Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Vasile Alecsandri
În una din serile iernii de la 1850, palatul X din oraşul Iaşi era luminat ca
pentru o serbare mai deosebită. Toate ferestrele străluceau pe întunecata lui
faţadă, şi trecătorii din strada mare zăreau înlăuntru un mare număr de dame
şi cavaleri înotând în valuri de lumină. Un lung şir de caleşti elegante se
opreau una după alta la scară, şi din ele se coborau alte dame şi alţi cavaleri
întârziaţi, care se suiau repede la rândul de sus, în sunetul armonios al unei
orhestre şi intrau apoi în salonul cel mare al palatului.
Acea sală ornată cu oglinzi nalte cât pereţii şi cu lăzi de portocali, înşirate
de-a lungul colonadei de marmură ce susţinea galeria muzicanţilor, acea
sală, zicem, cuprindea în sânu-i tot ce poate încânta privirile şi închipuirea:
toalete pariziene de gustul cel mai perfect, briliante strălucitoare, flori
exotice, policandre numeroase de bronz aurit şi mai cu seamă figuri tinere,
frumoase, vesele şi mult adimenitoare. Toate acestea formau un tablou
magic!
— Da, mi l-a dat domnul M., bărbatul d-voastră, când am intrat în salon.
— Nu.
— Acel buchet l-am compus eu însămi pentru d-voastră, adăugă ea, roşindu-
se pe obraji.
— Aş urma moda engleză; adică mi-aş lua soţia la finitul balului, m-aş sui
cu dânsa într-un cupet de voiaj şi m-aş duce întins la Napoli sau aiure, pentru
ca să-mi petrec luna numită de francezi luna de miere. Astfel aş realiza un
vis plăcut al dnei Margărita şi...
— Cum, ai petrece pe drumuri zilele cele dintâi ale fericirii casnice? O! poet,
poet! eşti sublim! mă duc să te spun Margăritei. Zicând acestea, dl M. alergă
râzând lângă juna lui soţie şi începu cu ea o convorbire în vremea căreia
aruncau împreună priviri deosebite asupra lui Alexis, el cu o expresie
sardonică, şi ea cu o expresie de jale adâncă.
Semnalul balului se dete; orchestra preludă prin un vals nou de-al lui
Strauss, şi mai multe perechi de dame şi cavaleri se repeziră vesel în vârtejul
dansului. Margărita, obligată de a începe balul, făcu de două ori jurul
salonului, strânsă la pieptul bărbatului său. După vals veni un contradans.
Margărita avea astă dată pe Alexis de cavaler; amândoi însă erau într-un
neastâmpăr sufletesc astfel de mare, încât mâinile lor tremurau; lor li se
părea că toată lumea îi observa cu maliţie şi că citea în inimile lor. După
figura întâi, Margărita zise lui Alexis:
— Adevărat.
— Şi pentru mult timp ai de gând să te depărtezi?
— Pentru mai mulţi ani. Ea coborî ochii şi după o scurtă tăcere întrebă iar:
— Dar... dacă voi veni şi eu la primăvară în Paris... sau la vară... sau la iarna
anului viitor, îmi promiţi că te-oi găsi acolo?
— Promit să mă aflu în orice parte a lumii vei merge şi oriunde vei dori ca
să fiu. Figura Margăritei se lumină de focul unei bucurii nemărginite; şi când
la finitul contradansului Alexis o duse la locul ei, tânăra mireasă îi zise
strângându-l de mână:
II
— Nu ştiu, zău! Să aşteptăm până s-a mai ridica pâcla, ca să ne putem găsi
calea.
Toate aceste gândiri îl atristau adânc, însă el se găsea la acea epocă frumoasă
a tinereţii unde iluziile, ca un cârd de păsări primăvăroase, zboară în calea
omului şi-l îngână cu melodii încântătoare! Prin urmare, tristeţea lui nu ţinu
mult, căci el se mângâie îndată cu ideea de a fi unul din pionerii civilizaţiei
în patria lui, misie nobilă şi visată de fiecare tânăr, însă misie grea şi
descurajatoare pentru mulţi!
— Măi, cel cu trăsura! ce te-ai băgat în arături ? Vizitiul veni iute prin
întuneric şi răspunse:
— La Iaşi.
