Giurescu, Constantin C.

, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1996

Orasul nostrum s-a dezvoltat pe un ses intins, cu panta lina, de la nord-vest spre sud-est, strabatut de doua cursuri de apa:
Dambovita si Colentina. Punctul cel mai inalt de pe teritoriul Bucurestilor, teritoriu luat in intelesul adsministrativ actual,
adica pana peste linia de centura a forturilor, este la Chiajna: 95 de metri deasupra nivelului marii; cel mai jos, in valea
Colentinei, in dreptul amintitei linii de centura. [..] contrastele cele mai mari si mai izbitoare se inregistreaza acolo unde
sesul coboara repede in lunca Dambovitei (65m) este de 18,37m apoi la Arsenalul Armatei, unde aceeasu duferenta intre
punctul cel mai inalt si chei este de 15,9 m de asemenea, la Dealul Mitropoliei -, unde diferenta este de 15,16m. in
legatura cu acest deal, e interesant de observat ca punctual unde in vechime se masura – defectuos – altitudinea, era
pragul usii bisericii mitropolitane. Planul Bcurestilor intocmit de inginerul Borroczyn si tiparit in 1852 are urmatoarea
insemnare in coltul din dreapta jos, al uneia dintre cele patru planes: “Inaltimea peste suprafata Marii Negre, pragul de
piatra al usii de intrare in biserica sfintei mitropolii este de 32,85 stanjenu Serban Voda” (circa 66 de m)

Dezvoltarea Bucurestiului -> orasul n a fost marginit de ziduri de aparare prevazute cu turnuri ca orasele din Transilvania
sau ca cele apusene/ spatiul n a fost limitat, targovetul n a trebuitsa se restranga in limitele incintei fortificate, ca
brasovenii sau sibienii. De aceea, [recum si din cauza cutremurelor dese, nu s-a cladit in inaltime,; case cu etaj n au existat
la noi pana in veacul al XIX-lea decat ca rarisme exceptii; in general, aveau numai parter, iar celeboieresti, un parter inaltat
si subsol. N a trebuit deci san e inghesuim, nici sa construim cate doua trei etaje, ca in orasele din Germania medievala
(Frankfurt, Nurnberg). Rezultatul a fost ca orasul s—a latit mereu si ca a facut, foarte multa vreme impresia unui sat urias,
inecatin verdeata. Dar aceasta intindere excesiva s-a repercutat in rau asupra lucrarilor edilitare avand o suprafata
disproportionate fata de numarul locuitorilor, nu s-au putut face strazi pavate pe toata intinderea lui nici retea de apa,
canalizare si lumina.

Ionnescu-Gion, G., I., Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899

La 1824 acum 73 de ani, cand inginerul Hartel, sub domnia lui Grigore-Voda Ghika, a facut primul caldaram in Bucuresti,
cinci erau caile cel mari care brazdau capitala in diferite directii:
1. calea Mogosoaiei, numita si Podul Mogosoaiei de la Brancoveanu incoace- caci inainte de 1690 cand apuca printre
alte parti – se zicea drmul Brasovului, adica Calea Victoriei
2. calea serban Voda, careua dub sex XVII I se zisese podul Belicului
3. calea Mosilor, numita podl targului de afara
4. calea Craiovei, numita acum 50-60 de ani Podul Calitei, si al carei adevarat nume fusese si a fost Podul Calicilor, azi
Calea Rahovei
5. podul de pamant, numit astfel caci nu era podit cu ursi si podine. Ci se batea continuu pe pietrus su moloz

Pentru a numi omul olog, ciung, orb, choir, beteg, nevolnic, fulgeat, gura-stramba, romanii dinsec XVI, il numeau misel, de
la latinescul misellus, adica nefericit, bolnav, cufundat in saracie, intr-un cuvant batut de Dumnezeu in toate felurile.
Acesta era miselul.
Calicul de la slavonescul calic, neintreg, nenorocit si vagabond, insemna absolute acelasi lucru ca si misel.
Acesti oameni neintregi care cu adevarat erau batuti de Dumnezeu, au inspirataproape ca si leprosii, din timpurile cele mai
vechi, un fel de spaima sfanta, o temere superstitioasa semenilor lor intregi si sanatosi.
Dupa cum ptr leprosy erau leproseriele celebre ale Italiei si ale Frantei meridionale, iar pentru Evreii faimoasele Ghetti ale
Italiei si infectele Judengasse ale Germaniei inchis cu lantusi si arcane, - tot astfel, in toata Europa, miseii si calicii erau
tarcuiti intr0una anumita mahala, mai afara, mai la o parte de mahalalele locuite de oameni intregi si sanatosi.
In multe documente de la Academie denota ca mai toate orasele aveau o mahala a Calicilor, si de obicei aceasta mahala
era vecina, cand nu se contopeea, cumahalaua numita Tigania orasului.

