Sunteți pe pagina 1din 2

Mereu necesare, niciodată suficiente:

Eugenia Antonescu, Din trecutul Muzeului de Artă Bacău, volumul II, Studii şi texte în cataloage de expoziţii
1965-1997, Editura Maiko, Bucureşti, 2021

În 1960 şe înfiinţa la Bacău Muzeul de Artă, director al Muzeului Regional era Iulian Antonescu, iar şefa sectiei
de artă era Eugenia Antonescu, autoarea cărţii despre care va fi vorba mai jos. Anii aceştia şi următorii au
fost nu tocmai simpli pentru muzeografia românească. Se deschideau muzee în oraşe tinere şi fără prea mare
tradiţie culturală. Şi erau marginalizate, deseori, vechile capitale culturale. Opere din perioadă interbelică
erau puse la index şi autorii, uneori, închişi pentru vini imaginare. Şi alţii, în rezonanţă cu timpurile noi, erau
promovaţi peste măsura valorii lor. În aceste vremuri, care cereau mult curaj si rece discernământ, s-a
înfiinţat şi a fiinţat Muzeul de Artă de la Bacău, iar cartea Eugeniei Antonescu le rememorează cu sinceritate.

“Scurta mărturisire” de la început adună argumentele autoarei pentru alcătuirea acestei cărţi din “studii şi
texte în cataloage de expoziţii” : e vorba de tirajele mici, nesemnificative, ale primelor cataloage, de circulaţia
restrânsă a acestora în epocă, de interesul lumii muzeistice româneşti pentru aceste unelte (albume,
cataloage de expoziţie, caiete de sală, cronici, texte introductive) atât de necesare marilor exegeze. La fel de
convingător pentru facerea cărţii a fost interesul publicului băcăuan pentru faptele de cultură întâmplate,
atunci, acolo, la Bacău

Paginile introductive chiar asta reamintesc momentul de sărbătoare din toamna anului 2020 când s-a lansat
volumul Din trecutul Muzeului de Artă Bacău, Cronici plastice 1960-1971, cu participarea oamenilor şi
institutiilor de cultură din oraşul de la vadul Bistriţei, şi reamintesc si adună imagini şi texte din presa locală
privitoare la eveniment.

Eugenia Antonescu şi-a asumat în anii imediat următori “obsedantului deceniu” gesturi de curaj politic. Printre
ele, recuperarea pentru istoria artelor vizuale româneşti a lui Nicu Enea (pag, 22 şi urm…) , cel care după Al
doilea război, în anii dictaturiii proletare, intrase într-un nemeritat con de umbră. Artistul, care lucrase la
Palatul regilor României şi Iugoslaviei, care fusese prezent şi se bucurase de succese la saloane naţionale şi
internaţionale de artă, acum, postbelic, nu mai era acceptat pe simezele galeriilor bucureştene. A fost
meritul muzeografei de la Bacău să-l readucă în atenţia publicului, să scrie inspirat despre el şi să-I alcătuiască
o cronologie pe care o vor folosi apoi toti cei care se vor cerceta opera nedreptăţitului de la Podu Paloşanu.

La fel de curajoasă a fost scoaterea din uitare a unui alt băcăuan, Ion Diaconescu (pag, 96 şi urm…). Talentatul
colorist, născut la Gropile, în apropiere de Târgu Ocna, devreme si tragic plecat dintre cei vii, fusese definitiv
şters din memoria culturală românească mai ales pentru opţiunile sale politice total neconforme cu “noua
orânduire”. Paginile referitoare la tragicul dispărut îi oferă Eugeniei Antonescu ocazia să enunţe un crez încă
valabil al institutiei create atunci: “Consecvent valorificator al patrimoniului spiritual născut pe pământ
moldovenesc, Muzeul din Bacău îşi îndeplineşte o sacră datorie, aducând sub ochii marelui public şi al
specialiştilor creaţia pictorului trotuşean, ce-şi revendică un loc în circuitul culturii naţionale.” Autorea
rândurilor adună cu sârguinţă informaţii disparate, note critice (de exemplu cea a lui George Oprescu sau cea
a lui Frunzetti) pentru conturarea profilului artistului până atunci aproape necunoscut tânărului public iubitor
de frumos.