— Cum se poate? zise Alexis, scoţând capul din manta. Şi unde ne aflăm
aici?
— Care Elencu?
— Dorianca.
— Departe-i satul?
Călăreţul apucă înainte peste câmp, şi trăsura puse a-l urma încet, suind şi
coborând din brazdă în brazdă. Peste o jumătate de oră se auziră lătraturi de
câini şi se zăriră câteva lumini slabe prin fereşti afumate de case ţărăneşti;
apoi se ivi o poartă mare, ce se deschidea într-un zid, şi trăsura, intrând într-
o curte spaţioasă, se opri la scara unui castel cu două rânduri. Mai mulţi
servitori alergară să deschidă oblonul, iar unul din ei conduse pe Alexis într-
un mic apartament în care domnea tot confortul ospitalităţii bine înţelese.
— Pe dnul Alexis V., răspunse călătorul nostru care, rămas singur, îşi drese
toaleta şi-şi pieptănă părul, privindu-se într-o mare oglindă de perete.
Doamna Dorian se puse pe o canapea şi arătă lui Alexis un jilţ alăture; apoi
ea zise Margăritei ca să ordone a se aduce ceaiul. Salonul în care intrase
Alexis nu era mare, însă prin mobilarea lui arăta că era locuinţa favorită a
unor dame deprinse cu luxul vieţii elegante; covoare pe parchet, flori exotice
în jardiniere de lemn de trandafir, oglinzi în cadruri poleite, albume şi note
de muzică pe gheridoane, mulţime de mici obiecte de artă pe etajere de
palisandru, un frumos piano de Pleyel între ferestre şi un papagal verde, care
se primbla pe canapele, făcând monologuri în limba lui. Un foc vesel ardea
în sobă, răspândind căldură plăcută în salon, iar dinaintea gurii de la sobă se
ţinea serioasă o mâţă albă, care torcea de mulţumire.
După o scurtă tăcere, în timpul căreia Margărita dase ordin pentru ceai şi
venise de se puse pe un scaun în faţă cu Alexis, doamna Dorian întrebă pe
tânărul ei oaspe ce impresie i-a produs revederea patriei sale după o absenţă
îndelungată.
Damele începură a râde, iar Alexis, încurajat, urmă descrierea voiajului său
cu harabagiul, voiaj comic şi plin de mici incidente, care aţâţau râsul.
Doamna Dorian şi cu Margărita găseau multă plăcere a-l asculta, căci el avea
un spirit original şi o conversaţie fină şi variată. El vorbi de Paris cu
entuziasm, mai cu seamă că Margărita manifestase o mare dorinţă de a vizita
capitala Franţei şi nălţă până la cer pe Alfred de Musset, căci acest poet era
poetul favorit al Margăritei. Astfel, pe nesimţite, începu a se naşte o
comunitate de idei şi de simpatii între amândoi.
— Ce pasăre curioasă! observă dna Dorian; este astfel deprinsă cu fiica mea,
că nu vrea să primească mâncare decât numai din mâna ei. N-am văzut încă
aşa simpatie!... Pe toţi, şi chiar pe mine, ne muşcă rău când vrem să-l luăm
pe deget, iar când vede pe Margărita, îşi întinde penele, se gudură şi face
toate gentileţile.
— Puţin, foarte puţin, domnişoară, răspunse el. În vreme cât am fost student,
îmi variam studiile serioase cu muzica, însă n-am parvenit a fi artist.
— Sunteţi artist, dle V.!... îi zise Margărita, şi ce e mai rar, artist modest.
Alexis se roşi de bucurie şi răspunse că e fericit de a primi acest atestat din
partea unei persoane atât de amabile; apoi, după îndemnul ei, continuă a juca
diverse bucăţi, dintre care una mai cu seamă plăcu prea mult.
— Cunoaşteţi şi cuvintele?
L’OISEAU BLEU
—Să pleci aşa degrabă? zise dna Dorian. Nu se poate. ... În astă seară ţi-am
dat ospitalitate pentru d-ta; mâine ţi-o ofer pentru mine şi pentru fiică-mea.
„Ce amabil tânăr!“ zise şi Margărita când se găsi singură în camera ei.
III
— V-am adus iarnă, doamna mea, zise Alexis intrând şi salutâ nd damele.
