Informatii La Zi Revista Presei Nr. 140 Din 8 Septembrie 2023

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA
LA MULȚI ANI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ

NUMELE SFINTEI MARIA!
8 septembrie 2023
INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI
Vernisajul expoziției Revitalizări rurale Arh. Köllő Miklós & Studio LARIX – marti 12
septembrie
Uniunea Arhitecților din România, în parteneriat cu Muzeul Național al Țăranului Român, vă invită la
vernisajul expoziției REVITALIZĂRI RURALE, care va avea loc marti 12 septembrie, de la ora 17.00, la
Sala Noua Galerie Muzeul Național al Țăranului Român.
1
Expoziția deschide evenimentele Bienalei Naționale de Arhitectură 2023, desfășurată sub deviza
ÎMPREUNĂ, aflată la a XV-a ediție.
Proiectele pe care Uniunea Arhitecților din România le prezintă în această expoziție reprezintă o tendință
puternică a arhitecturii românești contemporane și evidențiază interesul special și o nouă formulă de
abordare a arhitecturii rurale de către arhitectura cultă.
Arhitectul Köllő Miklós și Studio Larix sunt unii dintre reprezentanții de frunte ai acestui curent de gândire
și atitudine față de satul românesc pe care, în primul rând, îl iubesc în toată complexitatea sa, îl respectă
ca peisaj uman, natural și cultural și îl readuc la viață prin prisma experiențelor lor intelectuale și
sentimentale.
Iată cum își definește arhitectul abordarea sa și arhitectura pe care o practică:
„Arhitectura nu înseamnă doar amenajare funcțională, nu înseamnă doar rezultatul unor soluții inginerești
și viziuni artistice, ci și acțiune socială, culturală și politică.
…Casa noastră este căminul unei familii de intelectuali care a experimentat modul de viață urban, dar a
ales satul și …lucrarea unui arhitect care este îndrăgostit de spațiile largi care corespund și curg dintr-unul
în altul...
Îmi place să folosesc numai materiale naturale. Este adevărat, ele nu se comportă perfect ca cele
sintetice, dar îmbătrânesc frumos și sunt recunoscătoare pentru îngrijirea primită. Pot accepta și
deteriorarea lor, căci astfel se transformă, de fapt, în capsule ale timpului.” Mai multe informații despre
eveniment găsiți aici Sursa https://www.spatiulconstruit.ro/articol/vernisajul-expozitiei-revitalizari-rurale-
arh.-kollo-miklos-studio-larix-marti-12-septembrie/26842
Cum s-a dezvoltat Cadrilaterul sub stăpânirea românească: „În locul bordeielor
apăruseră casele impozante ale coloniştilor“. Locul adorat de Regina Maria
În perioada în care Cadrilaterul a fost în granițele României, provincia deșertică a devenit un loc
fermecător, unde însăși regina Maria și-a făcut cuib.
Bazargic, fost pământ românesc FOTO

Delcampe
2
Cu o întrerupere de aproape doi ani (septembrie 1916- decembrie 1918), Cadrilaterul, cu cele două judeţe
Caliacra şi Durostor, a fost parte componentă a statului român, până la 7 septembrie 1940. Prin Tratatului
de la Craiova între delegaţiile guvernelor român şi bulgar, urmare a puternicelor presiuni exercitate de
Hitler, Stalin şi Mussolini, acest teritoriu, în suprafaţă de 6.921 kilometri pătrați, unde trăiau aproximativ
400.000 de oameni, a ajuns în granițele Bulgariei.
Balcic FOTO Imago Româniae
O altă sursă documentară contemporană consemna că în vara anului 1940 Cadrilaterul dispunea de o
populaţie totală de aproximativ 370.000 de locuitori, dintre care 115.000 erau români, 145.000 - bulgari,
iar musulmanii şi alte naţionalităţi înregistrau 110.000 locuitori. Deci, în anul cedării Cadrilaterului românii,
musulmanii şi alte etnii deţineau o majoritate absolută în comparaţie cu etnicii bulgari.
Marele istoric Vasile Pârvan spunea: ,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea
mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au
început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…“.
„România primise în 1913 o provincie deşertică“
Doctorul în istorie Constantin Tudor a documentat importanța administrației românești asupra acestui ținut
în volumul „Administrația românească Cadrilater (1913 - 1940)“. Iată o imagine mai mult decât sugestivă
referitor la ceea ce a însemnat administraţia românescă în Cadrilater: „Din punct de vedere economic,
3
Cadrilaterul înregistrase un avânt pe care niciodată nu l-ar fi cunoscut dacă continua să vegeteze sub
administraţia bulgară, pentru care Cadrilaterul nu era decât o provincie excentrică. România primise în
1913 o provincie deşertică, fără drumuri de fier şi şosele, cu imense întinderi de pământ sterp, cu
mizerabile bordeie turceşti şi tătărăşti. În 27 de ani de regim românesc, provincia a devenit înfloritoare.
Apăruseră noi localităţi, satele sărăcăcioase se transformaseră peste noapte şi în locul bordeielor din
1913 apăruseră casele impozante ale coloniştilor. Căi ferate şi şosele, poduri şi lucrări de artă, edificii
administrative moderne, biserici și şcoli apăruseră peste tot. Dezvoltarea oraşelor era şi mai evidentă“.
Stepe defrișate
Bazargicul crescuse de la 17.000 de locuitori la 42.000, în vreme ce Balcicul, dintr-un simplu sat de
pescari, devenise un oraş cu sute de vile, care primea, în sezon estival, zeci de mii de turişti, veniţi din
toate colţurile jării, precum şi din străinătate. Portul Balcic se afla în construcţie, iar cel de la Cavarna se
proiectase deja. Stepele fuseseră defrişate şi viaţa de la sate cunoscuse o prosperitate fără precedent,
mai ales după introducerea industriei agricole.
Bazargic FOTO Imago Româniae
Deşi mai puţin numeroase, documentele vremii amintesc existenţa unei bogate vieţi culturale şi în judeţul
Caliacra, cu centre de importanţă la Bazargic şi Balcic, acesta din urmă beneficiind şi de faptul că Regina
Maria îşi stabileşte aici reşedinţa de vară şi construieşte un Palat, adevărat monument de arhitectură.
4
„Turnul ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici“
Regina Maria la Balcic
Citește și: Minunăţiile de la Cap Caliacra, tărâmul stăpânit odinioară de România. Legendele care l-au
transformat într-un paradis turistic exploatat de Bulgaria
Poetul Emanoil Bucuţa evoca importanța actului de cultură realizat la Balcic de Regina Maria, cu sprijinul
pictorului Szatmary: „Balcicul s-a deşteptat după această descoperire. Pânzele de uitare pe care le
lăsaseră peste el secolele au căzut. Locul îngust ca o firidă de femeie clasică a Mării a început să fie
săpat după planurile unui pictor, făcut pentru acest rost arhitect... Ziduri puternice de cetate s-au înălţat şi,
peste ele, odăile cu tavan jos, pline de aerul sărat și de lumina verde-albastră, turnul visat întâi altfel şi
apoi ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici, care-i zic
Reginei Maria, Sultana, şi mai ales prispele cu troiţe bizantine, scaune de piatră veneţiene, stâlpi dalmatini
şi ulcioare şi vase mari de flori, clasice. Întreg peretele malului înalt de 30 - 40 de metri a fost căptuşit cu
piatra roşie a locului, cu scări şi ganguri, pridvoare şi colţuri de privire, având cerul orizontului înainte,
schimbat cu fiecare pas mai sus. De pe ele cad în perdele colorate curmeiele şi agăţătoarele, menite să
facă din tot acest deal o singură grădină atârnată“.
5
FOTO
Imago Româniae
Regina Maria: „Acest colţ era fermecător“
Însăși Regina Maria povestea în paginile revistei „Analele Dobrogei“: „Acest colţ era fermecător și avusei
senzaţia stranie de a-l fi căutat toată viaţa şi de a-l fi găsit în sfârşit. Un loc de vis...și într-adevăr acest loc
de vis deveni al meu... Pe el am construit o casă albă, modestă, cu acoperişul plat, în armonie cu
atmosfera orientală dimprejur și i am numit-o «Tenha Juvah», ceea ce înseamnă pe turceşte: «Cuibul
singuratic». Una peste alta, am construit grădini mici, în terasă, fiecare purtând numele unei fiinţe iubite:
Mircea, Ferdinand, Carol, Elisabeta, Mgnon, Nicolae, Ileana, Sandro, Mihai, Petru Duşan, Helena,
George; fiecare din grădinile acestea pietruite, sunt pline de flori, grădini de amintiri, în care am semănat
dragoste, visuri, nădejdi şi chiar lacrimi... Aici vin când sunt obosită, ca să mă împrospătez cu vlagă când
viaşa mi se pare grea... Poarta mea este întotdeauna deschisă ca bra e pentru bună venire. Aici toţi
oaspeţii căutători de frumuseţe sunt primiţi bucuros“.
6
FOTO Imago Româniae
Citește și: Ziua în care am rămas fără Dobrogea de Sud. Detaliile actului prin care ţinutul a fost smuls de
Marile Puteri
Lumea bună adusă la Cadrilater
La Balcic, Regina Maria primea numeroşi oameni politici şi de cultură, sălile Palatului său fiind împodobite
cu lucrări de artă, semnate de marii pictori români din perioada interbelică. Totodată, Balcicul devine locul
de unde Regina Maria, împreună cu scriitori şi artişi se va deplasa în localităţile Cadrilaterului, unde
întâlnirile sale cu locuitorii satelor sau oraşelor se vor transforma în adevărate momente de spirit şi
cultură.
Documentele de arhivă menţionează prezenţa Reginei Maria, în repetate rânduri, la Bazargic şi Silistra,
precum şi în satele recent colonizate. Pe 30 mai 1926, împreună cu Regele Ferdinand şi însoţiţi de o
impresionantă suită, Familia regală efectuează o vizită la Bazargic şi Silistra, oprindu-se şi în câteva
localităţi rurale, peste tot fiind întâmpina ji cu entuziasm de populaţia locală, „ţărani români, bulgari şi turci,
îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, dansând sârbe, hore şi dansuri turceşti“.
7
De asemenea, Regina Maria s-a aflat împreună cu fiul său, Regele Carol II şi Regele Alexandru al
Iugoslaviei, când aceştia au vizitat Bazargicul şi Balcicul, pe 2 octombrie 1933, regele iugoslav rămânând
profund impresionat de frumuseţea arhitecturală a Palatului de la Balcic.
România a pierdut în anul 1940 acest teritoriu, în suprafaţă de 6.921 kilometri pătrați, unde
trăiau aproximativ 400.000 de oameni, a ajuns în granițele Bulgariei.
La 7 septembrie 1940, sunt menţionate, în Balcic, 356 de proprietăţi româneşti, în majoritate locuințe,
restul construcţii cu alte destinaţii sau terenuri virane. Locuinţele se împart în „case" (cele mai numeroase:
180) şi „vile", acestea din urmă în număr de 57. Sursa https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/cum-s-a-
dezvoltat-cadrilaterul-sub-stapanirea-2298042.html#google_vignette
8
Avrigul și cărțile lui Gheorghe Lazăr recuperate de Onisifor Ghibu.Omagiere dublă la

200 și 140 de an
Lansat în 2023 în cadrul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe (MNCR),
proiectul „Personalități ale științei și culturii românești: Onisifor Ghibu – Aniversare 140 (1883 – 2023):
Omul, activitatea, opera, moștenirea, memoria” (inițiator și responsabil muzeograf Corneliu Beldiman) își
propune cunoașterea detaliată și readucerea în actualitate a aspectelor vieții și operei marelui savant, dar
și a valențelor moștenirii sale științifice și culturale, ca și potențarea memoriei realizărilor sale, punerea în
lumină a personalităților care i-au fost modele solide, definitorii, ca și a multiplelor legături și colaborări cu
personalități din vremea sa etc.
Anul 2023, declarat și la MNCR „Anul Onisifor Ghibu” este marcat de împlinirea a 140 de ani de la
nașterea marelui savant (31 mai 1883).
9
Autor: Corneliu Beldiman
În acest context larg și generos, MNCR continuă activitățile proiectului; în cursul lunii iulie s-a lucrat la
digitizarea extinsă a publicațiilor lui Onisifor Ghibu, la configurarea paginii web a proiectului și la debutul
încărcării conținutului, operațiuni aflate în curs, pagina web urmând a se lansa în luna octombrie.
10
În luna august a fost perfectat un protocol de colaborare între MNCR și Primăria Orașului Avrig și Muzeul
Orășenesc Avrig, integrat în configurația obiectivelor proiectului MNCR menționat și al manifestărilor
privind comemorarea marelui învățat și dascăl național, întemeietor de școală în limba română Gheorghe
Lazăr, la 200 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.
Proiectul vizează digitizarea și valorificarea muzeală interactivă a colecției de cărți (12, dintre 3 coligate,
rezultând 9 volume) care au făcut parte din biblioteca lui Gheorghe Lazăr, identificate de Onisifor Ghibu în
11
Avrig la diverse persoane (1942-1943), unele dintre ele rude ale lui Gheorghe Lazăr; volumele au fost
recuperate, iar în 1971 donate muzeului local în curs de organizare, inaugurat în 1979. Cărțile, în limbile
latină, greacă, ebraică, germană au fost procurate de Gheorghe Lazăr, în bună parte, probabil în perioada
studiilor sale la Universitatea din Viena; au fost tipărite în sec. al XVIII-lea și în primul deceniu al sec. al
XIX-lea la Viena, Salzburg, Frankfurt/Main Tyrnavia etc.; poartă însemnările lui Onisifor Ghibu, datate
1942-1943, care le atestă proveniența din biblioteca lui Gheorghe Lazăr; unele au chiar semnătura
acestuia din urmă.
Astfel că semnificația aparte a acestei colecții de carte veche se leagă de două personalități majore ale
științei și culturii românești unite peste timp prin crez, preocupări științifice, afinități spirituale și simțire
națională (Gheorghe Lazăr s-a numărat printre mentorii și modelele lui Onisifor Ghibu); aceste
personalități beneficiază în 2023 de omagieri importante: 200 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui
Gheorghe Lazăr și 140 de ani de la nașterea lui Onisifor Ghibu. Cărțile sunt expuse în prima sală a
expoziției muzeului, rezervată lui Gheorghe Lazăr, nu au făcut până acum obiectul unor studii detaliate,
iar publicul nu avea posibilitatea consultării, din motive impuse de conservarea bunurilor.
12
Prin colaborarea MNCR cu Muzeul Orășenesc Avrig (custode Maria Grancea) în perioada 16-19 august,
muzeograful Corneliu Beldiman a efectuat scanarea integrală în premieră a celor 9 volume (total circa
3600 p.); în prezent materialul se procesează în vederea realizării unui produs editorial muzeal digital,
destinat în special uzului marelui public, în două versiuni cu ISBN (Editura TechnoMedia, Sibiu): pe suport
optic (DVD) și online, cuprinzând extrase extinse din sumarul volumelor, fișele acestora, alte date legate
de personalitățile menționate etc. Produsul editorial este conceput pentru a fi accesabil de pe orice
terminal digital, valențele interactive fiind asigurate optim prin folosirea iphonului/smartphonului în fața
exponatelor din sala muzeului.
Produsul editorial se va lansa în data de 16 septembrie la Avrig, cu ocazia lucrărilor sesiunii anuale de
comunicări științifice din cadrul Școlii Academice „Gheorghe Lazăr”, organizată de Institutul de Sociologie
al Academiei Române (acad. Emilian M. Dobrescu), Primăria Orașului Avrig (primar Adrian Dumitru
David) și Biblioteca Orășenească Avrig (Maria Grancea). O valorificare exhaustivă a datelor acumulate în
urma documentării (publicarea integrală a versiunii digitale a volumelor) se va realiza în ediția a doua a
publicației, care va apărea în această toamnă. Sursa https://historia.ro/sectiune/timp-liber/avrigul-si-cartile-
lui-gheorghe-lazar-recuperate-2297801.html
Orga la care a cântat Regina Elisabeta răsună din nou la Castelul Peleș
După opt ani de pauză, se va cânta din nou la orga Castelului Peleș, unul dintre instrumentele muzicale
cele mai valoroase din colecția Muzeului Național Peleș. La această orgă a cântat și Regina Elisabeta.
13
După opt ani se va cânta din nou la orga Castelului Peleș Foto: Muzeul Național Peleș
Un eveniment deosebit va fi organizat sâmbătă, 26 august, de la ora 16:00, în Sala Mare de Concerte a
Castelului Peleș. Acordurile orgii vor suna pentru prima oară din anul 2015. Va avea loc un concert de
orgă și pian la patru mâini, susținut de celebrul organist Remus Henning și de pianistul Eduard
Gheorghiță.
Orga Rieger a Castelului Peleș a fost construită în anul 1904 și a fost o comandă specială pentru Regina
Elisabeta. Instrumentul prezintă o particularitate deosebită, care îl face să fie unic în Europa, pentru că
poate fi cântat din două console situate în două camere adiacente. De asemenea, motorul electric şi
burduful care reprezintă mecanismul de aprovizionare cu aer, se găsesc într-o a treia încăpere.
Orga prezintă 1796 de tuburi metalice, confecţionate dintr-un aliaj de staniu şi zinc, precum şi tuburi din
lemn de brad.
Orga reginei Elisabeta Foto: Muzeul Național Peleș
„Cele două claviaturi sunt dispuse de o parte și de cealaltă a peretelui așa încât se poate cânta și din sala
mare de concerte și din sala mică de concerte”, a precizat Gabriela Dascălu, șef secție Relații Publice,
Marketing și Proiecte Culturale la Muzeul Național Peleș.
14
Concertul de la orgă nu este singurul spectacol care urmează a avea loc în cadrul instituției. La Castelul
Peleș se va organiza, în data de 23 septembrie, un alt spectacol deosebit care va fi susținut de Costin
Soare, unul dintre cei mai apreciați chitariști din România.
Câștigător al trofeului Recenzia de Aur 2023
Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară. Familia
regală locuia la Peleș din mai până în septembrie. Castelul a fost construit între anii 1873 și 1914.
Castelul Peleș este considerat cel mai important ansamblu arhitectonic de tip istoric din România.
Castelul Peleș Foto: arhivă Adevărul
Citește și: Secretele Peleşului, dezvăluite turiştilor. Vila Şipot, casa unde a fost conceput domeniul regal
de la Sinaia
„Este un brand național, este singurul monument de arhitectură istoristă din sud-estul Europei. Este un
Castel care impresionează prin bogăția colecțiilor care sunt prezentate în expoziția de bază”, a precizat
Gabriela Dascălu.
15
Fiecare încăpere a castelului are identitatea ei, iar dacă îl vizitezi te simți de parcă ai făcut o călătorie în
timp.
La începutul lunii august, Castelul Peleș a fost declarat, de către Google, câștigător al trofeului Recenzia
de Aur 2023, un proiect anual prin care sunt premiate cele mai apreciate locații de pe Google Maps.
Trofeul a fost expus chiar la intrarea în muzeu a vizitatorilor.
„Pentru ediția din anul acesta Google a premiat Castele și Cetăți din fiecare zonă a țării, iar pentru
regiunea Muntenia Castelul Peleș a fost desemnat câștigător având o recenzie de 4,7 stele. Acest lucru
ne mobilizează să îmbunătățim cât de mult activitatea muzeului”, mai spune Gabriela Dascălu.
Colecția de arme conține în jur de 4000 de piese
Până la data de 24 septembrie, la Muzeul Național Peleș se desfășoară expoziția temporară „Vânătorile
Regale”, care se vizitează în regim de gratuitate, de miercuri până duminică. Cei patru regi ai României
(Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I) au fost pasionați de vânătoare. Trofee și arme de vânătoare,
din epoci mai vechi și mai noi, pot fi admirate în expoziție alături de obiecte de artă plastică și decorativă
inspirate de tema vânătorii.
De asemenea, colecția de arme este cea mai valoroasă dintre colecțiile castelului. Aceasta conține în jur
de 4.000 de arme europene și orientale, cuprinse între secolul XV și început de secol XIX. Totdată, se
găsesc și armuri pentru cavaleri.
Armura ecvestră de turnir

