Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bucuresti, iarna anului 2004. In micul sau apartament din centrul vechi al
orasului, d-na Mariana Dragescu ma primeste zambind prietenos. Imi doream
demult s-o cunosc! Revista noastra scrisese pe larg despre curajul si indarjirea ei
de pilot de aviatie, despre anii de foc petrecuti in linia intai a celui de-al doilea
razboi mondial: calvarul Odesei, stepa calmuca, capcana mortii de la Stalingrad,
Crimeea... O femeie pilot, din singura escadrila de femei din istoria aviatiei:
legendara "escadrila alba" de avioane sanitare. La 91 de ani, distinsa doamna sia pastrat agilitatea, delicatetea, dar si autoritatea slefuita in incercarile grele ale
razboiului. Dar eu nu vreau sa vorbim de razboi. "De data asta", ii spun, "am sa
va rog sa povestiti despre pace. Ati trait intr-o epoca fabuloasa, plina de
straluciri: epoca Bucurestiului interbelic, animata de personalitati de exceptie.
Povestiti-ne despre Martha Bibescu, pe care ati cunoscut-o asa de bine. Amintirile
dvs. inseamna, astazi, istorie..."
Inconjurata de fotografii si de carti, de harti si machete de avioane, ascunsa intre
ele ca intr-o fortareata, batrana doamna isi incepe povestea plina, la inceput, de
amintiri de razboi. Pata ororilor e mai puternica, poate. Apoi, treptat,
"Zburatoarea" se trage spre liniste. Mai exact, spre lumina Bucurestiului din anii
30, cand sosise in Micul Paris, venind din Banat. O lumina pe care d-na Dragescu
incepe sa patineze strans si elegant, alunecand spre trecut.
In orasul acesta occidental, pasiunile erau si ele mai aproape de cer. Romanii
aveau vocatia zborului. Mai ales printii si printesele din familiile vechi, dar si multi
altii, din elita vremii. "In acei ani, printul Miki Cantacuzino infiintase la Baneasa,
pe cheltuiala proprie, prima scoala de pilotaj civil de la noi", continua d-na
Dragescu. "Dupa moartea printului in accident de avion, scoala fusese preluata
de Ioana Cantacuzino, sora lui. Si prima femeie de la noi cu brevet de pilot. Si in
1934, m-am dus si eu la scoala cantacuzina, sa-mi ating in sfarsit visul: sa zbor,
sa fiu eu singura cu cerul... Scoala de pilotaj mi-a mai adus un dar: acolo am
cunoscut-o - si am ramas prietene pe viata - pe Marina Stirbei, nepoata printului
George Valentin Bibescu. Marina, inalta, stralucitoare, facandu-se imediat
remarcata, la fel ca si unchiul ei." Ochii batranei zburatoare se ingusteaza iar,
intorsi spre acel ragaz luminos de timp, cand, intrata in elita patimasa a celor
bolnavi de zbor, a avut sansa, imi spune, sa se apropie de cativa oameni de
seama de la noi. "Intre ei, George Valentin Bibescu era deja o legenda vie. L-am
cunoscut bine la Aeroclubul Regal Roman, unde am lucrat pana-n razboi, dupa
Scoala de pilotaj. La aproape 60 de ani, desi chinuit de un accident de avion mai
vechi si cumplit, din India, era o aparitie energica si transanta, ramanand, totusi,
jovial si distins. Intai m-am apropiat de print si, dupa aceea, treptat, si de sotia
lui, extraordinara Martha Bibescu. Impreuna, formau un cuplu teribil", spune d-na
Dragescu. Doua sabii puternice, un cuplu ale carui istorii faceau deliciul si
inconjurul Bucurestiului. Insa pe Martha Bibescu o precedau, ca un parfum
imbatator adaugat blazonului aristocratic, faima frumusetii si a culturii ei, a
raspunsurilor taioase si originale pe care le dadea - si atacurilor, si laudelor,
deopotriva. Ea, romanca scriind in franceza, care cucerise Parisul cu romanele ei.
Dar mai era si faima aceea spumoasa si misterioasa a iubirilor ei cu marimile
Europei. "Cand am cunoscut-o eu, cred ca avea cam 50 de ani. Si era inca de o
frumusete care te punea pe ganduri." Mai ales ochii aceia imensi si langurosi, de
o culoare migrand nelinistitor de la cenusiu la caprui, inconjurati de gene lungi si
negre, ochii pe un chip cu pielea alba, de englezoaica, rosind fermecator la
emotii. Si peste toate inca ceva, un farmec al printesei subtil si aparte, greu de
definit... Toate indreptateau si atunci, in acei ani 30, intamplarea tulburatoare de
dinainte de razboi, cand Regina Elisabeta, Carmen Sylva, cucerita de chipul
incantator al tinerei Martha, pe atunci domnisoara Lahovari, o rugase sa pozeze
pentru o fresca a Manastirii "Curtea de Arges": "Ingerul Luminilor", ridicand in aer
crucea Invierii. "Da, asa e, cand am cunoscut-o, am inteles de ce frumusetea ei
facuse atatea victime."
"Iar in acei ani", a continuat Mariana Dragescu, "in Romania, principesa era
geniul bun de la Mogosoaia. Sotul ei ii daruise Palatul si acum locuiau mai mult
separat. Printul avea in oras o casa pe strada Robert de Flers. Dar de cate ori
Aeroclubul Regal avea vreun invitat important din strainatate, Martha dadea o
serata in cinstea lui, la Palat." Si d-na Dragescu imi povesteste cum l-a cunoscut,
intre asii aviatiei franceze, pe marele scriitor Antoine de Saint-Exupery. Invitat si
fermecat si el, ca atatia altii, de frumusetea Mogosoaiei. "Din pacate, eu la
Mogosoaia am ajuns de-abia dupa moartea printului George Bibescu. Am apucat
insa sa o cunosc mai inainte pe Martha Bibescu, la cateva receptii din Capitala.
