— 1521) şi terminată în timpul lui Radu Paisie (1535 — 1545) cînd s-au pus
chenare de piatră la uşi (1541). Mai tîrziu, în 1564, biserica a fost pictată de meşterul zugrav
«Dobromir ot Tîrgoviştea». De-a lungul anilor, mănăstirea a suferit stricăciuni mai ales în perioada
luptelor dintre turci şi austrieci. La începutul secolului al XVIII-lea, s-a refăcut pictura bisericii cu
cheltuielile jupînesii Glogoveanu. Refăcută în 1844, biserica a fost restaurată între 1954—1964, cînd
au fost date la iveală şi primele picturi. Aici la Tismana şi-a găsit adăpost şi Neagoe Basarab în 1509
(cînd era urmărit de cetele lui Mihnea cel Rău) şi tot aici şi-a găsit refugiu şi Matei Basarab, alungat de
oştile lui Leon Vodă. În 1821, mănăstirea a fost martora răscoalei populare a lui Tudor Vladimirescu.
În cadrul bisericii, reţin atenţia: lespedea de pe mormîntul lui Nicodim, ctitorul, situată în
dreapta intrării; frescele (lucrate de Dobromir) din pronaos, care reprezintă unul din rarele ansambluri
de pictură păstrate din secolul al XVI-lea; picturile din naos, (sec. al XVIII-lea) executate de Vasile
Dtaconu, Raniţe Gligore şi alţi meşteri zugravi; portrete/e votive ale domnitorilor Petru cel Tînăr şi al
tatălui său, Mircea Ciobanul, ale ctitorilor picturilor din 1564 (vornicul Nedelco Bălăceanu şi soţia sa
Anca ş.a.) şi din secolul al XVIII-lea (Stanca şi Mihail Glogoveanu ş.a.); mobilierul liturgic: cele două
tetrapoduri lucrate în 1732 şi 1737, din lemn sculptat 32 şi policromat; iconostasul făcut de meşterul
Ghenadie în 1742; tîmpla din 1766, decorată cu ornamente de tradiţie brâncovenească.
În cadrul complexului mănăstiresc recomandăm a fi văzute toaca de fier, în chip de acvilă
bicefală, executată în 1840; stratul de zugrăveli din secolul al XVIII-lea, expus în încăperile muzeului
mînăstirii; paraclisul, construit de Matei Basarab în 1632 (şi unde pot fi văzute două vitralii donate de
George Coşbuc, în memoria fiului său).
Nu departe de mănăstire se pot vizita: schitul Cioclovina de Jos (la o oră distanţă), unde se
află o bisericuţă de 9 m lungime şi în apropiere o pădure de castani comestibili, schitul Cioclovina de
Sus (la 2—3 ore), unde se pot vedea numai rămăşiţele construcţiei, grota Sf. Nicodim, situată chiar
deasupra peşterii mănăstirii şi unde a urcat în 1657 şi Paul de Alep, călătorul sirian de la care ne-a
rămas o descriere a mănăstirii.
De la Tismana, un drum de numai 9 km îl duce pe turist la Boia de Aramă, în ale cărei
împrejurimi pot fi vizitate, la Ponoorele, vestitele monumente ale naturii: podul natural, peştera şi
pădurea de liliac.
b) La cascada Vaidei. Din şoseaua Tîrgu Jiu — Tismana, se desprinde în dreptul comunei
Bîrseşti, un drum local ce urcă spre nord şi după ce trece prin satele Stăneşti şi Curpen, ne duce la satul
Vaidei (18 km). Sat de munte, situat pe valea Şuşiţei Verzi, este cunoscut nu numai prin arta
cioplitorilor în lemn, ale căror opere împodobesc pridvoarele caselor înalte şi porţile monumentale, dar
şi printr-un vestit monument al naturii: cascada Vaidei. De la cascadă, drumul forestier urcă încă 15 km
pînă sub vîrful Straja (1870 m), din munţii Vîlcanului.
c) Pe Valea Sohodolului. Tot din şoseaua spre Tismana, în apropiere de satul Rosovîţo şi de
comuna Arconi, se ramifică pe dreapta un drum ce duce prin Răcniţi la satul Runcu, situat într-o zonă
carstică, cu numeroase izvoare, izbucuri şi ponoare. De aici începe pitoreasca vale a Sohodolului, care
însoţită de şoseaua forestieră permite vizitarea a o serie de fenomene carstice, ca: sorbul Gîrla Vacii, de
unde o parte din apa Sohodolului intră sub muntele Cununa şi apare mai jos, la o depărtare de 800 m
nord-vest de Gîlciomiţa, unde formează izvorul Jaleşului; punctul numit Cuptorul (sau Nările), unde
Sohodolul a sfredelit stîncile şi şi-a croit drum prin deschizături şi pe sub stînci asemănătoare cu gura
unui cuptor sau a unor nări.
d) La Rovinari. Plecînd din Tîrgu Jiu pe şoseaua D.N. 66 ce duce la Filiaşi, trecem prin satele
laşi—Gorj (km 61), Drăguţesti, Dfmbova (km 56) şi ajungem la Rovinari (km 51), unde este deschisă o
exploa-are de lignit la suprafaţă. De la o producţie anuala de 1—2000 tone (1917-1929), s-a ajuns la o
producţie de 10000 tone în 1950-1960 şi la peste 300000 tone astăzi.
e) Demnă de vizitat este şi poiana cu narcise situată la 2—3 km nord-est de oraş. Monument al
naturii, ea devine în luna mai, cînd înfloresc narcisele, un valoros punct de atracţie.
După vizitarea împrejurimilor oraşului Tîrgu Jiu, ne continuam itinerarul parcurgînd etapa a
II-a în direcţia Petroşeni (55 km), urmînd şoseaua D.N. 66, care la început urcă pe malul estic al Jiului.
Părăsim centrul oraşului, mergînd pe B-dul 1 Mai. După ce trecem canalul colector şi lăsăm în stînga
Debarcaderul şi Parcul Tineretului, traversăm calea ferată ce vine de la Tismana.

• Km 2 (D.N. 66 = Km 68): CARTIERUL VĂDENI

Fosta comună care avea în componenţa sa şi satul Şişeşti, a devenit în ultimii ani un cartier al
oraşului cu un pronunţat caracter industrial. La stînga se desprinde din şoseaua principală o alee de
acces spre biserica din Şişeşti, declarată monument de arhitectură. Construcţia ridicată la 1893 a fost
începută de către bivvel pitarul Stanciu Sisescu, pe locul unde a fost ucis de turci fiul său Ioniţă.
Fig 05
 • Km 3 (D.N. 66 = Km 69): MUZEUL MEMORIAL ECATERINA TEODOROIU
Casa modestă de ţară acoperită cu şindrilă, în care s-a născut eroina de la Jiu şi Mărăşeşti, a
fost amenajată ca muzeu memorial. Construită în 1884 din lemneie unei mori părăsite pe Jiu, casa avea
două cămăruţe de 3/3 m, cu pămînt pe jos şi în ea locuiau cei 9 membri ai familiei lui Vasile Teodoroiu.
Din această căsuţă au pornit să-şi apere patria în timpul primului război mondial cei trei fii ai familiei
Teo-doroiu: Nicolaie, Ion şi Cătălina, care toţi au căzut pe front. Cătălina, iniţial infirmieră voluntară, s-
a înrolat în armată şi, dînd dovadă de un deosebit eroism în luptele de la Răşina şi Ţînţărei (în
octombrie 1916 cînd a şi fost rănită), a fost decorată şi înaintată la gradul de sublocotenent. Mai tîrziu,
în august 1917, ea a comandat la Mărăşeşti un pluton din regimentul 43/59 infanterie, în fruntea căruia
ea a căzut la datorie la 22 august 1917, pe Dealul Secului. În casa ce a fost restaurată în 1959 se pot
vedea azi o serie de obiecte personale, fotografii şi documente privind viaţa acestei eroine.

• Km 4 (D.N.66=Km 70) COMBINATUL PREAJBA

Chiar în dreapta şoselei, se zăresc cele cinci fabrici care alcătuiesc marele combinat de
prelucrare a lemnului de la Preajba. Aici, în fabricile de placaj, cherestea, parchete, mobilă şi plăci
aglomerate se prelucrează importante cantităţi de lemn adus din bazinele păduroase Cerna — Jiu şi
Gilort — Olteţ. Pentru muncitorii combinatului s-au ridicat în ultimii ani blocuri moderne, magazine,
instituţii de cultură etc.
Din drumul principal se ramifică la stînga două alei, mărginite de blocuri, ce duc la două
interesante monumente de arhitectură, construite la începutul secolului al XVIII-lea de către marele ban
al Craiovei, Cornea Brăiloiu: casa şi biserica Brăiloiu. Casa, deşi a suferit în decursul timpului multe
transformări, impresionează prin masivitatea sa.
Biserica, construită mai mult ca o fortăreaţă, avea înainte de restaurarea din 1911 toate uşile şi
ferestrele închise cu drugi puternici de lemn, aşezate în zid. Dovada că aici a fost şi loc de refugiu în
caz de primejdie ne-o face vatra şi hornul din tainiţa de sub clopotniţă, la care se ajunge pe o scară cu
trepte masive de stejar. De remarcat pictura bogată în frescă a interiorului, care pe lîngă subiecte
religioase cuprinde şi numeroase motive florale, imitaţii şi draperii în falduri, arabescuri etc.
Din cartierul Vădeni se desprinde pe stînga un drum local care după ce traversează Jiul, trece prin
localităţile Turcineşti şi Sîmbotin, ajunge la comuna Schela (20 km). De aici urcă vechiul drum de
legătură între Oltenia şi Transilvania, care, după ce traversează munţii şi pasul Vîlcan (1621 m),
coboară la Lupeni, (610 m).
După 5 km de la plecarea din Tîrgu Jiu se ramifică pe dreapta, din şoseaua naţională, un drum
local ce duce prin comunele Muşeteşti şi Cărpinişu la Novaci (45 km).

• Km 10 (D.N.66=Km 77): CURTIŞOARA

Vechi sat menţionat în documente încă din secolul al XV-lea (în componenţa lui intră şi Curtea
lui Vîlcan, atestată în 1480), aşezarea prezintă interes turistic deoarece poate fi vizitată una din cele mai
frumoase cule din Oltenia. Este cula Cornoiu, construită în sec. al XVIII-lea din zid. Intrarea în casă se
face printr-o uşă masivă. În pivniţă exista în trecut o fîntînă, folosită de locatari în caz de asediu. În
caturile superioare se găsesc camerele de locuit, deasupra cărora e foişorul prevăzut cu metereze pentru
ochit cu flinta. De culă aparţine şi un mic paraclis, în care se intră printr-o trecere situată la primul etaj.

• Km 19 (D.N.66 = Km 86): BUMBEŞTI-JIU

Bumbeşti-Jiu este o veche comună de moşneni, situată la o altitudine de 299 m. Aici se mai
pot vedea urmele vechiului castru de pămînt, refăcut în piatră, în anul 201, de către cohorta a IV-a Cy-
pria. Acest castru roman avea rolul de a păzi drumul ce venea de la Drobeta (Turnu Severin) şi trecea
munţii prin pasul Vîlcan.
La nord de Bumbeşti-Jiu, se desprinde pe dreapta din şoseaua naţionala un drum forestier ce
urcă pe versantul drept al văii Sadului pină la vîrful Reci (1468 m). De aici prin stînele Prisloapelor se
ajunge la vîrful Parîngul Mare (2518 m). Tot din Bumbeşti-Jiu urcă spre est o potecă care, după ce trece
peste vîrful Păstaia (906 m) — Urma Boului (1281 m) — Muncelul (1495 m) şi Fîntîna Untului (1474
m), îi duce pe amatorii de excursii montane sub vîrful Molidvişul (1757 m) (timp necesar 5 — 6 ore).
De aici se poate coborî spre sud în 2 — 3 ore la comuna Cărpinişu, trecînd pe sub vîrful Crasnei (1497
m) şi Piscul Merişor (1071 m).
Dincolo de confluenţa văii Sadului, drumul naţional trece în continuare pe lîngă mica aşezare
Sadu, unde se fabrică frigiderele «Fram». Puţin mai sus, se desprinde din şosea, pe stînga, o potecă ce
urcă pe valea Bratcului pînă sub pasul Vîlcan (1621 m). Mai înainte de a intra în defileul Jiului, se pot
vedea pe malul drept al Jiului ruinele mănăstirii Vişina, ctitoria lui Mircea cel Bătrîn (1386 — 1418).
 • Km 23 (D.N.66 = Km 90): TRECĂTOAREA LAINICI-SURDUC
După 23 km de la plecarea din Tîrgu Jiu, şoseaua D.N. 66 intră în vestita trecătoare Lainici-
Surduc, unde apele Jiului au fierăstruit pe o distanţă de aproape 30 km o parte din creasta principală a
Carpaţilor Meridionali, separînd Munţii Vîlcanului (stînga) de Munţii Parîngului (dreapta). În sălbaticul
defileu al Jiului, la înălţimi ameţitoare, a fost construită în cursul anului 1948, de către brigăzile de
tineret, calea ferată Bumbeşti-Livezeni. Cele peste 38 tunele şi numeroase viaducte înşirate de-a lungul
celor 32 km adaugă un spor de frumuseţe peisajului natural din aceste locuri.
În partea centrală a defileului, la 34 km de la Tîrgu Jiu, se găseşte situată, în dreapta şoselei,
mănăstirea Lainici. Ridicată în anul 1817, pe locul unui schit mai vechi din lemn, mănăstirea a folosit
şi ca loc de refugiu lui Tudor Vladimirescu, care s-a ascuns aici în haine călugăreşti, fiind urmărit de un
capegiu al sultanului pentru că luptase împotriva turcilor în timpul războiului ruso-turc din 1806—
1812. De aici urcă o potecă la schitul Locuri rele, situat spre sud-vest, dincolo de calea ferată. Construit
între 1855—1858, a fost denumit astfel deoarece înainte se ajungea la el foarte greu.
Tot de la Lainici, o poteci urci pini la pasul Vîlcan, (de unde se poate cobori la cabana Vîlcan
(1419 m, timp necesar 4—5 ore); o altă poteci duce spre nord-est sub vîrful Pietriceaua (1426 m), din
munţii Parîngului, în 3 ore.
După marele cot pe care-l face Jiul în acest defileu, cot numit Cîrligul Caprei şi după cele
cîteva locuinţe de la Păiuş (km 38), valea Jiului devine atît de îngustă, încît n-a mai permis construirea
altor locuinţe, pînă în apropierea ieşirii din defileu. Înainte de a ajunge la pasul Surduc (km 45 D.N. 66
= km 112), o dată cu trecerea podului peste pîrîul Polatiştea (ce vine din dreapta) pătrundem în vestita
depresiune a Petroşenilor, care întinzîndu-se de-a lungul celor două Jiuri (de vest şi de est), este
străjuită spre nord de munţii Retezatului şi Şuranului, iar spre sud de munţii Vîlcanului şi Parîngului.
Este una din cele mai frumoase depresiuni intercarpatice, situată la peste 500 m altitudine. Aici se află
cel mai important bazin carbonifer al ţării. În adevăr, valea Jiului dă peste jumătate din producţia de
cărbuni a ţării. Deşi «diamantul negru» era cunoscut de către localnici din timpuri îndepărtate, totuşi
primele lucrări de exploatare sistematică s-au făcut abia între 1850—1870. Primele mine au fost
deschise în partea centrală a bazinului (la Petroşeni şi Lupeni), apoi au început exploatările din partea
de est (Petrila şi Lonea) şi ulterior cele din partea de vest a depresiunii (Aninoasa în 1880), Intrarea în
acest bazin carbonifer al văii Jiului — o adevărată cetate naturală — se poate face numai dinspre sud
(pasul Surduc) sau dinspre nord-vest (pasul Merişor-Băniţa).
Uriaşele straturi de cărbune se întind de-a lungul celor două Jiuri, pe o lungime de circa 50 km
şi pe o lăţime de circa 10 km. Cărbunii din stratele inferioare sînt de calitate mai bună. Cei din vestul
bazinului sînt cărbuni cocsificabili, iar cei din est sînt cărbuni energetici.

• Km 48 (D.N. = 66Km 115): ISCRONI, spre VULCAN, LUPENI, URICANI

La Iscroni are loc confluenţa celor două Jiuri: cel de vest (cu ape mai abundente) şi cel de est
(transilvănean). Aflat aci, turistul nu poate scăpa prijelul de a face o mică abatere de la traseul principal
pentru a vizita zona celor mai importante localităţi miniere de aci, înşirate pe ambele maluri ale Jiului
de vest, în cadrul unui peisaj natural plin de pitoresc. De la Iscroni se desprinde spre vest şoseaua D.N.
66 A, care, urcînd de-a lungul Jiului de vest, străbate centrele miniere Vulcan, Lupeni, Cîmpul lui
Neag. După numai 2 km de la plecarea din Iscroni pe şoseaua D.N. 66 A, întîlnim drumul secundar
care se desprinde spre dreapta, de-a lungul văii pîrîului Aninoasa şi duce după 2,5 km la comuna
Aninoasa. După încă 1/2 km trecem prin satul Jiu-Coroeşti, unde se află o modernă uzina de preparare
a cărbunelui. Această uzină reprezintă cea mai tînără cetate a industriei extractive din valea Jiului. Ea
are o capacitate de spălare de 750 tone cărbune pe oră, aproape dublu faţă de capacitatea uzinei de
preparaţie de la Lupeni. Pentru a ne imagina procesul complicat prin care trece cărbunele în această
uzină, este de ajuns să se arate că de la intrare şi pînă la ieşirea din corpul principal de producţie, acesta
parcurge, prin diferite instalaţii de sortare, spălare şi preparare, un drum de peste 1 km, urcînd pînă la o
înălţime egală cu aceea a unui bloc cu 10 etaje.
După 2,5 km de la Corceşti, ajungem în oraşul Vulcan. Este situat la confluenţa pîraielor
Merişoara şi Crivadia cu Jiul. Cu cei aproape 25000 de locuitori, este o veche aşezare ce a avut la
origine două cătune: Crivadia şi Vaidei (vechi centre ciobăneşti) şi mica colonie de funcţionari care
aveau sarcina de a face controlul şi paza trecătorii Vîlcan, căci pînă la deschiderea traficului pe valea
Jiului, comunicarea dintre Ţara Haţegului şi bazinul Jiului cu nordul Olteniei se făcea numai prin pasul
Vîlcan. Vechiul centru economic al văii jiului, oraşul Vulcan, vestit prin minele sale de cărbuni dar şi
prin condiţiile grele de muncă şi de trai din trecut ale locuitorilor săi, s-a transformat în anii construcţiei
socialiste într-un puternic centru industrial, cu zeci de blocuri moderne ce cuprind sute de apartamente,
cu numeroase instituţii social-culturale, cu întinse spaţii verzi. Dar oraşul Vulcan este şi un important
centru turistic. De aici urcă spre sud vechiul drum care după ce trece prin trecătoare Vîlcan (cel mai
înalt pas alpin din Carpaţii Meridionali, situat la 1621 m alt.) coboară la Tîrgu Jiu, trecînd prin Buliga
şi Vama Veche. Aici au fost descoperite vestigii ale unui drum roman. De asemenea oraşul evocă un
moment din timpul domniei lui Mihai Viteazul care a trecut cu trupele lui pe aici în anul 1599. În
amintirea evenimentului s-a ridicat un monument.
Pornind din Vulcan (610 m alt.) pe drumul marcat cu triunghi roşu se poate ajunge în douî —
trei ore la cabana Vîlcan (1419 m alt.), trecînd pe la Dtrrbul Lespezi (1059 m) şi Fîntîna Radului (1312
m alt.). Cabana este situaţi pe versantul nordic al munţilor Vîlcan, sub trecitoarea Vîlcan şi are o
capacitate de 40 locuri, tn doui dormitoare comune. În apropierea cabanei se gisesc terenuri de schi
pentru începitori şi avansaţi.
Continuîndu-ne drumul pe D.N. 66 A spre vest, ajungem după 3 km la satul Jiu-Poroseni care
face parte din comuna Vulcan. Termocentrala de la Paroşeni, pusă în funcţie în 1956, este una din cele
mai mari din ţară. Prin punerea în funcţie în 1964 a noului grup de 150 M.W., s-a ajuns la o putere
instalată de 300 M.W. şi la o producţie de 1,65 miliarde Kwh energie electrică. Producţia anuală a
centralei este mai mare decît a tuturor centralelor electrice ale României în anul 1938. Aici se valorifică
sorturile inferioare şi deşeurile de combustibil solid de la Lupeni.
Din Paroşeni (630 m alt.), urcînd pe poteca marcaţi cu punct albastru se poate ajunge în trei
ore la cabana Vîlcan sau pe poteca marcată cu punct roşu, tot în trei ore, la cabana Straja.
În continuarea drumului pe D.N. 66 A ajungem după 2 km la importanta aşezare minieră
Lupeni, unde se află cea mai mare mină din valea Jiului. Oraşul este un vechi centru de luptă al
muncitorilor minieri. Aici au avut loc în august 1929, marile greve, crunt reprimate de autorităţi, dar
care au înscris o pagină eroică în istoria luptelor muncitorilor minieri împotriva exploatării.
Condiţiile grele de muncă şi de trai ale minierilor au transformat în trecut valea Jiului într-un
uriaş cazan de fierbere, închiderea unor mine, prelungirea orelor de lucru în mine, lipsa mijloacelor de
protecţie şi înregistrarea unui număr mereu crescînd de accidente datorate slabei preocupări a patronilor
pentru tehnica securităţii miniere, i-a determinat adesea pe minierii de aici, «robii cărbunelui», să se
ridice la luptă împotriva exploatării. Oraşul Lupeni a devenit centrul a numeroase greve, (1875, 1906,
1920). La greva din 6 august 1929, şi-au pierdut viaţa un mare număr de minieri. Mai tîrziu (15 aprilie
— 5 mai 1941) în întreaga vale a Jiului a izbucnit o grevă cu caracter antifascist şi antirăzboinic.
Eliberarea ţării de sub jugul fascist, la 23 August 1944, a găsit industria extractivă din valea Jiului într-
o grea situaţie, după aproape 80 de ani de exploatare neraţională a minelor. Trecîndu-se la o valorificare
ştiinţifică a marilor resurse de cărbune de aci, prin modernizarea mijloacelor de extracţie şi
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în subteran, s-a ajuns la o producţie de cărbune anuală de 5700000
tone pe an. Azi, mina din Lupeni este o adevărată uzină subterană. De-a lungul celor peste 100
exploatări, tehnica nouă este prezentă la tot pasul. Mina de la Lupeni extrage aproape 59% din totalul
producţiei de cărbune din abataje cu susţinere metalică. Noile cartiere Braia şi Sohodol, unde locuiesc o
parte din cei peste 33000 locuitori, au schimbat complet înfăţişarea localităţii. Vechiul şi importantul
centru carbonifer pe lîngă întreprinderile legate de producţia cărbunelui, cuprinde şi o serie de
întreprinderi pentru exploatarea lemnului. De altfel, guri de exploatare a lemnului, se întind de-a lungul
întregii văi a Jiului de vest. Tot în oraş se află şi una din cele mai vechi fabrici de celofibră din ţară
«Filatura Lupeni-Vîscoza» (care produce de 14 ori mai multe fire de mătase artificială decît în 1938),
una din cele mai moderne fabrici de pîine din ţară ş.a. Dar oraşul Lupeni, unde se termină şi calea
ferată ce porneşte de la Iscroni, este şi un important punct de plecare în excursii pe munţii Vîlcan.
Din Lupeni (640 m alt.) se poate ajunge la cabana Straja (2 ore), urcînd pe poteca marcată cu triunghi
albastru. Cabana este situată pe versantul de nord al munţilor Vîlcan, la o altitudine de 1445 m, sub
vîrful Straja (1869 m alt.). În împrejurimi se găsesc terenuri de schi pentru începători şi o pîrtie
amenajată pentru avansaţi. De la această cabană se poate coborî la cabana Vîlcan (1 oră), pe poteca
marcată cu punct galben, sau se poate urca pe poteca marcată cu triunghi albastru spre vîrful Straja şi în
continuare să se urmeze creasta spre est pînă la pasul Vîlcan (circa 3 ore). De aici se poate coborî la
Paroşeni în 2 ore, pe poteca marcată cu punct albastru, sau la Vulcan pe poteca marcată cu triunghi
roşu, sau la Livezeni (5 ore) continuînd poteca marcată cu triunghi albastru.
Părăsind Lupenii, trecem după 1 km prin satul Bărbătenii de Sus şi după 8 km ajungem la
Uricani (725 m alt.). Este un oraş minier nou, apărut pe harta ţării în 1947, în jurul minelor ce au fost
deschise aici şi de unde se exploatează cărbunele cocsificabil ce este transportat la Lupeni pe calea
ferată construită pînă aci în aceiaşi ani. Oraşul Uricani mai e numit şi «Oraşul muşcatelor roşii», căci
foarte puţine sînt balcoanele de aici, care să nu fie străjuite de ghivece cu muşcate.
Localitatea Uricani, prin poziţia sa la poalele Retezatului, reprezintă un punct important d*
plecare pentru amatorii de ascensiuni în aceşti munţi. Astfel, poteca marcaţi cu cruce galbenă, ne poate
duce la lacul Bucura, după un drum dificil care necesiţi 12 — 16 ore. Poteca urci la început o diferenţă
de nivel de 819 m şi ajunge la şeaua Tulişa (1544 m). În continuare trece pe la vîrful Pilugul Mare
(1755 m), Crestura Vicîriei. Vîrful Lazărului (2283 m). Vîrful Gruniu (2302 m) şi ajunge la vîrful
Cresturii (2463 m). Aici se întîlneşte poteca marcaţi cu triunghi albastru care duce de la gara Pui (411
m alt.) la Piatra Iorgovanului (1997 m); urmînd-o la stînga se poate ajunge dupi doui ore le şaua
Plaiului Mic (1879 m) şi dupi tnci o ori la Cabana Buta (1580 m); mergînd la dreapta se poate ajunge
dupi doui ore la Stîna din Rîu. De sub vîrful Cresturii, poteca marcaţi cu cruce galbeni coteşte citre
dreapta şi coboari în bazinul rîului Bărbat. În continuare stribate creasta zimţuită a cresturii Păpuşii iar
pe vîrfu Păpuşa (2502 m), întîlneşte traseul marcat cu bandă roşie ce duce de la cabana Baleia la vîrful
Retezat. Traseul e comun pînă pe vîrful Peleaga (2509 m), de unde poteca noastră coboari la stînga spre
lacul Bucura.
De la Uricani şi pînă la Cîmpu lui Neag, ultima localitate de pe valea Jiului de vest, nu mai
avem de parcurs decît 9 km. Cîmpu lui Neag este o aşezare întemeiată în secolul al XV-lea, de către
ţărani, fugiţi din Oltenia din cauza turcilor. Situată la poalele Retezatului, Vîlcanului şi Godeanului,
munţi acoperiţi cu bogate păduri, are în apropiere importante guri de exploatări forestiere (Arsă, Buta,
Bilug etc). Drumul forestier ce urcă pe valea Jiului, pînă dincolo de izvoare, va face în curînd
joncţiunea cu drumul forestier ce urcă pe valea Cernii de la Herculane, creîndu-se astfel nu numai o
legătură directă între Petroşeni şi Turnul Severin, dar şi posibilitatea de a cunoaşte şi regiunea deosebit
de pitorească şi sălbatică ce uneşte cele două văi. Comuna Cîmpu lui Neag are o aşezare pitorească
(800 m alt.). Un interes aparte îl trezesc vizitatorilor, construcţiile ţărăneşti, dintre care unele au fost
declarate monumente de arhitectură. Aici se află o cabana cu o capacitate de 70 locuri (situată la
poalele versantului nordic al munţilor Vîlcan). Este şi un important punct de plecare în excursii pe
Retezat, mai exact prin «poarta sudică» a acestora.
Amatorii pot urca cca 6 km pe şoseaua carosabili ce însoţeşte valea Jiului de vest pîni la Gura
Butei (850 m alt.), marcajul — triunghi roşu — fiind comun celui cu cruce roşie. De la Gura Butei,
poteca marcaţi cu cruce roşie urci pe la Cheia Buta (1050 m), peste Gîlma cu Fagi, pe la stînele «La
Feţe» (1510 m) şi ne duce în 3—4 ore la cabana Buta, situaţi la o altitudine de 1580 m. Cabana are 65
locuri şi bufet permanent. De aici traseul este comun pîni la cabana Gura Apei (998 m alt.), intersectînd
mai întîi, la şaua Plaiul Mic (1879 m alt.), poteca marcaţi cu triunghi albastru ce duce de la gara Pui
(411 m) la Piatra Iorgovanului (1997 m). De la Gura Bucurei se urcă (2 ore) pe valea Bucurei, pînă la
lacul Bucura (2040 m), punctul terminus al traseului, întregul traseu poate fi parcurs în 9 — 10 ore din
care 5 — 6 ore pîni la cabana Buta.
Tot de la comuna Cîmpu lui Neag se poate ajunge la adăpostul Cîmpuşel şi la vîrful Piatra
Iorgovanului din Retezatul Mic, urcînd pîni la Gura Butei pe acelaşi drum ca în traseul anterior. De
aici, poteca marcaţi cu triunghi roşu urcă la stînga pe valea Jiului de vest şi după 2—3 ore se ajunge la
adăpostul Cîmpuşel (1150 m alt.). În continuare, poteca trece pe la Cheia Scocului (1185 m alt.) şi dupi
3 — 4 ore se ajunge la Piatra Iorgovanului (1997 m), vîrful avînd 2016 m alt.. Aici se întîlneşte traseul
marcat cu bandi roşie ce duce la dreapta la cabana Buta (3, 5 ore) sau la stînga spre vîrful Paltina (2149
m alt. — în 2 ore) şi în continuare pe la vîrful Godeanu (2283 m) dupi care coboari la Herculane. Puţin
mai sus de adăpostul Cîmpuşel, de la obîrşia viii Scocul Mare, se desprinde la stînga din poteca
principală, o potecă ce trece peste Oslea, prin pasul Scocul şi care coboară apoi la Tismana.
Înainte de a părăsi aceste meleaguri, şi facem o scurtă prezentare a munţilor Retezat, în care am pătruns
pînă acum prin traseele descrise la localităţile Uricani şi Cîmpu lui Neag şi în care vom mai putea
pătrunde de multe ori, avînd ca puncte de plecare unele localităţi ce vor fi descrise în continuarea
traseului (Pui, Băieşti, Sîntămăria ş. a.).
Situaţi în extremitatea vestici a Carpaţilor Meridionali, munţii Retezat ocupi o suprafaţi de cca
850 kmp. Înconjuraţi de cursuri de ape importante (valea iului de vest, valea Streiului, Rîul Mare etc),
Retezatul constituie o unitate bine individualizată, ale cărui culmi sînt aşezate în forma literii H,
culcaţi, şi ramificată. Valea Lăpuşnicul Mare şi valea Butii (afluentul jiului de vest) separă Retezatul
Mare (2485 m) de Retezatul Mic (vîrful Drăguşanu 2080 m, Piatra Iorgovanului 1997 m alt. etc). În
Retezatul Mare, principalele vîrfuri de la vest spre est sînt: Zlata 2140 m, Zănoaga 2264 m, Judele
2382 m. Bucura 2436 m, Peleaga 2509 m, Păpuşa 2502 m, Vîrful Mare 2455 m, Lănciţu 1969 m şi
Baleia 1438 m. Structura geologici a Retezatului este caracterizată de prezenţa omogeni a cristalinului.
În timp ce în Retezatul Mare predomini graniturile, gnaisurile, cuarţul şi feldspatul, în Retezatul Mic
predomini calcarele.
Podoaba turistici cea mai de preţ a.Retezatului este reprezentaţi prin lacurile glaciare, numite
şi iezere şi tiuri alpine, care sînt în număr de peste 80. Ele sînt adăpostite tn clădările sau Zănoagele
scobite în roca dură a muntelui, uriaşele escavaţii în piatră reprezentînd urmele glaciaţiei cuaternare.
În Retezat se găsesc cele mai întinse lacuri alpine din ţara noastră: lacul Bucura (11 ha, situat
la 2040 m alt. şi adînc de 14 m), lacul Zănoaga, cu o suprafaţi de 10 ha, situat la 1973 m alt. şi cu o
adîncime de 22,5 m. Aici se afli cel mai înalt lac din ţari: Ţiul Mare sau al Custurii (la 2270 m alt.) şi
cel mai adînc lac alpin: Lacul Negru (22,5 m adîncime situat la 1014 m alt. şi cu o supra-laţi de 7,5 ha).
Că frumuseţe, lacurile Retezatului se afli în fruntea lacurilor alpine fae Carpaţilor. Astfel, lacul Galeşul,
situat la 1990 m alt. şi cu o suprafaţi de 4,5 ha. este deosebit de celelalte tăuri prin solemna sa izolare
alpină. Tăul Agăţat are o înfăţişare atît de gingaşă, încît păstrează oricărui turist imagini vii ce nu se pot
şterge vreodată. Întinsa oglindă de ape a Tăului Negru, străjuită de impunătorii lui pereţi de granit, are
cu greu pereche, în tot restul Carpaţilor.
La toate acestea vine să se adauge variata şi bogata floră şi faună a Retezatului. Retezatul Mic
este mai bogat în specii de flori; Retezatul Mare are însă unele regiuni unde bogăţia floristică e
uimitoare, numărul de planta fiind foarte mare pe suprafeţe relativ reduse. Jocul turmelor de capre
printre stîncile muntelui, numărul mare de cerbi, urşi carpatini, stolurile de vulturi bărboşi, bogăţia de
păstrăvi din apele cristaline ale rîurilor de munte sau din tăurile adăpostite în Zănoagele dintre culmi,
alcătuiesc numai o parte din bogata faună a Retezatului.
Întinsa rezervaţie a parcului natural creat aici, şi declarat monument al naturii (din care o zonă
mai redusă a fost decretată rezervaţie ştiinţifică), creează condiţii optime pentru conservarea bogatei
flore şi faune.
După ce am făcut această incursiune pe valea Jiului de vest, lungă de peste 30 km, ne
înapoiem prin Cîmpu lui Neag la comuna Iscroni, de unde ne continuăm drumul spre nord, pe D.N. 66
spre Petroşeni.

