Bipolara, de Wagner

Motto: Ce rămâne după ea ?

O clipă de fericire.
Atât ?
Crezi că-i puţin ?

Actul întâi

*(Un dormitor. Luminat doar către oglindă. Un pat nefăcut unde zac rochii şi mărgele…
şi-o sandală cu stras).
*Personajul, Agneza, elegantă, în fustă dreaptă, sacou şi camaşă. Cămaşa are un colţ
răzleţ ieşit din fustă, iar fermoarul nu e tras până la capăt. Neglijentă. Neglijentă dar
elegantă, şic. Părul aranjat dar o suviţă îi tot stă pe ochi. Un ochi este machiat în exces,
celălat doar pudrat. Se pregateşte să meargă la concert la Ateneu. “Seara Wagner”
*Fundal muzical: “Corul pelerinilor” de Richard Wagner

o Bagă ţigara în gură. O apucă stângaci. Se frige.

Vă las! Am zis că vă las. Dar parcă aş putea? Mă ajutati, mă inspiraţi….
o (trage un fum şi-l aruncă în sus, rotocoale).
Îşi râde cerul de mine: îmi dă ţigara prieten, un iubit pe care-l cheamă Vasile dar eu îi spun
Vasea şi-o căţea cu nume de dulău: Laika. Auzi tu…Laika. Când spun „Cuţu-cuţu Laika”, toţi
întorc capul să-mi vadă potaia. Se aşteaptă la vreo namilă
o (şi strâmbându-se, bătând din gene)
dar apare bichonul meu havanesse de 4 kilograme.
o (imită mersul unui câine, un pudel aristocrat şi aruncă pachetul de ţigări la
coşul de gunoi).
La naiba cu voi! Eu nu discut: când zic gata, e gata!
Ce să mai încerc? Unde să mai caut ceva care să m-aşeze c-am golit şifonierul…
o (umblând din nou printre hainele de pe pat şi aruncând cu ele a lehamite).
Am slăbit, m-am ascuţit, mi s-au strâmbat picioarele…
o (uitânduse-n oglindă dintr-o parte. Languroasă).
Ba parcă-s tot frumuşică.
o (Punând mâinile în talie şi facând cu ochiul către imaginea din oglindă)
Ba-s chiar frumoasă. Şi chiar dacă nu-s ceea ce se cheamă „divă”, am inteligenţa cu mine.
o (duce un deget la tâmple şi apasă).
Da! Sunt deşteaptă.
o (Devine gravă).
Mai lasă-mă dom`le cu modestia asta
o (reproşeaza unei persoane imaginare, da din mâini haotic)
Cunosc o multime de proaste care se descriu modeste. Când spui despre tine că eşti modestă,
deja nu mai eşti. Să fie clar! Ei uite, eu nu-s de aia. Spun cu glas tare ce cred despre mine: Da!
Sunt deşteaptă.
o (probează o geantă de pe pat. O pune pe braţ, o examinează)
…deşteaptă pe dracu`

1
 o (se trânteşte pe pat, cu faţa în sus visătoare):
Dacă eram deşteaptă aveam licenţa în litere şi nu cădeam pradă delăsării chiar în anul 4. Şi dacă
eram şi mai deşteaptă, nu aş fi oferit fidelitatea mea şi timpul meu preţios unei firme de
rechizite.
o (Se ridică în picioare, soldăţesc)
6 aaaani…de 6 aaaani fac pe secretara, pe femeia de serviciu, pe contabila, pe magazionerul în
firma unui fanfaron pe care nu-l mai satură Dumnezeu de bani.
o (Se cocoşează şi merge crăcănat. Se uită în sală)
Quasimodoooooo, ai ghicit mă vreodată cât mi-e urât să te tot văd scuipând în timp ce
vorbeşti? Precipitatule!
o (devine serioasă)
Ehh, m-am simtit bine aici. Nu câştig nici rău. Îmi sunt plătite orele suplimentare şi e şi
aproape de casă. Din doi paşi şi-o săritură (sare) sunt la muncă-n bătătură
o (deschide ambele braţe lateral).
Cu ce mă îmbrac? E un concert de zile mari.
o (pune ambele mâîni la gură şi vorbeşte încet, ca un secret la urechea cuiva)
Nu ştie nimeni de ce trebuie să mă duc la Wagner. La Wagner şi nu mai stiu cum…
o (Bagă un deget în gură, îşi muşcă unghia)
Wagnereee, cum te mai cheamă? Spune Wagnere că am un lapsus. Ion Wagner?
o (râde singură de perla scoasă).
Gelu Wagner?
o (Devine curioasa si o preocupa)
Cum îl cheamă, Doamneeee?
o (către tavan) . (resemnată)
Cum l-o chema, l-o chema şi gata! De ce-mi bat capul?
o (Aşezată pe marginea scenei, cu picioarele înafara ei. Îşi bălăngane ambele
picioare. Are chipul livid şi-o faţă tâmpă. Ochii sunt bulbucaţi, uzi. Tace 7
secunde, timp în care smiorcaie puţin).
O sun pe mama acum….nu ştiu cât timp, şi-i spun „Auzi? Cum ar trebui să procedez dacă am o
insomnie?”
o (Se ridică nervos, grav. Merge in 5-6 metri înainte şi înapoi cu pas apăsat)
„Dragă, nu există <<o insomnie>> că dacă nu dormi o noapte ăla e nesomn, dar dacă nu dormi
nopţi de-a rândul, abia atunci spui că ai insomnii, nu insomnieeeeee”.
o (Din nou faţa tâmpă)
Şi ascult în telefon şi ascult, ascult. Ascult cum îmi spune despre o colegă care şi-a pus unghii
false şi arată ca o gheişă, despre chimicalele din iaurtul cu fructe, despre grija ei pentru
dermatita seboreică a tatei…izbucnesc ca o fiară: tu mă asculţi?? Îmi tremură mâinile şi nu
dorm. Poţi să mă asculţi? Poţi o dată? Măcar o singură dată în viaţa ta ocupată? Am spus că nu
mă simt bine şi sunt permanent agitată, ca un leu captiv. „Pe scurt dragă, îmi spune ea, mergi la
psihiatru. Eu nu-s decât un biet profesor de latină. Nu pot avea răspunsuri la toate. Te las
scumpa mea. Mă ucide manichiurista. N-ar fi prima oară când întarzii şi n-aş vrea să-i stric
programările pe azi. Te pup
o (rotunjeşte buzele)
Şi dacă spuneai de insomnie, nu ezita să consulţi un medic psihiatru sau un psiholog de ăla…
cum s-o numi.Să ştii că nu-i de glumă”.
o (Umblă în coşul de gunoi, scoate pachetul abia aruncat. Bagă ţigara în gură
dar n-o aprinde)