— Şi cu una din cele mai mari plăceri ale iernii: cu concerte, adăugă
Margărita.
— Mie nu-mi este iertat să vorbesc de mine, dar să întrebăm pe Giali, zise
tânărul râzând. Însă până a nu-i adresa această întrebare, Giali puse a rosti:
oui, oui, oui, oui.
— Iată, zise el, demisia mea din calitatea de poet. Damele citiră râzând
aceste versuri şi apoi dna Dorian, luând braţul lui Alexis, îl duse în sala de
prânz, zicându-i:
— Se spune că poeţii sunt adeseori cu stomacul gol; sper dar că vei împărţi
cu mulţumire dejunul meu.
— Şi mie tot asemene mulţumire îmi face. Îmi pare că mă găsesc într-o lume
fantastică, unde sunt condusă pe aripile unui zmeu, chiar ca în poveşti.
Şi, fără a aştepta răspunsul fiicei sale, ea ţinti ochii cu grijă spre marginea
pădurii pe lângă care treceau în repejune. Caii dădeau semne de spaimă,
sforăind şi muşcând zăbalele, iar vizitiul, strângând frâiele cu putere, cerca
să-i liniştească cu glasul.
— Pot, cucoane.
— Cât oi trăi, doamna mea, răspunse Alexis, îmi voi aduce aminte de orele
preţioase ce am gustat aici şi... El nu putu zice mai mult, ci sărută mâna dnei
Dorian, care îl sărută pe frunte, apoi se întoarse spre Margărita. Drăgălaşa
copilă era cam palidă pe frunte.
— Dar lui Giali nu-i spui nici un cuvânt amical? adăugă Margărita.
IV
Alexis, după multe dificultăţi cauzate prin starea ticăloasă a drumurilor, sosi
în fine la Iaşi, însă, deşi câmpiile erau acoperite cu mantia geroasă a iernii,
lui i se părea că lumea-i înflorită ca în frumoasele zile din mai: însuşi
croncănitul corbilor, singurele păsări ce zări el în cale-i, avea ceva armonios;
căci inima lui deşteptată răsuna de acele tainice şi îmbătătoare melodii ce
cântă amorul în anii tinereţii. Imagina graţioasă a Margăritei răspândea
culori şi raze fermecătoare pe tot ce se arăta dinaintea ochilor lui, încât, deşi
roţile trăsurii scârţâiau pin omăt, tânărul poet declama cu entuziasm:
Într-o dimineaţă, ca o veselă rază de soare, Alina intră în camera fratelui său
şi îi zise, sărutându-l:
— Astă-noapte mi s-a arătat prin vis un înger frumos care mi-a vorbit de
Margărita.
— Un bilet de la Margărita!
Alexis simţea inima lui bătând puternic la vederea acestor linii scrise din
repejune. El îndemnă îndată pe sora lui ca să se gătească şi dete ordin ca să
înhame caii la cupet.
— Ce?
— Ba nu; ţine-l la tine pentru ca să nu-l pierd. Şi zicând aceste, Alina ieşi
râzând, sprintenă şi gratioasă ca o floare înaripată.
Rămas singur, Alexis deschise din nou biletul, îl reciti mai multe ori şi-l
sărută. Apoi el se puse a se primbla de-a lungul camerei, gândind la vizita ce
avea să facă Margăritei şi închipuindu-ş i o convorbire amoroasă cu dânsa,
convorbire compusă de fraze perfecte şi conforme cu dorinţele sufletului
său.
Acea vizită multaşteptată avu loc a două zi, însă el se simţi atât de tulburat în
prezenţa Margăritei, că uită toate frazele ce le pregătise şi convorbirea se
ţinu asupra unor obiecte cu totul indiferente. Noroc pentru el că ochii lui
avură o elocvenţă rară şi grăiră, aparte, cu ochii Margăritei despre un obiect
mult mai interesant, de starea inimii lor. Astfel, când buzele trandafirii ale
copilei ziceau că stăpâna lor petrecuse în linişte zilele de pe urmă la ţară,
frumoşii săi ochi protestau în contra acestei inocente minciuni şi declarau că
a lor stăpână murea de dor de a se întoarce la Iaşi pentru ca să se apropie de
Alexis, şi ochii acestuia exprimau o fericire nemărginită, o recunoştinţă
adâncă, un amor demn de îngereasca fiinţă ce purta nume de floare.
