Sunteți pe pagina 1din 7

1.

„Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară,

care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe

care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu

veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să

fii cinstită, iubită şi pricepută.” – Regina Maria

2. „Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri

am şi lucrat până acuma.” – Avram Iancu

3. „Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte

suflet.” – Fănuş Neagu

4. „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales,

iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară. ” – Mihai Eminescu

5. „România este patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și-a

celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie. ” – Barbu Ștefănescu

Delavrancea

6. „Un popor care nu își cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții. ” –

Nicolae Iorga

7. „A fi patriot nu e un merit, e o datorie. Numai cine nu socoate iubirea de Țară drept o

datorie e în stare să se laude cu ea.” – George Topârceanu

8. „Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este

Patria, este veşnicia neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu

ne înţelegem de fiecare dată.” – Ion Antonescu

9. „Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Patria asta înseamnă şi nimic altceva.” –

Emil Cioran
10. „România e un stat tânăr şi e animat de un soi de energie care ne face, pe cei mai

mulţi dintre noi, să ne comportăm ca nişte adolescenţi. Cel mai frumos lucru la România

rămâne România.“ – Cristi Puiu, regizor, într-un interviu pentru Adevărul.

La mulți ani, România! La mulți ani, suflet drag!

ROMÂNISM…..

Românismul nu se discută; el se afirmă – pe toate planurile vieții. Nu-ți poți discuta destinul biologic;
poți cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români prin simplul fapt că suntem vii. A afirma
evidența aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naționalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea
lucrurile așa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simț, însă,
trebuie să i se pară cel puțin exagerată această dorință nepotolită de a discuta în jurul noțiunii de
„român” și „românism”. Altceva ni se poate cere: să adâncim înțelesurile românismului, să-i găsim
valorile sale, universale, să creăm în cadrele românității – adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de a
rămâne vii și de a crea.

Dar sunt și oameni – toți aceștia „buni români” – care te acuză că nu-ți strigi destul de des sau destul
de tare dragostea de neam și dorința de a-ți face datoria către țară. Trebuie să mărturisesc că am
fost puțîn stânjenit ascultând astfel de lucruri. Mi se pare că nu e decent – și nu e deloc necesar – să
strigi în gură mare că-ți iubeșți neamul. Dar cum nu e decent să strigi în gură mare că-ți iubeșți
părinții, că-ți adori mama, că ai fi gata să-ți dai viață pentru ea. Poate că acum s-a schimbat puțin
mentalitatea. Poate că acum oamenii se-ntâlnesc între ei și-și spun unul altuia: „Tu cât de mult îți
iubeșți mama? Ar fi gata în orice moment să-ți tai mâna pentru ea?”

Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te socot fascist fără voia ta
pentru că ai pomenit de „românism” – pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferență
dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”. Multă vreme n-am știut că a vorbi despre
românism înseamnă a fi mercenar hitlerist – după cum nu am știut că a vorbi numai o dată pe zi
despre același lucru înseamnă a fi subersiv și primejdios siguranței statului. Îmi închipuiam că toată
lumea e de acord asupra destinului nostru de a fi români și de a rămâne români, oricum ar bate
vânturile. Îmi închipuiam că nimeni nu poate renunța la Eminescu decât cu riscul de a muri
spiritualicește, de a ajunge nefertil și mizer. Iată că astăzi, cel puțin pentru o anumită parte din
oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru acești oameni foarte
multe ofense grave: te transformă imediat în hitlerist, în fascist, în burghez sau mercenar, dacă nu
chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile aceste nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei ce le
scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui Karl Marx un român poate să spună „da” sau
„nu” – și nu se supără nimeni. Dar asupra tradiției Eminescu – Iorga – Pârvan nu se poate spune
decât „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa,
le poate duce mai departe – și fiecare dintre noi este obligat s-o facă – dar nu le poate renega. Asta,
încă o dată, nu înseamnă a face „naționalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur și simplu a-ți
vedea de treaba, în colțișorul tău, împăcat cu pământul românesc, și cu cerul de deasupra.