2
Ştii? De fapt ştii că mama avea dreptate? Ştii ce mi-a spus psiholoaga aia ciufulită că am? Cică
sufăr dragă de „bipolaritate”
o (Râde sarcastic, cinic)
Hai să-ţi spun ce mi-a spus ea
o (face cu mâna ca şi cum ar chema pe cineva lângă urechea ei să-i încredinţeze
un secret)
Este tot o depresie dar cică e una a oamenilor sensibili ca mine
o (se ridică pe varfuri ca o balerină şi se scarpină-n creştet):
Bipolară-adică sunt instabilă: acum plâng
o (şi are grimasă ca atare)
Acum râd.
o (şi zâmbeşte fals).
Nici nu stiu unde să caut cărţi care să-mi explice mai mult că n-am prea înţeles mare lucru de la
psiholoaga. Îmi venea să-i cer banii înapoi. Prea nu şi-i merita.
o (Pune ambele mâini sub bărbie de parcă ar imita existenţa unui birou):
”Ţi-e potrivită muzica lui Wagner. O să-ţi calmeze stările de agitaţie şi îţi promit că o să adormi
ca un prunc”.
o (Neîncrezătoare)
Tu chiar crezi? Crezi ce spui? Cum să mă adoarmă o muzica…muzica lui Wagner şi…
o (scuturând toate degetele mâinii)
Nu mai ştiu cum? Hanz, Wolfgang, Ludwig…Doamne Dumnezeule, ce-i cu memoria mea?
o (Îşi dă cu palma peste tâmple, destul de tare)
Un nume puteam şi eu să reţin.
o (Se trânteşte pe pat, peste rochii. E obosită. Latră Laika. Scheaună trist.)
Taci şi tu, taci Laika. Sssssst.
Daca m-ar iubi Wagner, mi-ar face o melodie numai mie. Dar numai mie.
o (Îşi strânge genunchii la piept ca şi cum i-ar fi frig)
S-ar chema…”Odă Agnezei”, „ Gândurile negre ale Agnezei”, „ Veselia unei secretare”. Ba
nu! Psiholoaga mi-a spus să-mi recunosc tulburarea, să n-o ascund şi să nu mă ruşinez de ea.
o (Se întoarce în pat de-a latul, cu faţa spre public şi arată în sală cu degetul. Îşi
trage mâna şi arată iar)
BIPOLARA. BIPOLARA, să se cheme. Cum ar fi de frumos să am melodia mea şi numai a
mea….”Bipolara”, „Bipolara lui Wagner”…a lui Wagner şi nu mai stiu cum.
o ( Adoarme strânsă, chircită. Muzica se intensifică. Luminile centrate pe
oglinda se schimbă acum pe directia ei şi umblă peste hainele aruncate, peste
sandale, peste genţi…şi din nou pe oglindă, lasând în urmă personajul).

Actul al doilea

o (Se aude o pendulă)

o (Speriată se trezeşte, ducând mâna la ochi. A pierdut noţiunea timpului.
Câinele încă mai latră).
Cât am dormit? Am visat sau a fost doar gândul meu îngrijorat? Nenorocita de pendulă a
batrânului de deasupra cum bate…de parcă-i ciocan. De fiecare dată când se face fix, parcă îmi
ciopleşte careva din creieri. Trebuia să ajung la
concert, nu? Trebuie. Şi am să mă duc. Mi l-a prescris psiholoaga ca pe-o reţetă de
medicamente. O fi ştiind ea ce spune.
3
 o (Sare din pat şi se aranjează la oglindă în fugă. Colţul cămăşii scos din fustă
rămâne tot pe afară). (Câinele latră ostentativ)
Taaaaaaaaci, am spus să taaaaaaaaaci. Nu te scot şi nici mâncare n-am prin frigider. Înţelege-mă
te rog şi mai rezistă un pic. Până mâine nu-i mult.
o (În timpul ăsta caută geantă, pantofi. Se impedică. Se examinează des în oglindă.
Scutură scame imaginare de pe fustă. Iese pe usă şi vorbeşte pentru sine)
Dacă Wagner nu mă face bine am să-i condamn muzica la neascultare pe veci. Auzi Wagnere?
Auzi, mă? (Fundal muzical Wagner, Amurgul zeilor)

Actul al treilea

o (Sala de concert plină. Încă n-a început concertul doar instrumentiştii au venit şi se
foiesc cu instrumentele în braţe. Bulversată se tot scuză printre rânduri. Niciun loc
liber.)
Doar n-am să stau pe scări.
o (Către omul de la intrare, destul de tare)
Îmi puteţi găsi un loc unde să mă aşez? Eu nu vad nimic liber şi totuşi, doamna aceea draguţă
de la casa de bilete mi-a spus că am să găsesc un loc, pe aici pe undeva.
o (Duce o mână streaşină la ochi. O supără obscuritatea sălii)
Găseşte-mi domnule un loc, fă ceva. Doar n-am să plec fără să ascult pe…
o (uită o secundă dar îşi aminteşte)
Wagner. Apropo domnule, Wagner şi mai cum? Mă tot chinui să-mi amintesc şi spre ruşinea
mea, nu reuşesc. Pe afisele de afară nu m-am uitat…
”Richard. Şi aşteaptă să-ţi aduc de prin birouri, un scaun. Se pare că altă variantă nu am decât să
te postez în dreapta scenei, undeva lângă celelalte scaune”.
Nu-mi pasă. Nu fac nazuri. Doar găseşte-mi un loc pentru Dumnezeu că se uită spectatorii
cruciş la mine de când tot bântui pe aici. Hai că începe. Grăbeşte-te.
o (Se stinge lumina. Apare dirijorul. Ea se uită când spre scenă, când spre omul care
i-a promis un scaun. Aplaudă pentru că asta fac toţi. Imită sacadat. Gândeşte cu
voce tare:)
„Ahh, nu mai vine odată”.
o (Apare omul c-un scaun. I-l oferă şi-i indică cu degetul locul de lângă scenă. Ea nu
mulţumeşte. Îl smulge şi se aşează zâmbind ca şi cum nimic nu s-a întâmplat).
o Mimică, gestică, ascultare ca pentru o muzică divină. Visare, exaltare. Lacrimi cu
zâmbete. Deseori duce mâna la gură pentru a stopa zgomotul exclamatţilor sau
pentru a înăbuşi plânsul. La final duce ambele mâini la ochi. Nu se poate ridica de
pe scaun. Rămâne prea mult acolo. Sala s-a golit. Se uită în jur ca trezită din vis.
Pleacă împleticindu-se către ieşire şi repetă într-una)
Wagner…Richard Wagner…

Actul al cincilea

o (Absentă, pe gânduri, ignoră lătratul câinelui, scoate sandalele pe rând, cu

răbdare, se dezbracă de sacou, îl asează pe spătarul scaunului. Se aşează pe
scaun, inertă în faţa oglinzii).

Eu….nu sunt… eu?

