Strazi in pasi retro: Calea Plevnei

Bucurestiul nostru seamana cu un oras trezit dintr-un somn adanc, nefiresc sau dintr-o boala lunga si nu-si
mai aduce aminte decat vag, cine este si ce i s-a intamplat. Asa credea Gala Galaction atunci cand spunea
raspicat  "Bucurestii sunt doar un oras fara memorie". De atunci si pana azi, memoria batranului targ ajutata
de tanarul Bucuresti, s-a mai improspatat. Bucurestiul pasilor nostri, cu strazi care te indeamana sa te
ratacesti, strazi care dureaza mai mult decat oamenii, cum spune Ioana Parvulescu, isi pretinde insa dreptul
la rememorare.

Decupam azi, dintre amintiri chipul Caii Plevnei, ulita numita in trecut "Podul de pamant". Fosta mahala n-a
cunoscut nici alaiurile domnesti ca Podul lui Serban Voda, nici stralucirea vitrinelor frantuzesti ca Podul
Mogosoaiei.Pe Podul de Pamant nu exista decat o singura bacanie. Doar cei ce pazeau ordinea obstei isi mai
trimiteau pe acolo arnautii si dorobantii cand se pornea vreo galceava in gradina lui Giafer(carciumar turc),
la carciuma lui Pastrama ori la cea a lui Nichifor de langa casa Procopoaiei, aminteste autorul cartii "Vremuri
vechi bucurestene".
Calea Plevnei, secolul al XVIIII. Dambovita batea in coasta ulitei care nu ducea nicaieri... Nicaieri, fiindca
iesind afara din oras te infundai intr-o stransura de bordeie si sfarseai in codrul care dadea ocol
Bucurestiului. Batranii i-au zis "Pod", apoi "Pod de pamant". Cand dorobantii ne-au adus pe steagurile lor
independenta, a fost botezata Calea Plevnei.

Istoria sa a fost "cusuta" de Dambovita. Candva, Podul de Pamant nu era decat un drum lung si nesigur, croit
de carele de lemne ce aprovizioanu targul. Legandu-si soarta de cea a garlei, drumul serpuia tinandu-se
strans de vadul ei , in umba luncii printre viroage si gropi. Inecat si gatuit de noroaiele Dmabovitei, drumul
isi tot muta firul pe unde apuca. Nevoiti sa-si croiasca poteci pe de laturi , oamenii au transformat oropsita
ulita in cea mai larga artera a Bucurestilor vechi menita sa intre in istoria orasului ca "ruda saraca' a marilor
"Poduri domnesti" Mogosoaia, Serban Voda, Calitiei.

Pentru a opri revarsarea apelor Dambovitei care adesea inundau mahalalele Gorganului si Izvor, la apusul
secolului al XVIII –lea, a fost ridicat un dig de pamant. O posibila explicatie a denumirii ulitei: "Podul de
Pamant". Dupa 1830  junii mahalalei din Podul de Pamant erau scutiti de serviciul militar in schimbul
intretinerii acestui dig de pamant.

Pe Podul de Pamant trece si Mateiu Caragiale cu ai sai "Crai de curte Veche": "Intre Sf. Constantin si Sf
Elefterie( ...)pana la Procopoaia, acolo unde azi  stapaneste paragina, se tinea gradina de gradina, numai
pomi roditori, liliac, bolte de vita; musetelul si nalba invadau curtile, la fel leandrul, rodii , lamaite;  la
ferestre se inghesuiau ghivecele de garoafe, muscate, cercelusi iar dincolo, peste garla, inchizand zarea se
zarea scaldat  in verdeata Dealul Cotrocenilor".
Chipul de ieri, pastrat si azi

Pe Podul de Pamant, la intersectia cu actuala strada Vasile Parvan se afla  vestita Gradina a lui Giafer; in
mijlocul unei livezi de nuci, un turc, pe nume Giafer deschise o carciuma; bucurestenii veneau "La Giafer" sa
petreaca de Sf. Toader, Sanziene si Carstovul Viilor. "Se indreptau bucurestenii spre Giafer cu papornitele
doldora de mancare, cu plostile si damigenele pline ochi...De Sf Toader, in gradina de la Giafer, barbatii
indeplineau un ritual ciudat: datul cainilor in tarbaca. Un supliciu obisnuit era legarea cainilor in sfori si
rasucirea in aer cu mare iuteala pana cand animalele ameteau cu totul spre distractia generala. Aceste
obiceiuri au persistat pana in anul 1934 cand au fost interzise de Societatea pentru Protectia Animalelor.