• Km 51 (D.N.66 = Km 118): LIVEZENI

La numai 3 km depărtare de Iscroni ajungem la Livezeni. Comuna este situată la o altitudine
de 581 m. În Livezeni există azi mari întreprinderi forestiere, o întreprindere de prefabricate şi alte
unităţi industriale. Tot de aici porneşte spre vest drumul local ce duce după 10 km la comuna Aninoasa,
important centru carbonifer, al cărui cărbune se prelucrează la Petrila.
O potecă turistică marcată cu triunghi albastru, suind munţii Vîlcan, duce pe călător după 6—7
ore la cabana Vîlcan (1419 m). Tot din Livezeni, o potecă marcată tot cu triunghi albastru, urcă pe
valea Sălătrucului, pe la cota 1088 şi după două ore se ajunge la cabana Rusu. Situată la poalele
versantului de vest al muntelui Parîngul Mare, la o altitudine de 1168 m, cabana are o capacitate de 110
locuri, bufet şi restaurant cu autoservire. În apropierea cabanei sînt terenuri de schi pentru începători şi
avansaţi, pîrtie de coborîre şi slalom deservită de schilift.

• Km 54 (D.N. 66 = Km 121): PETROŞENI

Petroşeni este cea mai importantă localitate din depresiunea Jiului, întemeiată prin secolul al
XVIII-lea, aşezarea este situată pe valea Jiului de est, la o altitudine de 610 m, într-o poziţie deosebit de
pitorească, înconjurată de munţii Parîngului, Sebeşului şi Retezatului. Datorită numeroaselor şi
bogatelor zăcăminte de cărbuni din valea Jiului, Petroşenii s-au dezvoltat rapid, numărînd astăzi o
populaţie de circa 33 000 locuitori şi fiind un important centru industrial, cultural şi turistic.
Pe lîngă numeroasele întreprinderi, instituţii şi exploatări miniere, de industrie carboniferă etc,
există în Petroşeni şi numeroase întreprinderi de industrie locală, legate de exploatările de lemn din
împrejurimi, o fabrică de cărămizi etc. Pe dealul ce domină oraşul se ridică clădirile Institutu/ui de
mine (strada Institutului nr. 20) cu două facultăţi: una de mine şi alta de electromecanică minieră. Aici
există numeroase săli de cursuri, o aulă cu 500 locuri, bibliotecă cu peste 110000 volume, grupuri
cultural-sportive etc.
Viaţa culturală a oraşului este deosebit de bogată. În 1948 a luat fiinţă la Petroşeni Teatrul de
Stat “Valea Jiului” (str. Griviţa Roşie, 38), iar în ultimul timp s-a ridicat Palatul Culturii. Merită a fi
vizitat Muzeul mineritului (str. N. Bălcescu nr. 2) cuprinzînd diverse exponate care oglindesc
dezvoltarea tehnicii miniere din valea Jiului din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Cartierele noi
ridicate în anii de după eliberare — Carpaţi şi Livezeni — au schimbat complet înfăţişarea Petroşenilor.
Petroşeni este şi un importnat centru turistic, bază de plecare spre înălţimile din jur. Cele mai multe
drumuri urcă spre culmile Parîngului.
Traseul marcat cu bandă roşie care duce la cabana Rusu (1168 m) este cel mai frecventat.
Prezintă trei variante:
1. Din dreptul restaurantului «Minerul» (str. Republicii nr. 37), drumul urcă pe valea Maleii, străbate
după 2 km comuna Maleia, traversează apoi valea de mai multe ori şi după 8 km îl duce pe drumeţ
la Podul fui Rusu (1100 m alt.). De aici începe urcuşul în serpentină pe muntele Rusu şi se ajunge
la cabana Rusu după 2 ore.
2. Cea de a doua variantă începe din centrul oraşului de la poştă. Este drumul cel mai scurt (1,45 — 2
ore). Ne îndreptăm la început spre Institutul de Mine, dar înainte de a ajunge aici, cotim pe poteca
ce se desprinde din şosea, pe dreapta. Se urcă Dealul Mozic (sub cota 831), apoi pe valea Slătioarei
şi vîrful Slătioara şi se coboară în şoseaua de pe varianta 1. După 2 km, o potecă ce se deschide pe
dreapta ne duce la cabană (timp necesar 20 minute).
3. Acest traseu are ca punct de plecare cartierul blocurilor noi din zona de sud a Petroşenilor. După
1/2 oră ajungem în cătunul Slătioara, după care întîlnim drumul din varianta 2, pe care il părăsim
 după puţin timp, urmînd linia crestei. După o oră trecem peste vîrful Dealului Chicioara, apoi peste
curmătura Călinii şi după 1/2 oră întîlnim din nou varianta 2, prin care ajungem la cabană după 1/2
oră (total 2 ore).
De la cabana Rusu, o potecă marcată cu bandă roşie duce pe drumeţ în 1—1,15 ore pe
versantul vestic al Parîngului Mare, la 1579 m alt., unde se află terenuri de schi pentru începători şi
avansaţi şi o pîrtie de coborîre deservită de schi-lift. De aici poteca marcaţi cu bandă roşie permite
vizitarea în curs de 11 —12 ore a zonei centrale şi de vest a munţilor Parîngului: vîrful Cîrja (2404 m),
vîrful Parîngul Mare (2518 m), lacul Cîlcescu (1921 m), de unde se poate coborî în 3 1/2 ore la cabana
Obîrşia Lotrului (1400 m) din munţii Lotrului sau la cabana Rînca (1600 m alt.) din munţii Parîngului.

• Km 56 (D.N. 66 = Km 123): spre PETRILA (3 km) şi LONEA (7 km).

La doi kilometri depărtare de centrul Petroşenilor, din şoseaua D.N. 66 se desprinde spre
dreapta un drum ce duce la Petrila şi Lonea, două importante centre carbonifere situate pe valea jiului
de est. Şoseaua este însoţită şi de o cale ferată îngustă.
Oraşul Petrila se află la vărsarea pîrîului Taia în Jiul de est, la o altitudine de 630 m. Aici se
exploatează zăcămîntul carbonifer din partea de sud a Jiului de est, şi de la est de Petroşeni. Cărbunele
scos de aici, ca şi cel adus de la Lonea şi Aninoasa este spălat, flotat, uscat şi brichetat la
«întreprinderea pentru prepararea cărbunelui» din localitate (înfiinţată încă din 1931). În ultimii ani
pentru mineri au fost construite cîteva sute de apartamente. Oraşul are aproape 30000 de locuitori.
Lonea (675 m alt.) aparţine din punct de vedere administrativ de Petrila. Şi aici, în ultimii zece
ani au fost construite sute de apartamente. Lonea şi Petrila sînt şi importante centre turistice, căci de
aici pornesc numeroase trasee către munţii Sebeşului şi munţii Parîngului.
Munţii Sebeşului (Şureanului) limitaţi de văile Jiului de est, Streiului, Mureşului şi Sebeşului,
deşi nu au decît puţine vîrfuri ce depăşesc 2000 m (vîrful lui Pătru 2130 m, vîrful Şureanul 2059 m,
vîrful Cîrpa 2014 m şi vîrful Auşelu 2005 m ) şi deşi nu prezintă pronunţatul relief glaciar al munţilor
Retezat şi Parîng, au în partea de sudvest o întinsă regiune carstică, peşterile de aici (Cioclovina, Şura
Mare, Tecuri ş.a.) aducîndu-le o binemeritată faimă.
De la Petrila, o potecă marcată cu triunghi albastru străbate cătunul Lunca, urcă pe valea Taia
şi după ce trece prin cheile Taia, pe la staţia IFET (823 m), pe la casa de vînătoare Auţel (1024 m), pe la
stîna Auţel (1565 m) şi curmătura Şureanul (1793 m), ajunge la cabana Şureanul, situată pe versantul
estic al muntelui Şureanul, la o altitudine de 1734 m (timp necesar 8—9 ore). Cabana are 53 locuri şi
bufet permanent. De aici, urmînd poteca marcată cu cruce roţie, se poate ajunge în circa 3 ore la
cabana Oaşa (1207 m) situată pe ţoseaua alpină Sebeţ —Novaci sau după 3—4 ore, la cabana Lonea
(950 m), urmînd poteca marcată cu cruce albastră şi care trece prin Curmătura Şureanul (1793 m), —
muntele Auţelu (2005 m) — platoul Bilele (1760 m). Tot de la cabana Şureanul se poate coborî (5—6
ore) la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m), urmînd poteca marcată cu bandă albastră. La început, pînă la
platoul Bilele, traseul «comun cu cel ce coboară la cabana Lonea. De aici coboară prin Gura Petecului
(la stînga se desprinde poteca marcată cu triunghi roţu, ce duce tn 3 ore la Cabana Oaţa), Smida Mare
(1774 m), vîrful Sălanelor (1712 m), sub vîrful Poiana Muierii (1668 m), cabana Obîrşia Lotrului (1400
m).
Din localitatea Lonea o potecă marcată cu triunghi roţu, după ce trece prin Cîmpa (704 m) şi
urcă pe valea Jiului de est, ne duce după numai o oră la cabana Lonea, Are o capacitate de 50 locuri,
bufet permanent, iar în sezon restaurant-cantină cu autoservire. Pentru a ajunge aici se poate folosi şi
trenul forestier. De aici se poate ajunge în 5 — 6 ore la cabana Şureanul, pe traseul descris mai sus, sau
în 7 — 8 ore la cabana Obîrţia Lotrului, urmînd poteca marcată cu triunghi roţu şi care trece pe la
Dealul Sterminosu (1422 m), vîrful Poiana Muierii şi dealul Pravăţ.
După vizitarea Petrilei şi a împrejurimilor, ne înapoiem la itinerarul fixat, continuîndu-ne
călătoria pe şoseaua D. N. 66. care urcă spre vest pe valea pîrîului Baniţa, străbătînd o bogată regiune
carstică. Parcurgem încă 5 km şi ajungem la satul Peştera Bolii.

• Km 61 (D.N. 66 = Km 128): PEŞTERA BOLII.

Satul Peştera Bolii este situat sub Dealul Cetăţii, o înălţime conică de aproape 1000 m. La
poalele acestui deal se află Peştera Bolii, una din cele mai mari peşteri ale Transilvaniei. Intrarea în
peşteră se face pe sub o arcadă orientată spre sud-est şi înaltă de 46 m. La ieşire din peşteră, pîrîul
Galbina care o străbate se împreună cu apa Baniţa.

• Km 66 (D.N. 66 = Km 134): COMUNA BANIŢA.

Continuîndu-ne drumul spre vest, urcăm pe valea Băniţii, şi după 5 km ajungem la comuna
Baniţa. Situată la o altitudine de 772 m, localitatea este importantă sub raport turistic. Aici au fost
descoperite resturile unei cetăţi dacice, ridicată pe Dealul Cetăţii în secolului l î.e.n. asemănătoare celor
din Munţii Orăştiei şi din care se mai pot vedea: zidurile de incintă, turnul de observaţie, valul de
pămînt de piatră, o platformă de luptă, construcţii de locuinţe ş.a. Numele unor dealuri din împrejurimi
(«Dealul Curuţilor», «Piatra Tătarilor» ş.a.) amintesc o serie de evenimente din istoria acestor
meleaguri.
Părăsind comuna Baniţa, începem să urcăm serpentinele trecătorii Băniţa-Merişor şi ajungînd
la linia de creastă (756 m alt.), avem ocazia de a admira o privelişte încîntătoare spre valea jiului şi
valea Streiului. Defileul Băniţa-Merişor reprezintă locul de întîlnire al culmilor munţilor Retezat (spre
vest) cu cele ale munţilor Şureanului (spre est).

• Km 70 (D.N. 66 = Km 138): SATUL MERIŞOR.

Coborînd serpentinele de pe valea Merişorului, ajungem după 4 km de la plecarea din Baniţa,
la satul Merişor. Este o veche aşezare, formată din mai multe cătune de munte. Un document din anul
1514 pomeneşte de o întîlnire, aici la Merişor a trimişilor voievodului Transilvaniei şi ai domnitorului
Basarab Voievod, care au făcut legămînt ca... «de acum înainte acestea două pămînturi gîlcevi şi ras
meri te şi hoţii şi jafuri să nu se mai facă, ci să fie în mare pace şi frăţie...» Situată într-o regiune
carstică, această comună are o carieră de piatră. Ca obiective turistice, menţionăm cascada de la stînca
Comarnicelu, «Peştera Ioanei» şi «Peştera din Părete».

• Km 73 (D.N. 66 = Km 141): SATUL CRIVADIA.

După 3 km de la Merişor, coborînd prin locuri pitoreşti, cu stînci sălbatice, ajungem la satul
Crivadia. Aici, în afară de cariera de piatră, care, ca şi cea de la Merişor a atras în trecut multe familii
de pietrari italieni, demne de vizitat sînt două obiective turistice:
a) Turnul de paza, situat pe un colţ de stîncă, la 1,5 km de la gară. Are o formă rotundă, e
prevăzut cu creneluri iar sus la coronament, cu un fel de coridor lat de 1 m şi un parapet
de 0,80 m. Este un turn de apărare şi observaţie, ridicat în epoca orînduirii feudale spre a
se putea supraveghea trecerea spre defileul Merişor.
b) Peştera de sub stînca Cornetu, situată la o distanţă de 1 oră de la gara, spre nord.

• Km 76 (D.N. 66 = Km 144): COMUNA BARU.

Următorul popas îl facem la comuna Boru. Alcătuită din mai multe sate (Baru Mare, Barul
Mic, Livada de Cîmp, Petros ş. a.), comuna este amintită în documente din secolul al XV-lea. Aici se
varsă în Strei Merişorul (dinspre est), iar dinspre sud, pîrîul Petroşului. Satul Barul Mic mai este numit
de localnici şi Sărişor. Satul Petros are ca particularitate faptul că se întinde de-a lungul a cîţiva km.
Urcînd pe valea Petroşului spre sud, se poate ajunge la vîrful Oboroca (1547 m), de unde se poate
coborî în valea Jiului la Bărbătenii de Sus. Folosind linia ferată forestieră ce pleacă din comună, se
poate face o frumoasă excursie de cîteva ore pe valea Streiului, sălbatecă dar pitorească prin
formaţiunile carstice (peştera Petroşului, peştera Tecuri, ş.a.) Demnă de vizitat este mai ales peştera
Tecuri, situată pe versantul stîng al văii Petroşului (vale paralelă cu Streiul), la o distanţă de 10 km de
Baru (2,5 ore pe jos), sau cu ajutorul trenului forestier pe valea Streiului în sus pînă la km 9, iar de aici
la staţia de funicular, unde se află peştera. Descoperită în ultimul timp şi declarată monument al naturii
în 1954, această peşteră ascunde formaţiuni concreţionare rare, de culoare roşiatică şi de o deosebită
frumuseţe; vizitarea ei se poate face numai cu aprobarea Comisiei pentru ocrotirea monumentelor
naturii.
De la Baru şi pînă la oraşul Simeria, situat în valea Mureşului, pe o distanţă de aproape 70 km,
şoseaua şi calea ferată vor însoţi valea Streiului.

• Km 80 (D.N. 66 = Km 148): SATUL LIVADIA.

Este o aşezare formată din două sate: Livodia de cîmp (situat pe malul stîng al Streiului) şi
Livadia de Coastă (situat pe malul drept). Aşezări foarte vechi (la locul numit «Livăzea» au fost scoase
la iveală urmele unei aşezări romane), ele au o mare importanţă din punct de vedere turistic, datorită
împrejurimilor lor. Astfel, dacă vom părăsi şoseaua naţională şi vom urma spre dreapta drumul care
urcă spre nord pe valea Ponorului (afluent al Streiului, a cărui confluenţă are loc în Livadia), vom
ajunge la satele Ponor (1 km), Ohoba Ponor (1,5 km), Federi (1 km), cătunul Ponorici (4 km), satul
Cioc/ovina (6 km), situate într-o regiune carstică, bogată în peşteri, doline etc. La Ohaba Ponor pe
dealul Bordu Mare (situat la sud-est de sat), se află o peşteră în care au fost găsite urmele omului din
epoca paleolitică (homo primigenius din paleoliticul mijlociu, care a trăit cca 150000— 100000 ani
î.e.n.). Drumul ce duce la peşteră străbate o vale foarte strîmtă (adevărate chei) presărată cu numeroase
cascade. Printre piesele arheologice descoperite aici (din timpul comunei primitive) se află cuţite şi
răzuitoare făcute din cremene, os ş.a., schelete de animale fosile (ursus spelaeus, caniş lupus, equus
caballus etc). Aici a fost descoperită şi o colonie formată din cei mai mici lilieci din Europa. În
apropiere se găseşte o a doua peşteră mai mică, străbătută de un pîrîu care la ieşirea din peşteră
formează o cascadă frumoasă.
Tot în împrejurimile Livadiei, merită un popas satul Federi, situat la nord de Ohaba Ponor, de
asemenea într-o regiune carstică. Aici, în dealul calcaros de la «Coasta Vacii» se pot vizita cîteva
peşteri, în care s-au găsit de asemenea urme ale omului din paleoliticul mijlociu. Tot aici, în dealul
«Piatra Muntenilor», la locul denumit «Gaura Cocoşului» se află o altă peşteră în care s-au găsit pe
lîngă o serie de obiecte folosite de omul paleolitic şi oase ale ursului de peşteri.
De la Federi, peste dealul Padeş (1028 m alt.) se poate ajunge la cătunul Ponorici, unde pot fi
vizitate alte două peşteri. Interesant de urmărit este şi cursul pîrîului Ponoriciul. Acest pîrîu, după ce
dispare sub pămînt printr-un ponor, apare din nou sub forma unui izbuc, ce dă naştere pîrîului
Luncanilor.
Satul Cioclovina — ultima aşezare de pe acest traseu ce pleacă din Livadia — este vestit de
asemenea prin formaţiunile carstice. Peştera Cioclovina de aci, are o deosebită importanţă arheologică.
Este situată la sud de sat şi la nord de cătunul Ponorici. Are o lungime de 430 m şi este formată din mai
multe coridoare şi încăperi. Au fost identificate aici patru straturi de cultură, începînd din prima
perioadă a paleoliticului superior (100000 ani î.e.n.) cînd a apărut «homo sapiens fossilis», şi pînă la
sfîrşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (cca 2500 ani î.e.n.). Pe lîngă arme şi diverse
obiecte lucrate din cremene şi os, au mai fost găsite în peştera Cioclovina obiecte de podoabă din
chihlimbar, bronz etc, vechi de cca 2500 de ani, cantităţi mari de guano (foarte bogate în fosfor) ş.a.

• Km 83 (D.N.66 = Km 151): COMUNA PUI.

Situată la vărsarea rîului Bărbat în Strei, la o altitudine de 411 m, comuna Pui constituie un
important punct de pornire în excursiile pe munţii Retezatului şi Sebeşului.
Urcînd pe drumul ce însoţeşte valea Rîului Bărbat, ajungem după 3,5 km la comuna Rîu
Bărbat (494 m alt.), o veche şi puternică aşezare amintită într-un document din anul 1412. După alţi 2,5
km, drumul ne duce la satul Hobiţa (534 m alt.). De aici, drumul carosabil urcăa pînă la cabana Baleia
(15 km), situată la o altitudine de 1410 m. Dispune de camere, dormitoare, bufet şi restaurant-cantină.
O potecă marcaţi cu triunghi albastru scurtează drumul (4—5 ore). Cabana, situată sub vîrful Baleia,
uşurează accesul în munţii Retezatului prin poarta lor de răsărit. De aici se pot face următoarele
excursii în Retezat:
a) La cabana Pietrele (1480 m alt.), urmînd poteca marcată cu triunghi roşu, ce trece pe la
vîrful Mare (2455 m), lacul Galeşul (1945 m); durata 8—9 ore. Cabana pune la dispoziţia
turiştilor dormitoare, bufet fi restaurant-cantină.
b) La cabana Buta (1580 m alt.) urmînd poteca marcată cu triunghi albastru, ce trece pe la
vîrful Custurii (2457 m), (durata 10 ore). Cabana are dormitoare şi bufet permanent.
c) La vîrful Retezat (2485 m alt.), urmînd poteca cu bandă roşie şi care parcurge creasta
principală a Retezatului, vîrful Păpuşa 2502 m, Peleaga 2509 m, Bucura 2439 m (timp
necesar 12—13 ore.)
Din comuna Pui (unde pe malul drept al Streiului s-au descoperit resturi de ziduri antice, iar
pe cel stîng, la «Măgura», se găsesc fosile de «Acteonella gigantea» din cretaceu) pornesc spre est
poteci ce duc la satele Ponorici şi Cioclovina, despre care s-a vorbit mai sus.
Părăsind comuna Pui, continuăm să coborîm pe valea Streiului trecînd prin Galaţi (4 km),
vechi sat de grăniceri şi prin Ruşor (3 km).

• Km 89 (D.N.66 = Km 157): SATUL BĂEŞTI.

Satul Băeşti (320 m alt.) este situat la vărsarea Rîului Alb (ce izvorăşte din Retezat de sub
Vîrful Mare) (2455 m alt.), în valea Streiului. Este vestit prin frumoasa biserica în stil romanic şi prin
căminul cultural cu o bogată activitate. Aici au fost găsite cu ocazia unor săpături multe monede antice.
Din Băeşti — care are şi gară C.F.R. —, se desprinde un drum local care ne duce spre munţii
Retezatului. La 2 km de Băeşti, se găseşte satul Rîul Alb, amintit ca vechi cnezat românesc într-un
document din secolul al XIII-lea. În continuarea drumului ce urcă pe valea Rîului Alb, putem ajunge
după 3 km la satul Rîu-Mic, cu bogate cariere de piatră. După încă 2 km se ajunge la ultimul sat de pa
valea Rîului Alb, Coroeşti, de unde un drum de munte urcă pînă sub Vîrful Mare (2455 m). Aici se
întîlneşte poteca marcată cu triunghi roşu ce vine de la cabana Baleia şi care duce spre dreapta la
cabana Pietrele, trecînd pe la vîrful şi lacul Galeşul.

• Km 92 (D.N. 66 = Km 160): OHABA DE SUB PIATRĂ.

Situat la o altitudine de 320 m, la vărsarea pîrîurilor Sălaşul şi Mă-ţeşti (ce vin de sub culmile
Retezatului) în rîul Streiul, satul Ohaba de sub Piatră (are şi o haltă C.F.R.) este un important punct de
plecare spre poarta nordică a munţilor Retezatului. Drumul local ce se ramifică din şoseaua naţională
D. N. 66 spre stînga, urcă pe valea Sălaşului spre sud-vest, permiţîndu-ne să cunoaştem şi o serie de
sate vechi de pe vremea primelor formaţiuni statale româneşti. Astfel, după 2 km trecem prin satul
Sălaşu de Jos şi în continuare, după alţi 2,5 km, ajungem la Sălaşu de Sus (475 m alt.). Aici se pot
vedea ruinele unei fortificaţii feudale, cu urmele a patru turnuri, pod suspendat, biserică etc, ridicată
probabil în sec. XIII-XIV. Tot aici au fost găsite două tezaure monetare: unul cu monede dacice de
imitaţie grecească, celălalt format din monede romane. Continuîndu-ne drumul, ajungem după alţi 3
km la Mălăeşti (550 m alt.), unde pot fi văzute de asemenea ruinele unei fortificaţii medievale şi de
unde, urcînd spre sud pe valea Mălăeştilor, putem ajunge la Vîrful Mic (1639 m ) şi Vîrful lui Petru
(1884 m). De la Mălăeşti şi pînă la ultima aşezare de pe această ramificaţie, Nucşoara (637 m alt.), nu
mai avem decît 3 km. Aici merită a fi vizitată biserica de piatră, recent restaurată şi care posedă o serie
de picturi remarcabile în interior.
Din Nucşoara se pot face cîteva ascensiuni în munţi. Astfel, pornind pe drumul local carosabil
ce urcă pe valea Nucşorului, se ajunge la Poiana Cîrnic, situată la o altitudine de 980 m. De aici, urcînd
pe poteca marcată cu bandă albastră ce însoţeşte valea Nucşorului se poate ajunge după 3—4 ore la
cabana Pietrele, principala bază turistică a Retezatului. Situată la o altitudine de 1480 m şi în
apropierea zonei centrale a Retezatului ea este un important punct de plecare spre numeroasele trasee
care străbat Parcul Naţional al Retezatului. Astfel, urmînd poteca marcată cu bandă albastră ce urcă pe
valea Pietrele, putem ajunge după 3 — 4 ore la lacul Bucura (2040 m), trecînd prin Curmătura sau
Poarta Bucurei (2206 m alt.). De la lac, în continuare, poteca marcată cu punct galben duce după 6 — 7
ore la cabana Gura Apei (998 m). Pentru a urca pe vîrful Retezat (2485 m alt.) se va urma poteca
marcată cu triunghi albastru (3 1/2 — 4 ore). La cabana Baleia (1410 m alt.), se poate ajunge în 8 — 9
ore, urmînd poteca marcată cu triunghi roşu şi care ne permite şi vizitarea lacului Galeşu (1945 m alt.).
Tot din satul Ohaba de sub Piatră, se poate ajunge pe valea Măţeştilor, însoţită de un drum local ce
trece prin satele Zăvoiul, Paroş şi Peştera. În ultima localitate se poate vizita o peşteră său se poate
urca pe frumoasa şi sălbateca vale a Paroşului, spre inima Retezatului.
Reveniţi în şoseaua principală (D. N. 66), ne continuăm drumul şi după 3 km ajungem la satul
Ciopeia, în al cărui hotar se mai găsesc urme de ziduri romane. De aici, şoseaua naţională părăseşte apa
Streiului şi calea ferată (acestea, pătrunzînd prin defileul de la Subcetate, le vom reîntîlni mai tîrziu,
după ce vom părăsi oraşul Haţeg). Şoseaua naţională coboară spre Ţara Haţegului.
Ţara Haţegului este o întinsă depresiune, cuprinsă între munţii Retezatului, Sebeşului şi
Poiana Ruscă. Ea s-a format prin scufundare şi comunică cu ţinuturile înconjurătoare prin Porţile de
Fier ale Transilvaniei, spre vest, cu Banatul, iar spre sud, prin pasul Merişor, cu bazinul Petroşeni.
Condiţiile geofizice ale acestor ţinuturi au favorizat o intensă populare încă din cele mai vechi timpuri.
Aici se găsesc urmele unor vestite aşezări romane ca Ulpia Traiana Sarmizegetusa ş. a. Denumită în
trecut «Terra Hatszoc», Ţara Haţegului este amintită în veacul al XIII-lea ca centru al unor formaţiuni
statale româneşti cu caracter feudal. Legăturile care au existat în evul mediu între locuitorii de pe aceste
meleaguri şi cei din Ţara Românească au favorizat ridicarea şi înzestrarea, cu sprijinul domnitorilor
munteni, a o serie de mănăstiri şi biserici în Ţara Haţegului (Strei, Densuş etc.). Ţara Haţegului reţine
atenţia oricărui turist prin frumuseţile sale naturale, monumentele de cultură, prin bogăţia
manifestărilor de folclor şi artă populară.

