Strada Vântului din Constanța-un spectacol de stiluri arhitectonice

140 de pași coborând spre mare și anvergura brațelor unui călător – de

atât este nevoie pentru a cuprinde și a admira în totalitate stradela Vântului
din Constanța. Cea mai îngustă arteră pietonală din Peninsula
constănțeană, care păstrează același farmec pentru care celebra stradelă
a „Sforii“ a intrat printre obiectivele turistice ale Brașovului. Stradela
Vântului, ghemuită printre clădirile ridicate la cumpăna dintre secolele al
XIX-lea și al XX-lea, este a doua cea mai îngustă arteră din România.
Greu de zărit, strada are intrarea din strada Mircea cel Bătrân, aflată la
doar câțiva metri de Biserica greacă Metamorfosis. Aceasta seamănă mai
degrabă cu un spațiu pierdut între două case, despre care ai spune că se
va înfunda în vreo curte închisă. Cu toate acestea, indicatorul stradal ce
arată încrucișarea drumurilor confirmă existența unei străzi.
Legenda spune că marele povestitor danez, Hans Christian Andersen,
chiar ar fi menționat această îngustă stradelă într-una dintre scrierile sale,
descriind-o ca fiind o stradă lată cât o palmă. Cu toate acestea, poveștii îi
lipsește miezul adevărului.
Documentele atestă că în anul 1841 creatorul de basme ajungea în micuțul
port al Constanței otomane, Kustendje. În însemnările sale despre această
călătorie, publicate în limba daneză sub titlul „Bazarul unui poet“, Andersen
descria vechiul Kustenge: „Kustendje este aşezată pe un mal povârnit, cu
stânci calcaroase, încrustate cu scoici. Nici un copac, nici un tufiş, doar
câteva colibe fără geamuri, cu acoperiș de stuf rezemat în pământ,
înconjurate de o împrejmuire de piatră. Un steag flutură, un grup de femei
privesc sub văl sosirea, iar tătarii se pornesc strigând întru întîmpinarea
pasagerilor. Debarcaderul se compune din blocuri din piatră trântite unul
peste altul (…) Case sărăcuţe, pe jumătate dărăpănate, formau strada
principală, care era destul de lată; ici colo zăceau coloane de marmură și
de piatră cenușie care după înfăţişare aparţineau unei epoci mai vechi“.
Totuși, datele istorice și coordonatele geografice arată că era imposibil ca
stradela Vântului să existe în momentul în care scriitorul bătea aleile
prăfuite ale vechiului Kustenge. La 1840, Constanța era un oraș foarte mic.
Dacă după Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, urbea era compusă
doar din câteva sute de case, cu siguranță în anii 40 ai secolului al XIX-lea
existau mult mai puține imobile. Chiar descrierea lui Andersen arată că a
găsit aici „doar câteva colibe fără geamuri (…) case sărăcuțe, pe jumătate
dărăpănate“ care „formau strada principală“.
Ținând cont de aceste descrieri și de faptul că vechiul Kustenge avea case
răzlețe, nu era logic să fi existat această mică arteră de numai doi metri
lățime, ce nu putea fi creată decât pentru a despărți două rânduri de case,
aflate foarte aproape unele de altele.
Stradela Vântului se află la o distanță aproximativ egală de străzile Aristide
Karatzali și Callatis, străzi în jurul cărora s-au creat cele două cartiere ale
Constanței Vechi. De asemenea, mahalalele au fost construite și
configurate în jurul bisericilor grecească (Metamorfosis) și armenească (Sf.
Maria), care, de asemenea, se găsesc diametral opus față de micuța
stradelă a Vântului. Și, ținând cont că aceste construcții datează la sfârșitul
secolului al XIX-lea este foarte clar faptul că descrierea vechiului Kustenge,
făcută de Hans Christian Andersen, nu putea conține și referiri la Stradela
Vântului.
Aici, ca în cazul arterei din Brașov, găsim elemente unice specifice fiecărei
zone. Dacă în cazul stradelei Sforii, pașii printre clădirile săsești cu tușe
medieval germane te așteaptă masivul Tâmpa, coborârea pe strada
Vântului, cu un parfum mediteranean, de inspirație grecească, iți deschide
la orizont marea.