4
 o (faţa mirată dar resemnată) (Priveşte către pachetul de ţigări de pe masa
oglinzii. Îl ia în mână. Se uită la el de parcă l-ar vedea prima dată. Îl pune
înapoi, trântindu-l. Pune capul pe masă. Oftează. Se aşează pe pat, cu mâinile
încrucişate)
De ce n-am ştiut că exişti, Richarde? Mă Wagnere mă…câtă linişte mi-ai adus tu…şi eu o
căutam în versuri proprii. Mă apucasem de scris versuri în pauzele când ochii iscoditori ai
colegelor nu mă puteau vedea sau dacă mă prindea vreuna, spuneam că scriu ordine de
plată.
o (Zâmbeşte). (Se ridică, scotoceşte în geantă, scoate o hârtie. Se pregăteşte
solemnă de recitat. Îşi drege glasul. Dar face o pauză, lasă hârtia în jos, mâna
dreaptă pe lângă corp, pumnul stâng dus la gură a ruşine, ca şi cum ar urma o
prostie. Strânge umerii totodată.).
Promiţi să nu razi? Spune: promit!
o (pune mâna stângă pâlnie la ureche).
Aşaaa, îmi fac curaj şi încep.
o (Tuşeşte).
Ascult-o şi tu Laika, poate îţi trece de foame.
o (Zâmbeşte.)
Şşşşşşt că încep:
1. Prin ploaia deasă de afară
Se tot plimba o bipolară
Trecea-ncolo….trecea-ncoace
Fiindcă nu avea ce face.
2. Şi s-a oprit lâng-un tufiş
Unul de… mărăciniş
Pândea ades bolta stelară
Ca o biata….bipolară.
3. Apoi spre casă s-a-ndreptat
Uşor, c-un mers tărăgănat
Râzând de viaţa-i prea amară
Uitând că este bipolară.
4. Dar o stea, târziu în noapte
De un alb…cam ca de lapte
Ce-avea o sclipire rară
Spuse către bipolară:
5. Hei, chip frumos şi mers agale!
De ce te plângi cu-atâta jale
E- atâta boala-n ţară
Tu plângi că esti bipolară?
Şi-n lume e atâta moarte
Ce-i o bipolaritate?

o (Satisfacută. Dreaptă. Semeaţă.)

Ce zici? Nu-i bună? Lui Vasea i-a plăcut. A spus c-am aruncat cu metafore ca la pomană.
o (zâmbeşte).
Mă întreb dacă mi-ar publica-o ziarul local. Dar n-aş vrea să mi-o înghesuie în final, pe lângă
rubrica „Sport”. Aş cere să fie plasată chiar la deschidere, pe prima pagină.
o (Pauză. Puţin dezamagită)

5
 Asta dacă redactorul dispune de sensibilitate şi recunoaşte un talent.
o (Se plimbă cu paşi sacadaţi)
N-ai să ghiceşti: cel mai greu mi-e să-i pun titlu. Nici acum n-am găsit ceva care să se
potrivească. Şi m-am frământat…mi-am bătut capul…dar tot degeaba. Mă bate gândul s-o
numesc…”Poezie”. Genială sunt! „Poezie” o să se cheme.
o (Bate din palme, se apreciază).
Şi ştii de ce? Din două motive:
o (numară pe degete):
1. pentru că, logic, e poezie, nu proza si
o (apucă arătătorul)
2. pentru că majoritatea poeţilor au debutat cu câte o poezie pe care au denumit-o…”Poezie”.
o (Mâinile pâlnie la gură, către tavan, un picior uşor în spate)
Wagnereeeeee, Richardeeeeeeee, spune tu că le ştii pe toate: a debutat vreun poet cu vreo
compoziţie care se cheamă „Proză”?
o (Râde. E obosită. Oftează. Se uita către pat. Hainele sunt acolo, patul plin de rochii.
Începe să aşeze, câte una şi le asează pe scaunul de la masă cu oglindă şi pe masă,
pe categorii).
Deştepţi-s psihologii ăştia cu terapiile lor. A ştiut ea, ciufulita, că o să-mi fie bine dacă ascult
muzica lui Wagner…uite c-a ştiut.
o (Fundal: Tristan şi Isolda, Wagner. Partea de mijloc a piesei) (Dansează vals în
timp ce aşează rochiile. Dansează cu rochia la piept).
Tare aş vrea să zbor.
o (Imită aripile avionului. Râde. Visează).
Aş zburaaaaa….aş tot zburaaaa.
o (Serioasă, gravă, suparată, buzele strânse):
Am mai vrut să zbor odată şi…şi m-am urcat în copacul din curtea bunicului. Ce copil prost…
am crezut că dacă tin mâinile laterale şi închid ochii, e de ajuns. Am sfârşit la spital la secţia
Urgenţe, cu şapte copci la genunchi.
o (Ridică fusta. Arată genunchiul)
Uite! Am şi-acum semnul. Îl iubesc. Ţin la el. N-aş vrea să dispară.
o (Pupă palma pe interior şi lipeşte sărutul pe genunchi).
Ştii ce-am vrut atunci?
o (Ia o rochie de pe pat. Dă s-o aşeze. O aruncă înapoi).
Am vrut să mor sau… să pot zbura departeeeee.
o (trece mâna prin păr nervoasă).
Începând cu numele meu, urăsc tot.
o (Nervoasă, încleştează dinţii)
Când te cheamă Agneza, este imposibil ca tovaraşii de joacă să nu te strige „Proteza”, „Pareza”
şi asta pentru că rimează al dracului de bine.
o (Sare de pe un picior pe altul, ca un copil obraznic, lăsând alternativ capul spre
stânga şi spre dreapta):
„Agneza….Agneza…..proteza, pareza…”nume predispus pentru boală. Parcă aş căra un pat de
spital după mine.
o (tristă)
O mătuşă pe care nici n-am cunoscut-o vreodată, a purtat acest nume. Mama povestea că a
murit în urma unei pareze cauzate de-un atac cerebral. Ce-i mai admira pălăriile lucrate în
perioada interbelică... De aici mi se trage numele ăsta bolnăvicesc.

6
 o (Un zâmbet sarcastic).
Ştii cine mi-a adus răzbunarea? Pălăriile! Când a crezut mama că moartea Agnezei o să-i aduca
ei pălăriile alea …
o (râde fals)
Şifonierul era plin de molii iar ele găurite fără posibilitatea de a se putea recupera vreuna.
o (Ţinându-se cu mâinile de burtă)
Ha, ha, ha. Urăsc pălăriile! Şi broşele. Şi toboganele. Cu răul meu de înălţime, când mă urcam
pe ele, simţeam că singurul lucru important din viaţa mea, era să cobor cât mai repede de acolo
şi să pot vomita în voie printre plopii curţii şcolii. Dar ţi-ai găsit: fata de la capătul celălalt, de
ce nu s-ar distra? „Sus Agneza, jos proteza. Sus Agneza…(i se înlăcrimează ochii)…jos
proteza”
o (Răsfirandu-şi toate degetele. Ţipă).
Puteau şi ei să mă asocieze cu „faleza” că iubesc nisipul şi valurile mării. Sau cu „maioneza”.
Contribuţia ei în salata de boeuf…
o (duce degetele la gură şi le linge)
E partea cea mai bună a sărbătorilor. Dau deoparte celelalte feluri, ignor ciorba, friptura şi dau
iama-n maioneza.
o (Duce mâna dreaptă la inimă. Incet. Rugător. Languros)
Strigă-mă tu, Richard Wagner, strigă-mă „Agneza maioneza”.
o (Ca şi cum şi-a amintit ceva, ca şi cum ar reveni asupra unei decizii)
Retrag. Permiţi să retrag ce-am spus? De azi înainte, îmi vei spune…îmi vei spune….”Agneza
stewardesa”. Asta e! Mereu am vrut să zbor.
o (Mâinile larg deschise lateral, imitând zborul)
Departeee, oriunde…dar departeee.
o (Apucă o foaie şi-un pix. Entuziasm)
Azi sunt creativă, Wagnere. Tu mi-ai dat forţa.
o (Degetul arătător ridicat)
Să nu mi-o iei! Te rog să nu mi-o iei. Compun acum un catren şi ţi-l dedic.
o (Se aşează la măsuţă şi concepe cu voce tare, silabisind).

