Sunteți pe pagina 1din 8

GRĂDINA PUBLICĂ BÂRLĂDEANĂ....

SUB AURA ROMANTISMULUI


ȘI NOSTALGIEI

Unirea Principatelor şi constituirea României moderne, a început un proces alert de


modernizare a ţării şi, implicit, a oraşelor. Adoptarea de modele occidentale se regăseşte, după
cum putem constata, până şi în acest târg de provincie, care era Bârladul secolului al XIX-lea.
Arta grădinăritului se doreşte a se ridica la standardele etalon ale vremii, care este reprezentat de
cel francez, care îşi va impune şi aici trăsăturile aparţinând clasicismului. Cele două noi parcuri
(Parcul Domneasca și Parcul Mic – al Primăriei) vor completa în mod fericit amenajările
vegetale ale oraşului ele concurând, mai vechea grădină publică, drept spaţiu de distracţie şi
promenadă prin amplasamentul lor central. Dar prăpastia uriaşă dintre intenţie, rezultat al unor
vizite de câteva luni pe an în Elveţia, Franţa sau aiurea, şi realitatea moldavă continuă să ne arate
că civilizaţia urbană românească se afla într-o zonă, gri, de tranziţie dintre Orient şi Occident.
Şi la Bârlad apariţia unui parc public se plasează în contextul programului de
sistematizare şi modernizare urbană promovat prin Regulamentul Organic, faptul căpătând, însă,
pentru bârlădeni, dimensiuni legendare şi stând sub aura romantismului. Domnitorul Mihail
Sturdza (1834-1849) care, departe de a fi fost un model de virtute1 - ba dimpotrivă, a fost acuzat
de adversarii săi că nu era străin de niciun ,,viţiu”, este cel care a iniţiat sau a patronat, în
Moldova, îmbunătăţirile perioadei regulamentare2.
De ce a apărut parcul public într-un astfel de teritoriu care, aparent, nu mai avea nevoie
de adăugiri verzi? Era el cu adevărat o necesitate pentru a confirma citadinizarea locuitorilor
târgului Bârlad sau apariţia acesteia se datorează, rămânând în spaţiul miticului, unei insolite
poveşti de dragoste, fiind cea mai veche zonă verde din oraşul Bârlad: ,,La 1834 (cel mai
probabil a fost înființat între 1843-18483), viind de la Constantinopol domnul Moldovei, Mihail
Grigoriu Sturdza voevod, la masa domnească au azistat boierii cu soţiile lor, între care era şi
eruditul boer Iordache Iamandi cu soţia sa Marghioala, această femee de o frumuseţe rară şi
foarte spirituală, au plăcut atâta lui vodă, încât au dat ordin Ispravnicului de atunci ca să facă
apel la toţi proprietarii din Tutova ca să trimeată cu cară de beilic pui de copaci din esenţia cea
mai frumoasă, care, sub direcţiunea grădinarului Schteiner de la Epureni, au fost sădită grădina
pe 10 fălci de loc, în partea de nord a oraşului Bârladu, căci în această parte domicilia partea
boierească. Astfel că din cauza acestei frumoasă cucoană avem noi una din cele mai frumoase
grădini din ţară”.4
Parcul a fost sistematizat la 1875 de primarul Andrei V. Ionescu lucru pe care îl relatează
el însuşi într-un memoriu datat 7 iunie 1907 : ,,Atuncea am înmulţit fanărele şi iluminaţiile cu

1
Memoriile Princepelui Nicolae Suţu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, pp. 144, 146; Mihai
Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza”, Iaşi,
1995, p. 209.
2
Gheorghe Platon, Moldova şi începuturile revoluţiei de la 1848, Editura Universitas, Chişinău, 1993, p. 108;
Anastasie Iordache, Principatele Române în epoca modernă, vol. II, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 138.
3
Grădina Publică din Bârlad. 165 de ani existență (1843-2008), Studiu introductiv, identificare și transcriere
documente, fotografii Ștefan Andronache, Editura Opera Magna, Iași, 2008, .
4
Iacov,Antonovici, Documente bârlădene, vol. V, Diverse, Huși, 1926, .