• Km 99 (D. N. 66 = Km 168): SÎNTĂMĂRIA-ORLEA.

Continuînd traseul nostru, pe D. N. 66, după 4 km de la Ciopeia ajungem la comuna
Sîntămăria-Orlea. Situată pe valea Rîului Mare, comuna este foarte veche, fiind menţionată într-un
document din anul 1363. Aici poate fi vizitat un valoros monument de arhitectură, biserica, ridicată în
stil romanic în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Biserica — avînd o clopotniţă cu acoperiş în
formă de piramidă octogonală, o navă şi o absidă — a fost construită de cnezii români din Ţara
Haţegului. În tindă, în navă şi în altar se păstrează o parte din frescele realizate în diferite epoci. Alături
de biserică se află un alt interesant monument arhitectonic, un castel, fostă proprietate a unor familii de
feudali.
Din Sîntămăria-Orlea se pot face de asemenea cîteva excursii în munţi. Chiar din drumul
naţional se deschide, spre stînga, o şosea locală care urcînd pe valea Rîului Mare, ne duce după 36 km
la cabana Gura Zlata din Retezat. Rîul Mare. dupi cum îl arată şi numele, este nu numai cel mai lung şi
important rîu al munţilor Retezat (care traversează şi depresiunea Haţegului), dar şi cel mai important
afluent al Streiului. Rîul Mare este format prin unirea Lăpuţnicului Mare cu Lăpuşnicul Mic şi Rîul
Şes. În apropierea cabanei Gura Apei. Însoţind drumul ce urcă pe valea Rîului Mare, după ce trecem
prin satul Săcel, unde se poate vedea un vechi castel boieresc folosit azi ca preventoriu, ajungem la
comuna Rîu de Mori (18 km). De aici, pe dreapta, coboară drumul ce duce la comuna Clopotiva (2
km), unde s-au găsit vestigii ale apeductului care deservea Sarmizegetusa, şi în continuare, după 4 km
se ajunge la fosta capitală a Daciei Romane, asupra căreia vom reveni. De la comuna Rîu de Mori,
continuînd să urcăm pe valea Rîului Mare, ajungem la cabana Gura Zlata. Situată la vărsarea rîului
Zlata în Rîul Mare, la o altitudine de 775 m, această cabană reprezintă un important punct de plecare
pentru cei ce intră în Retezat venind din Ţara Haţegului. De aici se poate ajunge la: cabana Gura Apei
(998 m alt.), urcînd timp de 2—3 ore pe drumul marcat cu cruce albastră; la lacul Zănoaga (1973 m
alt.) şi lacul Bucura (2040 m alt), urmînd poteca marcată cu triunghi roţu (timp necesar 8—9 ore). De
la cabana Gura Apei, se pot face de asemenea frumoase excursii la: lacul Bucura, fie urmînd poteca
marcată cu cruce albastră (durata 8 — 9 ore), fie pe poteca marcată cu punct galben (7 — 8 ore); la
cabana Buta (1580 m alt.), urmînd poteca marcată cu punct albastru (timp necesar 7 ore); la complexul
Muntele Mic (1540 m alt.), urmînd poteca marcată cu bandă roşie (durata 12—14 ore).»

• Km 103 (D.N. 66 = Km 172): HAŢEG.

Revenind la Sîntămăria-Orlea şi continuînd să coborîm pe D. N. 66 ajungem după 4 km la
Haţeg. Oraşul Haţeg este situat la o altitudine de 350 m. Actualul centru administrativ, cultural şi
economic al depresiunii, vestit şi prin tîrgurile sale tradiţionale, a fost un important centru al unei
formaţii statale româneşti de tipul cnezatelor încă în secolul al XII-lea, apărînd sub acest nume într-un
document din anul 1404. Localitatea era organizată pe baza unui sistem militar, la conducerea ei
aflîndu-se un cneaz care avea dublă calitate de administrator şi şef militar.
începînd din secolul al XIII-lea oraşul a devenit reşedinţă a cnezilor români încadraţi în
voevodatul lui Litovoi. În secolul al XVI-lea, la Haţeg lua fiinţă o şcoală românească. În 1648, cu
ocazia unei năvăliri a turcilor în Transilvania, oraşul a fost distrus. Refăcut curînd, a căpătat în 1669
dreptul de magistratură autonomă, fiind astfel supus direct guvernatorului şi avînd dreptul de a trimite
în Dietă doi deputaţi. Mai tîrziu, în 1764, Haţegul devine oraş militar, prin înfiinţarea aici a unei
companii de grăniceri care ţinea de regimentul românesc de la Orlat.
În anii de după eliberare au fost create aici cîteva întreprinderi industriale printre care un
Complex de tăiere şi prelucrare a cărnii, o fabrică de conserve din legume şi fructe ş. a.

Excursii în împrejurimi. Deosebit de interesante sînt obiectivele turistice din împrejurimile

oraşului Haţeg.
a) Spre est. Haţegul este dominat de dealurile Orlea şi Pietriş, ultimile ramificaţii ale
munţilor Poiana Ruscăi. Pe vîrful dealului Orlea se află ruinele unei fortificaţii
medievale. Este vorba de un castel care pe la mijlocul secolului al XV-lea era în posesia
familiei cnezilor români Cînde. Din vîrful dealului, ce se poate urca cu uţurinţă, o
priveliţte foarte frumoasă se deschide asupra întregii Ţări a Haţegului, părţii de nord a
Retezatului şi părţii de sud-est a munţilor Poiana Ruscăi. Pe dealul Pietriţ, au fost găsite
în cadrul unor săpături arheologice, urmele unei aşezări din epoca fierului (800 — 300
î.e.n.), întărită cu valuri de pămînt. La poalele dealului Orlea se află satul Subcetate, nod
de cale ferată pe linia Petroţeni — Simeria. Denumirea localităţii vine — se pare — de la
cetatea (castelul) de pe dealul Orlea. De aici porneţte spre vest calea ferată Subcetate —
Caransebeţ, care după ce străbate Ţara Haţegului, trece prin Poarta de Fier a Transivlaniei
situaţi la 699 m alt. La est, dincolo de valea Streiului, localitatea Subcetate este dominată
de dealul Balomirului, ultima ramificaţie din munţii Sebeşului. Trecînd prin defileul
format de acest vîrf şi dealurile Orlca şi Pietrişul, valea Streiului se îngustează foarte
mult.
b) Din Haţeg, spre vest, urmînd şoseaua D. N. 68, după ce trecem prin satul Rece, putem
ajunge după 6 km la comuna Toteşti (km 64), situată în plină cîmpie a Ţării Haţegului,
unde s-au găsit urme din perioada ocupaţiei romane. De aici şoseaua trimite la dreapta o
ramificaţie, pe care urmînd-o ajungem în comuna Densuş (6 km). Aici merită a fi vizitată
o vestită biserica, unul din cele mai interesante monumente de arhitectură ale ţării.
Biserica orientată pe direcţia sud-nord, a fost zidită din piatră brută pe un mic platou ce
domină localitatea. La construcţie s-au folosit şi pietre aduse de la unele clădiri romane
din Sarmizegetusa. Construcţia datează de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul
secolului al XIV-lea. După 1450 i s-a adăugat tinda. Restaurări s-au făcut între anii 1889
— 1890, în 1955, iar ultima în 1962. Turla, care are bază pătrată, se termină printr-un
trunchi de piramidă cu patru frontoane. Vîrful piramidei lipseşte. Acoperişul are sub el un
chenar de cărămidă roşie în formă de zigzag, pe care-l întîlnim şi la baza şi tamburul
turlei. Zidul este susţinut de două contraforturi pe lăture de nord-vest. Partea principală a
clădirii e formată din navă şi absidă. În mijlocul navei, patru stîlpi ridicaţi din pietre
funerare romane, susţin turla în al cărei interior se află o cupolă suspendată. Lumina
pătrunde prin cele trei ferestre în arc frînt din latura de nord-vest, prin cele două rotunde
de pe latura sud-est şi sud-vest şi prin cele două ale absidei. În interior se pot vedea urme
 de pictură în stil bizantin. Pardoseala e formată din cărămizi romane. Alături de biserică
se ridică clopotniţa, o construcţie mai nouă.
c) Revenind la răscrucea de la Toteşti (km 64), trecem prin satul Cîrneşti, unde se află un
fost castel boieresc şi de unde se desprinde din D. N. 68 un drum comunal care duce pe
stînga, prin satele Ostrov şi Clopotiva iar altul prin satele Unciuc şi Rîu de Mori, cabana
Gura Zlata în munţii Retezat. Satul Ostrov, amintit în documente încă din anul 1360, are
un interesant monument istoric reprezentat printr-o veche biserica, refăcută de mai multe
ori, în urma incendiilor din 1883 şi 1905. Alcătuită dintr-o clopotniţă, o navă şi o absidă,
biserica are intrarea prin latura de sud a navei (înainte intrarea se făcea pe sub clopotniţă).
În navă se mai văd urme ale picturii murale.
d) La sud de Cîrneşti se desprinde din şoseaua D.N. 68 spre dreapta, un drum comunal ce
duce la satele Peşteana, Peşteniţa şi Densuş. Peşteana este o localitate străveche, în ale
cărei hotare s-au găsit numeroase urme arheologice: ziduri romane, monumente, resturi de
incintă, urme ale unei ferme romane (Villa rustica) etc. Demnă de vizitat este şi biserica
din cimitir, care a fost pictată atît în interior cît şi în exterior. Urme ale acestei picturi se
mai pot vedea în interior, pe peretele din stînga navei, iar în exterior, pe latura de est a
navei. Pe dreapta intrării sînt încadrate în zid cîteva basoreliefuri romane.
Tot din şoseaua D.N. 68 se deschide pe dreapta un drum local ce duce după 1,5
km la satul Breazova, situat pe coasta unui deal, cu privelişte spre Retezat. Aici s-au găsit
(În special pe dealul Drâgaia) urmele altei «ferme romane» şi numeroase morminte din
această epocă, dintre care unul poate fi văzut la muzeul din Sarmizegetusa.
e) O excursie deosebit de atractivă se poate face cu plecarea tot din Haţeg, la comuna
Sarmizegetusa (18 km) vechea capitală a Daciei romane. Aşezarea al fost ridicată pe la
anul 110, «din porunca împăratului Traian, fiul lui Nerva». Este situată într-un loc de şes,
înconjurat de dealuri şi munţi, pe principala linie de comunicaţie ce ducea de la Dunăre
pînă în nordul Transilvaniei. La început oraşul s-a numit Colonia Ulpia Traiana, iar
ulterior i s-a adăugat şi numele vechii capitale a lui Decebal, Sarmizegetusa (situată în
Munţii Sebeşului, la Grădiştea Muncelului) devenind astfel: Colonia Ulpia Traiana
Augusta Dacica Sarmizegetusa, sau prescurtat: Colonia Sarmizegetusa. Fiind cel mai
important oraş al Daciei romane, cu cele mai importante instituţii şi oficialităţi (aici se
afla guvernatorul provinciei: (Legatus Augusti), Ulpia Traiana a căpătat în secolul al III-
lea dreptul de «Jus Italicum» (locuitorii erau scutiţi de impozitul funciar). Din centrul
militar, oraşul a devenit cu timpul centrul politic, cultural şi religios al Daciei romane,
timp de un secol şi jumătate dezvoltîndu-se continuu. După părăsirea Daciei de către
autorităţile romane, în anul 271, aşezarea a început să decadă.
Starea de înflorire a oraşului de altădată o cunoaştem din monumentele descoperite cu ocazia
săpăturilor arheologice şi care pot fi vizitate. Ele au scos la iveală o parte din zidurile cetăţii, cîteva
clădiri publice şi particulare şi alte construcţii care trezesc interesul oricărui turist. Din oraşul roman de
odinioară demne de vizitat sînt ruinele amfiteatrului, ale clădirii Augustalilor (cel mai înalt colegiu
preoţesc), ale Forului (piaţa publică).
Zidul oraşului (cetatea) avea forma unui patrulater cu laturile de 600X540 m, groase de
aproape 2 m, formate din blocuri de piatră. Cetatea avea 4 porţi, turnuri de apărare în colţuri şi un
sistem de şanţuri şi valuri de pămînt care înconjurau zidul în exterior, întreaga cetate închidea un spaţiu
de peste 300000 m. p.
Palatul Augustalilor (Aedes Augustalium) reprezenta locul oficial rezervat cui-tului
împăratului şi al Romei. Ordinul preoţesc al Augustalilor avea şi un rol social şi politic în imperiul
roman. Clădirea, un adevărat palat de proporţii remarcabile şi una din cele mai mari construcţii
dezgropate, a fost ridicaţi la jumătatea secolului al II-lea. Avea formă de patrulater. Se mai pot admira
şi azi, sanctuarul, camera tezaurului, cele două cisterne pentru apă, sala mică de ţedinţe prevăzută cu un
sistem central de încălzire (hypocaustum) ş. a.
Forul era piaţa publică a capitalei Daciei romane, unde se discutau treburile publice. Era
format din două părţi: una mai îngustă, acoperită, înconjurată cu ziduri îmbrăcate cu plăci de marmură
lustruită, avînd de jur împrejur monumente epigrafice şi sculpturale ale diferiţilor demnitari din oraş,
provincie sau imperiu; cealaltă parte era mai mare, cuprinzînd un teren pavat cu lespezi mari de piatră.
Dar cea mai importantă clădire a bătrînei Ulpia Traiana, cea mai de preţ relicvă, rămîne amfiteatrul,
datînd din prima jumătate a secolului al ll-lea e. n. Construit din piatră, el avea o formă eliptică cu axa
principală de 90 m iar cea secundară de 70 m, cuprinzînd două părţi distincte: arena şi tribunele pentru
spectatori. În arena lungă de 66 m şi lată de 47 m se organizau mari serbări, aveau loc sîngeroasele
lupte ale gladiatorilor înarmaţi (lundi gladiator), lupte între oameni şi animale sălbatice (venationes) şi
reprezentaţii ale actorilor. Spre arena dădeau şi încăperile (cuţti, coteţe) pentru ţinut animalele sălbatice
în vederea reprezentaţiilor amfiteatrală. Arena era înconjurată cu un zid înalt de cca 3 — 4 metri, pentru
protejarea spectatorilor împotriva furiei animalelor în timpul reprezentaţiilor. În zidul exterior al
amfiteatrului se aflau tribunele, capacitatea lor fiind de 4 003 — 5 000 de locuri. În partea de nord a
amfiteatrului se află ruinele templului zeiţei Nemesis. Într-o clădire din centrul comunei este amenajat
muzeul Sarmizegetusa, care în cele 7 săli de expoziţie şi 4 depozite ţtiinţifice cuprinde o serie de
monumente, inscripţii, morminte, altare închinate numeroaselor zeităţi, fragmente arhitectonice,
ceramică, obiecte de bronz, rîşniţe de măcinat grînele, piue de piatră, statui de zeiţe, diferite modele de
mozaic pentru pardoseli, monumente funerare etc. Comuna Sarmizegetusa este punctul de plecare
pentru interesante excursii fie spre comuna Clopotiva (5 km) unde pot fi vizitate o biserică ortodoxă şi
o altă biserică reformaţi şi de unde urcă un drum forestier la cabana Gura Zlata (20 km), fie spre
Porţile de Fier ale Transilvaniei (699 m alt.). Urmînd drumul naţional ce duce la Caransebeţ (paralel
cu acesta au fost descoperite urmele vechiului drum roman), după ce lăsăm la stînga satul P ăucineşti (3
km), ajungem la satul Zeicani. De aici se poate urca la vîrfurile Pietroasa Albă (1419 m alt.), Galbina
(2012 m alt.), Pietranul (1897 m) şi vîrful Pietrii (2195 m), între cele două localităţi — Păucineşti şi
Zeicani — în stînga şoselei, se află un monument de fier, evocînd victoria din 1442 a lui Iancu de
Hunedoara, asupra armatei turceşti conduse de beglerbegul Seadedin. Părăsind satul Zeicani, ajungem
după 3 km la trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei prin care se face trecerea din Transilvania în
Banat. Acest loc a fost folosit în antichitate şi mai tîrziu în evul mediu ca punct de oprire a armatelor ce
căutau şi pătrundă în Transilvania.
f) Urcînd de la Haţeg spre vest, pe drumul ce însoţeţte valea Fărcădinului, bogată în livezi, se
poate ajunge dupi 14 km la Densus, trecînd prin localităţile Un/rea (5 km) (unde se poate.vedea un
vechi castel al familiei Nopcea) şi Fdr-cădin (6 km). La nord-vest de satul Fărcădin, un drum local
duce la satul Livezile (7 km) (vestit pe vremuri prin spălătoriile sale de aur) şi la Boiţa, unde azi sînt
bogate exploatări metalifere. După Fărcădin, drumul spre Densuţ, trece prin Tuşteo (9 km) unde se
găsesc urmele unei aşezări romane. Pîrisind Tuş tea, se desprinde din drumul principal un drum local,
pe dreapta, ce duce la localităţile: Ciulo More (11 km), Ciula Mică (14 km) şi Râchitovo (18 km). La
Ciulo More. pe dealul din marginea satului, se afli un monument istoric: o biserica clădită în 1680 din
piatră şi cărămidă. La Ciulo Mică s-au găsit cantităţi mari de oase de Dinosaurus de culoare roţi e (din
cauza lanţului calcaros în care au fost găsite şi care are această culoare). La Râchitovo se pot vedea
ruinele unui turn 54 de paza medieval, înconjurat cu şanţ.
g) Din Haţeg, amatorii de excursii au la dispoziţie un drum local ce duce spre nord direct la
Hunedoara (29 km). După ce trecem prin Silvoşu de Jos (6 km) şi Silvaşu de Sus (7 km), drumul acesta
ne oferi prilejul de a vizita mdndstirea Prislop (13 km). Aceasta a fost întemeiată în 1398 de către
călugărul Nicodim, cu ajutorul primit de la domnul Ţării Româneţti, Mircea cel Bătrîn. Cel de al doilea
ctitor al mănăstirii este socotită Zamfira, fiica lui Moise Vodă, domn al Ţării Româneţti (1529 —
1530), care a şi fost înmormîntată aici în 1580. Aici a fost în secolul al XVI-lea reşedinţa episcopului
Silvaşului. Din vechea mănăstire (care a fost refăcută de mai multe ori, cea din secolul al XVI-lea fiind
restaurată în 1954 — 1956), n-a mai rămas decît planul bisericii, zidit în piatră. În dreapta intrării se
poate vedea piatra funerară a Zamfirei, cu stema Ţării Româneţti şi cu o inscripţie în latină şi slavonă.
Deasupra intrării se află o altă inscripţie din 1579, în legătură cu cea de a doua zidire a bisericii, în anul
1564.

• Km 119 (D. N. 66 = Km 182): BRETEA-STEI.

Părăsind Haţegul şi continuîndu-ne circuitul pe D. N. 66, începem să urcăm dealul Haţegului
(Km 174), şi după încă 1 km, ajungem la bufetul «Zimbru», situat în dreapta şoselei. Dincolo de bufet
se desprinde pe stînga din D. N. 66, un drum special amenajat ce ne duce după 3 km, la rezervaţia
Slivuţ, unde pe lîngă cerbi lopătari şi căprioare pot fi văzuţi zimbrii aduşi din Polonia în 1958.
Revenind la D. N. 66, continuăm să urcăm dealul Haţegului, de pe al cărui vîrf avem o minunată
privelişte asupra Ţării Haţegului. Coborînd din nou în valea Streiului, la km 182 atingem satul Breteo-
Strei. Pe partea stîngă a Streiului se află satul Bretea Română. De la Bretea Strei, un drum local duce
spre vest la Silvas (6 km). În apropiere de Bretea Strei, se găseşte satul Măceu, vestit prin culturile de
viţă de vie şi prin frumoasa activitate a căminului cultural.
Continuînd să coborîm pe valea Streiului, după ce trecem prin satul Ruşi (Km 185,2) ajungem
la comuna Streiu, vestită mai ales printr-un valoros monument de arhitectură, o biserică ortodoxă,
construită în jurul anului 1300 din piatră brută, în acelaşi stil ca şi bisericile de la Densus şi Sîntămăria-
Orlea. Acoperişul bisericii este din lemn, iar pardoselile din cărămidă romană. Unele lespezi ale
zidului, cu inscripţii romane, dovedesc că biserica a fost construită şi cu material din ruinele romane de
la Călan. Intrarea în biserică se făcea în trecut pe sub clopotniţă, care a păstrat vechiul acoperiş conic
din piatră. Clopotniţa are trei etaje. La ultimul etaj există un chenar format din cărămidă aşezată în
zigzag. Azi, intrarea se face prin latura de sud a navei. Biserica a fost pictată în a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Picturile sînt realizate într-un stil eclectic (îmbinare eterogenă de elemente
bizantine şi occidentale).
Nu mult după ieşirea din comuna Streiu, se ramifică pe dreapta din şoseaua naţională un drum
local care după ce trece rîul Strei, ne conduce în comuna Streisîngiorgiu, localitate cunoscută din
documente încă din anul 1377. În vatra comunei au fost descoperite urme de ziduri antice. Biserica de
aici a fost construită la 1417 de către Cîndea Laţcu (pîrcălab la Haţeg), soţia sajupîniţa Nistora şi cei
doi fii ai lor, pe o colină din partea de răsărit a comunei. Pictura originală a bisericii, din anul 1409, mai
poate fi văzută în navă şi altar. Pe peretele dinspre răsărit al clopotniţei se poate vedea tabloul votiv.
Localitatea este şi un nod important al drumurilor ce însoţesc văile Sîngiorgiului şi Luncanilor.
Drumul comunal pe valea Sîngior-giului duce spre nord-est şi iese în şoseaua naţională Deva —
Orăştie, la Turdaş, după 24 km. Prima localitate întîlnită este satul Valea Sîngiorgiului. Situat la 5 km
de Streisîngiorgiu, satul a fost înfiinţat în secolul al XV-lea. Aici s-au descoperit şi numeroase urme
romane, printre care şi o piatră funerară a unui lucrător minier. În 1867 s-a găsit aici şi un schelet de
mamut. Celălalt drum care urcă din comuna Streiu spre sud-est pe valea Luncanilor, după ce trece prin
satul Ohaba Streiului, ne duce după 6 km în satul Chitid. Aici, la locul denumit «Pleşa», a fost găsit un
preţios tezaur de monede antice, greceşti. De aici, se desprinde la stînga, spre est, un drum local ce
duce prin Ocolişu Mic în valea Grădiştei, la satul Ludeştii de Jos. Pe aici trecea drumul antic roman de
la Sarmizegetusa spre valea Mureşului, sau cetăţile dacice şi castrele romane din Munţii Sebeşului.
Continuîndu-ne drumul de la Chitid spre sud, ajungem după 4 km la comuna Boşorod,
important punct de plecare în munţii Sebeşului. Astfel, urcînd pe valea Luncanilor şi apoi prin satul
Luncani, putem coborî la Grădiştea de Munte şi celelalte cetăţi dacice din regiune (descrise la traseul
III). Un alt drum urcă pe valea Luncanilor şi duce în regiunea carstică Ohaba Ponor şi coboară apoi în
valea Streiului, la comuna Pui.

• Km 121 (D. N. 66 - Km 190): CĂLAN

Revenind la şoseaua naţională D. N. 66 pentru a ne continua itinerarul, după ce lăsăm pe
stînga drumul ce duce peste deal la Hunedoara (9 km) trecînd prin Hăşdat, ajungem după 1 km la
Călan.
Oraşul (aproape 12000 de locuitori) este un important centru siderurgic. Uzinele «Victoria» de
aci alimentează cu fontă aproape toate turnătoriile din ţară. Materia primă este adusă de la minele
Teliuc, Ocna de Fier (Banat) etc.
În 1959, prin construirea şi modernizarea furnalului nr. 1, secţia de furnale a uzinelor s-a
transformat într-o unitate modernă, producîndu-se în 1962 — 1964 circa 19 000 tone fontă peste plan.
În ultimii ani s-a construit şi o nouă secţie modernă pentru producerea utilajului de turnare necesar
oţelăriilor din ţară. Dincolo de valea Streiului, pe terasa înaltă din vecinătatea Streisîngiorgiului, se
ridică noul oraş al siderurgiştilor.

• Km 123 (D. N. 66 - Km 192): CĂLAN BĂI

Staţiunea balneară Călan Băi, situată la o altitudine de 230 metri, este cunoscută încă de pe
timpul romanilor, cînd era denumită Aquae. Urmele vechii aşezări romane au fost scoase la iveală chiar
pe locul actualei localităţi Călan. Au fost descoperite multe monumente romane, printre care şi un altar
închinat «Genio Pagi Aquensis» (zeului protector al satului de pe apă). Altarul se află în biserica din
staţiune. Pentru vizitatorii veniţi la tratamente se află în staţiune băi cu ape termale calcice-
magneziene-sodice (27 grade — 28 grade) captate în mai multe bazine. Unul din ele, lung de 14 m, lat
de 7 m şi adînc de 4 metri, este săpat în stîncă. El a fost folosit şi în timpul romanilor. Apele celor trei
izvoare ce ţîşnesc din fundul bazinului sînt folosite în tratamentul reumatismului, gutei, anemiei,
bolilor de femei etc.

• Km 125 (D. N. 66 = Km 194): BATIZ

Aşezare veche, situată tot pe malul stîng al Streiului, localitatea Batiz este amintită în
documente din secolul al XIV-lea. Un drum local ce se desprinde spre stînga din drumul principal duce
după 10 km la Hunedoara.
Dincolo de apa Streiului, spre est, se află satele Petreni (1,5 km). La Sîntămăria de Piatră,
demnă de vizitat este biserica veche de lemn. Aici s-a găsit în secolul al XVI-lea un tezaur de galbeni,
despre care s-a crezut că ar fi făcut parte din comorile lui Decebal. Dincolo de Sîntămăria de Piatră,
spre sud-est, se află satul Măgura, unde se afla o cariera de piatră, de unde dacii şi-au scos materialul
necesar construirii cetăţilor lor din munţii Orăştiei.

• Km 128 (D. N. 66 = Km 197): BĂCIA

Este comuna natală a Dr. Petru Groza (1884-1958), eminentul om politic şi de stat, fost
preşedinte al primului guvern al ţării în care clasa muncitoare avea rolul precumpănitor. În partea de
sud a comune,, la locul numit «Pălatişte» s-au descoperit urme de clădiri romane.
Plecînd din Băcia pe D. N. 66, după cca 5,5 km şoseaua atinge valea Mureşului (Km 202,5).
Aici, între comuna Simeria Veche (situată dincolo de valea Streiului) şi oraşul Simeria, întîlnim şoseaua
DN 7.
[..]
La o depărtare de 3 km de la desprinderea pe stînga, din şoseaua D. N. 66, a şoselei D. N. 7,
ajungem în Simeria. Oraşul ca atare a luat fiinţă ca centru feroviar în 1866. În vatra lui au fost scoase la
iveală urmele unei aşezări din epoca fierului (secolul al IV-lea î.e.n.). Astăzi, oraşul din care fac parte şi
localităţile din jur (Cărpiniş, Simeria Veche, Săuleşti şi Uroi) este nu numai un important nod de cale
ferată situată pe linia Bucureşti-Arad (de unde porneşte spre sud şi calea ferată Simeria-Petroşeni-
Craiova), dar şi un centru industrial (întreprindere de exploatare şi prelucrare a pietrei şi marmorei,
fabrică de extragere a uleiului din plante oleaginoase, fabrică de lactate ş.a.).
La nord-vest de Simeria, o şosea duce pe malul Mureşului, în cartierul Biscaria. Aici, pe lîngă
urmele drumului roman ce lega Sarmizegetusa de Apulum, se află în atenţia oricărui vizitator un
frumos porc dendrologic (Arboretumul). Creat în urmă cu 250 de ani, acest parc se întinde în lunca şi
pe terasa din stînga Mureşului (200 m alt.), pe o suprafaţă de aproape 80 ha. El reprezintă un adevărat
monument al naturii. Este unul din cele mai vechi şi mai mari parcuri din ţară. Datorită climatului blînd
şi al umidităţii, au fost plantate şi s-au aclimatizat aici specii variate de arbori şi arbuşti din toate
colţurile lumii (peste 560 de specii). Dintre acestea menţionăm: specii de magnolia, de bambus), arbore
de plută, eucalipt, specii rare de conifere din Extremul Orient etc. Parcul cuprinde numeroase sere
(printre care şi o seră turn), pepiniere anexe, un mic colţ zoologic, începînd din 1954 aici funcţionează
o Staţiune experimentală a Institutului de cercetări forestiere.