La Bucuresti, documentele ne arata pe Calici, locuind inca din sec XVI lea pe partea dreapta a Dambovitei, dincolo de Baia
Mitropoliei ( fradina bisericii domnita balasa) si mai dincolo de Livedea Gospod, campia domneasca. De la Palatul Justititiei
la dreapta spre sud, o intindere imensa: incepea adica mahalaua Calicilor avand la stanga Tigania Mitropoliei, de la
stradele de azi Sfintii Apostoli la dreapta si 11 iuniei la stanga, si mergea in sus pana sub Gura Vaii si viele lui Mihai voda la
dreapta, iar cele orasanesti si ale Mitropoliei la stanga, o intindere iarasi foarte mare, pe unde azi sunt strazile cu numele
foarte putin calice de Strada Salvatorului, strada Emancipata, sa meterului, a justitiei, a egalitatii.
Pe aceasta intindere de pamant se aflau, acum 300 si poate acum 400 de ani, casutele, cocioabele, bordeele calicilor din
Bucuresti, avand un put care, sub numele de Putul Calicilor, figureaza in actele Mitropoliei ca hotar, ca punct de delimitare
foarte insemnat.

Domnia ii apara ori de cate ori incercau altii – nu calici – sa intre in bordeiul sau in casuta unui calic care murea (?). in
mahalaua calicilor nu se ingaduia decat Calicilor sa sede. E un document din 1686 al lui Constatin-Voda Cantemir, prin care
Domnul da lui Mierau, starostele Calicilor de la Iasi, dreptul de a goni, fara voie, pe oricine ar veni sa ia sau sa faca o
casauta sau un bordel in mahalaua Calicilor, cand acest oricine nu va fi recunoscut de staroste ca misel sau calic.
Astfel se explica la Bucuresti groaznicele, istoricele batai, paruieli, tranteli si omoruri, care se intamplara intre Tiganii
Mitropoliei si Calicii Domnesti. Tiganii, cu timpul, inmultindu-se ca spuma, calcau locurile Calicilor -. De aici batai fratele
meleu.

Si apoi sufla, prin toate tarile Europei, ca un fel de vant de dusmanie si pierzanie contra breslei Calicilor. Toate orasele
cresteau si se infrumuseteau. Conditiile de igiena deveneau din ce in ce mai exigent. Nu mai convenea in sec XVII, in Paris,
Frankfurt, Viena si fireste nici la Bucuresti, sa aiba aproape de central lor, niste focare de infectie, niste cuiburi si furnicare
de microbe rau-facatori. Nu mai placea Bucurestilor, sa aiba langa Curtea Veche, langa centrul orasului, peste Dambovita,
la cativa pasi o mahala in care sa misune ologi, orbi, ciungi.
Si de aceea, la Paris, la 1667, locotenentul de politie La Reynie intra cu armata in medieval Curte a Minunilor, daramand
case, cocioabe, bordeie, aresteaza pe toti calicii les gueux – pe unii ii trimite la spitale, pe altii la manastiri iar pe altii in
inchisori. Strada Saint-Sauveur(cum e azi la noi Strada Salvatorului), centrul infectiunii calice din Paris, e curatata si alte
case noi se zidesc in locul colibelor murdare de odinioara.
Peste 30 de ani, la noi, in Bucuresti, Calicii primesc aceeasi lovitura de la Constantin-Voda Brancoveanu. Intre 1700 si 1714,
Brancoveanu da boierilul Dudesci locul din Sfintii Apostoli – o intindere de nu stiu cate pogone, loc ramas legendary in
memoria batranilor bucuresteni, pentru marimea caselor, curtilor, gradinilor boierilor Dudesci. Brancoveanu mai da
proprietati si lui Constantin Brailoiu, Dosithie Brailoiu,boierilor Rudeni, boierii Leurdeni si Antonie-Voda. Astfel fiind, ne
putem lesne inchipui in ce teribila pozitie se gaseau Calicii in 1714 cu vecini ca: Dudescii, Rudenii, Leurdenii, Brailoi si altii.
La 1766, Mihai Rudenul avea atata loc din Antim pana in Podul Calicilor, incat incepe sa vanda bucati-bucati negustorilor
care voiau sa se stabileasca cu pravaliile in acel loc.
Din cele 15 focuri mari, la diferite timpuri, care au distrus parti insemnate din orasul Bucuresti, adica de la 1691 cel ai vechi
incenciu cunoscut, si pana la 1837, ultimul mare foc al Bucurestiului, Podul Calicilor a ars o data tot, la inceputul acestui
secol. In manuscrisul care vorbeste despre acest foc si care este proprietatea Academiei, este o notita in care un scriitor
arfirma ca 600 de case au fost prefacute in cenusa, iar un alt scritor noteaza sub nota primului ca, nu 600, ci 419 case au
ars in acel foc.
Astazi, in a1899, din mahalaua Calicilor si din Tigania Mitropoliei de care vorbescu documentele secolului XVII, ce-a mai
ramas?
Nimic, in afara poate de numai cateva casute de prin strada Emancipata, strada Salvatorului si de pin bucatile de strazi
mici, stramte, strambe si mocirloase, pe care le-a taiat frumosul boulevard al Domnitei Maria. Calicul ar vedea bulevarde
mari, largi si luminoase, ar vedea cazarmi in care se lucreaza pentru pace pregatindu-se razboiul, ar vedea fabric, strazi
absolute noi, case absolute noi cum sunt cele de la Gramont, - cladiri peste cladiri care se intala cu o repeziciune
uimitoare.