Asemene vizite se repetau ades, graţie legăturilor amicale ce existau între
Margărita şi Alina şi care înlesneau dese întâlniri între Margărita şi Alexis,
atât în salonul dnei Dorian, cât şi în alte saloane din Iaşi, pe la vizite, pe la
serate, pe la teatru, pe la baluri. Ambele amice erau nedespărţite
pretutindeni, şi Alexis, profitând de această nedespărţire, vedea în toate
zilele pe Margărita, şi cu cât o vedea mai mult, cu atât el îi descoperea mai
frumoase calităţi şi se exalta mai tare în simţul adorării sale. Prezentul era
aşa de strălucitor, că răspândea raze aurite chiar pe întunecimea viitorului, şi
acel viitor se arăta lui Alexis ca o lume nouă, plină de încântări şi de dorinţe
realizabile... Într-un cuvânt, Margărita şi fratele Alinei plutiră în regiunile
cereşti, pe aripile visurilor fermecătoare ale iubirii şi aspirau la unirea soartei
lor prin sacrele legături ale căsătoriei. Însă!... O! cuvânt fatal! piatră
nesimţitoare, pe care vin de se zdrobesc proiectele şi sperările omului! Ce
geniu răuvoitor te-a pus în calea dorinţelor noastre!...
Alexis fu obligat a se absenta din Iaşi, timp de o lună, fiind trimis de tatăl
său la Bucureşti, şi în lipsa lui se dărâmă palatul feeric al visurilor sale!
O amică a dnei Dorian, una din acele dame care după ce îmbătrânesc îşi
impun misia de peţitoare, găsi de cuviinţă a se ocupa de căsătoria Margăritei
şi propuse de mire pe un nepot al ei, dl M., care într-adevăr unea toate
condiţiile de poziţie, de avere şi de bună educaţie. Propunerea conveni sub
toate privirile dnei Dorian, şi aceasta exercită toată influenţa sa de mamă
asupra Margăritei pentru ca să obţie consimţământul ei.
.....................................
— Cum? zise Margărita, v-aţi expus la un aşa pericol? şi nu v-a fost frică?...
— Frică? replică bărbatul ei, râzând. Amicul nostru e deprins să zboare prin
nouri; în calitatea sa de poet nu se înalţă el în toate zilele prin ceruri, călare
pe Pegas?
— Cine ştie ?... poate vreo cruciuliţă!... răspunse juna femeie, deschizând un
album.
...................................
Când soarele lui mai aduse naturii o nouă întinerire, Alexis decise a merge
să viziteze munţii şi mănăstirile Moldovei. El se duse la Fălticeni, oraş vestit
prin iarmaroacele lui, şi deacolo la Slatina, unde piosul mitropolit Veniamin
muri după retragerea sa din scaunul eparhiei. De aici, Alexis se îndreptă spre
Târgul Neamţului prin Râşca şi se opri câteva ore pe ruinele cetăţii,
ascultând în uimire glasurile tainice care şoptesc între ziduri cu suflarea
vântului şi amintesc de gloria strămoşilor noştri.
— Prea bine, fiule, zise iconoama; mă duc să-i dau de ştire c-ai venit; şi ieşi
din chilie. Alexis se duse în balconul de lemn al arhondaricului, balcon care
se prelungea pe dinaintea chiliilor de jur împrejurul ogrăzii. El se simţi
pătruns de o melancolie adâncă privind vârfurile munţilor ce păreau a cădea
pe mănăstire, biserica pierdută în întunericul nopţii şi zidirile acele tăcute,
care serveau de locuinţă călugăriţelor. Din timp în timp, el zărea umbre
negre ce se furişau de-a lungul galeriilor sau pe cărările care duc de la chilii
la biserică şi i se părea că se găseşte sub impresia unui vis fantastic.