• Km 132 (D. N. 7 = Km 384,5): spre HUNEDOARA Părăsind Simeria şi continuînd să

călătorim pe D. N. 7 după 5,5 km se desprinde pe stînga şoseaua D. N. 68 A, care se îndreaptă spre
Hunedoara, marea «cetate de foc» a siderurgiei româneşti. Urcînd pe valea Cernei, trecem la început
prin satul Cristur şi apoi prin satul Pestişu Mare, unde au fost descoperite ziduri de construcţii romane.
Oraşul Hunedoara este situat la poalele estice ale munţilor Poiana Ruscă, la vărsarea văii Zlaştilor în
Cerna. Vechea aşezare cunoscută în trecut prin iscusinţa meşterilor săi cojocari, pielari şi tăbăcari, a
devenit în cea de a doua jumătate a secolului trecut un centru industrial, o dată cu apariţia primelor
furnale ce au început să topească minereurile de fier de la Ghelar şi Teliuc. În locul vechii Hunedoare,
care în 1930 avea 4600 locuitori şi în 1948 numai 7000 locuitori, se ridică astăzi un mare oraş cu o
populaţie de peste 63000 de locuitori (fără aşezările incluse în teritoriul său administrativ). În 1941 a
început să producă oţel primul cuptor Martin de 25 tone. Astăzi în cadrul Combinatului siderurgic de
aci funcţionează opt furnale. Ultimul din acestea, de 1 000 m. c., dat în exploatare în septembrie 1966,
este cel mai mare agregat de acest fel din ţară. Acest furnal realizează în mai puţin de 20 zile întreaga
producţie de fontă a vechii Hunedoare. Printre unităţile industriale importante ale combinatului mai
trebuiesc menţionate: laminorul blu-ming, laminorul de 650 mm, cele trei noi cuptoare Martin de 400
tone, noile secţii de laminoare de sîrmă de o capacitate de cca 1 000000 tone/an, noile secţii chimice
destinate distilării gudroanelor rezultate la cocsificare, instalaţia de granulare a zgurei, fabrica de
aglomerare a minereurilor. Toate acestea au făcut ca să se spună pe drept cuvînt că aici bate inima de
oţel a patriei. O dată cu dezvoltarea Combinatului siderurgic, a început încă în 1948 construirea unui
nou oraş, oraşul muncitoresc. Numai în anii 1951—1964 au fost construite aici şi date în folosinţă 7
600 apartamente.
Ca obiective turistice mai importante amintim: 1. Castelul Hunedoreştilor, valoros monument
de arhitectură feudală, construit în cea de a doua jumătate a secolului al XV-lea, pe botul de deal dintre
văile Zlaştilor şi Cernii. Iniţial, aici fusese construită în secolul al XIII-lea o cetate de apărare împotriva
invaziei tătarilor, cetate care, în anul 1409, a fost donată de regele Sigismund al Ungariei, lui Voicu,
drept recompensă pentru meritele sale militare. Cetatea a trecut apoi în posesia lui Iancu de Hunedoara,
fiul lui Voicu, care a adaptat-o noilor tactici militare impuse de introducerea în luptă a armelor de foc.
În anul 1446 cetatea a fost transformată în castel-reşedinţă a lui Iancu de Hunedoara,
conducătorul războiului de apărare al românilor, ungurilor, Sîrbilor etc, împotriva turcilor, devenit
guvernatorul Transilvaniei. Iancu de Hunedoara a locuit aici pînă în 1456.
În 1618, principele Transilvaniei Gavril Bethlen a adus o serie de modificări construcţiei.
Castelul a fost apoi succesiv în posesia altor proprietari, pînă în secolul al XVIII-lea cînd a intrat în
posesia statului.
Castelul, declarat monument istoric, îmbină stilul gotic cu elemente caracteristice stilurilor
Renaşterii şi barocului. Subsolul, parterul şi etajele castelului cuprind peste 50 de săli şi camere. Dintre
acestea cele mai importante sînt: Sala cavalerilor (sală de recepţie construită în stil gotic la 1452,
situată la parter), aripa Zolyom unde Ioan de Hunedoara îşi construise o locuinţă, bastionul alb, ridicat
de Bethlen ca depozit pentru bucate, aripa Matia, Sala Dietei (la etaj), turnul Capistrano, numit astfel
după numele unui călugăr de la curtea lui Ioan de Hunedoara.
În anul 1956, cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui Iancu de Hunedoara castelul a
fost restaurat pentru a treia oară.
2. Un alt monument de arhitectură, situat dincolo de apa Cernii, în Hunedoara veche, este
vechea biserica românească. Zidurile sînt de piatră iar bolţile de cărămidă. A fost ridicată în a doua
jumătate a secolului al XV-lea. Deasupra uşii de la intrare se află o inscripţie din care reiese că biserica
a fost rezidită şi zugrăvită între anii 1634 — 1654 de doi meşteri locali, Caian Constantin şi Stan.

Excursii în împrejurimi. Vizitatorii Hunedoarei care dispun de mai mult timp, pot face o
interesantă excursie în apropierea oraşului.
Plecînd spre sud pe drumul ce însoţeşte valea Cernii, prima localitate care reţine atenţia
călătorului este Teliuc (5 km). Noua instalaţie de preparare a minereurilor de fier de la Teliuc (siderită,
magnetită, limonită etc) este una din cele mai moderne uzine de acest fel din ţară. La Teliuc, cu ocazia
unor săpături arheologice s-au găsit obiecte din comuna primitivă. De altfel, tot cu prilejul unor
săpături au ieşit la iveală monede şi inscripţii romane din secolele II —III. Zăcămîntul de minereu de la
Teliuc e format din cinci straturi paralele cu o grosime medie de 8 m şi o lungime de cel puţin 5 km.
Minereul este transportat la Hunedoara şi Călan printr-o linie ferată îngustă, lungă de 23 km.
De la Teliuc, drumul se bifurcă. O şosea, pe dreapta, trece peste coronamentul barajului ridicat
pentru crearea unui lac de acumulare ce foloseşte hidrocentralei de aici şi se îndreaptă spre vest către
comuna Ghelar (20 km), urcînd pe frumoasa vale a Runcului şi străbătînd o serie de chei deosebit de
pitoreşti. Mai înainte de a ajunge la Ghelar se trece prin satul Govăjdia (17 km), unde au existat mari
topitorii de fier.
Comuna Ghelar este una din cele mai vechi localităţi din ţară cu exploatări de fier.
Zăcămintele de aici sînt cunoscute încă din antichitate.
Exploatările miniere de la Teliuc şi Ghelar constituie în prezent principalele surse care asigură
materia primă furnalelor de la Hunedoara şi Călan. Ele au cunoscut o deosebită dezvoltare după
eliberarea ţării de sub jugul fascist, cînd prospecţiunile geologice pentru descoperirea unor noi
zăcăminte de minereuri feroase au fost intensificate, locul sfredelelor l-au luat perforatoarele
pneumatice, iar al trocului, excavatoarele şi maşinile de încărcat.
În continuare, drumul urcă pe frumoasa vale a Cernii, prin adevărate chei şi defileuri, trecînd
prin satele Topliţa (10 km), Dobica (15 km), Hăşdău (18 km), Lunca Cernii de Jos şi Lunca Cernii de
Sus (50 km). Ultimile două localităţi sînt sate mari de munte, situate în munţii Poiana Ruscă şi care se
întind de-a lungul rîului Cerna, pe o distanţă de 10 km. De aici o potecă duce peste munte în 4—5 ore
la Ruscă Montana.
Întreaga regiune de pe valea Cernei şi valea Runcului reprezintă aşa-numitul «ţinut al
pădurenilor», ramificaţie de est a munţilor Poiana Ruscă. Urcuşul spre acest ţinut este dificil. Sus, pe
platou, se deschid drumuri şi poteci de culme numeroase ce leagă satele de pe aceste meleaguri. Portul
pădurenilor păstrat nealterat de-a lungul veacurilor, este deosebit de frumos.

• Km 138 (D. N. 7 = Km 391): DEVA

Înapoindu-ne pe şoseaua D. N.7, pe care am părăsit-o pentru a vizita Hunedoara şi
împrejurimile, o luăm la stînga, trecem prin satul Sîntuhalm şi după 6 km ajungem la Deva, unde se
termină cea de a doua etapă a circuitului.
 Etapa III. DEVA - ORĂŞTIE - SEBEŞ - SIBIU (117KM)

DEVA
Oraşul este aşezat la o altitudine de 187 m, pe o terasă joasă de pe stînga Mureşului şi la
poalele unui deal conic de provenienţă vulcanică, pinten al munţilor Poiana Ruscă. Dealul Cetăţii, care
se ridică deasupra oraşului cu 184 m, are o altitudine de 371 m.
Fig 06
Atît Deva cît şi împrejurimile, au fost locuite încă din epoca comunei primitive. În oraş s-au
găsit vestigii ale unor aşezări din epoca bronzului. Pe Dealul Cetăţii, arheologii au scos la iveală urme
de aşezări de pe timpul dacilor şi romanilor. Diverse obiecte din timpul ocupaţiei romane s-au
descoperit şi pe Dealul Bejan din apropiere, la «Pietroasa» (urme de cariere ş. a.) La jumătatea
secolului al XIII-lea este atestată şi existenţa aici a unei cetăţi, într-un document din 1269 localitatea
este amintită pentru prima dată. În secolul al XIV-lea, Deva şi satele din jur erau menţionate ca «district
militar valah».
În secolul al XV-lea, oraşul a cunoscut o deosebită înflorire, găzduind un timp şi o curte a
voievodatului Transilvaniei. Atacat în mai multe rînduri de turci, oraşul a fost întărit în 1551 de
generalul Castaldo, comandantul militar al Transilvaniei. Reparaţii mai mari s-au adus cetăţii, în 1582
şi la începutul secolului al XVIII-lea.
Fig 07
Sub zidurile cetăţii Deva au suferit primele înfrîngeri, la 7 noiembrie 1784, ţăranii iobagi
răsculaţi sub conducerea lui Horia, Cloşca şi Crişan. Pe la 1800 cetatea a fost vîndută la licitaţie
(ultimile reparaţii făcîndu-se în 1829), după care ea şi-a pierdut importanţa militară. În urma exploziei
magaziei cu praf de puşcă, din 1849, zidurile cetăţii au fost distruse.
Oraşul Deva, care are azi peste 45 000 locuitori, oferă vizitatorilor prilejul unui' popas foarte
agreabil, graţie celor cîteva obiective de interes turistic pe care le are.
1. Deşi astăzi nu se mai văd decît ruine ale zidurilor celor trei incinte, urmele curţii interioare
şi ale altor construcţii, totuşi, cetatea rămîne principalul obiectiv turistic al oraşului. De pe dealul unde
se află cetatea se deschide o frumoasă privelişte asupra oraşului, a văii Mureşului, şi a munţilor
înconjurători (Apuseni spre nord, Poiana Ruscă spre vest, Retezatul spre sud şi Sebeşul spre est).
Deosebit de interesantă este şi vegetaţia ce acoperă Dealul Cetăţii, formată din peste 1 450 specii, din
care unele unice în ţara noastră. Urcuşul pînă la cetate se poate face în circa o oră, pe una din multiplele
poteci ce pleacă din parcul orăşenesc.
2. Un alt punct de atracţie al oraşului îl constituie muzeul local. Este instalat într-un valoros
monument de arhitectură, construit în 1621 la poalele Dealului Cetăţii, în parcul orăşenesc şi cunoscut
sub numele de «Magna Curia» sau Castelul Bethlen, după numele ctitorului, voievodului Gavril
Bethlen. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea construcţiei i s-au adus unele modificări adăugîndu-
i-se elemente ale stilului baroc. Deosebit de interesante sînt exponatele din secţia de istorie (obiecte din
comuna primitivă, obiecte rezultate din săpăturile arheologice efectuate la aşezările dacice din munţii
Orăştiei, lapidariul cu monumente romane, colecţia numismatică ş.a.). Muzeul mai cuprinde o
bibliotecă documentară, o arhivă istorică cu documente legate de răscoala ţăranilor condusă de Horia,
Cloşca şi Crişan, o secţie de ştiinţele naturii, una de mineralogie etc.
3. Un alt monument istoric demn de vizitat este mănăstirea franciscane, situată în str.
Progresului nr. 12 şi înfiinţată la începutul secolului al XVIII-lea.
Alte obiective: Palatul administrativ, situat în faţa parcului orăşenesc şi clădit în 1890 în stilul
renaşterii germane; piaţa centrală a oraşului (Piaţa Unirii), în care se găseşte Statuia eminentului om de
stat Dr. P. Groza, parcul orăşenesc la intrarea căruia se ridică Statuia lui Decebal (operă a lui l. Moga);
noul centru civic, cvartalul 23 August.
Oraşul Deva, în trecut un mic tîrg provincial, s-a transformat astăzi într-un important centru
administrativ şi comercial, cu instituţii de cultură, cu o unitate a industriei extractive de metale
neferoase şi cu alte întreprinderi industriale.

Excursii în împrejurimi.
a) La marginea oraşului un punct de atracţie îl constituie carierele de piatră de la Pietroasa şi
Bejan, exploatate încă din antichitate de către romani. Pădurea Bejan, declarată pe o
suprafaţă de 70 ha monument al naturii, este cunoscută prin multiplele specii de stejari.
b) Pornind prin str. Aurel Vlaicu sau prin str. M. Eminescu, spre sud-vest se poate ajunge la
satul Cozia (6 km), situat la 417 m altitudine. Aici merită atenţie o stîncă de andezit
numită «Piatra Coziei» (687 m), precum şi o mare carieră de piatră.
c) Tot din partea de sud-vest a oraşului, un drum duce la satele Almaşu Sec (6 km), Cîrjiţi
 (9,5 km) şi Chergheş (12 km). În hotarul localităţii Almaşu, la picioarele dealului Bejan,
s-au descoperit urme din orînduirea comunei primitive. La Cîrjiţi se află cariere de piatră
exploatate încă din timpul romanilor. Tot aici s-au descoperit monede greceşti şi diverse
obiecte de provenienţă romană. La Chergheş (unde s-au găsit de asemenea urme romane
şi mari depozite de scoici pietrificate), se poate vizita peştera «Măgura»
d) Plecînd din Deva spre comuna Şoimuş (6 km), se poate ajunge după încă 6 km la comuna
Bono/t (alt. 250 m), cunoscută prin izvoarele sale de ape carbo-gazoase (10000 l pe zi).
De aici după 4 km se poate ajunge la satul Măgura Topliţa, care oferă prilejul unei
ascensiuni pînă la vîrful Făerogu Mare (782 m).
e) O altă excursie se poate face la Brad (37 km pe D. N. 76), cel mai important centru
economic şi cultural din Zarand şi de pe Valea Crişului Alb.

• Km 11 (D. N. 7 = Km 379): SIMERIA

Părăsind oraşul Deva, dominat de ruinele cetăţii, pornim în cea de a treia etapă a itinerarului
nostru pe şoseaua D. N. 7 spre oraşul Sebeş. Trecem la început prin satul Sîtuholm apoi pe lîngă satul
Sîntandrei şi în curînd intrăm în Simeria (prezentat la traseul II). De la gara Simeria, se desprinde pe
stînga din D. N. 7 un drum local care, trecînd Mureşul, duce la carierele de calcar travertin din satul
Banpotoc, (cca 8 km) exploatate încă din vremea romanilor. Aici poate fi văzută o frumoasă cascadă.
De la Vărmaga (localitate situată la 5 km nord, unde se află o peşteră), se pot face excursii în munţii
Săcărîmbului. Tot în imediata apropiere a Simeriei (6 km de la gara), se află satul Cărpiniş. Carierele de
piatră de aici, cunoscute şi exploatate şi ele încă din antichitate, sînt vestite. La 5 km de sat se poate
vizita peştera «Codru».

• Km 19 (D. N. 7 = Km 370): spre TURDAŞ

Continuîndu-ne drumul spre Sebeş pe şoseaua D. N. 7, ce urcă uşor G6 pe făşia de cîmpie ce
însoţeşte valea Mureşului şi care se întinde între ultimile prelungiri ale munţilor Şureanul (pe dreapta)
şi cele ale munţilor Metaliferi (pe stînga), trecem după 4 km prin comuna Spini (D. N. 7 = Km 374). La
4 km depărtare de Spini, pe stînga şoselei se deschide un drum care ne duce, după 3 km, la comuna
Turdaş. Situată pe valea Mureşului, aşezarea are un trecut care se pierde în adîncul vremurilor. Aici a
fost descoperită una din cele mai vechi aşezări omeneşti din Transilvania. S-au găsit la Turdaş, în 1875,
urmele a trei straturi de cultură, cel mai important fiind cel din neoliticul mijlociu (3500 — 2800 î. e.
n.). Staţiunea de cercetări arheologice este situată pe malul stîng al Mureşului, în partea de sudvest a
comunei, la locul numit «La Luncă». Aici s-au găsit obiecte de ceramică ornamentală (cu benzi incizate
în argilă şi uneori pictate), arme şi instrumente din piatră şi os, idoli şi diverse alte obiecte de cult şi
podoabă. Toate acestea au permis istoricilor să definească trăsăturile specifice ale culturii Turdaş.
De altfel, tot aici s-au găsit şi diferite obiecte (ceramică, cărămizi etc) şi vestigii romane. Aici
a trăit episcopul Mihail Turdaşi (cel care a tradus împreună cu alţii «Palia de la Orăştie»).

• Km 26 (D. N. 7 = Km 365): ORĂŞTIE

Oraşul Orăştie este nu numai cea mai importantă localitate dintre Deva şi Sebeş, dar şi un
vechi centru cultural şi industrial, cu un bogat trecut istoric. Orăştie constituie o importantă bază de
plecare în excursiile din munţii Orăştiei şi la cetăţile dacice de aici.
Oraşul este situat la o altitudine de 220 m, pe partea stîngă a Mureşului, la marginea de vest a
Cîmpului Pîinii. Aici a fost tipărită în 1582 una din primele tipărituri în limba română: «Palia de la
Orăştie». Tipografia locală exista încă din 1581 şi aici a lucrat şi diacul Şerban, fiul lui Coresi. Tot de
sub teascurile tipografiei de aici, au apărut de-a lungul timpului peste 16 periodice. În anul 1905 a luat
fiinţă aici un sindicat al muncitorilor constructori. La liceul din Orăştie au învăţat Aurel Vlaicu şi Dr.
Petru Groza.
O vizită la muzeul local ne oferă posibilitatea de a cunoaşte evenimente din trecutul istoric al
oraşului. Demn de vizitat este şi muzeul de artă populară deschis în 1966. Dintre unităţile industriale
ale Orăştiei, menţionăm: Unitatea de industrializare a lemnului, fabrica de blănuri «Vidra», o
întreprindere a industriei chimice, întreprinderea de prelucrare a plantelor medicinale «Digitalis»,
întreprinderea de industrie locală.
Din Orăştie se pot face cîteva excursii interesante.
a) Pe valea Sibişelului şi în munţii Şureanul. Urmînd şoseaua locală ce urcă spre sud, pe valea
Oraşului, se ajunge după 3,5 km la satul Căstâu. Aici şoseaua se bifurcă: la dreapta se formează un
drum care merge spre cetăţile dacice, asupra căruia vom reveni; la stînga urcă un drum pe valea
Sibişelului, pînă la comunaSibişelu Vechi (7 km). Comuna aceasta este vestită prin livezile sale de nuci.
Aici se pot vizita ruinele unei cetăţi feudale, situată pe un deal aşezat la est de sat, la o altitudine de 668
m.
 Din Sibişelu Vechi, daci ne continuăm urcuşul pe valea Sibişelului şi valea Rîuşorului,
ajungem după 13 km, la cătunul Măgureni. De aici porneşte drumul cel mai scurt pînă la vîrful
Godeanu (1655 m) din munţii Sebeşului (Şureanul), trecînd pe la vîrful Naia (1186 m), de unde se
poate coborî la cetăţile dacice. Tot din comuna Sibişelu Vechi, dar de data aceasta urcînd pe valea
Alunului (cel de al doilea braţ al văii Sibişelului), se poate merge pînă la cantonul l. F. Alunul. Plecînd
de la canton pe poteca ce se desprinde la stînga, putem ajunge străbătînd o distanţă de 3 km la cabana
Prislop (1200 m altitudine).
b) La cetăţile dacice din munţii Orăştiei, pe vîrful Godeanu din munţii Şureanu. Excursia spre
cetăţile dacice constituie unul din punctele de mare atracţie pentru turiştii aflaţi în Orăştie. De la
Castău, aşezarea menţionată mai sus, urmînd drumul ce însoţeşte apa Oraşului, ajungem după 3,5 km la
comuna Beriu, şi după alţi 3 km la satul Orăştioara de Jos. Continuîndu-ne drumul, trecem după 3 km
prin satul Bucium, apoi după 1 km, prin satul Orăştioara de Sus. Aici pe o înălţime, la locul numit
«Lunca Mare», s-au descoperit urmele unui castru roman. În apropiere, pe înălţimea «Glemea» s-au
descoperit urmele unei aşezări civile din aceeaşi epocă. În continuare, după 2 km ajungem la satul
Ludeştii de jos, situat la 16 km de Orăştie. Aici, la locul numit «Cetăţuia», s-au descoperit urme ale
unor aşezări din epoca bronzului şi din timpul dacilor. Tot aici s-a găsit un tipar folosit de daci pentru
bătutul monedelor. Continuînd urcuşul pe valea Oraşului, după 2 km ajungem la Costeşti. De aici şi
pînă ia poalele vîrfului Godeanul, valea Oraşului, devenită valea Grădiştei, este din ce în ce mai
strîmtă. De-a lungul ei se află ruinele unei întregi serii de cetăţi, fortificaţii şi turnuri de veghe din
timpul dacilor care fac obiectul admiraţiei oricărui trecător pe aceste meleaguri. La Costeşti întîlnim
prima din seria de aşezări dacice din munţii Orăştiei: cetatea Costeşti, situată la 3 km sud-vest de sat,
pe dealul Cetăţuia, la o altitudine de 561 m. Construită între secolul l î. e. n. şi secolul II e. n. (deci în
perioada Burebista-Decebal), ea a fost distrusă după ultimul atac al romanilor asupra Daciei (106). E
formată dintr-un castel-locuinţă, fortificat cu ziduri, turnuri de apărare, valuri de pămînt, palisade
situate pe mai multe terase. Pe platoul cel mai înalt se află ruinele a două turnuri-locuinţă cu cîte un
etaj, construite din ziduri groase de trei metri, care au la bază blocuri de piatră groase de pînă la 1 m.
Tot pe vîrf se mai văd temeliile de piatră ale unui turn de veghe. Aceste trei turnuri, care ocupă platoul
de sus al dealului, erau înconjurate de o palisadă dublă. Mai jos se văd urmele unui zid de piatră gros
de 3 m şi prevăzut cu trei turnuri exterioare rectangulare.
Pe terasele inferioare ale dealului se pot vedea urmele unui val de pămînt înalt de 2 — 2,5 m
şi lat la bază de 6—8 m care împrejmuia cetatea. Accesul spre cetate.mai era apărat şi de două
bastioane situate pe boturile de deal de la nord şi est de cetate. S-au mai descoperit aici urme ale unor
cisterne săpate în piatră sau în pămînt, necesare pentru aprovizionarea cu apă a garnizoanei, ale unor
construcţii din lemn pentru locuit ş. a. În partea de nord-est a cetăţii, la cota 405, pe botul de deal numit
Grădiştea, se pot vedea urmele unei fortificaţii romane.
De la Costeşti, de unde drumul local nu mai este aşa de bun, ne putem continua călătoria pînă
la următoarea aşezare dacică din această zonă, fie cu trenul forestier (ce vine de la Orăştie), fie pe jos
urmînd spre sud apa Grădiştei. După 4,5 km de la Costeşti, ajungem la dealul Blidaru. Aici, la o
altitudine de 705 m se pot vedea ruinele importantei cetăţi Blidaru (timp necesar, de la Costeşti, l1^
oră). De pe platoul dealului privirea călătorului alunecă spre nord pe valea Oraşului, dincolo de Orăştie,
spre înălţimile Apusenilor, iar spre sud-est spre valea Grădiştei, către Sarmizegetusa. Pe întinsul platou
al dealului, ziduri de piatră masivă închid un teritoriu de aproape 6000 m.p. În această incintă se văd
urmele a două cetăţi ridicate la date diferite. Prima cetate, mai veche, este situată pe poziţia cea mai
ridicată. Avea patru turnuri la colţuri şi un turn interior pentru locuinţă. Un al cincilea turn, mai izolat,
servea drept turn de pază în faţa intrării. Cetatea a doua, mai nouă, avea un singur turn. În interiorul ei
se pot vedea urmele unor mici încăperi folosite ca depozite pentru cereale şi apă, ziduri construite din
piatră şi legate între ele cu pămînt, o monumentală cisternă din piatră etc. Pe terasele de jos se află şi
cele patru sanctuare, formate din aliniamente de tamburi.
După vizitarea cetăţii de la Blidaru ne putem continua itinerarul spre cea de a treia aşezare
dacică din munţii Orăştiei.
Coborîm în valea Grădiştei, dar după puţin timp, dincolo de dealul Blidaru, se ramifică la
dreapta un drum local spre sud-vest către satul Luncani, unde se află cetatea Piatra Roşie. Această
cetate, scoasă la iveală în 1949, este situată pe vîrful dealului Piatra Roşie, la 832 m altitudine. Ruinele
cetăţii pot fi văzute în partea de sud a platoului. Zidită din piatră, ea are o formă de patrulater cu laturile
lungi de 102 m iar cele scurte de 45 m. Avea cinci turnuri: patru la colţuri şi unul la mijlocul peretelui
de est. În incinta cetăţii se pot vedea urmele unei clădiri cu două încăperi şi un pridvor. În afara incintei
se pot vedea urmele unui sanctuar. Urmele a două clădiri, una cu patru şi alta cu cinci încăperi, se pot
vedea la nord de zidurile cetăţii.
Pe coasta estică a dealului Piatra Roşie se află o altă incintă, în interiorul căreia se află un
drum pavat cu piatră, ce duce spre cetatea de pe culme. Cetatea Piatra Roşie a făcut parte din sistemul
exterior de fortificaţii al vechii capitale a Daciei, Sarmizegetusa, avînd rolul de a împiedica înaintarea
inamicului dinspre vest şi sud-vest, din valea Streiului. În acelaşi scop a fost ridicat şi valul de pămînt
şi de piatră de la Cioclovina — Ponorici, cunoscut de localnici sub numele de «Troianul».
La cetatea Piatra Roşie, situată în hotarul satului Luncani, drumul cel mai uşor accesibil este
cel care pleacă din Călan, spre sud-est. Se poate merge cu maşina sau cu căruţa pînă la comuna
Boşorod (vezi traseul II). De aici, pe jos, pe valea Luncanilor, se urcă 12 km pînă la picioarele dealului
Piatra Roşie.
Pentru a vizita cea de a patra aşezare dacică din munţii Orăştiei, cea de la Grădiştea
Muncelului, ne înapoiem la punctul de bifurcaţie a drumului spre Luncani. De aici, ne continuăm
drumul pe valea Grădiştei în sus şi, după 13 km de la plecarea din Costeşti (31 km de la Orăştie),
ajungem la ultima localitate de pe această vale: satul Grădiştea de Munte. Turistul venit de la Costeşti
cu trenuleţul forestier, coboară la staţia C.F.F. Anineşul (pentru sat) iar pentru cetate puţin mai departe,
la staţia Cetate. Dacă am venit pe jos, mergem pe valea Grădiştei, timp de 1 oră (4 km) şi ajungem la
un moment dat în dreptul unui grup de case situat la confluenţa apelor Rîului Alb cu Godeanu, la o
altitudine de 635 m. Între aceste ape se ridică dealul Grădiştea Muncelului (1 200 m), pe al cărui vîrf se
află cea mai importantă cetate a lui Decebal: cetatea de la Grădiştea Muncelului. Pentru a urca cei 565
m diferenţă de nivel, avem nevoie de două ore. Zidurile de apărare ale cetăţii, groase de 3 m, formate
din blocuri de piatră şi care se întind pe cinci terase, închid o suprafaţă de cca trei hectare. Intrarea în
cetate (care are formă neregulată de patrulater) se putea face numai prin cele două porţi situate pe
laturile de est şi vest. Prin poarta de vest, pe un drum pavat cu piatră de rîu, se intra în cetate. Un drum
larg, pavat cu piatră făţuită, duce de la poarta de est la un centru religios situat pe două terase la o
depărtare de 100 m. Acest complex religios este format din şase construcţii: un sanctuar mare rotund
(cel mai important monument religios de aici), alcătuit din blocuri de piatră aşezate în forma unui cerc
cu diametrul de 30 m, dublat în interior de un al doilea cerc mai mic, alcătuit din 68 stîlpi de lemn, şi
avînd în interior un număr de 34 stîlpi de lemn dispuşi în formă de potcoavă; un sanctuar mai mic, cu
diametrul de 12 m situat în apropierea primului, format din 114 stîlpi de piatră aşezaţi în 13 grupe; un
sanctuar de formă patrulateră, îngrădit cu stîlpi de andezită, avînd în interior 18 coloane aşezate pe trei
rînduri; un al patrulea sanctuar, avînd tot formă de patrulater şi construit tot din stîlpi de piatră. Toate
aceste sanctuare se află situate pe terasa inferioară a dealului. Pe o terasă superioară se află un grandios
sanctuar cu coloane, lung de 38 m şi lat de 32 m. Format din 60 coloane aşezate 70 în şase rînduri de
cîte 10, fiecare coloană sprijinindu-se pe discuri uriaşe de piatră, acest sanctuar cuprinde aproape
întreaga suprafaţă a terasei.
Singurele fortificaţii din acest centru religios sînt cele două turnuri de pază, unul pe fiecare
terasă. Zidurile cetăţii, distruse în 106, au fost refăcute de romani, care au instalat aici o garnizoană cu
ostaşi ai legiunii a IV-a Flavia Felix. În afara zidurilor cetăţii, la 600 m de poarta de vest, se află locul
denumit «Cisterna» sau «La Tău» unde a fost descoperită o instalaţie de captare a apei.
Aşezarea de la Grădiştea Muncelului este fosta capitală a Daciei libere, centrul politic, religios
şi militar al dacilor, reşedinţă a regilor daci — Sarmizegetusa.
De altfel, atît în cetate, cît şi în afara ei, s-au găsit vestigii ale unei intense vieţi şi activităţi:
urme de locuinţe, fragmente de vase, unelte de fier, ceramică dacică pictată, fragmente ceramice cu
faimoase ştampile (Decebalus per Scorilo)-, urme ale scrisului dacic pe blocuri de piatră, arme,
monede, obiecte de podoabe din aur, argint şi bronz etc.
De la cetatea de la Grădiştea Muncelului se pot face ascensiuni în munţi. Astfel putem urca în
circa 5 — 6 ore la cabana Prislop) (1200 m) urmînd poteca de pe linia de creastă a muntelui Muncelul,
spre nord, pînă la vîrful Muncelul (1562 m = 45 minute). De aici, la dreapta, poteca trece printr-o
poiană largă, unde în trecut se ţineau tîrguri ca cele de pe Muntele Găina (din care cauză şi locul se
numeşte «Tîrgul Nedeia»). După 15 minute ajungem la vîrful Godeanu (1655 m). De aici, în 30 minute
se poate urca la vîrful Zebru (1607 m), de unde prin vîrful Scîrna (1655 m) se atinge poteca marcată cu
punct roşu, pe care urmînd-o la stînga, spre nord, se coboară în 3—4 ore la Prislop. Cabana are o
capacitate de aproape 70 locuri, un bufet permanent iar în sezon, restaurant cu autoservire. La dreapta,
aceeaşi potecă marcată ne poate duce după 6—7 ore la cabana Şureanu prin vîrful Sinea (1728 m),
Mlăcile (1798 m), Pîrva (1905 m).
De la Grădiştea de Munte putem ajunge la cabana Prislop în 7 — 8 ore, urcînd din partea de
nord-est a satului, pe dealul Muncelului, pe a cărei creastă ajungem după cca 2 — 3 ore la vîrful
Muncelului (1562 m), de unde urmăm traseul descris mai sus.