Stewardesa zboară-zboară
Nu fiindcă e bipolara
Vrea s-ajungă sus la cer
Să privească în eter.

o (Se ridică automat de pe scaun. Tine foaia strâns la piept, mulţumită de compoziţia
facută)
Ce-mi place…De ce n-am scris poezii până acum? Să fi făcut un volum. Cum s-ar fi uitat la
mine mama…Quasimodo…colegele…ar crăpa de invidie. Şi aş tine un discurs în birou, în ziua
lansării astfel:
o (Apucă o preche de ochelari de vedere de pe masa oglinzii, cu dorinţa de a părea
mai inteligentă, superioară. Gesticulează didactic)
”Dragele mele, poezia n-o scrie aşa…te miri cine. Trebuie să ai rafinament, să adori literatura,
metafora, să te joci cu epitete, să înţelegi că rima, ritmul, iambii, nu-s degeaba…”.
o (Mâna dreaptă a lehamite, ca şi cum ar şti dinainte reacţiile celorlalţi)
Ştii ce-ar spune un idiot ca şeful meu? „Agneza, vezi că avem o comandă de distribuit către
Consiliul Local. N-aş vrea să supăr primarul taman acum când am prins contracte cu ei. Ocupă-

7
te tu personal şi lasă poezia fato, că versurile n-au hrănit niciun poet şi când stomacul ghiorăie,
nu cere catren. Cere pâine. Hai, pe cai că se filmează!”
o (Strâmbând gura a silă)
Cocoşatul şi crăcănatul pământului! Ar simţi el versurile mele? Când pentru el cel mai romantic
loc din lume e Sângeorz-Bai, locul unde-şi bagă ciolanele-n apa sulfuroasă?
o (Resemnată)
Proastă aş fi să le arăt lor vreodată opera mea. Sunt prea sensibilă şi mult prea delicată pentru…
un Quasimodo şi trei fufe parvenite care duhnesc a ceapă. Dar nici alor mei nu le-aş recita din
volumul meu: tata ar sforăi în fotoliul de care nu se mai desprinde iar mama mi-ar tine predici
şi m-ar dezarma „Agneza scumpa, te-ai dus la facultatea de litere împotriva voinţei mele.
Niciodată n-ai avut consimţământul meu. Şi asta pentru că eu am simţit întotdeauna că n-ai
înclinaţii spre litere. Eu recunosc omul de litere de la o poştă. Şi iată…ca dovadă nici n-ai
terminat facultatea. De fapt tu nu prea ai inclinaţii spre nimic. Recunoaşte! Ţie nu ţi-au plăcut
nici cifrele, nici literele.”.
o (Strâmbându-se. Grimasă, figură suferindă pregatită de plâns)
Merci maman. Îţi mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o acorzi. De ce nu mi-oi fi spunând
direct că-s proastă?
o (Fluturând foile cu ambele poezii scrise ca şi cum ar face în ciudă)
S-o vedem, măi Richarde, ce-o să mai spună când mi-o vedea în vitrine volumul de poezie? Ha?
Cam ce-o să spună ea când proasta pe care ea o crede inutilă şi lipsită de talent îi va demonstra
contrariul cu celebritatea ei?
o (Dând ochii peste cap, fluturând genele)
Iar criticii literari vor căuta nod în papură şi nu vor găsi, versurilor mele. Uite-aşa. Subscrii şi tu,
domnule compozitor Wagner? Chiar dacă nu răspunzi, eu ştiu că eşti undeva…şi m-auzi…şi mă
vezi…Eşti Demiurgul meu şi odată ce te-am găsit, nici n-am să te mai las.
o (Sună telefonul. Sună mult. N-are chef să ridice receptorul. Dar enervată de sonerie
cedează şi răspunde. La celălalt capăt, mama îngrijorată)
Agneza, ce-i cu tine scumpa? Am tot sunat asta seară. N-ai răspuns. Vai cât m-am îngrijorat!
Ştiind că tu nu prea ieşi…m-am panicat.
o (Mieroasă)
Ia spune tu mamă, unde zici tu că am fost eu asta seară? Îţi dau timp de gândire…10 secunde să
spunem. Încep sa numar: 10, 9, 8,
Agneza draga, nu mă pune să ghicesc. Nu-i drept. Puteai fi intr-o mie de locuri. Cu Vasea la
parintii lui, prin parc…
3,2,1….n-ai ghicit, doamnă. Răspunsuri eronate. Eşti descalificată.
o (Râde satisfacută)
Dacă te dai batută, îţi spun. Dar trebuie să insişti.
Ma dau batuta. Ma declar invinsa. Numai spune-odata.
La..la…conceeeeert. S-a numit „Seara Wagner”. Ştii cât de mult mi-a plăcut muzica lui? Am
fost inertă mult timp după concert. Este incredibil ca asemenea sunete să fie compuse de-un om.
Ştii cât de mult mi-a schimbat viaţa acest concert?
Ai gasit cartea in raft si ai citit-o?De asta te-ai dus la Wagner?
o (Uimită. Fruntea se umple de cute. Vorbeşte încet)
Despre ce carte vorbeşti?
„Cazul Wagner” draga, scrisa de Nietzsche. Ti-am lasat-o in raft cand am trecut pe la tine de
sarbatori. Dar se vede ca absenta cum esti, nici n-ai sesizat ce-am zis. Si nici n-ai vazut-o. Intr-
un fel e mai bine ca nu esti ca mine, sa ai obsesia rigorii.