Încă de la primii pași poți constata că vechii locatari erau oameni prosperi,
cu resurse financiare importante. Astfel, casele sunt departe de a fi
sărăcăcioase, modeste sau lipsite de gust. La intrarea dinspre strada
Mircea, zărești o superbă înlănțuire de locuințe care păstrează tot ce poate
fi mai caracteristic pentru belle epoque-ul de dinaintea Primului Război
Mondial. Intrarea dezvăluie un hol comun, cu mozaicuri florale și feroneria
original a scărilor din lemn ce urcă șerpuite spre etaj. Ferestrele mari,
arcuate, cu detalii de inspirație britanică, victoriană, fațada de cărămidă
roșie aparentă, balconul din piatră cu motive florale, deasupra intrării
maiestuoase, încadrată de coloane cu trimiteri clasice, elenistice conving
ușor că această casă este una dintre cele mai frumoase rămășițe ale
orașului de demult.
În partea opusă a stradelei, pe partea dreaptă, se află o casă de mici
dimensiuni, ridicată tot la începutul secolului trecut, cu o curticică care
priveşte spre strada Mircea, are renumele că ar fi găzduit, imediat ce a fost
în picioare, pe Marin Ionescu Dobrogianu, cunoscutul publicist de la
începutul anilor 1900 şi autor al primei monografii a Dobrogei. Evident,
acest lucru nu este semnalat nicăieri.
Pe la mijlocul celor 140 de paşi obişnuiţi ai străzii, pe partea stângă, ai
ocazia să descoperi unul dintre cele mai reuşite imobile de artă
neoromânească interbelică din întreaga ţară. O vilă mare, bogat
ornamentată şi consolidată cu cele mai reprezentative semne ale stilului,
cu un foişor extrem de asemănător cu suratele lui de la Cotroceni şi din alte
clădiri celebre bucureştene. O caracteristică dobrogeană există:
ferestruicile tăiate în formă îngustă şi alungită, care urcă până în vârful
micului turn şi care aduc aminte fără îndoială de minaretul expresivei
Moschei Regale din piaţa Ovidiu.Toate ne împing spre ideea că acest mic
palat, ascuns între spaţiile strâmte ale celei mai înguste străzi
extracarpatice, nu a putut ieşi decât din mintea şi din mâinile arhitectului
Grigore Cerchez, autor şi al unor case vecine, una proprietate personală,
pe strada Callatis, cealaltă chiar vila Suţu, de pe malul mării.
Imediat lângă, un alt splendid specimen arhitectonic, de data aceasta de
cea mai bună factură cubistă, a anilor 1930: un imobil cu un singur etaj,
lung şi cu deschidere totală spre stradă, cu o curte care în mod sigur,
cândva, reprezenta o frumoasă parcelă de gazon şi flori. Astăzi totul este o
biată ruină, neglijată şi batjocorită, cu faţada căzută, stricată de încercările
nereuşite de modernizare. Mai interesant, poate unic în tot oraşul, pare să
fie gardul de cărămidă şi ciment al imobilului: cu largi arcade şi cu motive
zigurate specifice stilului dă dovada că apăra o proprietate elegantă, bine
situată în elita constănţeană, cu gusturi moderne şi practice. Ultima parte a
casei, coborând spre strada Marcus Aurelius, este complet abandonată iar
gardul a dispărut demult, fiind înlocuit de uluci domestice, acum putrede.
Cele două case vecine, atât de diferite ca stil dar la fel de generoase cu
spaţiul deschis, dovedesc dorința proprietarilor pentru viaţa tihnită: fie că
priveai spre mare, admirând crenelurile arabe ale vilei prinţului Suţu, fie că
te uitai de-a lungul micii artere puţin umblate de trecători, confortul era
asigurat. Existau filigene, căni speciale de cafea, aduse din bazarurile de
vechituri ale Istanbulului decăzut sau de prin porturile aglomerate ale
Levantului, cu măsuţe rotunde pitice, orientale, bătute în aramă de calitate,
ceşcuţe din porţelan arab sau persan, taburete mici, din lemn sculptat, cu
şezuturi din piele prelucrată la Damasc sau Alep, cafele fierte cu răbdare,
însoţite de dulceţuri din fructe autohtone- de gutui, de pere, de smochine
sau portocale, pahare aburinde cu apă rece laolaltă cu conversaţii banale,
cu briza mării şi cu soare dogorâtor şi odihnitor, de miez de vară.
Astfel, este cert faptul că orașul Constanța deține o stradelă unicat în
România, o arteră pietonală de doar doi metri lățime care îți poartă pașii,
pe o distanță de doar 100 de metri, prin jumătate de secol de istorie. Astăzi
arată ponosită, neîngrijită și urâțită de starea degradantă a majorității
clădirilor sale.