Tăcerea lapidarului din Cluj

T. Szabó Csaba

Istoria medievală și modernă timpurie a Clujului nu este ușor de cunoscut. Spre deosebire de
Sibiu, unde există încă un număr bun de case medievale renascentiste care amintesc de
vremurile pre-habsburgice, urbanismul modern a lăsat o amprentă durabilă în Cluj:
moștenirea arhitecturală a orașului medieval și renascentist a fost încet-încet ștearsă în secolul
XIX. Câteva pivnițe ascunse, rame de ușă refolosite în restaurantele și cafenelele din centru,
mai puțin de jumătate de kilometru de ziduri și urme de case din Renașterea târzie care se
ascund în spatele fațadelor baroce, clasiciste, eclectice și Art Nouveau sunt urmele orașului
de acum jumătate de mileniu.
Aspectul medieval și renascentist a orașului s-a schimbat radical în timpul Monarhiei
Habsburgice, când Cluj a devenit parte integrantă a unui imperiu care se întindea din Alpi
până în Carpați și care includea Praga, Ptuj și Brașov și sute de alte orașe care au și azi un
aspect urbanistic similar. În anii 1860, a început reconstrucția vechilor case renascentiste ale
orașului, ceea ce a dus la demolarea multor rame de uși vechi ornamentate, ferestre, elemente
decorative, inscripții, elemente decorative arhitecturale și monumente de piatră construite în
vechile ziduri ale orașului între secolele XVI și XVIII. Din nefericire, o mare parte din
patrimoniul istoric a fost pierdut - la fel ca și zeci de turnuri și porți ale orașului - dar
perioada nu este faimoasă doar pentru urbanismul său distructiv, ci mai ales - și poate din
această cauză - pentru apariția primiilor asociații academice și pentru mișcarea muzeală
ardeleană. În 1859, la sugestia contelui Imre Mikó, a fost înființată Societatea Muzeului
Ardelean și colecția sa de antichități și lapidarul medieval, care mai târziu va sta la baza
Muzeului Transilvaniei. La doar câțiva ani după înființarea acesteia, în anii 1860, Károly
Szabó a scris celebra sa listă de monumente de piatră medievale și moderne găsite și păstrate
în Cluj, din care, din păcate, doar unul este vizibil astăzi. Sau... ar putea sa fie vizitat.
Iată, așa ajungem prin deus ex machina în prezent, în anul 2023, la povestea tragicomică a
unui lapidar medieval și modern, ținut cu ușile închise de mulți ani. Soarta aventuroasă - sau
mai degrabă tragică - a lapidarului care a găzduit sute de monumente încă de pe vremea lui
Károly Szabó, a fost prezentată cu pricepere de Melinda Mihály în studiul său din 2009,
rezumând soarta mizerabilă a palatului de piatră între 1860 și 2009. Muzeul Național de
Istorie a Transilvaniei era închis de ani de zile, la fel și lapidarul medieval și premodern (cu
excepția câtorva expoziții temporare de succes). Este o particularitate a muzeologiei
românești, că marile muzee, în special cele naționale, să fie închise de ani sau decenii în stare
proastă, în așteptarea renovării. Motivele sunt multiple: nu există bani pentru renovarea
clădirilor monumentale și a monumentelor care adăpostesc zeci de mii de obiecte, dar în
multe cazuri există și o problemă legată de modul în care se prezintă trecutul prin intermediul
obiectelor.
Trecutul material (arheologic) este greu de încadrat în narațiunea mitului istoric național
românesc (numit de mine recent ”metaistoria Daciei eterne”), a cărui teză principală este
continuitatea etnică, culturală și identitară a populației majoritare din această regiune
neschimbată geografic de mii de ani. Deși acest binecunoscut mit istoric devine din ce în ce
mai puțin sustenabil, iar astăzi este din ce în ce mai jenant pentru tinerele generații de istorici
să promoveze această metaistorie, din păcate, Academia Română, Biserica Ortodoxă și clasa
politică continuă să considere teza dogmatică a teoriei continuității (dacică, romană, daco-
romană, românească) drept un fundament pentru narativa etnogenezei. Am văzut recent acest
lucru reflectat în ceremonia de inaugurare a lapidarului, frumos restaurat după ani de tăcere și
izolare de către experți maghiari și români, și în declarația muzeului de a doua zi, care și-a
închis muzeul de piatră a doua zi după inaugurare, ca un duș rece.
Emil Boc, primarul orașului, în "discursul său de bun venit" de șase minute, a prezentat o
variantă radicală a teoriei continuității ce rar am mai văzut in mediul public, mai ales in Cluj.