Mogosoaia, Damaroaia vaduve de boieri pe care Bucurestiul nu le-a uitat. Dar mai stie cineva de Procopoaia?
La sfarsit de secol XIX terenurile situate intre actuala strada Mircea Vulcanescu , Splaiul Dambovitei si Piata
Kogalniceanu erau in proprietatea Procopoaiei (fata polcovnicului Canusis de la care mostenise imensul
teren; locuise la nr 189, pe Plevnei, peste  drum de strada Vergiliu).

In 1892, dupa moartea acesteia , mare parte din terenuri au fost expropiate de stat pentru construirea unei
noi Gari ( Gara Centrala in proiect)  intrucat,  Gara de Nord era prea departe de centrul orasului. Proiectul a
esuat dar pe acest loc a fost ridicata in 1935, Facultatea de Drept.

Pe malul drept al Dambovitei se afla Gradina lui Scufa, dichisita, cu arbori seculari, alei si ronduri de flori.
Pana in anul 1850, aceasta gradina era loc de petrecere pentru protipendada orasului Atunci cand dorea sa
ofere o petrecere pentru oaspeti de seama, Alexandru Ghica ii invita in aceasta gradina, ulterior intrata in
proprietatea lui Constantin Campineanu.

Aproape de bariera Podului, in timpul domnei lui Gh. Bibescu, a fost ridicata cazarma militara Sf. Gheorghe
pentru cavalerie. Cladirea a fost distrusa de incendiu in 1861. Pe vremea lui Al. I. Cuza a fost ridicata o alta
cladire cu 475 de incaperi denumita Malmaison in semn de recunostinta pentru imparatul Frantei, Napoleon
al III –lea ( castelul si domeniul preferat al imparatului francez). Multe decenii au rasunat aici cantece
militare si sunete de trompete.
La Malmaison se afla si o inchisoare militara transformata in anii '50 ai regimului comunist in inchisoare
pentru detinutii politici. Aici au fost inchisi o vreme Corneliu Coposu, Nicolae Stainhart, Paul Goma. Ulterior
cazarma si inchisoarea au fost dezafectate ele adapostind sectii ale Institutului de Cercetari Chimice. Langa
cazarma Malmaison, in 1891 a fost construita Manutanta centrala a Armatei,  brutarie care asigura painea
ostasilor.

Peste drum de Manutanta se afla Biserica Sf Gheorghe numita biserica Farmazonului. Denumire pompoasa cu
poveste simpla: cel care avea proprietati pe aceste locuri, parintele Procopoaiei, fusese membru al Eteriei,
societate secreta greceasca, alcatuita pe modelul francmasoneriei. Confuzie usor de facut. Pe piatra sa de
mormant e scris in franceza "franc-mason", de aici denumirea adoptata - Farmazon. A existat si o ulita a
Farmazonului devenita apoi strada Francmasona, ulterior Stefan Furtuna, azi Mircea Vulcanescu.

Capul Podului sau bariera marca sfarsitul Podului (la toate barierele orasului si la capatul Podului de Pamnat
se legana o cumpana de lemn). Dincolo de ea s-a construit fabrica de bere Luther, ulterior Grivita (bere
foarte cautata, furnizata chiar si curtii regale).

Calea Plevnei, in pasii lui Alexandru Predescu aduce a sat patriarhal fara gara si fara capat: "Dand coltul
Fabricii de bere Luther, Calea Plevnei respira larga si primitoare mireasma gradinilor ce se tineau lant. Case
albe, marunte si rare erau acoperite de bolti de vita si tufe de liliac.