Anii ’60 sunt încă anii unei republici a regiunilor, de aceea pe agenda muzeului de la Bacău se află şi
nemţeanul născut la Fălticeni, Aurel Băeşu, (pag, 45 şi urm…). Expozitia a fost un success şi dovada stau
ecourile pe care le-a avut în ţară, Mircea Deac, Valentin Ciucă, Gheorghe Macarie şi-au exprimat entuziasmul
şi admiraţia pentru efortul bacăuancei.
Noul muzeu a fost în permanent contact şi cu arta contemporană românească, băcăuană în special, pe care a
cultivat-o, i-a organizat expoziţiile şi pe care a colecţionat-o. Aşa sunt textele despre Ion Burdujoc (pag, 90şi
urm…), Expoziţia de artă plastică a cadrelor didactice din regiunea Bacău (pag, 75 şi urm…)., sau Anuala de
pictură, grafică, sculptură şi artă decorative (pag, 152 şi urm…), la fel paginile despre Petru Petrescu,
Gheorghe Iliescu, Vasile Grigore şi alţii.

Cu mult efort s-a constituit tezaurul Muzelui de Artă, un tezaur din care nu lipsesc: primitivi precum Livaditti,
romantici precum Rosenthal, clasicizanţi ca Tattarescu, au fost colecţionate nume esentiale pentru istoria
artei româneşti, Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, interbelici precum Tonitza, Pallady şi Petraşcu. Cu
multă competenţă scrie despre ei în; Muzeul de artă din Bacău (pag, 129 şi urm…), Pictori români dintre cele
două războaie mondiale (pag, 154 şi urm…) şi Scurtă privire retrospective asupra expoziţiei permanente de
artă a Muzeului Judeţean Bacău (pag, 170 şi urm…)

Om al cetăţii, Eugenia Antonescu scrie si despre oraşul Bacău, invintându-i cetăţenii să descopere locurile
frumoase şi bogăţiile secrete. A făcut-o aşa: “Revenind la începutul Uliței Mari, constatăm că Bacăul își
trăiește din plin viața sa prezentă cu largi perspective spre viitor, creația plastică imprimă cu
sensibilitate de peliculă, prezențele contemporane, trecând dincolo de ultimele săli ale muzeului, către
Galeria artă învecinată, în care expoziții personale sau de grup pun în fața marelui public realizările
plastice din zilele noastre. Ion Burdujoc, Ilie Boca, Salomia Velea, nume ce-și așteaptă dincolo de pragul
zilei de mâine afirmare și neîndoielnică consacrare. Din ostrovul de lumină și culoare, cu sufletul
îmbogățit după această minunată neguțătorie de frumos, călătorul iese în larg și se lasă înghițit de
strada care-i dăruieşte surprize la tot pasul precum teatrul, filarmonica sau clădiri vechi cu aspect
arhitectonic deosebit.” fragment din O plimbare pe uliţa mare (pag, 41şi urm…).

Foarte repede autoarea şi-a cizelat o peniţă de argint, un stil numai al ei, un scris limpede care rezistă ispitei
epitetelor, patimă în care cad mulţi dintre cei care scriu despre frumos, Formaţia de arheolog a condus-o
spre o anumită acurateţe a metaforelor: “Drumeţ pasionat al frumosului, pictorul (Nicu Enea) a bătut şi alte
cărări; l-au atras gingăşia florilor şi a trupului femeiesc în fiecare floare şi nud, omagiind natura prin redarea
primordialei sale calităţi – viaţa.” (pag. 28). Fundamentul cercetării minuţioase a tuturor datelor şi
bibliografiilor existente o fereşte de concluzii gratuite şi prea entuziaste.

Cartea este cu o arhitectură frumoasă vasariană: vieţi, opera, cronologii, ecouri, este bogat ilustrată cu
imagini-mărturii. Are un gust al ei mereu proaspăt, mereu dezinvolt, mereu seducător, pentru cititori mici sau
mari, noi sau vechi, Vorba de început a autoarei: Muzeografilor de azi şi de mâine, o mărturie despre
muzeografia de ieri!

S-ar putea să vă placă și