Pănoiu, Andrei, Evoluţia oraşului Bucureşti, Bucureşti, Fundaţia Arhitex

Design, 2011

1832: s-au săvârșit două șosele de la capetele podurilor Caliți și Șerban Vodă; s-au stăruit cu îngrijirea asupra săvârșirii
bulevardului după Coasta Mitropoliei și luminarea lui care face cea mai mare podoabă orașului, fiind astăzi obștească
plimbare a orășenilor, unde este a să pune șu un ceasornic. (Splaiul Independenței)

1834, apare Direcța Arhitectonică pe lângă Sfatul orășenesc; se decide tragerea înapoi cu 4 palme a clădirilor existente și a
celor ce se vor ridica de acum încolo, pentru lărgirea și îndreptarea ulițelor.

Se face observația asupra modului cum sunt dirijate lucrările sistematice de șosele spre a se corecta planurile pentru
clădirile de care, prăvălii și altele; se face remarca că adesea oamenii își fac casele așa cum se pricepe fiecare,
neproporționate, strâmte, fără a se păstra paza înlinierii în fața ulițelor și principiul de a se retrage fiecare cu câte 4 palme
înapoi.

Gravurile lui M. Bouquet înfățișează vederi caracteristice ale Bucureștilor de la jumătatea secolului [XIX], din care reținem
ca trăsătura esențială imaginea de ansamblu a orașului, așezare de grădini cu case cu acoperișuri în patru pante, dominată
de nenumăratele turnuri și cupole de biserici sau de foișoare de observație a incendiilor.

[...] pitorescul inedit al Bucureștilor, cu vederi de case modeste acoperite cu olane aflate alături de palate tratate într-o
arhitectură majoră, după moda stilurilor clasicizante ale epocii.
Municipalitatea Bucureștilor propune în anul 1855 următoarele dimensiuni de cărămizi: lungime 0,145 = o palmă, patru
degete și 5 linii; lățime 0,070 = șapte degete și 5 linii; grosime 0,030 = trei degete și 5 linii.

În 1861 începe să funcționele Arsenalul (fabrică metalurgică), întemeiat pe nucleul unei școli de arte. În 1862 Fonderia și
Capsuleria Națională aveau următorul inventar: un laminor, o mașină de găurit țevile, alte două mașini de găurit, un
strung, diferite alte mașini ce lucrau capse goale.
În 1864, francezul Luis Lemaitre obține concesiunea înființării unei fabrici de cântare, de măsuri și greutăți pe malul stâng
al Dâmboviței, deschizând în anul următor și o turnătorie. Erhard Wolf deschide și el o întreprindere metalurgică pe Dealul
Filaretului, iar în 1867 își face apariția turnătoria Freund.