1
gaz petroleu, ridicându-le până la aproape 500; atuncea s-au început construcţiunea podurilor
de lemn după un sistem american; înmulţirea stradelor cu pavaje noi şi altele care-mi scapă din
memorie. La 1875 s-au început şi înfrumuţesarea Grădinii Publice, construind bănci de fier,
fanăre de iluminat care nu erau; aranjând drumurile într-un mod sistematic; căci am tăiat multă
pădure din ea; numai ca să o aranjeze căt s-au putut mai bine; atuncea am construit Pavilionul
cel mare ca în caz de ploaie vizitatorii grădinei să aibă unde a se adăposti; atuncea am construit
sere pentru păstrarea florilor tropicale, prevăzându-le cu cuptoare care le încălzeau; atuncea
am adus apă construind un bazin, unde azi este aşezat bustul lui G. Pallade; ceva ce te revoltă
că în loc de apă ce are nevoie grădina, să se puie un monument; nimic mai greşit decât aceasta,
căci în oraş sunt destule pieţe publice unde ar fi stat mai bine şi unde era mult mai admirat de
numerosul public, ce furnică pe acolo”.5
La jumătatea secolului al XIX-lea, parcul public era o adevărată pădure37, cu arbori
bătrâni şi tineri, cu pajişti frumoase şi cu mult tufiş, care de la an la an era mai des şi mai mare.
Având în vecinătate şi “marele iaz”6 de la Simila, se înţelege că acesta era foarte căutat în zilele
călduroase.
Grădinile, în special cea publică, erau locurile în care bârlădenii petreceau sărbătorile de
Sfântul Gheorghe, Florii, Paști, Sfinții Constantin și Elena, Sfânta Maria ori Sfântul Dumitru.7
Timpul liber putea fi petrecut, de asemenea, prin intermediul plimbărilor în diferitele parcuri ale
orașului: Grădina Publică (unde Duminica şi de sărbători concerta fanfara militară şi conex se
organizau diferite serate, spectacole, teatru, cinematograf şi alte manifestări având caracter
distractiv), Parcul Domneasca din centrul urbei, şi Parcul Primăriei (Grădina Mică) situat pe
locul unde se află actualmente Casa Naţională ,,Stroe S. Belloescu”.
La jumătatea secolului al XIX-lea, parcul public devenise o pădure8, cu arbori mai bătrâni
şi tineri, cu pajişti frumoase şi cu mult tufiş, care de la an la an era mai des şi mai mare. Având în
vecinătate şi ,,marele iaz”9 de la Simila, se înţelege că acesta era foarte căutat în zilele
călduroase.
Plimbarea la Şosea, cu boschetele unde perechile amoroase strâns înlănţuite – depăşind
strictele convenienţe sociale ale vremii –, unde se legau şi se desfăceau dintr-o ocheadă căsătorii
în eterna simfonie a dragostei, era la fel de populară ca şi astăzi. Colţul vegetal al grădinii
constituia şi constituie un adevărat rai pentru anumiţi citadini – ale căror intenţii clar şi bine
stabilite –, nu pot fi eludate, cu excepţia celor ce rămân nepăsători la poezia naturii şi a refugiului
şi care se delectează cu spectacolul mulţimii şi al conversaţiei. Tot acest spectacol se desfăşura
de-a lungul Străzii Mari şi, implicit, de-a lungul renumitelor bulevarde: Elisabeta, Palade şi
Regală.
Prin structura sa aparent haotică, aleile întortocheate şi vegetaţia pe alocuri abundentă,
care obturează perspectiva, grădina este o oază de linişte şi solitudine, mediu apreciat de unii –
îndrăgostiţi, poeţi -, dar detestat de alţii. În consecinţă, ea nu oferă societăţii cadrul ideal de
coagulare, socializare şi reprezentare publică pe care i-l pune la dispoziţie promenada. Pentru
corijarea acestor carenţe, s-a abdicat de la canoanele arhitecturii peisagere, în care deschiderile
picturale aveau prioritate, fiind concepută ca o sală de spectacol în care publicul să se poată

5
Ibidem,
6
,,Paloda”, nr. 6, 1892, p. 4.
7
Luminița Moscalu, Cotidian și mentalități în Piatra Neamț (1684-1914). Studiu de antropologie istorică, Editura
Timpul, Iași, 2009, p. 167.
8
Iacov Antonovici, op. cit., p. 267.
9
Ibidem