Panasul violet al ciulinilor, nalba, busuiocul,stuful; dulaii dormitand in mijlocul drumului abia ridicau o
pleoapa lenesa la trecator. Dulgherii cu ferastraul atarnat de umar, capre mestecand agale iarba maidanelor
; salcii scorburoase, ramase din lunca de odinioara a Dambovitei ; copiii cu sanul plin de arsice, pufaind in
chip de locomotiva prin praful rascolit de talpile goale. Femei cu broboada si tulpan oprind lipaitul papucilor
curioase sa intinda gatul, cu mana la gura , dupa umbra vreunui surtucar ratacit;"
Pe chipul patriarhal, din interbelic, al Caii Plevnei, nu se vede nici urma de fard. Ulita nu imbraca haina
oraseneasca decat cand da nas in nas cu strada Stirbei Voda: "Nici tramvaie, nici trasuri nu se aventurau pe
firul ulitei cu caldaram din piatra rotunda de rau si petice de pietris. Numai un autobuz ridica praful si speria
orananiile. Aducea mai mult ofiteri si subofitei la cazarmi ori functionari ai fabricilor adunate spre capatul
Caii Pleveni.

Ceilalti, veneau cu tramvaiul pana la Gara de Nord unde treceau podurile Basarab si Grant imprastiindu-se
spre ferastraiele lui Lessel , bazinele cu izuri acre ale lui Luther , Fabrica de tigarete, la tamplaria lui
Dessler ori la caramidaria lui Opller de pe soseaua Giulestilor.

Doisprezece fusese ultimul tramvai cu cai al Bucurestilor, pana in anul 1929 cand, elecrificat, nu a mai lasat
calatorii sa urce si sa coboare din mers "sa faca statie" la semnul umbrelutei ridicata de cocoane ori la
clinchetul clopotelului de deasupra vatmanului , daca conu Nae tragea de curelusa spanzurata in lungul
vagonului".

Alunecand spre "rotunjimile" pietei Kogalniceanu, calatorul interbelic intalnea terenurile de tenis CFR -
Doherty Club si Sportul Studentesc si maldare de cherestea ale batranului club de fotbal Romcomit, ale
carui tribune fusesera darmante pentru a se ridica pe locul lor Facultatea de Drept. Alaturi, se afla clubul
feminin de volei botezat Hai Hai.

Strada se insufletea in coltul unde intalnea B-dul Elisabeta. Era aici vechea spiterie Thuringer care aduna
suratele mahalalelor cu faima leacurilor preparate din sange de noua frati .

Exista o intamplare din 1932, memorata de istorie. Societatea de telefoane, aflata sub protectia Majestatii
sale isi cam facea de cap: spanzurase fire aeriene pe stalpi de lemn, chiar pe strazile din centrul capitalei,
stricandu-le chipul. Primarul Dem I. Dobrescu , obisnuit cu suspendarea din functie pentru curajul sau,
ameninta concesionarul american ca daca nu va scoate stalpii si va ingropa cablurile, ii va taia in fiecare zi,
din zece in zece. Auzind dulgherii de pe Podul de Pamant , ca niste devotati cetateni au aplicat-o mai
radical si mai iute: au retezat intr-o singura noapte stalpii de pe ulita lor "fara numaratoare' asa incat a doua
zi juca pustimea poarca numai cu borcane albe.

De Calea Pleveni se leaga si numele lui Geoge Cosbuc care a locuit la nr 40 in asa-numita "casa a bunei
cuviinte". Si numele lui Toparceanu a fost legat de Calea Plevnei. Poetul baladelor vesele si triste a urmat
clasele primare la o scoala aflata peste drum de cazarma Malmaison.

In 1878, Podul de Pamant, numit si ulita Belvedere a primit numele actual de la orasul Plevna din Bulgaria,
unde s-au predat trupele turcesti in timpul Razboiului de Independenta.