În anul 1855 se face proiectul pentru construcția cheiului de la Piața Caliții. Devizul cuprinde baterea de taraci și stâlpi,
așezarea de grinzi și legături de lemn etc.
Tot acum, este hotărâtă înființarea aici a unei piețe, ridicarea cheiului și pavarea ei; terenul este dat de Mitropolie și
trebuie să se renunțe la toate clădirile aflate pe el, care trebuie să se dărâme și proprietarii (embaticarii) să fie despăgubiți.
Se renunță și la „baia Mitropoliei”, a cărei desființare âmpreună cu a celorlalte clădiri (căscioare date cu embatic) se
aprobă prin înalta rezoluție. Datele din 1856 arată că piața s-a format pe locul băii din strada Craiovii, lumina Dâmboviții
lăsându-se de 6 stânjeni, cu paparet peste tot.

Meyer, peisagist, înștiințează departamentul din Lăuntru că a primit ridicarea topografică a terenului Mitropoliei pentru
proiectarea unui plan de Grădină Publică. Dar Departamentul nu-i este însă cunoscută această lucrare a Sf. Mitropolii și-l
invită a se adresa pentru cererea sa chiar acolo de unde a primit planul.
Nu se știe despre care grădină este totuși vorba și ce anume s-a realizat. Poate fi vorba în cazul de față de amenajarea
aleiului Mitropoliei, sau de grădina de pe terasa din spate, specificată ca o amenajare de acest fel în planul orașului din
1852. O grădină a Mitropoliei putea fi considerată și bulevardul amenajat în 1832 de Constant. Dar, poate este vorba chiar
de grădina din jurul Palatului unde locuia Bibescu, amenajarea ei putând fi cerută direct de Domnitor și Mitropolit.

Potra, George, Din Bucureștii de ieri

Mahalaua Popa Ivasco. Manastirea Antim a fost construita In mahalaua numita Popa Ivasco. Acesta a fost un preot
care a slujit vreme Indelungata la bisericuIa de lemn din mahalaua, care mai tirziu a capatat numele sau,
tot asa cum am intilnit documentar si in alte mahalale ale orasului (Popa Tatu, Popa Rusu, Popa Nan).
Care sfirsitul secolului al XVII-lea, Popa Ivasco se retrage din serviciul bisericutei de lemn si se calugareste sub numele
de Iosif . In aceasta situatie apare la 15 iunie 1696, cind semneaza un zapis de vinzare: adica
eu losif calugarul, care pre mirenie [m-am numit] popa Ivasco den Bucuresti" . El vinde logofatului Constantin casele
sale de aici den Bucuresti, din mahalaoa noastra cu tot locul curtii, cu gradina cu pometul si cu pimnila din curte
si cu jicnita si cu toate dichisele ce sant pre langa case". Aceste case le avusese prin cumparare de la popa
Dumitrasco, feciorul lui Yasile, care trebuie sa fi fost inaintasul sail in serviciul bisericii.
La 1696, popa Ivasco, devenit calugarul losif, asa cum semneaza zapisul de vinzare, trebuie sa fi fost batrin, fara familie,
fiindca In act nu este amintit nici un descendent. Cu toate acestea, mahalaua nu purta Inca numele sau, fiindca in act este
indicata sub numele de mahalaoa noastra". Logofatul Mihai, care scrie zapisul, ar fi trecut numele cunoscut al mahalalei
data aceasta s-ar fi numit cu numele popii Ivasco. Mai tirziu, dupil opt ani, cind este de presupus ca batrinul calugar losif
murise, numele fostului preot apare Intr-un document din 13 februarie 1704: care loc este in mahalaoa popii
lui Ivasco". Se pare ca mahalaua incepe sa poarte numele fostului preot abia dupti moartea sa, ceea ce ar putea sa fie o
regula in aceste cazuri. Mahalaua nu poarta insa prea multa vreme numele sau; ultimul document, sau
printrn ultimele care o menOoneaza, este eel din 7 iunie 17343. In jurul acestui an numele batrinului popd incepe sa se
uite, fiind inlaturat din folosirea zilnica prin numele mitropolitului Antim, care construise cu cheltuiala proprie in aceasta
mahala marea si frumoasa manastire care ii poarta numele. In 12 noiembrie 1745 malialaua se numea Antim: pentru un
Inc de casa din mahalaua Antim"4si de atunci s-a numit astfel 6, pina' in zilele noastre, cind numele mitropolitului incepe
sa-I poarte si strada si mahalaua In care se afla et itoria sa Planurile de constructie ale bisericii pe care voia s-o zideascii
Antim Ivireanu erau mult mai mari ca BA incapii In cele dou6 locuri dAruite de Drilgusin Merisanu si de fiul ski Barbu. El
nAzuia sa zideascA o mintistire cu toate namestiile necesare (chilii, magazii, grajduri, soproane etc.) si cu intreprinderi
producAtoare de venituri, printre care amintim o tipografie, iar pentru toate acestea ii trebuia spatiu larg, unde sA ridice
cladirile trebuincioase. De aceea el incepuse Inca din primilvara anului 1713 sa cerceteze vecinii din mahalaua popii Ivascu
spre a vedea cum si Incotro se putea intinde.