2
admira din cât mai multe unghiuri şi zone ale grădinii. Luând în consideraţie afluxul de
vizitatori, arhitectul a conceput două alei pentru promenadă; cele din centrul grădinii se
intersectau perpendicular, pentru ca lumea să se poată vedea, iar o serie de spaţii au fost lăsate
deschise sau înălţate, cum este cazul Pavilionului de muzică, pentru a permite perspectiva asupra
publicului.
Publicul ce ieşea la promenadă mergea într-un ritm imprimat atât de aglomeraţie, cât şi
de necesitatea de a putea privi societatea sau chiar de a conversa în trecere. Cu excepţia
străinilor, peisajul sau monumentele, destul de puţine de altfel, nu atrăgeau în mod deosebit
atenţia celor ieşiţi la plimbare. Punctele principale de interes, spre care se îndreptau mulţimile
erau rondurile care delimitau fie capetele unor tronsoane de promenadă, cum era rondul din
Grădina Publică din jurul havuzului şi, ulterior, a bustului lui George D. Pallade, fie finalul
promenadei, cum era cel de la capătul Străzii Regale din dreptul Parcului Domneasca, ori Parcul
cel mic de la Casa Naţională. Cuplurile se roteau în jurul acestor ronduri sau mergeau în sus şi în
jos de-a lungul aleilor, respectându-se, de obicei, un singur sens. În amintirile bârlădenilor au
rămas celebrele bătăi cu flori ale doamnelor, aflate în trăsuri şi, ulterior, în automobile, din
timpul plimbării de-a lungul bulevardului, mai sus amintit, sau de la intrarea în parc.
Indiferenţa mulţimii faţă de amenajări, atenţia fiind concentrată pe spectacolul
promenadei, nu va constitui însă o piedică în calea interesului autorităţilor sau a membrilor
comunităţii de a înfrumuseţa spaţiile publice, din varii motive, cu monumente. În 1903, Grădina
Publică va beneficia de un prim monument, din considerente mai mult electorale decât
urbanistice, dedicat omului politic bârlădean George D. Pallade10, inaugurat la 27 mai, dată

10
George D. Pallade (n. 20 ianuarie 1857, Bârlad – d. 26 mai/3 iunie 1903, Bârlad) a fost un jurist, profesor, ziarist
și om politic român. A terminat cursurile școlii primare și ale Liceului „Gh. Roșca Codreanu" (promoția 1876). Și-a
continuat studiile în România, devenind licențiat al Facultății de Drept din București (1880).
După absolvirea facultății, a activat un timp ca judecător de instrucție la București, după care a început să
practice avocatura în Baroul Ilfov. În paralel, a fost și profesor de economie politică și științe juridice la Școala
liberă de științe politice din București. De asemenea, colaborează la mai multe publicații, cum ar fi: „Românul” și
„Naționalul” și a condus „Gazeta Poporului”.
În anul 1884, devine membru al P.N.L., fiind ales în același an ca deputat, în trei legislaturi (1884, 1888, 1
891). În această calitate, are un rol important în susținerea ideii lui C.A. Rosetti privind constituirea Colegiului
electoral unic și libertatea presei. A predat cursuri de economie politică la Școala liberă de Științe de Stat.
Ca avocat și ziarist a colaborat la „Românul" și „Gazeta Poporului" (al cărui director a fost până în 1895,
când a devenit ministru).
A îndeplinit de mai multe ori funcții de ministru în guvernele liberale formate de către Dimitrie A. Sturdza:
ministrul agriculturii, industriei, comerțului și domeniilor (4 octombrie 1895 - 21 noiembrie 1896), ministrul justiției
(12 ianuarie - 1 octombrie 1898), ministru de finanțe (1 octombrie 1898 - 30 martie 1899 și 14 februarie 1901 - 9
ianuarie 1902) și ministru de interne (18 iulie - 22 noiembrie 1902, când și-a dat demisia din cauza unei boli
cardiace). „Fostul ministru de finanțe, care a fost și ministru de justiție și al domeniilor, este unul din membrii cei
mai marcanți ai partidului liberal și o fală a baroului bucureștean. Și-a făcut studiile liceale și universitare în
România și este licențiat al Facultății de Drept din București. De la 1884, de când a intrat în politică, s-a manifestat
întotdeauna ca un aprig luptător al principiilor liberale și a figurat întotdeauna printre oratorii de frunte în întrunirile
publice. […] dl. G. Pallade știe să mânuiască și condeiul și multe articole scrise de domnia sa în „Românul” sunt o
dovadă a talentului domniei sale de scriitor și a valorii d-sale de cugetător. Ca amic personal și politic al neuitatului
și marelui cetățean Dumitru Brătianu, d-sa a colaborat cu sârguință la ziarul „Națiunea”, iar la 1891, după ce s-a
făcut împăcarea tuturor liberalilor, s-a reîntors în marele partid liberal, dând vigurosul și eficaciul său concurs
opoziției liberale în timpul guvernului conservator. […] În relațiile sale personale. dl. George Pallade este amabil,
prevenitor și de un acces ușor, îndatoritor și prietenos, un om popular în înțelesul cel mai larg și mai frumos al
cuvântului. Încurajează literele și artele, dând sprijinul său moral și material tinerelor talente și luând parte activă la
multe fondațiuni culturale și societăți patriotice. dl. G. Pallade, pe lângă numeroase decorații ce posedă, a mai fost