Lucrurile acestea le credeam la mintea omului și cunoscute – cât de obscur – oricărui creier matur.
Descopăr, însă, cu mirare, că, dimpotrivă, ele sunt senzațional de noi. Descopăr ceva mai mult: că
ele sunt creațiile lui Mussolini și Hitler. Dacă nu mi-aș cunoaște „clasicii”, cum se spune, poate aș fi
fost dispus să cred că a afirma: „sunt român” înseamnă a afirmă „sunt fascist” sau „hitlerist”. Din
întâmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile lui Eminescu, Hașdeu, Iorga și Pârvan. Nu-l
văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd nici pe Pârvan fascist. Oamenii aceștia au fost oameni vii
și, ca atare, au gândit și au creat românește. Poate fără știrea lor; dar au creat valorile noastre
spirituale, au înălțat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conștient
la viața spirituală sau socială a României, trebuie să-și asimileze valorile acestea, trebuie să-și
asimileze tradiția Eminescu – Iorga – Pârvan. Ar fi necomplet, altminteri. Ar fi anorganic.

Lucrurile acestea se simt, se știu, dar nu se spun. Fiecare dintre noi e dispus să-și dea sângele ca
să-și apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de prompt să-și dea sângele pentru țară. Dar nu în
fiecare zi, la cafenea și la întrunire, în tren și pe câmp. E oarecum indecent să vorbeșți de sângele
pe care ești gata să-l verși pentru țară, de sacrificiul vieții tale pentru „prosperitatea neamului”. Țara
și neamul au nevoie de tine și în împrejurări mai puțin solemne. Deocamdată ți se cere să te cobori
din tramvai prin scara din față, să nu scuipi pe stradă, să nu primești bacșiș, să nu te vinzi partidelor,
să nu-ți treci copiii în școală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta și apoi la tribuna
publică, să-ți faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii și australienii, să nu mai spui „las-o
încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ți se cere muncă și perseverență, și alte lucruri mici
de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea „lucruri mici” se clădește o țară și o cultură
bărbătească. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu
mai spunem că e nevoie de geniu și de sfințenie. Dar nu oricărui cetățean i se pot cere asemenea
eforturi. În schimb, se cere mai puțin lichelism, mai puțin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult
nerv. Dacă toți oamenii ar fi dispuși să realizeze în viața lor de fiecare zi aceste „lucruri mici” – se vor
găsi destui oameni mari care să creeze și să organizeze România pe care o merită urmașii noștri.

MIRCEA ELIADE, „Criza românismului”, Vremea, an III, nr. 375, 10 februarie 1935 (Fragment)

Mircea Eliade (Bucureșți, 13 martie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la
Bucureșți, încheiate cu o teza despre filozofia Renașterii (1928), și la Calcutta (India, decembrie
1928 – decembrie 1931), în urmă cărora își susține doctoratul în filozofie, la Bucureșți, cu o lucrare
asupra gândirii și practicilor yoga (1933). Între 1933 și 1938, simultan cu o intensă activitate
beletristică și publicistică, ține cursuri de filozofie și istoria religiilor la Universitatea din Bucureșți.

În timpul războiului, este atașat cultural al ambasadei României la Londra ( 1940 – 1941) și consilier
cultural la Lisabona (1941 – 1945). Din 1945 se stabilește la Paris, unde preda istoria religiilor întâi
la Ecole Pratique des Hautes Etudes (până în 1948), apoi la Sorbona. Solicitat în S.U.A., după un an
de cursuri ținute că Visiting Professor pentru “Haskell Lectures” (1956 – 1957), acceptă postul de
profesor titular și de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 “Catedră Mircea Eliade”) a
Universitățîi din Chicago.

Rădulescu-Motru: „Românismul este o


spiritualitate care cere curajul de a nu
se minți pe sine însuși. Cei mai mulți
dintre noi n-au acest curaj”
Mai puțin cunoscut în rândul tinerilor de astăzi, Constantin Rădulescu-Motru (1868-
1957) este un român ce poate fi oferit de model. Născut în comuna Butoiești, din județul
Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru a fost filosof, psiholog, pedagog, om politic,
dramaturg, director de teatru, academician și președinte al Academiei Române. El este
recunoscut drept unul dintre creatorii sistemului filosofic din România. Însă nu numai
pentru meritele și distincțiile sale academice este prezent Rădulescu-Motru în conștiința
românilor, ci și pentru promovarea dragostei și a respectului pentru țară. Acestea ies la
iveală în lucrarea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualități (București, editura
Fundația pentru Literatură și Artă «Regele Carol II», 216 pagini, 1936), din care
Matricea Românească vă oferă, mai jos, extrase.