expusă la parterul castelului Foto: Muzeul Național Peleș
16
„E prezentată singura armură completă (pentru cal și cavaler n. red.) de tip maximilian, care există în
România, o armură de început de secol XVI”, precizează Gabriela Dascălu, șef secție Relații Publice,
Marketing și Proiecte Culturale la Muzeul Național Peleș.
Armura ecvestră de turnir, de tip maximilian, este restaurată şi este expusă în Sala Mare de arme, de la
parterul Castelului Peleş.
Programul de sezon al Castelului Peleș este de marți până duminică: marți: 09:15 – 17:00 și se vizitează
doar expoziția de bază (parter); miercuri: 10:00 – 17:00; joi – duminică: 9:15 – 17:00. Ultima intrare pentru
turul opțional I se face la ora 15:30. Ultima intrare pentru turul opțional II se face la ora 14:45. Ultima
intrare pentru expoziția de bază se face la ora 16:15. Sursa https://adevarul.ro/stiri-locale/ploiesti/orga-la-
care-a-cantat-regina-elisabeta-rasuna-din-2294483.html#google_vignette
Alianța Orașelor Verzi se extinde! 10 orașe din România își asumă tranziția spre un
viitor sustenabil
17
Alianța Orașelor Verzi s-a extins la Forumul Orașelor Verzi. Brașov, Sectorul 2 București, Sectorul
6 București, Buzău, Câmpulung Muscel și Darabani au semnat pactul prin care își asumă să
implementeze proiecte sustenabile împreună cu comunitatea locală.
După ce în primăvara a luat naștere Alianța Orașelor Verzi pe scena UrbanTalks, unde Timișoara, Arad,
Reșița și Lugoj au semnat Pactul Verde al Regiunii Vest, ideea a fost promovată și către alte comunități
urbane. La Forumul Orașelor Verzi au fost purtate discuții despre viziunea pentru un oraș verde cu primarii
Allen Coliban (Brașov), Ciprian Ciucu (București- Sector 6), Radu Mihaiu (București- Sector 2),
Constantin Toma (Buzău), Elena Lasconi (Câmpulung Muscel), Mihai Gîrbaci (Darabani).
Câmpulung Muscel este un oraș care a înțeles că pentru a fi frumos și pentru a crea locuri unde oamenii
să se simtă bine este nevoie să elimine garajele de pe domeniul public. Dacă la început măsura a fost
întâmpinată cu proteste din partea proprietarilor, după ce zonele de garaj s-au transformat în parcuri, parcări
și zone îndrăgite de oameni s-a văzut efectul imediat. Mai mult, Câmpulung a accesat un grant pe fonduri
norvegiene și prin ministerul mediului pentru a combate schimbările climatice.
Brașov este orașul care a creat un inventar al proiectelor centrate pe sustenabilitate în pregătire pentru
aplicarea la titlul de Capitală Verde Europeană. Sunt 108 proiecte derulate sau în derulare care contribuie
la transformarea Brașovului într-un oraș verde. Parcul fotovoltaic care asigură 90% din necesarul de
consum energetic, 27 de școli care vor deveni prosumatoare de energie electrică, cea mai mare flotă de
transport verde și masterplanul velo sunt câteva dintre inițiativele listate în inventar.
Buzău a înțeles că orașele cu viziune pe termen mediu și lung sunt cele care își pot atinge mai ușor
obiectivele decât cele care încearcă doar să atragă resurse. Din 2016, orașul a format o echipă de 40 de
specialiști care contribuie la dezvoltarea comunității. Viziunea pentru 2030 este ca Buzăul să devină un oraș
magnet, un centru național pentru economia circulară. Este primul oraș din România cu o școală circulară,
care își produce singură energia și reutilizează apa pluvială pentru uz menajer sau întreținerea plantelor.
Tot la Buzău există o bancă națională de gene pentru semințe. Banca de Resurse Genetice Vegetale pentru
legumicultură, floricultură, plante aromatice și medicinale are sediul Parcul Crâng din Buzău, unul dintre
cele mai vechi parcuri din țară. Ca obiectiv pe termen lung, Buzăul își propune să asigure 100 mp/cap de
locuitor.
Darabani este cel mai nordic oraș al României, cu o comunitate de 12.000 de cetățeni și este un
reprezentant al orașelor mici din țară care reușesc să canalizeze resursele într-un mod de dezvoltare
durabil. Chiar dacă este o provocare să schimbi mentalitatea oamenilor când vorbești despre sustenabilitate
într-o zonă unde lipsesc chestiuni ca rețeaua de gaz, asfalt sau cale ferată, Darabani a reușit să genereze
proiecte pentru a deveni un oraș sustenabil. Există un parc fotovoltaic care asigură necesarul energetic al
clădirilor publice, iluminatul public este în procent de 80% pe tehnologie LED și telegestionat și există chiar
și un proiect pentru amenajarea pistelor de biciclete ca variantă de mobilitate activă.
Sectorul 2 București este unul dintre cele 100 de orașe incluse în Misiunea 100 de Orașe Neutre Climatic
până în 2030 a Comisiei Europene. Transformarea verde este o provocare mai ales pentru că un sector nu
poate exercita autoritate asupra altui sector, motiv pentru care este nevoie de colaborarea între sectoare și
Primăria Generală ca proiecte la nivelul întregii capitale să fie derulate. Problemele cu care se confruntă
Bucureștiul nu țin neapărat de puterea economica, ci mai mult despre calitatea vieții din oraș. La ultimul
recensământ au fost înregistrați 1,7 milioane de cetățeni și 1,8 milioane de mașini. Schimbarea acestei
paradigme este absolut necesară dacă ne gândim la orele pierdute în trafic și noxele provocate de atât de
18
multe autoturisme. Sectorul 2 are în plan crearea a 36 km de pistă de bicicletă, crearea unei infrastructuri
pentru colectare selectivă, derularea concursurilor de soluții pentru refacerea spațiilor verzi, crearea unei
noi linii de tramvai și recuperarea terenurilor astfel încât să fie transformare în parcuri, după modelul Parcului
Sticlăriei care dintr-o groapă de gunoi a devenit un spațiu verde îndrăgit de comunitate.
Sectorul 6 București a înțeles de mult timp că oamenii au nevoie de spații verzi și curățenie. Până în
prezent au fost demolate 1000 de garaje, mai multe terase și un centru comercial, care au devenit parcuri.
Unul dintre proiectele fanion ale Sectorului 6 este Parcul Liniei, care se va întinde pe 4 km și care a fost
gândit împreună cu rezidenții din proximitate. Prima fază dina cest proiect a fost finalizată, urmând a fi
demarată faza a doua. Lacul Morii este un alt proiect prin care spațiul din jur va deveni un parc, ca urmare
al unui concurs de soluții internațional la care au participat 11 concurenți. Primarii celor două sectoare se
află într-o competiție amicală prin care anunță când se creează un spațiu verde, scopul fiind să crească
numărul de metri pătrați de spațiu verde per capita.
Faptul că aceste orașe prin vocea primarilor se dedică proiectelor verzi este o încurajare pentru
dezvoltarea sustenabilă și pentru ceea ce înseamnă alinierea calității vieții din mediul urban din
România la nivelul din Europa de Vest. Alianța Orașelor Verzi urmărește să încurajeze cât mai multe
comunități urbane să interacționeze unele cu altele, să creeze sinergii la nivel regional și național și
să faciliteze schimbul de bune practici între semnatari. Așteptăm ca și alte orașe să vină alături de
București, Brașov, Timișoara, Arad, Reșița, Lugoj, Câmpulung Muscel, Buzău și Darabani.
Împreună modelăm viitorul orașelor!
Sursa https://urbanizehub.ro/alianta-oraselor-verzi-se-extinde-10-orase-din-romania-isi-asuma-tranzitia-
spre-un-viitor-sustenabil/
19
COOLtured face educație verde prin joc și conversație
Orașele din întreaga lume au nevoie de oameni implicați, dedicați și care să pună suflet pentru a le face
mai sănătoase, sigure și verzi. UrbanizeHub încearcă din 2017 să găsească acești oameni și să le dea un
punct de start pentru a-și pune în valoare ideile. La ediția UrbanLab de la Timișoara le-am cunoscut pe
Diana, Timea și Cristina, care au venit cu o idee despre cum pot fi copiii educați să își dezvolte
comportamente verzi și să înțeleagă rolul pe care îl joacă pe planetă. Pentru ideea lor, au fost premiate cu
mențiunea pentru concurs. Recent le-am întrebat ce s-a mai întâmplat cu proiectul COOLtured, cum s-au
simțit la UrbanLab și ce mesaj au pentru viitorii participanți.
Dacă ar fi să vă descrieți în câteva cuvinte, care ar fi acelea?
CoolTured nu este pur și simplu despre a fi cool. Ne place să credem despre noi că suntem cool și să îi
facem și pe cei din jurul nostru să se simtă la fel, sigur. Însă mai mult decât a fi cool, vrem ca această
componentă să fie însoțită de o cantitate semnificativă de cultură. Pentru noi a fi cool înseamnă a ne ghida
după niște valori care să fie în armonie și respect față de locul în care trăim. Nu poți fi cool dacă nu ai
respect pentru mediul înconjurător și implicit pentru propria persoană. Iar pentru a ne comporta cu grijă și
considerație față de locurile și oamenii din jurul nostru este nevoie să știm cum să o facem, e nevoie să (ne)
educăm. O altă componentă importantă care descrie CoolTured este aceea de bună-dispoziție, de veselie
și energie bună, care ne definește în majoritatea timpului și care se creează și atunci când ne jucăm;
CoolTured este și despre joc, până la urmă. Alte caracteristici importante care ne definesc ca persoane
sunt responsabilitatea, flexibilitatea și adaptabilitatea – Diana & Timea
20
Dar sustenabilitatea, drept concept, sau orașele verzi cum le-ați descrie?
În urmă cu ceva ani, când am început să mă implic activ în zona sustenabilității, la noi în țară era destul de
timid acest concept. Și încercam să împărtășesc cu oamenii din jurul meu din cunoștințele mele despre un
trăi sustenabil. Mi se părea puțin frustrant că nu suntem puși în temă la nivel de societate referitor la acest
concept. Mare mi-a fost mirarea să văd cum în scurt timp subiectul sustenabilității a luat amploare, iar acum
devenise cumva un trend. Acum e la modă să fii sustenabil. Ceea ce nu e rău, chiar dacă personal nu îmi
prea plac trend-urile, pentru că știu că sunt trecătoare. Totuși, mă îngrijorează oarecum un anumit grad de
superficialitate pe care îl observ în jurul meu, la pachet cu această „sustenabilitate” pe care o vedem peste
tot acum. Sustenabilitatea presupune un țel social, acela de a co-există pe această planetă și de a ne
dezvolta, fără a epuiza resursele planetei sau a compromite calitatea vieții generaților viitoare. În viziunea
noastră orașele verzi se centrează mai mult pe oameni, și conexiunea acestora cu natură. Un oraș verde
înseamnă: spații pietonale aerisite, parcuri înverzite, transport în comun modern și piste de biciclete, nu
trotuare sufocante și lipsite de umbră, lângă străzi aglomerate, pline de mașini. Sustenabilitatea este despre
a ne opri din cursa asta de a ne încadra în tot felul de trenduri trecătoare și să începem să trăim mai firesc,
natural și real, cu grijă față de tot ce ne înconjoară, cu alegeri conștiente în viețile noastre de zi cu zi, și cu
o doză de gândire critică, care ne poate salva de la a ne păcăli singuri și unii pe alți. – Diana, Timea, Cristina
De ce considerați că este important ca fiecare dintre noi să se implice pentru a trăi în medii mai curate și
mai sustenabile?
Implicarea civică este atât un drept cât și o responsabilitate. Probabil că procesul de a trăi mai curat și
sustenabil, ar fi mai rapid îndeplinit, dacă toată lumea ar da importanță acestui subiect, și s-ar implica prin
21
punerea în practică a unor obiceiuri sănătoase. Nu trebuie să facem fapte grandioase, fiecare poate trăi
sustenabil în propriul apartament sau casă. Un trăi mai curat începe de la o mentalitate curată, de la
educație pe subiectul reciclării la consumul redus de apă și curent; sunt multe obiceiuri mici care fac
diferențe mari. Așa că, chiar dacă unui om nu îi pasă de situația din celălalt capăt al lumii, el trebuie să
realizeze că efectele schimbărilor climatice sunt aplicabile tuturor locuitorilor planetei, fie că suntem din
România sau din Sudan, suntem toți locuitori ai acestei planete. Și trebuie să depunem un efort comun în
a o proteja. Prin urmare, ne revine atât dreptul cât și obligația de a participa activ și a ne aduce contribuția
personală, la construirea unei societăți cât mai sănătoase, cu beneficii care trec de pragul personal, cu
impact asupra întregii societăți. – Timea & Cristina
Cum ați decis să participați la concursul UrbanLab for Green Cities și cum a fost experiența această?
Nu știam exact despre ce este concursul, însă UrbanLab for Green Cities suna tare bine în mintea noastră.
Și am fost curioase să vedem ce este mai exact și ce experimente putem face într-un laborator urban pentru
orașe verzi. Deci curiozitatea a fost factorul decizional. Apoi munca intensivă, pe care am depus-o pe
parcursul concursului, ne-a făcut să ne simțim ca niște semi oameni de știință – a ieșit puțin fum din
creierașele noastre, însă a meritat! A fost o experiență și o provocare foarte motivantă, deoarece am
concurat cu alte idei bune pe acest subiect. Am fost foarte încântate de rezultat și ne-a bucurat și mai mult
să vedem că am fost apreciate și de juriu. – Diana & Timea
Cum v-a venit ideea inițială și cum ați transformat-o într-o propunere concretă de soluție?
Ideea mi-a venit din dorința de a produce conștientizare la nivel general, referitor la impactul, deseori
negativ, pe care îl avem asupra planetei, prin acțiunile noastre de zi cu zi. Subiectul sustenabilității este o
provocare foarte mare pentru mulți dintre noi, și de multe ori este abordat cu o oarecare reticență. Iar accesul
la informațiile din domeniu este destul de greoi; ni se prezintă informații ori prea științifice ori superficiale
(care duc la greenwashing, de cele mai multe ori). Am vrut să ofer oamenilor o unealtă educațională prin
22
care pot aborda subiectul schimbărilor climatice într-un mod mult mai facil. Știm deja din experiență că teoria
forțată nu ajută la sedimentarea informației; și pentru ca o informație să se fixeze în mintea noastră este
nevoie de mai mult decât învățatul teoriei, este nevoie de explorare, și chiar de joacă. Astfel m-am gândit
să transform un subiect ușor înfricoșător în ceva fun, care să provoace plăcere și zâmbete, în loc de frunți
încruntate. Subiectul sustenabilității poate fi abordabil și plăcut, și asta am încercat prin CoolTured. – Diana
Ați încercat să implementați ideea după UrbanLab? Ce s-a întâmplat?
Da! Credem foarte mult în CoolTured, chiar dacă începutul este greu, cum e și firesc, de altfel, și probabil
vom întâlni de-a lungul procesului tot felul de provocări sau piedici. Avem planuri mari pentru CoolTured. În
urma concursului, am fost invitate la festivalul CUSTOM de la Reșița de către domnul Dorinel Hotnogu, care
a făcut parte din juriu. A fost prima întâlnire CoolTured cu un public atât de mare, iar efectul a fost cel
așteptat. Apoi în luna august am participat la un festival eco-friendly – festivalul CODRU, din Timișoara. În
luna septembrie urmează să participăm la un alt eveniment cultural din Timișoara, deschis publicului larg.
Iar acesta este doar începutul, fiți cu ochii pe noi! – Diana & Timea
23
Ce ați dori să le transmiteți viitorilor concurenți de la următoarele ediții UrbanLab for Green Cities?
Să fie încrezători în ei și ideile lor. Până la urmă toată viața este despre a învață. Chiar dacă ideea ta nu a
câștigat locul 1 la un concurs, cu siguranța experiență și relațiile dobândite, îți vor fi de folos mai târziu în
viață. Să fie deschiși la oportunități și să nu se ferească de eșecuri. UrbanLab este locul unde se pot naște
idei inedite sau se pot dezvolta idei inovatoare, așadar încurajam toți participanții să creadă în ideile lor. –
Timea & Cristina
Dacă ar fi să schimbați ceva în orașele în care trăiți, care ar fi acel lucru?
Întotdeauna am fost fascinată de clădirile vechi, arhitectura detaliată și curțile interioare cu spații verzi.
Deseori mă plimb prin oraș și mi-aș dori ca și clădirile abandonate pe lângă care trec să fie accesibile. Fie
ca acestea să fie renovate și apoi locuite, fie măcar să fie re-abilitate și folosite ca spații de socializare sau
gazde pentru diferite evenimente culturale. Mi-ar plăcea mult să văd mai multe spații verzi amenajate,
precum și locuri de odihnă, să se întreprindă mai multe acțiuni pentru calitatea aerului, pentru colectarea
selectivă a deșeurilor și reciclarea acestora. Credem că Timișoara este un oraș cu foarte mare potențial. –
Timea, Cristina, Diana
Ce v-ați dori de la UrbanizeHub sau să vedeți de la viitoarele UrbanLab-uri?
Ne-ar plăcea că ideile câștigătoare să fie efectiv implementate la nivel local și diseminate în alte orașe. Însă
știm că asta nu depinde de o singură entitate, ci este un efort comun, destul de mare, care implică o mulțime
de alte entități, atât private, cât și publice. Iar în rest vrem să ne exprimăm recunoștința față de oamenii de
la UrbanizeHub, pentru tot ce fac; și să continue, pentru că fac bine. – Cristina & Diana
24
Voi ce veți face pentru un viitor sustenabil?
Vom continua să promovăm un stil de viață sănătos, prin discuțiile cu prietenii și cunoscuții, prin
voluntariatele pe care le facem și prin felul în care trăim. Susținând antreprenori locali, schimbând felul în
care consum, alegând să fac cumpărături la piață în detrimentul supermarketurilor, alegând să îmi cumpăr
haine second-hand în detrimentul mall-urilor, învățând despre cum ne putem crește singuri mâncarea și
cum putem să trăim în armonie alături de planetă. De asemenea îmi doresc să mă implic mai activ în
acțiunile desfășurate de administrația publică locală cu privire la probleme de mediu, precum acțiunile
desfășurate de ADID, dezbaterile publice pe teme de mediu, sau infrastructură verde-albastră, dezbaterile
publice cu privire la serviciile de salubrizare etc; iar nu în ultimul rând promovarea in rândul tinerilor a
provocărilor lansate de schimbările climatice dar și ce alegeri conștiente putem face la nivel de individ pentru
combaterea acestora. – Diana, Timea, Cristina Sursa https://urbanizehub.ro/cooltured-face-educatie-verde-
prin-joc-si-conversatie/
Moştenirea artistică a lui Pablo Picasso, celebrată la Bucureşti şi Timişoara prin

expoziţii, conferinţe şi dezbateri
Ambasadele Franţei şi Spaniei în România şi Republica Moldova organizează, în perioada septembrie-

noiembrie, la Bucureşti şi Timişoara, o serie de manifestări culturale care celebrează şi aduc un omagiu
25
moştenirii artistice şi inovaţiei fără egal a lui Pablo Picasso, marcând jumătate de secol de la dispariţia
acestui geniu al artei moderne.
În această toamnă, cele două ambasade, precum şi Institutul Francez din România şi Institutul Cervantes,
vor organiza expoziţii, conferinţe şi dezbateri pentru a explora contribuţia lui Pablo Picasso la evoluţia artei
moderne şi felul în care arta şi personalitatea sa au schimbat modul de percepţie asupra lumii.
Evenimente
8 septembrie - 20 octombrie, la Muzeul de Istorie din Bucureşti, va fi prezentată expoziţia „Picasso intim”,
organizată de Ambasada Spaniei şi Institutul Cervantes, accesul publicului fiind gratuit. În aceeaşi
perioadă, expoziţia va putea fi vizitată şi de publicul moldovean şi la Muzeul Naţional de Istorie din
Chişinău.
27 septembrie 2023 - 8 ianuarie 2024, la Muzeul de Artă Recentă (MARe) va fi prezentată expoziţia
„Efectul Picasso”, organizată de MARe în colaborare cu Muzeul Naţional Picasso-Paris, cu sprijinul
Ambasadei Franţei în România şi al Institutului Francez.
23 octombrie - 20 noiembrie, la Banca Naţională a României, filiala din Timişoara va fi prezentată

expoziţia "Picasso intim", accesul publicului fiind gratuit.
Pe 29 octombrie, la Cinema Elvire Popesco va avea loc proiecţia filmului documentar „Misterul lui
Picasso”, regizat de Henri-Georges Clouzot (1956), în marja expoziţiei „Efectul Picasso”.
Pe 2 noiembrie, la Cinema Elvire Popesco va avea loc proiecţia filmului "Le Testament d'Orphée" de Jean
Cocteau (1960), în marja aceleiaşi expoziţii.
Mai mult decât un artist renumit, Pablo Picasso este un simbol al legăturilor culturale profunde şi a
schimburilor artistice dintre Spania şi Franţa. Prin remarcabila sa carieră artistică, Picasso a depăşit
graniţele naţionale şi a făcut ca ambele ţări să fie mândre de moştenirea sa.
Relaţia sa strânsă cu Franţa i-a oferit o platformă pentru dezvoltarea stilului său inovator. În acelaşi timp,
rădăcinile sale spaniole, omniprezente în operele sale, aduc o combinaţie unică de influenţe culturale
publicului.
Datorită acestui fapt, Picasso a devenit un ambasador al influenţelor reciproce între cele două naţiuni şi
un martor de excepţie al unei conexiuni culturale încă vii şi dinamice. De asemenea, în România,
personalitatea sa a influenţat numeroşi artişti, în special în urma expoziţiei care i-a fost dedicată, la
Bucureşti în 1968.
În întreaga lume, pentru a marca jumătate de secol de la dispariţia marelui artist, vor avea loc celebrări
care adună entuziaşti, experţi, colecţionari de artă şi publicul larg. Instituţiile culturale din întreaga lume
vor explora viaţa şi operele lui Picasso, care au avut o mare influenţă şi continuă să inspire generaţii de
artişti şi iubitori de artă din întreaga lume. Sursa https://www.news.ro/cultura-media/mostenirea-artistica-a-
lui-pablo-picasso-celebrata-la-bucuresti-si-timisoara-prin-expozitii-conferinte-si-dezbateri-
1922404807192023091621308171
26
Bucureştiul secolului XIX, reconstruit prin intermediul fotografiilor de epocă,

machetelor, planurilor şi hărţilor de arhivă, într-o expoziţie la ARCUB
Expoziţia documentară „Bucureşti. O stratigrafie în hărţi şi planuri” prezintă, la ARCUB - Hanul Gabroveni,
între 13 septembrie şi 1 octombrie, o poveste a oraşului la mijlocul secolului XIX, prin prisma planurilor şi
27
hărţilor existente, precum şi a câtorva imagini de arhivă, dar şi a unor machete 3D ale unor locuri şi zone
astăzi dispărute sau complet schimbate.
Proiectul expoziţional este organizat de Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului
Bucureşti, alături de Muzeul de Istorie a României şi Ministerul Culturii, în parteneriat cu Muzeul
Municipiului Bucureşti şi Laviţa Verde. Expoziţia este curatoriată de Ştefan Huţanu, arhitect şi designer
3D, împreună cu Mihai Florea, muzeograf al Muzeului Naţional de Istorie a României, şi face parte din
programul evenimentului „Zilele Bucureştiului”.
„Expoziţia oferă vizitatorilor o adevărată incursiune pe străzile Bucureştiului de la mijlocul veacului al XIX-
lea. Oraşul prinde viaţă prin intermediul hărţilor şi planurilor, dar şi al fotografiilor de epocă. Prin realizarea
cartografică, realizată de baronul Artur Rodolf von Borroczyn, veţi putea retrăi într-o atmosferă autentică
de la 1846: străzi sau clădiri impozante care au rezistat până astăzi, locuri prin care au trecut mari
personalităţi istorice, târguri aglomerate, trăsuri şi caleşti trase de cai, evenimente şi istorii captivante sunt
dezvăluite prin prisma planurilor şi hărţilor Bucureştiului de odinioară. Reconstituirea oraşului de la 1846
prin intermediul unei machete la scară întregeşte experienţa vizitatorilor pe întreaga durată a expoziţiei”,
afirmă Mihai Florea, muzeograf Muzeul Naţional de Istorie a României, curatorul expoziţiei
Expoziţia are drept suport principal ilustrarea detaliată a planurilor şi hărţilor care au surprins Bucureştiul
începând de la 1864 până în prezent, baza cartografică fiind asigurată de planul Borroczyn finalizat la
1846.
Pentru a ilustra evoluţia oraşului, dar şi pentru recuperarea memoriei unor locuri care astăzi sunt aproape
o legendă, vizitatorii vor avea ocazia, pentru prima dată, să urmărească în paralel planşe litografiate la
1846, cât şi cele redesenate la 1915-1916 de către o echipă coordonată de arhitectul şef al Capitalei,
Cincinat Sfinţescu.
Naraţiunea este îmbogăţită cu ilustraţii de epocă, realizate de primii fotografi ai Bucureştilor (Szathmary,
Angerer), urmate de ilustraţii utilizate în timpul celor două războaie mondiale de către aviaţia militară a
combatanţilor şi, nu în ultimul rând, de fotografii realizate de autori anonimi cu ocazia unor evenimente
importante legate de oraşul Bucureşti. Nu lipsesc ilustraţiile de epocă din categoria gravuri şi litografii,
portrete ale diverselor personaje care au influenţat soarta urbei bucureştene, imortalizate în penelul
artiştilor contemporani (tablouri cu ultimii domnitori ai Ţării Româneşti – Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei,
Al. I. Cuza, Carol I).
Expoziţia prezintă, în premieră, panorama oraşului, realizată între anii 1857-1859 de Carol Pop de
Szathmary, din şapte fotografii preluate cel mai probabil din Turnul Colţei. Fotografiile de dimensiuni mari
şi calitatea imaginilor permite vizualizarea cu uşurinţă a multor edificii care în timp au dispărut sau şi-au
schimbat înfăţişarea, precum Palatul Suţu şi clădirea Universităţii.
Expoziţia „Bucureşti. O stratigrafie în hărţi şi planuri” poate fi vizitată în perioada 13 septembrie –1

octombrie 2023, de marţi până duminică, între orele 12.00 – 20.00, la ARCUB Gabroveni – Sălile Bolţilor
şi Atelier. În zilele de luni, expoziţia este închisă.
Biletele pot fi achiziţionate online de pe arcub.ro, Entertix.ro, Myticket.ro, în magazinele partenere şi la

casa de bilete ARCUB (strada Lipscani 84-90).
28
Preţ: 25 lei (Categoria I). Elevii, studenţii şi pensionarii care se prezintă la Casa de Bilete ARCUB cu
legitimaţiile/talonul de pensie pot achiziţiona bilete la preţul de 15 lei (Categoria II). Sursa
https://www.news.ro/cultura-media/bucurestiul-secolului-xix-reconstruit-prin-intermediul-fotografiilor-de-
epoca-machetelor-planurilor-si-hartilor-de-arhiva-intr-o-expozitie-la-arcub-
1922402407552023091421308007
Reprezentanţi ICOMOS vor anunţa în noiembrie rezultatele preliminare privind