• Km 31 (D. N. 7 = Km 358): spre BĂILE GEOAGIU

Plecînd din Orăştie în direcţia Sebeş, după numai 5 km se deschide din şoseaua D.N. 7 un
drum care ne duce după 6 km la comuna Geoagiu, situată pe malul drept al Mureşului (207—220 m), la
vărsarea Geoagiului în Mureş. Localitate cunoscută în trecut sub numele de Germi-sara, este
menţionată de Ptolemeu ca o importantă aşezare a dacilor. Aici, între Geoagiu şi Cigmău la locul numit
«Cetatea Urşilor» şi pe dealul Pedeapsa se află ruinele unei aşezări romane militare şi civile:
Germisara. În timpul răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan în această pădure se fabricau lănci
pentru ţăranii iobagi răsculaţi.
La 4 km nord-vest de comună se află staţiunea balneoclimaterică Geoagiu, situată la o
altitudine de 352 m. Izvoarele termale de aici au fost cunoscute încă din timpul romanilor, care au
înfiinţat şi un sat (pagus), în jurul băilor. Urmele vechiului drum roman pot fi văzute în stînga şoselei
care urcă direct panta dealului. Izvoarele de aici au ape minerale bicarbonatate, calcice, magneziene,
feruginoase, mezotermale (29 grade — 33 grade), hipotone şi cu calităţi radioactive. În staţiune
funcţionează instalaţii pentru băi calde minerale, două bazine pentru băi în aer liber, un ştrand pentru
aero şi helioterapie etc. Apa de la Geoagiu este folosită atît pentru cura internă (afecţiunile căilor
biliare, ficat, intestinale etc), cît şi pentru cea externă sub formă de băi pentru afecţiunile reumatismale,
paralizii etc. În acest scop terapeutic este folosit şi nămolul feruginos din această staţiune. În apropierea
staţiunii, la locul numit «Hotare», s-a găsit un important tezaur monetar cu piese din secolul al XVIII-
lea.
Interesante excursii se pot face de la Geoagiu, urcînd spre nord pe valea Bozeşului. După 11
km se ajunge la localitate Bozeş, cu izvoare de ape minerale. La nord de Bozeş, valea principală se
împarte în trei văi secundare, pe fiecare urcînd cîte un drum:
a) Pornind pe valea Almaşului, după ce depăşim satul Mada (3 km) trecem prin frumoasele
chei Mada, lungi de 3 km. Înainte de a pătrunde în defileu putem vizita «Peştera zidită». La ieşire
ajungem în satul Balşa (11 km) în apropiere de care se află de asemenea cîteva monumente ale naturii
ca: Peştera de la locul numit Piatra Sîncoişului, peştera din «Dosul Dobîrleşii», peştera de la «Dosul
Măzii» ş.a. În jurul satului Balşa s-au descoperit numeroase urme arheologice din comuna primitivă
(lîngă biserica satului, la Piatra Văcarului, la Izvorul Beria şi pe Dealul Ceratului).
b) Plecînd din Bozeş pe valea Ruptura se ajunge la satul Ardeu (7,5 km) şi satul Glod (11,5
km), două aşezări pitoresc situate. Drumul trece prin cheile Ardeului. La nord de Ardeu^se pot vizita
patru peşteri situate în peretele stîncos numit «Raiu». În împrejurimi, la punctul numit Piatra Peştera şi
în dealul Judelui s-au găsit urme ale omului din comuna primitivă.
c) Cel de al treilea drum care pleacă din Bozeş, pe valea Cibului, are ca punct terminus satele
Băcîia, Teiu şi Cib, şi ne oferă prilejul de a vizita chei/e de la Băcîia, şi mai departe încîntătoarele chei
ale Cibului.

• Km 31 (D. N. 7 = Km 358,5): spre ROMOS

După scurta deviere de la traseul care ne-a dus la Geoagiu ne înapoiem pe şoseaua D.N. 7. În
apropiere de km 358,5 se desprinde pe dreapta, spre sud, un drum ce însoţeşte valea rîului Romos şi
care ne duce la localitatea Romos. În această comună s-a născut unul din umaniştii secolului al XV-lea,
cunoscut sub numele de «studentul din Romos», autor al unei scrieri intitulate «Despre religia,
moravurile şi netrebniciile turcilor». Cartea a apărut în Germania în 1481 (la numai 15 ani după
inventarea tiparului). Ea a avut un succes foarte mare, apărînd pînă în anul 1500 în 16 ediţii şi pînă la
1600 în 25 de ediţii.
Continuîndu-ne călătoria pe D.N. 7, pătrundem curînd în Cîmpul Pîinii, unul din puţinele
şesuri ce se întind în stînga Mureşului, între Orăştie şi Sebeş, l s-a dat acest nume datorită belşugului
lui. Aici a avut loc în anul 1479 o aprigă bătălie între armata de 60 000 de turci, condusă de begul Ali şi
oştile transilvănene, conduse de voievodul Ştefan Bathori. Victorioase la început, oştile turceşti au fost
învinse în cele din urmă (30 000 morţi şi răniţi) prin intervenţia prefectului de Timişoara, viteazul Pavel
Chinezul, un om cu forţă legendară, ce lupta cu două săbii şi care l-a salvat şi pe Bathori, rănit şi
doborît de pe cal.

• Km 33 (D. N. 7 == Km 355): spre AUREL VLAICU

După 10 km de la plecarea din Orăştie, trecem pe lîngă comuna natală a aviatorului Aurel
Vlaicu (în trecut Binţinţi). Localitatea este situată la 1 km în stînga şoselei, în mijlocul Cîmpului Pîinii.
Aici, în casa natală a pionierului aviaţiei româneşti Aurel Vlaicu (1880 — 1913) este organizat un
muzeu memorial, care cuprinde fotografii, schiţe şi planuri de avioane şi alte invenţii, diverse obiecte
personale, care au aparţinut ilustrului om de ştiinţă. Aici se poate vedea atelierul marelui inventator,
locul unde a făcut prima încercare de zbor, la data de 17 iunie 1910, cu un aeroplan inventat, construit
şi pilotat de el. Data cînd a avut loc primul zbor al lui Vlaicu, este sărbătorită în fiecare an de ziua
aviaţiei. Despre acest prim sbor, Vlaicu scria mai tîrziu: «Impresia cea mai puternică am simţit-o cînd
am zburat pentru prima oară la Binţinţi. Bleriot încă nu trecuse canalul Mînecii. Primul meu aparat era
în întregime din lemn şi nu avea motor. Am legat trei cai de el; trei flăcăi au prins a pocni din bice şi
aparatul s-a ridicat la vreo 15 m înălţime...» Cu ocazia concursului internaţional din 23 — 29 iunie
1912 de la Aspern (Viena), Vlaicu a întrecut pe cei mai renumiţi piloţi ai timpului, şi a cîştigat cinci
premii în valoare de 7 500 coroane austriece. Iată ce scria cel mai mare cotidian din Viena, «Neue Freie
Presse» despre acest concurs: «Două zboruri minunate a făcut românul Aurel Vlaicu pe un aeroplan
original construit chiar de el, cu două elice, între care sade zburătorul. De cîte ori se răsucea maşina
aceasta în loc, de se părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe român cu ovaţii furtunoase, aclamîndu-
l într-un entuziasm de neînchipuit». Vlaicu a fost şi premergătorul acrobaţiei aeriene, prin virajele lui
foarte strînse, care i-au adus porecla de «la mouche folie» (musca nebună) din partea concurenţilor de
la Aspern. În faţa casei natale se poate vedea bustul lui Vlaicu, operă a sculptorului Dimitriu — Bîrlad.
În marginea de sud a comunei Aurel Vlaicu se află o capelă ridicată de către Ştefan Bathori, în
amintirea luptei din 1479 cînd a fost salvat de către Pavel Chinezul.

• Km 39 (D. N. 7 = Km 349): ŞIBOT şi CUGIR

Ne continuăm drumul pe întinsa Cîmpie a Pîinii şi după cîţiva kilometri se desprinde din D.N.
7 pe stînga, o şosea locală ce duce după 1 km la comuna Şibot. Aici a fost centrul principal al luptei din
1479 menţionată mai sus. În parcul gării din Şibot se află un monument ridicat în anul 1890 în
amintirea acestui eveniment.
Din faţa Şibotului, spre sud, se desprinde din D.N. 7, spre dreapta o nouă ramificaţie ce urcă
pe valea Rîului Mare (rîul Cugir). După ce trece prin comuna Vinerea, drumul ajunge la Cugir (53 km
de la Deva). Traseul e dublat de o cale ferată. Comuna Vinerea este vestită prin activitatea căminului
cultural. Aici s-au descoperit urme ale unei aşezări din orînduirea comunei primitive.
Cugirul, oraş industrial, cu o populaţie de peste 15 000 locuitori, este cunoscut prin produsele
Uzinei metalurgice (maşini de cusut, freze, raboteze ş.a.) ca şi ale întreprinderii «30 Decembrie» (piese
pentru industria textilă, maşini de spălat etc.)
În Cugir s-au construit în ultimii ani din fondurile statului, aproape 1 500 apartamente. Există
azi aici un club muncitoresc, cu 500 de locuri, un ştrand, un stadion.
Dealul Cetăţii domină localitatea şi împrejurimile. Cercetările arheologice au arătat că acest
deal a fost întărit din cele mai îndepărtate timpuri. Materialul ceramic descoperit la locul numit «Poarta
Cetăţii» este caracteristic epocii fierului. La poalele dealului a fost găsit şi un important tezaur de
monede macedonene, folosite de daci în secolul II î.e.n. 73
De la Cugir se pot face excursii interesante în munţii Şureanului. Un tren 'ocal forestier ne
poate duce pe valea Rîului Mic al Cugirului, pînă la întreprinderea forestieră Arie; (15 km), trecînd pe
la Tău (lac de baraj), cheile Rîulu Mic etc. De la Arieş, se urcă pe dealul Frasin, se coboară în valea
Lupului şi se urcă iarăşi pînă la cabana Prislop (timp necesar 5 ore de la Cugir). De la cabană, se pot
face ascensiuni spre înălţimile munţilor Sebeşului: fie la vîrful Godeanu (5 — 6 ore) şi de unde se
poate coborî într-o oră la Sarmizegetusa, fie la vîrful Şurean, şi cabana Şurean urmînd poteca marcată
cu punct roşu (timp necesar 10 ore). În apropierea cabanei Prislop sînt şi terenuri de schi pentru
începători şi avansaţi, înapoierea la Cugir se poate face prin vîrful Plevaia (1253 m), cătunul Frăsinei
— Prohodişte — Tău.

• Km 45 (D. N. 7 = Km 342): spre TĂRTĂRIA şi SĂLIŞTEA

Tot din şoseaua D.N. 7 se desprinde pe dreapta un drum local care ne duce la satul Tărtăria (2
km). Satul este cunoscut prin staţiunea arheologică de aici. Săpăturile efectuate au scos la iveală urmele
mai multor culturi ce s-au succedat pe aceste locuri din neolitic pînă în epoca feudalismului timpuriu.
În stratul de cultură tip Turdaş (2600 î.e.n.), s-au găsit 26 de idoli din lut ars şi trei table tot din lut ars,
pe care sînt zgîriate diferite semne. Tablele, prezentînd analogii cu cele ce poartă semne ideo-grafice
descoperite în valea Indusului (Pakistan), sînt socotite ca cea mai veche încercare de scriere din ţara
noastră.
La Tărtăria s-au mai descoperit ceramică pictată şi diverse vestigii din epoca migraţiei
popoarelor. La 5 km sud de Tărtăria se află satul Sălistea, unde s-a născut călugărul Sofronie,
conducător al răscoalei ţărăneşti din 1759 — 1761 din Transilvania împotriva absolutismului
habsburgic. El a înfiinţat şi un schit, la Plăişor (16 km nord de Săliştea), unde a funcţionat o şcoală
pentru copiii de ţărani.

• Km 49 (D. N. 7 = Km 340): VALEA PIANULUI

După bifurcaţia spre Tărtăria şi Cioara, din şoseaua D.N. 7 se desprinde pe dreapta un alt
drum ce urcă pe valea Pianului. De-a lungul acestui drum sînt înşirate ca nişte mărgele o serie de
localităţi vestite prin culturile de cartofi. Pe această vale s-au descoperit şi numeroase urme de aşezări
străvechi din epoca bronzului sau din perioada daco-romană. Prima localitate este Pianu de Jos, unde
demnă de vizitat este o biserică evanghelică săsească, construită în stil rcmanic, datînd din secolul al
XII-lea.
 După 3 km întîlnim satul Pianu de Sus şi dupi îţi 4 km ajungem în satul Strungari, mică
localitate de munte, dominată de vîrful Tonii (966 m). Ultima localitate de pe valea Pianului este satul
Purcăreţi (3 km).

• Km 55 (D. N. 7 - Km 334): spre VINŢU de JOS

Tot din şoseaua D.N. 7, în dreptul km 334, se desprinde la stînga un drum ce ne duce după 6
km ia comuna Vinţu de Jos. Aici se poate vizita un castel în formă de cetate, înconjurat cu un val de
pămînt şi un şanţ. Cunoscut sub numele de castelul Martinuzzi, după numele fostului cardi,nal şi
guvernator al Transilvaniei, care a locuit aici pe la mijlocul secolului al XVI-lea, castelul a fost
construit în prima jumătate a acestui secol. El a aparţinut în anul 1536 lui Radu de la Afumaţi,
domnitorul Ţării Româneşti (1522 — 1529) un an mai tîrziu, în 1537 lui Ştefan Majlath, voievodul
Transilvaniei, iar în 1540, tot lui Radu, după care a intrat în posesia lui Martinuzzi. Acesta a fost
asasinat aici, în 1551. Tot în acest castel a murit în 1597, după un arest de doi ani, voievodul Moldovei,
Aron Tiranul. Mai tîrziu castelul a jucat un rol important în timpul răscoalei ţărăneşti de la 1784/85 şi
în timpul revoluţiei din 1848 — 1849 din Transilvania. De formă rectangulară, castelul care are ziduri
înalte, este una din cele mai vechi construcţii din Transilvania, în stilul arhitecturii renaşterii. Are un
portal construit în stil baroc în anul 1733, după cum atestă inscripţia de pe actuala poartă.

• Km 60 (D. N. 7 = Km 328); SEBEŞ

Oraşul Sebeş, s-a dezvoltat pe locul unei vechi aşezări. Pe vatra oraşului s-au descoperit
morminte de incineraţie daco-romane, iar mai sus, pe valea Sebeşului (care străbate oraşul şi de la care-
şi trage numele şi localitatea), s-au descoperit vestigii din neoliticul tîrziu (2800 — 1900 î.e.n.), din
perioada de tranziţie spre epoca bronzului şi cetăţi dacice asemănătoare cu cele din munţii Orăştiei.
Situată la vărsarea Secaşului în Sebeş, şi la încrucişarea unor importante drumuri comerciale, aşezarea
s-a dezvoltat îndeosebi în secolele al XII-lea şi al XIII-lea ajungînd la începutul secolului al XIV-lea la
o stare înfloritoare. În 1345, Sebeşul era menţionat ca oraş (civitas). Tot în secolul al XIV-lea este
menţionat ca un centru al aşezărilor din depresiunea Apoldului. Meşteşugarii de aici erau organizaţi în
bresle încă înainte de 1376, iar negustorii se aflau în strînse relaţii cu Ţara Românească.
Primele unităţi industriale din Sebeş (de cherestea, pielărie şi bumbac), s-au înfiinţat în cea de
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Actualmente oraşul cu peste 14 000 locuitori posedă fabrici de
pielărie, ciorapi, tricotaje, cherestea.
Aici, la sfîrşitul secolului al XVI-lea şi în cursul secolului al XVII-lea s-au tipărit diferite cărţi
religioase, fie în limba slavonă (aici a tipărit Coresi în 1580 un «Sbornic» slavonesc), fie în limba
română (Popa Ioan din Vînt a tipărit aici în 1683 «Sicriul de aur», iar în 1685 «Cărare pe scurt» un
tratat de educaţie).
Dintre obiectivele turistice mai importante din Sebeş menţionăm următoarele:
1. Cetatea Sebeşului, din care se mai păstrează şi azi mari porţiuni de ziduri şi o serie de turnuri, a fost
clădită la- sfîrşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. Este primul oraş din
Transilvania care a primit dreptul de a-şi ridica o cetate. Cuprinzînd cele mai importante edificii ale
oraşului medieval (casa regească, biserica evanghelică etc.), cetatea avea ziduri înalte de cîţiva metri, şi
groase în unele locuri de peste 2 m prezentînd la cele 4 colţuri cîte un turn. Dintre acestea se mai
păstrează Turnul Cizmarilor (în partea de nord-vest) şi Turnul Croitorilor (în partea de sud-est, lîngă
parcul orăşenesc). Ultimul este numit şi Turnul Studentului, datorită faptului că printre locuitorii care s-
au baricadat în 1483 în interiorul turnului, în încercarea de a se opune unui asediu al turcilor conduşi de
Murat al II-lea, se afla şi tînărul student născut în comuna Romos, autorul scrierii despre care s-a
menţionat la prezentarea comunei respective. Luat în robie de turci, studentul din Romos a rămas
prizonier la Constantinopol, timp de 22 ani. El a reuşit să evadeze din închisoare după cinci încercări
neizbutite.
Cetatea Sebeşului avea patru porţi: Poarta de Sus (spre est), de Jos (spre vest). Poarta
Cîmpului (spre nord) şi Poarta Petrifalău (spre sud). În exteriorul zidului se găsea un canal, care în timp
de primejdie era umplut cu apă.
2. Clădirea în care se află Muzeul local, reprezintă un valoros monument arhitectonic din
secolul al XV-lea. Aici a murit în anul 1540 voievodul Transilvaniei şi rege al Ungariei, Ioan Zapolya
(clădirea este cunoscută sub numele de «Casa Zapolya»). În 1600, aci a fost convocată Dieta
Transilvaniei de către Mihai Viteazul. Dieta nu s-a întrunit însă, deoarece nobilii au refuzat să participe.
Muzeul prezintă în secţia de istorie (10 săli), dezvoltarea societăţii omeneşti în raionul Sebeş, din
comuna primitivă şi pînă în capitalism. Mai poate fi văzută în muzeu o colecţie de tablouri ale lui Sava
Henţia şi o interesantă expoziţie de ştiinţele naturii. Reţine atenţia vizitatorului, printre altele colecţia
africană de arme, obiecte de uz casnic ş.a., strînse de farmacistul sebeşan Franz Binder, cu ocazia
călătoriilor făcute între anii 1849 — 1862 în Sudan şi în alte ţări ale Africii. Din cele peste 500 obiecte
colecţionate de Binder, o treime se află în acest muzeu, iar restul la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
Printre exponatele care prezintă interes menţionăm sabia călăului oraşului Sebeş (care poartă data
anului 1463), o serie de arme folosite în timpul răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan, sau de
către revoluţionarii de la 1848 din Transilvania.
3. Biserica evanghelică, valoros monument de arhitectură, a fost construită între sfîrşitul
secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, în mai multe etape şi poartă amprenta mai multor
stiluri. Prima construcţie, începută în 1250, sub forma unei bazilici romanice (cu trei nave) nu a putut fi
terminată. Mai tîrziu s-a hotărît ca să fie înlocuită cu o biserică gotică, a cărei parte dinspre est, corul,
era gata la 1382. Dar fondurile alocate pentru această biserică fiind date pentru construcţia cetăţii, n-a
mai putut fi terminată şi atunci a fost unită cu partea rămasă din bazilica romană, luînd forma actuală.
Arhitectura exterioară a bisericii e caracterizată printr-o bogată decoraţiune. În interior reţine atenţia
valoarea artistică a corului gotic şi altarul de dimensiuni mari, cu picturi şi sculpturi de mare valoare. În
partea de nord-est a bisericii se ridică o frumoasă capelă în stil gotic, unică în felul ei în Transilvania,
zidită la sfîrşitul secolului al XIV-lea.
4. Alte monumente istorice ale oraşului demne de a fi vizitate: biserica romano-catolică (sec.
XIV-XV), biserica din cimitirul ortodox (ridicată în 1778).
Nu mai puţin atractive sînt şi obiectivele turistice din apropierea oraşului.
Rîpele Roşii, situate în afara oraşului, la 3 km nord-est, constituie un monument al naturii,
unic în ţară. E vorba de adevărate piramide de pămînt formate prin denudaţia şi acţiunea de şiroire a
apelor asupra stratelor podişului Secaş, cu o foarte variată alternanţă de roci. Peretele înalt de 125 m
(496 m altitudine) şi lung de 800 m, reprezintă nu numai un punct important sub raport botanic (cresc
aici o ferigă rară Asplenium adiantum higrum, arbustul Cotoneaster integerrima ş.a.) dar şi un loc în
care găsesc adăpost porumbei, lăstuni, ciori, ereţi, şi alte păsări.
Urcînd spre sud pe valea Sebeşului, se ajunge după 4 km la comuna Petreşti, unde se află una
din cele mai mari fabrici de hîrtie din ţară şi unde s-au găsit numeroase urme din orînduirea comunei
primitive. Aici se poate vedea un turn de la o basilică romanică ce datează din secolul al XIII-lea.
Încă 4 km de mers pe valea Sebeşului şi se ajunge la satul Sebeşel, localitatea natală a
pictorului Sava Henţia (1848 — 1904), unde se pot vedea urmele unor vechi exploatări de aur din
timpul dacilor şi romanilor şi ruinele unei cetăţi din secolul al XIII-lea.
La 2 km sud de Sebeşel se află comuna Săsciori, situată la poalele unui deal conic, pe al cărui
vîrf se află ruinele unei cetăţi feudale, tot din secolul al XIII-lea şi care avea rolul de a apăra intrarea pe
valea Sebeşului. În apropiere, pe valea Lenderului, s-au găsit urme ale unei aşezări din orînduirea
primitivă.
După Săsciori, urmează satele Laz (vechi centru de pictură a icoanelor pe sticlă )şi Căpîlna (5
km de la Săsciori). Aci, pe Dealul Cetăţuia se află ruinele unei cetăţi dacice, construită din blocuri mari
de piatră, după sistemul de construcţie al celorlalte cetăţi din munţii Orăştiei.
După ce ieşim din Laz, valea Sebeşului devine din ce în ce mai strîmţi şi sălbatecă şi după 14
km ajungem la comuna Şugag (ultima localitate de pe această vale), tn continuare, şoseaua alpină pe
care mergem (cea mai înaltă de la noi din ţară: 2125 m), urcă pe valea Sebeşului (ce-şi schimbă numele
în Valea Frumoasei), şi după ce traversează Munţii Sebeşului (Şureanului) şi trece pe la cabanele Oaşa,
Obîrşia Lotrului şi Rînca, coboară la comuna Novaci (504 m).
De la Sebeş pînă la cabana Oaşa (64 km) există curse de autobuze. Situată la altitudinea de
1207 m, cabana Oaşa, reprezintă un important punct de plecare pentru amatorii de excursii mai lungi în
munţii Cibinului şi munţii Şureanului. De la ea se poate ajunge la cabana Şureanul în 3 1/2 — 4 ore pe
poteca marcată cu crucea roşie sau în 4-5 ore pe poteca marcată cu triunghi roşu şi apoi bandă albastră.
Tot de la cabană se poate urca pe vîrful Frumoasa (2160 m), pe poteca marcată cu cruce roşie şi în
continuare, la vîrful Cindrelul (2244 m) pe poteca marcată cu bandă albastră (total 6 — 7 ore). De
asemenea, urcînd spre sud, pe şoseaua alpină (marcaj triunghi albastru), se poate ajunge după 6 ore la
cabana Obîrşia Lotrului, trecînd pe la Casa Silvică Tărtărău (1320 m altitudine) şi pe sub vîrful
Tărtărău (1620 m alt), în 8 —9 ore (bandă albastră). În sfîrşit, plecînd tot de la cabana Şureanul se
poate ajunge la Complexul Păltiniş (1450 m), marcaj bandă roşie, timpul necesar 12 — 14 ore; sau la
cabana Rînca (1600 m), pe şoseaua Novaci, peste pasul Urdele(2125 m ) şoşea marcată cu triunghi
roşu (32 km • 8 ore).