3
nefastă pentru cel reprezentat statuar, ce a decedat în faţa propriei imagini cu ocazia banchetului
organizat festivist de oficialităţi.11 Pe o alee secundară apare, din septembrie 1924, un bust al lui
Alexandru Vlahuţă, opera cunoscutului sculptor Ion Dimitriu – Bârlad, graţie iniţiativei
Societăţii Culturale ,,Academia Bârlădeană” şi a ,,Ligii pentru drepturile şi datoriile femeilor din
Bârlad”, societăţi reprezentate de poetul George Tutoveanu.
Dintre toate parcurile orașului aceasta era cea importantă și cu rezonanțele cele mai
adânci în mentalul colectiv era desigur Grădina Publică. În centrul acesteia, atestând persistenţa
modelului oriental, potrivit unei relatări din 1857, se afla ,,un havuz12 înconjurat de bănci şi
grilaje de lemn”. Aici în zilele de sărbătoare sau la sfârşit de săptămână, pe lângă ,,dulcele vers”
al păsărilor, puteau fi audiate reprezentaţii ale tarafurilor formate din lăutari, nelipsiţii lăutari
ţigani13, care ,,cântau la ureche, de inimă albastră”14, mulţumindu-se cu bacşişurile ce li se
dădeau, sau ale fanfarei militare.
Din această perspectivă, Grădina Publică moşteneşte modul de conduită social specific
spaţiilor naturale specfice loisirului. Masele populare nu au reuşit să facă o distincţie netă între

decorat și cu Coroana României”. „Revista Poporului”, An XI, Nr. 1 (121), ianuarie 1902. Vezi și Ion Mamina, Ion
Bulei, Guverne și guvernanți. 1866-1916, Editura Silex, București, 1994.
1111
Relatari, a acestui nefericit moment, o avem datorită articolelor din presa vremii: ,,Răzeşul”, 1926, p. 19; În
amintirile generalului Constantin Vasiliu Răşcanu putem regăsi o descriere contemporană: ,,Remarcarea unui trist
eveniment şi în acelaşi timp înălţător îndemn îmi este şi acum viu în inima mea: era către sfârşitul lunii mai, elev în
clasa a VII-a de liceu, cu cartea de istorie în mână, la umbra pomilor seculari din grădina publică, mă preocupam
pentru examen. În grădină la o masă, în apropierea bufetului, erau douăsprezece persoane între care era şi Gh.
Palade, fostul ministru de finanţe, pe care revista ,,Furnica” de atunci îl înscria mereu cu numele de ,,Don Paladu”.
Era o masă de oameni politici liberali. Se ţineau cuvântări. Începuse a vorbi Gh. Palade şi eu şi prietenul meu Gogu
Alexandrescu, curioşi ne-am apropiat de locul unde era masa şi am putut să aud câteva ultime cuvinte pronunţate de
Gh. Palade, după care a căzut mort.” Constantin Vasiliu – Răşcanu, Oraşul natal, în ,,Şcoala bârlădeană”, 1974, p.
95. Vezi şi O. Răşcanu – Gramaticu, Istoria Bârladului, vol. II, 1998, p. 34; „Tribuna poporului”, Arad, Nr. 98, 31
mai/13 iunie 1903, p. 2: „Cetățenii bârlădeni, după întrunirea de duminică, în semn de dragoste și de afecțiune,
pentru regretatul G. D. Pallade, hotărâse a-i oferi un banchet. Se decisese ca banchetul să aibă loc luni, la orele
12.00. Masa a fost așezată în grădină, sub copaci; la care a luat loc peste 100 de persoane. În capul mesei ședea
regretatul Pallade. În tot timpul mesei, musica militară a regimentului de infanterie din localitate a cântat ariile cele
mai plăcute …. S-au ținut mai multe discursuri de către domnii Ioan V. Teodor, Dragu, V.G. Morțun etc, toți
exprimându-și marea dragoste și admirație pentru fruntașul între fruntașii partidului național-liberal. La orele 12 fără
un sfert, dl. G. D. Pallade se ridică pentru a mulțumi celor care toastaseră. Discursul său plin de însuflețire și de
accente vii era des întrerupt de aplause și urale nesfârșite. La orele 12, pe când regretatul Pallade făcea apel la unirea
tuturor liberale, spunând că tăria partidului liberal a constat întotdeauna în unire și disciplină și că prin acest
talisman… Acesta fu ultimul cuvânt rostit de valorosul fruntaș, căci cruda și neîmpăcata moarte veni să îi închidă
gura pentru vecie. În momentul când pronunță cuvântul „talisman”, o paliditate mortală i se imprimă pe față și,
aplecându-se, căzu cu capul într-un mare buchet de flori ce-i era pus înainte. Ușor apoi alunecă și căzu jos. dl. V. G.
Morțun, care se afla alături, se repezi să-l susție, îi rupse gulerul și cravata pentru a-i da aer; i se făcu respirație
artificială. Toate fură însă în zadar, căci valorosul fruntaș liberal își dăduse obșteasca suflare.”
O opinie contrară având la bază căutările tânărului istoric Andrei Bordeianu. Lucrarea de licență a acestuia
dar și numeroase cercetări personale realizate în diferite arhive și biblioteci. Apreciem și felicităm efortul personal,
din acest punct de vedere, dar și o rescriere a unei istorii ,,aparent consacrate” a unei istorii bârlădene. Dacă în
istoriografia oficială apare ca data a decesului data de 27 mai 1903, tânărul nostru istoric, în devenire. a prezentat
certificatul de deces - datat la 26 mai 1903. Bustul, care îl reprezenta, care ar fi existat în momentul morții ar fi fost
inaugurat de fapt abia în 8 noiembrie 1904, ca urmare a activității unui Comitet de initiativă și sprinului financiar
consistent din partea statului. Bustul a dispărut în condiții neclare în perioada comunistă (ca și numeroase alte
monumente) pe locul lui fiind ridicată statuia lui Geoerge Enescu în 1958 și inaugurată în 1959. Conferință susținută
pe 11 noiembrie 2023 la Bilioteca Municipală ,,Stroe S. Belloescu”, George D. Pallade. Activitatatea publică.
12
Havuz = bazin de apă, descoperit, construit în parcuri, în scuaruri, de obicei cu fântână arteziană în interior.
13
Adrian Majuru, Cum se distrau românii odinioară, Ed. Adevărul, București, 2011, p. 26.
14
Ibidem.