„Suntem români: să avem curajul să ne cunoaștem ce suntem și să ne prezentăm lumii


așa cum suntem. Până astăzi n`am avut acest curaj. Întreaga noastră vieață socială a
fost întrețesută cu iluzii. Am adoptat legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre; am
organizat un învățământ public inutil marei majorități a poporului; am imitat tehnica
burgheză de producție economică în care nici însușirile poporului nu se pot valorifica;
am făcut tot ce ne-a stat în putință ca să ne falsificăm tradițiile și aptitudinile dăruite de
natură. Cu un scop bine intenționat, fără îndoială: am crezut că așa ne vom europeniza
mai repede. Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă, prin noua sa
spiritualitate, ne desleagă de această obligație. Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe
rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu.

Iluziile ne-au costat prea scump; astăzi nu le mai putem suporta. Avem în fruntea
instituțiilor publice prea mulți funcționari pe care nu îi putem plăti. Căci la iluziile noastre
acești funcționari au mai adăugat și poftele lor. Un ministru de Stat la noi nu poate trăi
în condiții modeste ca orice ministru de Stat european. De asemenea, cei mai mulți
dintre reprezentanții burgheziei noastre, constatând că industria și comerțul nu le
rentează, au alergat la bugetul Statului. Toți posesorii de diplome, în mare parte
desrădăcinați din mediul lor părintesc, au alergat tot la bugetul Statului. Așa că
echilibrarea acestuia a ajuns să fie un chin fără sfârșit.

Ne-am crezut obligați să fim pe placul Europei. Europa însă,


prin noua sa spiritualitate, ne desleagă de această obligație.
Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre
proprii; cu destinul nostru propriu
În timp ce am rătăcit pe drumul acestor iluzii, am uitat cu desăvârșire interesele vitale
ale totalității noastre ca neam. Sănătatea populației sărace, a țărănimii, este în
suferință. Avem un procent de mortalitateînspăimântător. Țara s`a prefăcut într`un
imens azil de boale sociale. Mor în ea oameni cu zile, din neîngrijire și din sărăcie. Apoi
cultura satelor am început-o deandoaselea. Cu preoți lăsați să trăiască din practica
obiceiurilor păgâne; cu învățători, pregătiți pentru vieața de oraș și veșnic la pândă ca
să prindă o transferare sau o detașare; cu o administrație aservită intereselor politice de
partid; cu o justiție scumpă, complicată și risipitoare cu zilele muncitorului dela țară; în
sfârșit, în condiții vitregi cum nu se poate face o cultură de sat. Și culmea rătăcirii: când
realitatea iese la lumină câteodată prin manifestări care descoperă în toată goliciunea
deșărtăciunea iluziilor noastre, în loc de a ne pune cenușe pe cap și a căuta o
îndreptare, din lașitate ascundem realitatea sub laude ipocrite.

Vechiul ideal al naționalismului era tocmai o încurajare pentru aceste laude ipocrite.
Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din secolul trecut. Nu se găsește
în ea o critică fie cât de ușoară măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului
nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot. Găsesc că nu este popor pe
lume, mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc.
Iluzionarea este ridicată de ei la rangul unui principiu de Stat. Poporul trebuie mai întâi
iluzionat asupra firii sale, pentru ca să aibă încredere în viitorul lui de aur. Cine nu
practică acest principiu este un defăimător al poporului, un cosmopolit, un trădător. Așa
au fost considerați contimporanii lor: un Caragiale, un Titu Maiorescu și un Petre Carp”,
a scris intelectualul.