8
 o (Pune receptorul în furcă uşor, ca şi cum i-ar fi frică să nu-l spargă. În acest timp
mama repetă „alo” de câteva ori. Se îndreaptă către raftul cu cărţi. Găseşte cartea.
Îi e teamă s-o atingă. Îi examinează copertele. O mângâie. Are o fericire intruzivă.
Nu-şi manifestă bucuria vizibil pentru că e prea surprinsă sau mai curând în loc să
sară de bucurie, ea rămâne interzisă, inertă. Duce cartea la gură.)
Am o particică din tine.
o (Bătând cu mâna pe copertă)
Exact aici. Aici este o parte din tine. Am emoţii dar…trebuie s-o deschid.
o (O deschide la întâmplare. Trece prin ea şi găseşte o frază. O citeşte dezamagită cu
voce tare-pagina 2 a carţii)
“Căci, în general, artiştii fac ce face toată lumea, ba chiar mai rău: ei înţeleg greşit iubirea.
Wagner el însuşi a înţeles-o greşit…”.
o (Plânge. Aruncă romanul pe podea)
Nu-mi trebuie să citesc mai mult. Doamnee, cât am crezut în tine şi ca o idioată am zis că
izbăvirea vine din partea ta. Nietzsche stie ce spune cu siguranţă: eşti şi tu la fel ca alţii. Nu
iubeşti, nu pui preţ pe om şi suferinţa lui. Asa e, măi Richard? Nu pui preţ? Atunci de ce m-a
vrăjit atât de tare muzica ta? De ce am simţit pentru prima dată că sunt străină în propriul corp
şi-mi plăcea? Îmi pipăiam mâinile ca proasta ca să mă conving că sunt aievea.
o (Ca pregătită de bataie, de ring)
Vrei să ne jucăm? Hai să ne jucam! Să vedem care e finalitatea. Dintre noi doi, unul va fi
câştigător, iar celălalt…perdant. Propun să ne schimbăm vieţile. Eu sunt Wagner şi tu Agneza.
Nu putem afla care viaţă doare mai tare, până nu ne transpunem. Crezi că e un joc cinstit?
Avem dreptul să inversăm vieţile şi să intrăm în sentimente ca-n brânză?
o (Se uită în sus ca şi cum aşteaptă răspuns, confirmare )
Nu aştept răspunsul nimănui. Am spus că ne jucăm. Ce-s vieţile până la urmă dacă nu o
multitudine de roluri?!
o (Cu ambele mâini la tâmple. Se gândeşte la o solutie imediată. Apucă din nou
cartea cu hotărâre. Pare că o citeşte toată în fugă. Trece prin ea cu mare interes
folosind această expresie cu ajutorul sprâncenelor şi colţului gurii şi din când în
când câte un deget dus la tâmple. A citit tot. Apucă umbrela din hol. Şi-o pălărie
bărbătească din cui. Se aşează într-un con de umbră. Fascicul luminos rotund pe
centrul scenei. Aşteaptă 3 secunde şi se îndreaptă cu umbrela târâind-o pe jos ca şi
cum ar fi un accesoriu, un baston. Şchiopatează puţin. Are o atitudine uşor
bărbătească, de om rotofei, cu palma pe burtă, în zona ombilicului)
Ard…îmi arde toata fiinţa. Sunt o lavă.
o (Imită lava ieşită dintr-un crater, cu ambele mâini)
Reprezint a două jumatate a secolului, dacă Beethowen a reprezentat-o pe prima? Aş putea
năzui la asta? Îmi trebuie nebunie, trebuie să schimb cursul muzicii…să aduc ceva mesianic.
o (Dându-şi capul pe spate. Atitudine încrezătoare. Priveşte în sală)
Am doar 19 ani. Scot la lumină „Zânele” peste 2 ani. Am sa fulger publicul cu o noutate şi
opera aceasta va deschide cortina carierei mele. Vor urma apoi aaaaltele şi aaaaaltele…dar
numai după ce călătoresc. Vreau ca schimbarea aerului să-mi aducă vederi noi.
o (Valsează ca şi ar cum călători în timp)
Acum când am umblat şi am deschis uşile centrelor muzicale celor mai renumite ale Europei şi
când revolta fiinţei mele interioare, a primit licenţa de a se zbate la suprafaţă, voi naşte
„Olandezul zburător”. Îl voi naşte în chinuri şi el îmi va plăti travaliul cu celebritate.
o (Pauză. Capul plecat. Ridicat apoi mecanic.)

9
Sunt într-o sălbatică fugă între Londra şi Paris, între Riga şi Dresda şi…înfrânt politic…la
Zurich.
o (Romantic. Visător)
Oh, Elveţia…Elveţia care mi-a scos-o în cale pe Mathilde…ce pasiune nebună…dar mantia
tămăduitoare a sufletului meu m-a învăluit cu dragostea Cosimei, fiica nelegitimă a amicului
Liszt. Şi curg…şi curg lacrimile operelor mele…”Inelul Nibelungilor” îmi sfâşie metafizicul şi
mi-l împarte în particule provenite din mituri.
o (Grav. Serios. Plimbându-se)
Numai Nietzsche, Freidrich al meu…îmi duce dinamismul într-un plan al vibraţiei şi mă ajută
să operez cu paradoxul. Sunt capabil să pun pe portativ cele mai sumbre tragedii ale mitologiei.
o (Resemnat. Cu umerii ridicaţi, cu buzele stranse)
Si totuşi nu-mi doresc decât ca simplitatea să fie paradoxul creaţiei mele.
o (Grimasă de scârbă)
Cât mă scald în băltoaca scursă din adâncurile mele lăuntrice…Ce mister şi câtă luptă duc cu
mine însumi…sunt atras de tenebrele nopţii, dar creaţia mi-e diurnă. Noaptea mă pune la
adăpostul creaţiei care mă pândeşte din umbră.
o (Iritat, supărat, ţipă)
Pentru cei ce mă privesc cu ochii lor sticloşi, ieşiţi de pe orbite ca pe un bizar ieşit din grotă,
sunt un oximoron (zâmbeşte), un monstru delicat, altfel nu-mi explic de ce fascinaţia declinului
ce mi-l doresc îmi dă mie putere de creaţie. Spre exemplu „Tristan şi Isolda” această iubire
aproape de zeitate, rezidă din ura altora.
o (Se leagănă ca şi cum ar fi intr-o barcă)
Veneţia…Veneţia mea umedă, sordidă, râncedă…aici mă părăseşte biata-mi inimă, sfârtecată de
nemulţumire şi chin. Aici inchei socoteala cu mine, cu cerul, cu mitologiile şi dacă n-am să fiu
eroul unui mit, aruncaţi-mă în întuneric…sau în zare…că-mi place să zbor, să-mi crească aripi!

o (Obosită. Şi-a terminat partea din jocul propus. Pune umbrela la loc în cui, pălăria
la fel. Aşezată pe pat, îşi ascunde picioarele sub un colţ de plapumă)
Greu. Pe toti dumnezeii, mi-a fost greu. Zbuciumată viaţă! Şi nici nu te-ai împăcat tu cu tine,
nici în cele din urmă. Am simţit asta şi am adăugat aripile deasupra Veneţiei. Am făcut dintr-un
simplu joc, unul creativ. M-am gândit că zborul te va vindeca şi că aripile bătânde vor răspândi
îndoiala în care ţi-ai scurs zilele. Biet nebun! Făptură neînţeleasă!
o (Se ridică energic din pat. Sare dreapta, soldăţesc)
Eşti gata să porneşti în aventura schimbării? Trebuie să continuăm jocul! E moneda de răsplată
pentru neiubire. De asta am propus strămutarea sufletului tău în destine frânte. De ce să nu te
perpeleşti şi pentru alţii? Ai făcut-o pentru tine cu atâta intensitate…Ai să te-ascunzi şi-n
sufletul meu bipolar care acum râde, acum plânge…şi-o să-mi spui dacă doare. O să te ajut. O
să-ţi dau coordonate iar tu te arunci în vâltoarea lor.
o (Îşi drege glasul. Merge la oglindă şi îşi prinde părul în două codiţe laterale, ca o
elevă. Codiţele sunt uşor inegale, dau impresia de neîngrijit, de dezordine. Se
strambă ca un copil si se leagană în faţă şi în spate, ţinându-şi partea de jos a
cămăşii ca pe poalele unei rochii)
Mamiiiiii, mamiiiii, de ce apar melcuşoli după ploaie? Auuuu, îmi intră apa în săndăluse…Nu
mă atinge tu, Venera-gunoiera! Numai mama mea să-mi dea ţiorăpeii jos! Nu-i?
o (Suparata)
Ba e! Mama mea este. Mamaaaaa…
o (Serioasă din nou, matură)