• Km 60 (D. N. 7 = Km 328): spre ALBA IULIA (D. N. 1 = Km 380)

Înainte de a părăsi Sebeşul pentru a ne continua drumul spre Sibiu, să facem o nouă deviere de
la traseu, spre oraşul Alba Iulia, situat la 15 km depărtare, pe şoseaua naţională D.N. 1 care se îndreaptă
spre nord, la Cluj. După 4 km (D.N. 1 = Km 373) de la plecarea din Sebeş, trecem prin Lancrăm,
comuna natală a poetului Lucian Blaga (1895 — 1961) şi traversăm sudul depresiunii de contact
Mureş-Arieş. După alţi 7 km trecem Mureşul (D.N. 1 = Km 380) şi intrăm în Alba Iulia, prin cartierul
Partoş, denumit astfel de la cuvîntul latin; Portus şi care arată că aici era vechiul port al vaselor care
circulau pe Mureş. Prin valoroasele sale monumente arhitectonice şi prin trecutul său istoric, Alba Iulia
reprezintă una din cele mai importante localităţi de interes turistic din traseul nostru. Aici şi în
împrejurimi — după cum au arătat documentele arheologice — au existat aşezări omeneşti încă din
secolul al V-lea î.e.n. În cartierul «Lunca Nouă» din oraş a fost descoperită o întreagă aşezare formată
din bordeie şi vetre din epoca neolitică. Pe malul stîng al Mureşului, la Teleac, au fost scoase la iveală
resturile celei mai mari cetăţi de pămînt şi lemn din epoca fierului. Cetatea dacilor Apulon, menţionată
de Ptolomeu în secolul al II-lea î.e.n., a fost descoperită într-un alt punct din apropierea oraşului, la
Piatra Craivii, în 1960. Castrul şi oraşul roman Apulum, zidit după anul 106 pe ruinele aşezării dacice,
a devenit în secolul al II-lea, prin dezvoltarea sa, centrul politic, economic şi administrativ al Daciei
romane. Izvoarele istorice atestă existenţa pe acest teritoriu a unor formaţiuni statale româneşti care şi-
au menţinut independenţa pînă în veacul al X-lea, cînd au fost încadrate în voievodatul întemeiat de
Gelu. În perioada prefeudală, oraşul era menţionat sub denumirea de Bălgrad (cetatea albă). Oraşul
medieval, atestat pentru prima oară în documente în anul 1274, martor a numeroase evenimente
petrecute în secolele al XIV-lea şi al XV-lea în Transilvania (printre altele intrarea triumfală a lui Mihai
Viteazul în 1599, în încercarea acestuia de unificare a Ţării Româneşti cu Transilvania şi Moldova), a
fost între anii 1542 — 1690 (după trecerea Transilvaniei sub suzeranitatea turcilor) capitală a
principatului. Peste 100 de ani, în 1784, pe Dealul Furcilor din oraş au fost frînţi cu roata Horia şi
Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti. În sfîrşit, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia a avut loc
adunarea naţională care a proclamat unirea Transilvaniei cu România. În zilele noastre, oraşul cunoaşte
o însemnată dezvoltare economică. Printre unităţile industriale, menţionăm noua fabrică de produse
refractare, atelierele de reparat vagoane, întreprinderea industrială de morărit, fabrica de
încălţăminte “ Ardeleana».
Numeroase sînt obiectivele turistice ce merită a fi vizitate la Alba Iulia:
1. Cetatea medievală, construită după planurile inginerului Morando Visconti, în sistemul de
fortificaţii Vauban, între 1715 — 1738, are forma unei stele cu şapte colţuri (bastioane). Ea a fost
ridicată pe platoul din dreapta Mureşului, prin munca a 20 000 de ţărani iobagi şi meşteri zidari. Demne
de reievat sînt porţile cetăţii (poarta l-a, a III-a şi a IV-a), construite din piatră, în stil baroc, şi
împodobite cu numeroase statui şi basoreliefuri. În faţa porţii principale se află un obelisc ridicat în
memoria conducătorilor răscoalei din 1784. Deasupra aceleiaşi porţi se află celula unde a fost închis
Horia înainte de execuţie. Celula serveşte drept soclu statuii ecvestre a lui Carol al VI-lea (1712 —
1740), împăratul Austriei, în timpul domniei căruia s-a ridicat şi cetatea.
2. Muzeul local, situat pe strada Fr. Engels nr. 2, posedă bogate colecţii de exponate privind
istoria oraşului şi a Transilvaniei. Lapidarul muzeului cuprinde interesante monumente cu inscripţii
romane. Sediul administrativ al muzeului se află în clădirea numită «Sala Unirii», unde la 1 decembrie
1918, s-a semnat actul unirii Transilvaniei cu România, în urma adunării populare de pe cîmpul lui
Horea la care au participat 100 000 delegaţi din Transilvania.
3. Biblioteca documentară Batthyaneum, se găseşte pe str. Bibliotecii, într-o clădire din 1719,
construită iniţial ca biserică şi transformată în 1784 de episcopul Ignaţiu Batthyani (om de cultură,
adept al ideilor progresiste ale iluminismului francez), într-un institut de cultură cuprinzînd colecţii de
arheologie, numismatică, mineralogie, o bibliotecă, un observator astronomic, mai apoi o tipografie.
Biblioteca este renumită azi, în primul rînd, prin cele peste 1 200 manuscrise rare pe care le posedă.
Dintre acestea, «Codex aureus» este scris pe pergament cu o soluţie de aur, în secolul al IX-lea. Fiecare
filă a acestui manuscris are alt colorit şi alt desen. Biblioteca Batthyaneum posedă cel mai mare număr
de incunabule (cărţi tipărite pînă la 1500) din ţara noastră (530), peste 54 000 de tipărituri diverse (cărţi
religioase, de medicină, cronici etc.), scrise în 64 de limbi şi datînd din secolele VIII—XIX. Din fondul
de cărţi tipărite cu secole în urmă în ţara noastră, menţionăm «Palia de la Orăştie», tipărită în 1582,
«Noul testament» al lui Simion Ştefan (1648) în a cărui prefaţă scrisă în limba română, se afirmă
unitatea limbii şi poporului român, «Evanghelia învăţătoare», apărută în 1699 — ultimele două tipărite
chiar la Alba Iulia. Observatorul astronomic de aici, unul din primele din Europa, păstrează cîteva piese
originale din secolul al XVIII-lea.
4. Catedrala romano-catolică Sf. Mihail, ridicată pe platoul cetăţii Alba Iulia (Str. Karl Marx,
25) reprezintă unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură din ţara noastră. Zidirea ei a
început în a doua jumătate a secolului al XIII-lea (pe locul unde mai înainte se afla o basilică romană
din secolul al XII-lea, distrusă în timpul năvălirii tătarilor din 1242 )şi a fost terminată în 1300. În
decursul secolelor, biserica a suferit numeroase reparaţii şi adăugiri. Astfel, în secolul al XIV-lea i s-a
adăugat altarul în stil gotic. Intrarea şi capela de pe latura de nord, cu elemente ale stilului Renaşterii,
au fost ridicate în 1512. În secolul al XVIII-lea, frontonul triunghiular de deasupra portalului vestic
(original în stil gotic), a fost înlocuit cu actualul fronton în stil baroc, împodobit cu 4 statui. În secolul
al XVII-lea s-a terminat construcţia turnului sudic, căruia meşterii italieni i-au dat forma de campanelă.
În interior, reţin atenţia: absida cu coloane de pe latura nordică (cu urme de fresce din secolul al XIV-
lea şi secolul al XVI-lea), sarcofagele din nava sudică (al lui Ioan Corvin de Hunedoara, al fratelui său
Ioan Militaru şi al fiului său Ladislau), sarcofagele din nava nordică (al reginei Isabella şi al fiului său
Ioan Sigismund, principe al Transilvaniei), prezentînd frumoase sculpturi, în stilul Renaşterii. Demne
de remarcat sînt şi vitraliile, cele mai vechi din ţară şi basoreliefurile din absida principală (secolul al
XIII-lea).
5. Catedrala ortodoxă sau catedrala Reîntregirii, a fost construită în imediata apropiere a
catedralei romano-catolice (str. Karl Marx, 39), între 1921—1922, după modelul bisericii domneşti din
Tîrgovişte. Ea are în interior frumoase picturi în frescă. În acestea apare şi un portret al lui Mihai
Viteazul şi al doamnei Stanca (în pronaos).
6. Palatul Princiar din apropierea catedralei a fost clădit la sfîrşitul secolului al XIV-lea şi
refăcut în repetate rînduri de-a lungul a cinci secole. A servit drept reşedinţă a voievozilor
Transilvaniei. Distrus în timpul unei invazii turco-tătăreşti şi transformat după 1700, palatul nu mai
păstrează decît în parte urme din vechea reşedinţă de mare lux, cu scări de marmoră, fresce, fîntîni
arteziene etc. În acest palat a locuit Mihai Viteazul, după intrarea sa triumfală la 1 noiembrie 1599 în
Alba Iulia.
7. Palatul episcopal, situat în colţul sud-estic al cetăţii, este o clădire veche ce a suferit multe
transformări. Oferă astăzi aspectul construcţiei din sec. al XVIII-lea. În parcul palatului, pot fi văzute
mai multe monumente epigrafice romane.
8. Platoul romanilor este situat în partea de sud-vest a cetăţii. Aici se găsesc urmele castrului
roman Apulum şi al oraşului feudal dărîmat pentru a face loc cetăţii din secolul al XVIII-lea.
Fig 08
9. În partea de sud a cetăţii se află Dealul Furcilor unde un mic monument aminteşte de
tragicul sfîrşit al lui Horia şi Cloşca. Pe acest deal a avut loc marea adunare populară de la 1 decembrie
1918.

Excursii în împrejurimi. Din Alba Iulia, plecînd pe şoseaua sau pe calea ferată ce însoţeşte
valea Ampoiului, se poate ajunge la Zlatna, Abrud, Brad şi celelalte localităţi din inima munţilor
Apuseni, sau se poate vizita vestita regiune a Ţării Vinului, renumită prin podgoriile de la Şard, Ighiu,
Cricău, Bucerdea etc. Din Alba Iulia se poate urca şi pe masivul stîncos Piatra Craivii (1083 m), care
domină valea Mureşului şi pe platoul căruia se află ruinele unui castru feudal cu două incinte şi un turn
(din secolul al XIII-lea) şi ruinele unei cetăţi dacice.
Urmînd şoseaua D.N. 1, spre Teiuş, se ajunge după 8 km în satul Sîntimbru (unde se poate
vizita o biserică gotică ridicată de Ioan de Hunedoara, după victoria repurtată asupra turcilor în 1442),
iar după alţi 7 km se ajunge la Teiuş, important nod de cale ferată şi centru economic, unde se pot vizita
trei monumente de arhitectură: o biserică ortodoxă cu picturi interesante din secolul al XVII-lea, o
biserică romano-catolică de la începutul secolului al XIV-lea şi o ctitorie a lui Ioan de Hunedoara din
1488.
După vizitarea oraşului Alba Iulia şi a împrejurimilor sale ne înapoiem pe şoseaua D.N. 1, la
Sebeş, pentru a se continua itinerarul spre Sibiu.

• Km 66 (D. N. 1 = Km 363): spre RĂHĂU

Părăsim Sebeşul, pe şoseaua D.N. 1, ce însoţeşte valea Secaşului. După 6 km, din şoseaua
principală se ramifică la dreapta un drum local ce ne duce după 2 km la comuna Răhău, situată într-o
adevăraţi covată, formată de cele două coline ce-o înconjoară. Aici, ca şi în celelalte localităţi de pe
valea Secaşului, s-au găsit numeroase vestigii din trecutul îndepărtat.

• Km 70 (D. N. 1 = Km 359,5): spre CÎLNIC

Din şoseaua D.N. 1, în dreptul km 359,5 se ramifică pe dreapta un drum local care duce în
comuna Cîlnic (3 km). Aici se poate vizita cetatea Clinicului, unul din cele mai vechi şi importante
monumente feudale din regiune, ale cărei ziduri de apărare sînt întărite cu două turnuri şi un bastion.
Turnul de apărare de la mijloc poartă denumirea de «Siegfrid» şi reprezintă cea mai impunătoare parte
a cetăţii. Zidită pe la anul 1200, cetatea a aparţinut conţilor de Kelling, care au vîndut-o în 1430
locuitorilor comunei, pentru a servi ca loc de apărare împotriva turcilor. Ea a fost totuşi ocupată de
aceştia în 1438 prin trădare; în 1599 a fost asediată de Mihai Viteazul, iar la începutul secolului al
XVIII-lea de către partizanii lui Francisc Rakoczy al II-lea. De la Cîlnic, în ale cărui hotare au fost sco-
se la iveală numeroase urme arheologice ce atestă existenţa societăţii omeneşti din cele mai vechi
timpuri (aşezări din perioada începututrilor societăţii gentiJice patriarhale), se poate urca la satul Deal,
la satul Rsciu (unde se află o biserică veche de cîteva secole) şi la satul Cărpiniş.
În partea stîngă a şoselei naţionale (la km 359,8) se deschide un drum care ne duce la satul
Cut (2 km), cunoscut prin vestigiile din comuna primitivă şi din epoca daco-romană (găsite mai ales pe
înălţimea «Gruiul de Cremene»), prin terenurile sale acoperite cu vii, cît şi prin echipa de dansuri a
căminului cultural, care, cultivînd tradiţiile locale, a făcut larg cunoscut vestitul joc «de bîtă».

• Km 77,5 (D. N. 1 = Km 352): BĂILE MIERCUREA

Continuîndu-ne itinerarul pe şoseaua D.N. 1 după ce lăsăm la km 355,5 în stînga, satul şi gara
Cunţa (1 km), ajungem după 15 km la plecarea din Sebeş la Băile Miercurea.
Aflată la o altitudine de 130 m, pe malul pîrîului Secaş, staţiunea 82 dispune de instalaţii
balneare simple, cu cîteva cabine. Apele cloruro-sodice şi nămolul sapropelic fosil sînt folosite în
tratamentul reumatismului.
În apropiere de Miercurea se desprinde pe dreapta tot din D.N. 1 la km 351 un drum local ce
ne duce după 5 km în comuna Gîrbova. Aici merită a fi vizitată o biserică-cetate din secolul al XIV-lea,
avînd în centru un turn, cu mai multe etaje. La intrare se află un al doilea turn, de la care porneşte un
gang ce duce în cetate. Tot aici, sub dealul dinspre est de comună, în cimitirul evanghelic, se află
ruinele unei bazilici romanice, ridicată în jurul anului 1280. Din cele trei nave de odinioară a mai rămas
în picioare numai cea de mijloc şi turnul.
La cîţiva kilometri mai sus de Gîrbova, spre sud, se mai pot vedea urmele unei cetăţi feudale
din secolul al XII-lea, cu ziduri înalte de 4 m.

* Km 81 (D. N. 1 - Km 349): COMUNA MIERCUREA

Ajunşi la comuna Miercurea, vechea aşezare, unde se ţinea în fiecare miercuri tîrg săptămînal,
ne invită la un popas pentru a vizita în partea de nord a pieţii centrale o biserică-cetote, valoros
monument de arhitectură, zidit în secolul al XIII-lea. Zidurile incintei au în exterior numeroise
contraforturi. În interior se află şiruri de şoproane şi un drum de straje din lemn de jur împrejurul
turnului. Sub şoproanele sprijinite de stîlpi de lemn, se găsesc numeroase hambare şi lăzi folosite în
trecut psntru păstrarea cerealelor şi alimentelor. Comuna Miercurea este locul natal al sculptorului
Corneliu Medrea (1888 — 1964).

Excursii în împrejurimi. Din Miercurea, urcă spre nord, un drum local care ne duce după 6
km la satul Boz. Aici, demnă de vizitat este biserica evanghelică, construită în stil gotic în 1523. Este o
biserică fortificată, o adevărată mică cetate. Podul bisericii a fost astfel construit încît sî poată servi la
apărarea clădirii. Sub acoperiş au fost construite deschizături pentru lansarea proectilelor asupra
inamicului ce s-ar fi apropiat de acest lăcaş, adevărat loc de refugiu în caz de nevoie. Tot la Boz au fost
găsite urme de aşezări, din comuna primitivă, din epoca bronzului ş.a.
Din Miercurea, recomandăm o excursie spre satele Cunţo (7 km), Braşov şi Vingard (17 km).
În comuna Vingard se poate vedea un monument istoric: o biserică ridicată în stil gotic în 1461, de
către şeful unei puternice familii feudale: lohanes Gereb din Vingard, cumnat cu Ioan Corvin. Demne
de remarcat sînt diferitele blazoane de deasupra uşilor sau do ia cheile de boltă, proporţiile bine
calculate ale interiorului şi mii ales ale corului, păstrat nealterat, cu o boltă fină, cu nervuri în formă de
reţea.
La ieşirea din Miercurea se ramifică pe dreapta din şoseaua principală, un drum comunal ce se
îndreaptă spre sud şi care duce la alte localităţi, prezentînd interes turistic: Dobirca (4 km), Poiana (12
km) şi Jina (18 km).
În satul Dobirca, se poate vizita o biserică-cetote cu o incintă prevăzută cu patru turnuri. A
fost construită între 1481—1515. Cucerită de Mihai Viteazul, cetatea a fost întăriţi la începutul
secolului al XVII-lea, prin amplificarea la exterior a turnului romanic, cu un al doilea turn prevăzut cu
ziduri puternice, între cele două rînduri de ziduri a fost lăsat un spaţiu larg, folosit pentru adăpostirea
familiilor refugiate aici.
Satul Poiana, situat la o altitudine de 1 000 m, are aspectul unui tîrguşor deosebit de pitoresc.
Pot fi admirate aci frumoasele costume ale locuitorilor, căminul cultural cu vestitul său cor, muzeul
sătesc, biblioteca etc.
Comuna Jina este situată în inima munţilor Cindrelului. Flueraşii de aici sînt cunoscuţi în
toată ţara.

• Km 86 (D. N. 1 = Km 344,5): APOLDU DE SUS

Situată în depresiunea colinară de contact a Apoldului, comuna Apoldu de Sus este vestită
pentru cooperativa agricolă de producţie «Brazdă nouă», şi pentru întreprinderea agricolă de stat cu
profil zootehnic şi pomicol-viticol. La numai 2 km depărtare se află comuna Apoldu de Jos, unde au
fost găsite urme de construcţii romane. În continuare, drumul comunal urcă spre nord, trece prin
comuna Lucios (6 km), satul Guşu (1 km), satul Presaca (2 km), şi se ajunge la Păuca (3 km), aşezare
vestită atît prin descoperirile arheologice de aici (vestigii din prima epocă a fierului: obiecte de
podoabă din metal, bronz şi argint aparţinînd culturii sciţilor), cît şi prin biserica evanghelică de aici,
ridicată pe locul unei vechi biserici romanice.

• Km 96 (D. N. 1 = Km 334,5): spre SĂLIŞTE.

Coborînd Hula Apoldului, după 10 km se deschide din şoseaua D.N. 1, din dreptul gării
Sălişte, un drum local ce duce la comuna Sălişte. Aşezarea este îndeosebi cunoscută prin arta cu care
femeile îşi lucrează îmbrăcămintea şi prin ţesăturile cu care îşi împodobesc casele, ridicate în stilul
arhitecturii populare. Aici există şi un excelent cor înfiinţat încă din 1883, care îşi desfăşoară activitatea
în cadrul căminului cultural. La Sălişte se poate vizita şi un muzeu etnografic. Printre punctele de
atracţie ale comunei se numără şi frescele din biserica satului (care datează din 1784), ruinele bisericii
unite, capela lui Gruiu.
De la Sălişte, urcă spre vest drumul local Săcel-Sugag, ce duce la alte cîteva aşezări vestite
prin portul popular al locuitorilor lor: Tilişca (7 km), Rod (15 km), Poiana Sibiului (23 km), Jina (30
km). La marginea satului Tilişca, au fost scoase la iveală prin săpături arheologice, resturile unei cetăţi
dacice de pămînt şi lemn, datînd din secolul l î.e.n. şi a unei cetăţi de piatră spre care Decebal a încercat
să se retragă după cucerirea de către romani a capitalei Sarmizegetusa şi a celorlalte cetăţi dacice din
munţii Orăştiei.
Tot din Sălişte se pot face excursii în munţi. Astfel un drum carosabil ce urcă spre sud, ne duce
după două ore la grupul de cabane Crinţ. Situate pe versantul nordic al munţilor Cibinului, la o
altitudine de 1250 m (sub Pripoare = 1400 m), cele 15 cabane de aici au o capacitate de 177 locuri.
Există bufet permanent, iar în sezon, restaurant — cantină cu autoservire. De aici se pot face
următoarele ascensiuni:
a) La cabana Fîntînele (1257 m), marcaj triunghi roşu şi cruce albastră (timp necesar 3—4 ore)
b) La Păltiniş (1450 m), marcaj triunghi roşu, cruce albatră şi punct roşu (timp necesar 7 — 8 ore)
c) La vîrful Strîmba Mare (1830 m), marcaj triunghi roşu (timp necesar 4 ore) prin: Pripoarele (1400
m), Casa Duş (1317 m), Crucea Bălţii —sub vîrful Rudarilor (1655 m), Drumul Pietros — sub
vîrful Strîmba Mare. De aici se poate urca pe marcajul cu bandă albastră în două ore la vîrful
Frumoasa (2160 m), sau în trei ore la vîrful Cindrelul (2244 m). De la vîrful Frumoasa se poate
coborî în valea Sebeşului, fie la cabana Oaşa (1207 m), în trei ore pe poteca marcată cu cruce
roşie, fie la casa Tărtărău (1320 m)—în patru ore, pe marcajul cu triunghi albastru. Din vîrful
Cindrelului se poate coborî fie la Păltiniş în 3-4 ore, pe poteca marcată cu bandă roşie, fie în valea
Lotrului, la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m altitudine) în 4 — 5 ore, pe poteca marcată cu acelaşi
semn.
De la punctul de ramificaţie spre Sălişte, ne continuăm itinerarul pe D.N. 1, pătrunzînd în
depresiunea Cibinului. Şoseaua traversează comuna Săcel la km 331 de unde un drum local ne duce
după 4 km în satul Sibiel, situat la o altitudine de 499 m.
Din Sibiel, urmînd drumul de căruţă local sau potecă marcată cu cruce albastră, amatorii de
excursie pot ajunge după 2-3 ore (7 km) la cabana Fîntînele, trecînd prin Cacova Sibiului (612 m),
Cabana Fîntînele este situată la o altitudine de 1 257 m, are 90 locuri în camere cu trei paturi şi
dormitoare comune cu priciuri, bufet permanent. Terenuri de schi pentru începători şi avansaţi se află în
imediata apropiere a cabanei. De aici se pot face ascensiuni la cabanele Crinţ (marcaj cruce albastră şi
triunghi roşu, timp necesar 3-4 ore) sau la Paltiniş, prin cheile Cibinului (Rîului Mare) — 839 m. În 4-
5 ore, urmînd poteca marcată cu punct roşu.

Km 107,5 (D.N. 1 = Km 324): COMUNA CRISTIAN

Popasul în această comună ne oferă prilejul de a vedea chiar în centru, o cetate ţărănească,
ridicată pe la mijlocul secolului al XV-lea, în jurul unei biserici care datează din prima jumătate a
secolului al XIV-lea. Cetatea constă dintr-o incintă cu ziduri duble, între care era un şanţ cu apă. Se pot
vedea şi cele patru turnuri care străjuiau incinta precum şi turnul porţii dinspre Cibin, care a fost ridicat
ulterior.
Părăsind comuna Cristian ne continuăm drumul prin întinsa depresiune a Cibinului spre Sibiu,
ale cărui turnuri mai înalte încep să se vadă la orizont, şi după 5 km, trecem pe lîngă moderna autogară
a aeroportului Sibiului (km 318). La km 316 intrăm în Sibiu prin cartierul Turnisor.
 Etapa IV. SIBIU-RÎMNICU VÎLCEA (98 km)