4
locurile naturale de agrement şi cele amenajate. Şi în pădure, şi în Grădina Publică, ele se
comportă la fel, într-un mod direct, simplu şi gregar, debarasate de convenţiile sociale care, în
mod obişnuit, guvernează comportamentul în spaţiile publice moderne. Grădina Publică era o
creaţie nouă pe care omul de rând, ignorant, a apreciat-o după educaţia şi sistemul său de valori.
Dovada o reprezintă unele instrucţiuni, cu iz balcanic, impuse în secolul al XIX-lea în
Grădina Cişmigiu: ,,Preumblarea prin gradină este slobodă tuturor… de la răsăritul soarelui pâna
la 10 ceasuri seara, şi în timpul nopţii cu lună pâna la 12 ceasuri” […] ; ,,Dobitoace, precum şi
alte sunt poprite cu totul de a intra în grădină; prin urmare orice asemenea vită se va prinde în
gradină, se va supune proprietarul la straf (amendă n. ns. M.P.) şi la despăgubirea oricărei
stricăciuni… iar porcii, la întâmplare de a să prinde, fiind pricinuitori de mare stricaciune, se vor
ucide îndată.”15
Dar aceasta nu reprezenta doar spaţiul unor petreceri populare, cu muzică şi dansuri, ci şi
al unor manifestări publice: exerciţii şi parade militare, diverse solemnităţi, adunări populare.
Astfel de locuri aveau, deci, funcţii multiple, inclusiv cea de coagulare civică. În 1857, în anii
luptei pentru Unire, parcul bârlădean a devenit o adevărată „tribună” în care a fost promovat
dezideratul naţional al vremii. În acel moment, partida naţională locală a profitat de sărbătoarea
ce reunea potrivit tradiţiei lumea din oraş: pentru a face manifestare naţională…„ şi plătind
lăutarilor îi sili să cânte Hora Unirii, ce era interzisă la acea epocă de a fi cântată în locurile
publice. Pe la ora 5 p.m., era plină grădina de lume, când iată că apare Comitetul Unionist la
havuz. La auzul fermecătoarelor sunete s-a iscat un entuziasm de nedescris, în public. Ispravnicul
timpului, Alecu Dia, cu slujbaşii ce erau în grădină, au trebuit să plece prin fundul grădinii, ca să
nu fie expuşi mulţimii ce se îmbătase de bucurie. Membrii comitetului unionist, cu muzica în
frunte, urmaţi de mulţime, au venit în centrul oraşului unde s-au adus vase cu vin şi s-a încins o
horă ce a ţinut toată noaptea la lumina putinilor de păcură ce ardeau şi iluminau sărbătoarea”42.
Se reedita, astfel, la alte proporţii, desigur, modelul din 1848 al Marilor Adunări populare de pe
câmpiile de la Blaj sau Filaret.
Pe lângă pavilionul menţionat anterior, un proces-verbal din 7 august 1897 menţionează
recepţia altor două pavilioane (a căror necesitate era susţinută de arhitectul oraşului încă din mai
1894) - unul de ploaie şi unul pentru fântâna din mijlocul aleii principale. Dar cel mai solicitat şi
mai important pentru rolul său social a fost Pavilionul de muzică. Potrivit cerinţelor vremii:
,,capela de muzică trebuia să cânte de la un punct mai înălţat şi de la un loc mai ferit de razele
soarelui”, comisia ţinând seama în alegerea locului de faptul că ,,este atât pentru vederea cât şi
audiul publicului”.
Cu sau fără Pavilion de muzică, locul tarafurilor de ţigani, din prima jumătate a secolului
al XIX-lea, l-a ocupat mai puţin pitoreasca, dar, în schimb, mult mai riguroasa fanfară militară.
Aceasta avea un program bine stabilit, pentru beneficiul publicului bârlădean, concertând de trei
ori pe săptămână: marţi, joi şi duminică de la orele 15 la 18, iar în zilele caniculare de la 18 la 21.
La începutul secolului al XX – lea, responsabil de organizarea unor asemenea manifestări
muzicale era căpitanul Pănculescu, şeful muzicii militare. Pe lângă aceste amenajări permanente,
comandamentele sociale impuneau şi amenajări temporare, cum este cazul unei estrade pentru o
tombolă de binefacere organizată de Comitetul Doamnelor din localitate în data de 26 august
1893.