includerea Frontierelor Imperiului Roman - DACIA în Lista Patrimoniului Mondial
UNESCO
Evaluarea tehnică pentru înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO a dosarului de nominalizare a
Frontierelor Imperiului Roman - Dacia de către International Council on Monuments and Sites (ICOMOS)
a avut loc în perioada 8-21 august iar rezultatele preliminare ale analizei ICOMOS vor fi prezentate
României în noiembrie, anunţă Ministerul Culturii.
29
Misiunea, parte a procedurii de evaluare a dosarului, a fost organizată de Ministerul Culturii, prin Institutul
Naţional al Patrimoniului şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, în strânsă colaborare cu autorităţi
centrale, judeţene şi locale, precum şi cu Direcţiile pentru Cultură din cele 16 judeţe implicate.
În cele 15 zile de lucru ale misiunii tehnice a fost analizată judicios situaţia în teren a siturilor, din punct de
vedere al autenticităţii, integrităţii, al stării de conservare, dar şi a acţiunilor pentru protecţia şi gestiunea
acestora, precum şi a zonelor lor de protecţie. Totodată, misiunea a inclus întâlniri cu reprezentanţi ai
autorităţilor publice şi instituţiilor centrale, judeţene şi locale, reprezentanţi ai unor organizaţii non-
guvernamentale şi profesionişti în domeniul conservării patrimoniului cultural, care şi-au prezentat
implicarea în protejarea şi punerea în valoare a siturilor vizitate, poziţia faţă de demersurile de înscriere în
Lista Patrimoniului Mondial şi au răspuns întrebărilor evaluatorului ICOMOS.
O astfel de întâlnire a avut loc, în data de 7 august, şi la sediul Ministerului Culturii, în prezenţa Ministrului
Culturii, Raluca Turcan, a secretarului de stat Diana Baciuna, a managerului Institutului Patrimoniului
Cultural, Oana Zaharia, şi a reprezentanţilor aparatului tehnic al Ministerului. În cadrul acestor întâlniri au
fost discutate aspecte privind: fundamentarea delimitării siturilor şi a zonelor lor de protecţie; istoricul
conservării şi restaurărilor ruinelor, precum şi măsurile necesare pentru asigurarea în viitor a unei bune
stări fizice de conservare; acţiunile necesare pentru întreţinerea şi monitorizarea siturilor precum şi pentru
gestiunea contextului urban şi a peisajului, viziunea şi proiectele autorităţilor centrale şi locale,
instrumentele legale de protecţie, implicarea actuală şi proiectele de viitor ale comunităţilor locale, precum
şi interpretarea şi comunicarea semnificaţiei limesului dacic. Un accent deosebit a fost pus pe modalităţile
în care aceste situri sunt şi vor fi conservate şi puse în valoare prin proiecte sustenabile care să creeze
plus valoare pentru comunităţi, asumarea unor măsuri concrete – inclusiv legislative – pentru
îmbunătăţirea protejării siturilor nominalizate şi crearea unui mecanism de gestiune şi protecţie integrată,
eficient pe termen lung, care să includă autorităţi şi instituţii, comunităţi locale şi experţi.
Conform procedurii UNESCO, rezultatele analizei efectuate în cadrul misiunii tehnice nu pot fi făcute
publice, acestea nefiind transmise statului care a făcut nominalizarea pentru înscrierea în Lista
Patrimoniului Mondial.
Procedura de evaluare a dosarelor de nominalizare, descrisă în Ghidul operaţional pentru implementarea

Convenţiei Patrimoniului Mondial, presupune, pe lângă misiunea tehnică de evaluare, examinarea de
către mai mulţi experţi internaţionali a informaţiilor furnizate de România, cu scopul validării justificării
valorii universale excepţionale a siturilor propuse spre înscriere. Analizele vor fi prezentate Comisiei
pentru patrimoniu mondial a ICOMOS care se va întâlni în noiembrie (la întâlnire va participa şi o
delegaţie tehnică din partea României) şi în martie 2024. În urma întâlnirii din luna noiembrie, România va
fi informată cu privire la rezultatele preliminare ale analizei ICOMOS şi va fi invitată, dacă este necesar, să
aducă unele clarificări sau informaţii suplimentare. Concluziile analizelor şi recomandările ICOMOS vor fi
transmise către UNESCO înainte de sesiunea Comitetului Patrimoniului Mondial din luna iulie 2024.
Cea mai complexă nominalizare a României
Frontierele Imperiului Roman - DACIA este cea mai complexă nominalizare pentru Lista Patrimoniului
Mondial UNESCO pregătită până acum de România. Dosarul conţine 285 de componente - castre
legionare şi castre auxiliare cu aşezări civile, castre de marş (temporare) şi turnuri, propuse individual sau
în grupuri care includ şi alte elemente de fortificaţie - distribuite de-a lungul a peste 1000 km, în 123 de
30
unităţi administrativ-teritoriale, respectiv în 16 judeţe. Dosarul a fost pregătit prin efortul conjugat al unui
vast colectiv multidisciplinar, în special arheologi, dar şi arhitecţi, istorici, urbanişti, geografi, peisagişti.
Cercetările arheologice începute la sfârşitul secolului al XIX-lea, continuate şi apoi intensificate şi

sistematizate în ultimii ani în cadrul Programului Naţional Limes, sub coordonarea Comisiei Naţionale
Limes, au dus la rezultate excepţionale ce constituie baza ştiinţifică solidă a dosarului de nominalizare.
Aceasta a fost apoi completată, conform structurii cerute de UNESCO, cu analize complexe privind
autenticitatea şi integritatea siturilor, starea de conservare, managementul, precum şi cu fundamentarea
relevanţei siturilor pentru întreaga umanitate.
Nominalizarea Frontierele Imperiului Roman - DACIA a fost iniţiată în contextul existenţei unei ample
selecţii de situri din Marea Britanie, Germania, Olanda, Austria, Slovacia deja înscrise în Lista
Patrimoniului Mondial, precum şi al pregătirii unor nominalizări viitoare din aceeaşi vastă familie a
Frontierelor Imperiului Roman. Între acestea România mai are în pregătire nominalizarea transnaţională
Frontierele Imperiului Roman – Limesul Dunărean, Sectorul Estic, în colaborare cu trei ţări partenere:
Bulgaria, Croaţia şi Serbia. Sursa https://www.news.ro/cultura-media/reprezentanti-icomos-vor-anunta-in-
noiembrie-rezultatele-preliminare-privind-includerea-frontierelor-imperiului-roman-dacia-in-lista-
patrimoniului-mondial-unesco-1922405706292023091421306880
Zilele Muzeului Ţăranului, în perioada 7-17 septembrie: Expoziţii noi, ateliere, târg de
icoane şi proiecţii de film
Expoziţii noi, ateliere, târg de icoane şi proiecţii de film vor fi organizate, în perioada 7-17
septembrie, în preajma sărbătorii Înălţarea Sfintei Cruci, cunoscută în popor şi ca Ziua Crucii, la
Muzeul Naţional al Ţăranului Român
31
În cadrul evenimentului, Târgul Iconarilor şi al Meşterilor Cruceri (14-17 septembrie) este de mai bine de
două decenii o tradiţie a Muzeului. An după an, prăznuim împreună Ziua Crucii cu un târg-expoziţie unde
publicul vizitator poate descoperi obiecte-simbol (icoane pictate pe sticlă şi lemn, cruci, pristolnice, obiecte
de cult, incrustaţii în lemn, reprezentări iconografice contemporane în diferite tehnici şi materiale) care
reafirmă identitatea şi specificitatea instituţiei noastre.
Muzeul de la Şosea devine, timp de patru zile, locul în care iconari şi meşteri cruceri continuă să
recupereze frumuseţea meşteşugului şi a obiectelor de cult, a unui patrimoniu dedicat artei tradiţionale şi
îndeosebi icoanelor, urmărind calitatea tehnicii şi a meşteşugului, respectarea scopului pentru care este
realizat obiectul de cult, evitând expresiile kitsch şi serializările industriale pentru scopuri comerciale.
De asemenea, copiii şi adulţii sunt invitaţi să descopere cum lucrau iconarii vechi izvoade şi zugrăveau
icoane, pictând pe sticlă sau pe lemn grunduit, cum se însemnează şi incrustează pristolnicele şi icoanele
de vatră în cadrul unor ateliere ţinute de artişti şi meşteri iconari.
Introducem în structura atelierelor şi un atelier de ceramică pentru copii şi adulţi, orientat spre
experimentare.
Ateliere / întâlniri
Întâlnirile pline de bucurie din anii precedenţi, din cadrul atelierelor pentru copii şi adulţi, şi cererea
publicului pentru continuarea lor cu câţiva dintre iconarii şi crucerii dedicaţi împărtăşirii tehnicii
meşteşugului sunt argumente pentru continuarea rolului educaţional al atelierelor.
În premieră, anul acesta MNTR propune publicului şi un atelier de prelucrare a pământului copt
(terracotta), pentru o experienţă tactilă şi vizuală.
Sâmbătă, 16 septembrie
orele 11:00 – 13:00 – Atelier de încrustat în lemn cu Vasile Moldoveanu
orele 14:00 – 16:00 – Atelier de pictură cu Angela Ludoşanu
Duminică, 17 septembrie
orele 10:00 – 16:00 – Atelier de modelat lutul cu Andreiana Ramona Stanca
Înscrierile pentru ateliere se fac la: educatiemuzealamtr@gmail.com
Costul unui atelier: 25 lei / persoană
Târgul Iconarilor şi al Meşterilor Cruceri va fi deschis între orele 10.00 şi 18.00. Preţul biletului de intrare la
târg: adulţi - 12 lei; pensionari - 6 lei; elevi, studenţi, posesori ai cardului Euro 26, în vârstă de până la 30
de ani, persoanele adulte cu handicap mediu sau uşor - 3 lei. Coordonatorul târgului: Lila Passima.
Programul complet al evenimentelor de Zilele Muzeului Ţăranului poate fi consultat pe pagina de

Facebook a instituţiei. Sursa https://www.news.ro/cultura-media/zilele-muzeului-taranului-in-perioada-7-
17-septembrie-expozitii-noi-ateliere-targ-de-icoane-si-proiectii-de-film-1922404906582023091421306861
32
Clădirile de patrimoniu pot asigura succesul unui business | arh. Adrian Soare @
Oameni în spațiu
E greu de făcut un portret profesional al arh. Adrian Soare fără a eșua într-o aglutinare – un cumulus! – de
nominalizări, premii, distincții și superlative. Cum nu asta ne propunem cu acest cuvânt înainte, căci chiar
opera îi este laudatio arhitectului, ne vom limita la a vă repeta, odată cu domnia sa, că nu putem trăi într-
un muzeu. Că o consolidare nefericită e mai scumpă decât demolarea și reconstrucția și că, totodată,
clădirile de patrimoniu pot asigura succesul unui business. Că nu ne ajută cu nimic un cerc verde la 50 de
km de oraș și că natura încă există în București și poate genera calitatea vieții. Sunt doar câteva idei
selectate din discuția cu arh. Adrian Soare, pe care vă invităm s-o urmăriți integral în cele ce urmează. O
discuție care ne arată că, atunci când este făcută cu dragoste și grijă, arhitectura poate crea spații noi cu
valori vechi și poate pune valori noi în spații vechi, reconciliind libertatea cu atașamentul și vârstele, întru
folosul oamenilor.
Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și
societate! Eu sunt Radu Negoiță și de data asta îl avem invitat alături de noi pe arhitectul Adrian Soare,
senior managing partener la CUMULUS, unul dintre birourile de arhitectură care se străduiește în peisajul
arhitecturii bucureștene și care e foarte cunoscut mai ales prin lucrul cel mai vizibil la nivel urban în centrul
Bucureștiului în ultima perioadă. Este vorba de Marmorosch. Voi aveți foarte multe chestii făcute fain, dar
asta iese în evidență în mod deosebit. Bine ai venit, Adi! Mersi că ești alături de noi.
Adrian Soare: Mulțumesc pentru invitație!
RN: În primul rând aș vrea să întreb: voi, CUMULUS, sunteți o aglutinare de mai multe birouri de
arhitectură, iar tu și cu Eliza Yokina ați pornit SYAA. Care e povestea SYAA și cum a apărut Cumulus?
AS: Cumulus este un birou de arhitectură. Am renunțat cu toții la firmele care au fuzionat în 2016. Suntem
opt parteneri. Fiecare dintre noi a fost în una dintre cele trei firme anterioare. SYAA s-a născut în 2006.
Nu căutați site-ul, că a fost preluat de un hacker, deci site-ul SYAA nu mai există de câțiva ani. Deci SYAA
a fost înființată în 2006 și a avut un ciclu de zece ani, să zicem, de existență. Am decis în 2016 această
fuziune cu birourile PZP și ARXTUDIO pe diverse afinități între noi. Noi chiar și înainte de fuziune mai
colaboram la diverse proiecte, diverse concursuri. Cu PZP am împărțit biroul câțiva ani înainte, era foarte
drăguț, l-am avut într-un garaj vechi în Dorobanți. Un garaj interbelic, în care se reparau și se carosau
mașini, un garaj cu luminator, foarte frumos. Și în 2016 ne-am mutat la Palatul Universul, o clădire la care
am contribuit și noi...
RN: Mie mi-a plăcut, am amici care lucrează acolo și din când în când când trec în vizită îmi face mare
plăcere să văd forma în care e Palatul Universul acum, dată fiind starea lui de decrepitudine anterioară. E
foarte fain că cineva s-a hotărât să investească în el și rezultatul este un loc foarte deschis și foarte
primitor pentru hub-uri, pentru coworking
AS: E un loc cool. S-a creat, așa, un biotop artistic, creativo-business.
RN: Cât e de maren e echipa voastră? Aveți toate specialitățile in house, preferați să faceți outsourcing?
Cum e mai eficient din punctul de vedere al procesului?
33
AS: Suntem cam 45...
RN: Arhitecți?
AS: Cu toții
RN: Deci arhitecți și alte specialități
AS: Nu, arhitecți și personal administrativ. Vorbesc acum de biroul de arhitectură. Suntem parteneri în
două birouri de inginerie, unul de instalații, unul de structuri, cu care încercăm și am reușit în mare măsură
să punem la punct un sistem de colaborare, de lucru BIM pe proiecte, cu care colaborăm predilect. Dar,
nu doar cu ei, sigur.
RN: Deci, practic, fiecare are partea lui de lucruri de făcut și pe anumite lucruri vă suprapuneți mai
degrabă voi și cu ei cu care...
AS: Exact. Oferim proiectare integrală și cumva coordonată și bine corelată. Dar, sigur, colaborăm și cu
mulți alți ingineri. De multe ori se întâmplă chiar dezvoltatorii să aibă preferințe pentru anumiți ingineri cu
care au mai colaborat...
RN: Da, de multe ori pot să vină și cu specialistul (lor). Nu știu câtă lume știe povestea Băncii Marmorosch
Blank. Ea a fost fondată undeva la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost puternic implicată în dezvoltarea
României moderne din punct de vedere economic. Banca Marmorosch Blank și cu alte câteva bănci au
fost cele care au împrumutat statul să poată să construiască linii ferate... Contractorii țarului rus
înperioada aia aveau nevoie de împriumutul și Banca Marmorosch i-a ajutat știind oarecum că prin alianța
noastră cu rușii de la momentul respectiv ajutau la efortul Războiului de Independență. Și practic Banca
Marmorosch are o legătură deosebită cu istoria României. Din nefericire, undeva în 1930, dacă nu mă
înșel, au falimentat, dar a rămas după ei în centrul capitalei o clădire dosebită. Este vorba de sediul
Marmorosch Blank. Acolo este un hotel de lux evoluat din ruina băncii care a finanțat independența
Regatului României și care ar fi putut să rămână o frumoasă relicvă, însă a avut șansa să reînvie. Și, uite,
eram curios: care a fost tema pe care v-au dat-o investitorii? A fost o chestie specifică, aici vrem x, y, z,
sau a fost ceva generic, domne, vrem un hotel de lux care să pună în valoare fosta clădire și să se
asocieze prestigiului istoric al fostei clădiri și de aici o luați voi mai departe?
AS: Am fost pe aceeași lungime de undă cu dezvoltatorul, un dezvoltator lituanian. De fapt,