SIBIU
Ultima etapă a circuitului nostru începe cu oraşul Sibiu. Situat la o altitudine de 410—430 m,
pe valea Cibinului (afluent al Oltului), oraşul Sibiu este nu numai un vestit centru economic şi cultural
dar şi unul din cele mai importante centre turistice ale ţării. Are o populaţie de peste 104 000 locuitori
(inclusiv comunele cuprinse în teritoriul administrativ al oraşului).
Fig 09
Descoperirile arheologice atestă existenţa aici a unei aşezări încă din epoca pietrei cioplite.
Istoria oraşului menţionează un «civitas Cibinensis» situat la poarta dintre nordul şi sudul Carpaţilor
din cele mai vechi timpuri. Cele mai vechi mărturii asupra oraşului aparţin epocii pietrei cioplite. Ele
au fost găsite în suburbia Turnişor, pe vatra oraşului, şi în localităţile din jur (Ocna Sibiului, Răşinari,
Sura Mică ş.a.). Alte urme provin din perioada epocii metalelor (pe dealul Guşteriţa s-a descoperit o
turnătorie de bronz). În cartierele Guşte-riţa şi Viile Sibiului, ca şi în apropiere de Tilişca s-au găsit
urme din timpul dacilor. Continuitatea vieţii materiale pe aceste meleaguri o dovedesc apoi diversele
descoperiri referitoare la perioada aşezării romanilor, care au ridicat pe dealul Guşteriţa castrul
Cedonia, iar mai la sud, la Boiţa, castrul Căput Stenarum. Tabula Pentingeriană întocmită pe timpul
împăratului Sever (193 — 211 e.n.) cuprinde printre drumurile imperiului roman şi pe cel ce ducea la
Apullum (Alba Iulia), urcînd pe valea Oltului şi trecînd pe la Cedonia (Sibiu), lucru ce dovedeşte
importantul rol pe care l-a jucat totdeauna această aşezare situată la o adevărată răscruce de drumuri.
Monedele găsite atît pe vatra oraşului (la Guşteriţa, Turnişor etc.) cît şi în localităţile din jurul Sibiului,
şi care datează din epoca ce-a urmat după părăsirea Daciei de către administraţia romană, sînt dovezi de
netăgăduit asupra continuităţii populaţiei autohtone pe aceste meleaguri.
Ca aşezare medievală, Sibiul este amintit în secolul al XII-lea, sub numele de Cibinium.
Transformat curînd în oraş, este menţionat în unele documente sub numele de Hermanstadt, iar după
1223, sub acela de Villa Hermani. Aşezarea medievală s-a dezvoltat în jurul micii cetăţi construite în
secolul al XIII-lea pe terasa care domină Cibinul (piaţa Griviţa de astăzi) şi care a fost distrusă în urma
năvălirii tătarilor, în 1241. În secolul următor, cetatea a fost refăcută şi mărită. Din secolul al XIV-lea,
Sibiul a devenit un însemnat centru comercial, documentele din 1376 atestînd existenţa a 19 bresle şi a
25 de meşteşugari. Negustorii sibieni ajungeau cu produsele lor pînă la Praga, Viena, Cracovia,
Hamburg, iar în sud aveau relaţii comerciale intense cu Ţara Românească (prin trecătoarea Turnu
Roşu), de la ai cărei voievozi ei primiseră numeroase privilegii. Aceste relaţii comerciale şi relaţiile de
prietenie şi de bună vecinătate sînt o dovadă în plus a unităţii şi continuităţii poporului român pe cele
două versante ale Carpaţilor. În secolul al XIV-lea, liniştea cetăţii a fost întreruptă în repetate rînduri de
către turci care prin pasul Turnu Roşu voiau să-şi facă drum spre centrul Europei, tn faţa pericolului
otoman, a fost ridicată o cetate puternică de cărămidă, cea mai puternică fortăreaţă din Transilvania, la
care s-a lucrat cîteva decenii. Din cauza culorii roşii a cărămizii, Sibiul a fost numit «Oraşul Roşu» sau
«Cetatea Roşie». Zidurile dispuse în trei rînduri şi care înconjurau întregul oraş erau la rîndul lor
înconjurate de un şanţ de apă. Ele au rezistat la cele trei asedii ale turcilor din 1432, 1438 şi 1552 şi sub
aceste ziduri oastea otomană a fost nimicită de marele voievod Iancu de Hunedoara. Astfel, cetatea
Sibiului a devenit un bastion important în lupta împotriva duşmanilor din afară, multe alte aşezări din
Transilvania imitînd Sibiul în construcţia cetăţii. De altfel aceasta a fost întărită pînă către sfîrşitul
secolului al XVII-lea, avînd 39 turnuri, 4 bastioane, 2 rondeluri, lacuri şi canale printre ziduri, ce se
umpleau cu apă atunci cînd cetatea era asediată. Oraşul Sibiu a fost transformat de Gabriel Bathory în
capitală a voievodatului Transilvaniei, funcţie pe care_a îndeplinit-o în două rînduri (între 1703 —
1791 şi între 1849 — 1865). În secolul al XVIII-lea, oraşul se dezvoltase atît de mult, încît a apărut
necesitatea străpungerii zidurilor şi chiar a demolării lor, pentru a crea noi spaţii construcţiei de
locuinţe. Dar Sibiul a fost şi un important centru cultural, încă din anul 1300 a^ existat aici o bibliotecă,
iar în 1325 s-a înfiinţat şi o monetărie. În acelaşi secol — al XIV-lea — s-a înfiinţat o şcoală, iar pe la
1530 a fost instalată o tipografie de unde, în 1544, a apărut «Micul Catehism luteran» în limba română.
Documentele amintesc de existenţa unui gimnaziu în secolul al XVII-lea, iar în cea de a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, de un teatru şi de o revistă culturală — «Foaia săptămînală de teatru». În 1817
s-au deschis primele săli ale muzeului Brukenthal. În 1849, la Sibiu apăreau două periodice româneşti:
«Transilvania» şi «Tribuna», iar în 1861 lua fiinţă în oraş «Astra», asociaţie pentru literatura română şi
cultura poporului român din Transilvania.
Dezvoltarea industrială a oraşului, începută către mijlocul secolului trecut, a luat o mare
amploare în anii de după eliberarea ţării de sub jugul fascist. Dintre principalele unităţi industriale ale
Sibiului amintim: Uzinele «Independenţa», Uzinele «Metalurgica», fabricile «Sibiana», «Balanţa»,
«Libertatea», «Flamura roşie», întreprinderea poligrafică. Sibiul este unul din puţinele oraşe din ţară
unde se păstrează bine conservate multe din construcţiile specifice arhitecturii evului mediu. Zidurile
cetăţii, cu vechile fortificaţii (turnuri, bastioane etc.), străzile înguste, casele vechi în stilul gotic sau
cele caracteristice stilului Renaşterii sau al barocului, oferă vizitatorului prilejul de a urmări pe viu
evoluţia arhitecurii de-a lungul veacurilor.
Principalele obiective de interes turistic din Sibiu sînt următoarele:
1. Biserica evanghelică, situată în Piaţa Griviţa (centrul iniţial al primei cetăţi a Sibiului), este
o construcţie gotică, zidită în decursul a două secole (pînă la 1520) pe locul unei vechi bazilici
romanice. Purtînd amprenta mai multor stiluri, construcţia are la bază un plan de tip romanic (cu trei
nave). Se pot vedea şi încercările făcute în secolul al XV-lea de transformare a ei în biserică hală. Din
turnul bisericii, înalt de 73 m, se pot vedea împrejurimile Sibiului. Interiorul este impresionant prin
arcadele frînte ale stilului gotic ce susţin bolţile, prin picturile în tempera pe var uscat executate în 1445
de meşterul Ioan din Rîşnov (pe peretele nordic al corului). În subsol, printre alte pietre funerare, se
poate vedea şi aceea a lui Mihnea cel Rău, voievodul Ţării Româneşti, asasinat în apropierea bisericii
în 1510 de către adversarii săi politici.
2. Tot în piaţa Griviţa se poate vedea un turn din vechile fortificaţii ale cetăţii. La casa de la nr.
1 a pieţii se poate vedea un portal în stil gotic, avînd deasupra o placă cu detalii specifice renaşterii
italiene, pe care este scris anul 1502. Pe sub turnul amintit se coboară din Piaţa Griviţei, în partea de jos
a Pasajului Scărilor, care leagă oraşul de sus cu cel de jos şi care, trecînd chiar pe lîngă zidurile de
cărămidă ale celei de a treia cetăţi, reprezintă cel mai tipic colţ medieval al Sibiului.
3. Primăria veche, situată pe Strada 1 Mai, nr. 2, la capătul de sus al Pasajului Scărilor, este un
interesant monument de arhitectură, ridicat în stil gotic către sfîrşitul secolului al XV-lea. Casa a fost
cumpărată de la proprietarul ei, de către oraşul Sibiu în 1545, fiind folosită ca sediu al primăriei şi
arhivei oraşului. Aici se află şi cel mai vechi document (din anul 1290) în care este menţionat Sibiul.
4. Muzeu/ Brukenthal, situat în Piaţa Republicii nr. 3 (piaţa din centrul oraşului şi care a fost piaţa mare
a celei de a treia cetăţi din secolul al XV-lea), a fost zidit între 1777 — 1785 în stil baroc şi constituie
un valoros monument de arhitectură: Colecţiile au fost organizate muzeistic, la sfîrşitul secolului al
XVIII-lea, iar porţile pentru public au fost deschise în 1817. Este unul dintre cele mai vechi muzee din
Europa. Cele şase secţii cu aproape 1 000000 de piese, deosebit de valoroase, prezintă un mare interes
pentru orice vizitator.
Galeria de artă, cu peste 2 000 de tablouri, cuprinde lucrări aparţinînd principalelor şcoli de
pictură din Europa, precum şi lucrări semnate de mari artişti români. Aici pot fi admirate tablouri de
Tizian, Guercino, Rubens, Jordaens, Van Dyck, Veronese, Memling, David Teniers cel Bătrîn, David
Teniers cel Tînăr, Lucas Cra-nach cel Bătrîn şi alţi mari maeştri ai picturii universale. În secţia de artă
românească, sînt prezentate tablouri de N. Grigorescu, l. Andreescu, St. Luchian, N. Tonitza, Gh.
Petraşcu, Th. Pallady, l. Iser, Al. Ciucurencu, C. Baba ş. a. Tot aici există şi o bogată colecţie de grafică
cu lucrări ale unor maeştri francezi, italieni, germani şi români.
Secţia de istorie a muzeului cuprinde o serie de obiecte găsite în oraş şi împrejurimi oglindind
prezenţa omului şi a dezvoltării culturii sale materiale în sudul Transilvaniei de la începuturile societăţii
primitive şi pînă în zilele noastre. Astfel, se pot vedea aci: un atelier monetar descoperit în ruinele
cetăţii de la Tilişca, o serie de obiecte şi documente din timpul răscoalei de la 1785 din Transilvania
(printre altele o roată asemănătoare aceleia cu care au fost frînţi Horia şi Cloşca la 28 februarie 1785) ş.
a. Tot aici poate fi admirat tezaurul numismatic al muzeului, cuprinzînd peste 40000 piese. Printre
acestea se află numeroase monede de aur (una are 350 grame şi a fost turnată în secolul al XVII-lea
pentru plata tributului către turci).
Biblioteca muzeului cuprinde printre cele 250000 de lucrări, 150 de cărţi manuscrise, unele de
peste 500 ani (între acestea se remarcă «Brevarium Brukenthal», un manuscris flamand pe pergament
de la începutul secolului al XVI-lea), 365 de incunabule (unul tipărit în 1472 de Petrus Schoffer,
colaboratorul şi continuatorul lui Gutenberg) s. a. De asemenea aici se află cea mai completă colecţie
de opere transilvănene din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Secţia de arta populară cuprinde, pe lîngă o bogată colecţie de ceramică, crestături în lemn,
piese de port etc, o valoroasă colecţie de icoane ţărăneşti.
În cadrul muzeului, se află organizate, la alte adrese, încă două interesante secţii:
Secţia de ştiinţe ale naturii, înfiinţată în 1849 şi instalată într-o clădire de pe strada Cetăţii nr.
1, cuprinde valoroase colecţii zoologice şi botanice, o mumie egipteană, o colecţie de fluturi şi păsări,
cel mai vechi ierbar din ţară (1734) etc.
Secţia de etnografie este amenajată sub forma unui muzeu în aer liber în pădurea Dumbrava.
Cuprinde o serie de unelte şi instalaţii tehnice şi industriale ţărăneşti, aşa cum au evoluat de-a lungul
veacurilor (prelucrarea produselor alimentare şi a fibrelor textile, mijloace şi instalaţii de transport şi
comunicaţii etc.).
5. Hotelul «Împăratul Romanilor» (strada N. Bălcescu), vechi de mai bine de patru secole
(1555), constituie de asemenea un obiectiv de interes turistic. Aici a poposit în 1699 celebrul arhitect
italian Visconti Morando, autorul primei hărţi a Sibiului, iar în 1714, regele Carol al XII-lea al Suediei.
Mai tîrziu, în 1773, hotelul a găzduit pe Iosif al II-lea (care în 1780 a devenit împăratul Austriei), iar în
1846 pe marele compozitor şi pianist Franz Liszt. Un an mai tîrziu, în 1847, a poposit aici regele
valsului, Johann Strauss.
6. Expoziţia de arme şi trofee de vînătoare. Pe strada Şcoala de înot nr. 4 se află primul muzeu
de vînătoare din ţara noastră, un adevărat tezaur cinegetic, alcătuit din peste 1 500 piese de valoare:
arcuri şi arbalete din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, trofee de capră neagră (medaliate la
concursurile internaţionale — unele datînd din 1897), de cerbi, mistreţi, urşi şi o valoroasă colecţie
ornitologică.
Alte monumente sînt grupate pe diverse străzi şi pieţe.
7. Pe Strada Cetăţii, ce se întinde de-a lungul zidului interior al vechii cetăţi, pot fi văzute cele
trei turnuri de apărare zidite în secolul al XIV-lea: turnul, pentagonal ce a aparţinut breslei armurierilor
şi a arbaletierilor şi ulterior breslei pînzarilor, turnul cu plan dreptunghiular ce a aparţinut breslei
olarilor şi turnui (pentagonal sus şi cilindric jos) breslei dulgherilor. Dincolo de ele se poate vedea
şanţul dintre ziduri (azi un mic parc), paralel cu care se ridică zidul exterior al cetăţii, construit în
secolul al XV-lea. Pe aceeaşi stradă, se află clubul Uzinei «Independenţa», ridicat pe o «rondelă» a
cetăţii (în locul celui mai vechi teatru din ţară, clădit în 1836, unde au concertat, Haydn Liszt şi alţi
mari muzicieni) şi bastionul Haller, construit în 1551.
8. Pe strada 1 Mai (vechea stradă a Măcelarilor), ce se întinde între Piaţa Griviţa şi strada V. l.
Lenin reţin atenţia: Catedrala mitropoliei ortodoxe, construită în 1906 (după modelul bisericii Sfînta
Sofia din Constantinopol, pe locul unei bisericuţe a negustorilor români macedoneni din Sibiu şi care
posedă frumoase fresce; Micul palat (la nr. 13), o clădire în stil baroc, cu cariatide, construită în 1786,
pe locul locuinţei vestitutului meşter aurar Sebastian Hann; Casa în care a locuit Mihail Eminescu,
timp de două săptămîni, în 1868, venit aici cu trupa lui Mihail Pascali.
9. Pe strada Avram Iancu, ce coboară din piaţa 6 Martie şi Republicii spre gară, se pot vedea:
la nr. 19, casa în care o locuit compozitorul Gh. Dima (1847 — 1925); 'casa Vestemean (la nr. 16), una
din cele mai vechi case din Sibiu, construită în secolul al XIV-lea. Tot pe această stradă se mai află:
Clubul întreprinderii poligrafice sibiene, caso poetului german Fr. Krasser, urmele turnurilor de
apărare ale celei de a doua cetăţi (secolul al XIV-lea), cuprinse în actualele clădiri de la nr. 9, 13, 21 şi
29 etc. Strada se termină în strada General Magheru, în dreptul bisericii Ursulinelor (fosta mănăstire a
dominicanilor construită în secolul al XVIII-lea).
10. În piaţa Republicii (piaţa centrală a Sibiului de astăzi şi piaţa mare a celei de a treia cetăţi
medievale) pot fi văzute o serie de clădiri datînd din secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea,
adevărate monumente de arhitectură, cu portaluri din epoca renaşterii, sculptate în piatră (casa Haller
de la nr. 8 şi casa de la nr. 25), sau cu trăsături ale stilului gotic al secolului al XV-lea (casele de la nr. 6,
10, 13, 15).
11. În piaţa 6 Martie (piaţa Mică, centrul celei de a doua cetăţi a Sibiului) se află: Turnul
Sfatului (rămăşiţă a cetăţii sus amintite, ridicat în secolele XIII-XIV), denumit astfel după clădirea
alăturată, care a fost primul sediu al sfatului oraşului. În interiorul lui s-a amenajat Muzeul de istorie a
oraşului. Pe latura nordică a pieţii se ridică o clădire ce a aparţinut breslei măcelarilor (se vede pe
faţada ei stema pusă la restaurarea din 1787) şi în care au avut loc reprezentaţiile date de trupele de
teatru în secolul al XVIII-lea. Pe latura sudică a pieţei, vechile clădiri gotice ale breslei aurarilor au fost
înlocuite cu construcţii în stil baroc, ridicate în secolul al XVIII-lea. Dintre acestea se remarcă biserica
parohială catolică, construită între 1726-1738.
Pe latura estică a pieţei pot fi văzute mai multe «case cu picioare» (la nr. 20, 24, 25, 28), cum
au fost denumite de localnici vechile clădiri cu arcade, sub care breslele de meşteri din evul mediu îşi
desfăceau mărfurile.
12. În parcul 1 Mai, de lîngă Piaţa Unirii (situată la capătul de sud al străzii N. Bălcescu,
strada principală pe care se înşiră cele mai mari unităţi comerciale ale Sibiului), se află clădirea fostei
asociaţii ASTRA (secolul al XIX-lea), astăzi Palatul cultural. Aici funcţionează Biblioteca
orăşenească, ce şi-a sărbătorit centenarul în 1962 şi care a avut ca bază donaţiile lui Gh. Bariţiu,
Timotei Cipariu şi cărţile aduse de Badea Cîrţan. Astăzi biblioteca posedă peste 300000 volume, printre
care multe exemplare unice de cărţi româneşti vechi (spre exemplu: «Sbornicul slovenesc», tipărit în
1580 la Sebeş de către Coresi), culegeri de poezii ale lui Cezar Bolliac (apărute în 1835 şi 1843), Gh.
Asachi (apărute în 1844 şi 1863), l. Văcărescu (apărută în 1848), V. Alecsandri (apărută în 1857), o
colecţie bogată de manuscrise («România Pitorească» a lui Al. Vlahuţă, diverse manuscrise ale lui
Eminescu, Alecsandri, Iosif Vulcan etc.) în faţa Palatului cultural se află bustul lui Gh. Bariţiu, lucrat
de sculptorul Spăthc. Paralel cu latura centrală a parcului se află strada Tribunei, unde şi-a avut sediul
revista «Tribuna», editată între 1884 şi 1904 de l. Slavici şi George Coşbuc. Pe această stradă,
traversînd str. Alexandru Sahia, se ajunge în şoseaua Alba Iulia, dominată de bastionul Soldisch, ridicat
în partea de nord-vest a vechii cetăţi şi care reprezintă ultima fortificaţie zidită între 1622—1627 pentru
apărarea Sibiului medieval.
Fig 09
13. În «Oraşul de jos». Din piaţa Griviţei, coborînd prin Pasajul Scărilor, ajungem în «Oraşul
de jos», unde se află zona industrială a Sibiului. Aspectul medieval al unor cartiere ale «Oraşului de
jos» e dat de unele case de tip franconic, printre care apar vechile case cu acoperişurile ascuţite peste
podurile încăpătoare. Vechiul cartier al meşteşugarilor a fost înconjurat şi el în secolul al XV-lea cu un
al patrulea zid, din care se mai păstrează numai Turnul pielarilor şi Turnul pulberăriei.

Excursii în împrejurimi
a) La Ocna Sibiului. Staţiune balneo-climaterică permanentă, de interes republican, este
situată la 13 km nord-vest de Sibiu, pe valea Pîrîului Alb (Visa), la o altitudine de 408 m, într-o mică
depresiune dominată de dealurile Ricoteciu (549 m), Gorgan (564 m) şi Dealul Ocnei. Staţiunea era
cunoscută încă din timpul romanilor, al căror popas pe aceste locuri îl mărturisesc numeroasele urme
arheologice găsite. Romanii au avut aici chiar o fortăreaţă pentru apărarea salinelor, pe dealul
Papistaşilor. Mai tîrziu, în 1595, ambasadorul împăratului Rudolf al II-lea pe lîngă Mihai Viteazul s-a
oprit aici pentru a face băi sărate. Atracţia staţiunii o constituie apele sale cu efecte terapeutice
remarcabile. Lacurile, în număr de 15, formate în pîlniile vechilor saline folosite încă din vremea
stăpînirii romane în Dacia, au adîncimi ce depăşesc uneori 100 metri. Ele au o salinitate pronunţată:
180 — 269% de sare la litru şi o temperatură de 22 grade — 46 grade la 1—1,5 m profunzime. Dintre
ceilalţi factori terapeutici amintim: izvorul Horia, cu ape cloruro-sodice-bicarbonate cu o concentraţie
de 4/1000, folosit pentru cura internă (hipoacidi-tate şi constipaţie), nămolul sapropelic, climatul de
cruţare, instalaţiile şi stabilimentete de tratament sînt amenajate pentru băi calde cu apă minerală
concentrată din lacul Ocniţa (considerate printre cele mai concentrate din Europa—250—260
grame/litru), pentru băi reci în lac şi ungeri cu nămol. Există de asemenea instalaţii pentru împachetări
cu nămol, un ştrand pentru aero-hidroterapie ş. a. Pavilionul băilor este prevăzut cu trei bazine pentru
băi minerale, cu secţii de hidroterapie, instalaţii de duş-masaj, vane pentru kinetoterapie, băi de abur şi
de aer cald, secţie de pulverizaţii şi inhalaţii, secţii de electroterapie etc.
Indicaţii: afecţiuni cronice ale aparatului locomotor şi ginecologic, boli ale sistemului nervos
periferic, sechele după trombofle-bite etc. Rezultate bune dau la copiii care suferă de debilitate,
limfatism, anemie.
Ca obiective de interes turistic menţionăm: monumentul Crucea Albă de lîngă gară, Ocna
părăsită, biserica cetate şi biserica zidită de Constantin Brâncoveanu.
b) La comunele Şura Mare şi Slimnic. Situate la nord de Sibiu pe şoseaua D. N. 14, la o
distanţă de 7 km şi respectiv.14 km, cele două localităţi sînt vestite nu numai prin vechile urme ale
trecutului dar şi prin relizările prezentului. Comuna Şura Mare s-a dezvoltat pe locul unei aşezări daco-
romane. Demnă de vizitat este aici biserica ridicată în secolul al XIII-lea, refăcută în 1523, cînd a fost
fortificată. Comuna Slimnic este dominată de cetatea ţărănească zidită pe dealul din dreapta şoselei.
Cetatea a fost menţionată pentru prima oară în documente în anul 1529. Prima menţiune asupra
comunei datează din anul 1409. Dar ambele sînt mai vechi. Aici se află şi o interesantă biserică din
secolele XIV-XV. Din centrul comunei se desprinde din şoseaua naţională pe stînga un drum local ce
duce la Ocna Sibiului.
c) La Dumbravă. Părăsind Sibiul prin Bulevardul Victoriei, care porneşte din «Oraşul de sus»
şi anume din Piaţa Unirii şi care este străjuit de Palatul Pionierilor, Fabrica de confecţii, Parcul
Arinilor (unde se poate vedea un bust al lui M. Eminescu) şi dincolo de care se află principalul stadion
al oraşului, ajungem la frumoasa pădure de stejar: Dumbrava. Întins pe o suprafaţă de cîţiva kmp,
parcul de la Dumbravă cuprinde un iac, o interesantă grădină zoologică, muzeul etnografic în aer liber,
un teren de camping pentru instalarea a 150 de corturi proprii şi 100 locuri în corturi fixe, un
restaurant ş. a.
d) La Răşinari (12 km). De la Dumbravă, o parte din tramvaiele ce vin aici continuă să
străbată pădurea şi apoi cîmpia depresionară de la poalele ultimilor ramificaţii ale munţilor Cindrelului
sau Cibinului, după care ajung la Răşinari (573 m). Satul negustorilor de răşină şi al cerilor
transhumanţi d!n trecut este astăzi o comună frumoasă, vestită prin comorile de artă populară păstrate
în portul localnicilor, prin folclor, prin arhitectura locuinţelor. Corul comunei, vechi de peste 80 de ani,
şi echipa artistică a căminului cultural, au cucerit la concursuri numeroase premii, făcînd cunoscute în
toată ţara frumuseţile folclorului local. Demn de vizitat este Muzeul oerilor, care cuprinde un material
foarte bogat, legat de viaţa de altă dată a ciobanilor. În muzeu mai pot fi admirate diferite mobile şi
obiecte de decorare a interiorului locuinţelor, piese din portul localnicilor (printre care o ie cu mînecile
lungi de aproape 3 m, steagul cu care locuitorii comunei au pornit la luptă în 1848 ş. a.).
 e) La Păltiniş (34 km). De la Răşinari, drumul continuă să urce pînă la Păltiniş, cea mai înaltă
staţiune climaterică din ţară (1410 — 1460 m), Staţiunea este o importantă bază de plecare în excursiile
pe munţii Cibinului (Cindrelului). La 5 km de Răşinari, şoseaua trece pe lîngă cabana Curmătura
Stezii (680 m, 32 locuri, bufet şi restaurant-cantină cu autoservire, permanent) şi pe lîngă terenul de
camping cu 40 locuri, după care urcă în serpentine strînse şi apoi mai largi pînă la Păltiniş. Complexul
turistic de aci cuprinde 41 vile şi cabane cu 850 locuri (prima vilă construită în 1896 a servit drept
sanatoriu). Cei ce urcă pe jos pot urma de la Răşinari drumul de care marcat cu bandă ro ie sau de la
cabana Curmătura Stezii, drumul forestier ce urmează valea Stezii (acelasi marcaj) pînă la cantonul
Sentuţa (sub schitul Păltiniş), de unde în continuare se urcă pe poteca marcată cu acelaşi semn, în două
ore, pînă în staţiune (în total circa 4 ore). Climatul tonifiant al staţiunii, bogăţia ozonului, frumuseţile
staţiunii şi ale împrejurimilor, condiţiile de confort şi distracţii (cantină cu 220 locuri, restaurant
pensiune cu 80 locuri, două cluburi, cinematograf, sală de spectacole, bibliotecă, terenuri de volei etc)
fac din Păltiniş unul din cele mai renumite complexe turistice din ţară.
Staţiunea este recomandată în unele afecţiuni ale sistemului nervos (nevrozele incipiente), în
catarele respiratorii cronice, anemii, afecţiuni endocrine (Basedow) etc.
Pentru cei dornici de schi s-au amenajat două excelente pîrtii pe pantele muntelui Onceşti
(1720 m) şi în poiana Găujoara.
Din Păltiniş se pot organiza cîteva execursii interesante: la complexul de cabane Santa (o mică
staţiune de odihnă situată la 1350 m altitudine), pe drumul local (4 km); la cheile Cibinului (900 m) în
2 ore, marcaj cu punct roşu; la cabana Fîntînele (1257 m), pe poteca marcată cu punct roşu (În 4 — 5
ore); la cabanele Crinţ (1250 m altitudine), în 7 — 8 ore pe poteca marcată cu punct roşu pînă la
Fîntînele, de unde cu triunghi albastru pînă la Pripoarele (1400 m), iar în continuare se coboară la
dreapta pe poteca marcată cu triunghi roşu; la vîrful Cindrelul (2244 m), pe poteca marcată cu bandă
roşie (4 — 5 ore), unde se pot vedea două iezere care formează izvoarele Cibinului şi de unde se poate
coborî la cabana Oaşa (1207 m) în 4 — 5 ore (marcaj cruce roşie), la cabanele Crinţ în 5 — 6 ore
(marcaj bandă albastră şi apoi triunghi roşu), la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m), în 5 — 6 ore
(marcaj bandă roşie); la cabanei Gîtul Berbecului (1175 m), situată pe malul lacului de acumulare a|
hidrocentralei Sadu V, pe poteca marcată cu triunghi roşu.
După ce am vizitat Sibiul şi împrejurimile sale ne vom continua itinerarul urmînd şoseaua D.
N. 1, care din Piaţa Unirii (km 314) părăseşte oraşul prin strada Gh. Gheorghiu-Dej (la ieşirea din oraş,
staţie de benzină pe partea stîngă la km 312). În continuare, D. N. 1 înaintează spre sud prin întinsa
cîmpie a depresiunii Cibinului, numită astfel după rîul care o străbate şi care este cel mai mare afluent
al Oltului în Transilvania.

• Km 2 (D. N. 1 = Km 309): COMUNA ŞELIMBĂR.

Numai după 2 km de la ieşirea din Sibiu, ajungem la comuna Şelimbăr. De comuna aceasta
este legată amintirea victoriei repurtate la 28 octombrie 1599 de către Mihai Viteazul asupra lui Andrei
Bat-hory, guvernatorul Transilvaniei, victorie după care domnul muntean a intrat triumfător în Alba
Iulia, realizînd astfel, pentru o scurtă vreme, prima etapă a unirii celor trei principate româneşti. Locul
bătăliei care s-a desfăşurat între Sibiu şi Şelimbăr, pe cîmpia din dreapta şoselei, este marcat printr-o
troiţă, ridicată pe movila sub care au fost îngropaţi cei peste 3 000 de ostaşi morţi în lupta ce a durat o
zi întreagă.

• Km 4,5 (D. N. 1 = Km 306,5): spre CISNĂDIE şi CISNĂDIOARA.

Părăsind Şelimbărul, şoseaua traversează Valea Cisnădiei. După 2,5 km, din şoseaua naţională
se desprinde spre dreapta drumul ce duce după 7 km la oraşul Cisnădie. Localitatea a fost înfiinţată la
începutul secolului al XII-lea. S-a dezvoltat ulterior, mai ales datorită activităţii unor ţesătorii de lînă
care se bucurau de mare faimă. La începutul secolului al XIII-lea, la Cisnădie s-a ridicat o biserică în
stil romanic. În decursul timpurilor, aceasta a suferit diferite transformări şi restaurări, dintre care cea
mai importantă s-a făcut după incursiunea turcească din 1493. Cu această ocazie, biserica a fost
transformată într-o adevărată cetate, ridicîndu-se un puternic bastion cu metereze aşezate pe mai multe
etaje, deasupra corului pătrat romanic. Deasupra portalurilor laterale au fost ridicate bastioane mai
mici. Cele trei rînduri de ziduri care înconjoară biserica, întărite din loc în loc cu bastioane şi turnuri,
erau la rîndul lor înconjurate de un şanţ care în timp de pericol putea ft umplut cu apă. Astăzi în jurul
cetăţii medievale s-au ridicat cîteva unităţi industriale: fabrica «Mătasea roşie», vestită prin ţesăturile
sale, bumbăcăria «11 iunie». Uzinele textile (vestite prin producţia de covoare) ş. a. La 3 km vest de
Cisnădie, se află Cisnădioara, cunoscută nu numai prin livezile de cireşi (care în luna mai, cînd pomii
înfloresc, oferă un peisaj încîntător), dar şi prin valorosul monument din secolul al XIII-lea, ridicat pe
vîrful dealului Mihai din centrul aşezării şi alcătuit din ruinele unor ziduri de cetate şi dintr-o bazilică
romană.
 • Km 11 (D. N. 1 = Km 300): spre AVRIG
Înapoiaţi la punctul de unde am făcut devierea de la traseu, spre Cisnădie, ne continuăm
itinerarul pe şoseaua D. N. 1 trecînd prin comuna Veştem (km 301,5). La km 300 ajungem la o
ramificaţie importantă. La stingă, D.N. 1, după ce trece Cibinul şi urcă Hula Bradului, traversează
comuna Bradu (km 292) şi ne duce la comuna Avrig (km 287). Aici demne de vizitat sînt: biserica
ortodoxă, în curtea căreia se află mormîntul lui Gheorghe Lazăr, caso natală a marelui cărturar din
secolul trecut, palatul de vară al baronului Brukenthal (construit în secolul al XVIII-lea, cu un frumos
parc în faţă), biserica evanghelică din secolul al XIII-lea.

• Km 15 ( D. N. 7 = Km 254): COMUNA TĂLMACIU

De la Veştem, itinerarul nostru continuă spre sud, pe şoseaua D. N. 7 (km 258). Prima
localitate mai importantă prin care trecem este comuna Tălmaciu, situată la confluenţa rîului Cibin cu
rîul Sadu. Localitatea s-a dezvoltat mult în ultimii ani. Există astăzi aci o întreprindere de prelucrare a
lemnului, o ţesătorie (cu o fabrică de aţă). Din centrul comunei Tălmaciu (km 253,6) se desprinde pe
dreapta un drum ce urcă pe valea Sadului. Izvorînd de sub vîrfurile Cindrelui, Ştefleşti, Balindiru şi
Negovanul, rîul Sadu separă munţii Cindrelului (spre nord) de munţii Lotrului (spre sud). Pe această
vale s-a construit prima hidrocentrală din patria noastră, în 1896, pentru a furniza curent electric
Sibiului. Drumul local ce urcă pe valea Sadului, deosebit de pitoresc, duce după 8 km la comuna Sadu,
care constituie un punct de plecare spre munţii din împrejurimi (aici se poate ajunge şi de la Sibiu (21
km), sau Cisnădie (5 km).
De la comuna Sadu, pînă la Masa Verde (546 m) este o distanţă de 3 km. De aici urcă la stînga
o potecă marcată cu triunghi albastru, pînă la stîna Muma (1540 m) şi apoi în continuare, marcată cu
bandă albastră, pînă la cabana Preajba, situată pe versantul nordic al munţilor Lotrului la o altitudine
de 1639 m (timp necesar 4 ore). În continuare, drumul urcă pe valea Sadului şi după ce trece prin satul
Rîul Sadului (22 km de la Tălmaciu), ajunge la cabana Ciupari (27 km), situată la o altitudine de 571
m. De aici urcă la stînga o potecă marcată cu cruce roşie ce duce în 4 ore la cabana Preajba (1639 m).
De la cabana Ciupari, drumul trece prin cătunu Drăgăneasa, satul Fundul Rîului, cătunul Sădurel şi
după 18 km de la Rîul Sadului ajunge la cabana Gîtul Berbecului, situată pe marginea lacului de
acumulare, al cărui baraj înalt de 62 m este primul baraj sub formă de arc de cerc ce-a fost construit în
ţara noastră. Apele lacului, lung de 5 — 7 km, pun în mişcare hidrocentrala Sadu V cu o putere de 16
000 Kw, intrată în funcţiune în 1959. De la cabana Gîtul Berbecului (1175 m) care dispune de 40
locuri, bufet şi restaurant-cantină cu autoservire în permanenţă, se poate urca la Paltiniş (potecă
marcată cu triunghi roşu = 3 ore) sau la cabana Obîrşia Lotrului (1400 m) pe poteca marcată cu
triunghi roşu, pînă la vîrful Negovanul Mare şi în continuare la dreapta pe marcajul bandă albastră pînă
la vîrful Ştefleşti (2212 m) şi apoi la stînga pe bandă roşie prin vîrful Piatra Albă (2179 m).
Tot de la Tălmaciu se desprinde pe dreapta din şoseaua D. N. 7 un drum local care duce după
3 km, la satul Tălmăcel situat pe valea Lungşoarei, la o altitudine de 442 m. De aici urcă pe valea
Rîuşorului poteca marcată cu bandă albastră, ce duce în 4 ore la cabana Preajba, de unde, aşa cum s-a
arătat mai sus, o serie de poteci duc în munţii Cibinului şi Lotrului.

• Km 19 (D. N. 7 = Km 250): BOIŢA

Părăsind Tălmaciu, şoseaua D. N. 7 începe să urce pe Dealul Furcilor, pe al cărui vîrf rămas în
stînga şoselei se află o staţie meteorologică. Aici se văd resturile unei cetăţi zidite în secolul al XIV-lea.
De pe acest vîrf se deschide o frumoasă privelişte spre munţii Făgăraşului şi depresiunea Cibinului.
După aceasta, şoseaua coboară şi trece pe lîngă satul Boiţa, ridicat pe locul unui castru roman
(Căput Stenarum). Acest castru, ca şi celelalte ridicate de-a lungul Oltului de către romani, adăpostea
garnizoanele ce aveau sarcina să păzească drumul de legătură dintre Dunăre şi Transilvania. Pe celălalt
mal al Oltului se află comuna Turnu Roşu, unde se poate vedea o ctitorie a lui Matei Basarab, ridicată
în anul 1613.
De aici, iubitorii de drumeţie pot urca în munţii Făgăraşului, pe poteca marcată cu cruce roşie,
care porneşte din comună şi duce după 3 1/2 ore la vîrful Chica Pietrelor (1600 m). Aici se urmează la
stînga traseul de creastă marcat cu bandă roşie pînă la şeaua Surul, de unde se coboară la stînga pe
poteca marcată cu triunghi roşu la cabana Surul (total 7 — 8 ore).
Pe măsură ce se apropie de măreţul defileu pe care l-a săpat Oltul, tăind Carpaţii Meridionali
pînă la temelie, pe o distanţă de 47 km, şoseaua se apropie de valea Oltului.