15
George Potra, Din Bucureştii de altădată, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 177.

5
Dar parcul public bârlădean nu reprezenta doar spaţiul unor petreceri populare, cu muzică
şi dansuri, ci, după cum am văzut, şi al unor manifestări publice: exerciţii şi parade militare,
diverse solemnităţi, tombole, serate muzicale, banchete, adunări populare etc. Astfel de locuri
aveau, deci, funcţii multiple, inclusiv cea de coagulare civică. În 1912 ,,Liga Culturală” a făcut
un marş de la Casa Naţională la Grădina Publică, cu prilejul comemorării răpirii Basarabiei:
,,Cortegiul însoţit de societatea muzicală Armonia care a intonat cântece de vitejie, ajunge la
Grădina Publică, unde pe o estradă împodobită cu flori şi steaguri are loc: un serviciu religios,
cuvântarea lui Stroe S. Belloescu, corul lui Eugen Bulbuc, orchestra şi corul lui V. Buică etc.”
Inimă a comunităţii locale şi a celei culturale, Grădina Publică este deseori surprinsă ca
un tărâm mirific în amintirile foştilor elevi şi oameni de cultură bârlădeni. Amintirile lui Paul
Bujor, profesor la Universitatea din Iaşi, coleg cu Vlahuţă, la Liceul Codreanu, sunt deosebit de
interesante. Elevii liceului bârlădean prin anii 1875-1877 grupaţi în jurul lui Vlahuţă, nu
cunoşteau altă distracţie decât cititul cărţilor în afară de manualele şcolare şi plimbările pe aleile
din Grădina Publică. În acest spațiu plin de inspirație s-a refugiat Vlahuţă o zi întreagă, cînd era
pe punctul de a isprăvi liceul, pentru a scrie poemul ,,Dormi în pace”, corectându-l şi
perfecționându-l. ,,Desigur e grădina cea mai frumoasă din Moldova” spunea Paul Bujor.
Vlahuţă şi Bujor, chinuiţi de nostalgie, s-au întâlnit la Bârlad în vara anului 1905, au mers în
Grădina Publică, plimbându-se pe toate aleile în căutarea fantomei primei tinereţi.
Garabet Ibrăileanu, elevul Liceului Codreanu, între 1887-1890, şeful spiritual al societăţii
literare ,,Orientul”, se lăsa furat în amintirile din copilărie şi adolescenţă, de nostalgia grădinii
bârlădene, pe care o considera mai frumoasă decât grădina din Roman din anii gimanziului. ,,O
altă fericire, scrie Ibrăileanu, era Grădina Publică mare şi misterioasă ca o pădure, în care am
auzit într-o seară cu lună, după o zi cu ploaie, un flaut dintre copaci, iar în iunie când preparam
examenele ne duceam să învăţăm în pădure la patru dimineaţa.”
Alt moment literar al grădinii bârlădene îl putem surprinde în 1904, când Emil Gârleanu,
George Tutoveanu şi Dimitrie Nanu au luat hotărârea de a întemeia revista ,,Făt-Frumos”, ,,după
nesfârşite preumblări şi discuţii, pe sub bolţile prinse de fior ale Grădinii Publice, într-o
primăvară timpurie, scăldată în viorele şi senin”, cum îşi aduce aminte Tutoveanu într-un
interviu publicat în 1928, în revista ,,Scrisul nostru”. Corneliu Moldoveanu, alt scriitor
bârlădean, îşi aminteşte cum plecau la Grădina Publică, Tutoveanu, Nanu, Mândru şi el,
străbătând strada Principală (Regală), după ce porniseră de la tipografia Catafany de pe Ştefan
cel Mare, unde coborau la ziarul ,,Paloda”.
În 1912, grădina a fost martora unui eveniment de excepţie – primul zbor aviatic
deasupra oraşului şi prima aterizare, ce a impresionat-o pe eleva de atunci, Smaranda Brăescu,
determinându-i destinul exemplar. Fostul elev al Liceului ,,Gh. Roşca Codreanu”, aviatorul
Gheorghe Negrescu, a realizat primul zbor Bucureşti – Bârlad şi un zbor demonstrativ, prilej de
încântare pentru întreaga populaţie a oraşului adunată pe câmpul alăturat.16
Generalul Eremia Grigorescu, aflat la comanda Armatei a I-a cu Cartierul general la
Bârlad, făcea plimbări seara, aici, însoţit de scriitorul Radu Cozmin sau de alţii. Loc de desfătare
şi refugiu temporar a fost şi pentru marele muzician George Enescu, care-şi va exprima ulterior
nostalgia faţă de acest oraş şi, mai ales, faţă de liniştea resimţită în grădina aşa de frumoasă în
zilele înnegrite ale pribegiei din primul război mondial.