reprezentantul unui mic fond de investiții creat de câțiva investitori lituanieni...
RN: Au vrut să-și investească banii în București
AS: Da. Și nu doar în București. Acum construiesc hoteluri și în Veneția, în Turcia chiar. Au planuri mari.
Pe zona asta, de dezvoltare hotelieră. Și în București au dezvoltat cinci hoteluri.
RN: Înțeleg, deci ăsta este doar unul dintre ele. Restul care sunt?
34
AS: Patru dintre ele le-am proiectat noi. Chiar lângă Marmorosch, pe aceeași stradă, pe Doamnei, au mai
făcut Hilton Garden Inn, în stânga Băncii Naționale, acela nu e proiectul nostru. Moxy, tot pe Doamnei,
care este făcut de noi. Eliza Yokina a fost coordonator. Marriott Courtyard, în zona Mall Promeda.
RN: Ăla din Pipera pe care l-ați făcut voi care are dantelăria aia elegantă sus.
AS: Ivona Amariței a fost coordonator de proiect acolo. Și Hotelul de lângă aeroport, tot cu Hilton. Elena
Dragu s-a ocupat
RN: Care e gri închis, cu fațada aia gri închis
AS: Da, da. Acolo era un proiect deja autorizat și noi am făcut proiectul tehnic, proiectul de execuție. Să
ne întoarcem la întrebarea ta.
RN: Da. Până la urmă, tema a fost generică sau a fost specifică?
AS: Ideea este că orice achiziție din asta majoră necesită un prim studiu de capacitate, de ce se poate
face acolo și încă de la început toată lumea s-a gândit să utilizăm cât mai mult din clădirea existentă. Știu
că au fost în trecut proiecte mai drastice, așa, care păstrau doar fațada spre Doamnei, tot ce era în spate
urmând a se demola și reconstrui. Or, noi nu ne-am dorit asta și din fericire nici...
RN: Ar fi fost o amputare a veridicității
AS: Ar fi fost un masacru, da. Cum spuneam, s-a început cu un studiu de pre-fezabilitate, s-a văzut cam
ce se poate construi, câte camere pot rezulta. Clientul a decis să cumpere clădirea și a făcut un business
plan. Fiindcă și asta e foarte interesant, această investiție într-o clădire monument istoric clasa A, de
importanță națională, a venit din partea unui privat. Nu a făcut-o statul. Și atunci când investiția este
privată evident că trebuie să aibă și o fezabilitate economică. Nimeni nu investește ca să piardă bani. Și
este și o dovadă că aceste clădiri de patrimoniu pot asigura succesul unui business.
RN: E foarte fain că ai spus lucrul ăsta, pentru că de multe ori statul preferă să-și lase anumite imobile de
patrimoniu în paragină din motive din astea greu de înțeles. Am văzut la un moment dat în situația
conacului lui Nicolae Bălcescu. Conacul fusese la un moment dat renovat și taxa de intrare era foarte
mică. Ei nu făceau suficienți bani încât să-l întrețină mai departe după renovare. Deci probabil în viitor se
arată la orizont tot un soi de paragină. Ei, aveau, am fost, când l-am vizitat în urmă cu niște ani, o
mansardă din asta gigantică, care ar fi putut să devină o cafeterie cu condiția să pui niște ferestre de
mansardă, care, ca să nu fie invazive, să zicem, ca să nu strice forma acoperișului original, ar fi putut să
fie de tip velux... Ei, nu concepeau să fie mutată vreo țiglă de la conacul Bălcesu ca să pună niște
dreptunghiuri de sticlă acolo pentru că ar fi viciat monumentul. Și din cauza modului ăsta rigid de a vedea
lucrurile, conacul ăla mai stă cât mai stă și peste zece ani iar trebuie să investească în el. În loc pur și
simplu să facă un proiect, un studiu, să vadă ce-ar presupune, să-l dea pe mână unui privat cu niște
condiții.
AS: Sunt diverse cazuri și cu monumentele astea, sunt în diverse situații. Unele probabil că merită
păstrate muzeal, așa, exact cum au fost. Altele trebuie să aibă o viață și să intre într-un circuit, inclusiv
economic, și să dezvolte organic, să evolueze.
35
RN: Mai ales că se poate verifica capabilitatea unei firme de proiectare de arhitectură și a unui contractor,
să zicem, pe lucrări din lucrurile rezolvate până atunci. Și dacă există un caiet de sarcini bine întemeiat și
dacă procedura este respectată rezultatul poate să fie unul foarte bun. Atâta vreme cât lucrurile sunt
respectate. Dar problema cea mai mare a statului este că nu prea pare capabil să ducă la capât
verificarea propriilor reguli și verificarea propriilor standarde. Și atunci, în situația asta, zice, mai bine nu
ne complicăm, avem oameni în administrație, nu vor să se complice nici ei. Ăsta e un caz fericit, la voi.
AS: E un caz fericit. Sigur, ei cred că evoluăm cu toții, poate nu în ritmul pe care ni l-am dori, inclusiv
statul și managementul proprietăților de stat. E nevoie de multă creativitate și de multă inspirație ca să
valorifici patrimoniul fără să-l distrugi. Să păstrezi ce-i autentic în el, dar totuși să-i dai o viață noi, adaptată
vremurilor în care trăim. Că altfel, nu putem să trăim într-un muzeu.
RN: Mă rog, dacă, să zicem, că am aveau un fel de succes turistic fulminant cum îl are Italia... Italia din
banii pe care îi face din turism își permite să-i canalizeze către renovarea, întreținerea monumentelor și
așa mai departe
AS: De fapt, din banii din taxe. Or, în România știm cu toții, deși ne plângem că plătim impozite mari, sunt
totuși cele mai mici din Europa. Și raportat și la cât producem și cât se impozitează, evident că puțin din
puțin e foarte puțin.
RN: La voi a fost avantajul că a decis acest fond de investiții din Lituania să-și asume riscul cu clădirea
Marmorosch. Că putea să fie, sau putea să nu fie. Se putea întâmpla orice neprevăzut.
AS: absolut. Și proiectul a trecut prin mai multe crize, inclusiv asta generată de Covid, proiectul fiind
finanțat parțial din fonduri bancare, au existat niște depășiri de buget...
RN: Fusese început înaint
AS: FUsese început înainte și în perioada asta de pandemie, când toată lumea a intrat puțin în panică, nu
a mai existat turism, băncile n-au mai vrut să suplimenteze creditul. Și a fost destul de dificil să se
găsească bani pe final pentru toate finisajele. Da, chiar la partea care chiar se vede și se simte.
RN: A fost o investiție mare din partea beneficiarilor? E un lucru despre care se poate discuta?
AS: Cred că s-a scris și prin presă. Cred că per total a ajuns undeva la 45 de milioane de euro, cu tot cu
achiziția...
RN: Achiziție, renovare, tot
AS: Da
RN: Deci dacă vreau să-mi fac eu pentru mine așa ceva, cam ăștia sunt banii pe care trebuie să-i am puși
deoparte sau să-i obțin cu credit de la bancă.
AS: Exact.
36
RN: Ai zis că e monument de categorie valorică A. Asta înseamnă maximul de protecție și pentru cei care
nu știu lucrul ăsta că cei de la Ministerul Culturii sunt extrem de exigenți cu absolut fiecare propunere. Cât
de line au fost relații voastre cu autoritățile pe partea de avizare în cazul ăsta?
AS: A fost o relație neașteptat de bună. Am trecut prin toate comisiile de la prima înfățișare. Am avut și
consilierea, și suportul și alături de noi tot timpul un specialist în momumente, Cătălina Preda, care are
foarte multă experiență aici și lucrul ăsta ne-a ajutat enorm. Și, da, a fost neașteptat. Sigur că au mai fost
discuții, au mai fost dezbateri, dar în final nu a existat nicio revenire în comisie. Și la genul ăsta de clădire
trebuie luat și aviz la faza de autorizație de construire, și aviz pe proiectul tehnic, pe detaliile de execuție.
Am avut, nu mai știu exact, dar cred că am avut și o modificare de proiect pe parcurs, deci, a trebuit să
revenim în Comisie...
RN: Ce s-a schimbat?
AS: E vorba despre extinderea dintre Carada, a trebuit să rectificăm ceva.
RN: Acolo a fost la un moment dat o bucată de fațadă din sticlă.
AS: Da. Clădirea a fost ocupată de BRD, a fost proprietatea BRD, BRD fiind o moștenitoare a
Bancorexului, dacă îmi aduc bine aminte...
RN: Și au avut nevoie de o extindere laterală
AS: Și au avut nevoie de o extindere. Sau altfel spus a fost mai ușor să faci ceva nou decât să
renoveziclădirea veche. Și a fost o extindere făcută în ‘95-‘96 de arhitectul Tiberiu Boitan și chiar premiată
pe vremea aia, remarcată, așa, și a apărut și în reviste, premiată pe la bienalele de arhitectură. Dar care,
hai să spunem, că în timp se uzase.
RN: Moral
AS: Moral, cel puțin. Oricum, întreaga clădire a fost abandonată zece ani, și cea veche, și cea nouă, totul
a stat abandonat.
RN: Și sticla arată mai nasol după zece ani de abandon decât vechile ziduri din cărămidă
AS: Evident. Din păcate, n-am putut păstra nici măcar structura, nu ne ajuta la utilizarea pentru hotel. A
trebuit să o demolăm și am creat o structură nouă care s-a contopit cu clădirea veche, s-a alipit ei și o
ajută la consolidare.
RN: Dar s-a pierdut genul de spațiul pe care-l oferea vechea extindere din sticlă?
AS: Este alt spațiu
RN: Este mai retras parcă față de stradă. Că ieșea mai mult ca fațadă, dacă nu mă-nșel.
37
AS: Nu, nu ieșea mai mult. Se urmărește limita terenului și clădirea veche, și cea nouă urmăresc aceeași
linie. Doar că, sigur, clădirea asta nouă are niște diafragme mai dese, nu mai este acel plan liber pe care-l
avea clădirea din sticlă.
RN: Bănuiesc că sunt ultranecesare din rațiuni de rezistență
AS: Din rațiuni de rezistență. Conform standardelor actuale, din punct de vedee seismic, clădirea
monument era undeva la 10 la sută din capacitățile structurale necesare.
RN: Una dintre prejudecățile oamenilor când se uită la o fațadă din asta care pare făcută din plin și are
niște elemente puternice, zic că e făcută din plin, e rezistentă. Dar ea, de fapt, avea o fațadă foarte grea și
probabil că nu era suficient de puternică precum transmite străzii că ar fi.
AS: E o clădire care a fost concepută și realizată la începuturile betonului la nivel mondial. A început
clădirea în 1912. Betonul intrase ca material de construcții de câțiva ani, poate nici zece ani la nivel
european, nu existau niște coduri de proiectare foarte clare. Dar, cu toate astea, clădirea remarcabilă din
punct de vedere structural a fost proiectată de Anghel Saligny. Apropo de asta... Banca Marmorosch a
finanțat chiar și podul de la Cernavodă, făcut tot de același Anghel Saligny. Și am avut niște planșee cu
deschidere mare, cu 12 metri deschidere de planșeu. Sigur, ele sprijineau pe ziduri doar din cărămidă.
Deci vertical nu exista nicio coloană de beton și atunci, da, au fost necesare consolidări serioase. Dar
planșeele lui Saligny au rămas în picioare, nu s-au demolat. Le-am consolidat cu fibră de carbon, cu
lucruri de astea și au rămas...
RN: Uite, voiam să te întreb, apropo de treaba asta, care sunt zonele unde ați putut face economie, unde
soluția de arhitectură a făcut economie, și care sunt zonele unde nu s-a putut face economie? Eu pot doar
să presupun că la nivel de finisaje nu s-a putut face economie, precum și la nivel de rezistență structurală.
Dar bănuiesc că au fost și zone unde s-a putut economisi.
AS: Da. Din punct de vedere structural, clădirea a fost adusă la nivelul normelor actuale, altfel nici nu poți
să o asiguri și apare o altă problemă. Nu poți să o revinzi dacă nu este asigurată din punct de vedere
structural conform necesităților. La nivel de instalații sigur că s-au putut face optimizări, aici intervine
brandul, brandul hotelier Marriott, iar la nivel de cinci stele există și aici cerințe foarte stricte, legat de
încălzire, răcire, schimbul de aer proaspăt, izolare fonică, o mulțime de lucruri care trebuie respectate.
Cred că, contrar așteptărilor, singur loc în care s-au putut face reduceri și s-au făcut, din păcate, a fost la
nivel de finisare. Și mă refer la finisarea camerelor noi, nu a camerelor istorice. Fiindcă, iar un loc în care
nu s-a făcut niciun rabat a fost partea de restaurare. Pentru că la restaurarea fațadelor, a spațiilor
interioare s-a făcut tot ce s-a put face. Chiar Iulian Costache, restauratorul-șef și directorul firmei care a
făcut restaurările, chiar a obținut, că la final se face o evaluare din partea Ministerului Culturii, vine să
expertizeze rezultatul, și a primit excepțional pentru restaurare. Fiecare obiect, fiecare lampă, fiecare
balustradă, fiecare pietricică a fost curățată..
RN: La noi, din nefericire, în România, oamenii nu înțeleg întotdeauna importanța menținerii poveștii așa
cum a fost ea.
AS: Am un exemplu. Mi s-a oprit respirația în loc când am ajuns la birou, acum câteva zile. Intrarea spre
birourile noastre dinspre Brezoianu se face printr-un gang care aparține vechii case a lui Cazzavillan,
construite pe la 1870, care a fost și primul sediu al ziarului Universul și care a fost unul dintre primele
38
ziare... Acest ziar a evoluat fantastic până când a reușit să-și construiască palatul de alături. Dar casa a
rămas. Ce e interesant, palatul care este posterior casei cu 60, 70 de ani este monument de arhitectură,
așa. Casa inițială a lui Cazzavillan nu este monument de arhitectură. În 2016 când ne-am mutat noi... cred
că ne mutam, sau așa, și vin într-o zi la birou, viitorul birou, trec prin gang și ce să vezi, erau niște băieți
care cu un pickhammer dădeau jos de pe pereții gangului ceramica aia frumoasă de Meissen, adusă
probabil cu carul cu boi, chinuit, cu trenul, din Austria, bucată cu bucată, numerotate, lipite acolo. Mă rog,
nu se păstrase excepțional. Mai era zgăriată, mai era ciobită. Și am zis: ”Stop! Ce faceți? Nu mai dați”.
”Păi, da’ vrem să facem frumos, vrem să facem ceva nou”. Nu există așa ceva. Am salvat-o, am mai
salvat și niște borduri, niste pavele care s-au integrat printre pavele noi. Bun. Vin acum trei zile la birou, ce
să vezi? Avem un nou administrator al clădirii și s-a gândit să facă bine. Ce credeți că a făcut? Faianța
care era albă a fost vopsită albă, ca să fie nouă, să arate ca nouă, zonele care erau puțin ciobite au fost
completate cu vopsea verde, soclul care era din ceramică verde a fost vopsit verde, să arate ca nou. Deci,
nu mi-a venit să cred. Dar, mă rog, minunea a durat șașe, șapte ani.
RN: Îmi povestea la un moment dat o amică, la ea la țară era o gospodărie care avea câțiva nuci frumoși
în curte. Și într-o zi s-a apucat bunica ei, a chemat pe cineva cu o drujbă să facă curat în curte, să taie...
AS: Am fost să văd de curând cu un client un teren. Și undeva la limita terenului, spre un vecin era un tei
superb. Și zic: ”Oau, ce frumos loc și retras, nu știu ce și teiul ăsta minunat”. Și cel care voia să vândă
terenul zice: ”Ei, da, că am avut tot timpul discuții cu vecinii și trebuie să tăiem teiul ăsta, am cehmat și
primăria să-l taie, findcă vecinul se plânge tot timpul că face frunze și face mizerie. Am decis până la
urmă, am fost de acord să-l tăiem”. Extraordinar!
RN: Da, no comment.
AS: No comment. De multe ori, din păcate, nu reușim să identificăm...
RN: La nivel de societate, lucrurile...
AS: Și la nivel de societate, deși și aici există progrese, există evoluție. Dar, da, nu reușim să apreciem
valoarea lucrurilor...
RN: Ai văzut imagini cu Ploieștiul de dinainte de bombardamentele americane din ’40?
AS: Arăta ca un fel de Kiseleff, așa.
RN: Era best. Sincer. Fusese un oraș avut, pe acolo trecea comerțul din Transilvania către regat, după-aia
a apărut și partea cu petrolul și atunci bunăstarea a crescut. Aveau un fel de hoteluri de nivelul
Athénée Palace-ului, aveau o zonă centrală foarte bine închegată cu niște fațade eclectice deosebite. Am
văzut în niște fotografii, nu mi-a venit să cred. Și după-aia am căutat locurile astea de curiozitate pe street
view pe Google Maps și în locul lor erau niște blocuri gri, statuia aia era stingheră acolo, nu mai era deloc
povestea. Adică românii au fost dintotdeauna... probabil e o chestie cu nivelul de educație, care e încă e
printre cele mai scăzute din Europa, din nefericire. Românii nu știu ce trebuie păstrat, adesea. Ca
societate, nu știm ce trebuie păstrat, le radem și după-aia mergem și căscăm gura la ele prin Franța, prin
Cehia. Ia uite ce frumos e!
39
AS: Dintro extremă în altă. Unii le rad orice ar fi, alții le păstrează orice ar fi. Unde e calea de mijloc, unde
e înțelegerea a ceea ce întradevăr e valoros și merită păstrat?... Sau e valoros și poate fi dezvoltat... Uite,
mă gândesc de multe ori cum se mutilează toate aceste blocuri interbelice, vorbesc de arhitectura
modernistă, care sunt mutilate de consolidările astea...
RN: Am văzut la un moment dat studenți din Germania la arhitectură, erau cu un prof de-al lor și luau
schițe și desenau, nu știu, am senzația că blocul Malaxa. Domne, când ăia vin și știi că arhitectura
interbelică din România și Cehia sunt printre cele mai apreciate de pe continent prin puritatea liniei, prin
curățenia fațadelor, dacă nu te pricepi, pune mă o întrebare, întreabă pe unul care se pricepe.
AS: Nu, dar cu bune intenții, da? Vrem să consolidăm toate blocurile astea. Nu vrea nimeni să moară mii
de oameni și chiar și eu locuiesc într-un bloc din ăsta interbelic. Bun. Și ne gândim să le consolidăm, să le
polistirenizăm, să le schimbăm tâmplăriile. Și ce mai rămâne din blocul ăla? Nu mai rămâne nimic, toate
spațiile interioare sunt distruse, sunt mutilate de diversi pereți care apar pe nu știu unde, finisajele-s
distruse. Nu ar fi oare mai logic să permi demolarea și reconstruirea? Cu recuperarea și reintegrarea
tuturor elementelor valoroase? Poarta de intrare, balustrada...
RN: Vei mai reuși să mai faci exact la nivelul ăla de calitate? Că eu mă foarte îndoiesc. Mă rog, există, nu
vreau să vorbesc cu păcat, există profesioniști...
AS: Păi, nu mai rămâne nimic, din păcate. Făcând aceste consolidări, polistirenizări, nu mai rămâne nimic.
Altfel, dai o șansă.
RN: Eu mă uit, de exemplu, că unele dintre ele au așa o linie frumoasă. Mă uit la wassernase de pe liniile
balcoanelor, mă uit la profilaturile alea de la blocurile dintre art deco și modernism, la cum sunt rezolvate
mâna curentă, balustrada. N-ar fi în stare să le mai facă la fel. Eu știu ce zici, dar dacă reușești să le
relevezi optim și faci un releveu digital cu nor de puncte ar putea să meargă. Dar iarăși, cine să pună bani
pentru chestia asta? Pentru că până acum...
AS: Eu cred că e mai scumpă și mai nefericită o consolidare. Și betonul are o durată de viață de circa 100
de ani. Degeaba consolidezi tu și mai cârpești pe ici pe colo când miezul ăla este mort. Trebuie să pui
încă o structură pe lângă cea existentă...
RN: Ai dreptate, pentru că am văzut Peleș când l-au consolidat, au făcut de la zero...
AS: Iar dacă există cerere se poate dezvolta și oferta, adică mâna de lucru. Dacă este cerere să faci în
stilul ală se vor dezvolta și meseriașii care să ofere aceste servicii.
RN: Dacă...
AS: Acum e cerință să pui gips carton. Asta știm să facem.
RN: E foarte lucrativ pentru anumite firme, care fac subcontractări și așa mai departe. Uite, apropo, să ne
întoarcem încă un strop la marmură și... Care e influența cea mai puternică într-o ecuație de modificare a
unui fragment de țesut din experiența voastră? Care influență se impune dintre cele două? Că există
factorul politic și puterea financiară a investitorului. De obicei, care câștigă?
40
AS: Nu știu. Din păcate, de multe ori din partea autorității nu se vede o strategie, nu e clar ce vor, pe când
orice investitor privat știe foarte bine ce vrea. Și de multe ori se întâmplă să vrea ceva care să fie și în
favoarea orașului, de alte ori, din păcate, nu. Și văd că nu există o negociere aici, între autoritate, care să
știe ce vrea, și un investitor, care să știe și el ce vrea...
RN: Deci îmi spui că se blochează unii pe alții...
AS: Și să se ajungă la un compromis. Nu. Spun că mai degrabă, cel puțin în legislaturile anterioare,
câștiga dezvoltatorul. Și depindea de buna lui credință sau de inspirația lui de moment...
RN: Și acum spui că e mai mult politicul care se impune
AS: Acum e mai mult politicul care se impune, cel puțin la nivelul zonelor protejate și la nivel central, dar
fără a oferi cumva un dialog deschis, o negociere pe subiect și până la urmă un compromis în favoarea
ambelor părți.
RN: Probabil că funcționează în momentul de față principiul ăla al acțiunii și reacțiunii...
AS: Clar
RN: În trecut a fost acțiune prea puternică din partea factorului privat, acum există o reacțiune din partea
factorului politic, care a fost ales pe o platformă din asta de tip conservaționist. Sper ca în viitorul apropiat
energiile astea să se echilibreze și să meargă. Apropo că spuneai despre negocierea asta, mi se pare un
subiect interesant. Cum vezi dezvoltarea Bucureștiului? Noi avem un PUG, care este expirat de mult,
Bucureștiul suferă de pe urma lipsei ăsteia de reglementare, apar dezvoltări care nu au, să zicem, rețelele
edilitare necesare aduse, nu există o direcție de dezvoltare care să fie pe baza cercetării particularităților
orașului, pe toate studiile alea de fundamentare. Cum vezi lucrul ăsta pentru București?
AS: Aicea sunt foarte multe probleme și nici nu știu de unde să încep...
RN: O să dureze până mâine...
AS: În primul rând cred că mare parte din probleme pleacă de la organizarea administrativă, care este
total incoerentă, a orașului nostru, împărțirea asta în sectoare, faptul că nu există o responsabilitate clară
a primăriilor de sector față de primăria centrală, nici măcar o subordonare clară...
RN: Chestia cu palmierii...
AS: Cu palmierii, cu pavajele, cu multe. Evident că fiecare parte încearcă să facă cât mai bine, dar nu
există o coordonare. E clar că nu există o coordonare. Cum e posibil să avem pe, nu știu, mergi pe un
bulevard și aici s-a terminat sectorul 5, bine-ați venit în sectorul 6. Și ce dacă? Ce contează sectoarele
astea? Ce importanță au?
RN: Aici avem o țară mediteraneană cu palmieri, în partea cealaltă încep brăduții...
41
AS: Da, eventual arătăm și pașaportul. E anormal ce se întâmplă. Mai știu diverse mici dedesubturi, adică
există fonduri pe care primăriile de sector vor să le folosească, dar primăria orașului nu-i lasă să le
folosească și oamenii ăștia n-au cum să ajute orașul.
RN: Sunt blocaje organizaționale
AS: Blocaje, da, administrative. Deci asta e prima chestiune. A doua, am început să înțeleg așa și încerc
să construiesc și o strategie. Din păcate, meandrele concretului ne opresc în a avansa foarte rapid, dar
încercăm, poate o să reușim să punem niște idei pe masă la un moment, dar cred că două lucruri, sigur,
sunt multe lucruri de care trebuie să ne ocupăm, două lucruri mi se par esențiale: elementul natural,
natura care există încă în București și care poate să genereze calitatea vieții și plus valoare pentru
locuitori, mă refer aici la păduri și plecând de la pădurea Băneasa s-ar putea cumva închide un cerc verde
al orașului, că nu ne ajută un cerc verde la 50 de km în jurul orașului. Așa, lacurile, Dâmbovița sunt
elemente naturale prezente. Lucrurile astea pot să genereze nu doar calitatea vieții, ci și o coerență a
reglementărilor, înțelegi? Adică, să pornești cumva și cumva să ai o justificare a acestor coeficienți pe
care îi tot arunci de colo colo. Domne, aici suntem în zona verde a orașului, aicea trebuie să construim
mai puțin, trebuie să obținem un procent mai mare de verde. OK, mergem spre centru. În următorul inel
avem niște parcuri mari, în jurul cărora putem construi mai intens. OK, și mergem și mai în centru. Ce se
întâmplă în centru? Nu mai avem parcuri mari, avem niște squar-uri, niște grădini, în jurul cărora altfel,
construim niște viluțe, construim pe plus 3, pe plus 4, nu știu ce. Și creezi o stratificare a orașului pe care
poți s-o și-nțelegi. Și atunci înțelegi de ce tu aici ai coeficient de utilizare a terenului 1 și în centru e de 3,
să zic. De ce? Fiincă, uite, există o logică.
Și al doilea lucru care cred că ar trebui luat în considerare este că unitatea fundamentală de lucru în
urbanism nu trebuie să fie acest UTR, care este o chestie total...
RN: Unitate Teritorială de Referință
AS: Da, o chestie total seacă, așa. Ci cartierul. Locul în care locuiesc eu și locul de care îmi leg eu viața
RN: E o logică generativă.
AS: Exact. Cartierul x trebuie să fie un element ca o parte componentă. Ca această palmă: acesta este un
cartier, care se leagă de alt cartier, care se leagă de alt cartier și împreună formează un organism
coerent. Orice cartier trebuie să aibă un nucleu, niște caracteristici, elemente reprezentative care să lege
mentalul colectiv în jurul câtorva elemente, un parc, o grădină, o biserică, o piață, o piațetă, o clădire sau
mai multe clădiri, mai multe străzi. De ce avem zone protejate care-s bucățele, fragmente foarte mici, care
pot să fie cel mult ansambluri protejate, nu zone protejate. Și ai o zonă protejată aicea cu un CUT, alături
o zonă protejată cu un CUT de trei ori mai mare... N-au nicio logică. Ar trebui să existe cartiere protejate.
Fiecare cartier să aibă un regulament de dezvoltare care să... potențeze valorile deja existente.
RN: Dar într-o viziune de ansamblu, apropo de ce spuneai...
AS: Într-o viziune de ansamblu, sigur, că trebuie și legate. Dar dacă nu te ocupi de părțile componente n-
ai cum să creezi un ansamblu unitar... Dacă noi mai continuăm să avem un centru la Universitate și atât...
suntem pierduți.
42
RN: Ar avea o altă logică, așa este, ar fi vorba de o viziune care în momentul de față din nefericire încă
lipsește.
AS: Arondismentele pariziene, fiecare e format din mai multe cartiere, dar fiecare poate să aibă
regulamentul lui urbanistic, strategia lui de dezvoltare...
RN: În același timp fiind interdependent cu celelalte și cu primăria mare
AS: Evident , primăria mare trebuie să coordoneze tot, eu nici nu cred că trebuie să mai existe sectoare și
să alegem primarul de sector, trebuie să alegem un singur primar. Parisul, care are 20 de mil de locuitori
alege un primar și noi ne-am găsit să alegem șapte.
RN: Corect.
AS: În fine. Și oamenii ăștia de multe ori nu pot colabora între ei pur și simplu...
RN: Există animozități politice și, na.
AS: Politice, personale, da.
RN: Există o direcție a coerenței urbanistice a unui oraș care face până la urmă un oraș să-l simți legat,
să-l simți... De exemplu, există zone ale Bucureștiului unde nu simți că ești în București , există zone ale
Bucureștiului unde ai putea să fii în centrul Parisului, cum ar fi zonele vechi, pe unde e Lido, pe bl
Magheru. Dar există și zone care nu par că fac parte din același lucru. Aici mai există un lucru care e
important, mai există îndrăzneala arhitecturală de a ieși din tipic, dar menținând în același timp respectul
față de loc și lucrurile astea, oarecum există constrângeri la adresa arhitecților care sunt până la urmă
puse din nefericire și de partea asta de birocrație care preferă să nu riște. Și asta strică mult și voiam să te
întreb: ce este experimentulîn arhitectură? Voi ați reprezentat România la Expoziția Universală de la
Dubai din 2020 cu un pavilion car emie personal mi-a plăcut
AS: Care nu s-a construit.
RN: Nu s-a construit?
AS: Nu
RN: Uite, nu știam povestea asta. Înseamnă că randările sunt atât de bine făcute încât ai avea senzația că
e realitate ...
AS: dar dacă s-ar fi construit ar fi fost identic cu ce ai văzut în randări.
RN: Care e povestea?
AS: E o poveste lungă... Au fost diverse probleme, să zicem, și de management al investiției, și de