În prima jumătate a discursului său, el a analizat numele muzeului: "Muzeul Național al
Transilvaniei". A evidențiat două concepte: "Transilvania" și "național", două concepte
despre care a spus că sunt inseparabile, cuvinte melodice, frumoase, de suflet, evitând
cuvintele academicianului Ioan Aurel Pop. Evocarea președintelui Academiei indicase deja
că nu era de așteptat nimic bun aici, dar Boc a mers și mai departe. El a felicitat conducerea
muzeului pentru că a redat orașului și lumii, după 30 de ani de așteptare, lapidarul medieval și
modern pe care îl așteptau atâția oameni din țară și din străinătate. Potrivit lui Boc, rolul
muzeului este de a "arăta că suntem aici de mii de ani", pentru că de-a lungul istoriei au
existat daci, romani, daco-romani, români, unguri, slavi, secui (aici și-a dat seama că a greșit
cronologia și s-a corectat: sași), dar singurul punct comun în acest lung proces milenar este
cel ratificat de președintele american Woodrow Wilson în 1918, și anume dreptul la
autodeterminare pentru majoritatea populației. Aici, Boc a repetat varianta protocronistă a
continuității, evoca o istoriografie din epoca de ”glorie” ceaușistă după 1975. Primarul
clujean a repetat doar mitul istoric născută în adâncurile naționalismului de secol XIX,
conform căreia pe teritoriul Transilvaniei au apărut și au dispărut popoare și etnii, comunități
mici și mari, indivizi și mase temporare (”venetici”, ”migratori„ ”alogenii”), dar un lucru a
rămas neschimbat: unitatea și continuitatea culturală care a constituit identitatea românească
de la daci până în zilele noastre (”strâmoșii noștii”). Acest mit face abstracție de toate sursele
istorice, arheologice, lingvistice și genetice, pentru că, dacă le-ar lua serios în considerare,
Boc ar știe că nu există o astfel de continuitate în istorie: există o schimbare constantă, deși
modul și viteza schimbării, forma și contextul schimbării pot varia desigur, peste tot. Cu toate
acestea, niciun grup uman din istorie nu a supraviețuit timp de milenii fără să se schimbe, din
punct de vedere lingvistic, geografic și, mai ales, identitar. Boc prin discursul său șocant de
inaugurare a instituționalizat, în limbajul la modă astăzi, un "fake news" sau o teorie a
conspirației, o construcție istorică, o iluzie care a devenit un mit național și pare că persistă și
în 2023. A făcut acest lucru în fața istoricilor de artă, academicienilor și muzeologilor
maghiari și români, care au privit și ascultat cu fețe stupefiate discursul care evoca spiritul lui
Funar sau Ceaușescu.
Poate că discursul lui Boc a vrut să contrabalanseze monumentele maghiare și săsești care
sunt numeroase în lapidarul medieval și premodern: să evoce tăcerea populației și a
cetățenilor români absenți de secole din orașele transilvănene, care au fost, din nefericire,
ținute de istorie în afara zidurilor orașelor noastre pentru foarte mult timp. Încărcătura istorică
a acestui fenomen ar putea fi dezbătută și este într-adevăr foarte greu de acoperit acest gol
într-o expoziție despre Evul Mediu și epoca modernă în Transilvania. Nu este o coincidență
faptul că aceste două perioade nu au fost expuse în muzeele transilvănene foarte mult timp
sau li s-a acordat un rol minim, deoarece patrimoniul material al românității transilvănene din
perioada Árpádiană până în secolele XVII-XVIII (până la apariția celor mai vechi izvoare
etnografice și icoanografice, funerare românești) este abia perceptibil. Această poveste este
deosebit de disonantă în categoria monumentelor de piatră, care, ca simboluri ale existenței
urbane, nu au fost legate de români până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Discursul lui Emil Boc evocă cea mai profundă traumă colectivă a istoriografiei și a
identității naționale românești, pe care nu a reușit să o vindece nici după o sută de ani: cum să
integrăm în istoria României moștenirea urbană și instituțională maghiară și săsească? Cum
se poate împăca istoria românilor, săracă în patrimoniu material urban și abia perceptibilă
înainte de secolul al XVIII-lea, cu monumentele monumentale ale "cuceritorilor" și ale
"naționalităților coexistente"? Acestea sunt dileme reale, care necesită o dezbatere publică și
academică, muzeală. Dar acest discurs indică, de asemenea, că aceste răni profunde și traume
colective, transgeneraționale, nu se vor vindeca până când nu va exista o discuție reală, un
dialog onest asupra celor mai sensibile probleme istoriografice, care ne afectează și azi, în
secolul XXI.