Despre sistematizarea Dâmboviței

Evoluția orașului București a fost una de tip organic, naturală și spontană în mare parte fiind determinată de
elementele cadrului geografic care au fost treptat incorporate și adaptate cerințelor urbane. În perioada
medievală, 1459, ceea ce astăzi este atestat ca fiind orașul București, atunci era o așezare cu aspect rural,
grupată în vecinătatea imediată a brațului drept al râului Dâmbovița și în interiorul celor șapte coline, Dealul
Mihai Vodă (fostul deal al Arhivelor Statului), Dealul Mitropoliei (actualul deal al Patriarhiei), Dealul Radu Vodă
(unde este situată biserica Bucur), Dealul Spirei (unde se situa Arsenalul, în prezent se află Palatul
Parlamanetului, Dealul Cotrocenilor (unde se afla mănăstirea Șerban Vodă, în prezent Palatul Președinției),
Dealul Filaret (cu biserica Cuțitul de Argint) și ultimul deal, cel mai înalt, se află pe amplasamentul bisericii
Sfântul Gheorghe cel Nou.
Din punct de vedere cronologic, zona central istorică a orașului nu este caracterizată de prezența unui
nucleu care să coaguleze funcționalitatea sa ci, mai degrabă, este format dintr-o serie de nucelee dispersate,
dezvoltate concomitent în distince părți ale orașului. Această dezvoltare poate fi pusă pe seama unei lipse de
restricții impuse, spre exemplu o incintă fortificată, sau a unor legi cu caracter urbanistic. De la o grupare pe
trama unor străzi neregulate a construcțiilor izolate în mijlocul unor grădini mari, apoi la formarea unor târguri
comerciale și meșteșugărești datorate drumurilor comerciale ce veneau din Orient spre Occident, de la
atestarea Bucureștiului drept capitală a Țărilor Române la mijlocul secolului XVII la aspectul și dotările ce îl
asemănau cu un oraș european în perioada interbelică, de la orașul „schimbat la față” din perioada comunistă la
încercarea de a-și regăsi un limbaj identitar în zilele noastre, orașul București este rezutatul multiplelor
metamorfoze, fără o succesiune vizibilă în determinarea etapelor sale evolutive, un colaj de evenimente care se
suprapun. Multe dintre etapele de schimbări au fost legate și de cursul haotic al râului Dâmbovița. Uneori
aceasta se prezintă ca sursă a nașterii unor meserii, în special în zona nordică a malului unde apar meșteșuguri
datorate lacurilor afluente, apar tăbăcari, morari, apari și sacagii. Alteori, Dâmbovița a fost transformată din
factor vital ca unică sursă de apă, într-un factor nociv ca focar de infecție, sau a determinat în anumite perioade
ale anului zone indunabile.
Zonele în care au fost efectuate săpături arheologice și au fost găsite cele mai multe vestigii arheologice
legate de întemeierea orașului este cea situată în jurul Curții Vechi Domnești, care era amplasată în zona nordică
joasă inconjurată de apele Dâmboviței. Primele spații construite ale acestui oraș, mănăstiri, biserici și curtea
voievodală, au dezoltat o rețea de puncte fixe în jurul cărora s-au creat viitoarele carteiere de locuit și primele
microcentre urbane. Apariția mahalalelor în jurul anului 1500, ca prime intenții de grupare a spațiilor edificate
bordate de străzi cu o tramă aleatorie, vom marca importanța acestor microcentre pentru fiecare mahala în
parte, având ca centru administrativ prezența unei parohii. Prezența acestor elemente incipiente de urbanitate
au fost strict legate de existența apei ce a dezvoltat o serie de preocupări și activități structurând, mai târziu,
specificul funcțional al fiecărei zone în parte, lunca mlăștinoasă a Dâmboviței, cu „o mare încâlceală de ulițe
sărace”, coincide cu poziția vetrei orașului și cu extidenrea ei pana in preajma secolului XX. Râul devine un fel de
„generator” de spațiu public.
Sistemul casă, grădină, curte de fund cu sau fără grădini la stradă a caracterizat Bucureștiul până în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, alături de sistemul neregulat al ulițelor, precum și numărul mare al
maidanelor. Statutul urban al râului în această perioadă este unul „semi-privat” deoarece acesta nu este deschis
orașului în mare parte, nefiind un suport al unor circulații sau piețe publice, ci, de obicei, curge prin funduri de
grădini private. Începutul secolului al XIX-lea în București, care până atunci avea caracterul unui târg oriental cu
reminiscențe rurale, marchează emiterea Regulamentului Organic în 1831 și îndreptarea atenției administrației
locale care emite primele reguli edilitare și de urbanism care au ghidat majoritatea intervențiilor de modernizare