calendar, și de costuri, a venit pandemia, prețurile au crescut, lumea a intrat în panică ... exepoziția s-a și
amânat cu un an ... și comisarul împreună cu organizatorii au decis să abandoneze ideea construirii unui
43
pavilion de la zero. Trebuie să spun că făcusem proiectul la nivel de detaliu, cantități, tot, adică era gata
de ieșit în licitație. Și s-a decis să se închirieze un spațiu într-o clădire existentă, am avut și, mă rog,
avantajul de a putea schimba puțin fațadele acestei clădiri, care n-a fost toată închiriată de România, dar
mare parte din ea, parterul și o parte din etajul doi. Și atunci am putut personaliza această clădire și am
mutat cumva întreaga expoziție și principiile de la pavilionul nostru deigur la o scară mult mai redusă la
această clădire existentă.
RN: Am plecat de la experiment în arhitectură. Totuși, ce este experimentul în arhitectură?
AS: Experimentul în arhitectură este o raritate. Trebuie să înțelegem asta, fiindcă toate aceste
experimente costă enorm și cineva trebuie să plătească pentru astea. Să faci experiement în arhitectură e
o șansă, într-adevăr, și cred că șansa asta poate fi oferită ori de un mecena, ori de cineva la fel de nebun
precum arhitectul, ori de stat. Și, sigur, experiment înseamnă chiar și zona asta de tehnologizări, de
sustenabilitate. Aici cred că experimentul trebuie făcut permanent. Iar experimentul asupra formei, cum
vedem la stararhitecți, la Frank Gehry sau Hadid sau..., încercarea asta de a poate a inventa un stil
anume de design, un stil grafic, astea cred că sunt privilegii la care nu avem încă acces, fiindcă nu avem
capacitatea economică și financiară și de management de a le susține.
RN: Până la urmă, într-adevăr, când e vorba de arhitectură sustenabilă, din punctul de vedere al
ecologiei, al sănătății societale, urbanistice și așa mai departe, asta ar merita. În sensul ăsta ar merita
experimentul făcut. Pentru că dacă ar fi să o faci doar așa de hatârul unei forme care seamănă cu o
gălușcă și mâine poate să semene cu un avion de hârtie, parcă nu-și are sensul.
AS: Sigur că din punct de vedere economic probabil că și un experiment din ăsta poate genera profit.
Întrebarea este: căutăm profitul? Sau căutăm ... ceva mai important, să protejăm mediul sau să folosim
resurse locale sau să generăm poate o comunitate, și nu o clădire. În fine, nu cred că există o rețetă, cred
că ideal e să ai puțin din fiecare.
RN: E vorba de discuția aia la care te refereai și care ar fi atât de importantă la nivel urban în București. O
discuție la nivel de ordinul arhitecților, la nivel de arhitecți, la nivel de ce ne dorim, care ar putea să fie o
viziune comună și așa mai departe.
AS: Vorbeau de Dubai. Dacă comparăm Dubaiul din anii 90 cu Bucureștiul din anii 90 eram zece trepte
deasupra lor și acuma ei o clădiri de un km înălțime.
RN: Din nefericire, sunt niște performanțe de-astea cantitate.
AS: Nu-s niște performanțe sustenabile, dar din punct de vedere al managementului...
RN: Așa este ...
AS: Deci jos pălăria
RN: Uite, voiam să te întreb, că tot suntem aici, care ar fi trei lecții învățate din viața ta profesională pe
care le-ai împărtăți studenților arhitecți? Ceva ce a trebui să pățești pe pielea ta ca să înțelegi.
44
AS: Poate cea mai importantă, e un pic dureroasă, dar trebuie să fim realiști, îmi pare rău. Din păcate, nu
noi construim.Da? trebuie să înțelegem că este un client care construiește. Noi doar îl ajutăm să
construiască și îi oferim tot profesionalismul nostru ca să își îndeplinească un vis. Sau un business. Nu
noi trebuie să avem visul, clientul are visul.
RN: Calitatea noastră este a unei unelte.
AS: A unei unelte foarte performante, sperăm foarte performante.Dar eu cred că e esențial să ne
poziționăm așa, fiindcă încă mai există, nu cred că la tânăra generație, dar la arhitecții care ne-au școlit pe
noi, ideea asta că există acest arhitect demiurg care le știe pe toate și care se uită de sus la client, la
clientul care nu se ridică nici măcar până la genunchi.
Deci asta este o chestie. A doua că și inginerii cu care lucrăm fac și ei arhitectură. Ei contribuie,
structuristul, instalatorii, toți, contribuie la obiectul ăsta care rezultă în final și sunt la aceeași masă cu noi,
deci nu sunt la o altă masă, undeva mai în spate, dimpotrivă. Și trebuie să colaborăm și trebuie să
înțelegem ce fac ei.
RN: Exact. Și să-i ținem in the loop de fiecare dată, băi, atenție...
AS: Eu le-am zis de multe ori, și voi sunteți arhitecți, nu vă gândiți că voi sunteți ingineri. Inițial, meseria
asta conținea și partea asta de structură. N-aveam instalații. În timp s-au separat fiindcă lucrurile au
devenit tot mai complexe.
Și a treia. Sunt adeptul să încerc să obțin maximul de efect cu minimul de mijloace și cu lucrurile cele mai
simple posibil făcute, din punct de vedere concept. Dacă poți să faci un pătrat, nu trebuie neapărat un
cerc, mai bine fă un pătrat, că e mai simplu și de executat, costă și mai puțin. Keep it simple. N-are rost să
te complici...
RN: Tehnologia dictează oarecum prețul și prețul îți dictează soluția într-o anumită măsură.
AS: Da, dar chiar și dacă tehnologia te ajută... și atunci trebuie să înțelegi procesul și să încerci să obții
maximul cu minimul de investiții și mijloace. Este un principiu pe care încerc să-l urmăresc.
RN: Atunci aș mai avea o întrebare. În situația asta, a obiectelor de arhitectură, pe care ieși din facultate,
le lucrezi împreună cu niște colegi cu care îți faci o firmă împreună, cum se desfășoară o colaborare
eficientă între colegii arhitecți, în condițiile în care cineva, să zicem, este un senior manager al companiei,
cum ești tu, și cineva se ocupă efectiv de proiect. Cum este discuția pe soluție? Îl lași pe el să vină cu
propunerea? Dacă faci tu propunerea și ulterior lucrezi împreună cu el, cât îi dai de în detaliu, cât îl lași pe
să intervină? Cum funcționează partea asta?
AS: Încercăm. Noi suntem opt parteneri, o parte dintre noi coordonăm direct proiecte și fiecare are stilul
lui. Eu, personal, încerc să discut cu echipa variantele posibile și cred că de multe ori ideile bune se nasc
din confruntare, chiar din opoziție cu anumite propuneri. Asta nu înseamnă că acea propunere căreia te
opui sau pe care o contrazici nu te ajută să ajungi la o concluzie care poate e mai bună. Cred în munca
asta de echipă, cred că, din păcate asta este, dar la un moment dat experiența mai mare pe care o au cei
senior îi ajută cumva să vadă mai ușor o cale posibilă corectă. Nu înseamnă că o impun neapărat...
45
Curatoriea mea e destul de activă, adică mă implic destul de mult, încă, dar încerc să las loc tuturor să
constribuie.
RN: Bun. Și atunci să trecem la ultima întrebare. Ce sfat ai da tu, Adrian Soare, cuiva care vrea să-și facă
o casă? Cum să-și aleagă un arhitect bun? Ce să caute la el?
AS: Cred că este un pachet de criterii de care trebuie să ții cont. Fiecare are o pondere mai mică, mai
mare, în funcție de tipul de investiție, în funcție de client. Evident, afinitatea asta pe formă, pe design e
importantă, dar cred că mai important ar fi să discuți cu arhitectul ce principii aplică el în arhitectura pe
care o face. La ce e atent? De exemplu, îl interesează bugetul? Poate pe el nu-l interesează bugetul,
poate nici nu știu cât costă lucrurile. Asta e o chestie importantă. E preocupat de sustenabilitate? E
preocupat de fizica construcțiilor? Întelege detalii? Întelege cum funcționează o casă?
RN: Bun. Deci lucrurile la care să fie atent o dată. Deci tu, ca arhitect, la ce ești atent. Doi, ai zis de fizica
construcțiilor. E o chestie foarte importantă, e vorba de cum respiră pereții, de ce se întâmplă cu apa...
AS: Și de aici cum faci toate detaliile pentru ca acea clădire să reziste în timp, să-ți ofere confort
RN: Să fie un mediu sănătos.
AS: exact. Și, evident, după care urmează portofoliul, experiența, forța de lucru. Uneori sunt clienți care
aleg de multe ori să lucreze cu arhitecți doar pentru faptul că au un preț mai mic, dar fiind destul de clar că
nu au capacitatea de a duce în bune condiții un proiect. N-au nici experiența, nici forța necesară. De multe
ori sunt tentanți de un preț mai mic de proiectare, dar care înseamnă 0,000001 din totalul investiției.
RN: Pentru că mai e un lucru pe care l-am mai spus și îmi doresc să îl repet că e important, apropo de ce
spuneai, Adi. Onorariul arhitectului de multe ori îți scoate banii...
AS: Da, sigur, nivelul onorariului de proiectare nu e întotdeauna o garanție, dar asigură măcar premisele
pentru o proiectare de calitate.
RN: Mersi mult că ai fost alături de noi!
AS: Mulțumesc din nou pentru invitație!
RN: A fost o mare plăcere să te avem invitat aici și să avem discuția asta. Sperăm că veți fi alături de noi
și data viitoare. Noi am fost Oameni în spațiu, podcastul despre oameni, arhitectură, oraș și societate. Zi
faină! Sursa https://www.spatiulconstruit.ro/articol/cladirile-de-patrimoniu-pot-asigura-succesul-unui-
business-arh.-adrian-soare-oameni-in-spatiu-video-interviu/26785
Construim cu 70-80% din costurile din Europa | arh. Bogdan Babici @ Oameni în spațiu
Când nu ești arhitect, construcțiile „se fac”și clădirile „se ridică” așa cum cresc plantele: prin ele însele. Le
vedem prin filtrul unei diateze pasiv-reflexive care parcă amplifică spiritul critic ulterior. Când ești arhitect,
însă, abordarea e cu totul alta. Clădirile le faci tu, casele le construiești tu. Tu orchestrezi toate detaliile, tu
46
armonizezi, într-un proiect funcțional, coerent și plăcut ochiului, toate cerințele și năzuințele, oricât de
eterogene ar fi. Despre ce înseamnă să construiești stadioane ori case mici pentru familii tinere cu bani
puțini, despre cât costă lucrurile și cum să facem să ne fie mai bine, ne vorbește în acest episod Bogdan
Babici, un arhitect cu un portofoliu de lucrări impresionant și cu discurs integrator, care îl pune pe Platon
alături de nevoia de capitalizare, de dihotomia globalizare – identitate locală, de concepte precum
competitivitate, echilibru, angrenarea lanțului economic, de parametri de cost și eficiență, într-o viziune
orientată spre îmbunătățirea vieții oamenilor. Să-l ascultăm, avem ocazia să contemplăm desfășurarea
unei minți de arhitect.
Iată, în cele ce urmează, transcrierea integrală a discuției:
Radu Negoiță: Salutare și bine ați venit la Oameni în spațiu, podcastul despre arhitectură, oraș și
societate. În acest episod avem lângă noi un arhitect care aduce destul de bine cu personajul negativ din
Al cincilea element. Este vorba de personajul jucat de Gary Oldman. Însă alături de noi îl avem totuși pe
Bogdan Babici, arhitect. Bine ai venit la noi! Bogdan Babici este fondatorul firmei Tecon, o firmă de
proiectare de arhitectură care este cunoscută pentru Stadionul Ilie Oană din Ploiești, pentru noul stadion
al Rapidului din Giulești, pentru casa I.D. și mai multe lucrări premiate de-a lungul timpului de Ordinul
Arhitecților. E vorba, și în acest caz, am mai spus lucrul ăsta, dar de fiecare dată mă bucur că îl pot
spune, despre lucrări de arhitectură care fac bine societății, care fac ce avem în jur mai frumos. Deci
camera pe Bogdan, să vedeți cât de mult seamănă cu Gary Oldman. Salut și mersi că ai venit!
Bogdan Babici: Mulțumesc mult că ați făcut această invitație și că v-ați gândit să avem dicuția asta
împreună. Sper că chiar dacă semăm cu personajul negativ cum bine ai spus tu facem proiecte care fac
bine societății.
RN: Una dintre primele mele întrebări, le am aici pe tabletă ca să nu le uit, era dacă ești rapidist. Pentru
că am văzut că ai două stadioane făcute, dar înainte să începem podcastul mi-ai spus niște lucruri foarte
interesante despre stadioane, despre cum se atribuie și despre cum să ai competențele necesare pe care
statul ți le cere ca să-ți dea voie să faci stadioane. Care-i povestea?
BB: Da, e clar că fiind clădiri cu o anumită importanță, ele sunt în categoria de importanță B, evident că
lumea vrea să se asigure că axistă competența necesară pentru aborda aceste tipuri de proiecte și atunci
criteriile de eligibilitate sunt foarte dure. Problema mare este că România e o țară care n-are o experiență
foarte îndelungată în aceste tipuri de proiecte, nici nu sunt chiar foarte multe scoase ca investiții, motiv
pentru care personalul specializat este într-un număr foarte mic. Am putea să numărăm pe degetele de la
o mână experții, cum sunt definiți în documentațiile de licitație ”experți cheie” și altfel foarte dificil de a se
forma alții, pentru că ei nu au niciun fel de șansă să poată să intre într-o astfel de ecuație pentru că nu
există această experiență similară.
RN: Ceea ce spune Bogdan e că dacă vrei să fii luat în calcul ca proiectant pentru o licitație de stadion, tu
trebuie să ai capabilitate pe stadion. Or, ca să ai capabilitate pe stadion tu trebuie să fi făcut vreo trei
stadioane. Or, ca să faci trei stadioane singur e foarte greu. Poți să te parteneriezi cu cineva care are
capabilitate pe stadioane, dar chiar și așa este un proces foarte anevoios și oarecum și un cerc vicios din
punctul ăsta de vedere al cerințelor lor.
47
BB: Nu știu dacă să-l numi vicios, dar e complicat să generezi, sau să deschizi, dacă vrei, domeniul ăsta
și către alte tipuri de birouri. Adică e un cerc restrâns, nu l-aș denumi vicios, care are puține șanse să se
deschidă și din treaba asta nu știu dacă câștigă cineva. Cred că poate gândite altfel aceste criterii ar
putea să...
RN: Să permită o mai ușoară intrare...
BB: Să se poată forma cât mai multe birouri care să aibă acces la tipul ăsta de lucrări. Poate peste 10, 15
ani o să fie, se formează masa asta critică de birouri. Dar altfel...
RN: Era și o discuție despre fonduri, pentru că dacă ai două puncte în loc de trei înseamnă că soluția
constructivă trebuie să fie mai ieftină cu o sumă foarte mare.
BB: Nu, ideea e că, evident, la licitație toți comtetitorii primesc un număr de puncte pe niște categorii de
punctaj, ca să zic așa: experți, oferta tehnică și așa mai departe. Ei, această experiență similară a unor
experți cheie cântărește considerabil în calculul acestor puncte și lipsa unor lucrări așa cum sunt cerute în
caietele de sarcini mult mai puțin. Înseamnă că tu cumva ești penalizat în ecuația totală a evaluării ofertei
cu o sumă considerabilă. Adică, tu să poți să iei un punctaj competitiv probabil că trebuie să faci rabat din
altă parte, pe prețul ofertei, pe alte condiții.
RN: E o chestie foarte complexă și de multe ori lucrurile astea nu se discută la nivel de societate. Chiar
am văzut la un moment dat la televizor ceva care, apropo de proiecte și de fonduri europene. Era într-una
dintre guvernările mai vechi o doamnă parlamentar care povestea, nu-i spun numele, povestea la televizor
de ce costă spitalele așa mult. Că era un spital care ajungea la vreo 40 de milioane de euro. Și ăștia
spuneau, domne, dacă în Austria costă 15 milioane de euro la noi de ce costă 40 de milioane de euro. Și
doamna începe să facă un calcul. Păi, zice, proiectarea de arhitectură 4 milioane, cutare, cutare... Cât
proiectarea de arhitectură? Când a ajuns proiectarea de arhitectură să ia pentru o chestie de genul ăsta,
pentru un spital, 4 milioane de euro? Poate toate specialitățile iau un milion jumate, două milioane de euro
și arhitectura să zicem că ia un 10%, 15%, pentru că și partea de consultanță este foarte importantă. E
doar un exemplu, nu sunt sigur că am cifrele exacte.
BB: 10% e o cifră foarte mare, nu-i specifică spațiului românesc. Acum nu știu exact să spun, eu cred că
spitalele nu pot să coste mai puțin decât spitalele din Europa...
RN: Dacă le faci la aceleași standarde, bineînțeles.
BB: Exact. E foarte important ce comparăm, cu ce comparăm.
RN: Aici erau mult mai scumpe ale noastre decât ale lor.
BB: Păi, să ne gândim așa: în economia românească se produce ceva, în afară de ciment, să zic, poate,
nici ăla dacă stai să te gândești, care să poată să fie înglobat într-o construcție și să nu fie importat? Și
atunci dacă tu tot ce înglobezi într-o clădire, nu tot, hai să zicem 80%, 90% sunt mărfuri importate ... n-ai
cum să le faci mai ieftine.
48
RN: Dar eu sunt convins că alt ingredient era ceea ce mărea foarte mult prețul. Mai mare decât taxele
vamale și adaosul comercial al unei firme din străinătate care-și pune adaosul ăsta că exportă în
România. E factorul ăla invizibil care se numește corupție. Pentru că își trage și politicul din chestii de
genul ăsta și uneori în detrimentul societății.
BB: Nu știu ce să zic. Adică, din experiența pe care am parcurs-o noi eu am văzut că ne chinuim, cu alte
tipuri de infrastructură, nu cele medicale, să intrăm în niște costuri pe care eu le apreciez mult inferioare
costurilor din afară. Nu știu exact ce a zis doamna respectivă parlamentar, dar aicea, în România, eu aș
spune că suntem invers. Deci, în ciuda faptului că avem o super lipsă de forță de muncă, deci, clar, orice
român care știe să facă ceva a plecat. Deci costul cu forța de muncă e mare. Materialele în marea lor
majoritatea sunt fie importate, nu se poate, mai ales în contextul ăsta postpandemic, când
impredictibilitatea privind costurile și așa mai departe a crescut foarte mult. Nu înțeleg de unde atâta
convingere că în România, care este parte din Uniunea Europeană astăzi, în care ne-am corelat cu
prețurile la energie, cu manopera suntem acolo. Adică, România are aceleași salarii în construcții cu
Portugalia, cu Italia. Mărfurile toate, produsele le importăm și cum ar putea să iasă ceva atât de ieftin? Ei,
și cu toate astea, se pare că sunt foarte scamatori mulți dintre români, costurile lor ies, zic eu, maxim
70%, 80% din costurile din Uniunea Europeană. Unde este diferența? Păi, vă zic eu unde este. Nu e de
magie, din păcate este in necapitalizarea companiilor de construcții din România. Nu se generează capital
românesc, noi de fapt învârtim niște bani, puțini, și ne facem că câștigăm, dăm de lucru unor oameni, ăia
se duc și muncesc și companiile n-au profituri.
RN: Așa e, am înțeles. Deci, practic, companiile de construcții din România nu pot crește pentru că învârt
sume foarte mici, au adaosuri foarte mici la plus valoarea pe care o aduc și atunci nu reușesc să crească
suficient de mult.
BB: Păi, nu se pot capitaliza, nu pot face investiții în utilaje. E clar că dacă te uiți vezi că marea majoritate
a companiile de construcții serioase s-au dezvoltat și au făcut. Ei, acolo cum ... prima dată că au început,
au început de ceva vreme, doi la mână au un management aproape militarizat, bravo lor că-l au!, trei la
mână au înțeles că primul efort pe care trebuie să-l faci este să dezvolți compania, să-ți iei utilaje și așa
mai departe și după aia poate să scoți și niște bani să-i duci acasă ca profit. Deci e un parcurs lung. Dar
în realitate de-abia acum poți să zic că și în România au apărut cât de cât companii care să poată să iasă
undeva în plan extern sau să ... dar le lovește încă această lipsă de forță de muncă calificată croncă care
e în toate domeniile de activitate ... Sistemul de educație nu mai produce niciun fel de calificări pentru
meseriile aste de care într-un fel sau altul toți avem nevoie.
RN: Le-au desființat la un moment dat. Le-au reînființat după, mă înșel?
BB: Nu știu dacă s-au reînființat. Cu toate că la ora actuală cu toată schema asta de suport pe care a dat-
o guvernul și pe companiile de construcții cum a dat pe companiile de IT, aici cât de cât s-a mai dat o gură
de oxigen și ai putut să crești ... Cel mai important este să stopezi această hemoragie către extern. Adică,
noi dacă nu reușim să dăm, să aducem lucrurile la un nivel de salarizare în așa fel încât oamenii să
trăiască ok aici, decent, în secunda doi se…
RN: Exact cum s-a întâmplat. A fost un exod masiv.
BB: Am pierdut cinci milioane. Cel mai mare exod după Siria.
49
RN: Spunea la un moment dat răposatul Neagu Djuvara, românii nu au plecat din țara lor nici în cele mai
grele momente ale istoriei. N-au plecat în perioada Primului Război Mondial, n-au plecat în al Doilea
Război Mondial, dar acuma pleacă pentru că nu se simt apreciați din multe puncte de vedere.
BB: Eu cred că asta cu aprecierea, românii s-au obișnuit ...
RN: Nu mă refer doar la strânsul de mână, mă refer la recompensă financiară, un pic de respect în
societate, chestii de genul ăsta.
BB: Eu cred că mult mai grav e faptul că s-a pierdut un vector identitar, adică ceea ce coagulează cel mai
bine o societate, să spunem așa un cuvânt mare, sunt marile proiecte. Oamenii au un sentiment de
mândrie și de apartenență în comunitățile care performează și confirmă nivelul lor de dezvoltare prin ce?
Prin proiectele lor de dezvoltare. Or, România n-a mai făcut nimic în ultimii 20, 30 de ani și automat
sistemele de educație n-au mai putut să se sincronizeze cu piața forței de muncă. Oamenii formați în
universități nu-și mai găsesc aici unde să se ducă să lucreze la un nivel de performanță pe care îl dorește
orice tânăr, că el vrea să se dezvolte și rupându-se acest lant, normal, toată economia...
RN: Nu mai sunt provocări...
BB: ... a sucombat și societatea a pierdut orice vector coagulant de identitate să-i dea dorință să continue
aici, să aibă un sentiment de apartenență, să vrea să-și crească copiii aici...
RN: Da, da, da. Să zică, fiule, noi suntem ăia care au făcut x. Da, corect
BB: Lăsând la o parte faptul că decalajul între calitatea unor sisteme din Vest, sistem de sănătate, sistem
de educație, sistem de asigurări, sistem de pensii, toate chestiile astea contribuie și mai mult la decizia lor
de se duce acolo. Ceea ce oferă clar Vestul astăzi e o predictibilitate și o stabilitate mult peste ceea ce
oferă...
RN: Din păcate pentru noi. Mi-au plăcut, de-asta pornisem de la stadioane. Să faci stadioane, pentru cine
nu știe, este extraordinar de greu pe partea de arhitectură. Este una dintre comenzile foarte complicate. Și
admiram la tine pe site, pe tecon.ro, stadionul Rapidului din Giulești. Stadionul Rapid Giulești este
denumirea oficială. Și eu am văzut, este un stadion care are foarte multe umbrare. Doar când mă gândesc
la cât ar fi fost investiția în umbrarele alea toate care-l fac să arate în felul ăsta și practic diluează oarecum
o masivitate a unui obiect de arhitectură atât de mare. Este ceva acolo, este un văl peste el care îl
fragmentează vizual și-l și face foarte interesant. Cu toate astea, din punctul meu de vedere, uitându-mă
pe fotografii, dar, iarăși, necunoscând proiectul așa cum îl cunoașteți voi că nu am cum, eu simt că soluția
are un raport cost-calitate foarte bun. Cât costă să construiești un asemenea stadion, nu știu, la cheie?
Folosesc un vulgarism din ăsta. A fost scump, a fost ieftin?
BB: Părerea mea este că n-a fost scump. Prima dată, noi, cum am spus, la stadioanele astea, mai ales la
Rapid, noi am fost un fel de vioara a doua, sub cei de Graphic Studio, Nemes Karoly, care ei au fost de
fapt proiectantul general și șeful de proiect la chestia asta. Când vorbim despre estetica stadionului, noi
lucrăm destul de mult împreună, dar ei au fost cei care au dat această linie, au încercat să mitigheze toate
conflictele alea de acolo din teren. În stadioanele astea este o foarte puternică emoție, a cui? A viitorilor
utilizatori, respectiv galeriile ... ei se implică, discuții, vor să înțeleagă, vor să vadă, ceea ce mi se pare
fantastic, că ei îl văd ca un obiect al lor.
50
RN: Deci, ei sunt partea aia de societate care-și apropriază locul.
BB: Exact și asta după mine e un lucru bun, fiindcă stadionul, vezi, e un vector de-ăsta coagulant și
generează comunități care împreună cresc copii și totul în jurul acestuia. Practic au un rol coagulator,
ceea ce e foarte important în orașele de azi.
RN: Apropo de oamenii care se strâng în jurul unui proiect.
BB: Exact. Și la Rapid, și la Ploiești, peste tot acest dialog a fost destul de intens și eu s-au implicat în
imaginea stadionului, tocmai ca să le fie și a fost corect, asta e și abordarea noastră, să-i reprezinte. Ei,
acuma e clar că la genul ăsta de infrastructuri publice, dificultatea dincolo de funcțiunea pe care ai zis-o
tu, care până la urmă, asta e, o învățăm așa, vine și din această mitigare cu dimensiunea economică,
odată ce-ai intrat în hora asta, licitație, un oarecare preț și stadionul Steaua, și stadionul Rapid au venit pe
fondul postpandemic, cu o impredictibilitate totală pe prețuril, pe forță de muncă. Mie mi s-a părut o
reușită, să zic așa, în primul rând a antreprenorilor, a antreprenorului care le-a desfășurat concomitent pe
amândouă, să poată să gestioneze situația asta și s-o ducă la capăt. Deci aspectul pe care l-ai invocat a
încercat mereu să facă și o trimitere către vechea imagine a stadionului, care până la urmă era de
perioadă modernistă, așa interbelică, cu niște ferestre-bandou peste care s-a încercat cu venirea acelor
riflaje, fiindcă ea, cumva, o percepi în racursi toată fațada. Și complicația mare a venit de a le băga,
culmea și Ploieștiul, și Rapidul, într-un teritoriu foarte restrâns, unde n-am putut să găsim o cooperare
instituțională. Adică la Rapid vecinătatea era cu CFR-ul, unde, dacă s-ar fi renunțat la niște linii pe care
stăteau niște garnituri abandonate cred că de zeci de ani, stadionul ar mai fi câștigat un colț – nu s-a putut
pentru că nu s-a cedat, nu s-a mutat gardul. La Ploiești am avut aceeași provocare fiindcă un colț al
stadionului cădea în administrarea altei instituții care nu a vrut să coopereze. Spun asta pentru că
structural un stadion e mult mai eficient dacă tu reușești să-l închegi ca un întreg, învelirea asta, e o
eficiență economică în structură. Dacă nu reușești, se poate, că s-au făcut multe. Ca și costuri, ca să-ți
răspund la întrebarea asta, Rapid ... cifrele sunt așa: construcția efectivă, în sine, a stadionului a fost în jur
de 32 de milioane de euro ... valoarea totală de investiții la final, din ce știu, așa, s-au închis 180 de
milioane de lei cu tot cu TVA, închiderea. Raportul ăsta așa îți dă cam 2500, în jur de, eu zic cifre rotunjite,
pe loc ...
RN: 2500 de euro pe un loc?
BB: Da. Asta e o chestie foarte perfomantă. Europa nu începe cu astfel de infrastructuri ... Foarte puțin și
acum trebuie să vedem, o fi bine, o fi rău? În Europa nu există ceva de genul ăsta de infrastructură de la
4000 de euro în jos. Nu prea ai cum s-o faci. Se duce chestia asta într-o... efectiv o acrobație pe care o
fac antreprenorii, proiectanții, să-l scoți la un nivel de calitate ok și funcționalitate. Se poate, dar, cum
spuneam, mie mi se pare incredibil cum în foarte multe investiții de-astea publice în care antreprenorii
intră teoretic să câștige, ei trag linie și văd, ok am făcut palmares, am pierdut 200 000 de euro. Și nu
există niciun fel de mecanism de control în care cineva să zică, ok, domne, de ce-a costat ăsta mai mult?
Ai cărat banii acasă? Păi, uite, nu, a crescut fierul, a crescut prețul la conductori. Na, eu am avut o
obligație... marea majoritate a ăstora serioși vor să o ducă la capăt cu orice sacrificiu și nu-i înțelege
nimeni. Să ia frumos printr-un mecanism de verificare, să zică, ok, n-ai furat banii, e clar, a fost o
conjunctură. Ia de-aicea diferența măcar să ieși pe zero dacă nu câștigi. Normal, el ce poate să facă?
Trage din salarii, trage din...
51
RN: Bineînțeles, așa este. Și ne întoarcem la ce discutam mai devreme, când nu-i dai voie să se
capitalizeze. Foarte interesant, mai ales că-mi imaginez că au fost și... lucrarea cu instituțiile statului,
apropo de ce spuneai tu, în zona liniilor ferate dezafectate care n-a fost disponibilă ca spațiu de respiro
peste care stadionul ar fi putut să crească. Am fost de curând și am văzut zona Wembley din Londra. Într-
adevăr toată zona din jur este... a crescut întâi stadionul, după aia zona din jur, adică stadionul a fost o
prioritate și se simte lucrul ăsta în arhitectură.
BB: Asta este diferența, că ei, vedeți, au o viziune de dezvoltare a unui oraș și nu ratează oportunitatea
unei investiții publice de mare anvergură, cum a fost Wembley-ul, de a genera un nou pol de dezvoltare.
Ei când iau deciziile astea de amplasare a unor investiții majore le iau astfel încât alea să contribuie pe
următorii 15, 20, 30 de ani și să devină un atractor. Noi le înghesuim, le băgăm, n-avem terenuri, asta e,
ne descurcăm cum putem.
RN: Bun. Putem să trecem de la arhitectură de foarte mulți metri pătrați la arhitectură de foarte puțini metri
pătrați. Voi aveți o casă care se numește Casa I.D., am înțeles că este de la numele proprietarului, Este
foarte mică, dar nu-i lipsește nimic. Ce reușește căsuța asta să-i ofere omului care-o locuiește din ceea ce
casele alea de catalog, standard, pe care le găsești în Google, nu pot.
BB: Casa a fost și pentru noi o provocare. În general, căsuțe de-astea sunt foarte consumatoare de timp
și e greu să le poți face cu costurile actuale de proiectare, dar le facem pentru prieteni, pentru cunoscuți.
Ea a fost o provocare pentru că e efectiv o casă pentru un cuplu foarte tânăr la început de viață, proaspăt
căsătoriți, care au zis, domne, noi vrem să ne dezvoltăm familia altfel decât la bloc, au reușit să obțină
acest teren care este iar foarte mic. Terenul era de până în 250 mp.
RN: 200 e minim ca să poți să construiești de la zero.
BB: Era pe un colț, cu niște constrângeri urbanistice, n-am avut niciun fel de problemă să le respectăm,
dar a fost un exercițiu de buget în care fiecare centimetru pătrat construit, fiecare decizie acolo, a fost așa:
ok, dar asta cât costă, putem s-o facem, nu putem s-o facem. Este un exercițiu de funcționalitate, n-am
putut să avem niciun fel de adaos care să nu fie justificat financiar și n-am putut risipi banii deloc. Norocul
pe care l-am avut a fost cu acea tablă, pe care el a găsit-o, beneficarul, undeva pe un stoc...
RN: E o tablă zincată sau e vopsită?
BB: E și zincată, și vopsită. A reușit să găsească un stoc undeva, rămăsese de la un proiect mai mare și a
putut s-o achiziționeze la un preț foarte bun.
RN: Mie mi-a plăcut ce-ați scris acolo. Tabla, ea este separată de peretele casei, ceea ce înseamnă că ea
când se încinge, între ea și peretele casei și termosistem se creează niște curenți care-ți ventilează casa.
BB: Noi cam la toate casele facem principiul ăsta al fațadelor ventilate. Și într-adevăr și tabla aia și toată
casa are un sistem de fațadă ventilată, motiv pentru care o face mai ieftină în exploatare. Iarna nu se
răcește așa de repede, vara nu se încinge așa de tare.
RN: Adică, practic, tabla de obicei, ca să completez ce-ai spus, se încinge și poate să-ți creeze disconfort,
dacă este pusă în operă cum trebuie, și, apropo, Tecon, numele firmei lui Bogdan, are eco în centru
52
acolo, probabil e și din cauza asta, o poți folosi ca să ventilezi. Iarăși, are ventilația aia în partea de sus,
care e foarte interesantă că ia aer de jos și funcționează ca un horn.
BB: Se poate ventila natural, prin casa scării. Acolo am încercat să introducem tot felul de principii. E
adevărat că am avut și cu cine, oamenii, poate și constrânși, poate și mai deschiși fiind vârsta lor au fost
pozitivi și au acceptat cam toate direcțiile în care noi i-am îndrumat tocmai ca să le fie bine, n-am avut
niciun fel de alt interes.
RN: Și rezultatul este unul deosebit. E ceva care are o prezență urbană careeste aparte, în același timp
este un aparte controlat, este un aparte care transmite forță prin disciplina aia a liniilor. Și are o volumetri
care mie mi-a plăcut. Țin minte că la suprafața, cred că amprenta parterului, sau suprafața utilă, nu mai
știu exact, era de 85 de metri pătrați.
BB: E amprenta.
RN: Și sus 200 .... Este în consolă.
BB: E o zonă de-asta de tranziție de țesut. Adică, vizavi de ea pe stradă sunt blocuri mai înalte și după-aia
faci o tranziție către țesutul clădirilor joase. Și atunci am încercat să facem un fel de trecere de la
geometria asta a clădirilor cu locuințe colective...
RN: da, da, către un altfel de țesut. Acuma, că tot am vorbit despre stadioane și despre costurile
construcțiilor mari. Dacă mai reții, cât a fost costul unei astfel de căsuțe? Pentru discuția a pornit de la
faptul că a fost o casă pentru un cuplu tânăr la început de drum și investiția a fost oarecum mai mică.
BB: prima dată, casa e făcută de foarte multă vreme, cred că are peste zece ani și nu știu dacă mai are
vreo relevanță sau corespondență. Prețurile au evoluat foarte mult ... Astăzi nu cred că poți să dai așa, eu
nu m-aș hazarda să dau un preț pentru că lucrurile astea sunt extrem de mult influențate de felul în care e
proiectată casa ... ce materiale folosești, ce sistem constructiv folosești, ce izolații ...
RN: Și uneori materialele le folosești în funcție de ocaziile care apar, cum a fost partea asta cu reducerea
la tablă, ce-a obținut el...
BB: ce echipare are. Așa, overall, eu cred că în continuare se poate păstra acest procent în care undeva
25, 30 maxim ar trebui să fie partea de structură, un 25 sau, nu știu, mai mult, 35, partea de arhitectură și
un 30 partea de instalații în funcție de nivelul de echipare. Una este să ți-o faci cu pompe de căldură și cu
toate tehnologiile astea noi și alta e să te duci pe un sistem clasic. Acum, lumea trebuie să conștientizeze
că costul unei locuințe este de fapt un cost agregat: cost de construcție și edificare plus cost de
întreținere, mentenanță și exploatare în timp. Deci dacă calculezi costul pe o perioadă de 50 de ani, să
zicem, al unei case, te-ar putea ajuta în luarea unor decizii la costul de investiție, fiindcă într-un fel sau
altul lucrurile astea se influențează, vin împreună.
RN: Păi, dacă cu clienții ăștia spuneți că voi ce de la firma Tecon v-ați înțeles bine, povestește-mi cum ai
refuzat un client și pe ce baze, fără nume.
53
BB: În general, de la primele discuții noi încercăm să ne dăm seama din dialog cum abordăm problemele,
dacă există un minim de compatibilitate între noi, Eu sunt foarte cinstit cu clienții noștri din punctul ăsta de
vedere, adică, domne, noi asta știm să facem, fiți atenți dacă veniți spre noi sau nu, fiindcă aste e, o
chestie de gust... Pentru noi e puțin mai greu să ieșim din felul în care vedem lucrurile. Nu am fost
încăpățânați, în multe situații chiar am încercat, noi n-avem o rețetă de dezvoltare.
O dată că eu cred foarte mult în ideea asta de contextualizare a construcției și ne adunăm foarte mulți
vectori din zona de implantare în așa fel încat la sfârșit să fie o compoziție echilibrată cu ce vine clădire
nouă și contextul existent. Dar și pentru faptul că mereu am încercat să găsim și alte direcții de a aborda
problema și n-am căzut într-un rețetar, să zic așa. Chiar și atunci unde am avut confimări. Am avut
arhitecturi care într-adevăr au fost apreciate și de alții și ne-ar fi ușurat viață, ok, mergem pe direcția asta.
Iar partea cu refuzatul, cred că i-am convins de fiecare dată că mai bine e să găsească persoana cu care
să poată să aibă aceeasși direcție, același sistem de valori. Cumva nu i-am refuzat, ci am ajuns împreună
la concluzia că...
RN: Ați fost fair cu ei, fair play.
BB: Da.
RN: Ai zis ceva care mi-a plăcut foarte mult. Ai spus despre faptul că încerci și voi încercați la firmă să nu
fiți rețetari. Cu toate că o arhitectură a ieșit într-un anume fel și v-a mulțumit pe voi conform standardelor
pe care voi vi le impuneți și eventual a și fost premiată de breaslă, nu ați încercat să mergeți pe aceeași
rețetă doar pentru că a funcționat. Și voiam să te întreb despre valoarea experimentului în arhitectură,
pentru că știu că și la voi pe site, exact cum sunt pe site-urile multora dintre arhitecții care lasă lucruri
frumoase în urma lor, sunt foarte multe lucruri, în general mă refer, nu doar la voi, sunt multe lucruri de
obicei care nu ajung să fie construite și e păcat că n-ajung să fie construite. Iese din logica asta
economică capitalistă standard să faci o chestie fără să fii sigur că-ți iese din lucrul ăla ceva. Voi aveți mai
mult de 24 de ore în zi? Cum faceți?
BB: Nu avem. E adevărat că cel puțin la noi la birou activitatea este intensă și marea majoritate a
proiectelor de sertar, cum se numesc ele, au rezultat din neimplementarea unor proiecte, nu ne-am
apucat noi să facem așa, să producem că n-aveam ce face. N-am avut ce replică să dăm. Asta e, ne-am
repliat. Participăm și la concursuri de arhitectură. Cred că asta este de fapt dimensiunea de artist a
arhitectului, atunci când ea este. Un artist este întotdeauna mai puțin money oriented și mai puțin se
gândește la dimensiunea economică a vieții, ci el caută exprimare, caută să aducă...
RN: Și satisfacție prin munca lui.
BB: Exact. Acum noi avem multe proiecte care nu s-au materializat. Nu ne pare rău, pentru că în fiecare
proiect de-astă experimentăm, căutăm, învățăm, adică, totdeauna l-am văzut ca o formă de a mai câștiga
ceva. N-am câștigat bani, dar am câștigat experiență.
RN: Care e un antrenament al creativității foarte folositor pentru orice urmează.
BB: Noi acum, da, și aici, cred eu că am ajuns la maturitatea astea de a găsi, de multe ori încercăm în
toate proiectele noastre să găsim acest echilibru între imagine-creativitate-cost- eficiență. Pentru că eu
54
cred că un design desăvârșit e de fapt o formă de echilibru între toate componentele astea care
conclucrează la obiectul respectiv: funcțional, economic, estetic.
RN: Am acasă o carte despre exemple de obiecte de design care au trecut testul timpului. Unul este
cafetiera aia mică pe care o știm toți, aia ortogonală, proiectată de un italian. Mai era o chestie care mi-a
plăcut în special pentru ăștia care se tund chel ca mine. Era o lamă pe care o țineai în palmă, mă rog,
capac din ăsta cu trei lame și practic îți făceai așa, îți făceai masaj, niște spumă, și scăpai oarecum și de
părul nedorit, ca să zicem ca-n reclamă. Acum, că am intrat în subiectul ăsta, mai am un subiect conex
către care vreau să te aduc. Fiecare arhitect are o părere despre ce e arhitectura. Unii verbalizează
definițiile, alții se abțin. Cum ai explica tu cuiva din afara profesie, domne, ce-i arhitectura? Că ăla vine și
spune, constructorul face case.
BB: Acuma, partea de construcție e partea de meștesug. Arhitectura aș spune că este partea asta de
bucurie, de plăcere, de, hai să zicem, artă, dacă reușim să ajungem acolo, de a organiza spațiul,
indiferent de dimensiunea lui, indiferent de scară, cu scopul de a îmbunătăți calitatea vieții utilizatorului.
Am dat o definiție ... Cred eu că arhitectura are o componentă de pasiune și de dorință de a te exprima și
de a crea, de a explica și a da un mesaj din spațiul public. Dincolo de toate, clar e și un vector
educațional. Cred că asta e dimensiunea responsabilității arhitecților față de oraș, față de propriile lor
creații. E adevărat că e foarte mare și greu drumul ăsta, lung, de la idee la realizare și apar foarte multe
probleme pe drum. Și de multe ori ideea este materializată imperfect, ca în scrierile lui Platon. Dar noi aici,
ca arhitecți, cred că asta ar trebui să le spunem celor care ne-ntreabă despre arhitectură, că avem un rol
formator, că o arhitectură de bună calitate e un mesaj pe care prima dată îl transmite beneficiarul sau
investitorul în clădirea respectivă și trebuie să fie reprezentativă pentru el și ar trebui să aibă toată
încrederea și toată cooperarea cu arhitectul în așa fel încât produsul finit să ajungă la nivelul de
reprezentativitate dorit.
RN: Adică, arhitectura este un mesaj cultural codat, ceva care permanentizează în spațiul public vectorii
culturali și valorile culturale ale unui grup din ăsta, mă rog, etnic, național și așa mai departe într-un
anume context.
BB: Poate să prindă și componenta, adică asta ar fi deja la un next level, să poți totdeauna să surprinzi și
componenta asta sensibilă a specificității sociale. Se încearcă dintotdeauna, de-asta apar chestiile astea
cu specific. Acuma, pe fondul uniformizării ăsteia propuse de globalism, cred eu că trebuie să avem
curajul ăsta să ieșim din niște pattern-uri de-astea foarte puternice, formale, care au ținut arhitectura în
nemișcare o lungă perioadă de timp, și să ne dăm mai mult frâu liber așa către a experimenta, către a
încerca, pentru că n-o să putem să mai mergem încă 2000 de ani în aceeași logică, mai ales cu presiunea
asta pe care o pune tehnologia pe noi. Trebuie să ținem pasul.
RN: Mă uitam la un moment dat, era o străduță din asta și mă uitam, domne, mașinile aste aîn ultimii cinci
ani s-au metamorfozat, au devenit mai aerodinamice, mai nu știu cum, unele sunt electrice, unele sunt
4x4, unele au portbagajul mai mare. Ele s-au schimbat foarte mult...
BB: Și au crescut în dimensiune, fiincă e ca la restaurant, să fie mare, să coste, să se justifice.
RN: Da, da, asta e cel mai important...
BB: Și să angreneze lanțul economic.
55
RN: Cumva au început să absoarbă cât mai mult. În timpul ăsta căsuța este aceeași de 40, 50 de ani și nu
sunt aceleași în bine. Nu evoluează parcă în direcția unui mai bun trai pentru cine stă înăuntru. Adică,
deși ferestrele largi s-au cam inventat de vreo 100 și ceva de ani, văd case noi unde își fac la living câte
un din ăla atâta, ca și cum ar trebui să se apere de turci și să stea cu pușca acolo ... Și nu cred că-și face
calculul la pierderea de căldură.
BB: S-ar putea să fie și de bani. Noi totuși suntem o societate cu un nivel mic. N-avem de unde încă.
RN: Bun. Că dacă te uiți după-aia la acoperiș și îți dai seama câți bani a băgat în acoperiș, îl știi pe ăla
frânt așa, cu țigle negre, îți dai seama că nu acolo a fost. Deci e vorba de cu totul altceva. Mă rog, așa mi
se pare, eu încerc să judec deciziile lui după ce-mi transmite ansamblul.
BB: Noi suntem încă o societate care evoluăm, dar am plecat de undeva destul de de în spate și noi încă
întâlnim, avem clienți care au niște frici, să zic așa, domne, neapărat să fie dormitoarele sus ca să nu vină
hoții peste mine. Domne, dar există camere, sisteme de siguranță, până la poartă ai ce să... Ei vin cu
teama asta. Pe noi, amprenta asta a spațiilor din perioada de dinainte de 89 se simte in societate, oamenii
sunt obișnuiți încă cu spații mici și meschine. Și uneori le promovează, alteori dimpotrivă. A fost vremea
aia în care se duseseră către exagerări. Până o să se șteargă puțin, până când o să ne mai europenizăm
în masă mai durează. E clar că acum societatea e destul de scindată din punctul ăsta de vedere. E o
mare masă care încă călătorește și eu cred că ăsta e un lucur foarte bun, că s-au dus românii pe afară să
vadă și mai toți care s-au întors au avut un aport cultural bun. Și încet, încet ne apropiem de spațiul ăsta
european.
RN: În situația asta, dacă un client te-ar întreba pe tine, domne, uite, îmi ești simpatic, dar nu știu dacă să
lucrez cu tine sau nu, apropo de ce spuneai. Ce i-ai spune? Cum să-și aleagă un arhitect care să-l poată
ajuta să-ți pună partea cea mai bună a doleanțelor lui în practică, eventual să fie și partea asta de
educație pe care o aduce arhitectul în ecuație? Cum să-și aleagă genul ăsta de arhitect bun?
BB: Prima dată cred că i-aș spune să încerce să-l caute pe arhitectul care o ia personal Adică, se
transpune chiar în rolul clientului în momentul în care abordează proiectul respectiv, care are verticalitatea
de a nu-l linguși și să-i ...
RN: Să-i fie prieten, prieten adevărat.
BB: Să-i spună, domne, asta nu se face, nu e în regulă, sau dacă vrei neapărat eu n-o fac.Și să accepte
ideea că orice astfel de lucrare durează, poate și ani, și atunci să fii pregătit să conștientizezi că fiind o
relație de lungă durată trebuie să pleci la drum cu persoana cu care te simți confortabil și cu care vezi
lucrurile cam în același fel.
RN: Asta e o lecție importantă. E vorba și de plecat la drum, și de sinceritatea asta a comunicării.
Arhitectul de multe ori trebuie să-și amintească că nu meseria lui nu este de lăutar. Fără să vreau să par
peiorativ la adresa lăutarilor pentru că sunt membri ai societății și bucuria pe care ne-o aduc uneori e
importantă. Dar eu mă refer la dimensiunea aia de tip plesnește clientul din plic , ahitectul zice, da, să
trăiți, se face șeful, exact cum vrei tu, nu e nicio problemă, tu ești cel mai minunat ... Nu. Poți să reflectezi
asupra acțiunilor tale. Poți să-i spui, domne, uite, aici, chestia asta nu-ți face bine.
56
BB: Fiecare client, fiecare beneficiar vine cu setul lui de valori și cu setul lui de nevoi. Pe de altă parte noi,
arhitecții, trebuie să fim un pic deschiși, să auzim ce ne spun ei, pentru că realitatea este că noi nu facem,
adică, cel puțin eu așa cred, că nu facem construcțiile astea pentru noi, să ne lăudăm cu ele.
RN: Adică, ne punem în locul lui, dar nu proiectăm peste el nevoile noastre, în sensul ăsta.
BB: De-aia e important la început să vezi, domne, vedem lucrurile cam la fel? Fiindcă dacă le vezi la fel
răspunsurile tale pot deveni și răspunsurile lui. Dar, foarte multe, și noi ne-am trezit făcând propuneri
pentru niște clienți pe care nu i-am nimerit așa și am căutat acul în carul cu fân, e o oarecare deschidere,
n-au știu să se exprime, domne, vrem stânga, vrem dreapta și după un pic de chin ne-am dat seama că
cel mai bun start este să-l lăsăm pe el, să-l ajutăm să se exprime...
RN: Și să-și găsească el o temă...
BB: uite, domne, cum îți convine să fie chestia asta? Și de la chestia aia pe care am reușit s-o
concretizăm așa grafic, după-aia să putem să plecăm noi către o... Fiindcă, vezi, cum spuneam cu
definiția asta cu arhitectura, cu organizatul spațiului, nu știu ce, asta a fost o definiție care poate că pleacă
din viziunea mea. Dar nevoia asta de spațialitate pe care o avem noi arhitecții nu este atât de proprie
tuturor utilizatorilor. Pentru foarte multă lume existența e 2D, chiar îi deranjează o evoluție de-asta a
spațiilor pe care noi altfel o căutăm ca arhitecți. Și ei se simt confortabil dacă-i bagi în niște cutiuțe, exact
sindromul copilului mic. Nu știu dacă ai auzit. Copilul mic, dacă l-ai pus într-un spațiu vast s-a pierdut. Lui
îi place să se simtă protejat, ca într-un cuib.
RN: Nu cred că e neapărat o problemă, cred că e pur și simplu o lipsă de perspectivă, pe care ar putea s-
o capete din conversațiile cu noi. Fiecare profesie are calitatea că aduce ceva societății, folositor. Când e
vorba de vorba de casa lor, cu toate că unora nu le place să recunoască lucrul ăsta, nu sunt ei experții.
Experții sunt cei care fac case. La fel atunci când e vorba de chirurgie mergi la un expert care știe unde să
te taie, cum să te taie și cum să-ți salveze viața.
BB: Da, dar știi că noi avem o chestie de specific național: ne pricepem la toate. Sunt experți care din
Google dau sfaturi medicale, deci arhitectura nu scapă de treaba asta.
RN: Așa e. Noi știm chestia asta, dar e important să o discutăm ca să fie transparentă, pentru că până la
urmă sinceritatea e cea mai bună politică și de-asta facem podcastul ăsta. O ultimă întrebare, mi-a plăcut
discuția asta în mod deosebit și oarecum îmi cam pare rău că se termină, am senzația că am schimbat
multe informații faine. Îți place Bucureștiul? De ce da și de ce nu?
BB: Da, îmi place Bucureștiul, că de-asta am ales să stau aici, nu pot să fiu ipocrit ...
RN: Nu ești de fel din București?
BB: Ba da, sunt de fel din București, dar am avut ocazia să-l părăsesc. Îmi place Bucureștiul pentru ce-ar
putea el să fie, fiindcă eu cred că e un oraș cu un mare potențial. Și orice ar fi până la urmă de
regenerează cu toate traumele prin care a trecut. Eu cred că orașul nu se sustrage ideii că omul sfințește
locul. Eu cred că Bucureștiul în realitate este după chipul și asemănarea bucureștenilor. Noi îl facem să fie
așa cum e, clar că nu ne dorim neapărat, poate că vine și din ceva nepricepere. N-avem experiența asta a
57
traiului în urbe, s-a format încet, încet. Bucureștiul este, sau societatea bucureșteană este un amalgam de
oameni veniți aici din toate colțurile țării. Foarte greu să fie coerenți într-o viziune și poate asta e una
dintre problemele și poate ăsta este unul din lucrurile care nu-mi plac la București, este acest tip de
antagonism, de lipsă de cooperare. Nu se poate aseza nimeni cu nimeni. Și un oraș ca să se dezvolte
normal are nevoie de continuitate, de viziune, de acceptare și cooperare pe termen lung între factorii lui
de influență, determinanți, de putere. Acuma, Bucureștiul eu chiar cred că e un oraș care are șansa,
adică, el nu este atât de densificat ca alte orașe din Europa sau din alte părți ale lumii. Are foarte multe
interstiții libere, spații complet destructurate care pot fi umplute cu grijă, dacă avem această grijă, cu
arhitecturi și cu exerciții urbanistice care să devină model de dezvoltare. Aicea e mult de povestit. Eu cred
că dacă specialiștii, arhitecții, urbaniștii ar fi mai mult ascultați, mai implicați în tot acest proces și
responsabilizați... Adică, mă uit în foarte multe proiecte, mai ales intervenții pe clădiri vechi, istorice, care
sunt atât de sensibile și am parcurs aceste experiențe în care tu de fapt ajungi la un rezultat negociat cu o
mulțime de instituții, nu mai e de fapt ce-ai gândit tu acolo, pentru că pur și simplu trebuie să te predai la
un moment dat. Ți se spune, domne, faci așa, intri pe-aicea, ieși pe-acolo. Nu vrei, așa mi-e avizul. Și
atunci nici nu mai știi dacă intervenția e a ta sau e a celorlalți. Și din faptul că noi ca specialiști de multe ori
cu toate că nu ne ducem acolo nepregătiți, fără să fi analizat problema, vine altcineva și ne spune,
domne, nu e bine cum ați făcut, faceți altfel, după doar trei minute de analiză pe niște situații complicate,
îți dai seama că de fapt nu avem reflexul ăsta să băgăm specialiștii în față. EI, atunci Bucureștiul suferă.
Și nu numai Bucureștiul. Un exemplu bun acum văd Cluj, Sibiu, chiar și Timișoara, Iașiul. Probabil
comunități mai mici, mai coagulate, mai puțin antagonizate, au luat-o pe o direcție bună.
RN: Da, se dezvoltă altfel, într-adevăr. Am fost la Iași anul trecut și mi-a plăcut ce-am văzut. Iarăși,
bineînțeles că Banatul se dezvoltă bine. Bucureștiul e totuși un oraș foarte nou, pentru că raportat la
vechimea orașelor din vechea Europă, noi și cu Tirana, parcă, suntem sub 600 de ani. E foarte nou și
atunci comunitățile nu au crescut și nu au lăsat niște tradiții din astea de comunicare și de negociere
pentru ceva care să ne priască tuturor. Și atunci, da, probabil că o să mai avem de plătit polițele ajungerii
noastre prea abrupte în modernitatea contemporană...
BB: Nu știu, eu sunt optimist, așa, eu cred că dacă încep să se normalizeze relațiile astea între
adminsitrație și specialiști, lucrurile nu pot să o ia decât pe o cale bună. Pe mine mă surprinde că încă nu
se înțelege impactul acestei viteze extrem de reduse de circulaței a capitalului foarte puțin într-o economie
și absolut toate instituțiile cu care interferezi în loc să amplifice această viteză de rotație a capitalului,
amplificând viteza de circulare a documentelor, autorizări și așa mai departe, încât de la concept la
edificare să poți să o rotești foarte repede și edificarea respectivă să înceapă să contribuie foarte rapid la
bugetul de venituri a unui oraș. Aici e pe dos. Deci nu avem bani de dezvoltare, zicem, domne, bugetul,
Bucureștiul ia uite ce buget mare are. Are, dar îl are mic pentru ce-ar... dacă tu vrei să faci și metrouri, și
aia, și aia. Deci în momentul în care începi și pui toate investițiile pe care ai vrea să le faci, înseamnă că,
ok, cu tot bugetul ăsta mare pe care îl are Capitala, nu sunt bani atât de mulți dacă nu se învârte roata.
RN: Bucureștiul are chakra administrativă blocată.
BB: Da, să spunem. Să sperăm că-l duce cineva al terapeut ...
RN: Mă bucur că am avut discuția asta și că există arhitecți care văd lumină în modul în care se poate
dezvolta orașul lor. Mersi că ai fost alături de noi!
BB: Mulțumesc că m-ați invitat!
58
Sursa https://www.spatiulconstruit.ro/articol/construim-cu-70-80-din-costurile-din-europa-arh.-bogdan-
babici-oameni-in-spatiu-video-interviu/26824
Interviu cu unul dintre părinții bizantinologiei, materie care a deschis ochii în Apus
asupra Ortodoxiei: Sir STEVEN RUNCIMAN – Cavalerul Bizantinologiei
Despre studiile de bizantinologie, Sf. Munte, Ortodoxie și actulitatea ei în Apus și despre vocația ei
salvator profetică universală în epoca post-creștină și neopagână a lumii apusene (și nu numai) astăzi
aflăm de la un om care a iubit Ortodoxia și tezaurul spiritual și cultural bizantin și al cărui nume celebru se
găsește pe coperțile multor cărți care au făcut epocă, între care Căderea Constantinopolului – destul de
citită și în Romania. Impresionează și observațiile la adesea deschiderilor pe care le-au avut
bizantinii la adresa misiunii la popoarele europene încă neîncreștinate. Spre deosebire de Roma
(viitorul „romano-catolicism”), bizantinii înțelegeau necesitatea de a asuma lingivistic mesajul creștin.
Menționam că Vaticanul a renunțat la obligativitatea limbii latine în cult de abia după Conciliul II Vatican,
deci de la mijlocul anilor ’60 ai deceniului XX.
Un interviu prin care descoperim modul în care se poate face misiune ortodoxă eficient la nivel
academic, dar și despre valorile noastre pe care nu le apreciem îndeajuns și ajung să le apreciezii
străinii în timp ce noi ne uităm cu mult complex de inferioritate la ei! Un interviu despre cum
frumusețea Bizanțului Ortodox atrage spre Ortodoxie pe mulți.
Este un adevăr tragic faptul că lumea apuseană, nu numai cea academică, ci societatea în general,
ignora până nu de mult Imperiul Roman de Răsărit, creându-i și un nume artifical, cel de Bizanț, nume cu
care am fost îndoctrinați și noi. Geneza acestei titulaturi, din câte se știe, ar fi catolică și datează de
aproape cinci secole, adică de după căderea Bizanțului. Prin urmare, dacă cineva s-ar întoarce în timp în
chip minunat și le-ar vorbi „bizantinilor” spre „Imperiul Bizantin”, aceștia nu ar înțelege bine despre ce este
vorba – pentru că ei se numeau pe sine romani, ρωμαίοι, respectivi Imperiu Roman – Ρωμαϊκή
Αυτοκρατορία. Catolicismul nu a avut niciodată interesul să arate că romanitatea a fost uzurpată de
popoarele germanice în preajma „Marii Schisme”. EI a vrut să se prezinte în mod mincinos pe sine ca
păstrător al valorilor autentic creștine („katholik” fiind echivalent în semnificație cu „orthodox”) și al măreției
împărăției romanilor extinsă la oikoumene, adică pretutindeni. În mod asemănător, în Apus se vorbește
despre „Marea Schismă”, deși „ruptura” de Roma nu s-a făcut doar din vreo ceartă omenească legată de
jurisdicții, orgolii omenești, diferențe culturale (cum greșit încearcă să prezinte relativiștii dogmatic de
astăzi), ci din motive dogmatice legate de erezia trinitară Filioque. Marea Schismă sau Marea Ruputură
(σκιζειν = a rupe) a fost, de fapt, o mare cădere/apostazie din Biserica a Vaticanului și celor care
cugetau ca ei (anathema de la 1954 este dată pe ereziile Papei și a celor care cugetau ca el; nu pe
o Biserică anume, ci pe cei care cugetau erezia; de aceea, așa zisa ridicare reciprocă a
anathemelor, făcută acum mai bine de 40 de ani de Patriarhul Ecumenic Athenagoras și „Papa”
Paul al VI-lea, nu are nicio valoare orthodoxă, pentru că nu se poate dezincrimina o erezie, nu se
poate ridica condamnarea sinodală ortodoxă asupra unei erezii, ci se poate ridica doar deasupra
persoanei condamnate – iar aceasta numai în cazul în care persoana sau persoanele se pocăiesc
de erezia lor și revin în Biserică – ceea e nu este cazul cu papismul, ci din contra, acesta a adăugat
erezie la erezie, chiar și în epoca modernă). Desigur, după cum probabil știți, nu tot Apusul a urmat
căderii Romei. Spre exemplu Anglia Ortodoxă a stăruit în comuniunea cu Răsăritul, până când papa,
la puțini ani dupa 1054, l-a îndemnat pe Wilhelm Cuceritorul să invadeze Anglia (țară ce păstra un
sistem bizantin și în organizare și relațiile dintre Biserică și Stat) pentru a o reintroduce sub jurisdicția
Vechii Rome căzute în eres (în acest sens este revelatoare parcurgerea cărții lui Vladimir Moss, Căderea
59
Angliei Ortodoxe, Ed. Egumenița & Cartea Ortodoxă, 2010 – o carte ne băgată în seamă îndeajuns sau,
poate, ignorată cu scop!?). Și se pare că nu este singurul exemplu, ci ar mai fi și o parte din penisula
Iberică, mai precis Portugalia de astăzi – deci tot o zonă aflată cumva mai la margine, mai departe de
influența directă și nocivă a papalității. Din câte se știe, a existat rezistență la erezia Filioque în diferite
locuri din Apus, altele decât cele menționate, rezistență continuată până în secolul al XII-lea. Ar fi
interesant ca cineva să se ocupe de acest domeniu, iar cine știe ceva în plus, să ne semnaleze și nouă!
Și, Doamne ajută ca Ortodoxia să se extindă nu numai în Apus, dar în întreaga lume – așa cum
„profețește” Sir Steven! Numai sa fie cine să facă această misiune! O Biserică ce și-a pierdut
vocația misionară este o Biserică ce nu mai are bucuria de a-L împărtăși pe Hristos și altora, adică
nu mai are deplin bucuria împărtășirii din El pur și simplu. Iar acea Biserică, sau acele persoane
arată că nu au înțeles cu Adevărat Evanghelia lui Hristos, căci însuși termenul Evanghelie, adică
Vestea ce Bună, chemă pe toți și la vestirea altora, a tuturur!
Sir Steven Runciman – Cavalerul Bizantinologiei
În ultimul interviu pe care l-a acordat revistei Pemptousia, marele bizantinolog Steven Runciman a vorbit
despre primii săi ani de studiu, despre opţiunile sale ştiinţifice, despre prezenţa şi rolul ortodoxiei în
Europa şi în lume. Ba chiar şi despre vechea Elladă, despre arta bizantină, despre Sfântul Munte şi
despre biserica romano-catolică.
Interviul a fost acordat în 14 august 2000, pe când se găsea la Mânăstirea Vatopaidi, unde a fost găzduit
în sejurul său de trei zile prin Sfântul Munte, cu ocazia vizitei Patriarhului Ecumenic, Bartolomeu, în
vederea inaugurării noii sacristii a Mânăstirii Vatopaidi.
Pemptousia: Când aţi ajuns prima oară în Sfântul Munte ?
Sir Steven Runciman: În 1936 se întâmpla să călătoresc cu o corabie spre Kavála, şi ne-am apropiat de o
coastă a Sfântului Munte. Monahii ne-au acostat cu bărcile lor, să ne ajute. Aş fi putut să cobor pe plajă,
dar căpitanul a insistat că trebuie să ne continuăm drumul spre Kavála, şi m-a împiedicat. M-am enervat
foarte tare pe el şi i-am zis câteva într-o greacă perfectă. Ştiţi, când mă enervez, vorbesc greceşte fără
greşeli… În 1952 am făcut prima vizită în Sfântul Munte, dar a fost foarte scurtă. A urmat o a doua, în
aceeaşi decadă, dar eram îngrijorat, toate păreau să fie în paragină. Mai târziu, când am revenit, a fost
uimitor să constat că există o vie mişcare de renaştere; am o foarte mare bucurie şi satisfacţie să fiu aici,
îmi restabileşte încrederea în firea omenească iubitoare de Dumnezeu.
P.: Care a fost motivul adevărat care v-a făcut să vă ocupaţi aproape întreaga viaţă cu studiul civilizaţiei
bizantine ?
S.S.R.: Motivele sunt amestecate. Când eram de 7 – 8 ani, am început să învăţ greaca veche, căci îmi
plăcea greaca clasică. Concomitent, am fost fermecat de Evul Mediu şi nimeni, aproape, nu se preocupa
de Grecia medievală. Astfel, am hotărât să mă interesez în principal de elenismul medieval: Grecia şi
ţările balcanice învecinate, precum şi cruciadele, care s-au dovedit pe de-a-ntregul catastrofale,
ducând la ruina statului roman răsăritean şi subjugarea creştinismului răsăritean.
P.: Aţi cunoscut pe cineva care să vă ajute să vă specializaţi în studii bizantine ?
60
S.S.R.: Când mi-am început eu studiile, cel mai important bizantinolog era profesorul J.B. Bury,
academician, care la început se preocupase de Grecia Clasică şi mai apoi de Bizanţ. Dar era un
singuratic şi nu dorea să aibă studenţi. De asemenea, nu i-a plăcut că s-a obligat să mă ia ucenic.
Reuşeam foarte greu să mă întâlnesc cu el. Prima oară l-am cunoscut la biroul lui din Cambridge: el era
profesor de istorie acolo, deja faimos, şi a încercat mult să mă descurajeze. La sfârşitul
întrevederii mi-a spus că-mi voi pierde timpul studiind Europa de Est şi perioada medievală, cu
excepţia cazului în care aş fi cunoscut limbi slavonice. S-a nimerit să fi învăţat singur ruseşte. În
cele din urmă, s-a obligat să mă accepte. Cu toate acestea, nu era totdeauna uşor de găsit. Din pricina
bătrâneţii şi a stării de sănătate, lipsea de la birou. De aceea, îi trimiteam note scrise şi întrebări acasă, iar
acelea nu ajungeau în veac în mâinile lui. Mai târziu, cineva mi-a menţionat că nici doamna Bury nu era
de părere ca soţul ei să se preocupe de asemenea chestiuni, şi, de aceea, arunca tot ceea ce eu îi
trimiteam. Cu timpul, însă, am aflat că în fiecare dimineaţă se plimbă pe jos, la marginea Cambridge-ului
şi l-am pândit. Bineînţeles, îi plăcea să aibă companie în plimbarea lui. Îl însoţeam cu carnetul de
însemnări în mână şi punându-i întrebări. Avea, într-adevăr, cunoştinţe vaste şi minte ageră. Nu avea
niciodată nevoie să consulte texte şi studii, totdeauna ştia să dea un răspuns. În cazul în care nu-şi
amintea sau uita ceva, îmi trimitea ulterior răspunsul ştiinţific. Din nefericire, a fost primul şi singurul meu
profesor. După o vreme, m-am îmbolnăvit eu şi am plecat de la Cambridge. Mai târziu, când m-am
reîntors, murise. De atunci încolo am fost nevoit să avansez pe cont propriu.
P.: Ce ştie astăzi europeanul de rând despre Bizanţ ?
S.S.R.: Europeanul de rând începe să cunoască mai multe, căci astăzi sunt mulţi bizantinologi. În Marea
Britanie, în fiecare an organizăm un congres de bizantinologie cu o largă participare a celor interesaţi. De
asemenea, în universităţile noastre, studenţii arată un mare interes faţă de acest subiect. Şi pe continent,
în Franţa şi în Germania, au existat dintotdeauna şcoli de bizantinologie, chiar dacă mai restrânse, dar am
convingerea că şi acolo interesul este în creştere. În America există o fundaţie pentru studii, foarte
bine înzestrată, în Washington DC, la Dumbarton Oaks. Acest institut a fost fondat de o americană
milionară care era, literalmente, îndrăgostită de Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol. Când am
întâlnit-o prima oară, era soţia unui ambasador american. Ne-am întâlnit mai târziu la Londra, a luat masa
împreună cu părinţii mei. M-a întrebat cu ce mă ocup şi eu i-am răspuns: „Sunt bizantinolog”. Mi-a spus că
aceasta era ceva ce o interesa foarte mult şi că intenţiona să fondeze acel institut la Dumbarton Oaks. De
aceea, pe durata îndelungatei mele vieţi, am văzut Bizanţul fiind considerat ca un subiect obscur şi
necunoscut, pe când azi, având mulţi ucenici, am convingerea că va deveni din ce în ce mai
cunoscut.
“Personal, cred că anumite mozaicuri bizantine sunt mai presus decât statuile din epoca clasică”. În
imagine, mozaic din Catholicon-ul Mânăstirii Vatopaidi, sec. al XII-lea.
P.: Cum este percepută civilizaţia bizantină de către europeni şi americani ?
S.S.R.: Până în prezent, această civilizaţie nu a pătruns foarte adânc în conştiinţa lor. Totuşi, la anumite
universităţi, acest subiect nu mai este unul pe deplin ignorat sau desconsiderat. Din contră, este ceva ce
se află în plină dezvoltare, în vreme ce în epoca mea era complet ignorat. Această convingere mă
mulţumeşte şi îmi dă încredere în viitor.
P.: Cum văd oamenii de mentalitate occidentală Sfântul Munte ?
61
S.S.R.: Mi se pare că pentru ei este un loc enigmatic, şi cu siguranţă, femeile nu înţeleg aproape nimic
despre Sfântul Munte. Fireşte, cei ce-l vizitează se întorc entuziaşti, iar pe Prinţul Charles l-aţi uimit cu
totul, e foarte dornic şi foarte bucuros să vă viziteze.
P.: Recent a stat 3 zile la Vatopaidi.
S.S.R.: Da, s-a prefăcut că e reţinut de vremea rea în Munte. De fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. Le-a
spus oamenilor de pe yacht să se ducă în Thásos, că aici a izbucnit o furtună. Şi, în realitate, a petrecut
foarte bine.
P.: Ce părere aveţi despre prezenţa ortodoxiei în Europa contemporană?
S.S.R.: Ce să zic, de multe ori sunt dezamăgit de celelalte biserici occidentale. Mă bucur, însă, de
gândul că în următorii 100 de ani, ortodoxia va fi singura biserică istorică ce va rezista. Biserica
Anglicană este într-o stare foarte proastă. Biserica Romano-Catolică pierde constant teren. Din
fericire, există Biserica Ortodoxă. Sunt impresionat de numărul ridicat al acelora care îmbrăţişează
ortodoxia, mai ales în Marea Britanie. Cred că oferă spiritualitatea reală, pe care celelalte biserici
nu pot să o transmită pe deplin. Toate acestea mă conduc la concluzia că ortodoxia va rezista, în
contrast cu celelalte.
P.: Ce credeţi că ar trebui să ofere ortodoxia unei Europe unite şi, în general, întregii lumi ?
S.S.R.: Vă spun că am mari îndoieli asupra faptului că Europa va fi vreodată unită, ori lumea
întreagă. Cred că, în ceea ce priveşte unitatea dintre popoare, ortodoxia poate aduce cea mai bună
rezolvare, pentru că, de la început, ea nu promovează deloc naţionalismul. Dar şi pentru că ea are
puncte de vedere mai largi şi mai libere decât Biserica Romano-Catolică. Toate acestea îmi dau
deplina convingere că Ortodoxia are înaintea ei un viitor sigur şi foarte bun.
P.: Care personalitate bizantină vă place cel mai mult ?
S.S.R.: Este o întrebare dificilă… Sunt interesat de foarte multe personalităţi. Sunt uimit de anumiţi
figuri religioase bărbăteşti. În general, pentru mine, oamenii neduhovniceşti, deşi oameni
importanţi din Bizanţ, nu sunt vrednici de admiraţie, deşi unii dintre ei au făcut lucruri deosebite.
Cred că mulţi oameni cu statură duhovnicească sunt mai vrednici de admiraţie. Au avut foarte
multe de oferit civilizaţiei europene.
P.: Sfântul Grigorie Palama şi-a început viaţa de monah la Mânăstirea Vatopaidi, stând aici vreme de trei
ani. Biserica, şi în special, aghioriţii, îl cinstesc mult şi au mare evlavie către el. Cum este văzut în
Occident ?
S.S.R.: Încă există prejudecăţi faţă de palamiţi, faţă de cei care-i acceptă teologia. Pe mine personal,
dogmele lui mă odihnesc, cu toate că alţii îi sunt potrivnici.
P.: Aţi putea sprijini ideea ca Sfânta Sofia să funcţioneze din nou ca locaş de cult ortodox ?
62
S.S.R.: Foarte mult mi-ar plăcea acest lucru, dar mă îndoiesc că aşa ceva ar putea să se întâmple. Cu
toate acestea, m-ar bucura foarte.
P.: Care credeţi că este chintesenţa Imperiului Bizantin ?
S.S.R.: Cred că răspunsul pe care ar trebui să-l dau ar lua foarte mult timp. Pe scurt, bizantinii au
menţinut totdeauna, chiar dacă în anumite situaţii nu le-a reuşit pe deplin, un nivel spiritual foarte
elevat, şi consider că în acesta rezidă probabil chintesenţa, acesta este cel mai important element.
De exemplu, misionarii bizantini din Europa au încurajat editarea textelor sfinte în limba creştinilor
nou-convertiţi. Aşa ceva, Roma nu ar fi făcut niciodată. Printre altele acesta este un lucru care mă
uimeşte foarte tare la bizantini.
P.: Credem că Sfântul Munte constituie, în general, continuarea acestei tradiţii bizantine.
S.S.R.: Cu siguranţă.
P.: Iar propăşirea monahismului aghiorit contemporan ne dă o mare bucurie.
S.S.R.: Fără îndoială, „renaşterea” acestui loc sfânt îndreptăţeşte speranţele multora. Aici poate fi
simţit ce însemna cu adevărat ortodoxia pentru împăraţii bizantini şi pentru popor. Cu adevărat,
are loc o renaştere.
P.: Mulţi susţin că Elada Antică a fost glorioasă, o civilizaţie foarte înaltă, lucru neîndoielnic, pe când
civilizaţia bizantină e reprezentată de o perioadă întunecată a evului mediu, şi care le provoacă repulsie.
Spuneţi-ne punctul dumneavoastră de vedere despre acest lucru, ca specialist.
S.S.R.: Întotdeauna am protestat împotriva acestei poziţii ! În Bizanţ a existat un ethos foarte elevat !
Iar în ce priveşte arta bizantină, niciodată nu a fost apreciată la justa ei valoare. Personal cred că
anumite mozaicuri bizantine sunt superioare tuturor statuilor antice, din epoca clasică. S-a făcut
multă zarvă cu frizele lordului Elgin. Mie nu-mi produc mare entuziasm; prefer operele de artă mai vechi,
precum „Tinerele fete”. Nu aş vrea niciodată să am statui de tip realist, cu totul „omeneşti”. M-ar cuceri
dacă ar avea vreo dimensiune spirituală, precum creaţiile bizantine atât de expresive, care sunt unice şi
aproape irepetabile. Ceva ce a crescut pe parcursul vieţii mele a fost aprecierea faţă de diferitele arte
bizantine, şi diminuarea concentrării absolute asupra artei veacului de aur al Atenei.
P.: Sir, vă mulţumesc mult pentru îngăduinţa de care aţi dat dovadă stând de vorbă cu noi, şi nădăjduim
ca Pronia lui Dumnezeu să vă mai dăruiască câţiva ani, pentru a putea transmite cunoştinţele
dumneavoastră celor care vă calcă pe urme, şi care, la rândul lor, vor dovedi că Bizanţul este viaţă, iar
inima lui era, este şi va fi, ortodoxia.
S.S.R.: Da. Bineînţeles, deja am 97 de ani şi nu ştiu dacă mai pot oferi ceva. Sunt, însă, reînsufleţit de
această vizită în Sfântul Munte.
P.: Înainte de a încheia, o ultimă întrebare: cum v-a plăcut strana de la Vatopaidi ?
63
S.S.R.: Mi-a plăcut cântarea lor. Se distinge prin absenţa influenţei muzicii secularizate şi îmi
provoacă un sentiment transcendent, lucru care trebuie să existe în muzica bizantină.
P.: Vă mulţumim încă o dată pentru efortul dumneavoastră şi pentru bunăvoinţa cu care ne-aţi împărtăşit,
ca specialist în Bizantinologie, aprecierea dumneavoastră faţă de ortodoxie ca fiind chintesenţa civilizaţiei
bizantine.
Note biografice:
Distinsul bizantinolog Sir Steven Runciman s-a născut la 7 iulie 1903, fiind nepotul marelui armator Sir
Walter Runciman (1847-1937) şi fiul omului politic Sir Walter Runciman. A studiat la colegiile Eton şi
Trinity de la Cambridge, fiind ucenic al faimosului profesor John B. Bury. A predat la Colegiul Trinity între
anii 1927-1938, rămânând membru onorific pană la moarte. A mai predat, de asemenea, la multe alte
universităţi din Europa şi din America, precum şi la Universitatea din Constantinopol (1942-1945), unde a
ţinut cursuri de istorie şi artă bizantină. A deţinut diverse poziţii în aparatul diplomatic britanic, fiind legat al
Ambasadei Marii Britanii la Sofia şi la Cairo, precum şi reprezentant al Consiliului Britanic în Grecia între
1945-1947. A fost membru al Academiei Britanice din Atena, având multiple diplome universitare. Timpul
petrecut în Grecia i-a permis să cunoască, printre mulţi alţii, pe Gheórghios Seféris, Ánghelos Sikelianós
şi Dimítrios Horn.
Scrierile lui au devenit rapid cunoscute, atât la nivel academic, cât şi la nivel popular. Primele sale scrieri
sunt The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (1929), care constituie un studiu asupra Bizanţului
secolului al X-lea, A History of the First Bulgarian Empire (1930) şi Byzantine Civilization (1933), pe care a
scris-o pe când era lector la Colegiul Trinity din Cambridge. The Medieval Manichee (1947), este un
studiu asupra ereziilor dualiste medievale.
Cea mai cunoscută operă a sa este A History of the Crusades (1951-1954), în trei volume, completată
de The Sicilian Vespers (1958), o istorie detaliată a ţărilor mediteraneene din perioada respectivă, precum
şi a conflictelor dintre interesele politice şi naţionale ale vremii. La fel de importante sunt The Fall of
Constantinople (1965), The Great Church in Captivity (1968), The Last Byzantine
Renaissance (1970), The Orthodox Churches and the Secular State (1972), Byzantine Style and
Civilization (1975), The Byzantine Theocracy (1977).
Prin studiile şi operele sale, Sir Steven Runciman a scos civilizaţia bizantină din umbra indiferenţei
academice şi din izolarea ştiinţifică.
Opera sa A History of the First Bulgarian Empire a schimbat esenţial punctul de vedere occidental asupra
cruciadelor. Ziarul The Times scria următoarele: „Cartografiind faza medievală a separaţiei interminabile
dintre Occident şi Orient în Orientul Mijlociu, Runciman a luat, pe bună dreptate, partea Bizanţului,
împotriva intoleranţei şi jafului practicat de Occident”.
A fost cetăţean de onoare al oraşului Atena (1990) şi a primit premiul Onassis în 1997. A încetat din viaţă
în 10 noiembrie 2000. Sursa https://foaienationala.ro/interviu-cu-unul-dintre-prinii-bizantinologiei-materie-
care-deschis-ochii-apus-asupra-ortodoxiei-sir-steven-runciman-cavalerul-bizantinologiei.html
64
Despre Liviu Rebreanu, altfel decât se învață (?) la școală…
Matia Corvin, regele Ungariei, nu vorbea românește! Deși era și pe jumătate de-al nostru, prin tatăl său,
Iancu de Hunedoara, și poliglot! Chiar acum am citit această idioțenie, formulată, probabil, de vreo
corcitură de stepă, cu prilejul Zilei Limbii Române, prăznuită deunăzi. De ce nu vorbea românește Rexul
de la Budapesta, născut la Cluj și decedat la Hiena? Fiindcă – explică „postacul” – „limba română era încă
neformată”, primul text scris – vi-l amintiți, desigur, cu „I pak dau știre…” – fiind comis abia în anul 1521…
Pesemne că, după mintea(?) acestei persoane, Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, care în tinerețea lor au
ucenicit pe lângă regentul Ungariei, vorbeau cu Ioan de Hunedoara în ungurește! Sictir!, ca să folosim o
limbă neutră… Nu sunt indiferent la astfel de bazaconii, aruncate din copită. Însă, cel puțin acum, pentru
mine nu este important dacă a vorbit au ba românește urmașul apărătorului Belgradului (unde avem și
acolo mulți… prieteni). Pentru mine are însemnătate maximă faptul că Liviu Rebreanu a fost un fabulos
scriitor și bărbat român și că „ciuleandrăii” noștri nu știu cât de măreț a fost. Și este. Și va fi. E-adevărat,
pe la începuturi, Rebreanu a scris și vorbit chiar și în ungurește, fără însă să se clătească în gură după
vreo conversație în limba megieșilor noștri. Sau să se spele pe mâni după umplerea cu cerneală a vreunei
pagini de hârtie…
Măcar la aniversări și comemorări să ne amintim de le. În urmă cu 79 de ani, pe 3 septembrie, era