10
Află domnule compozitor de muzica clasică, că mamei îi era mai uşor să mă lase cu doica decât
să îşi ocupe vreodată timpul cu mine. Ha? Ia zi: doare?
o (Nervoasă, se plimbă cu paşi sacadaţi )
Stii cine era Venera? Venera-gunoiera. Adica o doamnă care lucrase la spaţii verzi, la gunoi şi
pe care mama a cunoscut-o în fugă. I-a propus să-şi schimbe activitatea, a adus-o acasă şi m-a
prezentat pe mine ca fiind obiectul viitoarei ei munci. Mama nu cerea decât supraveghere. Era
conştientă că cele câteva clase ale Venerei, nu-mi vor putea aduce ştiinţa, educaţie sau
emancipare. Dar Venera, cu excesul ei de zel, încerca să mă facă să număr. Ca să-i fac în ciudă
număram pe sărite: 7,3,9,2…
o ( Se uită brusc în sus)
Ştii la ce ne asemănăm? Amândoi am călătorit. Tu prin…întreaga Europa. Eu? Prin întreg
oraşul. Mamei nu-i plăcea să stea mult într-un loc. Ba se enerva că nu ajunge soarele la petuniile
ei, ba că vecinii sunt iscoditori…ba că vrea mai aproape de serviciu…tata încuviinţa servil şi în
câteva zile, făceam cunoştinţă cu alţi copii, c-o nouă lume.
o (Imită felul cum ar face cunoştinţă. Intinde mâna unui interlocutor imaginar)
Agneza…”Agneza proteza”? Anticipam mereu răspunsurile copiilor atunci când mă prezentam.
o ( Nervoasă. Umblă de acolo-acolo)
N-am aparţinut niciodată nicăieri. Iar când credeam că mă aşezam şi mă obişnuiam cât de cât…
mama voia din nou să migreze către alt cartier.
o (Uitându-se-n sus. Zâmbeşte trist)
Ei, cum e? E plăcut jocul? Te doare fiinţa mea? Ca o curiozitate întreb. Dar vreau sinceritate de
la tine: te-ai fi jucat cu mine în desele mele pelegrinări prin cartiere? Sau nu te-ar fi lăsat nici pe
tine maică-ta să te joci cu protezele, agnezele, parezele? Daaaa, asta s-ar fi întâmplat. Te-ai fi
ascuns de mine ca de ciumă.
o (Ţipă ca ieşită din minţi)
Tu nu răspunzi niciodată, nu? Din sala de concert ai încetat să mai fii?
o (Laika latră speriată de ţipătul ei)
Îl simţi tu Laika? E pe aici?
o (Scotoceşte pe pat, printre rochiile rămase, prin plapuma răvăşită. Realizează că
nu-i şi nici n-a fost vreodată. Plânge.)
Mă ustură lipsa ta. Nu-ţi mai cer să te joci cu mine. Haaaai…. spune-mi că exişti şi că nu eşti
departe. Cucu! Dă-mi replica. Zi „Bau!”.

o (Bătând cu piciorul in podea)

Richard Wagner, îţi poruncesc să te arăţi! Cum îndrăzneşti să nu-ţi joci partea, să nu fii EU, aşa
cum eu am fost TU? Mă poţi condamna ca viaţa mea să fie trăită doar de mine? E o corvoada pe
care mi-o laşi doar mie?. Eu ţi-am dat aripi…crezând că-mi vei oferi şi tu alte două şi că
undeva… cândva, în zborul nostru, ne-om atinge penajele imaculate iar de acolo păşim precum
eroii tăi mitici, spre Eternitate.
o (Ia cartea lui Nietzsche în mană, nu se uită spre ea. Privirea e absentă. Face paşi
mici, dintr-un capăt în altul al scenei, rupând câte o pagină alene, lăsându-le să
zboare)
Agneza…Agneza proteza…proteza…Agneza… Agneza stewardeza…
o (Se opreşte din repetat şi rămâne c-o foaie în mână, lăsând cartea să cadă pe podea.
Dă deoparte draperiile, deschide fereastra. Acţiune lentă. Vântul bate. Fundal
muzical- corul pelerinilor, Wagner)
Mereu am vrut să zbor…să zbor…să-mi răsfir aripileeee…să zbor. Viaţa mea nu e decât o
caznă extenuantă în care plictisul, colegul meu de pat, îmi spurcă aşternutul. Cu giulgiul funerar