ale orașului. Procesul este unul lent și se pot distinge două etape: prima ține de modernizarea disimulată între
anii 1831-1878 iar a doua de modernizarea activă între anii 1878 și 1914. În prima etapă, forturile principale ale
administrației au fost concentrate în elaborarea primelor reglementări ale construcției urbane, care devin mai
târziu nucelul legislativ al legislației urbane, probabil cele mai seminifcative sunt controlul indațiilor provocate
de râul Dâmbovița prin eliminarea tuturor morilor de pe parcurul său, a retragerii tuturor constucțiilor de pe
marginile acesteia, creearea unei canalizări în scopul igienizării li salubrizării publice . A doua etapă de
modernizare concide atât cu stabilitatea politică pe plan intern cât și cu un proces de mancipare al societății
civile. În plan arhitectural se remarcă influența urbanismului de tip Haussmanian prin care orașul își deublează
suprafața, apare preocuparea pentru „orașul grădină” prin deschiderea zonelor de agrement în vecinătatea
lacului Herăstrău, apariția lotizării. Unul dintre proiectele majore ale acestei perioade este regularizarea
Dâmboviței și amenajării cheiurilor acesteia ( 1880 – 1883 ), trasarea celor două axe care se interseacteză în
centrul orașului (axa Est – Vest și axa Nord – Sud).
În anul 1846, se remarcă în planul Borroczyn faptul că teriroriul este definit de o alternanță între zonele
rezidențiale, destul de rarefiate și de mari suprafețe de teren agricol. Princpiul de organizare a teritoriului se
bazează pe concentrarea locuitorilor în jurul bisericilor, cu un prim nucleu generator deta de Curtea Domnească,
situată pe cheiul Dâmboviței, în jurul acesteia constituindu-se zona cmercială a orașului, cu o densitate crescută
a construcțiilor pe o suprafață restrânsă. Zonele construite se dezvoltau într-o manieră tentaculară, de-a lungul
unor străzi principale, care făceau legătura cu teritoriile învecinate. Se remercă însă o tendință organică de
dezvoltare concentrică a orașului cu unțesut urban neregulat și confuz printre care se strecoară sinuasă
Dâmbovița.
În perioada anului 1929 apare lucrarea lui Cincinat Sfințescu „Superurbanismul”, unde ideile lui urmăresc
primele viziuni asupra dezvoltării orașului noi. În cazul Dâmvobiței autorul susține faptul că axul rîului poate
deveni important atât în caul amplasării de-a lungul său a unei pături de oxigen care va genera lângă
microclimatul creat și o serie de servicii publice. Centura de verdeață creată pe maluri impune închiderea unui
inel urban atât din pucnt de vedere vizual cât și ecologic. Cursul râului taie într-un sens diagonal axele majore ale
orașului pe direcțiile N-S și E-V.
Privind fotografiile dinainte de război se poate observa că Dâmbovița era un pol al orașului, oamenii se plimbau
pe promenadele elegante oefrite de „splaiuri” și cheiuri, priveau apa de pe poduri ușor arcuite
Prin artificializarea râului Dâmbovița a rezultat un spațiu uniform și anonim determinat de turnarea cuvei de
beton și trasarea bulevardelor care urmează cursul apei. Dacă facem o comparație cu Sena, aceasta ocupă un loc
de prim rang în iconografia Parisului. De pe malurile rectilinii ale chieurilor pornesc acele linii de forță de-a
lungul cărora orașul își va cuceri imaginea modernității sale. Un sistem de raportare la apă sunt promenadele
liniare, cu traseu predeterminat și percepția vizuală pe un ax unic al râului. Desfășurarea plantațiilor paralele cu
Sena se produce pe două nivele: cheiul de jos, chiar la nivelul apei, unde tipul de plantație dă impresia de
natural; al doilea nivel este dat de chieul de sus, unde copacii sunt aliniați și compactați în cotine verzi.Terasa
grădinii Tuileries păstrează încă configurația originară și constituie, împreună cu cele două cheiuri, o amplă
promenadă fluvială pe mai multe niveluri, subliniate prin tipul de vegetație.
Chiar dacă reamenajarea râului Dâmbovița a fost realizată cu un remercabil efort tehnic și uman, din punct de
vedere urbanistic nu a fost atins niciun obiectiv care să contribuie în mod real la crearea vreunei valențe
generatoare de spațiu public. Au fost înlocuite taluzurile îmbogățite natural cu un șanț de beton, mărginit de o
vegetație săracă și de trotuare înguste. Imaginea devine dezolantă și îndepărtată de monumentalitatea
interbelică. Excepția nefericită a anilor ’80 a rezultat într-o amenajare urbană de tipul balustradelor metalice și
câteva lampadare semi-clasice, semi-eclectice să fie aruncate în lungul cheilor și al podurilor. De asemenea,