— Ah, verişoară, cum de te-ai călugărit fiind aşa de frumoasă? Juna măicuţă
coborî ochii şi răspunse:
— Nu! Am vărsat şiroaie de lacrimi, le-am căzut la genunchi, i-am rugat, le-
am declarat că nu mă trăgea inima să mă îngrop de vie în mănăstire... toate
au fost în zadar! Într-o zi m-au ameninţat că m-or blestema dacă m-aş
împrotivi dorinţei lor, şi atunci a trebuit ca să plec capul. Eu, care eram
mândră de lungimea şi de frumuseţea părului meu, am fost tunsă ca un
făcător de rele; eu, care mă numeam în lume Lucia, m-am trezit deodată
despărţită de această lume sub numele de Evghenia. Zicând aceste, maica
începu a plânge şi căzu pe un scaun. Alexis, înduioşat, cătă să o liniştească
prin cuvinte mângâietoare, dar nu putu să reuşeze decât pomenindu-i de
zilele copilăriei lor.
— Îţi aduci aminte, dragă verişoară, de teiul cel mare din ograda de la moşia
noastră?... îţi aduci aminte cum ne jucam la umbra lui şi cum ne speriam
unul pe altul, ascunzându-ne după trunchiul său?
Copila, auzind aceste cuvinte, îşi ridică ochii plini de lacrimi, îi ţinti cu drag
asupra lui Alexis şi zise zâmbind:
— Îţi aduci şi tu aminte, verişorule, când te-ai suit în copac pentru ca să-mi
rupi o creangă înflorită şi ai căzut lângă mine?... Doamne! cât m-am speriat
atunce!... Chiar acum, după trecere de atâţi ani, încă îmi bate inima când
gândesc că puteai să te ucizi.
— De aceea poate n-am pierit nici eu când m-au călugărit, replică măicuţa,
râzând încet. Dar spune-mi, verişorule, ce te-ai mai făcut din copilăria
noastră? Stiu că ai fost multă vreme în străinătate! Ai studiat în Francia...
Sunt şi acolo mănăstiri şi calugăriţe?
— Eu, dragă? răspunse Alexis suspinând, deşi trăiesc în lume, duc zile mai
negre şi mai amare decât voi, care sunteţi închise în mănăstiri.
— Dumnezeu ştie! răspunse Alexis, căci sunt decis a pleca iar în străinătate.
VI
Inima-i voioasă,
Lumea-i luminoasă.
Îmbrăcată într-o rochie albă de gază, tânăra femeie venea iute prin o alee
nisipită şi strălucea ca o apărire cerească în umbra deasă a copacilor. Alexis,
uimit, se sculă şi se repezi înaintea ei, mâinile lor se strânseră tremurând şi
ochii lor se umplură de o lumină aurită.
— Am venit, răspunse el, căci nu mai puteam trăi fără să te văd. Zicând
aceste, ei se apropiară de un boschet şi se puseră pe bancă. Cine poate
inventa o limbă atât de expresivă care să fie în stare de a descrie lămurit
simţirile sufletelor lor, când ei se văzură amândoi singuri în misterul acelui
boschet de flori? Bucuria, mirarea, uitarea suferinţelor trecute, îmbătarea
fericirii prezente şi chiar o tainică timiditate se concentrau la un loc cu
aspirările cele mai înfocate ale amorului. Tăcerea lor avea o elocvenţă
nerezistibilă, şi privirile lor aveau electrice luciri.
— Pentru totdeauna!... Ah! Alexis, acest cuvânt e moartea pentru mine! şi,
nemaiputând rezista îndemnului inimii sale, Margărita se aruncă în braţele
lui Alexis. Buzele lor se încleştară într-o lungă şi voluptuoasă sărutare.
Sufletele lor se întâlniră în acel dulce sărutat, şi soarele străluci mai splendid
pe limpedele senin al cerului. În curând, Alexis luă calea străinătăţii!
VII
La iubitul răvaş ce mi-ai scris din Galaţi, mă grăbesc a-ţi trimite aceste
rânduri; nu ţi le trimit însă ca o recompensă, precum zici, ci ca o rugăminte
şi ca o destăinuire. Află, scumpul meu amic, că dacă m-am ferit de amorul
meu în timpul cât te găseai aproape de mine, a fost pentru că simţeam cât de
puternic domnea el în sufletul meu şi pentru că nu mă credeam în stare de a
rezista îndemnurilor lui; dar de când te-ai depărtat, de când al tău adio a
deşteptat în sânumi durerea despărţirii, simt că am nevoie de toată dragostea
ta pentru ca să mă susţie în cruda singurătate în care m-ai părăsit. Acest adio,
care cuprinde un sacrficiu atât de mare din parte-ţi în favoarea liniştii mele, a
adus o dulce apropiere între noi şi mi-a dat o vie încredere în amorul tău,
amor devotat, mare şi nobil ca inima ce-l conţine.