11
pe ochi vreau să plutesc şi în zborul meu să rănesc aripi. Aripile altora…să frânez inerţiile celor
cu mască de oameni şi suflet de drac. Aş putea să pun pun asta într-un catren, pentru că-n
versuri i-ar arde mai tare la maţele deja fripte.
o (Smulge din nou hârtia şi pixul de pe masa oglinzii. Ţine preţ de câteva minute
pixul în gură. Se uită în sus după inspiraţie)
Evrika! Am găsit cuvintele potrivite:
Un suflet de drac
Şi-o mască umană
E-un ghem de păcate
Pe-un chip de Satană.
o (Se plimbă haotic. Vorbeşte uitându-se-n jos)
Oare de ce mă ducea mama pe mine la biserică, la slujbele interminabile ale părintelui pe care îl
numeam în tăcere Părintele-Rac? Părintele-Rac, era roşu tot: pletele lungi şi năclăite îi erau
roşcate, barba încălcită tot roşie şi pistruii roşii-morcovii. Iar peste toate, trona faţa compusă din
piele subţire, străvezie, unde circulau vinişoare roşiatice. Aveam impresia că-i pot urmări fluxul
sanguin. Avea imaginea unui rac fiert în ceaun. Niciodată nu eram atentă la cuvinte dar îmi
plăcea vocea lui. Nici nu ştiu de unde ieşea că n-avea gura. Sau nu se vedea din barba ca un
mănunchi de puf de pernă. O singura dată am fost hipnotizată de imaginea părintelui-Rac: l-am
pândit prin uşa altarului sub pretextul sărutării icoanelor şi l-am văzut aplecat la o masă de lemn
aşchiată şi roasă, asupra unei hârtii. Scria cu pana înmuiată în cerneală. Parcă era un scrib
aterizat din antichitate. Cum se mişca pana…ca o extensie a degetelor grăsune. Atunci mi-a
venit ideea preschimbării mele în ceva cu aripi…o pasăre care să zboare…şi căreia pana cazută
din penajul multicolor, ar putea servi ca instrument pentru scris in biserică. Am rămas mult prea
mult timp blocată zgâindu-mă la imaginea de după uşa altarului. „Ai vrea să zbori cu mine
Părinte-Rac? În drumul nostru ai nota impresii cu pana de pasăre rătăcită, împuşcată sau rănită
şi vocea, singurul lucru frumos de care te bucuri, ar fi fundalul nostru sonor. Haide Părinte-Rac,
nu tânji după slujbe că Înaltul Cerului îţi va părea mai frumos decât Psalmii lui David. Muţenia
părintelui-Rac şi privirea piezişă către crăpătura uşii, m-au făcut să retrag cererea. Nu te vreau
Parinte-Rac, am strigat. Nu te vreau. Nu-i de-ajuns să ai barbă, să porţi o rochie neagră şi să
murmuri din Liturghie, ca să-mi fii mie tovaraş. Am condiţii severe părinte. Trebuie să-ţi doreşti
perfecţiunea iar dumneata nu ştii decât să spui ce-au spus şi alţii. Propăvăduieşte sănătos
cuvântul Domnului şi lasă în seama mea Perfecţiunea!
Când am să pun la cale decolarea, voi face aşa încât să afli şi sper să te minunezi de planurile
mele îndrăzneţe.”
Şi aş fi rămas să-l văd mult şi bine, să văd pana care alerga pe foaia imaculată….dar m-a împins
sever mama cu vocea ei piţigăiată: „Nu-i voie dragă să priveşti pe furiş către părinte! Nici în
biserică n-ai bunul simţ” În rest…Urâtă creatură Părintele-Rac! Iar mama credea că rostul meu
acolo era să-i savurez liturghia şi spera că numai aşa vor ieşi demonii din mine.
o (Strâmbându-se)
„Agneza, fată dragă, cu tine nu e lucru curat: afară, la joacă refuzi să ieşi, copiii nu-ţi sunt pe
plac, jocurile lor te plictisesc, pe Venera o strâmbi şi-i spui fără perdea Gunoiera…asta e numai
lucrare diavolească. O să discut cu preotul şi….sper ca Liturghia să-ţi astâmpere chinul”
Auzi…stimată doamnă? De ce nu umpli tu biserica cu puradeii care respira aerul Domnului
doar ca să-şi bată joc de alţii? Ce bine le-ar mai sta în genunchi, cu capetele plecate şi ce
satisfacţie aş avea dacă i-ar supune părintele la umilinţa de a-mi cere iertare în genunchi…
eventual sărutându-mi şi mâna…Ha? Ce zici de asta? Cu spiritul tău justiţiar, dacă făceai
anchetă completă şi-ţi făceai şi timp să m-asculţi ai fi descoperit că m-aş fi jucat, aş fi alergat, i-
aş fi iubit, i-aş fi sărutat şi m-aş fi tăvălit pe zgură de mână cu ei, dar avalanşa de porecle