Recitească cineva numai literatura naționaliștilor noștri din


secolul trecut. Nu se găsește în ea o critică fie cât de ușoară
măcar la adresa trecutului sau a obiceiurilor poporului
nostru. Naționaliștii noștri sunt toți panegriști. Ei laudă tot.
Găsesc că nu este popor pe lume, mai inteligent, mai artist,
mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc
Rădulescu-Motru mai este de părere că dezolarea este o stare de spirit cronică în
spațiul românesc, față de cel al altor popoare europene: „Din această cauză însă și
întinderea pe care o are decepționismul la noi. Niciun popor european nu numără atâția
decepționați cât numără poporul nostru. Unde te întorci îi găsești. Tinerii sunt
decepționați de bătrâni; bătrânii de tineri. Toți se privesc și se judecă între ei prin prisma
iluziunilor înșelate.

Românismul nu se întemeiază pe iluziuni, pentru ca pe urmă să fie silit să se apere prin


laude ipocrite. El se întemeiază pe constatări de fapt. Științele biologice și psihologice
pun astăzi la îndemâna oricui destule mijloace prin care se pot măsura și clasifica
aptitudinile unei totalități sociale. Aceste științe au putința să ne desvălue în mod sincer,
atât gradul de vitalitate, cât și scăderile pe care poporul nostru le are. Vorbăria
naționalistă, cât ar fi de frumoasă, nu prețuește cât raporturile științifice, în care sunt
date: proporția inteligenților față de mediocri și imbecili; proporția sănătoșilor față de
bolnavi; a nașterilor față de cazurile de moarte.

Românismul – Catehismul unei noi spiritualități, de C. Rădulescu-Motru, o declarație de dragoste – susţinută de


raţiune – pentru țară

Inteligența, creația artistică și producția economică nu cresc sub farmecul iluziunilor


bine ticluite, ci ele își au evoluția lor naturală care se poate ceti și prevedea din cifrele
statistice ale omului de știință. Religiozitatea este o recomandație sigură pentru o
cultură înaltă. Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în
suflet sentimentul religios. Dar acest sentiment religios trebuie constatat cu adevărat. El
nu se confundă cu sentimentul de turmă, pe care îl au fricoșii și animalele. La el nu se
poate apela ca la un instrument de ură. Religia unește, nu separă. În epoca vechiului
naționalism, sentimentul religios servea de cele mai multe ori ca instrument de ură.”

Românismul nu apelează la ură, cum nu apelează nici la


iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este
o spiritualitate venită să justifice o ordine realistă
Filosoful consideră că un naționalism sănătos, precum acela pe care îl promovează,
presupune onestitatea românilor cu ei înșiși: „Românismul nu apelează la ură, cum nu
apelează nici la iluzie. El apelează la sentimentul realității. Românismul este o
spiritualitate venită să justifice o ordine realistă. Această spiritualitate cere, dela acela
care o împărtășește, curajul de a auzi și de a spune adevărul pe față. În primul rând de
a privi sincer în conștiința sa: de a nu se minți pe sine însuși.

Cei mai mulți români nu au curajul sincerității cu ei înșiși

Cei mai mulți dintre noi, chiar dintre aceia care se zic naționaliști, n`au acest curaj.
Încercați de propuneți cuiva de a se lăsa să i se măsoare inteligența și caracterul și veți
vedea ce rezistență opune. Sunt părinți cari se opun să fie examinați copiii lor, chiar din
punct de vedere medical, darămite din punct de vedere psihologic. De ce această
rezistență? Fiindcă toată lumea crede că, desvăluindu-și inteligența și caracterul așa
cum sunt, se va găsi în inferioritate față de ceilalți. Aceasta era mentalitatea vechiului
naționalism. Arată-te mai grozav decât ești, pentru a ocupa locul pe care nu-l meriți!

Românismul nu are o ideologie, pregătită gata, cum o are socialismul și în genere toate
concepțiile utopice; Românismul este spiritualitatea, care va înlesni pregătirea acestei
ideologii de acum înainte; în orice caz, care va opri pe conducătorii Statului românesc
să urmeze pe drumul greșit de până astăzi.”

Prezentul extras face parte din volumul „Românismul – Catehismul unei noi
spiritualități”, editat în 1936 la București, la editura „Fundația pentru Literatură și Artă
«Regele Carol II»”, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii
SCA