înmormântat în curtea bisericii din Valea Mare (Argeș), sat în care și-a regăsit, în felul lui, Târlișua
năsăudeană în care s-a născut în 1885. Aici, în singurătate, și-a pus pe hârtie, mai ales noaptea, bună
parte din creația sa, fundamentală pentru literatura română. A ales Valea Mare fiindcă actrița Ștefania
(Fanny) Rădulescu, soția lui, era din Pitești. „De sâmbătă până azi am fost la Valea Mare unde ne-am
instalat o mică, dar adevărată gospodărie. Prima mea proprietate reală…” (Marți, 29 iulie 1930). Este o
cutremurătoare consemnare din excepționalele „Caiete” scrise, în marea lor majoritate, în casa de la
Valea Mare. Însemnări și spovedanii făcute cu o meticulozitate greu de imaginat. Sunt amănunte
copleșitoare ce fac parte din viața ca om a romancierului – scrieri inegalabile în literatura noastră -, detalii
ce zugrăvesc atmosfera casei, avatarurile celor din preajma lui, grija pentru vie și grădină, starea vremii și
chinurile scrisului, tribulații dintre cele mai felurite, inclusiv despre prematuru-i sfârșit… Pentru mine
„Jurnalele” lui Liviu Rebreanu (pregătite pentru tipar, în 1984, în două volume, de fiica sa adoptivă Puia
65
Florica Rebreanu și scriitorul Nicolae Gheran) sunt mai captivante și mai pline de miez decât „Jurnalul” lui
Lev Tolstoi (pe alocuri, rusul are niște vulgarități tipice neamului său) sau dacă Matia se putea înțelege la
vorbă cu marele nostru Ștefan. Prin intermediul acestor „Caiete” cu memorii se poate înțelege cu adevărat
că „Ion” al lui Rebreanu nu-i doar un țăran, un om, ci un neam, o nație întreagă… Sigur, cine vrea să
înțeleagă și de ce suntem și trebuie să rămânem români.
Ardelean adevărat, Liviu Rebreanu a fost profund, temeinic în tot ceea ce isprăvea. Chit că, uneori, era
vorba și de preocupări care se numesc astăzi hobby-uri. A fost un călător neobosit, a iubit întreaga ființă a
naturii, tot așa cum ținea socoteala la orice mișca în gospodăria sa. În palpitanta-i carte pe care i-a
dedicat-o Puia Florica Rebreanu – „Zile care au plecat”, Editura pentru literatură, 1969 – găsim și aceste
rânduri despre o înclinație aparte a ilustrului său tată, mai puțin cunoscută de românii de azi. Sper să vă
facă plăcere reproducerea acestor rânduri: „Șirul pasiunilor se prelungește cu acea a fotografiei, care l-a
stăpânit poate și mai intens decât celelalte. Își cumpărase un aparat „Leika” special, prin librăria Alcalay.
L-a adus în țară cu fel și fel de cataloage, lentile, filme, trepied și, odată adunate toate, le-a studiat cu
râvna și cu minuțiozitatea lui obișnuită, începând de la construcția fiecărei piese și mergând până la
principiile fotografiei și compoziția chimică a sărurilor de pe peliculă. A trecut apoi la operațiile practice.
Albumele noastre păstrează sute de fotografii făcute de tata, ale familiei, desigur, dar și ale priveliștilor
străbătute, ale tipurilor întâlnite. Casa de la Valea Mare, împreună cu via, au fost pozate din toate
perspectivele și unghiurile; au urmat țărani din sat, copii, toate animalele, apusuri și răsărituri de soare,
norii, florile din preajmă, fragii din pădure, Râul Doamnei, păsări în zbor – o întreagă natură receptată și
fixată în panorame sau părți componente… Fotografia devenise parcă un fel original de a-și marca sau de
a-și fixa observația despre oameni, fapte, fenomene naturale, de a descompune peisajul studiindu-l pe
porțiuni mici și apoi refăcându-l din analize. Fotografia cu sistemă, așadar studia, observa cu sistemă,
chemând în ajutor și tehnica avansată a veacului – aparatul fotografic -, așa cum apelase la lunetă pentru
a privi cerul și la automobil pentru a cutreiera țara”.
La Valea Mare am fost în vreo două rânduri. În 2015, am publicat, în „România pitorească”, un amplu
reportaj despre „Casa memorială” a lui Rebreanu. Îi dădusem titlu „Izgonirea unui geniu!” Revendicată de
familia Erbașu, casa era închisă, cu obloanele trase și tencuiala de pe pereții exteriori foarte activă.
Ruinarea rânjea din toate părțile… Înțeleg că lucrurile par să se schimbe. Mintea românului de pe urmă?
Mira-m-aș! Românul care este idiot și lacom, așa rămâne. Și înainte, și după… Sursa
https://ziarulnatiunea.ro/2023/09/05/despre-liviu-rebreanu-altfel-decat-se-invata-la-scoala/
Din viaţa celebrului Calistrat Hogaş. Revolverul cu ultimul glonţ şi cea din urmă
dorinţă înainte de a muri
66
Din viaţa lui Calistrat Hogaş, profesor şi neobosit călător prin munţii Neamţului, au rămas consemnări
despre revolverul cu ultimul glonţ pentru el şi care a fost cea din urmă dorinţă înainte de a muri.
Recent, pe data de 28 august 2023, s-au împlinit 106 ani de la moartea scriitorului, o personalitate a
culturii româneşti din perioada antebelică, el fiind şi colaborator al Revistei „Viaţa Românească”, condusă
de Garabet Ibrăileanu. A fost un pionier în literatura de călătorie, în scrierile sale prezentând neasemuit de
frumos ţinutul Neamţului din zona Ceahlăului.
Ca dascăl, a predat Limba română la Piatra Neamţ, Roman şi Iaşi. În al doilea oraş menţionat, a profesat
şi la Seminarul „Sfântul Gheorghe“, având binecuvantarea episcopului Melchisedec Ştefănescu. Preotul
cercetător Florin Ţuşcanu, a descoperit în arhive caracterizarea pe care i-a făcut-o lui Hogaş un elev,
Visarion Puiu, viitor mitropolit:
„Toată vremea celor trei ani de studii făcute în acest seminar am avut ca director pe arhiereul Ioanichie
Flor Băcăoanul, un chip luminos de preot, bun cântăreţ şi distins slujitor. Dintre profesori, superior prin
cunoştinţe şi bunătate erau Ion Gheorghiu Pioneanu (...), Calistrat Hogaş, sever şi exigent, dar drept,
căruia îi datorez (...) şi primele îndemnuri de a citi literatură română şi străină“.
Într-un studiu al Complexului Muzeal Naţional Neamţ se arată că Hogaş avea un caracter complex, în
care se amestecau calităţile de soţ şi părinte protector cu firea aventuroasă şi chiar iute la mânie, care l-a
pus adeseori în situaţii potenţial periculoase. Scriitorul şi-a procurat două arme de foc, una păstrându-se
la casa memorială din Piatra Neamţ.
Este vorba de un revolver sistem Lafaucheux, produs în Belgia înainte de 1877, unul deosebit deosebit,
atât prin particularităţile sale de construcţie (folosea cartuşe cu percuţie periferică, numite în epocă
cartuşe cu broşă), cât şi prin personalizarea sa (plăsele din fildeş, ţeavă nichelată, gravuri cu motive
vegetale şi geometrice), fiind, pe lângă o armă de autoapărare eficientă, şi o piesă de lux.
„Dacă o fi să mor, vreau să mor în casa mea. Revolverul îl am încărcat“
„Pe lângă siguranţa oferită în contextul eventualelor pericole din cadrul aventurilor sale în locuri sălbatice
ori a protecţiei propriei case în faţa hoţilor, scriitorul vedea în pistolul său şi un obiect specific onoarei“, se
arată în studiu. Scriitorul nu a putut să se înroleze voluntar în Armata Română cu ocazia campaniei din
1916, din cauza vârstei şi a problemelor de sănătate.
Revolverul se păstrează în casa memorială din Piatra Neamț FOTO