16
Gh. Negrescu, Amintirile unui pionier al aerului, în Bârladul odinioară şi astăzi, în B.O.A. vol. III, Bârlad, 1984,
p. 269; Radu Coroamă, Piese din patrimoniul cultural-naţional referitoare la viaţa şi activitatea generalului
vasluian Gheorghe Negrescu, în ,,Acta Moldavie Meridionalis”, II, tom XV-XX, 1993-1998, p. 122.

6
Tot în aceeaşi perioadă a refugiului moldav, după şedinţele de joia ale Academiei
Bârlădene, din casa profesorului Eugen Bulbuc, datorită oboselii, marele poet local George
Tutoveanu se grăbea să plece pentru continuarea discuţiilor în Grădina Publică, la ,,şedinţele de
sub felinar”. Lipsurile, inerente, determinate de participarea României la Primul Război Mondial
şi afluxul mare de refugiaţi (populația orașului a crescut veriginos de la 25.000 de locuitori la
aproximativ 60.000) au avut consecinţe negative şi asupra acestei oaze de linişte şi pace.
Romulus Dianu îşi aminte cu întristare că ,,lipsa de combustibil făcuse din garduri şi copacii
grădinii publice un jaf licit.” Indiferent de greutăţile resimţite, ,,şedinţele de sub felinar” au
continuat să se ţină, reunind tinere condeie în jurul personalităţii lui Vlahuţă, precum: George
Tutoveanu, Tudor Pamfile, I. M. Raşcu, G. M. Vlădescu, Vasile Voiculescu.
Depăşind simpla calitate de spaţiu vegetal şi de promenadă, a devenit ferment spiritual în
anii de intensă activitate culturală bârlădeană de la începutul secolului al XIX-lea, regăsit
permanent în evocările epocii. Asfel, în 1932 celebrul dramaturg bârlădean Victor Ion Popa nota
patetic: ,,Bârladul dragostelor noastre. Raiul şi iadul. Era Grădina Publică unde ne hârjoneam cu
gloria şi visurile noastre”. Ion Hobana mărturisea, de asemenea, că a învăţat pe băncile Grădinii
Publice, iar Constantin Chiriţă s-a confesat cu emoţii: ,,Bârladul îmi e şi-mi va rămâne oraşul
primelor lecturi, primelor prietenii, oraşul primelor poezii şi fantezii scrise, oraşul primelor
plimbări trecute şi sufocante pe bulevardul Epureanu, cu dialogurile şoptite din Grădina Publică,
oraşul unor fântâni şi locuri misterioase încărcate de legende şi istorie.”17
În toată această perioadă, grădina, din punct de vedere edilitar, nu a beneficiat de
modificări sesizabile. Abia în anii ,,democraţiei populare” constatăm importante evoluţii
structurale şi toponimice, primind, potrivit comandamentelor vremii, denumirea de Parc de
cultură. Bustul lui George D. Pallade, amintind de o istorie ce trebuia uitată, a fost dat la topit.
Locul acestuia a fost luat de statuia lui George Enescu. Iniţiativa a aparţinut muzicienilor locali,
în amintirea concertelor marelui muzician (22 noiembrie 1917, 17 octombrie 1918, 20 aprilie
1923, 23 martie 1927, 20 aprilie 1929, 22 octombrie 1936) la Bârlad. Realizată, în 1958, de
sculptorul Ion Vlad, a fost inaugurată într-un cadru festiv pe 21 iunie 1959, cu participarea
orchestrei simfonice a Filarmonicei din Iaşi. Un rol important în proiectarea și sistematizarea
urbanistică a acestui spațiu i-a revenit arhitectului șef al orașului Ioan Selbinschi, cel care a
proiectat și monumentala poartă de la intrare.
Cea mai importantă extindere a fost reprezentată de înfiinţarea unei Grădini Zoologice, la
23 august 1960 subordonată iniţial Secţiei de Ştiinţe Naturale Muzeului ,,Vasile Pârvan”. Aleile
au fost betonate, înlocuind pietrişul, iar aleea George Enescu a fost lărgită şi prelungită, în 1968,
până pe platoul dealului alăturat, suprafaţa ajungând la 31 de ha. În momentul de faţă, unul din
cele mai vechi parcuri moldave reprezintă încă destinaţia predilectă a promenadei berladnice,
fiind o punte peste timp când Bârladul putea fi comparat din punct de vedere cultural de
exegetul George Călinescu cu Weimar-ul Moldovei.
Prin Grădina Publică s-au plimbat personalităţi precum: T. Pamfile, V. Voiculescu, Al.
Vlahuţă, Eremia Grigorescu, Al. Averescu, G. Enescu, G. Ibrăileanu, G. Tutoveanu, E. Gârleanu,
V. I. Popa, Constantin Chiriţă, Ion Hobana.
Observăm în acest mod că principalul spațiu verde al orașului a fost permanent legat de
ce a însemnat loisir, de politica locală și mai ales de viața cotidiană și tumultoasă a urbei.