demolarea unor poduri și inumarea acestora la numai 10, rămase în parte subdimensionate, punând în
dificultate relațiile carosabile dar, mai ales, cele pietonale.
De mai multă vreme se hotărâse ca matca Dâmboviței și aliniamentul de-a lungul malurilor sale să intre sub
atârnarea Direcției Lucrărilor Publice, care singură să dea învoiri de construcții atât pe matcă, cât și pe maluri. Se
cere, deci, Municipalității ca la acordarea autorizațiilor de construire să se respecte această regulă a celor opt
stânjeni și jumătate paralel malurilor sau a celor 17 stânjeni, cel puțin, luați de la mijlocul apei, așa cum se
preciza prin Ordonanța Domnească de la 7 septembrie 1862.
Pe malurile râului Dâmbovița, probabil din cele mai vechi timpuri, au fost construite mori pentru măcinatul
cerealelor locuitorilor din apropiere. Aceste mori de apă-care la început constituiau un element pe cât de
folositor pe atât de pitoresc-mai târziu, prin înmulțirea lor, au cauzat serioase pagube orașului datorită faptului
că zăgazurile lor, plasate din loc în loc, determinau revărsările Dâmboviței care inunda mahalale întregi.
Înmulțirea numărului de mori pe apa Dâmboviței, oglindește continua dezvoltare a orașului, creșterea forțelor
de producție și a populației care trebuia alimentată cu făină.
Supunând Adunării Elective a țării, în cadrul șsedinșei din 4 martie 1865, problema Dâmboviței, Alexandru Ioan
Cuza reușește cu majoritate de voturi, să obțină „legea pentru desființarea morilor de pe râul Dâmbovița”.
În urma dispozițiilor domnitorului, a început în anul 1865 operațiunea de degajare a malurilor Dâmboviței,
demolându-se toate construcțiile aflate pe malul apei.
În „Estetica Bucureștiului” scrisă de Cincinat Sfințescu, autorul identifică posibile perspective monumentale
simbolice pentru estetica generală a Bucureștiului, care joacă un rol important in estetica orașului. Pornește de
la a studia câteva concavități în traseul Dâmboviței, obsservă faptul că efectele de perspectivă ar fi mult mai
pronunțate daca respectivele porțiuni ar fi acoperite și arborii ar fi transplantațti numai pe marginile arterelor
astfel obținute. Primul fond de perspectivă s-ar fi putut obține cu o clădire monumentală așezată pe malul stâng
al Dâmboviței, între Cazarma Pmpierilor și strada Imprimeriei, dar aceasta nu a mai fost posibilă deoarece
această porțiune a fost acoperită de „niște construcții antiestetice și care nu pot deveni nici măcar pitorești.”
Această perspectivă văzută din Piața Senatului ar fi avut, scrie autorul, o lungime de circa 400 m față de o lățime
de circa 64 m a arterei, adică un raport de 1:6, ceea ce ar fi dat un aspect de esplanadă. O altă perspectivă putea
fi observată de la podul Mihai Vodă spre Piața Senatului, dar, din nou, aceasta a fost compromisă prin
dispunerea clădirilor în piață. Cincinat Sfințescu descoperă în total 9 perspective care ar putea căpăta un
caracter monumental pe porțiunea Dâmboviței cuprinsă între Tăbăcari și podul Schitul Măgureanu, și între
Bulevardul Mărășești sau strada Costache Negri. El afirmă că tocmai această succesiune de perspective cu
potențial caracter monumental la distanțe relativ mici pot fi creatoare de estetică generală a Bucureștiului. Din
păcate aceste spații dau fost acaparate de „cele mai iraționale, grav supradimensionate și mai oneroase […]”
edificii publice apărute sub dominanța proiectului comunist.
Acelaș autor publică o serie de articole cu aspect legislativ în „Regulament pentru construcțiuni și alinieri al
Municipiului București”, din 1928, care au în vedere instituirea unor reglementări urbanistice privitoare felul în
care se construiește în acea perioadă. În Articolul 21, punctul 15, prevederile au legătură cu splaiurile aferente
râului Dâmbovița. Între podul Schitul Măgureanu și podul Șerban Vodă, pe ambele sensuri, sunt permise numai
clădiri pe aliniere, închis. Splaiurile dinspre Cotroceni și Abatorului, numai primelor proprietăți depe cele dou
sensuri li se vor aplica cele menționate anterior, celelelte clădiri voi fi facultativ pe linia alinimanetului sau
uniform retrase cu 5 metri, paralel cu aliniera, închise sau grupate.Pe locurile rămase libere dintre clădirie și
aliniament, inclusiv porțiunea de teren ocupată de intrare se vor face grădini. Calcanele nu sunt permise, nici
spre spatele terenului, doar daca sunt grupate cu calcanele vecine, de asemenea, nu sunt permise crearea unor
noi fundături.