Una a fost la ambasada Angliei, din 1936, cu ocazia incoronarii Regelui George al
Vi-lea, la care am fost invitata, cu cativa camarazi piloti, de Lady Hoare, sotia
Mireasa de pe front
"Martha Bibescu era, cum se spune, "une marieuse" (ii placea sa gaseasca
pereche celor necasatoriti si sa le binecuvanteze legamantul). Tot ea a avut rolul
hotarator ca sa-i apropie si sa-i casatoreasca pe printul Constantin Basarab
Brancoveanu si pe prietena mea, Marina Stirbei. Si Martha Bibescu, care le-a fost
si nasa, impreuna cu marele arhitect G.M. Cantacuzino, a avut har si aici. Caci
Marina, fata printului George Stirbei, fratele celebrului Barbu Stirbei, maresalul
Curtii pe vremea Regelui Ferdinand, era la randul ei o personalitate puternica,
cum erau multe romance din vremea ei. O mireasa venind direct de pe front. Din
escadrila alba. La fel ca si mine. Asa ca in februarie 1942, la castel, a fost nunta
mare. Nunta dupa ritual si vis brancovenesc. Totul gandit ca un regizor rafinat, de
chiar Martha Bibescu." Si d-na Dragescu deschide acum alt sertar fabulos al
scrinului ei cu amintiri. "Au fost puse, atunci, pana la intrarea cea mare, doua
siruri de arnauti cu torte, imbracati in costume din timpul lui Constantin
Brancoveanu. Un coridor de lumina in seara, lung de 100 de metri." Iar nuntasii,
enorm de multi, "gandeste-te, tot corpul diplomatic din Bucuresti, ministri,
personalitati, dar si o suta de sateni din Mogosoaia", s-au scurs in tacere printre
tortele mirosind a mirt. Nuntasii fascinati, toti, de palatul stralucind si el in
noaptea linistita si calda, ca de primavara. "Cununia s-a facut in beciurile boltite
ale castelului si nu in biserica veche a Mogosoaiei. Ca sa fie la fel ca aceea de
demult, a lui Voda Brancoveanu." Asa ca firidele de caramida ale subsolului au
fost drapate-n matasuri si a fost ridicat si un altar stralucind de icoane vechi si de
mii de lumanari mari, asezate atat de frumos una sub alta, ca pareau niste stalpi
de foc, sprijinind boltile. "Iar la nunta aceea, s-au scos din seifuri si au fost
purtate, pentru ultima oara, fabuloasele bijuterii ale lui Constantin Brancoveanu:
diadema, colierul si paftaua. Toate numai smaralde si diamante, stralucind la
lumina lumanarilor si-a tortelor, in ape verzi si vechi, orbitoare. Martha Bibescu,
cu tinuta ei demna, a purtat diadema cea mare, mama mirelui - colierul, iar
Marina - paftaua, pe-o rochie de mireasa alba si simpla, o rochie de epoca. Si la
iesire, cand s-au deschis usile Palatului, ofiterii de aviatie, colegii Marinei, s-au
aliniat de-o parte si de alta, toti in uniforme de gala, cu "dinner jacket" si spadine,
niste spade scurte, de ceremonie", explica d-na Dragescu. "Si cand au aparut
mireasa si mirele, ofiterii si-au scos toti sabiile din teaca si le-au incrucisat,
facand o bolta de otel, pe sub care cei doi au trecut." Si chiar in acelasi moment,
pe toata aleea principala care ducea de la sosea la Palat si in tot Parcul urias s-au
aprins capite de fan, puse acolo din vreme. Si, brusc, aleile si parcul si Palatul sau luminat ca Champs-lyses de Craciun, in plina stralucire, in plina nebunie
orbitoare si frumoasa. "Apoi a inceput petrecerea. Si a fost la Mogosoaia o noapte
de sampanie si de oranjada. Caci atat s-a baut, nimic altceva! Si printre coloanele
de marmora, oaspetii au dansat si-au valsat toata noaptea, uniti toti o vreme in
fericirea aceea ce a plutit printre ei, intensa si rara, ca o bijuterie
brancoveneasca. Ei, si parca aud si acum vorbele dinspre dimineata ale
ambasadorului finlandez, Eduard Palin: "Asta e ultima nunta aristocratica din
Europa noua ce se intrevede. Alta nu va mai fi!".
Epilog
Inceput de septembrie 1945. Martha Bibescu se pregateste sa plece din tara, pe
drumul exilului, la Paris. "Atunci am vazut-o ultima oara. Vizita trista, de ramas
bun", spune d-na Dragescu. "Mogosoaia toata, cu parcu-i urias, era pustie. O
liniste statuta, sumbra." Disparusera si paunii, care nu demult se plimbau printre
cedrii nodurosi de Liban. "Martha Bibescu ma astepta pe terasa. Nu se mai
simtea in stare sa lupte, mi-a spus. Deocamdata, salvase Mogosoaia de la
confiscare, facand-o sa fie trecuta in randul monumentelor istorice. Dar lupta era
prea grea si fara capat. Si imi mai amintesc ca in jurul ei, pe cateva tipsii de
arama, stateau presarate petale de trandafiri. Asa am vazut-o ultima oara pe
Martha Bibescu... Si-o vad mereu: trista, ingandurata, frumoasa, mandra - o efigie
indestructibila, intre petale spulberate de vant..."
Valentin Iacob