17
G. G, Ursu, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în Bârladul odinioară și astăzi. Miscelaneu, vol. I, Bârlad,
1980.

7
Bibliografie selectivă:

Antonovici, Iacov, Documente bârlădene, vol. V, Diverse, Huși, 1926.


Arnăutu, Nicoleta, Muzeul ,,Vasile Pârvan” (istoric), în ,,Acta Moldavie Meridionalis”, II, tom
XV-XX, 1993-1998, p. 255.
Butnaru, Alina, Ioan Selbinschi. Repere biografice și contribuții la dezvoltarea orașului, în
,,Acta musei tutovensis. Memorialistică”, tom VI, 2021, pp. 61-71.
Idem, George Enescu, o reprezentare sculpturală apaținând lui Ion Vlad, în ,,Baadul literar”,
anul IX, nr. 3 (34), august 2015.
***, Cum a fost salvată Grădina Publică din Bârlad, de la transformarea în cartier de blocuri,
https://www.newsvaslui.ro/cum-a-fost-salvata-gradina-publica-din-barlad-de-la-transformarea-
in-cartier-de-blocuri/
Direcția Județeană a Ahivelor Statului Vaslui, fond Primăria orașului Bârlad.
Fondul Ioan Selbinschi, Muzeul ,,V. Pârvan”, Bârlad.
***, Grădina Publică se pregătește să își redeschidă porțile, https://www.newsvaslui.ro/gradina-
publica-din-barlad-se-pregateste-sa-isi-redeschida-portile/
Ghidul Bârladului, Editura Opera Magna, Iași, 2007, p.151.
Grădina Publică din Bârlad. 165 de ani existență (1843-2008), Studiu introductiv, identificare
și transcriere documente, fotografii Ștefan Andronache, Editura Opera Magna, Iași, 2008.
Mamina, Ion, Bulei, Ion, Guverne și guvernanți. 1866-1916, Editura Silex, București, 1994.
Monografia municipiului Bârlad (în mss.), 1968, p. 246.
T. Negrutzi, Planul oraşului Bârlad. 1900-1906, Fondul Muzeului ,,Vasile Pârvan”, Bârlad.
Proca, Marcel, Bârladul de odinioară și astăzi, Soft educațional (omologat ca mijloc didactic
auxiliar de M.E.C.T.), Bârlad, 2002.
Idem, Orașul Bârlad. Evoluție urbanistică în a doua jumătate a secolulului al XIX-lea și
începutul secolului XX, Editura Sfera, Bârlad, 2009.
Idem, Viața cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea,
Editura Sfera, Bârlad, 2011.
Idem, Bârladul în Marele Război, Editura Sfera, Bârlad, 2018.
Idem, Școala Gimnazială “Iorgu Radu” – Bârlad. 100 de ani (1921-2021), Editura Sfera, 2021,
p. 91.
Săidăcaru, AL., Cu privire la Organizarea Grădinii zoologice din municipiul Bârlad şi unele
date privind hrănirea animalelor sălbatice în captivitate, în ,,Şcoala bârlădeană”, Bârlad, 1969.
Selbinschi, Ioan, Statuia lui George Enescu la Bârlad, în Bârladul odinioară şi astăzi.
Miscelaneu, vol. III, Bârlad, 1984.
Ursu, G. G, Grădina publică a Bârladului şi scriitorii, în Bârladul odinioară și astăzi.
Miscelaneu, vol. I, Bârlad, 1980.

S-ar putea să vă placă și