CNMN
67
Afirma că, în cazul unei evacuări din casa de la Piatra Neamţ, dacă trupele germane şi austro-ungare,
care erau la câteva zeci de kilometri, intră în oraş, ştie ce are de făcut, adresându-se familiei: „Voi faceţi
ce vreţi, eu nu mă mişc de aici: dacă o fi să mor, vreau să mor în casa mea. Revolverul îl am încărcat:
cinci gloanţe sunt pentru cei cei care-mi vor călca pământul şi casa, al şaselea este pentru mine“.
Cel pe care criticii l-au numit „Amantului nestrămutat al marilor privelişti ale naturii“, deoarece îi plăcea
nespus să plece pribeag în lungi drumeţii, pe cărări de munte sau prin codri, pe jos sau călare pe
„Pisicuţa“, iapa cumpărată de la un geambaş, a văzut lumina zilei pe 19 aprilie 1847, la Tecuci, în familia
preotului Gheorghe Dimitriu, numele Hogaş fiind pus de învăţătorul său, la înscrierea la şcoală.
Viaţa avea să i se sfârşească pe 28 august 1917, la Roman, în casa unei fiice, Cleopatra, chinuit fiind de
o afecţiune gravă, emfizem. Cu câteva ore înainte de a muri, a avut o ultimă dorinţă, pe care i-a transmis-
o altei fiice, Sidonia: „Spre ziuă îmi spuse într-un pripit şi prea uşor suflu: «Sidonie, să mă duci la Piatră!».
Fură ultimele cuvinte ce mai pronunţă. Respiraţia îi era liniştită şi uşoară, din ce în ce mai uşoară şi mai
liniştită“.
Muzeul Hogaș din Piatra Neamț FOTO