Regularizarea cursului Dâmboviței și problemele aferente acesteia sunt incluse în Regulamentul Organic din
1831 în aceeași secțiune cu străzile, tratate asemenetor cu acelaș tip de reglementări:„ asigurarea unei lățimi
constante a albiei (10 stânjeni, respectiv 20 m), așezarea clădirilor pe anumite aliniamente, retrase cu 3,5
stânjeni (circa 7 m) de la albie, cărora le sunt adăugate și câteva măsuri speficice, cum ar fi înlăturarea tuturor
piedicilor (mori, praguri), care ar putea provoca indundații. „
Unirea Principatelor, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859, și mutarea definitivă a capitalei la București,
in 1862, a stimulat și administrația în reconsiderarea idealurilor de modernizare a Capitalei și de crearea unor
programe pentru a pune a le pune în practică. În 1860 se înființează o comisie, dispusă de D. Brătianu, care face
un inventar al celor mai importante probleme ale edificării și reorganizării orașului publicate într-un Jurnal al
comisiei, clasificându-le în două categorii: prima cuprinde „trebuințe de îmbunătățiri și înfrumusețări radicale pe
niște baze large, după exemplul altor orașe civilizate ale Europei, și pentru a căror realizare se cere un timp mai
lung și mijloace mai întinse” , iar cea de-a doua include „trebuințe urgente, pe care le am putea întâmpina d-
acum în cercul mijloacelor ce avem și ce mai putea prea deocamdată”. Mai departe in Jurnalul se scrie despre
faptul că salubritatea și înfumusețarea sunt principalele probeleme în organizarea oricărui oraș, în special a unei
capitale. De fapt, la baza modernizării unui oraș împreună cu motivarea de ordin estetic al „regularității
capitalei” au la bază igiena publică. Aceasta apare în urma necesității de instituire unor reguli de dispunere a
clădirilor în legătură cu bulevradele și trasarea acestora, și amenajărilor urbanistice, a căror scop este aerisirea
spațiilor publice.