12
morbide şi scălâmbăielile lor nu-mi arătau decât că nu pot face parte din grup. Că sunt repudiată
doar pentru că …mă cheamă Agneza.
Noaptea, înainte să adorm ca să ma razbun, le gaseam şi eu porecle şi le pronunţam cu voce tare
dar nu vibra decât perdeaua din fereastra deschisă de vânt: „Maria- Răgălia, Andreea-
Echinaceea, Victoraş-Tractoraş, Oana-Dolofana…
o (Râde)
Niciodată n-am îndrăznit să le spun şi-n faţă poreclele gândite de cu noapte. Eram prea laşă şi-n
sufletul meu idiot, n-aş fi vrut să-i pierd pentru totdeauna. Tot speram c-o să ne dăm mâna într-o
zi şi-o să încropim vreo prietenie pe viaţă.
Cum să fi avut eu norocul acesta?! N-am fost eu născută pentru a plăcea. Asta a fost crucea mea
şi am tot dus-o dar mă dor oasele spatelui s-o tot car. Şi n-am nici înzestrarea nativă de a răbda.
Sunt un adult incomplet: fără copilărie. Am trecut pe lângă ea cu sila, am repudiat-o ţi mi-am
dorit din suflet să mă fi născut deodată matură. Să fi putut evita perioada jocului, a fundiţelor
albe de tiul, imense plantate doar să-mi strângă pielea capului ca o menghină… Îmi dădeau
aspect de hârciog trist camuflat de material sintetic în formă de trandafir mortuar.
Dacă am detestat ceva din inimă, asta era muzica: uram instrumentele care se auzeau înfundat
de pe discurile tatei. Acelaşi disc, aceeaşi muzică: Beatles. Niciodată alta. „Let it be…let it be”
Şi de fiecare dată, ca şi cum îi asculta prima oară în viaţa lui, exclama la fel: „Fantastici.
Geniali”. Şi mi-am propus să urăsc muzica. Toată. Până azi, când m-am întâlnit cu tine
Wagnerul meu drag. E ca şi cum m-am trezit dintr-un vis urât şi aş vrea să recuperez timpul
dormit. Pe tine te-aş asculta…te-aş tot asculta şi n-aş spune „Gata!” decât la sfârşitul zborului
de-un veac…ba nu, de-un mileniu. Culege din toate piesele tale frumuseţea şi hai, fă una
singură, regină peste toate: Bipolara. Toţi melomanii vor şoşoti: „Şşşşt, începe Bipolara.
Bipolara lui Wagner”. Nu mi-ai face doar mie bucuria de-a avea ceva al meu şi numai al meu,
dar ai avea ocazia să le arăţi că toată vina pusă pe umerii tăi, n-a fost decât o calomnie. Şi dacă
naziştii ascultau muzica ta în timp ce fumegau furnale cu trupuri evreieşti arse, asta nu
dovedeşte că ai îndemnat pe cineva la ucidere ci ai dorit să arăţi umanităţii cum arată
prefecţiunea sunetului şi nu ţi-ai dorit decât să fii divinizat. O fi un egoism, dar nu o crimă. Si
nici un îndemn la crimă. Hai reabilitează-te în ochii goi ai celor ce te arată cu degetele soioase!
„Bipolara” i-ar face să îşi reconsidere atitudinea iar lui Nietzsche i-ar scutura porţie dublă de
ţărână în ochi, nări şi urechile-i afone. Nu-mi răspunde acum şi economiseşte-ţi adierile! Vreau
să-mi însoţeşti zborul. Pe tine şi numai pe tine te iau tovarăş în călătoria mea aeriană. Tu să-mi
fii scut şi să opreşti săgeţile în flăcări care se arcuiesc spre mine, iar eu o să te răplătesc,
amplificând sunetele compoziţiilor tale, ţinând aripile pâlnie către cer. Ce-or să valseze
îngerii… iar sfinţii adormiţi în letargia lor seculară…vor striga la unison: „Wagnereee, repetă
Bipolara. Biiiis”. Te-ai gândit vreodată să ai ca spectator tot pământul şi cerul în acelaşi timp? E
planul meu şi recunoaşte că mustăceşti de bucurie! S-a gândit vreun pământean să-ţi facă
onoarea de a ţine spectacol în faţa Universului? Am simţit dintotdeauna că am o menire sacră.
Sunt …..maestră de ceremonie….Dar dacă aş fi mireasa? Ar fi prea îndrăzneaţă cererea mea? Îl
avem pe Părintele-Rac. El ne cunună. Îl las să-mi smulgă o pană din aripă şi-l rog să-mi scrie pe
document noul nume: „Bipolara de Wagner”. Ohh, ich liebe dich, Richard. Spune „Ja”. Un „Ja”
spus în zbor, durează o eternitate. Ecoul îmrăştie vocala finală.
o (Apucă din nou hârtia de pe masă şi pixul)
Ce inspirată sunt asta seară…cum vin singure versurile către mine…
„E nuntă mare în cer
Cu lieduri din Wagner
Cu îngeri şi cu sfinţi
Aşteaptă toţi cuminţi
Să-nceapă către seară
13
Frumoasa „Bipolară”
Ştii…nu ţin să fiu cerută. Nu sunt tradiţionalistă, nu am idei preconcepute. Nu-s decât o
femeie modernă la braţul consoartei venită din cea mai romantică perioadă a umanităţii, pe care
îl mângâie cu aripile larg deschise şi-i şopteşte „Zi DA”. Nu iau în calcul nici un refuz pentru că
nimeni n-ar şti să-ţi acompanieze zborul aşa ca mine. Ai nevoie de mine aşa cum am şi eu de
tine. Noi ne completăm în lipsurile şi frustrările adunate printre oameni. Numai noi doi ştim că
zborul purifică şi ţine departe oamenii obişnuiţi cărora nu le vor creşte aripi niciodată. Ei nu
indrăznesc să se gândească măcar că vor zbura, pentru că Divinitatea ne-a lăsat numai nouă,
acest privilegiu. Ştiu că nici Cosima ta nu s-ar supăra şi nici Mathilde. Ele ar înţelege că noi
căutam zborul, zborul liber. Apoi îl redăm celor ce vor vrea să zboare după noi. Dar
perfecţiunea noastră n-o vor atinge. Mathilde, Cosima, binecuvântarea voastră face ca această
călătorie să fie una acceptată într-adevăr de toată suflarea pământeană. Spuneţi şi voi „DA”
doamnelor! Strigaţi din adâncul epocii voastre afirmaţia care va aduce lumii perfecţiunea! Aţi
auzit voi de-a lungul existenţei omenirii de cuplul perfect, de jumătatea care să se îmbine
perfect ca un joc de lego cu cealaltă jumătate? Să fie atât de perfectă îmbinarea încât alipirea lor
să fie de nedezlipit iar înlănţuirea să formeze un cerc cu raza de plus infinit?
Să întrebăm Veneţia dacă binecuvântează călătoria noastră şi în zborul nostru pe deasupra
ei o să-i arătăm recunoştinţa agitându-ne aripile în ritmul cântecelor murmurate de gondolieri.
Spune oraş înecat în apă, ai de obiectat ceva împotriva zborului, a nunţii? Ţi-e potrivnică
plecarea ursitului meu din sânul tău umed? Ar fi o răutate. La tine şi-a lăsat inima odată. Ai avut
inima lui decade şi decade. Eu am găsit-o, am cules-o şi am suflat viaţă către ventricolele
abandonate. E vie iar şi extaziată de bucuria plutirii către oriunde şi nicăieri. Dă-mi voie,
Veneţie, întreabă-ţi dogele dacă inima alesului meu îi mai e de folos. Iar dacă nu, de acolo, din
Murano, fă-ne un semn de-accepţiune, împinge-ţi valul către Lido şi-o să înţelegem că n-ai zis
„NU”.
Părinte-Raaaaac, îmi ţin promisiunea de a te înştiinţa. A venit ziua călătoriei, a evadării
către dimensiuni neatinse şi negândite de om. În drumul meu, îl am alături pe Wagner. Pe
Richard Wagner, alesul meu cu darul de nuntă ascuns sub aripă. Sunt partiturile celei mai
frumoase piese compuse vreodată, ce poartă titlul „Bipolara”. „Bipolara de Wagner”. Scrie asta
Părinte-Rac în pergamentele din altar şi spune-le tuturor că minunea există, că Muntele Sinai
nu-i singular. Sunt zări mai sacre. Iar eu sunt predestinată să mă îndrept într-acolo. Am mers
prea mult pe calea Golgotei. Am bătătorit drumul, cunoscându-l prea bine. Îi ştiu fiecare
neajuns, fiecare suferinţă şi tot atâtea lacrimi înghiţite, secrete, nevăzute. Mă ard rănile
degetelor care strigă „Nu mai merge! Zboară! Că-n zbor n-o să ne asupreşti.” Înţelegi Părinte-
Rac de ce mi-e zborul necesar?
Am pregătit minuţios călătoria mea, dragă Richard. A devenit „călătoria noastră” între timp.
Invidiaţi-ne, tineri! Invidiaţi-ne că numai pentru noi nunta e totodată cu voiajul.
Sunt gata să refac pânza de ieri cu pensula de azi. Până ieri, înainte de concertul care mi-a
desfăcut cătuşele care-mi săpau carnea şi încheieturile palmelor, n-aş fi zis că mi-e atât de
aproape drumul spre Înalt. Veţi şti că m-am desprins de sol, când din înalţimi îmi voi zbate
aripile ca să vă trimit aer de libertate, neranchiunos care deosebeşte raiul de iad, omul de
supraom, nimicul de ceva şi totul de nimic.

o (E ca hipnotizată, în transă. Deschide larg braţele)

Eu vin. Primeşte-mă!
o (Se aruncă de la înălţime strigând)
Pluteeeeeesc…

14
Scena de final, fără Agneza
(Telefonul sună. Intră robotul. E mama )
Agneza cherie, mi-ai inchis aseară telefonul. Eram pregatită să-ţi spun cât de mult te iubesc şi
cât aş vrea să recuperăm timpul pe care nu l-am petrecut împreună. Vin să te iau de acolo…
renunţă la chirie şi la blocul acela interminabil ca un furnal de combinat chimic. Ştiu că o să-ţi
pară ciudat. Nu mă judeca, dar de aseară,am simţit ca trebuie să-ţi spun cât TE IUBESC. Te
iubesc Agneza mea, unica mea fiică.

(Laika latra. Se aud bătăi în uşa de la intrare. E Vasea)

Agnezaaa, Agneza nu te juca, deschide! Deschide-mi iubito! Port atâta iubire cu mine că aş
sparge uşa asta ca s-ajung la tine. Hai iubita meaaaa, nu glumesc. Am crezut că mă topesc de
dorul tău. Şi am cu mine un dar…un dar ce-ţi aduce relaxarea de după serviciu…(razand) …că
nimic nu aduce mai multă linişte decât …muzica lui Wagner. Agnezaaaa

Corul pelerinilor cu volum, in final.

7 mai, 2011

15