CNMN
A fost înmormântat, la Roman, pe 30 august. Dar ultima dorinţă nu-i fusese îndeplinită. Tot Sidonia s-a
ocupat de acest lucru, după multe formalităţi în contextul Primului Război Mondial şi discuţii cu autorităţile
militare. A fost dezgropat şi transportat cu trenul, într-un vagon mortuar, la Piatra Neamţ. Ceremonia de
reînhumare a avut loc la Cimitirul Eternitatea, pe 8 octombrie 1917. Sursa https://adevarul.ro/stiri-
locale/piatra-neamt/din-viata-celebrului-calistrat-hogas-revolverul-2298186.html
Realizat,
Adriana Tănăsescu,
Director executiv
68

Informatii La Zi Revista Presei Nr. 140 Din 8 Septembrie 2023

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Informatii La Zi Revista Presei Nr. 140 Din 8 Septembrie 2023

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIUNEA ARHITECTILOR DIN ROMANIA

LA MULȚI ANI TUTUROR CELOR CARE POARTĂ

INFORMAȚII LA ZI ȘI REVISTA PRESEI

Iată cum își definește arhitectul abordarea sa și arhitectura pe care o practică:

Bazargic, fost pământ românesc FOTO

Balcic FOTO Imago Româniae

„România primise în 1913 o provincie deşertică“

Bazargic FOTO Imago Româniae

„Turnul ascuțit în glugă de minaret, ca să se potrivească parcă dorinței musulmanilor de aici“

Regina Maria la Balcic

Regina Maria: „Acest colţ era fermecător“

FOTO Imago Româniae

Lumea bună adusă la Cadrilater

Avrigul și cărțile lui Gheorghe Lazăr recuperate de Onisifor Ghibu.Omagiere dublă la

Autor: Corneliu Beldiman

Orga reginei Elisabeta Foto: Muzeul Național Peleș

Câștigător al trofeului Recenzia de Aur 2023

Castelul Peleș Foto: arhivă Adevărul

Colecția de arme conține în jur de 4000 de piese

Armura ecvestră de turnir

Împreună modelăm viitorul orașelor!

COOLtured face educație verde prin joc și conversație

Dacă ar fi să vă descrieți în câteva cuvinte, care ar fi acelea?

Ați încercat să implementați ideea după UrbanLab? Ce s-a întâmplat?

Dacă ar fi să schimbați ceva în orașele în care trăiți, care ar fi acel lucru?

Ce v-ați dori de la UrbanizeHub sau să vedeți de la viitoarele UrbanLab-uri?

Voi ce veți face pentru un viitor sustenabil?

Moştenirea artistică a lui Pablo Picasso, celebrată la Bucureşti şi Timişoara prin

Ambasadele Franţei şi Spaniei în România şi Republica Moldova organizează, în perioada septembrie-

23 octombrie - 20 noiembrie, la Banca Naţională a României, filiala din Timişoara va fi prezentată

Bucureştiul secolului XIX, reconstruit prin intermediul fotografiilor de epocă,

Expoziţia „Bucureşti. O stratigrafie în hărţi şi planuri” poate fi vizitată în perioada 13 septembrie –1

Biletele pot fi achiziţionate online de pe arcub.ro, Entertix.ro, Myticket.ro, în magazinele partenere şi la

Reprezentanţi ICOMOS vor anunţa în noiembrie rezultatele preliminare privind

Procedura de evaluare a dosarelor de nominalizare, descrisă în Ghidul operaţional pentru implementarea

Cea mai complexă nominalizare a României

Cercetările arheologice începute la sfârşitul secolului al XIX-lea, continuate şi apoi intensificate şi

Programul complet al evenimentelor de Zilele Muzeului Ţăranului poate fi consultat pe pagina de

Adrian Soare: Mulțumesc pentru invitație!

AS: E un loc cool. S-a creat, așa, un biotop artistic, creativo-business.

AS: Suntem cam 45...

RN: Deci arhitecți și alte specialități

AS: Am fost pe aceeași lungime de undă cu dezvoltatorul, un dezvoltator lituanian. De fapt,

RN: Au vrut să-și investească banii în București

RN: Care e gri închis, cu fațada aia gri închis

RN: Ar fi fost o amputare a veridicității

RN: Fusese început înaint

RN: Achiziție, renovare, tot

RN: Ce s-a schimbat?

AS: E vorba despre extinderea dintre Carada, a trebuit să rectificăm ceva.

RN: Acolo a fost la un moment dat o bucată de fațadă din sticlă.

RN: Și au avut nevoie de o extindere laterală

AS: Este alt spațiu

RN: Bănuiesc că sunt ultranecesare din rațiuni de rezistență

RN: Da, no comment.

AS: No comment. De multe ori, din păcate, nu reușim să identificăm...

RN: La nivel de societate, lucrurile...

RN: Ai văzut imagini cu Ploieștiul de dinainte de bombardamentele americane din ’40?

AS: Arăta ca un fel de Kiseleff, așa.

AS: Acum e cerință să pui gips carton. Asta știm să facem.

RN: Deci îmi spui că se blochează unii pe alții...

RN: Și acum spui că e mai mult politicul care se impune

RN: Probabil că funcționează în momentul de față principiul ăla al acțiunii și reacțiunii...

RN: O să dureze până mâine...