• Km 20,5 (D. N. 7 = Km 248,5): DEFILEUL TURNU ROŞU -CÎINENI

Acest defileu este cel de al treilea pe care-l taie prin munţi Oltul. Este cuprins între culmea principală a
munţilor Făgăraşului (est) şi munţii Lotrului (vest). Izvorînd din vecinătatea Mureşului, din masivul
Hăşmaşul Mare, Oltul se îndreaptă spre sud şi traversează depresiunea Ciucului, din care iese prin
defileul de la Tuşnad. În continuare intră în depresiunea Bîrsei, ocoleşte munţii Baraolt şi după ce îşi
croieşte drum de-a curmezişul munţilor Perşani, prin defileul de la Racoş, îşi continuă cursul pe la
marginea de nord a depresiunii Făgăraşului. Apoi, apropiindu-se de Carpaţii Meridionali, îi traversează
prin defileul de la Turnu Roşu şi Cozia. Dintre cele trei trecători, ultima este nu numai cea mai largă,
frumoasă şi impresionantă, dar şi cea mai adîncă. Aici apele Oltului au retezat pînă la temelie cei mai
înalţi munţi din ţara noastră (la intrarea în defileu, Oltul se găseşte la o altitudine de 352 m, în timp ce
în dreapta, vîrful Pleşiţei din munţii Lotrului se ridică curînd la peste 1 500 m, iar în stînga vîrfurile
Surul, Budislavul ş. a. din Făgăraş se ridică la o altitudine de peste 2000 m).
La intrarea în defileu, şoseaua este dominată de o fortificaţie de la care şi-a luat numele
trecătoarea. Este vorba de fortificaţia Turnu Roşu construită de Ioan Corvin în 1453 şi formată dintr-un
zid cu bastioane (urmele se mai văd în stînga şoselei), care bara trecătoarea. În 1533, fortăreaţa a suferit
mari stricăciuni din cauza revărsării Oltului şi cu această ocazie s-a refăcut şi turnul care se ridică în
dreapta şoselii la poalele Măgurii. Pe dealul de deasupra turnului se află cîteva construcţii mai noi,
printre care şi una din secolul al XVIII-lea.

• Km 24 (D. N. 7 = Km 245): TURNU SPART

Turnu Spart, ale cărui resturi se văd în stînga şoselei, în dreptul km 245, este o fortificaţie
ridicată tot pentru apărarea trecătorii, atestată documentar în anul 1383. Denumirea de Turnu Spart
provine de la curioasa despicătură pe care au făcut-o pe verticală, în anul 1533, apele Oltului venite atît
de puternice încît nu numai că au distrus turnul, dar au inundat şi castelul de la Făgăraş. În dreapta
şoselei, pe Dealul Turcilor, se văd urmele unor ziduri ridicate în aceeaşi perioadă şi în acelaşi scop de
apărare a trecătorii. Numele de Dealul Turcilor aminteşte de o bătălie din 1493, cînd au căzut pe aceste
locuri 15000 de ostaşi dintr-o armată turcească. Lîngă Turnu Spart se află un teren de camping, cu loc
pentru corturi, parking, bufet.

• Km 29 (D. N. 7 = Km 240): VALEA LOTRIOAREI

În continuarea traseului nostru, după ce lăsăm în dreapta cabana Valea Oltului, situată la km
244, într-o mică poiană, ajungem la valea Lotrioarei, care, venind din dreapta, îşi culege firişoarele de
cristal verzui, de sub vîrfurile Panta (1785 m) şi Sterpului (2143 m). Un drum forestier urcă pe această
vale pînă la casa Gircu, de unde o potecă ne duce în 2 ore spre nord, la cabana Preajba (1639 m). Valea
Lotrioarei, vestită prin bogăţia în păstrăvi, îi atrage îndeosebi pe pescarii sportivi.

• Km 30,5 (D. N. 7 = Km 238,5): HALTA VALEA lui FRATE

În dreptul km 238,5 de pe şoseaua pe care o urmăm, trecem pe lîngă halta Valea lui Frate (360
m). De la Valea lui Frate, porneşte pe stînga o potecă marcată cu bandă roşie ce-i duc pe amatorii de
ascensiuni pe creasta principală a Făgăraşului. După trei ore şi jumătate se ajunge la vîrful Chica
Pietrelor (1 600 m), de unde se urcă în continuare peste Chica Fedeleşului (1 635 m) şi vîrful Tătarului
(1 896 m), pînă la Curmătura Surului (2133 m), de unda se coboară la cabano Surul pe poteca marcată
cu triunghi roşu (durata totală = 7 — 8 ore). Pe partea dreaptă a şoselei urcă un drum forestier pe valea
Vadului. Izvorînd de sub Vîrful Mare (2066 m) şi Coasta Cîinenilor (1 840 m), rîul Vad are apele
limpezi şi bogate în păstrăvi.
La km 236,5 drumul naţional trece prin comuna Rîul Vadului ridicată pe locul unui castru
roman. O dată cu ieşirea din prima parte a defileului, şoseaua este însoţită şi de calea ferată care trece
pe partea dreaptă a Oltului.

• Km 37 (D. N. 7 = Km 232): COMUNA CÎINENI

După ce traversează Valea lui Vlad, şoseaua D. N. 7 trece de peretele Coasta Cîinilor
(contrafort al munţilor Lotrului trimis pînă în albia Oltului) şi pătrunde în depresiunea Titeşti. Prima
localitate prin care trecem este comuna Cîineni.
Aşezarea este foarte veche. Romanii au ridicat aici un castru pe care l-au numit Pons Vetus,
adică podul vechi şi ale cărui urme se pot vedea la locul numit «Turnuleţe». Vechiul drum roman,
folosit şi în evul mediu, trecea de mai multe ori de o parte şi de alta a Oltului. Abia între 1718 — 1739
şi 1851 —1858 s-a trasat actualul drum numai pe partea dreaptă a rîului. Cîinenii figurau în
documentele evului mediu ca punct de vamă, sub denumirea de Genune. Aşezarea este menţionată
pentru prima oară documentar pe vremea lui Mircea cel Bătrîn (în 1415).
Comuna este alcătuită din două sate mari: Cîinenii de Vîlcea sau Cîinenii Mari (pe dreapta
Oltului) şi Cîinenii de Argeş sau Cîinenii Mici (pe stînga Oltului). În acest al doilea sat se pot vedea
Schitul Cornetu două biserici, monumente de arhitectură din secolul al XVIII-lea. Cîinenii reprezintă
cea mai importantă localitate din «Ţara Loviştei» (Ţara Vînătoarei), denumirea istorică a Depresiunii
Titeşti. Pe aceste locuri a existat voievodatul lui Seneslau, menţionat în documentele de la începutul
secolului al XIII-lea (1247). Depresiunea intercarpatică Titeşti, cuprinsă între culmea principală a
Făgăraşului şi muntele Cozia este de origine tectonică. Este străbătută de la nord-vest către sud-est de
un drum local care duce, după 65 km, la Curtea de Argeş şi care nu este decît vechiul drum comercial
ce lega fosta capitală a Ţării Româneşti cu Sibiul. În apropierea acestui drum s-a dat vestita luptă de la
Posada (1330), dintre Basarab l, domnul Ţării Româneşti şi Carol Robert D'Anjou, regele Ungariei.
Părăsind Cîinenii, şoseaua continuă să coboare tot pe malul drept al Oltului şi după ce trece prin satul
Robeşti (km 226) ajunge la Balota.

• Km 46 (D. N. 7 = 223): BALOTA

Satul Balota a fost menţionat pentru prima dată într-un document al domnitorului Vlad Dracul
din 1436. Este un punct de pornire pentru amatorii de ascensiuni în munţi.
Între Robeşti şi Balota, urcă la dreapta, pe creasta ce separă valea Robeştilor de valea
Călineştilor, o potecă nemarcată. Această potecă trece pe la vîrful Rigla (1 424 m), apoi pe la Zănoaga
(1 488 m), Stânişoara şi Pîrcălabul (2060 m) şi ajunge la vîrful Voineagul Cătănesii (1 960 m) unde
întîlneşte poteca marcată cu bandă albastră (timp necesar 5—6 ore). Urmînd la stînga pe această potecă
putem coborî la casa Dobrun (1687 m — timp necesar două ore) şi apoi la cataractele Lotrului şi
comuna Voineasa (2 — 3 ore). Dacă se coteşte la dreapta, se ajunge la cabana Preajba (1639 m); timp
necesar 2—3 ore.
Dincolo de Balota, în stînga Oltului, se văd o serie de localităţi înşirate pe valea Pîrîului Sec:
Copăceni, Racoviţă, Bradu, Bratoneşti, Gruiul Lupului, dominate spre nord de vîrful Plescioarei (904
m). Primele două sînt cele mai apropiate de Olt. Au fost ridicate pe locul unor vechi castre romane care
făceau parte din linia de fortificaţii «limes Alutanus», formată din cursul rîului şi întărită din loc în loc
cu castre. Castrul de la Copăceni a fost construit în timpul împăratului Hadrian (la anul 138) şi era
numit «Praetorium». Peştera în care se spune că a locuit împăratul, venit să controleze lucrările de
construire a drumului de pe valea Oltului, se poate vedea la sud de Copăceni, sub stînca «Piatra
Copăceni».
Şoseaua continuă să coboare pe malul drept al Oltului şi curînd trecem prin comuna Cornetu
(km 220).

• Km 51 (D. N. 7 = Km 218): SCHITUL CORNETU

Chiar în apropiere de gara Cornetu ne întîmpină, în stînga şoselei, turnurile unui valoros
monument din secolul al XVII-lea, schitui Cornetu. Este o ctitorie a lui Mareş Băjescu, ban al Craiovei.
A fost ridicat în anul 1666 în timpul domniei lui Radu Leon Vodă (1664— 1669) şi pictat în 1741 prin
cheltuiala lui Jupan Alexandru, căpitan din Lovişte. Biserica, înconjurată cu un zid de piatră, prevăzut
la colţuri cu turnuri de apărare, are o turlă înaltă, care contrastează cu clopotniţa octogonală, scundă şi
masivă. De remarcat frumoasa decoraţie a faţadelor în care se disting fîşii tencuite alternînd cu fîşii
aparente de cărămidă, butoni de teracotă smălţuită, firide ş. a. Numele aşezării se pare că vine de la
pădurea de corn din apropiere.
După ce trece peste apa Călineştilor (pe valea căreia urcă un drum forestier pînă dincolo de
satul Valea Suliţei), şoseaua străbate satul Călineşti (km 216,5). De aci, malul drept al Oltului devine
abrupt şi neospitalier, din care cauză la km 214 şoseaua trece deasupra tunelului săpat în stînca
Albioara, contrafort al masivului ce se termină abrupt în Olt. În continuare, valea se lărgeşte şi şoseaua
trece prin satul Proeni (km 211,6), unde a avut loc în anul 1583 nunta lui Mihai Viteazul cu Doamna
Stanca, pe vremea cînd el făcea negoţ de vite pe valea Oltului cu Sibiul.
După Proeni, valea se deschide şi mai mult, munţii se retrag şi fac loc depresiunii Brezoi, în
care şoseaua pătrunde dinspre nord.

• Km 62,5 (D. N. 7 = Km 206,3): spre BREZOI (3 km)

Din dreptul km 206,3 de pe traseul nostru se deschide la dreapta un drum local ce însoţeşte
valea Lotrului. Cea mai importantă comună de pe valea Lotrului este Brezoi. Important centru al
industriei forestiere, situată la poalele piramidei trunchiate a vîrfului Ţurţudanului, comuna are o
fabrică de cherestea ce prelucrează mai ales lemnul de fag. Depresiunea Brezoi, ce se întinde de-a
lungul văii longitudinale a Lotrului, începînd de la Olt, este un bazin intercar-patic de origină tectonică,
cuprins între munţii Lotrului la nord şi Căpăţînii la sud şi est. Drumul local ce urcă pe valea Lotrului
este însoţit de o cale ferată îngustă care duce după 38 km la comuna Voineasa, trecînd pe la satul Valea
lui Stan, satul Răscoala, comuna Malaia, satul Săliştea şi satul Valea Măceşului.
Plecînd de la Gura Latoriţei (alt. 520 m), situată la sud de satul Valea Măceşului, iubitorii
drumeţiei montane pot ajunge la casele Petrimanu (1 140 m) în 7 — 8 ore, trecînd, pe la satul Ciungetu
(600 m altitudine) sau pe un drum alpin, la şoseaua Sebeş-Novaci, trecînd peste vîrfurile Puru şi
Ştefanu (circa 40 km). De asemenea din satul Valea Măceşului se poate urca la vîrful Fratoşeanu (2053
m) în 8 — 9 ore.
Comuna Voineasa (620 m alt) este cunoscută nu numai prin exploatările de mică albă, de
calitate superioară, dar şi ca punct de plecare pentru ascensiuni în munţii Lotrului.
Din Voineasa, o potecă marcată cu triunghi roşu urcă pe la cataractele Lotrului la Dobrunu! —
Castel — Casa de vînătoare Dobrunu/ (1 687 m) — sub vîrful Negovanul (1 134 m) şi apoi coboară în
valea Sadului, la cabana Gîtul Berbecului (timp necesar 10 — 11 ore). De sub vîrful Negovanul se
deschide la stînga poteca marcată cu bandă albastră ce urcă prin vîrful Balindru (2209 m) la vîrful
Ştefleşti (2 212 m) şi unde întîlneşte poteca marcată cu bandă roşie ce coboară la stînga la cabana
Obîrşia Lotrului (1 400 m). De la casa Dobrunul, poteca marcată cu bandă albastră duce, la dreapta, la
cabana Preajba, trecînd peste vîrful Panta (1 785 m) şi Bran (1 592 m) sau la stînga, la cabana Obîrşia
Lotrului, trecînd pe la casele Balindru (1 002 m), valea Lotrului şi casele Puru (1 200 m). Tot de la
Voineasa, o potecă marcată urcă pe valea Mînilesii, sub vîrful Fratoşeanu (2053 m) şi coboară apoi pe
valea Vidrei la Casele Puru (8 — 9 ore). O altă potecă urcă de la Voineasa pe la vîrful Runculeţ (1467
m), Mînileasa Mică (1 844 m) şi coboară în valea Lotrului la casele Puru (timp necesar 8-9 ore).
Pe meleagurile descrise înaintează cu paşi repezi lucrările marii hidrocentrale de pe Lotru,
care va avea o putere de 500 megawaţi şi în ale cărei împrejurimi se vor ridica noi obiective turistice.

• Km 63 (D. N. 7 = Km 206-198): DEFILEUL COZIEI

După vărsarea Lotrului în Olt, drumul naţional nr. 7 întră în cea de-a doua parte a uriaşului
defileu al Oltului.
Aici, Oltul a reuşit să sape şi să-şi croiască drum printre ultimele vîrfuri ale munţilor
Căpăţînii: Nărauţu (1 499 m) în dreapta şi Cozia (1 677 m) în stînga. Aceste vîrfuri domină cu peste 1
000 m această vale transversală a Carpaţilor Meridionali.
Îngusta albie a Oltului, săpată în piatră, este străjuită în defileul Coziei de colţi prăpăstioşi.
Apele învolburate trec vijelios printre coturi temute de plutaşii de altă dată (Cîrligul Mare şi Cîrligul
Mic), peste succesiunea de trepte de piatră care fac ca apele să spumege (Armăsarul), pe lîngă stînca de
care — spune legenda — s-a lovit corabia ce transporta un clopot la mănăstirea Cozia şi care a rămas
denumită de atunci «La clopot». De altfel şi unele documente scrise amintesc de intensa navigaţie ce se
practica pe Olt în trecut. Astfel, într-un document din anul 1222, se vorbeşte de şase «corăbii» ce
transportau sare din Transilvania pe Olt, spre Dunăre. Mai tîrziu (1838), pe apele învolburate ale
Oltului, navigau acele mici ambarcaţiuni pentru transportul mărfurilor, denumite năi.

• Km 69,5 (D. N. 7 = Km 199,5): IZVORUL LUI CUZA, MĂNĂSTIRILE TURNU şi

STÎNIŞOARA
În dreptul km 199,5 de pe traseul nostru, un scurt popas merită făcut la izvorul ce poartă
numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Izvorul, captat şi adăpostit într-o mică constructie, este
situat în dreapta şoselei. Puţin mai jos, se văd dincolo de Olt, peste coroanele arborilor, turlele
mănăstirii Turnu, al cărei nume aminteşte de un turn de veghe ridicat de romani pe muntele care
străjuieşte partea de sud a defileului. Mica biserică a mănăstirii a fost construită în 1676 în timpul
domniei lui Duca Vodă (1673 — 1678). Refăcută în urma incendiului din 1932, biserica păstrează stilul
original Foarte interesante sînt chiliile săpate în gresiile cretacice ale muntelui de către sihastrii plecaţi
de la mănăstirea Cozia pe la 1590 şi care au fost locuite timp de 72 ani.
De la mănăstirea Turnu, urcă o potecă ce duce după cca trei ore la mînăstirea Stînişoara,
ridicată la 1747, într-un cadru alpin romantic, tot de călugării de la Cozia, cu ajutorul boierilor Gh. Clu-
ceru şi Martin Buliga, în timpul domniei lui C-tin Mavrocordat (1744—1748). Mănăstirea este
cunoscută sub denumirea de schitul Nucet, din cauza prezenţei abundente în apropiere a livezilor de
nuci. De jur împrejur se ridică vîrfurile muntelui Cozia: Ciuha Neamţului, Foarfeca, Durducul
(Borcanul), Rotunda, Turneanu, Piatra Scorţarului. Urcuşul pînă la Ciuha Neamţului durează 3—4 ore.
Climatul dulce şi prezenţa unor insule de gresii cretacice a favoriza t pe muntele Cozia inversarea
obişnuitelor etaje ale vegetaţiei. Astfel, dacă fagul coboară pînă sub 300 m, gorunul şi trandafirii
sălbatici (Roşa Cosiae) urcă pînă la 1 300 m, iar nucul pînă la 1 000 m. Pe muntele Cozia au găsit teren
deosebit de prielnic şi floarea de colţ (Leontopodium alpinum) şi iedera albă (Daphne blagayana) —
monumente ale naturii — ca şi o specie deosebită de molid (Picea f. Dacica) şi sînzienile (Galium
valantoides) de origină caucaziană. Sub vîrful Cozia a fost construită recent o cabană turistică.

• Km 71 (D. N. 7 = Km 198): MASA LUI TRAIAN şi DEPRESIUNEA JIBLEA

Ieşirea Oltului din marele defileu, ca şi a şoselei şi căii ferate ce l-au însoţit tot timpul, este
marcată de stînca ce se ridică pe malul stîng al Oltului, cunoscută sub denumirea de Masa lui Traian.
Legenda spune că stînca a fost tăiată de romani pentru a construi drumul de la Dunăre, de-a lungul
Oltului. După ce au separat prima stîncă de piciorul muntelui, văzînd cît de greu este să construiască
drumul prin munte, au renunţat şi l-au continuat în jurul muntelui Cozia, pe la Rădăcineşti, Perişani şi
Titeşti (lucru confirmat de castrele descoperite aici). Drumul revenea pe malul stîng al Oltului la
Copăceni. În continuare, pătrundem în depresiunea subcarpatică Jiblea, care se întinde în stînga şi
dreapta Oltului, pe o suprafaţă de 100 kmp. Aici se presupune că se afla cnezatul lui Farcaş, amintit în
documente la anul 1247.

• Km 72,5 (D. N. 7 = Km 196,5): BIVOLARI

După 0,5 km de la Masa lui Traian se vede pe malul stîng al Oltului poiana Bivolari
(denumită astfel deoarece aici a existat o bivolărie domnească). Pe aici trecea vechiul drum roman. De
altfel la Bivolari au fost scoase la iveală ruinele castrului roman Arutela, aflat în apropierea unor
izvoare de ape termale. Castrul a fost construit pe la anul 125 în timpul domniei împăratului Hadrian.
Prospectate în ultimii ani, izvoarele de ape termale descoperite (32 — 35 grade C) urmează să fie
folosite în cadrul staţiunii Căciulata-Călimăneşti.

• Km 73 (D. N. 7 = Km 197): MĂNĂSTIREA COZIA

Situată în stînga şoselei, la o altitudine de 300 m, mănăstirea Cozia, ctitorie a lui Mircea cel
Bătrîn (1386 — 1418), începută de Radu l Basarab, a fost clădită între 1380 —1386. Ea reprezintă unul
din cele mai valoroase monumente de arhitectură din secolul al XIV-lea. În timp ce faţadele sînt
decorate după modelul bizantin (piatră şi cărămidă), sculpturile de piatră arată o influenţă a artiştilor
din Asia Mică. În timpul lui Mihnea al II-lea Turcitul (1590), egumenul Amfilohie a adăugat la clădirea
veche un mic paraclis, aproape de albia Oltului. Mai tîrziu, biserica a suferit însemnate prefaceri, în
timpul domniei lui Neagoe Basarab (1517), a lui Constantin Brâncoveanu (1707), de la care datează
pictura şi pridvorul deschis cu coloane de piatră specifice epocii sale, şi sub domnia lui Şerban
Cantacuzino (vornicul şi varul lui Brâncoveanu), cînd s-au executat picturile din naos şi din pridvor. Pe
peretele din partea dreaptă a naosului, se poate vedea portretul lui Mircea cel Bătrîn (zugrăvit în zale de
cavaler medieval, cu coroana pe cap şi o mantie bogată) şi al fiului său Mihai. Pe peretele din stînga,
pictura reprezintă pe Şerban Cantacuzino, pe soţia şi părinţii acestuia. În pronaos se află mormîntul lui
Mircea cel Bătrîn «stăpînitor şi domn a toată ţara de dincolo de munte şi pînă la mare», cum spune
pisania, precum şi mormîntul Teofanei, mama lui Mihai Viteazul.
În pronaos, poate fi admirată o pictură bizantină, aparţinînd sfîrşitului secolului al XIV-lea.
Dintre celelalte elemente ale mănăstirii, demne de vizitat sînt: cele două paraclise ce flanchează aripa
estică a mănăstirii, situate chiar pe malul Oltului (unul spre nord, ridicat în 1584 şi care păstrează
picturi murale din secolul al XVIII-lea şi altul spre sud, construit în 1711); foişorul de lîngă paraclisul
sudic, de unde se deschide o frumoasă privelişte asupra Oltului şi defileului; fîntîna de piatră de lîngă
biserică; construită tot în timpul lui Constantin Brâncoveanu şi restaurată la mijlocul secolului trecut;
aripa nordică şi sudică a bisericii, cu frumoase elemente de arhitectură veche românească; muzeu/, cu
cărămizi şi pavaje romane, manuscrise, broderii, icoane, tipărituri vechi etc.
Mănăstirea Cozia a servit nu numai ca lăcaş religios dar şi ca loc întărit şi de pază a hotarelor,
şi uneori ca loc de refugiu al domnitorilor în vremuri de restrişte. Aici au găsit adăpost pandurii lui
Tudor Vladimirescu în 1821 şi tot aici s-au refugiat cîţiva dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848 din Ţara
Românească. Aici a stat timp de trei ani ca stareţ Popa Şapcă, cel care a citit proclamaţia de la Islaz în
1848. Pe peretele vestic al foişorului s-a descoperit un proiect de stemă a ţării, operă a unuia din
revoluţionarii de la 1848.
Biserica Bolniţei, aflată în partea dreaptă a şoselei, a fost zidită din cărămidă netencuită şi
piatră tăiată, în 1544, de domnitorul Petru Vodă, călugărit după mazilire sub numele de Radu Paisie. Ea
reprezintă un valoros monument de arhitectură, remarcîndu-se prin proporţiile armonioase şi prin
originalele fresce interioare, dintre care se remarcă portretul ctitorului, al lui Mircea cel Bătrîn, al fiului
acestuia Mihai şi al spătarului Stroe.
De la Cozia, o potecă nemarcată urcă la dreapta spre munţii Căpăţînii, trecînd pe la Plaiul
Priboenilor (680 m), Sturu Olăneştilor (1 114 m), Plaiul lui Stan (1 491 m) de unde la dreapta se poate
coborî în vilei Lotrului la Valea lui Stan în 4— 5 ore, iar la stînga se continuă drumul prin vîrful
Zmeurătu (1938 m), Cocora (1963m), la vîrful Piatra roşie, (1995 m), de unde se poate coborî la
mănăstirea Horezu în 8 — 9 ore.

• Km 75 (D. N. 7 = Km 195): PARCUL CĂCIULATA

Aproape de mănăstirea Cozia, tot în stînga şoselei, se află Parcul Căciulata. Situat la poalele
dealului Prisorea, la o altitudine de 270 m chiar pe malul Oltului, parcul dispune de amenajări speciale
pentru captarea* unor izvoare minerale foarte căutate. Izvorul principal a fost descoperit din întîmplare
în jurul anului 1845, de către ciobanul Căciulă, de la care — spune legenda — se trage şi numele
staţiunii. Apele minerale de aici au fost folosite pentru prima dată de călugării de la Cozia (Diaconul
Gheorghe )în 1848. Dinicu Golescu, refugiat la Cozia după înăbuşirea revoluţiei de la 1848 a iniţiat ?
me-najarea lor, iar Nicolae Golescu a adus pe doctorul Maillat, care a făcut prima analiză a apelor în
1859. Apele de Căciulata sînt similare celor de la Evian, Vittel şi alte staţiuni renumite din străinătate.
De altfel, ele au fost recomandate de către Dr Carol Davila şi lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei,
care după cura făcută în 1869, cu ape aduse de aici, urma să vină personal la Căciulata pentru a
continua tratamentul. Războiul franco-prusian din 1870 —1871 l-a împiedicat însă. Noul ccmping din
apropiere dispune de 100 locuri în corturi şi teren pentru corturi particulare.

• Km 76.5 (D. N. 7 = Km 193,5): CĂLIMĂNEŞTI-CĂCIULATA

De la parcul Căciulata — unde se află şi un club pentru vizitatorii veniţi la tratamente —
şoseaua, străjuită de o parte şi de alta de vile, pătrunde în Călimăneşti. Altădată staţiuni separate,
Căciulata şi Călimăneşti constituie azi împreună o importantă staţiune balneoclimaterică, situată la o
altitudine de 280 m, în partea de nord a depresiunii subcarpatice Jiblea. Oraşul Călimăneşti cuprinde
azi, în afară de Căciulata, şi comuna Jiblea (km 192,5) de pe malul stîng al Oltului (ridicată pe ruinele
unui castru roman). Plăeşii din Jiblea sînt amintiţi la începutul evului mediu ca paznici ai «funiilor» cu
care se cobora în Ocnele Mari. La Jiblea, se află principala staţie CFR a staţiunii. De aici porneşte un
drum local ce duce prin Şuiei şi Valea Danului la Curtea de Argeş. Tot de Călimăneşti aparţine şi fostul
cătun Saca (În care Matei Basarab a înfiinţat o «moară de hîrtie» pe la jumătatea secolului al XVII-lea).
Staţiune balneară permanentă, de interes republican, Călimăneşti-Căciulata este vestită prin izvoarele
sale sulfuroase, cloruro-sodice, calcice şi magneziene, folosite în cură internă (izvoarele Călimăneşti 6,
7, 8, 14, Căciulata 1 şi 2, Păuşa 1 şi 2) şi cură externă: izvoarele 9, 10,11,12 şi 12 bis. Primele izvoare
au fost cunoscute în jurul anului 1830. Datorită calităţilor lor terapeutice. Dr. Maillat le-a prezentat în
«L'union medicale» în 1Ş59. În 18/3 apele de aici au fost trimise la o expoziţie internaţională. În
staţiune există un stabiliment balnear pentru băi de sulf sau cu acid carbonic artificial, instalaţii pentru
inhalaţii cu aerosoli, buvete pentru cură internă ş. a. Staţiunea este indicată pentru tratamentul
afecţiunilor tubului digestiv şi ale glandelor anexe şi pentru afecţiunile rinichilor şi căilor urinare,
pentru afecţiunile aparatului locomotor şi ale sistemului nervos periferic, pentru boli profesionale
(silicoză) etc.
La Căciulata este şi un sanatoriu pentru copiii (7 — 16 ani) cu sechele de hepatită epidemică.
În ultimul timp, s-a descoperit prin foraj o apă termală (56 grade), sulfuroasă şi cloruro-sodică oligomi-
nerală, cu un debit foarte bogat. Pe malul Oltului, chiar în apropiere de centrul staţiunii, se află parcul
Ostrov. Aici se află un interesant monument de arhitectură, un mic schit (ctitorie a lui Neagoe Basarab
din 1522), un ştrand, un restaurant. De aici, pe un pod plutitor, se trece pe malul sting al Oltului, unde
se află halta Călimăneşti.
Părăsind Călimăneştii, şoseaua continuă să coboare spre sud şi să însoţească Oltul, ale cărui
ape se domolesc, fac msandre dese, iar albia rîului se lărgeşte. Pădurile devin din ce în ce mai rare şi
locul lor pe dealuri e luat de livezi, podgorii şi ogoare. Trecem prin localităţile Seaca, Gura Văii (km
186), Bogdăneşti, (km 184), Bujoreni (Km 180), iar la km 177,5 pătrundem în oraşul Rîmnicu Vîlcea
prin strada V. l. Lenin, unde se închide şi circuitul turistic pe care l-am prezentat în acest ghid.
SUMAR
La început de drum
Etapa l: RÎMNICU VÎLCEA - TÎRGU JIU
Etapa II: TÎRGU" JIU - PETROŞENI - HAŢEG - SIMERIA - DEVA
Etapa III: DEVA - ORĂŞTIE-SEBEŞ-SIBIU
Etapa IV: SIBIU - RÎMNICU VÎLCEA

Redactor responsabil: CONSTANTIN DARIE Tehnoredactor: CONSTANTĂ BRANCIU

Dat la cules 26.10.1967. Bun de tipar 03.05.1968. Apărut 1968. Tiraj 4.500 + 140 ex. broşate.
Hîrtie velină ilustraţii de 80 g/m Ft. 24/700 X 1000. Coli ed. 8,08. Coli de tipar 5. Comanda 4.129 A. nr. 15.248.
C. Z. pentru bibliotecile mari 91. C. Z. pentru bibliotecile mici 91.796.5.
Întreprinderea Poligrafică «Arta Grafică» Calea Şerban Vodă, 133, Bucureşti Republica Socialistă România

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com

Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Sergiu Babei.