Iată, dragul meu, taina ce de mult doream a-ţi descoperi; ea îţi va explica tot
ce a putut să-ti pară neînţeles în purtarea mea către tine. Spune-mi dar acum
că nu mai păstrezi nici o îndoială asupra simţirilor mele, încredinţează-mă că
te depărtezi de mine pătruns de fericirea ce gustă tot omul care se ştie iubit!
Ai văzut cum soarta nemiloasă a stins visul cel mai frumos al juniei mele.
Trebuie să mai adaug că neîmplinirea acestui vis de fericire m-a aruncat într-
o descurajare adâncă? O! scumpul meu Alexis! fericirea mi s-a arătat de
departe ca o fantasmă înşelătoare şi a dispărut iute din ochii-mi, pentru ca să
o jelesc cât voi trăi! Sperarea m-a părăsit, şi nu mai văd înaintea mea decât
un orizont întunecat.
Adio !... Aud pasuri în sală... de-abia pot găsi un minut unde să fiu singură
cu suvenirul tău... Adio! îţi trimit în acest adio partea cea mai iubitoare a
inimii mele zdrobite.
MARGĂRITA“
Alexis citi printre lacrimi acest răspuns duios al iubitei sale şi, cu lacrimile
în ochi, el scrise următoarea epistolă şi o expedui surorii lui, cu rugăminte de
a o înmâna Margăritei:
Iubirea mea pentru tine este un cult de adorare şi dar numai dacă te-aş şti
fericită, aş putea gusta vreo slabă alinare. Imaginea ta, strălucitoare şi veselă,
ar răspândi asupra singurătăţii mele luciri mângâietoare, dar, întunecată sub
vălul mâhniciunii, ea întunecă lumina zilelor mele. O! scumpa mea
Margărită, fă ca amorul meu să fie pentru tine un soare splendid; fii
zâmbitoare, fii radioasă la razele lui, şi astfel îţi promit să uit prezentul,
uitându-mă chiar pe mine însumi.
Ah! dacă am trăi pe timpul zânelor, pe când aceste graţioase zeităţi protejau
destinul celor ce se iubeau şi când ele ne-ar fi adunat la un loc pe amândoi,
cu ce mândră aureolă de fericire aş corona fruntea ta! Cât de bine aş şti să
realizez visurile tinereţii tale! Ce inspirări minunate aş undi în zâmbetul tău!
Ce nume strălucit de poet aş dobândi pentru ca să fiu demn de tine. Viaţa
împreună ar fi pentru noi doi o comoară nesfârşită de cele mai gingase
simţiri, de cele mai fierbinţi dezmierdări. Lumea nu ar mai exista pentru noi
şi noi nu am mai exista pentru lume, căci am uita tot, şi chiar pe noi înşine
ne-am uita în beţia încântătoare a amorului!
Astfel te iubesc şi astfet te-oi iubi pân-în momentul când mâna morţii mi-a
închide ochii şi mi-a îngheţa inima.
ALEXIS V.“
Peste o lună de zile Alexis primi un mic bilet în care Margărita îi anunţa
sosirea ei la Paris pentru iarnă şi îl ruga să nu-i mai scrie, căci bărbatul ei
începuse a da semne de gelozie. Alexis aşteptă iarna cum aşteaptă un bolnav
primăvara; însă la finitul toamnei toate sperările lui căzură ca frunzele
copacilor. Margărita îi trimise aceste câteva rânduri, care îl făcură să zacă
trei luni de zile pe patul durerii:
„Alexis!
Cu moartea-n suflet îţi scriu aceste linii!... Uită pe Margărita, care de azi nu
mai există pentru tine... Sunt mamă !... Să întindem un văl negru asupra
trecutului şi asupra promiterilor viitorului. . . Adio!... Adio pentru totdeauna!
MARGĂRITA“
VIII
Francezii, cu caracterul lor vesel, zic: Tout finit par des chansons dans ce
monde!
ADIO
Margărita, înconjurată de copilaşii săi, întinse o mână amicală lui Alexis şi-i
zise cu glas sincer: